UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT “SIMION BARNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DREPT / ID

CENTRUL VASLUI

(sesiunea ianuarie – februarie 2015)

SOCIOLOGIE JURIDICĂ

DEVIANŢA

- SIBIU 2014 –
 Devianţa

Omul pentru a deveni parte integrată a societăţii are nevoie de-a lungul evoluţiei sale de
interacţiunea a trei factori majori: ereditatea, mediul si educaţia. Pornind de la o anumită bază
ereditară,crescând intr-un anumit mediu şi având acces la actul educativ, omul devine o persoană
cu un rol activ în societate sau poate deveni chiar un personaj, în funcţie de circumstanţe. Ceea ce
este de reţinut este faptul că omul se supune (sau ar trebui să se supună) încă de la început
regulilor sociale .
Ca deviere de la exigenţele normative pe care orice societate le impune membrilor săi ,
devianţa reprezintă una dintre cele mai interesante şi mai articulate domenii de studiu ale
sociologiei contemporane. Durkheim afirma că “ nu se poate concepe sau imagina o societate de
sfinţi, un schit exemplar şi perfect”. De la o societate la alta, criteriile de evaluare a
comportamentului deviant diferă şi de multe ori graniţa dintre ceea ce este normal şi ceea ce este
patologic este destul de fragilă . Acceptarea “normalităţii”este dată în general de standardele
culturale specifice societăţii respective ( valori, norme, simboluri, tradiţie, cultură) sau de modele
culturale specifice unui grup din cadrul aceleiaşi societăţi. Antropologii susţin ideea că nu există
o societate (sau cultură) mai bună sau mai proastă decât alta, ci doar modele culturale şi stiluri de
viaţă diferite. Există însă o singură constantă: faptul că în toate tipurile de societăţi unii indivizi
respectă norma socială şi alţii o încalcă. Practic, toate studiile care încearcă să explice fenomenul
devianţei pornesc de la această întrebare: de ce unii indivizi, spre deosebire de majoritate, aleg să
încalce norma?1
Conduitele deviante sunt acţiuni sau inacţiuni dezaprobate de un segment mare de
oameni. Aprecierea unui anume comportament ca fiind deviant presupune raportarea la reguli,
norme, tradiţii, obiceiuri care guvernează viaţa socială. Per a contrario, orice comportament
deviant nu este conform cu aşteptările şi normele care funcţionează în societate la un moment dat.
Esenţa problemei devianţei se găseşte în relaţia acţiune umană – ordine normativă 2. Conformarea
defineşte ataşamentul la valori determinate, în timp ce devianţa priveşte ignorarea normelor care
ocrotesc valorile respective.

1
Natalia Elena Burtoiu, Teorii sociologice în domeniul deviaţiei, Universitatea din Pitesti, 2009, p.3
2
M. Agabrian, Sociologie generală, Institutul European, Bucureşti, 2003, p.181-183.

