Andrian BADIA

Gheorghe GOLUBENCO

CRIMINALISTICĂ

FUNDAMENTE TEORETICE
TEHNICA CRIMINALISTICĂ

Caiet de curs

Chişinău, 2018
 Andrian BADIA, dr. în drept
Gheorghe GOLUBENCO, dr., prof. univ.

CRIMINALISTICĂ

PARTEA 1
FUNDAMENTE TEORETICE
TEHNICA CRIMINALISTICĂ

Caiet de curs

Chişinău, 2018

2
CZU___
B__

Lucrarea este recomandată spre publicare de către Consiliul profesoral al

facultăţii Drept şi de Senatul Universităţii de Studii Europene din Moldova

Lucrarea este parte a unui curs de lecţii în problemele actuale ale criminalisticii ce cuprinde
trei părţi: Partea 1 – Fundamente teoretice; Tehnica criminalistică; Partea 2 – Tactica
criminalistică; Partea 3 – Metodica criminalistică.
Materialul este expus în formă conspectivă, cu luarea în calcul a noilor realizări ale ştiinţei şi
practicii criminalisticii moderne.
Este destinată cadrelor didactice, doctoranzilor, masteranzilor şi studenţilor de la facultăţile
de drept ale instituţiilor de învăţământ superior, precum şi lucrătorilor ştiinţifici şi practici din
sistemul organelor ocrotirii normelor de drept.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Badia Andrian
Criminalistică: Partea 1.Fundamente teoretice; Tehnica criminalistică. / USEM (Caiet de
curs). Badia Andrian, Golubenco Gheorghe. Ch.:Tip.Centrală, 2018. 160 p.

ISBN 978.9975-78-856-4
Tiraj: 200 ex
343.98__

Toate drepturile rezervate:

©A.Badia
© Gh. Golubenco

3
ISBN 978-9975-78-856-4
CUVÂNT ÎNAINTE

În structura disciplinelor studiate la facultățile de drept a instituțiilor superioare de

învățământ juridic specializat din țară, cursul de Criminalistică ocupă, pe drept, un loc
binemeritat și totodată, puțin deosebit. Specificul lui se manifestă prin gradul sporit al orientării
aplicative a activităților didactico-instructive astfel încât, studenții să obțină deprinderi stabile de
aplicare a celor mai noi metode și mijloace tehnico-criminalistice de colectare și cercetare a
probelor, de valorificare a realizărilor tacticii și metodicii criminalistice în activitatea de
investigare a infracțiunilor, să-și dezvolte o gândire criminalistică combinativă și priceperi de a
folosi cunoștințele acumulate la soluționarea diverselor situații de urmărire penală.
Cunoștințele teoretice și abilitățile dobândite urmează a fi conexate și coroborate cu
practica organelor de ocrotire a normelor de drept, cu experiența ofițerilor de urmărire penală, a
angajaților procuraturii, avocaturii, instituțiilor de expertiză judiciară, instanțelor de judecată.
Toate acestea determină necesitatea consolidării acestor competențe în cadrul seminariilor
și lecțiilor practice, precum și în procesul lucrului individual al studenților.
În prezentul suport didactic autorii au încercat să expună conspectiv principalele teme ale
primelor două compartimente ale cursului universitar de criminalistică: Fundamente teoretice și
Tehnica criminalistică, cu luarea în considerare a Curriculei disciplinei în cauză. O astfel de
prezentare a materialului permite a reînprospăta suficient de rapid, ușor și efectiv informațiile în
cadrul pregătirii către seminarii, lucrările practice dar și către examene.
În caietul de curs sunt cuprinse 12 teme ce conțin tezele principale ale compartimentului ei
teoretic și metodologic (4 teme), menit să lărgească orizontul studenților în teoria generală a
criminalisticii. Aspectele clasice tradiționale ale compartimentului de tehnică criminalistică sunt
desfășurate în următoarele 8 teme, atenție sporită acordându-se problematicii urmelor materiale.
La sfârșitul fiecărei teme se aduce o bibliografie facultativă, lecturarea căreia va îmbogăți
volumul de cunoștințe în tematica respectivă, prezentând și un bun suport pentru pregătirea unui
referat, a unei prezentări pe o problemă concretă în cadrul seminarului, dar și a lucrării de curs
sau a tezei de licență. Fiecare temă este însoțită de anumite întrebări de control pentru o
autoevaluare a materialului însușit.
În lucrare este generalizată și folosită experiența de mulți ani de predare a disciplinei
criminalistica de către autorii acestei ediții, însă ea nu poate înlocui manualele și tratatele de
criminalistică editate de colegii noștri de la facultățile de drept din țară (USM, ULIM, USEM,
Academia ”Ștefan cel Mare” a MAI RM ș.a.), precum și din România, Rusia și alte țări. De
aceea, tineretului studios recomandăm în acest sens a folosi la însușirea temeinică a acestor două
compartimente ale cursului în cauză sursele bibliografice de bază, după cum urmează:
- Badia A. Mijloace tehnico-criminalistice aplicate la cercetarea locului faptei. Chișinău:
Tipografia Centrală, 2018. 176 p.
- Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Litle Star, 2004. 752 p.
- Doraş S. Criminalistica. Chişinău: Tipografia Centrală, 2011. 632 p.
- Drăghici C. et al. Tratat de tehnică criminalistică. Craiova: Sitech, 2018. 572 p.
- Gheorghiţă M. Tratat de criminalistică. Chişinău: Tip. Centrală, 2017. 821 p.
- Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chişinău: Tip.Centrală, 2008. 215 p.
- Golubenco Gh. Criminalistică: Cercetarea urmelor materiale. Ch.: Tip.Centrală, 2015. 116 p.
- Stancu E. Tratat de Criminalistică. Bucureşti: Universul juridic, 2015. 847 p.
- Криминалистика: учебник для студентов вузов /под ред.А.Ф.Волынского, В.П.Лаврова. 2-изд.,
перераб. и доп. М.: ЮНИТИ-ДАНА: Закон и право, 2013. 943 с.
Autorii speră că prezentul material va fi util și profesorilor începători de criminalistică, la
alcătuirea biletelor și întrebărilor pentru examene, precum și lucrătorilor practici în activitatea lor
profesională de combatere a criminalității.

4
 CUPRINS

PARTEA 1. FUNDAMENTE TEORETICE

Tema1. Criminalistica - domeniu de cunoaştere în sistemul ştiinţelor....................................7

1.1. Noţiunea şi obiectul …………………………………………………….....................7
1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii………………………………………...................8
1.3. Metodele de cercetare…………………………………………………….................11
1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor………………………………………................13
Tema 2. Scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea ştiinţei criminaistica..........................15
2.1. Apariţia şi consolidarea cunoştinţelor criminalistice………………….....................15
2.2. Premisele constituirii criminalisticii în ţara noastră …………………....................16
2.3. Caracteristica unor concepte de criminalistică pe plan mondial...............................18
Tema 3. Activitatea infracţională şi activitatea criminalistică de descoperire şi cercetare a
Infracţiunilor..............................................................................................................22
3.1. Activitatea infracţională: noţiunea şi structura...........................................................22
3.2. Caracteristica criminalistică a infracţiunii..................................................................23
3.3. Activitatea criminalistică de descoperire şi cercetare a infracţiunilor........................25
3.4. Situaţia de urmărire penală– temelia elaborării programului de investigație.............26
3.5. Versiunile criminalistice ca instrument de cunoaştere a activităţii infracţionale.......27
3.6. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor...................................................29
3.7. Interacţiunea ofițerului de urmărire penală cu organele speciale de investigaţii şi
subdiviziunile criminalistice în procesul de investigare a infracţiunilor....................30
Tema 4. Identificarea şi diagnosticarea criminalistică........................................................ 32
4.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării......................................32
4.2. Formele, obiectele şi genurile identificării…………………………………............33
4.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor………………………........................34
4.4. Etapele şi stadiile identificării criminalistice……………….…………...................35
4.5. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei…………………........................36

PARTEA 2. TEHNICA CRIMINALISTICĂ

Tema 5. Teze generale privind tehnica criminalistică.........................................................38

5.1. Noţiunea, sistemul şi destinaţia tehnicii criminalistice…….……….........................38
5.2. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii şi cercetării infracţiunilor................39
5.3. Metode şi mijloace tehnico-criminalistice de colectare a materialelor de probă.......40
5.4. Metode şi mijloace de expertiză a urmelor şi altor materiale de probă.....................43

Tema 6. Elemente de expertiză criminalistică.....................................................................46

6.1. Noţiunea şi obiectul expertizei criminalistice...........................................................46
6.2. Clasificarea expertizelor criminalistice....................................................................46
6.3. Materialele necesare efectuării expertizei ciminalisice............................................47
6.4. Metodica şi etapele efectuării expertizei criminalistice............................................48

Tema 7. Fotografia şi video-înregistrarea criminalistică..................................................50

7.1. Apariţia, sistemul şi rolul fotografiei criminalistice în investigarea infracţiunilor...50
7.2. Metodele şi genurile fotografiei de fixare………………….....................................51
7.3. Particularităţile fotografierii unor acţiuni de urmărire penală...................................53
7.4. Fotografia criminalistică de examinare.....................................................................54

5
 7.5. Aplicarea video-înregistrării în cadrul acţiunilor de urmărire penală…...................55

Tema 8. Cercetarea criminalistică a urmelor materiale ale infracţiunii............................58

8.1. Consideraţii preliminare privind dezvoltarea cunoştinţelor despre urmele infracţiunii.........58
8.2. Noţiunea şi varietăţile urmelor infracţionale studiate în subramura respectivă a tehnicii
criminalistice..........................................................................................................................59
8.3. Traseologia criminalistică......................................................................................................60
8.4. Bazele metodicii de expertiză traseologică a urmelor de reproducere..................................72
8.5. Cercetarea substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică).............73
8.6. Cercetarea criminalistică a urmelor de miros (odorologia criminalistică)……………….....75
8.7. Cercetarea criminalistică a urmelor videofonice (videofonoscopia criminalistică)................78

Tema 9. Armologia criminalistică........................................................................................80

9.1. Noţiunea de armologie criminalistică....................................................................................80
9.2. Balistica judiciară: concept, sarcini, baze ştiinţifice..............................................................80
9.3. Cercetarea criminalistică a armelor albe……………................................................85
9.4. Exploziologia criminalistică…………......................................................................87

Tema 10. Documentologia criminalistică............................................................................92

10.1. Evoluția domeniului cercetării documentelor și tendințele actuale……………….92
10.2. Noţiunea de cercetare criminalistică a documentelor………………......................94
10.3. Cercetarea criminalistică a scrisului de măînă……..……………...........................95
10.4. Cercetarea conținutului spiritual al textului.................. ..........................................96
10.5. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor………………………...............97
10.6. Ordonarea expertizei privind cercetarea documentelor…………………...............99

Tema 11. Gabitoscopia criminalistică................................................................................100

11.1. Noţiunea de gabitoscopie criminalistică………………………………................100
11.2. Sistemul de elemente şi trăsături exterioare ale omului…………………….........100
11.3. Reflecterea trăsăturilor exterioare ale omului în practica criminalistică...............103
11.4. Utilizarea metodei portretului vorbit în practica cercetării infracţiunilor……......103

Tema 12. Înregistrarea criminalistică.................................................................................105

12.1. Scurt istoric privind evoluția sistemului de evidențe penale..................................105
12.2. Noţiunea, conţinutul şi bazele juridice ale înregistrării criminalistice..................106
12.3. Evidenţele operative de informaţie........................................................................108
12.4. Evidenţele criminalistice ale organelor afacerilor interne.....................................109
12.5. Evidenţele augziliare de informaţie …………......................................................110

6
 PARTEA 1. FUNDAMENTE TEORETICE

TEMA 1. CRIMINALISTICA - DOMENIU DE CUNOAŞTERE ÎN SISTEMUL

ŞTIINŢELOR
1.1. Noţiunea şi obiectul. 1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii. 1.3. Metodele de cercetare.
1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor.

1.1. Noţiunea şi obiectul

Apărarea ordinii de drept presupune protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni.
A atinge acest scop este posibil numai în baza respectării stricte a legii, implementării în practica
de urmărire penală a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a tehnologiilor informaţionale
contemporane, a experienţei pozitive a ţărilor dezvoltate.
Un rol însemnat în acest sens îi revine criminalisticii – ştiinţă a investigării infracţiunilor,
apărută la finele sec. al XIX –lea graţie unor practicieni şi savanţi luminaţi, printre care un loc de
frunte î-l ocupă judecătorul de instrucţie austriac Hanns Gross, care primul a folosit această
noţiune pentru a întitula o nouă ramură a ştiinţei ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării
infracţiunilor. Funcţia ei primordială constă în studierea activităţilor infracţionale şi generalizarea
experienţei de luptă cu criminalitatea în scopul elaborării metodeor şi mijloacelor eficiente de
descoperire şi cercetrare a infracţiunilor.
Chiar de la începuturile sale criminalistica a ţinut să-şi precizeze domeniul său de cunoaştere.
Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu î-l constituie toată realitatea lumii înconjurătoare.
Totodată, fiecare din ramurile ştiinţei în parte studiază o latură sau o anumită parte a acestei
realităţi, fie materială sau ideală.
Criminalistica ca ştiinţă are un dublu obiect de studiu: legităţile realităţii obiective ce se
manifestă cu ocazia comiterii infracţiunilor şi reflectării lor în ambianţa înconjurătoare, în
memoria oamenilor, precum şi legităţile ce determină munca de descoperire, cercetare si
prevenire a acestora.
Orice activitate infracţională este legată de mediul unde aceasta se desfăşoară, exercitând
influentă asupra lui şi reflectându-se totodată în el. Rezultatele acestor reflectări prezintă
multiplele amprente ale infracţiunii şi autorului ei, utile pentru a reconstitui fapta şi a stabili
împrejurările adevărate în care aceasta s-a săvârşit.
Apariţia urmelor şi altor surse materiale de informaţie cu semnificaţie criminalistică poartă
caracter universal, constant, repetabil şi indispensabil, supunându-se legităţilor obiective comune
oricărui proces de reflectare a diverselor activităţi, inclusiv şi a celor ilicite.
Pentru ca aceste urme, depistate în cursul investigaţiilor să devină probe judiciare, ele trebuie
strânse, examinate, evaluate şi administrate conform cerinţelor legii procesual penale. Aceste
operaţiuni efectuate de organele de urmărire penală se supun la fel unor legităţi studiate de
criminalistică, cunoaşterea cărora contribuie la elaborarea metodelor şi mijloacelor practice de
combatere şi prevenire a faptelor penale.
Prin urmare, criminalistica este un domeniu specific de cunoaştere ce vizează, pe de o parte,
activitatea infracţională, iar pe de altă parte, antipodul ei – activitatea de descoperire şi cercetare
a infracţiunilor. Numai stăpânind legităţile acestor genuri de activitate, realizările de ultimă oră
din diversele domenii, dar şi experienţa pozitivă a criminaliştilor pe plan mondial este posibil a
elabora recomandaţii şi tehnici adecvate în lupta contra criminalităţii contemporane.
În concluzie, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă ce studiază activitatea
infracţională, mecanismul de reflectare a acesteea în sursele de informaţii, precum şi
activitatea de stabilire a adevărului în cauzele instrumentate, prin metode, procedee şi

7
mijloace speciale, elaborate în baza cunoaşterii legităţilor acestor activităţi, a experienţei
pozitive şi a realizărilor ştiinţelor naturii, tehnicii, disciplinelor umanistice.
În spaţiul vorbitorilor de limbă română există şi alte definiţii a criminalistcii, care au fost deja
analizate în literatura de specialitate. Astfel, în opinia profesorului E.Stancu „criminalistica este o
ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre
metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor,
identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale”.1
Conferenţiarul universitar S.Doraş susţine că criminalistica poate fi definită ca o ”ştiinţă despre
legităţile procesului creării şi administrării probelor infracţiunii, care elaborează, în baza
cunoaşterii acestor legităţi, metode şi mijloace de cercetare criminalistică necesare descoperirii și
prevenirii faptelor penale”2.
Profesorul M.Gheorghiţă consideră criminalistica „o ştiinţă despre legităţile mecanismului de
săvărșire a infracțiunilor, reflectărileurmelor acestora, mijloacelor utilizate și persoanelor
implicate în evenimentele infracționale, care, în baza acestor cunoștințe, elaborează anumite
metode, mijloace și procedeee de depistare, fixare, cercetare și utilizare a probelor infracțiunii
săvârșite”.3

1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii

De-a lungul istoriei apariţiei şi dezvoltării criminalisticii sistemul ei a fost modificat şi
perfecţionat de nenumărate ori. Acest proces continuă şi astăzi. La ora actuală pare justificată
ideia de a structura ştiinţa şi cursul universitar de criminalistică în patru compartimente: teoria
generală a criminalisticii, tehnica criminalistică, tactica criminalistică, metodica criminalistică -
toate, în unitatea lor, constituind suportul ştiinţific în lupta cu criminalitatea.
Teoria generală este baza metodologică a ştiinţei în totalitate, o imagine idealizată a acesteia
ce cuprinde trei blocuri de cunoştinţe: 1) bazele scientologice ale criminalisticii (obiectul,
sistemul, principiile, sarcinile, istoria ştiinţei şi alte elemente introductive); 2) bazele
metodologice ale criminalisticii (sistemul de metode şi idei folosite în cercetările criminalistice);
3) sistemul de teorii criminalistice doctrinare - „extrase” din conţinutul celorlalte trei
compartimente.
Deci, teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, noţiuni şi
categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în ansamblu4.
Tehnica criminalistică prezintă un ansamblu de cunoştinţe sintetice, în baza cărora se
elaborează metode şi diverse tehnici, destinate colectării, examinării şi utilizării materialelor de
probă. Compartimentul este alcătuit din două părţi:
1. Tezele generale în care se abordează noţiunea, sistemul şi sarcinile ei, clasificarea,
principiile şi formele de aplicare a metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice ş.a.;
2. Mijloacele tehnico-criminalistice şi procedeele propriu-zise de procesare a materialelor de
probă.
Fundamentul acestui compartiment îl formează atât datele unor ştiinţe tehnice, cât şi naturale,
incluse în mai multe subramuri considerate astăzi tradiţionale, precum:
- fotografia criminalistică, înregistrarea audio şi video;
- cercetarea criminalistică a urmelor materiale ale infracţiunii;
- cercetarea criminalistică a armelor şi urmelor acestora (armologia);
- cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia);
1
Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediţia a VI-a revăzută. Bucureşti: Universul Juridic, 2015, p.28.
2
Doraş S. Criminalistica. Chişinău: Cartea Juridică, 2011, p.17.
3
Gheorghiţă M. Tratat de criminalistică. Chişinău: Tip. Centrală, 2017, p.18.
4
Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред.
профессора Р.С.Белкина. М.: Издательская группа НОРМА – ИНФРА. М., 1999, c.42.

