Curs 4

Principalele cauze ale comportamentului deviant

Teorii de orientare psihologică (psihologic-psihiatrică) și teorii de orientare psiho-socială

I. Teoriile de orientare psihologică „pură” pun accentul pe factorii psihologici în explicarea

devianței și geneza criminalității, pe structura psihică a individului și tulburările personalității;
apar odată cu evoluția științelor psihologice și lărgirea nivelului cunoașterii privind trăsăturile
psihice ale individului; în esență, se concentrează preponderent asupra rolului trăsăturilor de
personalitate, a bazei psihice a nașterii actelor criminale.
Există mai multe teorii care sunt incluse în categoria teoriilor de orientare psihologică „pură”.

Teoria „degenerescenței mentale”, una dintre primele explicații psihologice ale criminalității,
consideră că 1. degenerescența mentală este o trăsătură moștenită care determină în mod
hotărâtor tendința spre criminalitate a unor indivizi, 2. există familii cu ascendenți care prezintă
„tendințe criminale” care se transmit în timp descendenților, familii care dau cele mai frecvente
cazuri de nașteri ilegitime, deprinderi vicioase și acte infracționale comise de indivizi „degenerați
din punct ce vedere social” și 3. majoritatea delincvenților suferă de debilitate mintală.
Concepțiile „degenerescenței mentale” sunt astăzi considerate depășite, pun accent pe un factor
moștenit nedemonstrat fără echivoc, în detrimentul factorilor socio-educaționali.

Teoria personalității criminale

Elaborată de penalistul şi criminologul francez Jean Pinatel, formulează posibilitatea conturării
unei „personalităţi criminale”, un fel de portret robot al acestei personalităţi.
Potrivit lui Pinatel personalitatea criminală este alcătuită dintr-un nucleu central care posedă
patru trăsături de bază:
1) egocentrismul, manifestat prin individualism crescut şi de egoism;
2) labilitatea, manifestată prin o construcţie psihică şi morală slabă, firavă, schimbătoare;
3) indiferenţa afectivă, manifestată prin răceală, lipsă de milă și de simpatie faţă de semeni;
4) agresivitatea, tendinţa spre violenţă şi duritate etc.

1
Oricare dintre cele patru trăsături poate fi întâlnită singular și la alte categorii de persoane însă
numai reunirea celor patru la aceeași persoană conturează profilul personalității criminale. Cele
patru componente ale nucleului personalităţii criminale joacă roluri diferite:
 agresivitatea, o componentă activă, care joacă un rol de incitare,
 egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă au rolul de a neutraliza inhibiţia trecerii la
act prin împiedicarea subiecţilor de a lua corect în considerare aprecierea socială ori
sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul.
Au fost colectate și analizate date statistice care indică faptul că nivelul scăzut de inteligenţă se
asociază cu persoanele care comit crime: dintre cei ce comit furturi, 34% sunt debili şi 26% sunt
înapoiaţi mintal; cei ce comit omoruri 47% sunt debili mintali şi 26% sunt mărginiţi; cei ce comit
violuri, 50% sunt debili mintali şi 50% sunt înapoiaţi mintali.
Totuși, specialistul francez are o abordare moderată a aspectului psihologic al criminalului care în
opinia sa trebuie corelat nivelurile scăzute de cunoştinţe, de instruire și de pregătire profesională
ale criminalilor, cunoştinţe, instruire și pregătire profesională care nu mai joacă rolul de factori
protectivi care în mod obişnuit inhibă starea de agresivitate la indivizii noncriminali.
Pinatel respinge teza existenţei unor diferenţe de natură umană între infractori şi noninfractori,
acceptând, mai degrabă, o diferenţă de grad, unde gradul este nivelul de la care impulsurile
endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe individ să comită fapta antisocială. În conceptul
de personalitate criminală infracţiunea este înțeleasă ca fiind o faptă omenească, iar criminalii
sunt oameni obişnuiţi, ca toţi ceilalţi; ceea ce îi deosebeşte este trecerea la „act”, care constituie
expresia „diferenţei de grad” şi astfel, între personalitatea infractor ului şi cea a noninfractorului
există doar o diferenţă cantitativă şi nu una calitativă.
Ca și în cazul concepțiilor „degenerescenței mentale”, teoria personalității criminale are un
caracter unilateral, concentrându-se pe factori/trăsături psihice fără a lua în considerare în justă
măsură influențele mediului socio-cultural al infractorului. În plus, nu toți infractorii sunt
posesori ai personalității criminale ori au un nivel scăzut de inteligenţă.