2
 Comportamentul deviant „este un comportament atipic, care încalcă normele sociale
recunoscute şi violează aşteptările instituţionale, intrând în conflict cu standardele acceptate în
cadrul unui grup sau sistem social, atât din punct de vedere social cât şi cultural” 3. Devianţa se
deosebeşte de starea de anormalitate, care se referă la incapacitatea individului, confirmată
medical, de a se adapta la exigenţele vieţii sociale şi de a-şi exercita corespunzător rolul social.
Sociologia devianţei porneşte de la premiza că nicio conduită nu este prin ea însăşi
deviantă, ci dobândeşte această calificare „în raport cu normele sau valorile grupului de referinţă,
care impun standardele de apreciere şi legitimitate pentru actele şi comportamentele socialmente
acceptabile sau indezirabile. În acest sens, devianţa nu este echivalentă cu absenţa normelor
(anomia sau dezorganizarea socială), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de
moralitate, normalitate sau raţionalitate ale societăţii în ansamblul ei, cu modul cultural dominant
(sociotipul sau personalitatea de bază), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit
grup social (subcultură) definit prin caractere culturale distincte”4
Studiul comportamentului deviant reprezinta unul dintre domeniile cele mai interesante si
complexe ale sociologiei. Acesta ne invata ca nici unul dintre noi nu este atat de normal pe cat ne-
ar placea sa credem. Totodata ne ajuta sa intelegem ca persoanele al caror comportament pare de
neinteles sau- straniu pot fi considerate fiinte rationale atunci cand intelegem din ce motiv
actioneaza in felul respectiv.
Doctrina consideră că devianţa poate fi privită sub două aspecte: negativ (ca abatere de la
norme) şi pozitiv (ca transgresiune repetată a anumitor norme, ceea ce atrage atenţia societăţii
asupra reexaminării normei şi eventualei schimbări a acesteia). Caracterizată în acest mod,
devianţa promovează conformitatea socială şi pune problema îmbunătăţirii normative, în funcţie
de schimbările intervenite în diferite sectoare ale societăţii. Devianţa apare, sub aspect pozitiv, ca
supapă de siguranţă pentru nemulţumirile sociale: este preferabil ca indivizii să încalce unele
reguli şi valori sociale decât să atace. În acest mod, se eliberează presiunile exercitate asupra
ordinii sociale şi se previne acumularea unor nemulţumiri excesive5.
Ar însemna o eroare să consideram delictul şi devianţa într-o lumină complet negativă.
Orice societate care recunoaşte că fiinţele umane au diverse valori şi «preocupări trebuie să
găsească spaţiu pentru indivizii sau grupurile a căror activităţi nu se conformează normelor
urmate de majoritate. Oamenii care au idei noi, în politică, ştiinţă, artă sau alte domenii, sunt
deseori priviti cu suspiciune sau ostilitate de către cei care urmează modalităţile normale. De
3
Ibidem, p.183.
4
M. Voinea, Sociologie generală şi juridică, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p.151.
5
A. Mihu, op. cit., p.182.

3
exemplu, idealurilor politice dezvoltate în revoluţia americană - libertate pentru individ şi
egalitate de oportunităţi - li s-au opus vehement multe persoane la vremea respectivă, şi totuşi
acum ele au devenit acceptate în toata lumea. E nevoie de curaj şi hotărâre pentru a devia de la
normele dominante ale unei societăţi, dar deseori acest lucru e esential în susţinerea proceselor de
schimbare care ulterior sunt considerate a fi in interesul general.
Este oare „daunătoarea devianţă”6 preţul pe care trebuie să-1 plătească o societate atunci
când ofera o considerabilă libertate oamenilor pentru a se implica în îndeletniciri non-
conformiste? De exemplu, reprezintă oare ratele inalte ale violenţei delictuale un cost, care este
reclamat într-o societate, in schimbul libertatilor individuale de care se bucură cetăţenii ei? Unii
au sugerat acest lucru, susţinând că delictele violente sunt inevitabile într-o societate în care nu se
aplică definitiile rigide ale conformismului. Dar această opinie nu pare solidă atunci când este
examinată în detaliu, în anumite societăţi care recunosc o gamă largă de libertăţi individuale şi
care tolerează activităţile deviante (precum Olanda), ratele delictelor violente sunt scăzute.
Invers, ţări în care sfera libertăţii individuale este restrânsă (precum în anumite societăţi în
America Latină) pot arăta niveluri ridicate ale violenţei.
O societate care este tolerantă faţă de comportamentul deviant nu trebuie să sufere de
dezbinare socială. La aceasta situaţie se poate ajunge, însă, doar acolo unde libertăţile individuale
se alătură justiţiei sociale-într-o ordine socială în care inegalităţile nu sunt sesizabile şi în care
populaţia în ansamblul ei are şansa de a duce o viaţă îmbelşugată şi satisfăcătoare. Dacă libertatea
nu este echilibrată prin egalitate, şi dacă mulţi oameni îşi consideră vieţile lipsite de împlinire
personală, comportamentul deviant are şanse să fie canalizat către scopuri distructive din punct
de vedere social.
Teoriile deviaţiei
În epocile premoderne, mult timp s-a crezut că oamenii acţionează irational, deviant
pentru că sunt posedati de "spiritele rele". Se încerca gasirea cauzelor comportamentului deviant
în forţele supranaturale. În secolul XIX, descoperirile biologice au făcut ca această explicaţie să
cedeze în favoarea alteia în acord cu noile cunoştinţe în biologie.
Cea mai cunoscută explicaţie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care şi-a
desfăşurat activitatea în închisorile italiene. Din diferite măsurători fizice pe care le-a realizat
asupra deţinuţilor, el a constatat că acestia aveau trăsături fizice distincte : frunte îngusta, pomeţi
proeminenţi, urechi mari şi labartate, şi mult păr pe corp. Adoptând perspectiva evoluţionistă, el a