8
 - gabitoscopia criminalistică;
- asistenţa informaţională a activităţilor criminalistice (înregistrarea criminalistică ş.a.).
Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice şi recomandaţii
practice, elaborate în baza studierii legităţilor din sfera organizării, planificării şi efectuării
urmăririi penale, predestinat optimizării procesului de investigaţie al infracţiunilor, realizat în
condiţii de împotrivire reală sau potenţială, directă sau indirectă din partea unor subiecţi cu
interese contrare celor ce preocupă organele de urmărire penală.
Tactica criminalistică cuprinde:
1. Tezele generale ce privește problematica obiectului, structurii, sarcinilor şi principiilor
tacticii, dar şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire penală, precum: -
planificarea cercetării infracţiunilor; - tactica interacţiunii organelor de urmărire penală cu cele
speciale de investigaţii şi criminalistice; - valorificarea sprijinului maselor largi de populaţie, a
mijloacelor mass-media în activitatea de descoperire a infracţiunilor; - teoria criminalistică
privind versiunile criminalistice; - teoria criminalistică privind situaţiile de urmărire penală; -
teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate în activitatea de urmărire penală; - teoria
criminalistică privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria criminalistică privind decizia
tactică a organului de urmărire penală ş.a.
2. Tactica pregătirii, efectuării şi fixării rezultatelor acţiunilor de urmărire penală, prevăzute
de Codul de procedură penală în vigoare.
Metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni)
prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora se elaboreaă indicaţii metodice şi
recomandaţii practice privind organizarea şi realizarea investigării diverselor varietăţi de
infracţiuni, prezentate normativ în legea penală (omoruri, tâlhării, violuri, furturi
etc.). . Structura metodicii cuprinde, la fel, două blocuri de cunoştinţe:
1. Tezele generale consacrate expunerii bazelor metodologice ale compartimentului (obiectul,
sarcinile, principiile, sursele şi legăturile ei cu alte subramuri), precum şi fundamentele ştiinţifice
ale organizării cercetării şi prevenirii infracţiunilor, precum: - teoria criminalistică privind
organizarea cercetării infracţiunilor; - teoria privind metodicile particulare de cercetare a
infracţiunilor; - teoria caracteristicii criminalistice a infracţiunilor; - clasificarea criminalistică a
infracţiunilor; - teoria criminalistică privind programarea (algoritmizarea) cercetării
infracţiunilor ş.a.
2. Metodicile criminalistice particulare de cercetare a anumitor genuri şi grupuri de
infracţiuni, care reprezintă produsul final al ştiinţei. Acestea prezintă ansambluri de sfaturi
ştiinţific argumentate ce poartă caracter tipizat, utile pentru cercetarea genurilor de infracţiuni ce
sunt, de regulă, consfinţite în legea penală.
Majoritatea metodicilor particulare de cercetare cuprind o serie de elemente structurale: -
caracteristica criminalistică a genului de infracţiuni; - împrejurările ce urmează a fi stabilite; -
particularităţile planificării şi alcătuirii programului de cercetare; - particularităţile tacticii de
pregătire şi realizare a celor mai importante acţiuni de urmărire penală în etapa iniţială, dar şi în
cea ulterioară de investigaţie; - particularităţile de pregătire şi înfăptuire a activităţilor de
profilaxie de către organele de urmărire penală.

9
 Fig.1 Sistemul cursului de criminalistică
Funcţia socială a criminalisticii conturează şi sarcinile ei.
Sarcina generală este asistenţa ştiinţifică şi sprijinul organelor de drept în activitatea de
investigare a infracţiunilor. Conţinutul ei poate fi precizat prin formularea sarcinilor speciale,
caracteristice doar acestei ramuri ştiinţifice care, tradiţional, se rezumă la următoarele:
a) analiza legităţilor ce fac temelia obiectului de studiu al criminalisticii, dezvoltarea de mai
departe a teoriei generale şi a celor particulare drept condiţie necesară pentru lărgirea bazelor
teoretice şi sporirea eficacităţii practice a recomandaţiilor ei.
b) elaborarea noilor mijloace şi metode de colectare, examinare şi utilizare a materialelor de
probă, perfecţionarea celor existente.
c) elaborarea şi perfecţionarea bazelor organizatorice, tactice şi metodice ale urmăririi penale
şi a dezbaterilor judiciare;
d) studierea criminalisticii ţărilor dezvoltate, implementarea experienţei pozitive a acestora în
practica de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor comise în ţara noastră.

10
 Evoluţia ştiinţei în cauză este impulsionată în mare măsură de dinamica şi structura
criminalităţii actuale, aflată mereu în continuă schimbare, ca rezultat al transformărilor în
societate. De aici derivă şi necesitatea soluţionării unor sarcini concrete ce privesc realizarea
unor noi cercetări ştiinţifice în direcţiile devenite la ora actuală prioritare, precum:
- asistenţa criminalistică a activităţii de combatere a crimei organizate şi a corupţiei,
narcomaniei, contrabandei, traficului de persoane, a terorismului, banditismului, asasinatelor la
comandă, infracţiunilor informatice, economice, ecologice etc.;
- implementarea unor sisteme automatizate de înregistrare şi evidenţă criminalistică, de
programare şi algoritmizare a cercetării infracţiunilor ş.a.
Aceste obiective au caracter provizoriu şi suplimentează conţinutul sarcinilor speciale.

1.3. Metodele de cercetare

Metoda, în accepţia cea mai largă a cuvântului, este modul de percepere, însuşire şi
transformare a realităţii lumii înconjurătoare, o modalitate de cunoaştere a realităţii, de
soluţionare a unor sarcini. Orice activitate de cunoaştere se supune legii universale a dialecticii,
care este determinantă şi în investigaţiile criminalistice. Un rol fundamental aici îl joacă teza
privind capacitatea materiei de a reflecta şi de a fi reflectată începând cu formele simple de
interacţiune dintre două obiecte materiale şi terminând cu cele mai complexe ce vizează
întipărirea faptelor şi a împrejurărilor în memoria oamenilor.
Dialectica presupune studierea oricărui fenomen în dinamică, in dezvoltare, depăşindu-se
elementele contradictorii în scopul aflării adevărului. Prin urmare, metoda dialectică
preîntâmpină cercetarea unilaterală a cauzelor penale, deschide posibilităţi de a cunoaşte obiectiv
esenţa lucrurilor în profunzime.
Din metoda dialectico-materialistă derivă alte metode utilizate în cercetările criminalistice, şi
anume cele general-ştiinţifice, comune mai multor ştiinţe, care se sprijină, bunăoară, pe logică:
- analiza şi sinteza. Analiza este o cercetare bazată pe studiul sistematic al fiecărui element în
parte. Sinteza înseamnă îmbinarea unor elemente separate care pot constitui un întreg al
elementelor dispersate prin analiză astfel, încât să obţinem noi cunoştinţe despre legăturile şi
interdependenţele lor. În calitate de instrumente de analiză şi sinteză se folosesc diversele
clasificări criminalistice: semnalmentele exterioare ale omului, armele de foc, caracteristicile
scrisului, versiunile etc.;
- inducţia şi deducţia. Inducţia este o formă fundamentală de raţionament, care realizează
trecerea de la particular la general, adică trăgându-se concluzii generale din analiza unor fapte
izolate. O astfel de pistă de investigaţie se creează în cazul în care informaţiile despre
circumstanţele faptei şi despre făptaş sunt foarte puţine, criminalistul se sprijină mai cu seamă pe
experienţa personală, intuiţie, pe practica unor exemple anterioare de acest fel.
Deducţia, dimpotrivă constituie un raţionament ce realizează trecerea de la general la
particular. Aceasta este eficientă mai ales în cazul în care se cercetează infracţiunile comise prin
folosirea unor moduri tipice, similare. Spre exemplu, la cercetarea omorului însoţit de
dezmembrarea cadavrului se va porni de la ideea unei strânse legături între victimă şi infractor,
de unde şi necesitatea stabilirii, întâi de toate, a identităţii cadavrului;
- ipoteza este o presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza unor fapte cunoscute,
date experimentale sau pe baza intuiţiei etc.;
- analogia prezintă o formă de raţionament ce realizează activitatea de cunoaştere de la
particular spre particular, o concluzie verosimilă de asemănare a unei însuşiri prezente la două
obiecte sau fenomene, făcută în baza asemănărilor stabilite prin analiza altor însuşiri ale acestor
obiecte.
Spre exemplu, după comiterea uneia sau mai multor infracţiuni de către un făptaş identificat şi
reţinut de poliţie, se descoperă o altă infracţiune săvâşită prin acelaşi mod de operare, temei
pentru care se înaintează presupunerea că şi aceasta din urmă a fost comisă de infractorul reţinut;

11
 - abstractizarea este o operaţie a gândirii prin care se desprind şi se reţin unele caracteristici
şi relaţii esenţiale ale obiectului cercetării;
- generalizarea constituie o operaţie logică prin care se trece de la noţiuni cu o sferă mai
restrânsă şi un conţinut mai bogat la noţiuni cu o sferă mai largă şi un conţinut mai restrâns.
O altă grupă de metode au ca suport folosirea organelor senzoriale şi de raţiune ale omului:
- observaţia – perceperea metodică, nemijlocită şi intenţionată a unui obiect sau a unui
proces.
- descrierea – specificarea unor caracteristici ale obiectului prin observaţie şi măsurare.
- măsurarea – redarea însuşirilor unui obiect prin parametrii lui cantitativi confruntaţi cu
mărimile-etalon (ruletă, greutate de cântar etc.).
- comparaţia – examinarea simultană şi aprecierea corelativă a două sau mai multor obiecte
prin confruntare, juxtapunere sau suprapunere.
- experimentul - reproducerea artificială a unui fenomen sau proces în anumite condiţii, în
scopul studierii şi stabilirii legăturii lui cu alte fenomene şau procese.
- modelarea - înlocuirea obiectului original ce trebuie studiat cu un model, adică cu un
analog corespunzător, în care sunt reproduse trăsăturile esenţiale ale obiectului autentic (mulaje
de ghips, portrete-robot, impresiunile digitale ale persoanelor implicate în cauză, versiunile
criminalistice)
- metode matematice şi cibernetice. Spre exemplu, stabilirea vitezei mijlocului de transport
după urmele de frânare, determinarea înălţimii făptaşului după urmele de încălţăminte, distanţa
de la care s-a împuşcat din arma de vânătoare după diametrul dispersării alicelor etc.
- metode euristice. Euristica (de la grecescul heurisko - arta de a descoperi, a găsi) reprezintă
ştiinţa ce studiază procesele de cugetare creativă în scopul descoperirii unor noi cunoştinţe.
Metodele euristice se aplică pentru a descoperi fapte noi, adevărul în situaţiile neobişnuite.
A treia verigă o constituie metodele speciale ale criminalisticii, structurate în două grupe.
1. Metode criminalistice propriu-zise, adică elaborate de însăşi ştiinţa în cauză şi valabile pentru
cercetările criminalistice realizate în cadrul tuturor compartimentelor ei. O mare parte dintre
metodele speciale se elaborează pentru a soluţiona sarcini tehnico-criminalistice, tactice şi
metodice, şi anume: - metode tehnico-criminalistice (fotografice, traseologice, balistice,
gabitoscopice, de descoperire, fixare şi cercetare a urmelor în condiţii de teren, de interpretare a
urmelor la faţa locului, de expertizare a probelor în condiţii de laborator etc.); - metode tactico-
criminalistice sprijinite pe datele logicii, ale psihologiei, organizării ştiinţifice a muncii, pe tezele
teoriei adoptării deciziilor, a dirijării reflexive, a reflexiilor euristice ş.a. - metode criminalistice
de prevenire, descoperire şi cercetare a infracţiunilor (metode de cercetare programată, crearea
unor algoritmi de cercetare şi modelare criminalistică ş.a. ).
2. Metode preluate din alte ştiinţe sau transformate şi adaptate creativ la propriile necesităţi: -
metode fizice şi chimice de examinare a morfologiei (structurii exterioare), a compoziţiei,
structurii şi însuşirilor diverselor substanţe, materiale şi articole; - biologice de analiză a urmelor
de sânge, spermă, salivă, fire de păr de natură umană şi animalică, particule provenite de la
diverse plante etc; - sociologice, utilizate pentru colectarea datelor despre caracteristica
fenomenelor şi obiectelor cercetate; - psihologice, aplicate mai cu seamă în cadrul tacticii
criminalistice pentru studierea actelor comportamentale ale diverşilor subiecţi ai procesului penal
etc.; - statistice, folosite pentru analiza caracteristicilor fenomenelor analizate; - antropologice şi
antropometrice, aplicate, spre exemplu, pentru identificarea victimei unui omor după rămăşiţele
osteologice ş.a.
Metodele sus-menţionate nu se folosesc izolat una de alta, ci numai într-o legătură reciprocă,
în sistem. Trebuie avut în vedere că metodele de stabilire a adevărului aplicate în cadrul
instrumentării cauzelor reale sunt strict raportate la cerinţele legii procesual penale. Totodată,
utilizarea acestora, mai cu seamă a celor preluate din alte ştiinţe este posibilă numai după o

12
verificare şi validare ştiinţifică severă a eficacităţii şi inofensivităţii lor pentru om şi mediul
înconjurător, în deplină concordanţă cu normele etice.

1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor

Sarcinile ce stau în faţa criminalisticii şi specificul obiectului de cercetare determină locul ei
distinct în sistemul ştiinţelor implicate în realizarea actului de Justiţie (dreptul penal, dreptul
procesual penal, criminologia, medicina legală, psihologia judiciară etc.), ea oferind instrumente
ştiinţifice eficiente de soluţionare a diferitelor cauze.
Rezultă deci, o strînsă legătură între criminalistică şi aceste ştiinţe, care au un obiect comun
de studiu – criminalitatea în ansamblu şi faptele infracţionale concrete.
O legătură mai pronunţată se observă între criminalistică şi dreptul procesual penal, cea dintâi
elaborând procedee şi reguli tactice pentru o realizare mai eficientă a activităţilor de urmărire
penală, cea din urmă stabilind limitele şi condiţiile de aplicare a acestor reguli şi recomandaţii la
înfăptuirea acţiunilor de urmărire penală, competenţele participanţilor privind utilizarea
metodelor şi mijloacelor criminalistice.
Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că între aceste ştiinţe există şi raporturi de „rudenie”,
criminalistica cristalizându-se ca ştiinţă în adâncurile procedurii penale la sfârşitul sec. al XIX-
lea.
Observăm însă că, actualmente, cunoştinţele criminalistice de specialitate sunt utilizate tot
mai frecvent şi în domeniile procedurii civile, administrative, în soluţionarea litigiilor
economice.
Cu dreptul penal, această legătură se manifestă prin urmărirea unui scop comun – realizarea
politicii penale. Studiind acţiunile ce constituie infracţiuni, dreptul penal determină elementele
constitutive ale acestora, prilej pentru care criminalistica elaborează procedee şi mijloace ce
contribuie la descoperirea şi cercetarea lor. Datele dreptului penal privind stadiile activităţilor
infracţionale, vinovăţia, participaţia şi alte momente sunt puse la baza elaborării versiunilor de
urmărire penală, a metodicilor de cercetare a cauzelor concrete, a creării caracteristicilor
criminalistice ale genului de infracţiuni ş.a.
Relaţii trainice există între criminalistică şi criminologie. Acestea rezidă în faptul că
parametrii criminologici ai fenomenului infracţional în ansamblu (starea, dinamica, structura
etc.) demonstrează nu numai nivelul eficacităţii practice a utilizării mijloacelor şi cunoştinţelor
criminalistice de specialitate, dar şi eventualele puncte şi direcţii de aplicare a unor astfel de
metode şi mijloace în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor. Elaborarea procedeelor
criminalistice de profilaxie a infracţiunilor este sprijinită, în mare parte, pe teoria criminologică
de prevenire a fenomenului infracţional. Cu ajutorul mijloacelor criminalistice se curmă şi se
previn multe infracţiuni în etapa de pregătire.
Raporturi strânse există şi cu teoria activităţii speciale de investigaţii – disciplină care s-a
format în sânul criminalisticii, separându-şi obiectul şi metodele sale distincte pe la mijlocul
anilor ’60 ai sec. al XX-lea. Legătura constă în faptul că la elaborarea problemelor tacticii şi
metodicii criminalistice se ia în calcul potenţialul activităţii speciale de investigaţii şi,
dimpotrivă, dezvoltarea acesteia din urmă se sprijină pe recomandaţiile criminalisticii. Odată cu
adoptarea Legii RM Cu privire la activitatea specială de investigaţii nr. 59 din 29.03.2012,
aceste legături s-au întărit graţie reglementării juridice a posibilităţii utilizării datelor obţinute din
surse conspirative în calitate de probe judiciare.
Cu medicina legală, legătura se manifestă pe mai multe planuri. De exemplu, în cazul
asasinatelor, al sinuciderilor, violurilor, cunoştinţele criminalistice ajută la stabilirea
circumstanţelor şi a modului de comitere a acestor fapte, iar medicina legală contribuie la
determinarea naturii leziunilor de pe corpul victimei, a vechimii lor etc. În cazurile accidentelor
de circulaţie, ale infracţiunilor săvârşite cu aplicarea armelor de foc, se dispun frecvent expertize
complexe medico-legale şi criminalistice.

