Anul I

Ciherea Amalia Elisa Vasilica

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Personalitatea și criminogeneza

Lect. univ. dr. Adelina Oana Duțu

Anul I
Ciherea Amalia Elisa Vasilica

Personalitatea este un termen care vizează ființa umană, persoana, după cum reiese
și din cuvântul în sine, și definiția acesteia ca individ într-o societate. Majoritatea folosesc
acest termen referindu-se la ansamblul de caracteristici definitorii al felului în care persoana
se prezintă în societate, privind modul de abordare al situaților impuse, modul de a percepe
lumea sau, în principiu comportamentul, însă, în psihologie, acest termen sugerează totalitatea
trăsăturilor emoționale, cognitive și comportamentale ale individul concentrate în jurul
unicității. Personalitatea are caracter unicitar și include ereditate dar și istoria noastră
individuală, astfel că ea diferă de la un individ la altul, dat fiind faptul că aceste trăsături,
calități sau defecte se dobândesc sau se învață pe parcursul vieții, prin intermediul
experiențelor personale, care nu pot fi petrecute, trăite sau simțite intr-o măsură comună; fie
se adoptă, deoarece fiecare om are posibilitatea de a alege cum își dorește să fie ca persoană,
având capacitatea de a-și schimba personalitatea, în general această decizie se ia pe baza unei
schimbări din rău în bine, sau înspre mai bine. Personalitatea, în ciuda multitudinii de
trăsături- în sens larg-, își pune amprenta majoritar pe una singură, aceasta constituind
dominanta care se impune mai profund în definirea personalității.

Criminogeneza este studiul cauzelor care determină o persoană să efectueze un act

antisocial sau infracțional. Este de natură științifică în sensul că se concentrează pe dezlegarea
tuturor factorilor posibili care pot influența o persoană să comită o infracțiune. Împreună cu
criminodinamica, criminogeneza formează un set indisolubil cu care criminologul trebuie să
analizeze exhaustiv fiecare caz. Factorii care influențează cauzele infracțiunilor iau în
considerare atât comportamentul persoanei, mediul înconjurător, cât și istoricul familiei.
Acești doi termeni sunt interconectați, astfel că obiectul de muncă al criminogenezei, este
personalitatea.

În cadrul psihologiei judiciare, obiectul muncii este infractorul- persoana care

săvârșește o infracțiune, care se prezintă a fi un pericol în societate, iar metoda de
reglementare o constituie analiza, mai concis analiza psihologică a persoanei în faptă. Precum
în orice domeniu, înainte de a trece a acțiune și la acuzații, mai întâi, se pune problema
cunoașterii motivului săvârșirii faptei, pentru gestionarea corectă a pricinei. Această
cunoaștere a cauzei constă în analiza psihocomportamentală în descifrarea modalității de
gândire pe care infractorul a abordat-o, sentimentelor trăite sau chiar a resentimentelor ca
urmare a faptului, orientarea comportamentală sau gena criminală. Potrivit acestei analize
Anul I
Ciherea Amalia Elisa Vasilica

psihologice cunoaștem două mari teorii : ,,Teoria psianalitică a personalității elaborată de