6
Anthony Giddens, Sociologie, edit. All, 2003, p. 194

4
susţinut că devianţii, mai precis criminalii, sunt "atarici", respectiv subdezvoltaţi din punct de
vedere biologic.
Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetări
recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana care are un model
cromozomial, care conţine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai înclinată spre
comportamente violente. S-a constatat ca modelul (x y z) este mai raspândit printre barbaţii
criminali decât printre cei care nu au savârsit crime. Concluzia lui N. Goodman este ca numarul
subiecţilor studiaţi a fost prea mic - în cazul respectiv - pentru a putea stabili cu certitudine
existenţa unei legaturi între comportamenteul criminal şi prezenţa unui cromozom masculin
suplimentar. În sprijinul punctului de vedere mai sus enunţat, sunt citate studiile realizate
de Wilson si Herrnstein (1995), care susţin că factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra
comportamentului criminal şi că "mediul social este cel care joacă un rol important în stimularea
sau inhibarea oricarei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de
comportament".7
Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combătut teoria lui Lombroso,
susţinând că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali. Ulterior s-a revenit
asupra ideii că persoanele criminale constituie un tip fizic distinct.8 Astfel, Sheldon (1949) susţine
că tipul anatomic mezomorf (musculos şi atletic) este mai pobabil să devină criminal decât tipul
ectomorf (înalt, slab, fragil) sau endomorf (scund şi gras). Tot cam pe aceleaşi poziţii se situează
şi soţii Gluck(1950), deşi ei susţin că legătura dintre criminalitate şi caracteristicile fizice este o
legatură indirectă, intermediată. În viziunea lor, mezomorfii au un anumit tip de personalitate
(insensibili faţă de ceilalti, ei pot reacţiona la frustrare cu comportament agresiv).
Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legatură cu fenomenul
devianţei. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere, concepţiile, teoriile cu privire la cauzele
devianţei. În general, curentele de opinie care s-au aplecat asupra comportamentului deviant şi-au
propus să explice de ce anumiţi indivizi, priviţi în particular, devin devianţi şi de ce devianţa
urmează uneori modele precise de conduită.
Teoria psihologică a fost exprimată în mai multe variante. Una dintre cele mai cunoscute
aparţine lui Sigmund Freud şi afirmă existenţa unui conflict la nivel mental, provenit din porţiuni
ale inconştientului9. Concepţia lui Sigmund Freud reprezintă cea mai importantă contribuţie la
modelul psihiatric al devianţei. După Freud comportamentul criminal, violent sau deviant îi
7
N. Goodman, op. cit., p. 144-145.
8
Ibidem, p. 145
9
A. Mihu, op. cit., p.184.

