Universitatea Babeş-Bolyai

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Specializarea: Asistenţă Socială ID

REFERAT: PSIHOLOGIA VÂRSTELOR

DEZVOLTAREA COMPORTAMENTULUI AGRESIV ȘI
MANIFESTĂRILE SALE

Student:
Sălăjean Ioana-Olivia
Anul: II

2020
Definirea agresivității

Agresivitatea este o noțiune care vine din latină și înseamnă “a ataca”. Se referă la o stare a
sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile, în
plan conștient, și fantasmic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii
unei ființe sau lucru învestite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă
pentru el o provocare. Agresivitatea, avându-și originea în mecanismul de excitabilitate al
sistemului nervos central, este o însușire a ființei vii pe toată scara evoluției acestora.
Definiția dată mai sus se circumscrie la agresivitatea umană, manifestată în cadrul relațiilor
socioafective, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate și
indiferență, la refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de amenințare și acte de
violență propriu-zisă.
Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional,
afectogen, atitudinal, comportamental. Aria agresivității este mult mai mare decât cea a violenței.

Delicvența juvenilă – formă a comportamentului deviant

Delicvența formează una din speciile fenomenului de devianță cu mari implicații pentru
individ și colectivitate. Dreptul penal dă o definiție clară actului delicvențial (infracțiunii),
punând accentul, în definirea acestuia, pe caracterul socialmente periculos al faptei și pe
vinovăție în săvârșirea ei. Astfel, infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârșită
cu vinovăție și incriminată de legea penală.
În definirea delicvenței noi considerăm că este util să pornim de la conceptul de maturizare
socială. Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menține un
echilibru dinamic între interesele sale și interesele societății. Din acestă perspectivă, delicventul
ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare socială,
care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele
juridice.
Noțiunea de devianță a fost elaborată de Th. Sellin (1938), care a studiat problemele
complexe ale socio-crimino-genezei. Th. Sellin definea devianța ca amsamblul
comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau împotriva ordinii
instituționale. În opinia lui R. Merton (1957), devianța reprezintă ansamblul comportamentelor
disfuncționale, ce amenință echilibrul sistemului social.

1
 În uitimul deceniu, în majoritatea țărilor lumii se constată o creștere sistemică, de la un an la
altul, a numărului de delicvenți minori și a infracțiunilor comise de aceștia, precum și scăderea
limitei de vârstă sub 14 ani.
Portretul psihic, comportamental al delicventului înglobează următoarele trăsături: existență
marginală, inactivitate, parazitism, respingerea valorilor morale, disocierea între eul personal și
cel social, absența orizontului temporal existențial și resentimente contra societății. Toate aceste
trăsături sunt generatoare de comportamente idezirabile, dissociale și antisociale.

Cauze de nivel psihosocial ale delicvenței la copiii

Dintre factori de natură familială, implicați în etiologia multifactorială cumulativă a

delicvenței juvenile, amintim: atitudinea „rece-indiferentă” a părinților, atitudinea „tiranică” a
părinților, atmosfera conflictuală, perturbările climatului moral al familiei și dezorganizarea
familiei sau discordanțe a minorilor și tinerilor.

Manifestările delicvenței, lipsa metodelor educative și autoritatea părinților

Pentru echilibrul psihic al copiilor și tinerilor, pentru structurarea trăsăturilor pozitivede

