MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „Ştefan cel Mare”

FACULTATEA DREPT, ORDINE PUBLICĂ ȘI SECURITATE CIVILĂ

Catedra „Ştiinţe manageriale, socio – umane și comunicare profesională”

Disciplina: Psihologia judiciară

Prelegerea

Tema: „Psihologia delincvenței juvenile”

Titularul disciplinei: Olga CHIRIȚA

asistent-universitar, master în psihologie
inspector principal

Chişinău 2020
 PLANUL PRELEGERII:

1. Esența psihologică a delincvenței juvenile

2. Clasificarea delincvenților juvenili
3. Factori ce determină un comportament antisocial/ infracțional la
copii
4. Profilaxia comportamentului delincvent al minorilor
5. Procesul de resocializare a minorilor delincvenți

1. Esența psihologică a delincvenței juvenile

Potrivit dicționarului francez de psihologie, Noțiunea de „delincvență” se
referă la „ansamblul de infracțiuni comise în tr-un anumit timp și spațiu”, fiind
utilizat de rând cu cel de „criminalitate”.
Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea
încălcărilor de norme sociale săvârșite de către tineri sub 18 ani, încălcări
sancționate penal. Ea se referă la activitățile ilegale comise de copil sau
adolescent.
Fenomenul delincvenței juvenile este larg abordat antrenând cercetători
din diverse domenii și este etichetat sub diverse denumiri:
 Copii cu tulburări de comportament (termen medical);
 Tineri inadaptați (termen sociologic);
 «Copii – problemă» (termen psihopedagogic);
 Minori delincvenți (termen juridic).
Toți acești termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns
în conflict cu normele morale și juridice valabile pentru comunitatea în care
trăiesc.
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada
minoratului coincide cu copilăria și adolescența. Între aceste doua perioade nu
există granițe cronologice exact determinate. Adolescența cuprinde doua etape:
1) Pre-adolescența de la 11/12 la 14/15 ani;

2
 2) Adolescența propriu-zisă de la 14/15 ani până la 18/20 de ani, când
de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice și biologice care
marchează trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare și
evoluție a copilului însoțit adesea de momente de criză, îndoieli, neliniști etc., se
desfășoară în medii și contexte sociale diferite, cu propriile lor particularități,
influențând dezvoltarea și formarea personalității minorului.
Odată cu vârsta adolescentei încep să apară conflictele de autoritate,
conflictele de idei, conflictele afective etc. Vincent asociază „Adolescența” cu
«vârsta contestației». Adolescentul se revolta împotriva atitudinii
“protecționiste”. Preocuparea lui majoră în relația cu adultul este să stabilească
raporturi de egalitate și nu raporturi de tipul celor dintre cel «educat și
educator». Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică.
Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort
intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent și de a nu accepta nici
o idee “de-a gata”, fără că mai întâi să o fi trecut printr-un raționament personal.
Termenul de delincvența juvenilă este o creație a doctrinei penale și a
teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa
infracțiunile în funcție de criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul juridic autohton diferențiază în cadrul categoriei largi de minori
câteva subcategorii. Astfel,
 minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei
comit infracțiuni (pentru aceștia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin
încredințarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de
internare în școli speciale de reeducare);
 cei care au vârsta între 14 și 16 ani, fiind responsabili, răspund
juridic limitat numai pentru unele infracțiuni (de exemplu: omorul intenționat,
vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, furt, jaf,
tâlhărie, luarea de ostatici etc.);
 minorii cu vârsta între 16 și 18 ani, fiind responsabili, sunt pasibili
de răspundere penală pentru orice categorii de infracțiuni.
3
 Definirea delincventei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători,
pornind de la evidențierea caracteristicilor specifice personalității delincventului
minor.
Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil psihologic” al delincventului
minor:
1. inclinația către agresivitate - fie latentă, fie manifestă, ce este bazată
pe un fond de ostilitate (atitudine dușmănoasă, plină de ură), de negare a
valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu);
2. instabilitatea emoțională generată de carente educaționale și, în
ultima instanța, de fragilitatea «Eului»;
3. inadaptarea socială provenită din exagerarea sentimentului de
insecuritate, pe care minorul căuta să-l suprime prin schimbarea frecventă a
domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și muncă;
4. duplicitatea conduitei manifestată în discordanța dintre doua planuri:
unul, cel al comportamentului tainic, intim în care se pregătește infracțiunea și
celălalt, nivelul comportamental de relație cu societatea;
5. dezechilibrul existențial exprimat prin patimi, vicii, perversiuni.
Soții Sheldon și Eleanor Glueck (1983), studiind cu ajutorul unei echipe
interdisciplinare un lot de 500 de minori delincvenți și un lot de 500 de minori
ne-delincvenți (lot martor, care erau corespunzători ca vârsta, sex, statut socio-
economic, apartenență etnică) au evidențiat, în linii generale, că minorii
infractori se deosebesc de ne-delincvenți prin următoarele caracteristici:
 din punct de vedere fizic, delincvenții sunt (cu precădere) de
constituție mezomorfică (atletică/musculatura este dezvoltată);
 ca temperament sunt energici, neastâmpărați, impulsivi, extravertiți,
agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;
 au atitudini ostile (atitudine dușmănoasă, plină de ură), sfidătoare
(provocătoare, arogantă), sunt încăpăținați, dornici să se afirme în grup, cu spirit
de aventură, nesupuși autorităților;