Teoria personalităților „antisociale”

Construită în timp prin contribuția mai multor specialiști psihiatri, susține ideea că există anumite
tulburări de personalitate care determină acte frecvente de încălcare a legii din partea persoanelor
cu aceste tulburări (psihopate sau sociopate). Aceste tulburări fac parte din tabloul personalității

2
antisociale caracterizată prin insanitate morală, imbecilitate morală, absența moralității și
inferioritate psihologică, persoana cu personalitate antisocială manifestând o indiferență
cvasitotală față de regulile sociale și normele morale. Psihiatrul american Hervey Cleckley (1976)
a formulat șase criterii pe baza cărora se poate identifica personalitatea antisocială:
1. farmec superficial și inteligență adecvată, capacitatea de a manipula alte persoane;
2. sentimente lipsite de profunzime și lipsa empatiei, absența conștientizării greșelii și lipsa
remușcărilor, indiferența manifestată față de consecințele negative ale faptelor comise;
3. conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate, acțiuni dificil de înțeles sau de
anticipat;
4. incapacitatea de a învăța din experiențele trecute și absența temerilor; reiterează actele și
conduitele infracționale în pofida sancțiunilor aplicate;
5. egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu, incapacitatea de atașamen afectiv;
6. atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate și rea credință; simulează emoții
pentru a manipula alte persoane; au reacții sociale instabile și de scurtă durată.
De reținut, tulburarea de personalitate antisocială (în care se încadrează atât psihopatia, cât şi
sociopatia) este asociată cu eşecul persoanei de a se conforma normelor şi aşteptărilor sociale,
încălcarea regulilor fiind indicii clare ale tulburării de personalitate antisociale. Aceste tendinţe
apar încă din copilărie, deşi în general diagnosticul (pus de specialiști) se pune doar la vârstă
adultă, peste 18 ani. Mai trebuie reținut că nu există un diagnostic ştiinţific de psihopatie sau
sociopatie: ambele împărtăşesc elemente comune, dar au și diferenţe distincte; psihopatia şi
sociopatia nu sunt boli psihice – ci se referă la o constelaţie de trăsături distincte, trăsături
regăsite la orice persoană în grade diferite (sunt puţini cei care nu au nici una dintre trăsăturile
asociate cu psihopatia sau sociopatia; majoritatea au câteva, aceasta nefăcându-i “nebuni”).
Totuși, implicarea unei persoane în activitatea delincventă sau criminală nu este un indiciu
suficient pentru diagnosticarea unei personalități antisociale; cu alte cuvinte, personalitatea
antisocială și criminalitatea se suprapun, dar nu sunt concepte echivalente. În același timp,
persoanele cu personalități antisociale sunt caracterizate de o serie de probleme precum
dificultățile școlare, lipsa unui loc stabil de muncă, conflicte maritale, abuz de alcool,
infracționalitate, arestări repetate etc.

3
Teoria psihanalitică a criminalității
Pornește de la concepția neuropsihiatrului austriac Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei,
privind modelul celor trei instanțe psihice în structurarea psihicului uman: Sine, Eu și Supra-Eu.
„Sinele” este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor
și al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice și al refulărilor; este
întotdeauna inconștient.
„Eul”se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii la acțiune, a funcției
de adaptare la realitate și de investigare a realității. „Eul” derivă din „Sine” și reprezintă „Sinele”
în viața reală conștientă, cu alte cuvinte, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată
la realitate.
„Supra-Eul” este instanța superioară, domeniul conștiinței, al valorilor, al idealurilor, al
preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale.
Potrivit concepției psihanalitice infractorul are un tip de personalitate caracterizat prin:
 Supra-Eu slab, care îl împiedică să-și inhibe sau înfrâneze tendințele antisociale (cazul
psihopaților și al sociopaților);
 absența sublimării, adică a substituirii dorințelor inconștiente cu activități sociale utile și
dezirabile, individul nu resimte nici o constrângere morală în faptele lui, acționând după
dorințe și plăceri și nu în funcție de reguli și norme. Minorii care primesc în cadrul
grupului familial o socializare inadecvată și care nu se bucură de afectivitatea părinților
sau nu sunt controlați de aceștia pot ajunge delincvenți cu o probabilitate mai mare decât
alții (sublimarea este unul dintre mecanismele de apărare ale Eului prin care o pulsiune
inacceptabilă este transformată într-una social acceptabilă. În jocurile sportive, de
exemplu, găsim sublimarea pulsiunilor agresive în întrecere sau competiţie);
 eșecul rezolvării conflictului oedipian datorat fie unei carențe afective materne, fie unui
exces de afectivitate maternă sau absenței identificării cu imaginea tatălui. Acest eșec
determină o traumă profundă în perioada copilăriei care generează acte impulsive,
agresive și antisociale săvârșite, mai ales, în perioada adultă.
Teoria psihanalitică bazată pe concepţia freudiană a conduitei umane include și teoria formulată de
psihiatrul și psihanalistul norvegian David Abrahamsen, profesor la Universitatea Columbia, potrivit
căruia explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele biosexuale cu care individul se loveşte
de timpuriu, în copilărie. Abrahamsen afirmă că (1) orice conduită criminală este o manifestare