supranumitul părinte al psihanalizei, Sigmund Freud care presupune două mari reprezentări
ale aparatului psihic uman  Prima topică freudiană este formată din inconştient, preconştient şi
conştient, iar a doua topică are ca părţi componente: Sinele, Eul şi Supraeul. Conştientul este
instanţa psihică implicată în funcţionarea sistemului percepţie-conştiinţă şi se referă la
conţinuturile imediat accesibile, cognoscibile, care nu sunt refulate. Acesta deţine un loc
periferic în cadrul aparatului psihic fiind un observator al informaţiilor primite din mediul
intern şi extern al omului şi decide satisfacerea sau nu a unor pulsiuni inconştiente.
Preconştientul, aşa cum este definit de Freud desemnează inconştientul care este exclusiv
latent şi care devine cu uşurinţă conştient. Preconştientul este un fel de „anticameră” a
conştientului şi ocupă un loc intermediar între conştient şi inconştient. Conţinuturile acestei
instanţe nu sunt conştiente, însă pot deveni conştiente atâta timp cât nu sunt împiedicate să
acceadă conştiinţei prin refulare.  Inconştientul face parte din prima reprezentarea topografică
a aparatului psihicului şi este definit ca instanţă a vieţii psihice constituită din conţinuturi
refulate care sunt împiedicate să acceadă la sistemul preconştient/conştient. Inconştientul este
un depozit de pulsiuni şi dorinţe care funcţionează după „principiul plăcerii”, fapt ce îl
caracterizează ca fiind amoral. A doua topică freudiană- Sinele,  reprezintă instanţa
fundamentală a personalităţii, polul pulsional al persoanei psihice. Este reprezentat ca un
rezervor al pulsiunilor (pulsiuni sexuale – de conservare, pulsiunile vieţii – morţii). Sinele este
exclusiv inconştient, inaccesibil şi se află în relaţie conflictuală cu Eul şi Supraeul. Reprezintă
partea obscură a personalităţii umane. Sinele este acea zonă a psihicului uman care este
abordabilă numai prin metode psihanalitice. Sinele este „ereditar’’. Eul, (Ego) se formează
progresiv prin analizarea exigenţelor realităţii. Eul reprezintă atât sediul conştiinţei, cât şi al
manifestărilor inconştiente (este în parte inconştient). În opinia lui Freud, Eul reprezintă o
diferenţiere de Sine, o instanţă psihică dinamică în perpetuă reelaborare dar care este
dominată de forţa Sinelui. Eul este o parte a Sinelui modificată sub impactul lumii exterioare,
iar energia acestuia provine tot de la Sine. Eul este guvernat de principiul realităţii. Supraeul,
(Superego) este una dintre instanţele personalităţii care are drept scop judecarea sau
cenzurarea Eului, de aici şi denumirea de „instanţă judiciară a psihismului”. Este o instanţă
morală prin excelenţă şi desemnează conştiinţa morală a individului prin procesele de
autoobservare şi autocritică. Supraeul derivă din Eu, fiind moştenitorul complexului Oedip,
amprentat de influenţa paternă şi maternă, iar, mai târziu de influenţa mediului social. Acesta
Anul I
Ciherea Amalia Elisa Vasilica

se formează prin interiorizarea exigenţelor parentale, Supraeul copilului nu se identifică cu

imaginea părinţilor ci se formează după Supraeul acestora. Rezolvarea inadecvată a
complexului Oedip poate avea repercusiuni asupra personalităţii individului: de la simţul slab
al moralităţii şi conştiinţei până la acte criminale sau deviante. Freud descrie Supraeul ca
„vocea conştiinţei morale” care protestează împotriva satisfacerii unei plăceri cu care se află
în dezacord şi care aduce căinţă pentru actele reprobabile. Supraeul domină Eul prin funcţia
critică şi de interdicţie devenind o forţă de sine stătătoare, un cenzor care dictează dacă
acţiunile îşi pot urma sau nu cursul.’’( <a
href="https://www.scritub.com/sociologie/CRIMINOGENEZA-SI
PERSONALITATE154920924.php" target="_blank" title="CRIMINOGENEZA SI
PERSONALITATEA - https://www.scritub.com">CRIMINOGENEZA SI
PERSONALITATEA</a> )

Cea de-a doua teorie este Teoria personalității criminale ,, Teoria lui Pinatel (1971) cu privire
la „trecerea la act” explică dinamica factorilor implicaţi în săvârşirea crimei. Personalitatea
criminală reprezintă elementul principal de trecere la act. Trecerea la act este privită ca o
reacţie (răspuns) a personalităţii la o anumită situaţie. În opinia marelui criminolog, în
anumite circumstanţe excepţionale, orice om poate deveni criminal. Diferenţa dintre criminali
şi noncriminali nu este o diferenţă de natură calitativă, ci de ordin cantitativ, de grad (prag
delicvenţial), în sensul că asupra unor noncriminali este nevoie de exercitarea unor presiuni
vădite pentru a acţiona delincvenţial, comparativ cu criminalii, care sunt stimulaţi şi
reacţionează mai uşor la influenţe externe în trecerea la act. Infractorii, comparativ cu
noninfractorii, prezintă precocitate şi perseverenţă în comiterea actelor antisociale, chiar mai
mult, provoacă posibilităţi noi de manifestare a faptelor delincvenţiale.
Egocentrismul reprezintă trăsătura caracterială prin care persoana consideră lumea exclusiv
prin prisma proprie, percepe şi interpretează lumea în termeni de sine şi raportează totul la
propria sa persoană. Egocentricul se poziţionează central faţă de ceilalţi, fiind absorbit de sine
şi ignoră drepturile persoanelor cu care intră în contact. Propriile sale interese sunt mai presus
de interesele altora. Este lipsit de empatie şi se simte îndreptăţit să aibă mereu dreptate, fiind
incapabil să vadă dincolo de propriile interese. Egocentricul prezintă tendinţe accentuate de
invidie, nevoia de control a situaţiei căutând întotdeauna poziţia cea mai favorabilă, nu-şi
recunoaşte greşelile, este atras de prestigiu, manipulează, intră uşor în competiţie şi conflict,
nu cunoaşte loialitatea şi devotamentul. Persoana egocentrică are o părerea foarte bună despre
Anul I
Ciherea Amalia Elisa Vasilica