13
 Este greu de închipuit criminalistica contemporană detaşată de astfel de domenii de
cunoaştere ca filozofia, logica, etica, psihologia judiciară, care stau la temelia teoriei generale şi
a metodologiei acestei ştiinţe. În baza categoriilor filozofice, s-a creat şi teoria generală a
criminalisticii, teoriile doctrinare ale acesteia, metodologia criminalisticii, care determină
legităţile, în baza cărora se elaborează metodele, mijloacele şi recomandaţiile criminalisticii.
Etica este o ştiinţă despre morală și spiritualitate, despre sistemul de norme şi reguli de
conduită în societate şi prezintă un principiu călăuzitor în criminalistică.
Morala se manifestă drept un criteriu de admisibilitate a recomandaţiilor criminalistice,
aceasta este luată în considerare la elaborarea conduitei ofiţerului de urmărire penală, a ofițerului
de investigație, a judecătorului în activitatea de colectare, cercetare şi utilizare a probelor, ceea ce
reprezintă etica profesională a acestora – deontologia. Toate mijloacele, metodele şi
recomandaţiile criminalisticii trebuie să corespundă principiului legalităţii dar, în acelaşi timp, şi
cerinţelor eticii. Aceste principii nu pot fi contrazise, la fel ca şi principiul legalităţii şi cel al
oportunităţii. Oportun în criminalistică este recunoscut doar ceea ce este legal, iar tot ce este
legal trebuie să fie şi moral, deontologic.
În criminalistică, sunt sintetizate şi contopite realizările multor altor ştiinţe cu caracter tehnic
şi natural, pentru a fi puse în slujba Justiţiei, în scopul aflării adevărului în cazurile
instrumentate. De observat însă că, dezvoltarea criminalisticii şi procesele de integrare a
ştiinţelor conduc şi la efecte diametral opuse – metodele şi mijloacele criminalistice tot mai des
se aplică în alte domenii de preocupare umană - arheologie, artă, activitate bancară etc.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Cum a-ți formula definiția criminalisticii ca știință?
2. Care sunt legitățile studiate de știința criminalistică?
3. Cum este structurată știința criminalistică?
4. Care sunt sarcinile generale și speciale ale criminalisticii?
5. Care sunt metodele de cunoaștere folosite în cercetările criminalistice?
6. Demonstrați prin exemple concrete legătura criminalisticii cu științele adiacente.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Golubenco, Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chişinău:Tip.Centrală, 2008; -Белкин Р.
Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы: oбщая и частные теории. М.,1987; - Белкин
Р., Краснобаев Ю. О предмете советской криминалистики // Правоведение.1967. N4. с. 90-94;
-Васильев А., Яблоков Н. Предмет, система и теоретические основы криминалистики. М.:
МГУ.1984; -.Колдин В. Предмет криминалистики // Сов. государство и право. 1979. N4. с. 80-84; -
Криминалистика: Учебник для вузов. Под ред. проф.А.Ф Волынского. М:Закон и право, ЮНИТИ-
ДАНА, 1999; - Шавер Б. Предмет и метод советской криминалистки. В: Соц.законность.1938. №6.
С.56-82; - Эксархопуло А. Основы криминалистической теории. Спб.,1992. - Возгрин И. Введение
в криминалистику. СПб.2003; - Kрылов И.Ф. Из истории криминалистики. Л.: Изд. Лен. Универ-та,
1976. 321 c. - Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. -
новое изд. переп. c изд.1908 г. М.: ЛексЭст, 2002. 1165 c.

14
 TEMA 2. SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI
CRIMINALISTICA
2.1. Apariţia şi consolidarea cunoştinţelor criminalistice. 2.2. Premisele constituirii criminalisticii în
ţara noastră. 2.3. Caracteristica unor concepte de criminalistică pe plan mondial.

2.1. Apariţia şi consolidarea cunoştinţelor criminalistice

Istoria apariţiei şi dezvoltării ştiinţei criminalisticii a fost determinată de necesităţile practicii
privind combaterea şi prevenirea delicvenţei. Odată cu dezvoltarea societăţii şi formării statului
această sarcină s-a pus în faţa unor organe speciale – statale şi obşteşti care, până la începuturile
criminalisticii, se conduceau în activitatea lor de bunul simţ şi de experienţa de toate zilele. Mai
târziu, în aceste scopuri se aplicau şi unele procedee bazate pe cuceririle ştiinţelor perioadei
respective, spre exemplu – metode de diagnosticare a monedelor contrafăcute, de stabilire a
falsului în acte etc. Însă, când dezvoltarea vertiginoasă a capitalismului favorizată de revoluţia
tehnico-ştiinţifică a condus la agravarea fenomenului delicvent, când şi-a făcut apariţia
criminalitatea profesională şi cea organizată, bunul simţ şi judecata sănătoasă s-au dovedit a fi
neputiincioase în lupta contra a astfel de infracţiuni. Se simţea nevoia creării unor mijloace şi
metode mai eficiente în acest sens.
Sub aspect evolutiv criminalistica a apărut ca o ştiinţă despre metodele şi mijloacele practice
de investigare a faptelor antisociale întemeiate pe realizările ştiinţelor tehnice şi naturale. De la
forme empirice de luptă contra criminalităţii concepute în prima jumătate a sec.XIX de întîiul şef
al poliţiei pariziene celebrul E. Vidocq (1775-1857), treptat şi-au făcut apariţia unele generalizări
şi sistematizări ale acestor experienţe menite să servească aflării adevărului în justiţia penală.
Primele recomandaţii criminalistice ce priveau mai cu seamă procedee de efectuare a
examinării locului faptei, a percheziţiei, interogării s-au cristalizat în adîncurile procedurii
penale. Unele ghiduri practice în acest sens au apărut în prima jumătate a sec.X1X, bunăoară –
“Îndrumar cu privire la ancheta judiciară” semnat de procesualistul german L.H.F. Jagemann
(Frankfurt pe Main, vol. I - a. 1838; vol. II - a. 1841; “Experienţa unui scurt îndreptar pentru
efectuarea cercetărilor” întocmit de N.Orlov (M., 1833); “Bazele procedurii judiciare penale”
alcătuit de I.Barşev (Sanct-Petersburg, 1841) ş.a.
În Rusia de pînă la reforma judiciară din a.1864 probelor indirecte – urmelor şi altor indici
materiali li se acordau un rol neînsemnat, dat fiind procesul penal, care purta caracter închis,
inchizitoriu, “adevărul” descoperindu-se prin aplicarea torturii şi alte presiuni fizice. Reforma,
stimulând interesul pentru refacerea sistemului de probaţiune a sporit şi valoarea probelor
materiale, generând, astfel problematica colectării, examinării şi utilizării acestora. Atunci s-a
ivit şi cunoscuta concepţie a martorilor taciţi, incoruptibili (Hanns Gross), care demonstra
temeinicia metodelor ştiinţifice de desprindere a informaţiei probatorice din urmele materiale şi
incertitudinea declaraţiilor verbale ale martorilor.
Procesul de consolidare a cunoştinţelor criminalistice a fost înfăptuit mai cu seamă de către
funcţionarii poliţieneşti în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Această muncă se desfăşura în
trei direcţii principale:
1) Crearea şi perfecţionarea mijloacelor de înregistrare penală a infractorilor. Un
remercabil reprezentant al acestei orientări a fost Alfonse Bertillon – autor al metodei
antropometrice de înregistrare, bazate pe măsurarea anumitor părţi ale corpului uman, precum şi
a descrierii semnalmentelor după metoda portretului vorbit, a diferitelor procedee de fotografiere
etc. O contribuţie incontestabilă pentru afirmarea altui sistem de înregistrare penală – a celui
dactiloscopic, care a succedat modelul antropometric au adus-o W.Herschelle, H.Faulds,
R.Heindl, F.Galton, E.Henry, H.Vucetici ş.a. Actualmente acest sistem a devenit universal şi este
aplicat pretutindeni, în unele ţări fiind complementat cu cel genetic (proba ADN).

15
 2) Elaborarea şi sistematizarea procedeelor de colectare a probelor – direcţie, legată în
primul rând de numele lui Hanns Gross, magistrat austriac, care a creat sistemul ştiinţei în cauză
şi a propus termenul de “Criminalistică”, a sistematizat şi complementat ansamblul de metode şi
mijloace vizând investigarea infracţiunilor, socotindu-se pe drept, fondator al ştiinţei
criminalistica. Editarea lucrării lui în a.1893 cu titlul „Manualul judecătorilor de instrucţie, al
funcţionarilor de jandarmerie şi poliţie” este socotită drept moment de referinţă în naşterea
criminalisticii. Reeditată mai târziu, ea a văzut lumina sub altă denumire – „Manualul
judecătorilor de instrucţie în sistemul criminalistici. Discipolii lui H.Gross din ţările Europei
Occidentale (A. Niceforo, R. Reiss, E. Goddefroy, A. Veingardt, E. Annuschat ş.a.), inclusiv
savanţii din România (M. Minovici, N. Minovici, Ş. Minovici, M. Moldoveanu ş.a.), din Rusia
(E. Burinski, S. Tregubov, V. Lebedev, N. Makarenko, I. Iakimov, S. Potapov ş.a.), au avut
marele merit de a fi precursorii creării bazelor ştiinţifice ale acestui domeniu de cunoaştere.
3) Elaborarea metodelor ştiinţifice de expertizare a urmelor şi altor obiecte materiale
ridicate din scena infracţiunii – linie susţintuă de E.Locard – fondator al laboratorului
criminalistic din Lion (Franţa), Ottolenghi (Italia), R.Reiss (Elveţia), E.Burinski (Rusia), –
întemeietor al unui laborator de fotografie judiciară din Petersburg, care a servit ca prototip la
formarea primelor instituţii de expertiză din fosta URSS (Moscova, Kiev, Odesa în a.1913-
1914).
Creaţiile savanţilor criminalişti care au activat în prima perioadă de acumulare a
experienţelor (empirică) şi care în fosta URSS s-a extins pînă la sfîrşitul anilor '30 ai sec.XX, au
jucat un rol hotărîtor în pregătirea specialiştilor, altoindu-le preferinţă faţă de metodele ştiinţifice
în lupta cu criminalitatea.
A doua etapă (ştiinţifică) de dezvoltare a criminalisticii sovietice s-a extins pînă la mijlocul
anilor '60 ai sec.XX. În cursul acestui răstimp s-au elaborat principalele teorii criminalistice
particulare, favorizate de mulţimea colosală de date acumulate de practică care au servit drept
premise empirice de prefigurare a unor legităţi studiate de ştiinţa criminalistică.
Tocmai atunci au fost aşezate primele pietre metodologice la temelia teoriei generale a
criminalisticii şi anume: - Cu privire la obiectul şi metodele criminalisticii sovietice (B.Şaver,
1938); - Introducere în criminalistică (S.Potapov, 1946); - Principiile de bază ale expertizei
criminalistice sovietice (A.Vinberg, 1949); - Bazele teoretice ale criminalisticii sovietice
(S.Mitricev, 1965); - Bazele tacticii de anchetă (A.Vasiliev, 1960) ş.a.
Ulterior, monografiile anilor '50-'60 consemnate de B.Komarineţ, S.Tihenko, I.Luzghin,
V.Lisicenko, V.Snetkov, R.Belkin, L.Aroţker, A.Kolesnicenko, V.Koldin, M.Segai, A.Dulov,
I.Krîlov, N.Selivanov, A.Ăisman ş.a. au constituit nu numai bazele ştiinţifice ale teoriei generale
a criminalisticii, dar şi elementele ei structurale, semnificând sfârşitul etapei a treia de
dezvoltare a criminalisticii din spaţiul sovietic.
În concluzie, subliniem că criminalistica ca oricare altă ştiinţă în apariţia şi dezvoltarea sa a
parcurs anumite etape: 1) de cristalizare a elementelor embriogeneze în adîncurile procedurii
penale şi primele încercări de aplicare ale acestora în practica de urmărire penală; 2) de
acumulare şi generalizare a materialelor empirice şi formularea anumitor teorii particulare; 3) de
creare a concepţiei generale a criminalisticii şi desăvârşirea celor particulare.

2.2. Premisele constituirii criminalisticii în ţara noastră

Istoria dezvoltării ştiinţei criminalistica în Moldova începe mai cu seamă in perioada aflării
republicii în cadrul fostei Uniuni Sovietice. Consolidarea acestei ramuri în acest spaţiu, la acea
vreme, este strâns legată de procesul de formare a organelor de drept în RSS Moldovenească –
parte constituentă a fostei URSS. Până la anexarea forţată a Basarabiei de către URSS (28 iunie
1940), folosirea metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice în activitatea de combatere a
criminalităţii pe teritoriul Basarabiei s-a sprijinit pe sistemul de drept românesc, în structura
căruia criminalistica ocupa o poziţie distinctă. Însă dezvoltarea de mai departe a criminalisticii

16
naţionale a fost influenţată de şcoala sovietică de criminalistică, aflându-se în spaţiul URSS timp
de jumătate de secol.
Odată cu apariţia RSSM, în 1940, se desfăşoară lucrări de creare a sistemului judiciar al
organelor Procuraturii, a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD) – activităţi
întrerupte de război şi reluate în 1944.
Prima subdiviziune criminalistică, în frunte cu I. Teriohin, expert criminalist superior, care se
numea Biroul tehnico-ştiinţific, a fost înfiinţată la 14 octombrie 1940 în cadrul serviciului special
al Direcţiei de miliţie a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne.
Patru ani mai târziu, această unitate este transformată în subsecţie tehnico-ştiinţifică în
componenţa biroului operativ, condusă consecutiv în diferite perioade de către P.K. Oleinikov
(1944-1952), S.V. Alfiorov (1952-1955), N.I. Pekarovski (1955-1961), D.T. Pavlenok (1961-
1965), în iunie 1965 aceasta fiind transformată în secţie tehnico-ştiinţifică a Direcţiei de miliţie a
Ministerului de Ocrotire a Ordinii Publice (MOOP RSSM).
Principala sarcină a unităţilor criminalistice din sistemul organelor afacerilor interne consta în
acordarea sprijinului tehnico-ştiinţific serviciilor operative de investigaţie, precum şi organelor
de anchetă ale MAI, Procuraturii, MGB-KGB-lui în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor,
identificarea autorilor faptelor penale. Colaboratorii acestor unităţi acordau ajutor criminalistic în
realizarea măsurilor operative de investigaţii, acţiunilor de anchetă, în examinarea probelor
materiale prin efectuarea unor expertize simple, tradiţionale. În cazul în care apărea necesitatea
efectuării unor investigaţii criminalistice mai complexe, lucrătorii organelor de anchetă,
instanţele de judecată erau nevoite să se adreseze la instituţiile de expertiză judiciară ale Ucrainei
din oraşele Odesa, Kiev, Harkov, precum şi la Institutul Unional de cercetări ştiinţifice privind
expertiza judiciară (Moscova), alteori - la institutele de ramură ale Academiei de Ştiinţe din
republică.
Această stare de lucruri a existat până la 28.06.1962, data când guvernul RSSM, prin
hotărârea nr.535-p, a decis înfiinţarea unui laborator criminalistic de cercetări ştiinţifice propriu
pe lângă Universitatea de Stat din Chişinău, care devine peste puţin timp Centrul ştiinţifico-
practic de dezvoltare a ştiinţei criminalistica în Republica Moldova.
În 1971, odată cu crearea Ministerului de Justiţie al RSSM, laboratorul este scos din
subordinea Universităţii de Stat şi transferat sub autoritatea acestui minister, la început ca filială
a Institutului Unional de cercetări ştiinţifice privind expertiza judiciară, iar mai târziu – ca
instituţie republicană autonomă. Iniţial, structura laboratorului avea două secţii – de expertiză
criminalistică şi de expertiză tehnică auto. Ulterior, din componenţa Direcţiei de revizie şi
control a Ministerului de Finanţe a fost scoasă secţia de expertiză contabilă şi transferată în
subordinea acestui laborator.
Pe lângă efectuarea expertizelor judiciare, participarea, în calitate de specialişti la acţiunile de
anchetă, personalul laboratorului desfăşoară, de asemenea şi cercetări ştiinţifice în domeniul
expertizei judiciare şi criminalisticii în cadrul unor programe unionale.
Specialiştii laboratorului, în colaborare cu Institutul Unional de ramură, au realizat, prin
metode instrumentale de investigaţie, o serie de cercetări privind expertiza ţesuturilor textile
arse, formarea unei bănci de date privind materialele fibroase şi articolele confecţionate din ele
etc. Experţii biologi în comun cu colegii lor din Minsk, Kiev, Alma-Ata, Harkov, Moscova au
efectuat o serie de analize complexe ale diferitor obiecte drept corpuri delicte, în particular, a
firelor de păr provenite de la animale, elaborând metodici particulare de cercetare, utilizate de
specialiştii criminalişti din ţară şi de peste hotare.
Mai târziu, în baza unei hotărâri a Guvernului Republicii Moldova, laboratorul este
transformat în Institut Republican de Expertiză Judiciară şi Criminalistică de pe lângă Ministerul
Justiţiei. Actualmente, prin legea nr.371 – XVI din 29.12.2005, Institutul capătă o altă denumire
– „Centrul Naţional de Expertize Judiciare” (CNEJ). Structura Centrului cuprinde cinci