4
directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune, la rândul său, poate fi expresia instinctelor
sexuale sau a altor instincte. De aici, de capacitatea omului de a controla această agresivitate prin
intermediul „Supra-Eului”, depinde conduita criminală sau noncriminală a individului. Dar dacă
individul comite totuşi crima, prin aceasta are loc întotdeauna lezarea „supra-eului”. Autorul mai
afirmă că (2) că până la vârsta de doi ani copiii nu se supun părinţilor, dar către patru ani această
conduită va dispărea la majoritatea copiilor, iar la unii ea va rămâne pentru toată viaţa şi dintre
aceştia se vor completa rândurile criminalităţii. Teza principală a lui Abrahamsen este aceea că
cele mai importante în geneza criminalităţii sunt condiţiile familiale. Factorii economici şi sociali
care pot influenţa familia sunt lăsaţi pe ultimul plan, iar pe prim plan se ridică caracteristicile
afective ale familiei. Un copil devine delincvent fie că în familie nu i s-a acordat atenţie şi el,
devenind matur, caută să atragă atenţia asupra sa prin crime, fie pentru că în familie a fost prea
tutelat şi protestele sale împotriva acestei tutele se manifestă mai târziu prin crime. Abrahamsen
tratează criminalitatea ca pe un fenomen psihologic, generat doar de cauze psihologice, care oferă
individului vocaţia crimei, transformându-l într-un delincvent potenţial. Pentru ca un delincvent
potenţial să devină un delincvent activ, manifest, sunt necesare încă două condiţii:
1. situaţie corespunzătoare în mediul înconjurător, adică o situaţie „de moment” şi
2. slăbirea rezistenţei şi a controlului din partea „Supra-Eului”.

Criminalitatea este pentru alți adepți ai psihanalizei o formă de „adaptare la mediu” care permite
persoanelor identificate cu tulburări psihice să obțină unele realizări, făcându-le să se simtă
libere, independente, să-și utilizeze capacitățile psihice și imaginația, să caute promisiunea unor
recompense, având în același timp șansa „raționalizării” propriului eșec (Siegel, 1989).
Teoriile de factură psihanalitică consideră că există corelații directe între experiențele individuale
frustrante trăite de indivizi, în special, în copilarie, și criminalitate, cel puțin în anumite cazuri.
Totuși, experiențele traumatizante din perioada primei copilării determinante pentru formarea
unei persoane agresive sau delincvente nu transformă toți acești copii în delincvenți sau infractori
juvenili sau adulți.

Profilurile psihologice ale delincvenților sau infractorilor (testele de personalitate)

Testele psihologice de personalitate au încercat să demonstreze că trăsăturile de personalitate ale
criminalilor diferă de cele ale noncriminalilor, constatând că marea majoritate a criminalilor au
tulburări profunde ale afectivității și aproape 40% dintre ei au o inteligență subnormală. Un exemplu

5
este studiul soților Sheldon şi Eleanor Glueck din SUA care au comparat 500 de băieţi delincvenţi cu
500 de nondelincvenţi și au arătat că delincvenţii sunt mai extrovertiţi, impulsivi, ostili, sfidători,
suspicioşi, distructivi, sunt mai puţin preocupaţi de respectarea manierelor şi normelor convenţionale,
temându-se mai puţin de eşec sau de înfrângere decât nondelincvenţii. Preocuparea soţilor Glueck
pentru estimarea evoluţiei comportamentului deviant juvenil şi pentru descifrarea tendinţelor
fenomenului de delincvenţă prin utilizarea metodei Inventarului Multifazic al Personalităţii
Minnesota (Minnesota Multisphasic Personality Inventary – M.M.P.I.) a condus la realizarea unor
tabele de predicţie socială a delincvenţei juvenile. Cei doi cercetători au urmărit influenţa a cinci
factori predictori ai comportamentului delincvent primar sau recidivist:
- disciplina minorului asigurată de tată: de la severă, dar prietenoasă la slabă până la prea
severă sau neregulată,
- supravegherea minorului de către mamă: de la corespunzătoare la exemplară până la
necorespunzătoare,
- afecţiunea tatălui pentru minor: de la caldă (şi supraprotectivă) la indiferentă sau ostilă,
- afecţiunea mamei pentru minor: de la caldă (şi supraprotectivă) la indiferentă sau ostilă,
- coeziunea familiei: de la puternică la slabă până la absentă.
Conform tabelelor Glueck minorii din familiile lipsite de coeziune, cei lipsiţi de afecţiunea şi
supravegherea mamei pot obţine scoruri mari de delincvenţă. De exemplu, un minor care face
parte dintr-o familie lipsită de coeziune, unde ambii părinţi se văd foarte rar şi îşi petrec timpul în
afara familiei (fie că tatăl este mare consumator de alcool, fie că mama nu se îngrijeşte de casă),
minorul respectiv este bătut frecvent de tatăl său, nu este supravegheat de mamă, iar tatăl
manifestă ostilitate faţă de el, acest minor are 9 şanse din 10 de a deveni delincvent şi numai una
de a rămâne nondelincvent. În acest mod cercetarea menţionată oferă un instrument operaţional
pentru reducerea riscului de delincvenţă prin eliminarea sau schimbarea influenţei unui factor; în
cazul exemplului nostru, reorientarea modului de supraveghere de către mamă, de la un mod
necorespunzător la unul corespunzător, împreună cu schimbarea stilului disciplinar al tatălui, de
la excesiv de sever la sever, dar prietenos, micşorează şansele minorului de a deveni delincvent
(de la 9 şanse din 10 la 6 şanse din 10).
Criticile aduse tabelelor de predicţie Glueck se referă la faptul că nu reuşesc să surprindă ansamblul
condiţiilor sociale care determină o situaţie personală sau familială anumită, de exemplu, nu
evaluează efectul vecinătăţii, al apartenenţei etnice şi al statusului socio-economic.