sine şi nutreşte sentimentul valorizării şi afirmării propriei persoane. Când acest lucru nu îi
reuşeşte trăieşte sentimente negative precum orgoliu, invidia, duşmania, mânie, egoism şi
frustrare. Este uşor de rănit, superficial, defensiv şi are gândire subiectivă. Antisocialitatea
este evidentă la persoanele egocentrice, gândirea subiectivă, orgoliul exagerat, caracterul
dominator, vanitatea, intoleranţa la frustrare fac alunecarea mai uşoară spre comiterea de
infracţiuni, îndeosebi infracţiunile contra persoanei sau contra patrimoniului.  Labilitatea se
manifestă prin dispoziţie cu caracter instabil şi fluctuaţie a emotivităţii. Personalitatea labilă
este schimbătoare, imprevizibilă, nestatornică, uşor influenţabilă, cu autocontrol redus şi
sugestibilitate pronunţată. La instabilul emoţional apar oscilaţii ale dispoziţiei care sunt uşor
comutabile şi coexistenţa unor trăiri contradictorii.  De aceea, relaţiile afective ale acestuia
sunt superficiale şi trecătoare. Variabilitatea dipoziţiei personalităţii labile incapacitează
individul de a avea o conduită constantă, durabilă şi echilibrată. Crima din furie este cel mai
adesea „opera” criminalilor labili. Agresivitatea reprezintă „tendinţa de a-l ataca pe celălalt
sau orice obiect susceptibil de a sta în calea unei satisfaceri imediate” (Marele dicţionar al
psihologiei, Larousse, 2006). Deşi agresivitatea are şi o componentă benignă, de cele mai
multe ori agresivitatea foloseşte violenţa direcţionată în scopuri distructive, antisociale. În
cazul psihopaţilor, agresivitatea patologică poate duce la săvârşirea de acte infracţionale de la
furturi şi tâlhării până la cele mai abominabile crime. Sunt evidenţiate mai multe forme de
agresivitate, cele mai cunoscute fiind autoagresivitatea (orientarea agresivităţii spre propria
persoană) şi heteroagresivitatea (infracţiunile contra persoanei). Pe lângă aceste forme ale
agresivităţii, Pinatel vorbeşte despre agresivitatea ocazională şi agresivitatea profesională.
Agresivitatea ocazională este cel mai des întâlnită în crimele pasionale şi se caracterizează
printr-o încărcătură exploziv-emoţională şi proasta gestionare a afectelor. Agresivitatea
profesională se manifestă printr-un „comportmament violent, durabil, care se relevă ca o
constantă a personalităţii infractorului” (Butoi, 2009). Indiferenţa afectivă reprezintă o stare
de insensibilitate şi se manifestă prin răceală afectivă, absenţa emoţiilor şi a sentimentelor
altruiste. Lipsa acestor deziderate constituie insensiblitate morală care favorizează săvârşirea
de acte infracţionale. Este vorba despre o stare de inhibare emoţională, cel mai des întâlnită în
melancolie şi schizofrenie, dar şi la criminali, îndeosebi criminalii psihopaţi. Astfel se explică
calmul cu care acţionează infractorul în crimele comise cu „sânge rece”, în care este absentă
orice urmă de milă, empatie sau remuşcare.’’ (<a
href="https://www.scritub.com/sociologie/CRIMINOGENEZA-SI-
Anul I
Ciherea Amalia Elisa Vasilica

PERSONALITATE154920924.php" target="_blank" title="CRIMINOGENEZA SI

PERSONALITATEA - https://www.scritub.com">CRIMINOGENEZA SI
PERSONALITATEA</a> )