4
  din punct de vedere psihologic - tind spre exprimări directe, socio-
cultural - provin în proporții mult mai mari decât cei din grupul de control, din
familii neînțelegătoare, neafective, instabile, lipsite de ținută morală, etc.

2. Clasificarea delincvenților juvenili

Potrivit autorului N. Mitrofan, delincvenții juvenili la fel ca și infractorii
adulți pot fi clasificați în funcție de o serie de criterii:
1. prezența sau absența intenției: a) delincvenți care comit fapte
spontane; b) delincvenți care comit intenționat fapte; c) delincvenți care
săvârșesc fapte cu premeditare (dinainte plănuite); d) delincvenți care comit acte
în absența intenției (din imprudență);
2. În funcție de numărul de infracțiuni: recidiviști și nerecidiviști;
3. În funcție de gradul de normalitate psihică: delincvenți anormali
psihic și delincvenți normali psihic;
4. În funcție de gradul de responsabilitate: a) delincvenți perfect
responsabili de acțiuni; b) delincvenți parțial responsabili; c) delincvenți
iresponsabili.
5. În funcție de motivație: orientați spre atingerea unor scopuri cu
conținut antisocial.

3. Factori ce determină un comportament antisocial/infracțional

la copii
Factorii care determină delincvența juvenilă pot fi împărțiți în 2 categorii
de factori: interni/individuali și externi/sociali.
Factori interni - caracterizați de natura umană: structura neuropsihică
determinate de vârsta adolescenței, caracterul de criză, acțiunile afective
puternice de moment (emoții, sentimente) cum ar fi frustrarea sau stresul. La
ceea de a doua categorie – externi, se referă factori socioculturali, economici,
educaționali.

5
 Factorii neuro-psihici. Adolescenţa şi tinereţea timpurie sunt o perioadă
marcată de conflicte interne şi externe, disproporţionalitate în dezvoltare. Cea
mai dificilă problemă este accelerarea dezvoltării sexuale, care provoacă
afectivitate neadecvată şi instabilă, reactivitate, dezechilibru emoţional, care duc
la un conflict latent sau manifestat cu ambianţa. La factorii în cauză se referă:
 Disfuncţiile cerebrale, relevate cu ajutorul electroencefalografului
(EEG). Investigațiile desfășurate în scop de a evidenția traseele
electroencefalografice la copii delincvenți au demonstrat prezența anomaliilor
EEG la 82 % minori (retardare neuro-psihică, de câțiva ani, tulburări de ordin
psihologic, hipersensibilitate neurală, anomalii de tip epileptic).
Unii autori consideră că motivele anormalităților sunt situațiile
conflictuale, microleziuni ale structurilor cerebrale, influența factorilor fizico-
chimici, metabolici sau psihologici. În șirul cauzelor menționate putem adăuga
și starea sănătății mamei în timpul sarcinii (consumul de băuturi alcoolice,
droguri, consumul de diverse substanțe, stres excesiv).
 Deficienţe intelectuale. Printre copii care manifestă conduită
delictuoasă este numărul mare a celor cu carențe serioase ale dezvoltării
intelectuale. Deficiențele intelectuale sunt însoțite de insuficiență în dezvoltarea
funcțiilor psihice (comunicarea, gândire, memorie etc.), interese primitive,
autocontrol redus. Cauzalitatea deficienței intelectuale este exprimată de
influența mediului de trai asupra copilului, insuficiența educației, unele patologii
fiziologice și psihice (ale organelor auditive, vizuale, stările astenice), retardul
mintal etc.
 Dezvoltarea afectivă. Insuficienţa căreia poate provoca instabilitate
emoţională, evaluări neadecvate ale sinelui şi mediului ambiant, imaturitate
sentimentală, tulburări caracteriale, al căror rezultat este controlul insuficient al
comportamentului, opoziţia şi negarea normativităţii sociale, egocentrismul,
agresivitatea, deformările trebuințelor, dorinţa unor graţieri (iertare) fără
depunerea de efort adecvat/corespunzător.