6
II. Teoriile de orientare psiho-socială explică devianța și geneza criminalități prin punerea în
relație a structurii psihice a individului cu mediul în care acesta crește și se dezvoltă.

Teoriile „învățării sociale”

Consideră că orice conduită delincventă sau criminală este un rezultat al interacțiunii structurii
biologice și psihice a individului cu mediul în care acesta trăiește și ceea ce învață el din acest
mediu. În esență, afirmă că structura biologică și psihologică a unui individ determină apariția
comportamentului delincvent sau criminal numai în măsura în care acest comportament a fost
învățat în micromediul de socializare; totuși, structura biologică și psihologică a individului
poate să reacționeze diferențiat la stimulii din mediu, indivizii parcurg un proces prin care învață
cum să reacționeze și cum să se adapteze la influențele mediului. Așa se explică de ce nu toți
copiii din medii criminogene comit fapte deviante, infracționale ca minori sau ca viitori adulți, la
fel cum nu toți copiii din medii non-criminogene se vor situa de-a lungul vieții în afara câmpului
infracțional.

Psihologul canadiano-american Albet Bandura, profesor la Stanford University, este

reprezentantul de seamă al teoriei învățării sociale, care a constatat că modelele sunt o sursă
importantă pentru învățarea de noi comportamente și pentru realizarea schimbării
comportamentale în setările instituționalizate. Teoria învățării sociale postulează că există trei
sisteme de reglementare care controlează comportamentul:

 stimulentele antecedente influențează foarte mult timpul și răspunsul comportamental;

stimul care apare înainte de răspunsul comportamental trebuie să fie adecvate în relația cu
contextul social și actorii interpreți sau executanți;
 influențele feedback-ul de răspuns au, de asemenea, o funcție importantă; în urma unui
răspuns, întăririle, prin experiență sau observație, vor avea un impact semnificativ asupra
apariției comportamentului în viitor;
 funcțiile cognitive au un rol important în învățarea socială; spre exemplu, apariția unui
comportament agresiv la unii oameni care devin ușor de înfuriat la vederea sau gândindu-
se la persoane cu care au avut întâlniri ostile, iar această memorie este dobândită prin
procesul de învățare.

7
În privința învățării agresivității, Bandura a evidențiat că atitudinile agresive sunt învățate de
copii de la adulți prin modelare comportamentală în funcție de trei surse principale:
 prelurea modelului de conduită din mediul familial, cu alte cuvinte prin manifestarea
atitudinii agresive copiii imită atitudinile părinților;
 prelurea modelului de conduită din experiențele mediului ambiental, cu alte cuvinte copiii
care cresc și trăiesc într-un mediu în care violența este frecventă sunt mai înclinați să
reacționeze agresiv comprativ cu cei care cresc și trăiesc într-un mediu în care violența nu
este prezentă sau apare mai puțin;
 prelurea modelului de conduită sub influența mass media, violența ca „soluție” este
influențată de vizionarea scenelor de violență prezente în producțiile de televiziune.
Sugestiv în acest sens este experimentul efectuat de Bandura (1961, experimentul cu păpușa
Bobo): când adulții au fost lăudați pentru comportamentul lor agresiv, copiii au fost mai
susceptibili de a continua să lovească păpușa; totodată, atunci când adulții au fost pedepsiți, copiii
au încetat să mai lovească și păpușa.
Discuție: efectele pe termen lung în cazul copiilor care trăiesc într-o familie în care există
violență domestică evidențiate de numeroase studii care arată că acești copii continuă modelul
violenței când ajung adulți, fie se vor comporta la rândul lor agresiv și într-o manieră umilitoare
cu partenerii lor, fie vor deveni victime într-o relație cu un abuzator, căci acesta este singurul
model familial pe care l-au experimentat; de asemenea, copiii victime ale violenței domestice în
familie pot deveni adulți cu probleme de relaționare, pot dezvolta o dependență (alcool, droguri),
pot avea probleme de încredere în relațiile cu ceilalți, pot intra în stări de depresie sau chiar pot
avea tentative de sinucidere ca adolescenți și adulți.