5
este caracteristic individului cu un supraeu slab, deoarece acesta nu-şi poate controla tendinţele
inconşiente emanate de sine. În acelaşi timp, absenţa sublimării (substituirea dorinţelor
inconştiente către activităţi dezirabile din punct de vedere social de către eu) este şi ea cauză a
comportamentelor criminale sau deviante
Într-o altă variantă a teoriei psihologice (susţinută de Franz Alexander şi Wlliam Healy)
motivaţiile actului deviant sunt în număr de patru: „supracompensarea faţă de un sentiment de
inferioritate (individul fură ca reacţie faţă de un puternic sentiment de inferioritate, faptul
oferindu-i sentimentul tonic de bravadă şi duritate bărbătească); reacţie faţă de mama lui, care i-a
oferit fratelui o dragoste mai mare şi nu lui; recompensarea directă a tendinţelor de dependenţă
printr-o existenţă fără griji în închisoare (individul îşi recompensează visele infantile, vegetative
şi paradisiace de trai fără griji)”10.
Teoria evaluativă porneşte de la definirea comportamentului normal şi a anormalităţii.
Sub aspect statistic, normalitatea desemnează ceea ce este firesc, obişnuit, mediu, anormal fiind
orice deviază în mod marcant de la medie. Patologic vorbind, normalitatea este o funcţionare
relativ normală a organismului, iar anormalitatea este o deviaţie periculoasă de la această
normă11.
Teoria comportării subnormale operează cu trei grupe în care sunt incluşi indivizii
subnormali, în funcţie de gradul de inteligenţă şi măsura în care reuşesc să facă faţă cerinţelor
sociale.
Teoria comportării psihotice are în vedere persoanele care au comportamente bizare,
adesea periculoase pentru ei şi cei din jur – dezorientare, confuzie, inadaptare afectivă şi socială,
tendinţe de suicid etc.
Teoria nevrozelor susţine ideea că persoanele afectate de nevroză au dificultăţi de
adaptare la real. Nevrozele sunt maladii ale personalităţii care îşi au originea în conflicte
intrapsihice care conduc la perturbarea conduitei sociale12.
Teoria biologică promovează teza că unii oameni se nasc criminali şi prezintă semne
fizice particulare prin care pot fi recunoscuţi.
Teoria defectelor ereditare şi biologice pleacă de la observaţia că moştenirea genetică este
preponderentă în înclinaţia unor indivizi spre comiterea faptelor ilicite.
Teoria anomiei. Anomia, care este consecutivă adesea unor schimbări rapide, se
caracterizează prin dezorganizarea structurii sociale existente la un moment dat.
10
Ibidem, p.185
11
Ibidem, p.186
12
Ibidem, p.187

6
 Teoria etichetării este o abordare care sugerează că o persoană sau un act devine deviant
atunci când eticheta de devianţă a fost aplicată de alţi oameni şi a avut succes. Etichetarea ca
devianţi alterează imaginea şi biografia celor în cauză, îi marginalizează, îi stigmatizează şi îi
obligă să stea alături de alţi devianţi 13 Teoria etichetării a avut un rol important deoarece a
semnalat pericolele instituţionalizării şi ale dependenţei prelungite faţă de instituţiile de control
social. În funcţie de caracterul permisiv sau dimpotrivă represiv al mijloacelor utilizate, controlul
social poate fi pozitiv sau negativ.
Controlul social pozitiv se bazează în special pe cunoaşterea şi interiorizarea de către
indivizi a normelor şi valorilor sociale,ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din
convingere.Controlul social negativ se bazează în special pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale.14
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta
are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi
“devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la
comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil15.
Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune structurală. Se
înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Aşa cum
aratam mai înainte, devianţa este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care perturbă
câmpul valorico-normativ, dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să adopte
comportamente adaptative deviante.
Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii, conflictului dintre scopurile
sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime, instituţionale, oferite de societate în vederea
atingerii acelor scopuri.
Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adopta mijloace ilicite, dar mult mai eficiente
de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional sau financiar, prin
mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului cum este numita SUA. Cei care
nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educaţie, de specializare într-un
anumit domeniu este puţin probabil să se bucure de "succese", fapt ce induce un oarecare
sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalitaţi deviante de adaptare. În