6
 Tulburările de afectivitate sunt consecințe ale educației neafectuoase,
indiferența emoțională a părinților față de odraslele lor, respingerea (neglijarea)
minorului de colectivul de copii, unele patologii ale sistemului cortical.
Factorul familial. Psihologia juridică acordă un loc important rolului
familiei în formarea socială a minorului, considerându-l drept cel mai puternic
dintre factorii sociali care pot perturba dezvoltarea armonioasă a acestuia.
Procesul socializării, adică procesul de încorporare a valorilor şi normelor
sociale, de transformare a acestora în modele de comportament, începe odată cu
naşterea copilului. Iar activitatea de socializare a copilului, evident, începe în
familie, dezvoltându-se apoi în funcţie de relaţiile pe care le va avea cu mama,
tata, fraţii sau surorile.
Potrivit autorilor români N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T. Butoi, până la
deplină maturizare fizică, morală, emoţională şi deprinderilor raţionale, locul
potrivit pentru copii este în casa părintească, în şcoală, împreună cu colegii şi în
locurile speciale pentru recreere.
Cele mai tipice erori în strategiile educaţionale, practicate în familie, sunt
următoarele:
– lipsa de atenţie şi control asupra dezvoltării copilului;
– controlul abuziv, hipertutelarea, lipsirea copilului de iniţiativă şi
libertate de luare a deciziilor;
– promovarea unor acţiuni contradictorii, într-o formă mai manifestată –
opozantă, de către părinţi;
– exemplul negativ al părinţilor (alcoolismul unuia sau al ambilor).
Cauzele acestor erori sunt: nivelul jos de pedagogizare a părinţilor, lipsa lor de
experienţă, criza socială care duce la dezechilibrul spiritual al familiei,
anihilarea valorilor vechi şi neacceptarea altor noi, relaţiile defavorabile dintre
părinţi etc.
Pot fi distinse câteva tipuri de familii, climatul educațional al cărora este
evident nefavorabil:
a) În funcţie de caracterul relaţiilor intraconjugale şi intrafamiliale:
7
 – familii conflictuale, în cadrul cărora raporturile dintre părinţi şi copii
se caracterizează prin hipertutelare, inhibare a iniţiativei, severitate, uneori
violenţă şi agresivitate, neglijare, acţiuni contradictorii ale părinţilor,
nervozitate. Ca rezultat copiii sunt apatici sau hiperactivi, nervoşi, instabili
emoţional şi comportamental, imaturi social, sugestibili, nesinceri, au înclinaţii
spre agresivitate, sunt atraşi de stradă sau de grupul de semeni, fug frecvent de
acasă, pot ușor adera la grupuri cu o orientare antisocială, sunt imaturi social.
– familii hiperpermisive, caracterizate prin protejare excesivă, menajare
exagerată, alintare, îndeplinire a tuturor dorinţelor şi capriciilor copilului,
lipsirea lui de obligaţii, chiar minore. Copiii din asemenea familii sunt
egocentrici, neechilibraţi, incapabili de a-şi evalua adecvat posibilităţile,
înclinaţi spre satisfacerea tuturor dorinţelor fără un efort personal.
b) În funcţie de moralitatea familiei:
– familii dezorganizate, caracterizate prin conduite deviante, sau
destrămate, incomplete, părinţii locuind împreună dar realizând o
intercomunicare minimală. În astfel de familii lipseşte autoritatea părinţilor, ceea
ce duce la tulburări afective şi comportamentale ale copiilor, brutalitate,
agresivitate, înstrăinare, insuficienţă afectivă etc.;
– familii amorale, în care sunt afectate nu numai relaţiile, ci şi întregul
mod de viaţă, normele sociale şi juridice fiind încălcate, părinţii neimplicându-se
total în viaţa copilului sau tratându-l cu brutalitate, amoral, maltratându-l,
silindu-l să cerşească, să fure, uneori agresându-l sexual, chiar recurgând la
incest (infracțiune care constă în întreținerea de relații sexuale între părinți și
copii sau între frați și surori). În astfel de familii copiii sunt sceptici, agresivi,
manifestă alte forme de comportament neadecvat.
c) În funcție de capacitățile pedagogice ale părinților – familia cu un
nivel jos al cunoștințelor pedagogice și posibilităților de influență educațională a
copiilor în care în cele mai multe cazuri se ascunde un conflict latent, în
aparență familia prezentându-se ca favorabilă.