În baza acestor două teorii prezentate anterior se realizează profilul

psihocomportamental, respectiv analiza personalității infractorului, în vederea stabilirii
categoriei infracționale din care autorul faptei săvărșite face parte: cerșetor( expert în arta
dramatică), hoțul( axat pe strategie și îndemânare), spărgătorul( utilizează forța ca mijloc de
apărare), tâlharul (caracterizat prin recurgerea la violență și prin cruzime), infractorul
intelectul( falsificator și șantajist), asasinul( cel mai nociv infractor, acesta recurge la crimă),
infractorul recidivist (egocentric și sceptic) și infractorul de profesie( abilități de înalt
specialist). Majoritatea infractorilor tind spre a avea foarte multe trăsături comune, care
denotă din studiile specialiștilor în cadrul mai multor analize comportamentale ale diferitor
persoane inculpate. Aceștia sunt introvertiți, nu își exteriorizează stările sufletești, pe
motivarea de nu a fi priviți slabi, un motiv intemeiat pentru acest fapt ar putea fi trumele din
copilărie, neexteriorizate și netratate terapeutic, sau chiar exemplul preluat din cercul familial;
sunt buni strategi, majoritatea având un plan stabilit înainte de acționa, gândind fiecare detaliu
în parte, în asigurarea că actul infracțional nu va da greș( din acest punct de vedere exsistă
persoane care acționează din alte motive precum cele de disperare, sau nevoie ceea ce nu
prevede planificare, ci spontaneitate); stăpânesc arta manipulării prin cuvânt, știu mere să
spună ceea ce ai vrea să auzi; sunt instabili emoțional, nu au control asupra manifestărilor lor,
nu-și pot gestiona stările emoționale; inadaptarea socială este o caracteristică tipică; frustrarea
și complexul de inferioritate socială, intelectuală etc. pot creea un complex de ură și dorință
de răzbunare; au o personalitate duplicitară, ca metodă de a câștiga încrederea și de a pătrunde
în sfera de interes; sunt imaturi din punct de vedere intelectual, astfel că nu analizează
premeditar consecințele actului pe care urmează să-l săvârșească, și nici nu conștentizează
gravitatea situației; sunt exocentriști, raportând totutl la ei înșiși, punând pe primul loc
plăcerea și satisfacerea lor personală, indiferent de victimele colaterale din drumul spre
satifacere, fiind incapabil de recunoaște reușita altcuiva și eșecul său din dorința de a fi plasat
necondiționat pe locul cu întâietate; și nu în ultimul rând cruzimea, sângele rece, lipsa fricii de
Dumnezeu, în capacitatea de a ucide.
Anul I
Ciherea Amalia Elisa Vasilica

Această analiză este foare valoroasă pentru infractor, deoarece lăsând criminalitatea
deoparte acesta trebuie să aibă un minim de bunătate în personalitatea sa, fapt ce va conduce
instanțele spre o decizie de pedeapsă mai ușoară. Lăsând puțin deoparte motivele
judecătorești, este necesară această analiză în scopul cunoașterii ajutorului psilogic ce care
infractorular are nevoie, în cazul în care dorește să accepte ajutorul psihologic. Marea
majoritate au nevoie de consiliere psihologică, aceasta putând să-l facă să înteleagă ceea ce a
greșit, să se corecteze, și să aleagă o cale mai bună în viață. Există foarte multe cazuri care
sunt cauze pierdute, care s-au născut cu gena criminală în sânge, însă există și infractori care
încă își doresc să schimbe situația în care a ajuns, într-o măsură inconștientă.
Acestea fiind spuse, criminogeneza, manifestată prin analiza psihocomportamentală a
persoanei, în descoperirea personalității infractorilor, are un rol deosebit în descifrarea
tipologiilor și demascarea infractorilor, prin analiză amănunțită. Înmulțirea tipologiilor de
infractori poate fi stopată prin consiliere psihologică și terapie, dar în primul rând, prin felul
de a gândi a persoanelor inculpate. Așa cum spune James Allen ,, Omul devine ceea ce
gândește’’, așadar, totul se naște din mintea noastră, inclusiv personalitatea este modelată tot
după modul de gândire.

Bibliografie

 https://psihohipnoterapie.ro/personalitatea-si-criminogeneza/
 https://ro.warbletoncouncil.org/criminogenesis-2886
 Adelina Duțu, Psihologie judiciară, ediție revizuită, Editura Sitech, Craiova,
 2017;
 https://www.scritub.com/sociologie/CRIMINOGENEZA-SI-
PERSONALITATE154920924.php