13
A. Mihu, Sociologia dreptului..., p.205.
14
Rădulescu, S.M – Sociologia Devianţei, Ed Victor, Bucureşti, 1998, p. 124
15
Ibidem, p.125

7
concepţia lui Merton, adaptarea deviantă poate îmbrăca patru forme principale: 16 inovaţia,
ritualismul, marginalizarea si rebeliunea.
Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care individul acceptă
scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de societate) pentru
atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii
"confidentiale" (obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri.
Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înteleg
scopurile sociale dar care acţionează totusi în conformitate cu cerinţele societăţii : este tipic cazul
birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de rezolvarea
solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exagerata a regulilor,
procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.
Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât scopurile cât şi
mijloacele standard. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor,
respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retragându-se din mecanismul social, abandonând
societatea.
După Merton, acesta este cazul cerşetorilor, alcoolicilor, drogaţilor, bolnavilor mentali.
Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.
Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana, nereuşind să
accepte scopurile şi mijloacele sociale, le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Este cazul
militantului pentru drepturi civile, al revoluţionarului, protestatarului etc.
Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei nu se află în individ, ci în structura
socială.
Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei "conflictului" (Quinney, Turk,
Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie îsi găseste rădăcinile în conceptia marxistă cu privire
la caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume: dominanţa proprietăţii private asupra
mijloacelor de productie, repartiţia inegală a resurselor, goana după profit, competiţia acerbă între
agenţii economici. Devianţa este, deci, un produs al inegalităţii sociale şi al competiţiei nemiloase
care determină grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire. Acest
tip de societate permite agenţilor de control social să înfaptuiască discriminari în privinţa
înregistrării şi sancţionării comportamentelor deviante. În acest sens, Quinney (1974, 1980)
afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie (capitaliştii) controlează sistemul legal, fapt ce le
permite să definească drept devianţă orice actiune care le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile.
16
N. Goodman, op. cit., p. 149.

8
În aceleaşi coordonate se înscrie şi concepţia lui Spitzer (1980), care subliniază faptul că
autoritatea capitaliştilor asupra sistemului legal le permite utilizarea lui pentru apărarea propiilor
lor interese şi pentru menţinerea sub control a celor care ameninţă funcţionarea societăţii
capitaliste. El susţine că proprietarii joaca un rol cheie în a-i defini devianţi din punct de vedere
social pe cei care nu vor să desfasoare activităţile necesare funcţionării mecanismului capitalist
sau care nu manifestă respectul cuvenit faţă de autorităţi, faţă de ordinea ierarhică capitalistă.17
Teoria conflictului, ca şi teoria tensiunii structurale, mută sursa devianţei dinspre individ
spre structura sociala. Limitele ei derivă chiar din unele presupoziţii fundamentale pe care se
întemeiază. Astfel, ea consideră că bogaţii sunt atotputernici şi că sunt liberi să definească după
bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.
"Aceasta teorie ignora consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care
19

restrânng libertatea de actiune a capitalistilor", ignora faptul ca "exista legaturi împotriva