8
 Particularităţile caracteristice minorilor expuse mai sus, sub influenţa
unui şir de factori negativi pot servi drept catalizator, orientându-l pe minor spre
delincvenţă.
Rolul grupului de semeni la fel contează când vorbim despre
comportamentul minorilor, subliniem importanța acestui factor. Minorii sunt
într-un anumit fel «captivi» ai relațiilor grupale. Anume grupul este mediul în
care ei se pot afirma, se pot identifica, de la care iau modele și valori plauzibile
(admisibil). Totodată, grupurile de minori pot deveni un mediu de promovare a
unor valori antisociale, atât în virtutea incompetenței membrilor lor, cât și din
cauza pătrunderii, infiltrării în acestea a unor persoane cu intenții criminale.

4. Profilaxia comportamentului delincvent al minorilor

Profilaxia delincvenței juvenile cuprinde totalitatea măsurilor care trebuie
luate în vedere prevenirea conduitei antisociale, prin intervenția asupra cauzelor
și condițiilor care pot genera actele deviante.
Printre aceste măsuri pot fi următoarele:
1) Măsuri psiho-pedagogice şi psiho-sociologice – acestea urmăresc, în
urma depistării şi înlăturării timpurii a unor factori negativi, cultivarea unor
relaţii interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserţii socio-familiale
pozitive:
a) socioterapia şi psihoterapia familiei;
b) testarea şi depistarea copiilor care prezintă probleme de adaptare şi
integrare şcolară;
c) orientarea şcolară şi profesională;
d) formarea noţiunilor şi judecăţilor morale, a sentimentelor şi
obişnuinţelor morale, a trăsăturilor pozitive de caracter;
e) evitarea erorilor de autoritate morală, de atitudine sau de competenţă
profesională din partea educatorilor.

9
 2) Măsuri socio-profesionale – acestea decurg din măsurile psiho-
pedagogice şi psihosociale, urmărind prevenirea riscurilor de eşec adaptativ
prin:
a) consilierea în vederea alegerii unei profesiuni în acord cu aptitudinile
subiectului;
b) sprijinirea plasării tânărului într-o profesiune potrivită cu interesele,
aspiraţiile şi capacităţile sale;
c) realizarea unei reale maturizări sociale şi a unei eficiente integrări
sociale şi profesionale;
d) prevenirea oricăror acte de indisciplină în cadrul sau în afara locului de
muncă;
e) împiedicarea abandonării activităţii utile prestate de tineri prin măsuri
luate la locul angajării.
3) Măsuri medico-psihologice şi psihiatrice – aceste măsuri sunt orientate
în direcţia depistării şi înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură
individuală, organică sau neuropsihică, cu conţinut patologic, favorizanţi, în
anumite condiţii ai conduitei deviante. Măsurile medico-psihologice şi
psihiatrice presupun:
a) depistarea precoce a minorilor cu diferite categorii de tulburări
(caracteriale, comportamentale, emoţionale, tendinţe agresive, tendinţe spre
psihopatie sau alte boli psihice), incriminate în delincvenţa juvenilă;
b) măsuri psiho-pedagogice şi diferite forme de tratament
medicopsihiatric / psihoterapeutic în vederea prevenirii unor evoluţii
dizarmonice, antisociale ale personalităţii minorilor;
c) măsuri de educaţie sanitară şi psiho-pedagogice prin care familia este
consiliată asupra modului de reacţie în raport cu anumite tulburări de conduită
ale copiilor;
d) internarea în instituții medicale specializate în cazuri dificile, pentru
stabilirea diagnozei din punct de vedere psihiatric, endocrinologic, psihologic
etc.
10
 4) Măsuri juridico-sociale – aceste măsuri permit creşterea gradului de
influenţare socială prin popularizarea legilor şi prin propaganda juridică în
general. În domeniul juridic, prevenirea infracţiunilor constituie unul din
scopurile pedepsei penale:
a) Prevenirea generală se realizează prin stabilirea în lege a faptelor care
constituie infracţiuni, membrii societăţii fiind informaţi asupra consecinţelor
săvârşirii unor astfel de fapte, precum şi a limitelor legale de sancţionare a
acestora (referitor la prevenirea generală, scopul sancţiunii de probaţiune se
realizează, în mod exclusiv, prin intermediul acţiunii de intimidare);
b) Prevenirea specială se realizează prin corecta încadrare juridică şi prin
sancţiunea infracţiunii concrete săvârşite de o persoană anumită (în cazul
prevenirii speciale, scopul probaţiunii este atins prin reeducarea şi intimidarea
unei persoane concrete).
Dacă vorbim despre măsuri de natură legislativă, în sensul creării unui
sistem de tratament al minorului infractor, putem vorbi despre Codul Penal al
RM care prevede un șir de sancţiuni, printre care:
 amendă;
 munca neremunerată în folosul comunităţii, de la 60 la 240 de ore,
începând cu vârsta de 16 ani;
 închisoarea pe termen de 6 luni până la 15 ani pentru persoane care
nu au atins vârsta de 18 ani (în caz de concurs de infracţiuni).