Concepții cu privire la rolul familiei în geneza comportamentului criminal

În esență se concentrează asupra procesului de învățare socială în familie, prin care copilul își
poate modela conduita în funcție de conduitele antisociale ale tatălui (de regulă, dar poate fi și
cazul mamei singure care își trimite copiii la cerșit, la furat) sau prin raportare la soluționarea
agresivă a conflictelor în familie.
O clasificare a familiilor cu influenţă negativă asupra structurării personalităţii minorului şi a
conduitei acestuia identifică mai multe tipuri de familie pe care le prezentăm în continuare
(Marioara Petcu, 1999).

8
1. Familii caracterizate prin divergenţa metodelor educative ale părinţilor şi lipsa de autoritate a
acestora sunt familii în care neconcordonţa metodelor disciplinare ale părinţilor pot deruta
copilul, acesta simţind în anturajul familial „lipsa unităţii de opinii şi concepţii despre bine şi rău,
despre necesitatea păstrării unor reguli, precum şi despre modalitatea de manifestare a autorităţii
părinteşti” (Vasile Preda, 1998). A fost evidenţiat faptul că în cadrul grupului familial copilul
trebuie să simtă şi să înveţe că „legea” există atât pentru el, cât şi pentru adulţi, iar în caz contrar,
atunci când climatul familial este supraprotector şi satisface toate capriciile copilului nu se mai
îndeplinesc corespunzător sarcinile parentale. Mussen, Conger şi Kagan (1970) arată că una
dintre cele mai importante sarcini parentale constă în a învăţa minorul să suporte frustrarea şi
conflictul şi în acelaşi timp să se comporte în mod adecvat în raport cu ele, pentru a evita
formarea şi exacerbarea unor trebuinţe egoiste, care împiedică adaptarea personalităţii la cerinţele
sociale, iar în unele cazuri declanşează acte infracţionale.
Carenţele de autoritate ale părinţilor sunt legate de insuficienta supraveghere sau lipsa totală de
supraveghere a minorilor, indiferent de tipul familiei (aparent organizată, dezorganizată,
reîntregită) lipsa de supraveghere fiind factorul cu cel mai înalt grad de incriminare în
delincvenţa juvenilă, întrucât face posibilă expunerea minorului influenţei unor relaţii socio-
afective extrafamiliale (grupuri delictogene, de exemplu).
2. Familii cu atitudine indiferentă sunt familii situate oarecum la polul opus celor anterior
menţionate. Aceste familii sunt caracterizate de o atitudine „rece-indiferentă” a părinţilor, care nu
crează premisele necesare formării emoţiilor, sentimentelor simpatetice şi atitudinilor pozitive
faţă de adulţi şi faţă de societate, generând de multe ori apariţia unei agresivităţi latente. În acest
sens, a fost descris tipul tatălui demisionar (Vincent, 1972) – un tată mereu ocupat, veşnic plecat
de acasă şi care pretinde să nu fie deranjat. Copiii acestor familii au ca particularităţi instabilitatea
emotivă, iritabilitatea, neglijenţa în ţinută şi în activitate, indiferenţa faţă de şcoală şi o serie de
atitudini antisociale. Deoarece minorul simte răceală afectivă şi antipatie din partea părinţilor, el
va reacţiona tot prin antipatie şi agresivitate, va avea relaţii dereglate cu părinţii, nu le va cere
sfatul şi nu-şi va împărtăşi niciodată problemele cu ei.
3. Familiile cu atitudine autocrată se caracterizează prin luarea unor măsuri disciplinare brutale
faţă de copii din dorinţa de a impune o disciplină severă şi strictă. Două tipuri de părinţi au fost
distinse în categoria părinţilor hiperseveri: tatăl dominator – este o personalitate exigentă, care se
bucură de prestigiu şi care pretinde ascultare şi respect din partea copiilor şi soţiei (consideraţi