17
laboratoare: de criminalistică; de fizică şi chimie legală; expertize autotehnice; expertize tehnico-
incendiare; expertize judiciare economice.
Pe lângă aceasta, CNEJ are filiale în mun. Bălţi, or. Cahul, în care se efectuează mai cu seamă
expertize autotehnice şi contabile-economice.
Serviciul criminalistic al Ministerului Afacerilor Interne s-a extins odată cu sporirea
necesităţilor practicii de aplicare a metodelor şi mijloacelor tehico-ştiinţifice în cercetarea
infracţiunilor, fiind înzestrate laboratoarele cu utilaje şi dispozitive tehnice moderne.
În anii ’60 ai sec.al XX-lea în unele secţii raionale de miliţie mai importante, au fost instituite
unităţi de experţi criminalişti, care şi-au asumat o parte din sarcini vizând participarea la
acţiunile de anchetă, la activităţile operative de investigaţie, precum şi la efectuarea unor
expertize tradiţionale. Pe parcursul anilor ’60-’80 serviciul criminalistic al MAI a fost
reorganizat de mai multe ori, fiind instituite: secţia tehnico-ştiinţifică, secţia tehnico-operativă,
secţia de expertiză criminalistică. În acest răstimp, au apărut noi subsecţii: de expertize speciale
(fizico-chimice, biologice, tehnice incendiare, ale produselor alimentare), de aplicare a tehnicii
speciale, de implementare a sistemului monodactiloscopic de înregistrare şi urmărire penală ş.a.
La începutul anilor ’90, acestui seviciu i s-a dat o nouă denumire – Centrul de expertize şi
examinări criminalistice, trecut în componenţa Departamentului de poliţie criminală. Această
restructurare a fost însoţită de o majorare semnificativă a personalului de specialiști-criminaliști,
variind între 150-170, ce activau în laboratoarele create în fiecare comisariat de poliţie din ţară,
îndrumate metodic de către Direcţia tehnico-criminalistică a MAI a Republicii Moldova (astăzi
redenumită în Centrul Tehnico-Criminalistic și Expertize Judiciare al IGP a MAI RM cu
dublarea acestui personal în inspectoratele de poliție).
Un aport considerabil la dezvoltarea criminalisticii practice în Moldova şi-au adus şi lucrătorii
Procuraturii, în special, serviciul procurorilor criminalişti, înfiinţat la începutul anilor ’70 ai
sec.al XX-lea, cu concursul cărora au fost descoperite multe crime de mare „ecou” din ţară.
O contribuţie incontestabilă la consolidarea şi dezvoltarea ştiinţei criminalisticii în Moldova
realizează şi savanţii criminalişti de la facultăţile de drept ale Universităţii de Stat, Universităţii
Libere Internaţionale, Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI Republicii Moldova, alte instituţii de
învăţământ, o bună parte din care îmbină munca ştiinţifică cu activitatea de educaţie şi instruire a
noilor generaţii de jurişti.
Actualmente, în legătură cu definitivarea reformei judiciare şi de drept în ţară, armonizarea
legislaţiei naţionale cu standardele europene, sporirea numărului facultăţilor de profil în
instituţiile de învăţământ superior şi mediu specializat, munca de cercetare ştiinţifică a
practicienilor şi savanţilor criminalişti s-a înviorat. De un real folos pentru specialiştii din teren,
dar şi pentru studenţii facultăţilor de drept, sunt lucrările elaborate de colective de practicieni din
cadrul MAI Republicii Moldova, de la Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lângă
Ministerul Justiţiei, Institutul de Reforme Penale, alte instituţii – lucrări, precum: „Cercetarea la
faţa locului” (Îndrumar metodic). Ch., 2002; „Ghid de expertize judiciare”. Ch., 2005;
„Examinarea medico-legală a cadavrului la faţa locului”. Ch., 2004; „Expertiza judiciară în
cauzele privind minorii” Ch., 2005 ş.a. Acest fapt este determinat şi de extinderea contactelor cu
colegii din străinătate, de participarea activă a criminaliştilor moldoveni la diverse Simpozioane
criminalistice internaţionale, mai cu seamă în România, dar şi de stagiile făcute de aceştia pe
diverse domenii de profil în ţările dezvoltate (SUA, Israel, Turcia ş.a.) care, fără îndoială,
influenţează pozitiv şi activitatea practică de aplicare a unor noi metode şi mijloace tehnico-
criminalistice în combaterea criminalităţii.

2.3. Caracteristica unor concepte de criminalistică pe plan mondial

Constituindu-se la hotarul secolelor XIX-XX ca un domeniu de cunoaştere a modurilor şi
formelor de activitate a infractorilor şi a metodelor ştiinţifice aplicabile în investigaţiile
diferitelor crime (H. Gross, R. Reiss), ulterior, criminalistica s-a răspândit în diverse ţări

18
dezvoltându-se sub influenţa sistemelor de drept ale acestor state, a particularităţilor de
organizare a structurilor poliţieneşti în cadrul cărora se fondau subdiviziunile criminalistice. Ca
urmare, la ora actuală, pe plan mondial putem distinge câteva şcoli de criminalistică – modele ce
cuprind concepţii deosebite privind noţiunea şi structura ştiinţei în cauză.
În acest sens, există modele cu sisteme bine conturate şi modele nonsistematice.
Modelele sistematice conţin, de regulă, unu, două, trei, patru sau mai multe compartimente.
La primul sistem poate fi atribuită criminalistica ţărilor romanice (Franţa, Italia, Spania ş.a.),
anglo-saxone (Marea Britanie, Irlanda ş.a.), precum şi celor din America Latină (Argentina,
Brazilia etc.), în care criminalistica este redusă la partea sa tehnică.
În această doctrină, noţiunea de criminalistică conţine două elemente constitutive: poliţia
tehnică şi poliţia ştiinţifică. Primul vizează „un ansamblu de metode şi tehnologii menite
constatării faptei şi autorului ei, administrării probelor de culpabilitate a acestuia”, al doilea –
„un ansamblu de cunoştinţe şi metode destinate stabilirii dovezilor externe ce privesc vinovăţia
făptaşului prin expertizarea şi exploatarea indiciilor materiale”5.
Aceste două componente sunt etape logice şi succesive, pe de o parte – de descoperire,
colectare şi conservare a urmelor şi altor probe materiale ridicate din scena infracţiunii, iar pe de
altă parte – convertirea acestor indici materiali din „probe în devenire” în probe expertale,
obţinute ca rezultat al investigaţiilor ştiinţifice de laborator.
Lucrările clasice ale acestei ramificări a criminalisticii mondiale sunt cele semnate de
cunoscuţii savanţi Ed. Locard, A. Bertillon, R. Reiss, G. Galton, S. Ottolenghi, J. Vucetici ş.a.
Autorii francezi şi belgieni includ în această noţiune şi medicina legală, toxicologia,
psihologia judiciară, însă nu evidenţiază problemele tacticii şi metodicii criminalistice.
În statele anglo-saxone, noţiunea de criminalistică este înlocuită cu termenul „investigaţie
ştiinţifică” (“science investigation”) sau, astăzi, în limbajul simpozioanelor internaţionale, mai
frecvent – „ştiinţe legale” (“forensic sciences”), care includ medicina legală şi toxicologia.
Ea este definită ca un domeniu de cunoaştere privind aplicarea în procedurile judiciare a
metodelor medicinii legale şi altor ştiinţe tehnice şi naturale.
Sistemul bipartit (tehnica şi tactica cercetării infracţiunilor), prezent în primele lucrări
didactice ale criminalisticii sovietice, astăzi persistă în criminalistica Germaniei şi Austriei.
Adepţii acestei şcoli consideră criminalistica un ansamblu de procedee tactice şi tehnice aplicate
în cadrul cercetării infracţiunilor. Unii savanţi germani consideră criminalistica o ramură a
criminologiei ce include, pe lângă tactica şi tehnica criminalistică, şi medicina legală
(Kleinschmidt, Zeling). Metodica cercetării anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni nu este
considerată element structural al ştiinţei criminalistica.
Tot aici trebuie inclusă şi ideea savantului rus B. Şaver de a structura criminalistica, la fel ca
şi ştiinţele juridice în partea generală şi partea specială, care a dominat în spaţul ex-sovietic de la
sfârşitul anilor ’30 până la mijlocul anilor ’50 ai sec. XX. Astăzi, această părere, îşi are noi
adepţi, care argumentează reanimarea ei în noile condiţii de dezvoltare a criminalisticii ruseşti.
Structura tripartită a criminalisticii a fost iniţiată de fondatorul acestei ştiinţe, Hanns Gross, în
nemuritoarea sa lucrare „Manualul judecătorilor de instrucţie în sistemul criminalisticii” (1898),
care, deşi şi-a divizat opera în partea generală şi partea specială, în structura activităţilor de
urmărire penală evidenţia trei niveluri: tehnic, tactic şi metodic. Acest sistem a obţinut cea mai
largă răspândire în multe ţări ale lumii, inclusiv în cele din fosta URSS, astăzi rămânând
neschimbat şi în unele ţări ale fostului lagăr socialist.
Sistematizarea în patru părţi complimentează sistemul tripartit cu încă o componentă –
teoretică metodologică, ce denotă gradul sporit de dezvoltare al sistemului, caracteristic ştiinţei
criminalistice din URSS după anii ’70 ai sec. XX, din actuala Federaţie Rusă şi din multe state
exsovietice, inclusiv din Republica Moldova. Prezenţa acestui compartiment, devenit deja

5
Fombonne J. La criminalistique. Paris: Presses Universitaires de France, 1996, p.10-11.

19
tradiţional în acest spaţiu, permite criminalisticii să folosească cu randament maximum
potenţialul cunoştinţelor ştiinţifice pentru a soluţiona sarcinile sale speciale.
Structura criminalisticii alcătuită din mai multe elemente (5-7) este susţinută de o serie de
autori contemporani din Rusia. Această opinie este analizată în literatura de specialitate 6, aici
însă notăm că sistemul oricărei ştiinţe prezintă „scheletul” ei, marcând hotarele cunoştinţelor
sale. Acesta trebuie să rămână întotdeauna deschis, întrucât autoizolarea exclude dezvoltarea
sistemului, posibilitatea de a-şi îmbogăţi conţinutul. Pe de altă parte, restructurările neîntemeiate
ale sistemului clatină construcţia ştiinţei în ansamblu şi pot conduce la dispariţia lui.
Drept model nonsistematic al ştiinţei în cauză poate fi considerată actuala criminalistică a
SUA, care s-a desprins de la doctrina poliţienească ce reunea un ansamblu de date cu caracter
penal, procesual penal, criminalistic şi etică poliţienească.
Această şcoala a apărut sub influenţa doctrinelor europene, mai cu seamă, a modelului anglo-
saxon de criminalistică, precum şi a legislaţiei procesual penale americane, conservatoare în
esenţă şi dominată de filozofia pragmatismului, larg răspândită în prima jumătate a secolului
trecut. Sub influenţa acestui curent, în primul sfert al sec. XX în jurisprudenţa americană s-a
format şcoala realistă, postulatul principal al căreia că dreptul „este o artă şi nu o ştiinţă, sfera
emoţiilor şi a intuiţiei şi nu a gândirii raţionale şi a logicii”. Această premisă teoretică a servit la
crearea, în anii ’40 ai secolului trecut, a conceptului de criminalistică drept artă a cercetării
infracţiunilor, care a şi împiedicat aplicarea metodologiei ştiinţifice în analiza sistemului ei.
Recunoscută ca ştiinţă doar în anii ’50 ai sec. XX, astăzi ea prezintă un compartiment tehnic
al doctrinei poliţieneşti, bazat pe logică, principii şi cunoştinţe validate ştiinţific.
Caracterul specific al criminalisticii din SUA, Canada se observă din definiţia ei, formulată în
1963 de Asociaţia criminaliştilor din California, conform căreia aceasta este „o profesie şi o
ramură ştiinţifică, orientată spre perceperea, individualizarea şi evaluarea probelor fizice prin
aplicarea realizărilor ştiinţelor naturale în cauzele juridice” 7. Această definiţie, acceptată mai
târziu şi de alţi criminalişti americani, restrânge conţinutul ştiinţei în cauză la nivelul
compartimentului de tehnică criminalistică, fapt explicat prin aceea că problemele tacticii şi ale
metodicii sunt abordate de o altă disciplină poliţienească, denumită „Bazele cercetării penale”.
Sarcina generală a criminalisticii americane, ca, de altfel, şi a criminalisticii altor ţări
occidentale, constă în a contribui la realizarea obiectivelor procesului penal, în special, la
probarea vinovăţiei persoanei învinuite.
Începând cu anii ’60 ai sec. al XX-lea, jurisprudenţa americană tot mai mult este influenţată
de o altă ideologie filozofică, axată pe aplicarea metodelor matematice, statistice, a computerelor
în analiza datelor empirice. Începând cu această perioadă, criminalistica americană depune
eforturi semnificative pentru a valorifica prompt şi cu eficienţă maximă realizările ştiinţelor
tehnice şi naturale în cercetarea faptelor penale, focalizându-şi atenţia asupra elaborării
mijloacelor tehnice performante, sistemelor automatizate de stocare şi examinare a mijloacelor
materiale de probă.
Confruntând aceste modele conceptuale de criminalistică, credem că mai progresiste sunt
structurile care au la bază un aparat teoretico-metodologic mai dezvoltat. Organizarea sistematică
a cunoştinţelor ştiinţifice deschide posibilităţi de a perfecţiona structura lor, elementele
subsistemelor, interacţiunea şi influenţa reciprocă a acestora, strategia utilizării potenţialului
general de cunoştinţe, asigură calitatea în pregătirea cadrelor, în organizarea funcţionării practice
a instituţiilor criminalistice.
Totodată, trebuie menţionat că dezvoltarea tehnologiilor informaţionale resimţite în ultima
vreme, mai cu seamă progresele mari din domeniul comunicaţiilor, au condus la o

6
Golubenco Gh. Criminalistica: obiect, sistem, istorie. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2008.
7
După: Криминалистика: Учебник/Под ред. Корухова Ю.Г., Коломацкого В.Г. М.: Академия МВД СССР, 1984,
c.69.

20
internaţionalizare a tuturor aspectelor sociale şi, implicit, a fenomenului criminalităţii. Creşterea
fără precedent a acestuia se observă practic pretutindeni şi impune structurile de stat să caute şi
să implementeze noi măsuri de contracarare a acestui flagel. Poliţia ţărilor occidentale se
înzestrează cu cele mai noi metode şi mijloace tehnice, care asigură o reacţie rapidă la săvârşirea
faptelor penale, controlul informaţional asupra acestora.
Caracterul transfrontalier al infracţionalităţii (falsificarea valutelor, a cărţilor de credit,
terorismul, traficul de fiinţe umane, traficul de droguri, etc.) conduce la perfecţionarea activităţii
şi a structurilor internaţionale poliţieneşti (Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală -
Interpol, Organizaţia Mondială a Vămilor, Europol ş.a.) în combaterea acestui gen de infracţiuni.
Cu concursul acestor organizaţii se creează baze de date electronice, conexate în reţele
computerizate ce deservesc organele de drept. Spre exemplu, reţeaua informaţională
automatizată închisă, ce deserveşte poliţiile unor state dezvoltate, precum SUA, Marea Britanie,
Franţa, Japonia, Canada permite a obţine informaţia necesară accesând această reţea chiar din
salonul maşinii de poliţie.
O atenţie sporită se acordă şi laboratoarelor de expertiză criminalistică, înzestrate cu cele mai
avansate echipamente analitice.
Este dezvoltată la nivelul exigenţelor actuale şi aşa-numita criminalistică de teren în ţările
occidentale, adică metodele şi mijloacele aplicate în cadrul cercetării la faţa locului, la
percheziţie, la prezentarea spre recunoaştere ş.a. Laboratoarele criminalistice mobile sunt dotate
cu mijloace de analiză-expres a narcoticelor, a sângelui, a explozivului etc., cu detectore de
metale, detectoare de cadavre, cu echipament special pentru reţinerea făptaşilor înarmaţi, dar şi
pentru munca în condiţii nefavorabile, extreme ş.a.
Sunt folosite tot mai larg sistemele biometrice de prevenire a atentatelor criminale: mijloace
tehnice de control şi de acces ce exclud pătrunderea neautorizată în anumite locuri, portul
armelor, transportarea drogurilor, a explozivelor etc.
Criminalistica din ţările dezvoltate a soluţionat şi alte probleme arzătoare, precum elaborarea
şi implementarea sistemelor automatizate de procesare a informaţiei de natură dactiloscopică,
balistică, vocalografică, gabitoscopică, de aplicare a altor mijloace analitice în cadrul
interogărilor, în special a poligrafului.
Totuşi, menţionând eficacitatea semnificativă a activităţii instituţiilor criminalistice din SUA
şi din alte state ale Uniunii Europene, în literatura de specialitate se subliniază, pe bună dreptate,
că aceasta se datorează nu atât gradului înalt de evoluţie a criminalisticii din aceste ţări, cât, mai
cu seamă, nivelului superior de avansare economică a acestor state, ce permite implementarea în
activităţile organelor de poliţie şi de urmărire penală a tehnologiilor industriale, informaţionale şi
analitice înalte, precum şi dirijării ştiinţifice a muncii.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt etapele apariției și dezvoltării științei criminalistica?
2. Nominalizați personalitățile care au stat la leagănul apariției științei criminalistica.
3. Numiți primele lucrări științifice apărute în domeniul criminalisticii.
4. Care sunt reperele formării și consolidării cunoștințelor criminalisticii naționale?
5. Caracterizați principalele modele sistematice de criminalistică pe plan mondial.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Golubenco Gh. Criminalistică. Obiect, sistem, istorie. Ch.: Tip.Centrală, 2008; - Torvald Iurghen. Un
secol de luptă cu delicvenţa. Iaşi: Junimea. 1981; Lăpăduși V., Voinea D. Apariția și evoluția
criminalisticii românești.V.I. București: ACR, 2014; - Белкин Р.С. История отечественной
криминалистики. М.: НОРМА,1999; - Кирсанов З.И. Становление и развитие советской
криминалистики. В: Соц. Законность. 1984. N.10. с.62-63; - Крылов И.Ф. Очерки истории
криминалистики и криминалистической экспертизы; - Крылов И.Ф. Были и легенды
криминалистики. Л., 1987.