trusturilor care împiedica anumite companii sa controleze evenimentele dupa bunul lor plac",
precum si faptul ca chiar în tarile socialiste care limiteaza cel mai mult inegalitatile sociale, exista
manifestari ale fenomenului de devianta.
Tot acum Frank Tannenbaum si Edwin Lemert au subliniat importanta problemelor pe
care le ridica denumirea unei conduite date drept delincventa, crima sau devianta. A proceda
astfel, sustin cei doi autori, înseamna a eticheta sau stigmatiza respectiva persoana si a-i îngreuna
revenirea la un mod de viata obisnuit. Una din cele mai clare abordari a acestei teorii a realizat-o
Howard Becker, care, în lucrarea "The Outsiders", facea urmatoarea insertiune explicativa :
"însasi grupurile sociale constituie devianta, aplicând aceste reguli la anumiti indivizi si
etichetându-i drept marginali".
Rationamentul pe care el îl dezvolta în aceasta lucrare porneste de la întrebarea "ce anume
face dintr-un act, un act criminal". Pe scurt, raspunsul ar fi urmatorul : nu ceva care este imanent
actului însusi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficiala. Initial, el a ajuns la acest
raspuns, constatând ca în legislatia americana, existau atât lucruri inofensive cât si lucruri
periculoase care, dupa împrejurari, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile.
La rândul sau, Stanton Wheeler constat ca majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu,
propaganda înselatoare a unor produse, "violarea reglementarilor antitrust în lumea afacerilor) la
început primesc sanctiuni foarte blânde : i se solicita persoanei sa renunte la a le mai comite si
abia în ultima instanta se acorda o modesta sanctiune penala (cel mult 1 an închisoare). La polul
opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu pâna la 15 ani închisoare în unele
17
http://www.scrigroup.com/educatie/sociologie/CONTROLUL-SOCIAL-SI-DEVIANTA-f62783.php

9
state din SUA. Putem spune ca, în conformitate cu aceasta teorie, devianta nu are realitate în sine,
ci numai prin procesul sau de definire, de "etichetare" a unor comportamente ca fiind deviante.
Nici un comportament nu este în mod inerent sau în mod automat deviant. Diversele societati (si
în cadrul acestora diversele grupuri) eticheteaza diferite actiuni ca deviante.
Ceea ce este important pentru aceasta teorie nu este actul de devianta propriu-zis
("devianta primara"), ci devianta secundara, etichetarea publica ca deviant si, ca urmare,
acceptarea identitatii deviante de catre persoana care a savârsit actul. Aceasta acceptare poate fi
considerata ca un stigmat care schimba fundamental constiinta de sine a respectivei persoane si
duce la o "cariera devianta" (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei conteaza
(pentru ca toti sunt "devianti" într-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a
violat norma.
Cercetarile sociologice care au succedat aceasta teorie au scos în evidenta câteva dintre
limitele ei. În 1980, Gove constata ca unii delincventi se angajeaza în infractiuni diverse, cu toate
ca nu au fost prinsi niciodata si deci nu au fost expusi deviantei secundare, respectiv etichetarii si
stigmatizarii. Pe de alta parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fi etichetati este
mai degraba un stimulent pentru a-si schimba comportamentul decât pentru a persevera în
comiterea de infractiuni. De asemenea, asa cum sesiza M. Cernea, în orice societate unii comit
prejudicii corporale altora, se încalca dreptul la proprietate, nu se respecta contractele etc. Ori,
abordarea acestor actiuni ca simple activitati de etichetare "ar fi o greseala si o trivializare".18
Comportamentul deviant se referă la acţiuni care trec dincolo de normele acceptate în
mod obişnuit. Ceea ce este socotit drept deviant se poate schimba uneori şi pe alocuri;
comportamentul „normal' într-un anumit cadru social poate fi etichetat drept „deviant” într-un
altul.

BIBILIOGRAFIE:

1. Natalia Elena Burtoiu, Teorii sociologice în domeniul deviaţiei, Universitatea

din Pitesti, 2009
2. M. Agabrian, Sociologie generală, Institutul European, Bucureşti, 2003
18
M. Cernea, op. cit., p. 69.

10
3. M. Voinea, Sociologie generală şi juridică, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000
4. A. Mihu, Sociologia dreptului, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996
5. Rădulescu, S.M – Sociologia Devianţei, Ed Victor, Bucureşti, 1998
6. N. Goodman, Introducere în sociologie, Edit. Liber, Bucureşti, 1992
7. http://www.scrigroup.com/educatie/sociologie/CONTROLUL-SOCIAL-SI-
DEVIANTA-f62783.php
8. Anthony Giddens, Sociologie, edit. All, 2003

11