9
fiinţe slabe ce trebuiesc protejate şi dirijate), în timp ce tatăl tiran – este o persoană cu o fire
slabă, timidă, trăsături compensate cu izbucniri sporadice de autoritate aberantă. Copiii acestor
părinţi au ca particularităţi timiditatea, nervozitatea, inhibiţia, cu stări de frică, instabilitatea
afectivă, cu explozii agresive. Studiile au arătat că minorii agresivi provin, de regulă, din familii
în care părinţii sunt ei înşişi agresivi, iar metodele disciplinare brutale pot conduce adeseori la
conflicte, care pot avea ca finalitate o ruptură a relaţiilor cu părinţii, fuga de acasă şi
vagabondajul.
3. Familiile dezorganizate, deşi nu reprezintă aprioric un factor cauzal al delincvenţei juvenile,
prin climatul socio-afectiv şi educaţional perturbat, cu certuri, conflicte violente, alcoolism,
imoralitate, nu asigură garanţii privind socializarea concordantă a copiilor.
4. Familii cu climat conflictual în care se regăsesc cazuri de alcoolism, relaţii adulterine,
antecedente penale, sunt familii care au efecte grave asupra dezvoltării minorilor care prin
imitaţie şi învăţare observaţională reproduc agresivitatea, prostituţia, actele antisociale.
W. J. Goode a realizat o clasificare a familiilor dezorganizate şi a distins între:
- familia incomplet unită sau nelegitimă,
- familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi, ca urmare a divorţului, a separării
sau părăsirii,
- familia tip “cămin gol”, deşi trăiesc împreună, partenerii realizează intercomunicări minimale
şi nu constituie suport emoţional reciproc,
- familia “în criză” determinată de absenţa temporară sau permanentă a unuia dintre soţi prin
detenţie, deces, deprimare,
- familia cu “eşec marital” provocat de retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului
sau a soţului, boli fizice cronie sau incurabile.
Privitor la dezorganizarea familiei, studiile de sociologie a familiei şi sociologie a educaţiei
familiale, au arătat că dezorganizarea familiei constituie un factor cauzal al infracţionalităţii
juvenile numai în măsura în care disfuncţionalităţile în educarea copiilor conduc la o insuficientă
socializare a acestora sau la o socializare discordantă. Cu alte cuvinte familia formată din mamă
şi copilul/copiii săi nu este automat o familie dezorganizată şi nu putem face predicţia că aceşti
copii vor deveni infractori. Comportamentul infracţional va apărea doar în condiţiile
neîndeplinirii funcţiei educative a familiei, a unui climat de insecuritate care să favorizeze
inadaptarea sau dezadaptarea copilului/copiilor.

10
Specialiştii (E. Stănciulescu, 1997) au arătat că pentru dezvoltarea psihosocială a copilului
contează mai mult tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecăruia dintre membri decât
prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi (structura completă sau incompletă a familie conjugale)
sau a fraţilor. Stăciulescu mai arată că cercetările au scos în evidenţă importanţa a două variabile
familiale: coeziunea şi adaptabilitatea grupului.
Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională existentă între membrii familiei şi este
măsurată prin intermediul a nouă variabile: angajare emoţională, independenţă, frontiere, coaliţii,
timp, spaţiu, prieteni, luarea deciziilor, interese şi loisirs. Coeziunea familială se poate încadra în
unul din cele patru niveluri: dezangajare, separare, conexiune şi împletire.
Adaptabilitatea este înţeleasă ca fiind capacitatea sistemului familial de a-şi schimba structurile
de putere, rolurile şi regulile ca răspuns la stress situaţional sau de dezvoltare şi este măsurată
prin intermediul a 7 variabile: disciplină, control, posibilităţi de afirmare a sinelui, stil al
negocierii, complementaritatea rolurilor, reguli relaţionale, mecanisme de autoreglare, familiile
fiind clasificate ca rigide, structurate, flexibile sau haotice.
O altă tipologie maritală utilă pentru înţelegerea familiei din care provine minorul, a modelului
parental pe care îl oferă, a fost realizată de I.F. Cuber şi identifică cinci tipuri familiale:
- tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele – conflictele sunt frecvente, nu sunt ascunse
copiilor, dar sunt ascunse în exterior, deşi atmosfera din familie este tensionantă, cuplul ajunge
rareori la disoluţie;
- tipul căsniciei devitalizate – în care se înregistrează o disoluţie treptată a relaţiei de armonie de
la începutul mariajului, perechea devine apatică, fără vitalitate, dar partenerii nu se despart;
- tipul căsniciei pasiv-cordiale – este un cuplu fără tensiuni, pasivitatea îl caracterizează încă de la
început ca urmare a unei alegeri deliberate a unui mod de viaţă, de ex. centrat pe carieră;
- tipul căsniciei vitale – în care partenerii privesc relaţia ca fiind importantă şi vitală pentru viaţa
lor;
- tipul căsniciei bazate pe relaţia totală – reprezintă un stadiu superior de relaţionare în cuplu,
caracterizat de o împărţire mutuală firească a tuturor problemelor vieţii.
Această tipologie maritală poate fi pusă în legătură cu tipul de ataşament pe care îl poate dezvolta
un copil, cu alte cuvinte cu modul în care se dezvoltă legătura afectivă şi durabilă dintre copil şi
părinţi sau persoana care îl îngrijeşte. Astfel, apreciem că ultimele două tipuri de căsnicie care au
ca element definitoriu vitalitatea relaţiei în cadrul subsistemului marital al familiei se reflectă sub