21
TEMA 3. ACTIVITATEA INFRACŢIONALĂ ŞI ACTIVITATEA CRIMINALISTICĂ DE
DESCOPERIRE ŞI CERCETARE A INFRACŢIUNILOR

3.1. Activitatea infracţională: noţiunea şi structura. 3.2. Caracteristica criminalistică a

infracţiunii. 3.3. Activitatea criminalistică de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. 3.4.
Situaţia de urmărire penală – temelia elaborării programului de cercetare a infracţiunii. 3.5.
Versiunile criminalistice ca instrument de cunoaştere a activităţii infracţionale. 3.6. Organizarea
şi planificarea cercetării infracţiunilor. 3.7. Interacţiunea organului de urmărire penală cu cele
speciale de investigaţii şi subdiviziunile criminalistice în procesul de descoperire a infracţiunilor

3.1. Activitatea infracţională: noţiunea şi structura

Eficacitatea luptei contra infracţiunilor presupune buna cunoaştere a acestora de unde şi
necesitatea permanentă de a le studia sistematic şi sub toate aspectele.
Dreptul penal, criminologia, alte ştiinţe cu caracter penal expun mai cu seamă latura
juridico-socială a fenomenului infracţional, ceea ce este insuficient pentru a-l cunoaşte în
măsură, ca să putem elabora mijloace eficiente de combatere şi prevenire a acestuia.
Infracţiunea trebuie privită şi ca activitate umană, chiar ca proces tehnologic specific, în
care făptuitorul acţionează, utilizează mijloace infracţionale, lasă diverse amprente în mediul
înconjurător şi în memoria oamenilor.
Analiza aspectului dinamic al infracţiunii, în special a proceselor de oglindire a
activităţilor ilicite în câmpul infracţional constituie unul din obiectivele principale a
criminalisticii. Nici una din ştiinţele existente nu î-şi propune să examineze componentele
materiale ce privesc reflectarea acţiunilor infracţionale în scena unde acestea se desfăşoară. Fiind
într-o conexiune reciprocă determinată de unitatea de loc, de omogenitatea preocupărilor
criminale, urmele materiale înfăţişează un mecanism unic de comportament şi de manifestare al
autorului.
Utilizarea judicioasă a acestor urme deschid posibilităţi de a reconstitui fapta, de a
modela acţiunile făptuitorului, de a stabili unele caracteristici ale acestuia, utile pentru a-l
identifica şi a descoperi cauza, în ansamblu.
În larga accepţie a cuvântului, activitatea poate fi interpretată ca un mod de existenţă al
omului, o capacitate a acestuia de a modifica realitatea. Deci, este un act de influenţă exercitat
asupra mediului material, un sistem de interferenţe dinamice consecutive dintre om şi lucrurile
ce-l înconjoară, în care unul dintre obiecte influenţează, iar celălalt recepţionează această
influenţă.
Structura activităţii infracţionale este similară oricărei preocupări sociale şi conţine
căteva elemente principale: subiectul infracţiunii; mijloacele activităţii infracţionale; obiectul
atentării (victima); urmele activităţii infracţionale. Să le analizăm succint.
1. Subiecţii activităţii infracţionale sunt personajii principali ai infracţiunii (organizatorii,
executorii, instigatorii etc.) capabili de a exercita activităţi ce se pot reflecta în mediul
înconjurător. Aceştia posedă anumite calităţi: biologice, sociale, psihice, psihologice care, la fel
se pot oglindi în amprentele materiale rămase la faţa locului, dar şi în memoria oamenilor.
Aici, un interes deosebit prezintă acele caracteristici, care uşor pot fi determinate, sunt
evidente, neschimbătoare şi în acelaşi timp operante pentru descoperirea faptelor ilicite. Spre
exemplu, semnalmentele exterioare frapante, desenul papilar digital, deprinderile şi aptitudinile
profesionale ale făptuitorului etc.
Ţinându-se cont de aceste caracteristici, se înaintează diverse versiuni de urmărire penală,
se organizează căutarea şi identificarea făptaşilor, se elaborează tactica de interogare a acestora,
se demască declaraţiile intenţionat false etc.

22
 2. Mijloacele activităţii infracţionale. Această noţiune include cele mai diverse lucruri şi
obiectele ce se utilizează pentru a se atinge scopul ilicit. Deci, ele trebuie înţelese cât mai larg: o
armă de foc, un mijloc de transport, o substanţă otrăvitoare sau explozivă, curent electric de
înaltă tensiune etc. În cursul comiterii actului criminal aceste obiecte crează urme materiale
operante pentru a reconstitui fapta, împrejurările cauzei şi a identifica autorul. Ansamblul de
mijloace infracţionale poate fi divizat în patru grupe esenţiale:
- unelte (de spargere, instrumente, obiecte contodente, substanţe lichide, pulverulente);
- arme (de foc, arme albe, dispozitive explozive);
- surse de pericol sporit (mijloace de transport, dispozitive de uz curent, mecanisme de
producere, fenomene fizice, substanţe cu efect puternic şi otrăvitor);
- forţe şi fenomene naturale puse în acţiune de către făptuitor (ruperea digului unui
canal, surparea rocii în mină, tratarea pe ascuns cu radiaţii de înaltă frecvenţă etc.)
3. Obiectul atentatului (victima) sub aspect criminalistic este omul şi lucrurile materiale
ce-i aparţin sau î-l înconjoară: de la simpla încuietoare a uşii până la sistemele bancare
complexe. Acest element trebuie deosebit de conceptul juridico-penal al obiectului infracţiunii
care abordează în principal sfera relaţiilor sociale. Deci, obiectul activităţii infracţionale este
orice corp material aflat în stare solidă, lichidă sau gazoasă supus unei acţiuni nemijlocite şi
susceptibil să o reflecte.
Personalitatea victimei sub aspect criminalistic trezeşte interes prin însuşirile şi
raporturile sale cu alte persoane – elemente care înlesnesc descoperirea şi cercetarea faptei. De
pildă, în cazul omuciderii importanţă deosebită prezintă modul de viaţă, anturajul, viciile, când şi
cu cine a avut întrevederi victima înainte de deces etc. Astfel de date permit a elabora versiuni
privind persoana interesată în moartea victimei.
De subliniat că marea diversitate de obiecte din cămpul infracţional pot, la fel indica
unele caracteristici ale făptuitorului. Spre exemplu, împrejurările unui furt de valori şi bunuri din
locuinţă, pot semnala vârsta, sexul, particularităţile fizice ale autorului etc.
4. Urmele activităţii infracţionale în larga accepţie sunt diversele modificări a stărilor de
fapt şi a obiectelor din lumea materială, dar şi din sfera relaţiilor sociale apărute ca urmare a
comiterii unei infracţiuni. În sens restrâns, urma este orice manifestare remanentă ivită în faza
finală a procesului de reflectare a unui obiect pe suprafaţa sau în masa altuia.
Aceste urme apărute obligatoriu şi nedorit de infractor în procesul activităţilor
infracţionale, trebuie socotite rezultat colateral al acesteia, scopul principal fiind satisfacerea
unor necesităţi, dorinţe, pasiuni însoţite de pricinuirea daunelor fizice, materiale, morale valorilor
protejate de lege. Strânse şi fixate procesual în cadrul actelor de urmărire penală, urmele
materiale, dar şi cele ideale, servesc ca surse de probă în activitatea criminalistică de cercetare a
infracţiunilor şi identificare a faptuitorilor.
Informaţia cu semnificaţie criminalistică privind elementele activităţii infracţionale, dar
mai cu seamă legăturile şi interdependenţa dintre ele, permit a obţine un tablou amplu al
trăsăturilor criminalistice a infracţiunii concrete. Generalizarea acestora în cadrul studiilor
complexe a mai multor cauze de acest fel, formează caracteristica criminalistică a anumitor
genuri şi categorii de infracţiuni, aspecte pe care le vom discuta în paragraful următor.

3.2. Caracteristica criminalistică a infracţiunii

Imaginea deplină a oricărei fapte penale este alcătuită din ansamblul de date ce o
caracterizează sub aspect juridico-penal, criminologic, psihologic, criminalistic.
Caracteristica juridico-penală urmăreşte scopul a asigura calificarea corectă a activităţilor
ilicite, de a stabili împrejurările ce pot înlesni individualizarea pedepsei. Savanţii criminologi
studiază cauzele, starea, structura şi dinamica criminalităţi. Psihologii analizează activitatea
infracţională în funcţie de starea psihică a făptuitorilor şi manifestarea acesteea în cursul
pregătirii, comiterii şi tăinuirii faptei.

23
 Caracteristica criminalistică a infracţiunii este, la fel, un sistem de cunoştinţe ce reflectă
particularităţile tipice ale anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni, analiza cărora permite a
judeca despre căile optimale de descoperire şi cercetare a acestora. În definiţiile unui rând de
savanţi se evidenţiază alte aspecte care complementează cele menţionate. Astfel, V.Obrazţov,
notează că caracteristica criminalistică este un model informaţional tipic ce reprezintă cele mai
comune şi repetabile trăsături ale unei clase de infracţiuni 8, D.Balașov – că aceasta este un
ansamblu de date despre infracțiune ce permit anchetatorului mai optimal să organizeze
investigarea evenimentului infracțional9.
În general, literatura de specialitate înregistrează unitate de păreri, precum că
caracteristica criminalistică constituie o noţiune abstractă, un rezultat al analizei ştiinţifice a
practicii judiciare privind un anumit gen de infracţiuni, generalizarea trăsăturilor şi
particularităţilor tipice ale acestora.
În aşa calitate ea este folosită la elaborarea unor metodici particulare privind descoperirea
şi cercetarea anumitor categorii de infracţiuni. Deci, noţiunea de caracteristică criminalistică se
referă doar la o categorie (tip, gen, grupă) de infracţiuni şi nu la unele manifestări infracţionale
izolate, în ea comprimându-se date despre caracteristicele lor tipice.
Desigur, în plan practic, se poate vorbi şi despre caracteristica unor infracţiuni aparte,
însă în astfel de situaţii se vor menţiona împrejurările reale ale infracţiunii concrete care pot fi
atipice şi deci, inutile pentru aplicarea lor în descoperirea şi cercetarea altor infracţiuni de acest
fel.
Cele mai relevante elemente ale caracteristicii criminalistice a infracţiunii sunt:
1) Trăsăturile distinctive ale informaţiei iniţiale privind evenimentul delicvent, sursele şi
condiţiile de obţinere a acestora;
2) Date privind obiectul atentatului ce permit a judeca despre interesele făptuitorului;
3) Informaţii vizând modul de pregătire, comitere şi tăinuire a infracţiunii, precum şi
consecinţele tipice ale acţiunilor criminale.
Însemnătatea prognostică a cunoştinţelor privind modul de operare al infractorului rezidă
în aplicarea acestor date la elaborarea versiunilor de anchetă, determinarea zonelor prezumtive
unde pot fi găsite urmele autorului, utilizarea evidenţelor criminalistice după modul de comitere
a infracţiunilor etc.
4) Informaţii privind particularităţile tipice ale persoanei făptuitorului şi a victimei.
Investigaţiile criminologice (inclusiv victimologice) şi criminalistice demonstrează că
între victimă şi infractor există legături specifice, stabilirea cărora facilitează elaborarea
programului de cercetare. Astfel, în urma unui studiu efectuat de savantul rus L.Vidonov a unui
număr important de omucideri în regiunea Gorki s-a stabilit că toate victimele de sex femenin în
vârstă de 28-70 ani găsite în afara locuinţelor au fost săvârşite de vecini, colaboratori sau
conveţuitori, ca urmare a unor insultări din partea victimei; 75% de omoruri ale bărbaţilor în
vârstă de până la 17 ani comise în zone izolate în afara locuinţelor au fost comise de prietenii şi
cunoscuţii victimelor cu vârste cuprinse între 15-19 ani.
5) Date generalizate despre cele mai obişnuite motive ale infracţiunii indică la fel
autorul prezumtiv al infracţiunii.
Lista elementelor caracteristicii criminalistice susmenţionate nu este limitativă. Pe
măsura dezvoltării criminalisticii ea se va preciza şi se va complementa pentru fiecare categorie
de infracţiuni.
Este important a reţine, că legăturile corelative şi interdependenţele componentelor
caracteristicii criminalistice au valoare doar pentru o anumită regiune teritorială şi o anumită
perioadă de timp, (1-2 ani) de unde şi necesitatea concretizării lor după loc şi actualizarea
permanentă a acestor date.
8
Криминалистика. Под ред.В.А.Образцова. М.:Юрист,1995, с.38.
9
Балашов Д.Н., Балашов Н.М., Маликов С.В. Криминалистика. М.:Инфра-М, 2005, с.6.

24
 3.3. Activitatea criminalistică de cercetare a infracţiunilor
Ştiinţa criminalistică studiază practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor în
scopul elaborării unui cadru optimal de realizare a acesteia.
Ea stabileşte obiectivele şi genurile de activitate criminalistică, ţinându-se cont de faptul
că aceasta este reglementată procesual şi că ea, de regulă, se desfăşoară în condiţiile opunerii
unei rezistenţe din partea făptuitorilor.
Obiectivul principal al activităţii criminalistice rezidă în descoperirea infracţiunilor şi
identificarea autorilor, elaborarea măsurilor de prevenire a astfel de infracţiuni pe viitor. Ştiinţa
criminalistică scoate în evidenţă şi analizează funcţiile organului de urmărire în procesul de
descoperire a infracţiunilor, care sunt destul de diverse:
- de cunoaştere (obţinerea mărturiilor de la diferite persoane, altor informaţii privind
cauza instrumentată);
- de activitate constructivă (luarea de decizii procesuale, de prevenire a eventualei
rezistenţe din partea făptuitorului);
- de reparare (orientată spre lichidarea consecinţelor infracţiunii şi refacerea
prejudiciului cauzat etc.);
- de ocrotire a drepturilor cetăţenilor;
- de oglindire în materialele dosarului a faptelor stabilite, a deciziilor adoptate etc.
Activitatea criminalistică, generată de antipodul ei – activitatea infracţională, cuprinde
câteva varietăţi: activitatea criminalistică de cercetare a infracţiunilor; activitatea operativă de
investigaţie; activitatea de expertiză criminalistică, activitatea criminalistică de prevenire a
infracţiunilor; activitatea de cercetare ştiinţifică şi ştiinţifico-didactică.
Activitatea de cercetare a infracţiunilor este una din principalele preocupări criminalistice
şi cuprinde cercetarea penală, ancheta preliminară, precum şi ancheta judiciară. Cunoştinţele
criminalistice, mijloacele tehnico-ştiinţifice în cadrul acestor activităţi se utilizează în mai multe
scopuri:
- determinarea mecanismului de comitere a infracţiunii, a metodelor şi mijloacelor de
tăinuire a ei;
- identificarea făptuitorului după urme sau după semnalmentele exterioare;
- probarea existenţei (sau lipsei) faptei evenimentului infracţional după amprentele
lăsate la faţa locului;
- depistarea, colectarea şi examinarea urmelor şi altor probe materiale;
- obţinerea declaraţiilor de la diverse persoane privind împrejurările evenimentului
delicvent;
- stabilirea grupei generice şi individualizarea uneltelor infracţionale;
- expertizarea criminalistică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă;
- obţinerea unor date informative şi de evidenţă criminalistică ş.a.
Conform Legii procesual penale a RM, persoana care efectuează urmărirea penală aplică
de sinestătător mijloacele tehnice în cursul actelor de urmărire sau invită specialişti-criminalişti
în aceste scopuri.
Dacă la efectuarea urmăririi penale cunoştinţele criminalistice se aplică îmbinându-se cu
cele juridice, atunci în sfera expertizei criminalistice aceste cunoştinţe se folosesc în formă pură,
deoarece expertiza criminalistică este rezultatul nemijlocit şi direct al ştiinţei criminalistice
fundamentată pe cunoaşterea legităţilor mecanismului de formare a urmelor de mâini, picioare şi
de dinţi, a altor părţi ale corpului uman, precum şi ale mijloacelor de transport, instrumentelor ce
se folosesc la comiterea infracţiunilor etc.
Această activitate este reglementată de Legea RM cu privire la expertiza judiciară și
statutul expertului judiciar din 14.04.2016 şi se desfăşoară din însărcinarea organului de urmărire
penală sau a instanţei de judecată pentru cercetarea purtătorilor materiali de informaţie probantă
în scopul obţinerii probelor.

25
 Activitatea specială de investigaţie se realizează conform Legii RM cu privire la
activitatea specială de investigaţii din 29.03.2012 şi se compune din activităţi deschise (publice)
şi secrete. Scopul principal rezidă în depistarea, prevenirea şi curmarea infracţiunilor, căutarea şi
urmărirea persoanelor ce se ascunde de organele ocrotirii normelor de drept, precum şi a
persoanelor dispărute fără veste.
Activitatea criminalistică de profilaxie a infracţiunilor este o parte a componentă a
sistemului naţional de profilaxie a infracţiunilor, o activitate orientată nemijlocit spre înlăturarea
cauzelor şi condiţiilor comiterii acestora. Ea nu urmăreşte scopul de a lichida definitiv
fenomenul infracţional declarat în condiţiile dominării ideologiei comuniste. Istoria
demonstrează că infracţionalitatea este specifică oricărei orânduiri obşteşti, supunându-se unor
legităţi sociale. Deci, este vorba de a diminua impactul ei negativ asupra societăţii şi statului de a
micşora parametrii ei cantitativi şi calitativi întru apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, a
securităţii lor individuale. Această activitate include un sistem de metode, mijloace elaborate
special pentru depistarea cauzelor ce înlesnesc sau favorizează săvârşirea infracţiunilor, precum
şi a unor măsuri ce împiedică sau curmă acţiunile ilicite. Ea se realizează de către anchetatori,
procurori, colaboratorii serviciilor operative de investigaţie, experţi-criminalişti, precum şi de
către instanţele judecătoreşti în cadrul anchetei preliminare sau a dezbaterilor de judecată.
Activitatea criminalistică de cercetare ştiinţifică şi ştiinţifico-didactică. Cercetările
ştiinţifice au condus la apariţia acestui domeniu de cunoaştere, în baza lor ştiinţa criminalistică se
dezvoltă mai departe.
Cât priveşte activitatea ştiinţifico-didactică promovată, de regulă, de către profesorii
instituţiilor de învăţământ, ea rezidă în elaborarea manualelor, cursurilor teoretice, programelor
şi altor materiale didactice necesare pregătirii iniţiale şi formării continuie a criminaliştilor.
Între activitatea infracţională şi diversele activităţi criminalistice susmenţionate există
legături directe şi diametral opuse, modificându-se sub influenţa reciprocă.

3.4. Situaţia de urmărire penală – bază de elaborare a programului de cercetare

Existenţa oricărei preocupări umane este determinată de ansambluri de împrejurări legate
cauzal, spaţial, informaţional sau temporal denumite situaţii.
Activitatea infracţională şi activitatea de combatere a criminalităţii poartă la fel un
caracter situaţional.
Stările de fapt ce iau naştere în cursul activităţilor ilicite sunt cunoscute ca situaţii
criminale care, evolutiv, pot precede, însoţi sau succede aceste activităţi întitulate respectiv
precriminale, însuşi criminale şi postcriminale. Circumstanţele susmenţionate influenţează
procesul de apariţie (dispariţie) a urmelor infracţionale, precum şi alegerea metodelor şi
procedeelor adecvate în vederea investigaţiilor pertinente.
Respectiv, stările de fapt ce cuprind totaluri de informaţii semnificative pentru
descoperirea infracţiunilor în fiecare din etapele de cercetare se numesc situaţii de urmărire
penală.
Baza informativă a astfel de situaţii include atât probele deja adunate, datele operative de
investigaţie, cât şi sursele orientative ce pot semnala existenţa unor eventuale dovezi.
Privite în ansamblu, aceste date formează tabloul obiectiv al evenimentului instrumentat
în fiecare din fazele de cercetare permiţând organului de urmărire de a-l aprecia obiectiv şi a
elabora decizii privind programul activităţilor ulterioare.
Necesitatea analizei situaţionale a infracţiunilor şi a activităţii criminalistice de cercetare
a acestora decurge din obiectivul dublu al ştiinţei criminalistica. Aceste elemente sunt puse în
evidenţă şi studiate în fiecare din compartimentele ei. Spre exemplu, în tehnica criminalistică,
aplicarea lor permite a soluţiona sarcini privind munca cu urmele infracţionale, în tactică –
pentru a selecta procedeul optimal întru realizarea actului de urmărire, în metodica criminalistică
abordarea situaţională face posibilă găsirea metodelor adecvate de cercetare a faptelor concrete.