caracter și a conduitei morale a acestora, un rol esențial îl deține climatul de înțelegere între
părinți privind metodele educative și atitudinile față de diferite acte săvârșite de minori sau tineri.
Divergența punctelor de vedere ale părinților, privind educația copiilor, și necorcodanța
metodelor disciplinare pot deruta copilul, întrucât acesta simte lipsa unității de opinii și concepții
despre bine și rău, despre necesitatea respectării unor reguli. Părinții care nu se înțeleg în cadrul
familiei privind atitudinea ce trebuie adoptată față de diferite fapte ale copilului, pot contribui la
un mediu “patogen” pentru acesta.
În cadrul vieții familiale, copiilor și tinerilor trebuie să li se clădească o rezistență optimă la
frustrare, ceea ce presupune, printre altele, evitarea unui climat supraprotector și a satisfacerii
tuturor capriciilor acestora, precum și crearea unui climat coerent în care minorii să simtă că
“legea” există atât pentru ei cât și pentru adulți.
Carențele de autoritate ale părinților decurg, adesea, din insuficienta supraveghere sau lipsa
totală de supraveghere a minorilor. Scăpați din raza controlului și supravegherii părinților, copiii
pot ajunge ușor sub influența unor grupuri delictogene.

2
Cauze de nivel psihoindividual ale delicvenței la adulți

Trăsăturile negative întâlnite mai frecvent la delicvenți – considerați imaturi caracteriologic –

sunt: toleranța scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, egocentrism, impulsivitate și
agresivitate, subestimarea gravității greșelilor și a actelor dissociate și antisocial comise,
nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social, indiferență și dispreț
față de activitățile sociale utile, evitarea efortului voluntar, dorința realizării unei vieți “ușoare”,
opoziție și respingere față de normele sociale și morale, devalorizarea de sine, imagine falsă
despre lume, despre relații interpersonal, despre autonomie și libertate, care le percepe îndeosebi
sub semnul forței brute, agresivității și violenței.
Aproape întotdeauna simptomele caracteriale apar încă din copilărie și se exacerbează în
preadolescență și adolescență, datorită factorilor psihosociali perturbatori, îndeosebi familia.

Relațiile dintre comportamentele înnăscute și cele dobândite ale comportamentului agresiv și

violent

Caracterul înnăscut sau/și dobândit, învățat, al agresivității constituie obiectul unor

controverse științifice la care s-au angajat biologii, etiologii, psihologii, sociologii, filosofii,
criminologii. Din analiza acestor controverse se poate deduce că, la fel ca și alte trăsături ale
omului, agresivitatea este o rezultantă în care se îmbină atât elemente transmise și declanșate
prin mecanisme biologice, cât și influențe ale mediului social.
Deși puseurile de agresivitate ale omului, la fel ca și alte reacții ale afectivității, emană dintr-un
dinamism specific, totuși, încă nu s-a descoperit nici un fel de mecanism specific al agresivității
ca atare. Se poate considera că în stările agresive întâlnim un mod de acțiune ce ține probabil de
caracteristicile ereditare ale sistemului nervos, îndeosebi ale hipotalamusului.

Alcoolul – factor de risc al agresivității

Pentru om alcoolul a avut o valoare hedonică și chiar mistică, încă de la începuturile societății
umane. El devine un element cu ajutorul căruia se marcau - și se marchează și astăzi - reuniunile
unei comunități, în scopul de a sărbători un eveniment.
Pe de altă parte, utilizarea alcoolului a devenit un simbol al maturității sociale, un semn al
autonomiei, independenței, emancipării, așa cum este interpretat de copii, adolescenți și tineri.

3
Într-o societate, comunitate sau familie, unde se propagă și se practică un astfel de mit al
alcoolului, trezirea apetitului pentru ingerarea acestui lichid, este foarte precoce. Din ce în ce mai
frecvent, vârsta de debut al alcoolismului atinge o mare masă de copii. Este cert că apetitul
pentru alcool, se datorează moravurilor și modelelor sociale.
Alcoolismul este o maladie socială, și în același timp individuală. Putem recunoaște un
toxicoman alcoolic după tulburările fizice: ale apartului digestiv, gastrite hiperacide, sete
imperioasă, pierderea poftei de mâncare. Cele mai vizibile sunt tulburările nervoase: tremurarea
mâinilor, a limbii, crampe musculare, spasme musculare nocturne, furnicături în extremități,
dureri în mușchi, hipertensiune arterială, insuficiență cardiacă.
Toate aceste tulburări organice sunt stimulate cu modificările de personalitate ale alcoolului,
modificări ușor observabile din exterior. Primele și cele mai constante sunt tulburările psihice:
iritabilitatea și impulsivitatea, care stau la baza caracterului și echilibrului personalității.
Reacțiile psihice sunt mult mai exagerate în raport cu stimului care le provoacă. Actele
patologice exploziv-agresive apar, aproape instantaneu, față de stimuli declanșatori, cum ar fi:
jignirea orgolului, neîmplinirea unei dorințe, amenințarea, zgomotele puternice sau apar “din
senin” cu amploare foarte mare care modifică, pentru un timp, claritatea stării afective și a
conștiinței, prin acte motorii (loviri, maltratări).