11
forma unei relaţii de încredere şi suport şi în cadrul subsistemului parental al familiei, în acest caz
copilul formând un ataşament sigur, el va avea încredere că părinţii sunt disponibili, receptivi şi
că îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau i-ar fi teamă.
În cazul căsniciei devitalizate şi a celei pasiv-cordiale lipsa unui parteneriat afectiv şi suportiv
real între soţi se răsfrânge şi asupra copiilor, care pot să dezvolte un ataşament anxios. Copilul
este nesigur dacă părinţii vor fi disponibili şi receptivi la nevoile sale, gata să îi ofere ajutor dacă
îl solicită. Părinţii fiind disponibili uneori, iar alteori nu, incertitudinea îl poate face pe copil să
trăiască un sentiment de nesiguranţă, care se poate croniciza în timp; el va deveni copilul
„iubitor”, care îşi sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe cele ale adulţilor.
Căsniciei conflictuale îi poate corespunde atât un ataşament anxios, cât şi un ataşament evitant. În
ataşamentul evitant copilul nu are încredere că părinţii vor fi gata să îl ajute, el se aşteaptă la
respingere din partea lor şi încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi şi va lupta
să devină independent emoţional, va deveni un copil independent în mod prematur.
Ataşamentele anxioase şi evitante se dezvoltă şi la copilul care provine din familii de alcoolici
(unul sau ambii părinţi), care, deşi se mişcă şi se poartă ca un copil normal, nu este un copil
adevărat. Copilul alcoolicului are griji, nu deranjează pe nimeni, dar totuşi nu vrea să fie izolat şi
se retrage într-un colţ, se închide ca într-o carapace.
Principala problemă (O. Driga, 1998) cu care se confruntă copiii alcoolicilor este lipsa unui
model parental adecvat: părintele alcoolic este uneori iubitor şi bun promiţând copilului tot ceea
ce îşi doreşte, iar ulterior vine acasă beat, nu-şi respectă promisiunile făcute, devine agresiv şi
ameninţă viaţa celuilalt părinte (de regulă, mama). Alcoolicul face promisiuni bine intenţionate,
dar neonorate, care în timp au valoare de minciună pentru copil, mama minte pentru a evita
ieşirile violente ale soţului şi pentru a proteja demnitatea familiei, iar copilul învaţă că minciuna
îi face viaţa mai confortabilă. Alcoolismul părintelui generează probleme afectiv-emoţionale
copiilor (anxietate, depresie), probleme medicale, probleme şcolare şi, de multe ori, probleme
juridice. Copilul din familia alcoolicului învaţă să nu mai solicite şi să nu mai dorească, caută în
permanenţă să placă celor din jur, îşi pierde stima de sine deoarece se găseşte mereu cineva care
să îl critice sau să îl blameze, ajungând să se simtă incapabil, devalorizat şi inferior celor din jur,
iar depresia îi dă sentimente de neajutorare, milă/ură de sine, singurătate.
Au fost descrise două tipuri de copii de alcoolici:

12
- copilul hiper-responsabil – care joacă un rol caricatural de părinte, el ţine gospodăria (inversare
de rol cu părintele), copilăria sa fiind practic inexistentă, pentru că a fost forţat să funcţioneze ca
un adult pentru a ajuta, a ocroti, chiar a hrăni părinţii adulţi, el nu ştie ce înseamnă să fii iubit şi
protejat,
- copilul adaptabil – care joacă un rol caricatural de copil ascultător, el nu se exprimă, nu se
plânge, ci execută ceea ce i se cere deoarece a constatat că neimplicarea emoţională este cea mai
sigură metodă de supravieţuire în familia sa.

O altă situaţie este cazul abuzului în care (Ana Muntean, 2000) măsurile luate sunt lipsite de
logică, legătura între faptă şi pedeapsă fiind arbitrară, copilul şi comportamentul lui sunt judecate
şi etichetate, pedeapsa se referă la greşelile din trecut şi la alte greşeli care se cumulează şi duce
la dezvoltarea unei motivaţii extrinseci, copilul este umilit şi supus cu forţa de către adult, adult
care nu permite alternative, nu implică gândirea copilului asupra situaţiei şi îşi asumă
responsabilitatea reacţiilor şi comportamentului copilului, pedeapsa se bazează pe o relaţie
inferior/superior şi dezvoltă în copil sentimentul că doar adulţii pot rezolva problemele copiilor,
arătând copilului totodată ostilitatea adultului faţă de el.