26
 Experienţa acumulată în acest sens au permis savanţilor criminalişti a elabora bazele unor
teorii particulare, ca de pildă, teoria acţiunilor de urmărire penală, situalogia criminalistică, care
urmăresc scopuri practice concrete - relevarea situaţiilor tipice ce se formează în cadrul
cercetării anumitor categorii de infracţiuni pentru a formula recomendaţii eficiente în vederea
investigării lor.
Situaţiile de urmărire penală pot fi clasificate în baza diferitor criterii:
1) situaţii tipice şi situaţii practice concrete;
2) situaţii specifice cauzei în ansamblu şi situaţii apărute în cursul efectuării anumitor
acte de urmărire;
3) situaţii conflictuale şi fără conflict.
Tipice sunt situaţiile ce se evidenţiază prin volumul şi conţinutul informaţiilor acumulate
la o etapă concretă de cercetare a anumitor categorii şi gurpuri de infracţiuni. De pildă, pentru
etapa iniţială de cercetare a furturilor şi altor categorii de infracţiuni sunt caracteristice trei
situaţii tipice: 1) făptuitorul este reţinut în flagrant delict; 2) infractorul nu este determinat, însă
există anumite date ce fac posibilă urmărirea lui; 3) autorul este necunoscut şi organul judiciar nu
dispune de informaţii utile pentru identificarea lui. În cazul violului pentru faza incipientă sunt
proprii două situaţii tipice: 1) pătimita cunoaşte violatorul sau poate oferi informaţii operante
pentru stabilirea acestuia; 2) victima nu dispune de date ce privesc persoana autorului.
Situaţiile concrete apar în cadrul cercetării anumitor cauze reale şi nu totdeauna coincid
cu cele tipice. Cât priveşte situaţiile proprii cauzelor în ansamblu acestea, de regulă, sunt
totdeauna conflictuale.
Situaţia de anchetă şi caracteristica criminalistică a infracţiunii prezintă noţiuni apropriate
menite a eficientiza procesul de cercetare a infracţiunilor. Totodată acestea se deosebesc una de
alta prin caracterul fenomenelor analizate.
Dacă prima caracterizează specificitatea informaţională a condiţiilor în care se desfăşoară
o acţiune de anchetă sau investigaţiile în ansamblu în diferite faze de cercetare, a doua
semnalează despre esenţa şi trăsăturile criminalistice specifice a diferitelor genuri de infracţiuni.

3.5. Versiunile criminalistice ca instrumente de cunoaştere ale activităţii infracţionale

Versiunea criminalistică este o presupunere privind esenţa şi unele împrejurări ale

infracţiunii bazată pe datele faptice, adoptată de către anchetator sau altă persoană ce
administrează ancheta în cadrul cercetării şi descoperirii infracţiunilor. Sub aspect logic
versiunea este o varietate a ipotezei ce prezintă o formă de gândire cu ajutorul căreia se
efectuează trecerea de la cunoştinţe verosimile, prezumtive spre cunoştinţe veridice.
În dependenţă de volumul lor versiunile se împart în generale şi particulare; după
subiectul elaborării sunt versiuni de anchetă, operative de investigaţie, de expertiză şi judiciare;
după gradul de concretizare - versiuni tipice şi concrete.
Versiunea generală este o lămurire verosimilă a evenimentului ce conţine elementele
componente ale infracţiunii, adică o presupunere despre faptul care s-a produs, spre exemplu –
omor, sinucidere sau accident.
Versiunea particulară este o lămurire prezumtivă a unor elemente ale evenimentului care
a avut loc, adică privind motivul, modul de comitere, timpul, locul, personalitatea infractorului
etc.
Versiunile de urmărire penală sunt elaborate şi verificate de către ofițerul de urmărire în
scopul lămuririi esenţei evenimentului şi a tuturor împrejurărilor, adică acestea pot fi atât
generale, cât şi particulare.
Versiunile speciale de investigaţie sunt elaborate de către lucrătorul operativ care
efectuează din însărcinarea organului de urmărire penală o verificare a unora sau altor
împrejurări pe cauza cercetată. Versiunile speciale de investigaţii pot fi numai particulare.

27
 Versiunea de expertiză este o presupunere a expertului adoptată spre verificare în cadrul
investigaţiilor de expertiză. Acestea pot fi la fel numai particulare.
În fine, versiunea judiciară este o presupunere a instanţei de judecată, elaborată şi
verificată în cadrul judecării unei cauze. Instanţa de judecată primeşte dosarul în care este
formulată doar o singură versiune – aceea care a şi rămas în rezultatul cercetărilor de la faza de
urmărire penală, după care toate celelalte versiuni au decăzut. Aceasta este aşa numita “versiune
de învinuire”, formulată în rechizitoriu. Instanţa verifică minuţios această versiune, verifică și
contraversiunile înaintate de părți sub aspect general şi contraversiuni sub aspect particular
pentru fiecare din cele existente (“a avut loc furt sau altă infracţiune?”; “infracţiunea a săvârşit o
altă persoană şi nu inculpatul?”).
Practic, aceasta înseamnă că fiecare probă prezentată instanţei trebuie verificată minuţios.
Spre deosebire de versiunile concrete care se înaintează în baza studierii materialelor dosarului
cercetat, există şi aşa numitele versiuni tipice. Acestea sunt cele mai ample şi tipice lămuriri a
evenimentului când informaţii concrete sunt încă foarte puţine şi insuficiente. Versiunile tipice se
elaborează nu numai în baza informaţiei deţinute de organul de urmărire, dar şi în baza
experienţei acestuia, a recomandaţiilor criminalistice, a practicii generalizate şi, nu în ultimul
rănd, a experienţei de viaţă a ofițerului de urmărire. Aceste versiuni au o mare însemnătate, mai
cu seamă la etapa iniţială – una din cele mai importante etape a procesului de cercetare, întrucât
permit a orienta ancheta în albia corectă de cercetare.
Versiunile criminalistice se elaborează nu numai în cauzele penale care au fost pornite
deja, dar pot fi înaintate şi pănă la pornirea procesului penal în cadrul de verificare prealabilă de
către lucrătorul operativ a informaţiilor iniţiale despre comiterea unei infracţiuni. Aceste versiuni
prezintă o varietate a versiunilor criminalistice care ar putea fi numite versiuni preliminare,
importante pentru pornirea procesului penal.
Baza de elaborare a versiunilor sunt datele faptice privind evenimentul săvârşit,
dobândite din surse procesuale şi neprocesuale. În cadrul elaborării versiunilor sunt folosite pe
larg procedeele logice de gândire, precum analiza, sinteza, inducţia, deducţia, analogia.
Analiza este cercetarea unui întreg examinănd fiecare element în parte, adică a diverselor
aspecte, calităţi, elemente componente ale obiectului de studiu, fenomenului sau faptei.
Sinteza este o cercetare a obiectului în ansamblu şi în legătură reciprocă a caracteristicilor
reliefate în cadrul analizei.
Inducţia prezintă o concluzie prezumtivă realizată de la particular spre general, iar
deducţia – concluzie formulată în baza analizei de la general spre particular. În cursul aplicării
procedeului de inducţie pentru elaborarea versiunilor, mai întâi se stabilesc şi se examinează
caracteristicile unor fapte izolate, se studiază natura lor. Mai apoi, aceste fapte se generalizează şi
concluzia prezumtivă se formulează de la particular spre general, de la raţionamente izolate spre
lămurirea faptelor în ansamblu lor.
Analogia este un procedeu de gândire logică care constă în confruntarea faptelor pe baza
caracteristicilor lor particulare. În rezultat se trage concluzia: dacă caracteristicile se aseamănă,
atunci şi faptele sunt identice şi au la origine o singură cauză, adică pot fi lămurite printr-un
singur motiv. Spre exemplu, cunoscând modul de comitere a furtului şi că în aşa mod săvârşeşrte
recidivistul “X”., organul de urmărire înaintează versiunea: “este posibil că acest furt a fost
comis de către “X”.
Verificarea versiunii constă în aprecierea datelor faptice ce confirmă sau infirmă
versiunea. informaţiile necesare se obţin pe care procesuală, adică în rezultatul efectuării
acţiunilor de urmărire penală. Versiunile se verifică la fel şi prin efectuarea activităţilor operative
de investigaţii, însă această verificare poartă caracter preliminar, rezultatele ei necesitând
confirmare prin probele adunate. În procesul de cercetare se elaborează şi se verifică toate
versiunile posibile. Nu trebuie de lăsat fără revizuire nici o versiune, chiar şi slab posibilă. Toate
versiunile, în măsura posibilităţilor se verifică simultan, paralel, cu toate că în practică, o astfel

28
de posibilitate nu totdeauna există şi unele versiuni sunt lăsate pentru verificarea lor ulterioară. În
aceste cazuri este firesc că sunt adoptate spre verificare cele mai posibile. A asigura controlul
tuturor versiunilor, plenitudinea, obiectivitatea şi caracterul lor multilateral este posibil doar dacă
organul de urmărire îşi va planifica munca de urmărire – element care îl vom discuta în cele ce
urmează.

3.6. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor

Planificarea cercetărilor infracţiunii este un proces de gândire ce constă în stabilirea
conţinutului şi a ordinei de muncă privind determinarea tuturor împrejurărilor comise în cadrul
infracţiunii şi demascarea vinovaţilor conform cerinţelor legii cu minimum cheltuieli de forţe şi
timp.
Pentru ca planificarea cercetării să-şi atingă scopul acestea trebuie să se sprijine pe unele
principii – reguli elaborate de criminalistică, respectarea cărora asigură maximum de randament
şi eficienţă în cadrul cercetărilor.
Planificarea se sprigină pe trei principii de bază:
1. Caracterul concret al planificării – principiu care înseamnă că planul trebuie să
cuprindă întrebări concrete privind măsurile speciale de investigaţii şi acţiunile de urmărire ce
trebuie efectuate în această cauză, termenii concreţi şi executorii lor.
2. Principiul individualităţii – ceea ce înseamnă neadmiterea unor clişee, adică elaborarea
unui plan pentru dosarul concret cu luarea în consideraţie a tuturor particularităţilor acestei
cauze. Este imposibil a elabora un plan universal care ar fi operant şi util pentru cercetarea
tuturor dosarelor penale. Credem însă, pe deplin justificat utilizarea planurilor tipice
(programelor, algoritmilor) de cercetare privind anumite categorii de infracţiuni. Este cunoscut,
că în metodica criminalistică se elaborează algoritmi sau programe tipice de acţiuni în cazurile
unor situaţii concrete care se crează în cursul cercetării diverselor genuri de infracţiuni10.
3. Principiul dinamismului înseamnă că planul, odată elaborat nu este definitiv, că
procesul de cercetare nu este un act unitar, acesta trebuie să se completeze şi să se modifice în
permanenţă. Astfel, în rezultatul verificării unei versiuni poate decădea o altă versiune sau invers
poate apărea o nouă versiune care anterior n-a fost înaintată. Depistarea în cadrul percheziţiei la
locul de trai al bănuitului a uneltei infracţiunii poate face inutilă percheziţia planificată anterior
la domiciliul altui bănuit etc. Necesitatea corectării în permanenţă a planului de investigaţii îl
evidenţiază din majoritatea altor planuri, finalizându-se, de regulă, numai cu sfârşitul cercetărilor
pe cauza dată.
Pe lângă planul de cercetare a cauzei în ansamblu se elaborează şi planul efectuării unor
acţiuni de urmărire mai complexe.
Planurile de cercetare în cauzele penale pot fi elaborate în diferite forme - cea mai
frecvent întâlnită - după versiuni. În acest caz, în plan se reflectă versiunea de urmărire;
acţiunile procesuale, alte acte de urmărire, măsuri speciale de investigaţii privind verificarea
fiecăreia din ele; termenii şi executorii îndeplinirii acestora.
La cercetarea dosarelor cu multe episoade forma planului este mai complexă. În aceste
cazuri în plan la început se indică versiunile generale, mai apoi planurile se elaborează conform
episoadelor cauzei cercetate.
Există încă o varietate a planului - după persoanele în cauză (bănuitul sau învinuitul). Sub
aspect structural un astfel de plan este analogic celui sus numit, însă în prima rubrică în locul
conţinutului episodului se indică familia persoanei bănuite sau învinuite.
În planul unei acţiuni de urmărire penală concretă se reflectă:
- scopul acţiunii sau întrebările ce trebuie clarificate;
- vremea şi locul desfăşurării acesteia;
- participanţii care vor acorda ajutor anchetatorului la efectuarea acţiunii de urmărire;
10
Шаталов А.С. Криминалистические алгоритмы и программы. М: МЮИ, 2000.

29
 - mijloacele tehnice care vor fi aplicate în cursul desfăşurării acţiunii de urmărire
pentru fixarea mersului şi rezultatelor acesteia (trusa criminalistică, camera de luat
vederi etc.);
- tactica desfăşurării acţiunii de urmărire şi fixarea mersului și rezultatelor ei.

3.7. Interacţiunea ofițerului de urmărire penală cu organele speciale de investigaţii şi

subdiviziunile criminalistice în procesul de investigare a infracţiunilor
O condiţie importantă privind reuşita descoperirii infracţiunilor – activitate care,
actualmente prezintă o muncă colectivă - este organizarea corectă a interacţiunii dintre organele
ce poartă răspundere de investigarea lor, dar și cu masele largi de populație, mass-media.
Prin interacţiunea organelor de drept şi a persoanelor cu funcţii de răspundere în procesul
de descoperire şi cercetare al infracţiunilor trebuie de subînţeles o astfel de legătură reciprocă,
care asigură corelarea optimală a competenţelor, metodelor şi mijloacelor aflate în dotare la
fiecare dintre participanţii interacţiunii în procesul investigării cauzelor penale și soluționării
anumitor sarcini de prevenire a posibilelor urmări negative.
La ora actuală, în legătură cu adoptarea legii RM “Cu privire la activitatea specială de
investigaţii” din 29.03.2012, legii ”Cu privire la poliție și statutul polițistului”, includerea unei
secțiuni aparte (secțiunea a 5-a Activitatea specială de investigații) în CPP RM, posibilităţile de
interacţiune, mai cu seamă, dintre ofițerul de urmărire penală şi organele speciale de investigații
s-au extins considerabil. Efectuarea măsurilor speciale de investigaţii a obţinut o reglamentare
legală suficientă comparativ cu perioada anterioară. Deci, această formă de activitate cu privire
la descoperirea infracţiunilor este reglementată de legea procesual-penală şi nu de instrucţiuni
secrete inaccesibile anterior pentru mulţi dintre ofițerii de urmărire penală și procurori.
Interacţiunea în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor trebuie să poarte un
caracter concret şi să se bazeze, pe de o parte, pe lege, respectarea tainei anchetei, iar pe de altă
parte, pe o corelare corectă a metodelor şi formelor de lucru, caracteristice fiecărui din
participanţii interacţiunii. Totodată trebuie să existe o delimitare clară între competenţele şi
obligaţiunile fiecărui participant conform legii procesuale penale. În relațiile cu masele largi de
populație urmează a se respecta principiul liberului consimțământ.
La etapa actuală mai frecvent se folosesc următoarele forme de acţiune în activitatea de
descoperire a infracţiunilor: 1. Interacţiunea dintre ofițerul de urmărire penală şi organele
speciale de investigații pe cauzele concrete. 2. Interacţiunea procurorului cu organul de urmărire
penală. 3. Interacţiunea ofițerului de urmărire cu experţii judiciari. 4. Interacţiunea organului de
urmărire cu diverse aparate de revizie şi control, precum şi cu alte organe cu funcţii de inspecţie.
Descoperirea infracţiunilor, conform legii este o sarcină pusă în egală măsură în faţa
organelor de urmărire penală, cât şi a organelor speciale de investigații, a serviciilor
criminalistice. Aceste organe se conduc de aceleaşi legi procesual penale, actele procesuale şi
documentele perfectate de aceste organe deţin aceeaşi putere juridică.
Una din condiţiile tactice importante privind eficacitatea corelării acţiunilor de urmărire
şi a măsurilor speciale de investigaţii este schimbul de informaţie, care prezintă un principiu al
interacţiunii. Se are în vedere schimbul reciproc de date dintre ofițerul de urmărire şi ofițerul de
investigație care înlesnesc efectuarea măsurilor speciale de investigaţii şi a acţiunilor de urmărire
penală.
Formele de interacţiune dintre organele de urmărire penală şi cele de investigații speciale
pot fi convențional împărţite în două grupe: 1. Forme procesual-legislative concrete care
înseamnă că ofițerul de urmărire efectuează acţiuni de urmărire, iar organul de investigații
speciale, în paralel şi simultan, realizează măsuri speciale de investigaţie. Esenţa acestei forme
de interacţiune constă în faptul că, de rând cu ofițerul, organul de investigație specială realizează
măsuri speciale pentru a stabili făptuitorul, raportând rezultatele acestei activităţi organului de
urmărire penală.. În acest sens se stabilesc diferiţi martori, probe materiale, documente etc., care