Drogomania

Drogul este o substanță psihotropă de origine naturală sau industrială, având sau nu o aplicație
terapeutică, întrebuințată abuziv și dependent de scop nemedical, pentru efectele euforizante sau
halucinatorii.
Efectul drogului nu depinde numai de proprietățile psihofarmacologice, de dozaj, de modul de
administrare, de frecvența întrebuințării ci, mai ales, de structura psihică a subiectului, de
reacțiile individuale, de experiența psihotoxică prealabilă, de starea sănătății, de mediul
înconjurător, de ceea ce se așteaptă să obțină de la un drog.
Utilizarea drogurilor trebuie explicată prin datele caracteristice comportamentului nevrotic:
acte ratate din viața cotidiană, trecerea la act, fără faza de elaborare psihologică, vicierea sau
tulburarea funcției de relaționare între sine și ceilalți, ca rezultat al unor ratări traumatizante, a
dorinței de a stabilii reacții afective cu părinții, frați sau cu alți, suprastimularea oedipiană, prin

4
subordonarea principiului realității cu cel al plăcerii, cu orice preț, contactul infantil cu violența
și moartea, care stă la baza excitației precoce a pulsiunii morții.
Consumul ilicit de droguri, ca fenomen cu dimensiuni sociale, a apărut în anii 50-60, în cursul
dramaticelor mutații culturale ale lumii occidentale. Acest fenomen a pătruns în toate
comunitățile, progresând extrem de rapid în rândurile tineretului, fapt ce se datorează mai multor
factori. Mass-media pun accentul pe conduitele infracționale, ale căror amploare sau natură nu
pot fi determinate cu adevărat. Observațiile privind violența depășesc rar cadrul notațiilor
alarmiste sau al statisticilor polițienești cu interpretări multiple. Situația este cu atât mai dificil de
determinat, cu cât unii tineri din “cetăți” dau o importanță extremă lumii reprezentării.
Ca și bandele, fantasma „drogaților de cartier” reapare fără încetare, alimentată deopotrivă de
către mass-media și de către actorii de teren. Prezența drogurilor în cartierele mărginașe nu poate
fi negată. Dar locul și funcțiile care li se cuvin sunt mai complexe decât ar părea. Acest element
în general subestimat, este adesea determinat pentru instituirea unor aevărate rețele ale
delicvenței. Se constituie astfel o microeconomie care, uneori, nu este percepută, ca o angajare
puternică în lumea delicvenților.
Grupările mai mult sau mai puțin delicvente mișună peste tot, dare ele rămân astăzi isolate și
fixe. Rămân mici “liber-profesioniști” mărunți: “În opinia cercetătorilor în ansamblul lor,
delicvența bandelor, atunci când există și în ciuda manifestărilor ei spectaculoase, rămâne una
amatoristă: multe spargeri eșuează în lipsa unei pregătiri suficiente, rețelele de revânzare a
obiectelor furate funcționează anevoie, tinerii dispun rar de arme de foc” (M. Esterle,1991).

Bibliografie:
Preda V. Delincvenţa juvenilă, o abordare multidisciplinară, Presa universitară clujană, l998
Păunescu Constantin, Agresivitatea și condiția umană, Editura Technică, București, 1994
Ferreol G. Adolescenţii şi toxicomania, Polirom, Bucureşti 2000