O anchetă sociologică efectuată în Belgia în anii '70 a avut ca obiectiv principal analiza relaţiei
dintre integrarea socială şi delincvenţa juvenilă. În cadrul modelului belgian de analiză factorială
a delincvenţei juvenile au fost operate cinci analize factoriale:
1. analiza factorială privind şcoala a evidenţiat trei factori: atitudinea faţă de şcoală,
sociabilitatea în grupul şcolar, comportamentul şcolar;
2. analiza factorială privind familia a decelat patru factori: relaţiile cu mama, petrecerea timpului
liber în familie, angajarea în activităţi exterioare familiei şi relaţiile cu tatăl;
3. analiza factorială privind munca a degajat doi factori: continuarea pregătirii profesionale şi
atitudinea faţă de situaţia de muncă;
4. analiza factorială privind valorile sociale a identificat trei factori: mijloacele de reuşită,
obiectivele acestei reuşite şi atitudinea faţă de muncă;
5. analiza factorială privind timpul liber şi cartierul a evidenţiat trei factori: grupul de prieteni,
afinitatea faţă de cartierul de locuit, stabilitatea cercului de prieteni.

13
Observaţiile studiului privind factorii familiali arată că din punctul de vedere al relaţiilor cu
mama şi al angajării în activităţi exterioare grupului familial nu există diferenţe semnificative
între minorii şi tinerii delincvenţi şi cei nondelincveţi, dar aceste diferenţe sunt mai puternice în
cazul celorlalţi doi factori; astfel, delincvenţii îşi petrec cea mai mare parte a timpului liber în
afara familiei şi au relaţii tensionate cu tatăl.
Concluzia studiului este că există o relaţie manifestă între integrarea în mediul familial, cel şcolar
şi cel de muncă, iar integrarea pozitivă într-unul din aceste domenii determină o bună integrare a
tinerilor şi în celelalte domenii. O bună integrare în domeniul timpului liber este o relaţie
negativă şi apare ca o compensare a slabei integrări a tânărului în familie sau în şcoală,
nerealizarea funcţiilor fundamentale ale familiei şi şcolii fiind, în mare parte, cauze generatoare
de devianţă şi delincvenţă juvenilă.
Limita acestui studiu este reprezentată de faptul că nu ia în considerare şi factori macrosociali şi
neglijează, teoretic şi metodologic, relaţia între procesle de socializare, integrare, control social şi
delincvenţă.

O cercetare asupra potenţialului criminogen al grupului familial care are avantajul că este un
studiu efectuat pe familii din România, este de dată recentă (1996), reuneşte o bună parte din
tipologiile maritale mai sus prezentate şi are o utilitate directă pentru consilierii de probaţiune, a
fost realizată de Octav Marcovici care a distins între următoarele tipuri familiale:
- familii cu risc minim – sunt familii structurate şi organizate funcţional, care practică însă un stil
de educaţie defectuos, transmiţând copilului norme şi valori rigide, abstracte sau învechite;
părinţii din aceste familii sunt proveniţi relativ recent în mediul urban din cel rural, iar morala de
tip tradiţional, „a bunului simţ”, transmisă de părinţi intră în conflict cu morala dominată de
competiţie şi conflicte de interese pe care copilul o experimentează în afara familiei;
- familii cu risc mediu – caracterizate prin dezorganizarea familiei, cel mai adesea prin divorţ,
abandon sau decesul unuia dintre parteneri, sunt familii în care domină conflictele, consumul de
alcool, pedepsele corporale, iar supravegherea anturajului minorului este complet absentă;
potenţialul criminogen al acestor familii este şi mai mare în condiţiile în care acestea se confruntă
cu dificultăţi economice sau cu şomajul unuia sau a ambilor părinţi;

14
- familii cu risc mare – pot fi familii structurate sau nu, unde unul sau ambii părinţi au
antecedente penale ori practică activităţi infracţionale, părinţii transmiţând prin socializare
negativă norme şi valori ilegitime, indezirabile social.

O serie de concluzii asemănătoare în ceea ce priveşte caracteristicile familiilor din care provin
infractorii minori are şi Auditul privind delincvenţa juvenilă în municipiul Iaşi (2000):
majoritatea infractorilor juvenili provin din familii organizate, dar aflate sub semnul sărăciei, la
nivelul familiei există carenţe educaţionale majore, sunt familii aflate în stare de criză, cu un
nivel scăzut de aspiraţii, iar părinţii oferă modele negative copiilor, ignoră contextul social în care
trăieşte copilul ori au obiceiul de a-şi solicita permanent copiii pentru rezolvarea unor probleme
de viaţă (munci agricole, casnice, cerşetorie, furt etc.).

15