5. Procesul de resocializare a minorilor delincvenți

Evoluţia societăţii atrage după sine evoluţia delincvenţei care, la rândul ei,
determină evoluţia societăţii, creând astfel un „perpetuum mobile” real al cărui
mecanism pare imposibil de oprit. Cum pot fi delincvenţii minori resuscitaţi ca
indivizi normali?
Delincvenţa juvenilă nu reprezintă un fenomen izolat guvernat de
propriile legi şi generat de cauze speciale, ci reprezintă un segment al
fenomenului general al criminalităţii. Or, în opinia cercetătorului francez Fr.
11
Simianad, a explica un fapt înseamnă a înţelege motivele pentru care se produce,
prin identificarea cauzei sale determinante. În general, resocializarea
infractorilor reprezintă un proces extrem de dificil, în care şansele de reuşită
sunt extrem de reduse, cauzele acestui rezultat fiind multiple.
În primul rând, ne referim la acea ostilitate pe care infractorul o resimte şi
în mod egal o exprimă faţă de societate, ostilitate generată de frustrările
acumulate în perioada petrecută în penitenciar. În al doilea rând, este vorba
despre acel fenomen de respingere cu care se confruntă la ieşirea din penitenciar
de către membrii societăţii, exprimat în mod făţiş prin refuzul acceptării în
grupurile sociale prin excluderea de la obţinerea de slujbe, precum şi prin
tratamentul dispreţuitor la nivelul şi cu privire la individul respectiv.
În foarte multe cazuri, după executarea unei măsuri educative, întoarcerea
minorului în mediul criminogen care l-a format poate fi nefastă pentru el,
impunându-se cu necesitate înființarea unei instituții de ocrotire, care să
supravegheze prin educatori-specialiști comportamentul preexecutoriu al
minorului și să propună în funcție de caz măsuri corespunzătoare.
Strategia de reinserție (reintegrare în societate a unui deținut) a
minorului poate fi explicată în patru etape:
1. reinserție familială – se încercă în foarte multe cazuri atragerea
familiilor în procesul complex instructiv-educativ (vizite ale părinților în centrul
de reeducare, ședințe cu părinți);
2. reinserție profesională – prin încadrarea minorului într-o activitate
utilă corespunzătoare aptitudinilor și pregătirii sale profesionale;
3. reinserția comportamentală – care constă în capacitatea și
disponibilitatea minorului de a se integra în contextul economic social;
4. reinserția socială – ca formă finală și globală a reintegrării și reușitei
sociale a minorului .
O altă acțiune educațională care există în centrele de reeducare, dar și în
sistemul penitenciar este educația religioasă, care în momentul de față are un rol
cheie în redarea speranțelor celor internați.
12
 BIBLIOGRAFIE

1. Amza T., Criminologie, Bucureşti, 1998.

2. Bivol A., Psihologia şi pedagogi juridică, Chişinău, 2010.
3. Buş I., Psihologie judiciară, Cluj, 1997.
4. Butoi T., Butoi Ioana Teodora, Tratat universitar de psihologie judiciară.
Teorie și practică, București, 2006.
5. Grand dictionnaire de la psychologie, Larousse, Paris, 1997.
6. Larii Iu., Criminologie, Chişinău, 2004.
7. Mateuţ Gh., Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Bucureşti,
1997.
8. Mereacre I., Ţapu Gr., Vademecum în psihologie, Chişinău, 2002.
9. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. Psihologie judiciară, Bucureşti,
1992.
10. Oancea I., Probleme de criminologie, Bucureşti, 1994.
11. Rotari O., Delincvența Juvenilă: probleme actuale și căi de soluționare,
Chișinău, 2010.
12. Rusnac S., Psihologia dreptului, Chișinău, 2000.
13. Stănoiu Rodica-Mihaela, Introducere în criminologie, Bucureşti, 1989.
14. Васильев В., Юридическая психология, Москва, 2003.

13