30
favorizează identificarea autorilor, determinarea unor împrejurări a infracţiunii, stabilirea
lucrurilor furate etc.
O altă formă procesulă de interacţiune este îndeplinirea de către organul de investigații
speciale a însărcinărilor ofițerului de urmărire penală, precum căutarea infractorilor, a uneltelor
infracţiunii, a valorilor furate, stabilirea modului de viaţă a bănuitului, a complicilor ş.a., însă
fără a detaliza măsurile speciale concrete care trebuie îndeplinite, aceasta fiind o competenţă a
organelor de investigații.
Ca formă de interacţiune este și acordarea de ajutor organului de urmărire în cazul
efectuării anumitor acţiuni de urmărire penală. Aceasta poate fi determinată de dimensiunile mari
ale locului faptei care trebuie cercetat, de volumul considerabil de lucru ce se cere a fi realizat,
necesitatea asigurării securităţii participanţilor la această acţiune de urmărire ş.a.
În aceste cazuri complexe ofițerul de investigație îşi asumă unele obligaţiuni care
uşurează munca ofițerului de urmărire.
Forma tactico-organizatorică de interacţiune presupune ieşirea la faţa locului în calitate
de membri ai echipei operative de anchetă. Această formă este caracteristică pentru cercetarea
cauzelor mai complexe în care este necesară cercetarea locului faptei şi efectuarea altor acţiuni
iniţiale de urmărire, precum şi de măsuri speciale de investigaţii.
O formă aparte de interacţiune dintre organele sus-numite este şi planificarea în comun a
investigaţiilor pe dosarul penal, care presupune discutarea planului, a modificărilor acestuia în
dependenţă de situaţiile de urmărire care au intervenit. Uneori aceste planuri elaborate în comun
se avizează de către procuror sau şeful organului de urmărire penală.
În cazul cercetării unor infracţiuni complexe cu multe episoade, precum şi cele de
gravitate sporită se organizează grupe operative de anchetă în care sunt incluşi mai mulţi angajați
ai acestor organe. În aceste cazuri ofițerul de urmărire reprezintă figura centrală, alteori
conducătorul grupului poate fi numit unul dintre procurori. Această formă de interacţiune
cuprinde planificarea în comun a acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor speciale de
investigaţii; delimitarea concretă a funcţiilor şi obligaţiilor fiecărui participant al grupului;
schimbul permanent de informaţii dintre participanţi pe parcursul investigațiilor.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care este structura activității infracționale?
2. Formulați noțiunea de caracteristică (model) criminalistica a genului de infracțiuni.
3. Care sunt varietățile de activități criminalistice de cercetare a infracțiunilor?
4. Situația de urmărire penală este o categorie dinamică sau fixă?
5. Formulați noțiunea de versiune criminalistică și argumentați principiile verificării lor.
6. Care sunt regulile planificării cercetării infracțiunilor?
7. Caracterizați formele de interacțiune dintre subiecții investigării infracțiunilor.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chişinău: Tip.Centrală, 2008. - Gheorghiţă M.
Tezele generale ale tacticii criminalistice. Chişinău: Arc, 2004; - Сaлтевский М.В. Криминалистика. В
современном изложении юристов. Харьков. ИМП «Рубикон». 1997; - Криминалистика. Под ред.
проф. В.А.Обрaзцова. М.: Юрист. 1995; - Белкин Р.С. Криминалистика: проблемы сегодняшнего
дня. Злободиевные вопросы российской криминалистики. М.: НОРМА, 2001; - Селиванов Н.А.,
Видонов Л.Г. Типовые версии по делам об убийствах. Горький. 1981; - Криминалистика: Учеб.
Пособие. Под ред. А.В.Дулова. Мн.: ИП «Экоперспектива», 1998; - Волчецкая Т.С.
Криминалистическая ситуалогия: монография / Под ред. проф. Н.П.Яблокова. Калининград. 1997.

31
 TEMA 4. IDENTIFICAREA ŞI DIAGNOSTICAREA CRIMINALISTICĂ
4.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării. 4.2. Formele, obiectele şi genurile
identificării. 4.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor. 4.4. Etapele și stadiile identificării
criminalistice. 4.5. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei.

4.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării

În cadrul cercetării infracţiunilor adeseori apare necesitatea de a constata după urmele acestor
incidente legătura unui obiect sau persoană cu cauza instrumentată. Astfel, după amprentele
digitale sau profilul tălpilor rămase pe pămînt trebuie să se stabilească persoana care a operat la
locul faptei; după urmele de anvelope se caută transportul dispărut; după striaţiile rămase pe
glonţ sau pe tubul tras se determină arma din care s-au produs împuşcăturile. În toate cazurile de
acest gen principalul constă în a recunoaşte obiectul după imaginea lui – activitate care poartă
denumirea de identificare criminalistică.
Aici ambele noţiuni – obiectul şi imaginea trebuie privite cât mai larg. Ca obiect al
identificării poate fi o persoană sau haina ori încălţămintea lui, unealta infracţiunii, mijlocul de
transport, arma ori instrumentul folosit etc. Prin imaginile (reflectările) obiectului se presupun
atât diferitele urme materiale, fotografii, înscrisuri, obiecte fragmentate etc., cât şi reprezentările
lor întipărite în memoria omului.
Identificarea într-o accepţiune vastă poate fi privită ca o capacitate fundamentală a gândirii, o
metodă de cunoaştere, prin mijlocirea căreia se determina egalitatea obiectului cu sine însuşi.
Facultatea de a recunoaşte şi de a deosebi realitatea prin simţuri, de a sesiza proprietăţile unor
obiecte şi de a le individualiza este dată de la natura omului, care n-ar putea să existe fără această
aptitudine. Noi deschidem uşa, identificând prietenii şi rudele după timbrul vocii, urcăm în
microbuz determinând numărul rutei, întâlnim în mulţimea de studenţi colegii, recunoscîndu-i
după haină, ţinută, alte semnalmente.
Deci, identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare comparativă a
obiectelor materiale şi a imaginilor acestora în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii
datelor utile pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
În ştiinţa criminalistică este elaborată teoria identificării criminalistice, la temelia căreia stau
cunoscutele teze dialectice privind individualitatea, stabilitatea relativă şi reflectivitatea
obiectelor lumii înconjurătoare.
Esenţa individualităţii constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare cuprinse în clase,
genuri, tipuri etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care ar coincide între ele pe deplin.
Fiecare obiect este strict individual, irepetabil, la singular, adică se distinge prin ceva de altele,
asemănătoare lui. De menţionat, că singularitatea sa se datorează nu numai însuşirilor provenite
din fabricaţie sau naştere (spre exemplu, detaliile desenului papilar), dar şi celor dobândite
ulterior prin folosire şi exploatare (o uzură sau alt defect pe suprafaţa anvelopei mijlocului de
transport).
În ce priveşte a doua premisă ştiinţifică – stabilitatea relativă, trebuie de subliniat că cu
scurgerea timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este constant, neschimbător.
Totul se modifică şi se consumă. Însă, pentru o anumită perioadă de timp orice obiect îşi
păstrează un oarecare număr de trăsături calitative, care îl face să rămînă ceea ce este. Deci,
identificarea este obiectiv posibilă numai dacă schimbările sunt neînsemnate, adică dacă ele nu
modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui fundamentale. În caz contrar, obiectul încetează de a
mai fi acelaşi, el devine alt obiect. În acest context, individualitatea apare relativ stabilă.
O altă premisă indisolubil legată de precedentele o constituie reflectivitatea, adică capacitatea
obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate. Mişcarea lumii materiale se relizează prin
interacţiunea obiectelor şi fiinţelor într-un proces de influenţare reciprocă. În acest cadru,

32
reflectarea constă în însuşirea sistemelor materiale de a reproduce particularităţile obiectelor
aflate în conexiune.
Reflectarea ca imagine a obiectului sau însuşirilor acestuia, de rând cu celelalte premise
permit identificarea, fie în sens pozitiv de determinare certă sau posibilă a obiectului creator de
urmă, fie în sens negativ, de excludere a acestuia.
Identificarea se aplică nu numai în criminalistică, dar şi în alte domenii, precum ar fi fizica,
chimia, antropologia ş.a., având, în cazul dat, sarcina de a stabili natura obiectului (substanţei),
apartenenţa lui la o anumită clasă, specie, varietate de obiecte. Însă, spre deosebire de aceste
ramuri, identificarea în criminalistică se evidenţiază prin trăsăturile ei specifice: - stabilirea unei
identităţi individuale, adică determinarea unui obiect concret implicat în infracţiune; - obiectele
ce urmează a fi identificate, de regulă deţin formă şi parametrii exteriori constanţi; - rezultatele
acestor identificări îmbracă forme strict determinate de lege – rapoarte de expertiză, procese-
verbale de efectuare a acţiunilor de urmărire penală, adeverinţe ale organelor de evidenţă şi
înregistrare etc; - identificarea se realizează în scopul descoperirii, cercetării şi prevenirii
infracţiunilor.

4.2. Formele, obiectele şi genurile identificării

Identificrea poate fi înfăptuită în două forme: neprocesuală şi procesuală.
Din momentul constatării faptului comiterii unei infracţiuni angajaţii serviciilor operative de
investigaţii ale organelor de drept realizează măsuri de stabilire a făptuitorului, martorilor,
victimelor, precum şi a altor împrejurări ale cauzei. În cadrul acestor operaţiuni, persoanele
căutate se stabilesc după fotografii, portrete-robot, semnalmente, urme de miros – activităţi care,
în fond, prezintă identificări. Alteori, verificăriele după evidenţele criminalistice în cadrul
urmăririi penale, poartă la fel, caracter identificator. În rezultatul acestor acţiuni se alcătuesc
diverse acte neprocesuale ce nu pot servi drept sursă de probaţiune în cauzele istrumentate.
Mai frecvent identificarea criminalistică se foloseşte în formă procesuală, atât în cadrul
expertizelor identificatoare, cât şi în procesul de prezentare spre recunoaştere a persoanelor sau a
altor obiecte, rezultatele cărora prezintă probe judiciare (rapoarte de expertiză, procese-verbale
ale acţiunilor de urmărire penală).
În cercetările identificatoare sunt antrenate diferite obiecte, rolul lor în aceste procese este
diferit. Astfel, teoria identificării distinge:
- obiecte de identificat, denumite şi obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol,
unealtă de spargere, imprimanta calculatorului etc.), persoana infractorului, animale, porţiuni de
teren etc.
- obiecte identificatoare, denumite şi obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea
obiectelor căutate. Această grupă cuprinde obiecte de natură necunoscută, modele tip de
comparaţie, diferite urme-materiale (de încălţăminte, de mîini, tuburi sau glonţi traşi etc.), unele
părţi de obiecte fragmentate, care anterior au alcătuit un tot întreg (cioburi din fara
autovehiculului, bucăţi de documente etc.). Aici reconstituirea întregului după părţile
componente constituie o varietate a identificării criminalistice. Ea se efectuează în baza
reflectărilor reciproce a caracteristicilor structurii exterioare a părţilor obiectului, prin metoda
suprapunerii sau juxtapunerii liniilor şi marginilor dezmembrate.
Deosebirea între aceste două grupe de obiecte rezidă în faptul că la obiectele de identificat se
studiază calităţile proprii lui însăşi pe când în obiectele identificatoare- proprietăţile altui obiect,
reflectat în el.
Confruntarea nemijlocită a obiectului identificator cu cel ce urmează a fi identificat nu este
posibilă întotdeauna, deaceea pentru identificare sunt necesare modele de comparaţie. În funcţie
de modul de obţinere se disting modele libere şi modele experimentale. Cele libere
(preconstituite) iau naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată (scrisori,

33
note personale, cartuşe ridicate de la vînători). Modelele experimentale se obţin în cadrul
cercetărilor de expertiză a obiectelor concrete (glonţii traşi din arma suspectă).
Genurile identifcării criminalistice în funcţie de caracteristicile obiecteor de identificat, pot fi
divizate în următoarele grupe: identificări după caracteristicile structurii exterioare; după
complexele funcţional-dinamice; după compoziţia şi structura obiectelor.
1. Identificarea după caracteristicile structurii exterioare este posibilă în cazurile în care
obiectele de identificat deţin complexe de caracteristici identificatoare (formă, dimensiuni, relief
şi microrelief). Spre exemplu, identificarea făptuitorului după urmele de mâini, a autoturismului
după profilul cauciucurilor lui ş.a.
2. Identificarea după complexele funcţional-dinamice este determinată de faptul că
individualitate deţin nu numai însăşi obiectele în totalitatea elementelor sale, dar şi faptul cum
interacţionează aceste elemente. Spre exemplu, identificarea persoanei după scris şi semnătură,
după particularităţile mersului etc.
3. Identificarea după structura şi compoziţia obiectelor deschide poibilităţi de a stabili
ansamlurile de obiecte ca entităţi (pistolul şi coburul, ţigaretele unei cutii, filele unui blocnot
etc.), precum şi obiectele amorfe (pulverulente, lichide). Confecţionarea şi păstrarea unor obiecte
îmreună şi influenţa asupra lor a aceloraşi factori externi atribuie obiectelor în cauză însuşiri
după care ele pot fi identificate.
După natura obiectelor identificatoare, teoria şi practica identificării criminalistice distinge şi
alte genuri de identificare a obiectelor: după imaginile fixate material, după imaginile fixate în
memorie şi identificarea întregului după părţile componente.
4. Prima vizează identifcarea după diferitele feluri de urme (digitale, de picioare, de arme, de
transport etc.), fotografii, descrieri (inclusiv în cartotecile de evidenţă) ş.a. Acest gen de
identificare poartă un caracter obiectiv, bazîndu-se pe studierea caracteristicilor obiectului
examinat de către specialişti în cadrul expertizelor.
5. Identificarea după imaginile fixate în memorire (psihofiziologice) se bazează pe faptul că
obiectul identificării este întipărit în memoria anumitor persoane (martori oculari, victime etc.).
Identificarea în acest caz devine subiectivă, realizîndu-se de către persoana care le-a observat
anterior în cadrul acţiunii de prezentare spre recunoaştere a obiectelor.
6. Cât priveşte identificarea întregului după părţile componente, aceasta se realizează prin
confruntarea unor părţi ale obiectului (cioburi de sticlă, fragente de detalii, hârtie etc.), găsite la
faţa locului sau ridicate de la bănuiţi după muchiile fragmentate, microrelieful părţilor
fragmentate, structura, însuşirile fizice şi chimice ale acestora.
De rând cu identificarea, în criminalistică există noţiunea de determinare a apartenenţei
generice. Scopul ei este de a stabili atribuţia obiectului la o specie, gen, varietate de obiecte, fie
realizându-se ca prima etapă a identificării individuale, fie ca sarcină de sinestătătoare. La fel ca
şi identificarea, stabilirea apartenentei de gen are o mare însemnătate practică.
Astfel, stabilirea tipului armei cu care s-a săvârşit o crimă de omor uşurează căutarea armei
concrete şi a posesorului acesteia, la fel cum stabilirea tipului de imprimantă restrânge sfera de
căutare şi contribuie la descoperirea aparatului concret la care a fost executat actul.

4.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor

Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăţi, ce caracterizează
structura lui exterioară, componentele materiale din care este alcătuit. În scopul identificării nu
este neapărat necesar de a studia toate însuşirile obiectului.
In calitate de caracteristici identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc forma,
dimensiunile, microrelieful suprafeţei obiectului. Alteori identificarea este posibilă şi după
însuşirile substanţiale ale obiectului: compoziţia chimică, densitatea, duritatea, conductibilitatea
electrică ş.a. În fine, ca caracteristici identificatoare pot servi şi unele reflectări transformate ale
însuşirilor obiectului. Astfel, identificarea persoanei după scris constă în recunoaşterea lui după

34
caracteristicile întipărite în text, care oglindesc deprinderile dinamice ale acestei persoane de a
scrie şi de a mînui condeiul.
Deci, prin caracteristică identificatoare putem subînţelege semnul, elementul specific ce
pune în evidenţă însuşirea obiectului.
Din definiţie se observă că caracteristica, semnalizând existenţa unei proprietăţi ale obiectului,
îndeplineşte o funcţie informaţională. Studierea multilaterală, separată şi în totalitate a
caracteristicilor obiectelor comparate conduce în finală la confirmarea sau infirmarea identităţii
lor.
Pentru ca aceste semne specifice să fie utilizate în calitate de identificatoare ele trebuie să
răspundă unor condiţii. Principala este specificitatea şi originalitatea lor. În acest scop e necesară
capacitatea caracteristicii de a distinge obiectul dintr-o multitudine de lucruri asemănătoare.
A doua condiţie este însuşirea caracteristicii de a se reproduce autentic şi uniform în fiecare
caz de formare a urmei obiectului dat.
In sfirsit, o premiză indispensabilă pentru o corectă identificare o constituie constatarea
stabilităţii relative a caracteristicii, adică eventuala capacitate de a se schimba cât mai puţin
posibil în perioada cuprinsă între momentul creării urmei şi momentul identificării obiectului.
Teoria identificării criminalistice clasifică caracteristicile după diferite temeiuri. Raportate la
obiect în întregime ele se divizează în generale şi particulare, primele exprimînd trăsăturile cele
mai comune tuturor obiectelor de acest gen, secundele evidenţiind un obiect din toate celelalte
asemănătoare lui.
Trebuie însă precizat că orice caracteristică particulară luată izolat nu este suficientă pentru a
individualiza obiectul. Asemenea trăsături se pot repeta şi la altele similare. Individualizează
obiectul doar o totalitate de caracteristici, un cumul de detalii, care în criminalistică poartă
denumirea de ”totalitate identificatoare”.
Aceasta se explică prin faptul că repartizarea caracteristicilor pe suprafaţa sau în masa
obiectului, de multe ori chiar şi apariţia lor poartă un caracter întîmplător. Conform teoriei
probabilităţilor în asemenea localizare şi în aşa combinare particularitaţile evidenţiate sunt
practic irepetabile.
Caracteristicile identificatoare se mai împart în calitative şi cantitative. Primele se expun prin
termene ce oglindesc conţinutul obiectului. Spre ex., descrierea tipului şi varietăţii desenului
papilar (laţ, dextrodeltic). A doua grupă exprimă însuşiri dimensionale (lungimea urmei, numărul
ghinturilor canalului ţevii etc.).
După provenienţa lor se pot semnala caracteristici cu specific indispensabil, ce reflectă esenţa
obiectului, element fără de care el n-ar fi ceea ce este (de ex. semne ce caracterizează pistolul ca
armă de foc) şi caracteristici apărute accidental (formarea neregularităţilor în canalul ţevii unei
arme, imprimate pe suprafaţa glonţului).

4.4. Stadiile identificării criminalistice

Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului etc. până se ajunge la individualizare – scopul final al oricărei cercetări
criminalistice.
Corespunzător acestei treceri gradate procesul de identificare parcurge două mari etape: 1)
determinarea apartenenţei generice; 2) identificarea individuală. Ambele etape trebuie privite ca
părţi componente ale procesului unic de identificare, prima constituind premisa logică al celui de
al doilea, care se subdivizează în cîteva stadii, şi anume: examinarea prealabilă; examinarea
separată (analitică); examinarea comparativă; evaluarea rezultatelor în vederea formulării
concluziei de identificare.
Toate stadiile susmenţionate sînt strîns legate între ele, iar acţiunile expertului desfăşurate în
fiecare stadie precedentă pregăteşte datele necesare pentru munca la etapa ulterioară.

35
 Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele trimise spre expertiză,
atrăgând atenţia la starea ambalajului şi prezenţa rechizitelor respective, clarificarea sarcinilor
puse în faţa expertului, a întrebărilor organului judiciar; cercetarea de orientare a obiectelor
prezentate; analiza profundă a tuturor factorilor ce pot eventual influenţa expertizarea obiectelor
în cauză.
Examinarea separată (intrinsecă) are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor
identificatoare, proprii fiecărui obiect în parte (identificator şi celui de identificat). Analiza poate
fi însoţită de efectuarea unor experimente, alcătuirea unor elaborări de semnalmente în formă de
descrieri (verbale, cifrice, desene ş.a.), fotoimagini cu sau fără marcarea indicilor depistaţi.
În stadia de examinare comparativă obiectele se confruntă după caracteristicile generale şi
particulare puse în evidenţă la etapa separată.
În funcţie de natura obiectelor ce se compară se alege unul sau altul dintre procedeele tehnice
de comparare a caracteristicilor: suprapunerea în spaţiu cu ajutorul mijloacelor optice,
juxtapunerea fotografică liniară, confruntarea, măsurarea etc.
În cadrul evaluării rezultatelor examinării comparative se hotărăşte dacă caracteristicile
relevate sunt suficiente cantitativ şi calitativ pentru individualizarea obiectelor.
În cazul în care coincidenţele predomină, iar deosebirile sînt neînsemnate şi uşor explicabile
se trage concluzia de identitate în sens afirmativ. Aici se arată, de exemplu, că o anumită urmă
este creată de o anumită persoană sau unealtă. Şi, dimpotrivă, în ipoteza unor deosebiri esenţiale
se formulează concluzia certă negativă a lipsei de identitate între obiecte.
În situaţia cînd, cu toate greutăţile, compararea este totuşi posibilă şi acordă expertului
posibilitatea de a-şi exprima părerea, deşi aceasta nu prezintă acelaşi grad de fermitate ca în
primul caz, el poate desprinde o concluzie probabilă, că, de exemplu, un anumit text a fost
probabil scris de numitul G.Grosu.
În alternativa imposibilităţii de a stabili pe cât de esenţiale sunt deosebirile evidenţiate şi ce
stă la originea lor, se conchide în sensul imposibilităţii rezolvării problemei.

4.5. Diagnosticarea criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei

În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului
îl prezintă aşa numitele examinări diagnosticatoare. Acestea se realizează pentru a obţine date
necesare desfăşurării unor activităţi speciale de investigaţii, efectuării altor acţiuni cu caracter
procesual. Însă, spre deosebire de cercetările de identificare, scopul cărora este stabilirea
identităţii, examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor,
aflarea cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se
poate de judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat
unele greutăţi sau dacă a operat în întuneric etc. După urmele de spargere se determină
deprinderile infracţionale, forţa fizică, înălţimea făptuitorului, timpul consumat la comiterea
efracţiei ş.a.
Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe, in cadrul carora se soluţionează
urmatoarele sarcini:
Prima – determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de
exemplu, dacă arma de foc este sau nu în stare bună de functionare, dacă plumbul este sau nu
violat ş.a.).
A doua – stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de exemplu,
particularităţile mersului unei persoane după cărarea de paşi).
A treia grupă – constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin
analiza integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma,
dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni
corporale mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).

36
 Examinările diagnosticatore pot fi corelate cu cele identificatoare. Spre exemplu, înainte de a
stabili o persoană după amprenta digitală ridicată de la locul faptei, trebuie să se clarifice dacă
aceasta este operantă pentru identificare, adică dacă desenul papilar imprimat in urmă conţine
suficiente detalii de construcţie în acest sens.
În concluzie, menţionăm că identificarea şi diagnosticarea criminalistică se aplică foarte larg
în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, ca metode eficiente de stabilire a
adevărului în cauzele instrumentate.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Formulați noțiunea de identificare criminalistică și argumentați specificul ei.
2. Care sunt premisele identificării criminalistice?
3. Cum pot fi clasificate obiectele identificării criminalistice?
4. Cum trebuie de înțeles caracteristicile identificatoare ale obiectelor?
5. Care sunt stadiile și etapele procesului de identificare criminalistică?
6. Dați noțiunea și clasificați sarcinile diagnosticării criminalistice.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. Ed. 2. Bucureşti: Beck, 2011; - Белкин Р.С. Курс
криминалистики: Учеб.пособие для вузов. 3-е изд., дополненное. М.: ЮНИТИ-ДАНА, Закон и
право, 2001, с.414-444; - Колдин В.Я. Идентификация при расследовании преступлений. М., 1978; -
Колмаков В.П. Идентификационные действия следователя. М., 1977; - Корухов Ю. Г.
Криминалистическая диагностика при расследовании преступлений. М., 1997; - Кучеров И.Д.
Соотношение тождества и различия, Мн., 1968; - Лузгин И.М. Расследование как процесс
познания. М., 1969; - Потапов С.М. Принципы криминалистической идентификации. În:
Сов.государство и право, 1940, №1; - Сегай М.Я. Методология судебной идентификации. Киев,
1970.

37
 PARTEA 2. TEHNICA CRIMINALISTICĂ

TEMA 5. TEZE GENERALE PRIVIND TEHNICA CRIMINALISTICĂ

5.1. Noţiunea, sistemul şi destinaţia tehnicii criminalistice. 5.2. Asistenţa tehnico-criminalistică a
descoperirii şi cercetării infracţiunilor. 5.3. Metode şi mijloace tehnico-criminalistice de colectare a
materialelor de probă. 5.4. Metode şi mijloace de expertiză a urmelor infracţiunii şi a altor materiale de
probă.

5.1. Noţiunea, sistemul şi destinaţia tehnicii criminalistice

Procesul de constituire şi dezvoltare a ştiinţei criminalistica a fost determinat de aplicarea în
urmărirea penală a realizărilor chimiei, fizicii, biologiei, antropologiei şi altor ştiinţe, care au
format temelia unei ramuri a criminalisticii, denumită iniţial „tehnica penală”, iar mai târziu (anii
'50 ai sec. al XX-lea) – „tehnică criminalistică”.
Actualmente această noţiune este privită în dublu sens: ca compartiment al ştiinţei
criminalistica şi ca ansamblu de mijloace tehnice propriu-zise, având menirea să asigure
colectarea şi cercetarea informaţiei desprinse din urmele materiale ale infracţiunilor săvârşite
prin aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice.
Deci, tehnica criminalistică, ca compartiment al ştiinţei în cauză, prezintă un sistem de
teze teoretice, principii de elaborare şi recomandaţii de aplicare a metodelor şi mijloacelor
tehnico-criminaistice în procesul de cercetare şi prevenire a infracţiunilor.
Tezele ştiinţifice cuprinse de noţiunea “tehnică criminalistică” constituie un şir de teorii
criminalistice particulare (spre exemplu, teoria mecanismului de formare a urmelor, modului de
comitere a infracţiunii ş.a.) care, în mare parte constituie şi sistemul acestui compartiment,
compus din următoarele ramuri tradiţionale:
- fotografia şi audio-video-înregistrarea criminalistică;
- cercetarea criminalistică a urmelor (traseologia criminalistică);
- cercetarea criminalistică a armelor, dispozitivelor explozive şi a urmelor acetora (armologia
criminalistică);
- identificarea persoanelor după semnalmente (gabitoscopia criminalistică);
- cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia criminalistică);
- asistenţa informaţională a activităţii criminalistice (înregistrarea criminalistică).
Pe lângă aceasta, la tehnica criminalistică se pot cataloga şi alte teorii recent consolidate,
precum ştiinţa despre urmele de miros ale omului (odorologia), determinarea persoanei după
voce şi vorbire (fonoscopia), cercetarea microobiectelor (micrologia) ş.a.
De aici se observă, că structura acestui compartiment este determinată de obiectele de studiu,
metodele de cercetare - elemente aşezate şi la temelia specializării experţilor-criminalişti, a
organizării subdiviziunilor criminalistice.
Sarcinile tehnicii criminalistice derivă din sarcina generală şi cele speciale ale criminalisticii.
Principalele sunt: a) elaborarea noilor şi perfecţionarea actualelor procedee, metode şi mijloace
de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a materialelor de probă; b) elaborarea şi
perfecţionarea bazelor teoretice, tactice şi metodice ale expertizei criminalistice; c) elaborarea şi
perfecţionarea mijloacelor tehnico-criminalistice de prevenire a infracţiunilor.
Aceste sarcini pot fi rezolvate cu succes doar luând în calcul realizările progresului tehnico-
ştiinţific (sursa principala de dezvoltare a tehnicii criminalistice), în baza cărora pot fi elaborate
diverse utilaje, dispozitive şi ale mijloace speciale în scopul colectării şi examinării probelor
materiale.
Aceste mijloace pot fi clasificate după natura, genul şi destinaţia lor.
După natura lor, mijloacele şi metodele criminalistice se împart în trei grupe: 1) elaborate şi
aplicate doar în practica criminalistică (pensula magnetică, capturatorul de glonţi, fotorobotul

38
ş.a.); 2) preluate şi adaptate din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii (detectoare de metale,
microscoape ş.a.); 3) preluate din tehnica generală şi folosite fără nici o modificare (foto-, video,
fono-aparatura, computerele etc.).
În ce priveşte clasificarea mijloacelor criminalistice după gen trebuie subliniat importanţa
diverselor aparate, utilaje, instrumente şi materiale, dar şi a sortimentelor de mijloace cuprinse în
trusele şi laboratoarele criminalistice mobile.
În funcţie de destinaţia tehnicii criminalistice se disting: 1) metode şi mijloace tehnice de
colectare a urmelor şi altor materiale de probă; 2) metode şi mijloace tehnice de exprtizare a
materialelor de probă; 3) metode şi mijloace tehnice de prevenire a infracţiunilor; 4) metode şi
mijloace de stocare şi sistematizare a informaţiei cu semnificaţie criminalistică (a se vedea fig.2)

5.2. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii şi cercetării infracţiunilor

În sistemul de metode şi mijloace utilizate de criminalistică se acumulează rezultatele celor
mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Acest fapt condiţionează şi necesitatea de a
perfecţiona neîncetat reglementarea juridică a implementării lor în practica de urmărire penală,
iniţierea de măsuri privind pregătirea adecvată a cadrelor de specialişti ce urmează să aplice
aceste tehnici ş.a. Unui anumit nivel de dezvoltare a mijloacelor tehnice trebuie să-i corespundă
şi un sistem adecvat de măsuri organizatorice, metodice, procesuale – în concepţia noastră –
sistem de asistenţă tehnico-criminalistică a descoperirii infracţiunilor.
Prin urmare, noţiunea de asistenţă tehnico-criminalistică ţine atât de problematica tehnicii
propriu-zise (elaborarea, perfecţionarea lor etc.), cât şi de sfera relaţiilor juridice, organizatorice,
metodologice legate de aplicarea lor în practica criminalistică.
Principalele elemente ale acestui sistem sunt:
- totalitatea de mijloace tehnice propriu-zise şi activitatea de elaborare şi perfecţionare a lor;
- reglementarea juridică a aplicării mijloacelor tehnico-criminalistice;
- instruirea tehnico-criminalistică a subiecţilor aplicării tehnicii criminalistice (specialiştilor-
criminalişti, ofiţerilor de urmărire penală, lucrătorilor operativi etc.);
- activitatea organizatorică privind procesul de utilizare a mijloacelor tehnico-criminaistice în
cadrul inestigaţiilor criminalistice.
Deci, asistenţa tehnico-criminalistică prezintă o activitate orientată spre crearea şi
menţinerea unor condiţii de pregătire permanentă a organelor de drept în vederea
soluţionării sarcinilor tehnico-criminalistice, precum şi realizarea practică a acestor sarcini
în cadrul investigării infracţiunilor.
La nivel organizaţional-administrativ crearea unor astfel de condiţii este sprijinită de Centrul
Tehnico-Criminalistic și Expertize Judiciare al IGP MAI a Republicii Moldova, precum şi de
Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lângă Ministerul Justiţiei, Academia „Ştefan cel
Mare” a MAI a Republicii Moldova”.
La nivel tehnologic-executiv asistenţa tehnico-criminlistică se realizează de către specialiştii
subdiviziunilor Centrului Tehnico-criminalistic şi Expertize Judiciare, în baza actelor normative
departamentale (spre ex. ord. MAI a Republicii Moldova nr.192 din 17.06.2013).
Pregătirea tehnico-criminalistică a subiecţilor activităţii de descoperire şi cercetare a
infracţiunilor este asigurată în anumite limite conform programelor cursului de Criminalistică la
facultăţile de drept din toate instituţiile de învăţămînt din ţară.
În ce priveşte formarea iniţială a experţilor-criminalişti trebuie menţionat că actualmente ei se
pregătesc în cadrul unor cursuri de scurtă durată, prin stajieri individuale, după programe
speciale care însă, nu exclude necesitatea stringentă de formare a acestora pe baze permanente
(spre exemplu, în cadrul unor studii aprofundate de masterat).
Un alt element important al sistemului de asistenţă tehnico-criminalistică este reglementarea
juridică a utilizării mijloacelor tehnice în practica judiciară.

39
 Prin reglementarea juridică trebuie să se înţeleagă existenţa unui sistem de norme procesuale
privind condiţile şi ordinea generală de aplicare a tehnicii criminalistice în activitatea de urmărire
penală.
De notat că, reglementarea juridică a acestor activităţi nu totdeauna este reuşită. CPP al
Republicii Moldova reglementează aplicarea doar a unor mijloace tehnice şi numai în cadrul
anumitor acţiuni de urmărire penală, lăsându-se în umbră multe alte activităţi procesuale.
Cu regret, conceptul de bază al reglementării aplicării realizărilor tehnico-ştiinţifice în
procesul penal actual, pe fundalul unor schimbări radicale în domeniul dreptului procesua-penal,
practic nu s-a modificat.
Este evident că atât legea procesual-penală, cât şi actele bazate pe lege, nu pot să contureze o
listă exhaustivă de mijloace şi procedee ce pot fi ipotetic aplicate în combaterea criminalităţii.
Fiind o replică a stării ştiinţei şi practicii într-un anumit moment, această enumerare, luând în
consideraţie faptul că dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii se află mereu în ascensiune şi nu poate fi
oprită, va fixa totdeauna starea zilei de ieri încă din clipa creării acestei liste. Chiar şi sub
aspectul tehnicii legislative este imposibil de înşirat în lege un astfel de volum de mijloace şi
procedee ce pot fi ipotetic aplicate sau situaţiile când trebuie folosit un aparat sau altul.
Pornind de la aceasta, credem necesar a prefigura în legea procesual-penală doar principiile
generale de admisibilitate în procedura penală a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice fără a
le concretiza în lege, ceea ce ar deschide posibilităţi justiţiei de a prelua realizările de ultimă oră
din domeniul ştiinţei şi tehnicii şi de a le folosi potrivit principiilor formulate în scopul
soluţionării cauzelor concrete.
În linii mari aceste criterii vor viza ne contrazicerea mijloacelor utilizate literei şi spiritului
legii, adică vor corespunde legalităţii şi exigenţelor etice ce exclud ofensa, tratarea inumană sau
degradantă a persoanelor. Mai mult, recunoaşterea faptului că un mijloc ştiinţific poate fi admis
în urmărirea penală va fi marcat şi de următoarele considerente: - caracterul inofensiv al acestuia
pentru mediu, sănătatea şi viaţa persoanelor ce le folosesc sau asupra cărora ele se aplică; -
procesul şi rezultatul utilizării va fi posibil de fixat, urmărit şi apreciat integral de către organul
de urmărire penală; - temeinicia şi eficacitatea metodelor şi a mijloacelor utilizate, elaborate şi
(sau) validate de organisme ştiinţifice competente.
Credem că ar fi logic şi mai simplu pentru percepere dacă prescripţiile legislative în acest
sens ar fi stipulate într-un articol consacrat în mod special acestei probleme.

5.3. Metode şi mijloace de colectare a urmelor infracţiunii

Colectarea urmelor infracţiunii este o noţiune complexă ce cuprinde un rând de acţiuni
privind depistarea (relevarea) urmelor, fixarea şi ridicarea lor, ambalarea şi administrarea
procesuală la dosarul penal. Diversitatea mare de urme, aflate în scena infracţiunii condiţionează
şi mulţimea de metode şi mijloace utilizate în scopul strângerii lor. Să examinăm principalele:
5.3.1. Mijloace de căutare şi descoperire a urmelor şi altor materiale de probă
Mijloace de iluminare folosite în cazul insuficienţei de lumină. Mai frecvent se aplică:
- aparate de iluminare generală (blitz fotografic, fibroscop, oglinzi, prinse articulat cu
iluminare, lanternă de buzunar, felinare electrice obişnuite, aparate electrice de iluminat
„Электрон”, “Energiser” cu capacităţi de peste 1000 wt., alte iluminatoare cu lămpi halogen
alimentate de la acumulatoare dotate cu diverse anexe (filtre, ecrane, reflectoare etc.);
- surse de lumină concentrată pentru căutarea microurmelor (spre ex., ОИ-19, OИ-21 ş.a.);
- surse speciale de lumină (detectoare cu radiaţii ultraviolete – „Regula”, „ОЛД-41”,
“ТАРАН”, “ФОТОН”, „УФО” ş.a.), destinate depistării resturilor de sânge, salivă, spermă,
carburanţi, lubrifianţi, resturi de vopsele, acizi, alcalini, prafuri de spălat şi altor substanţe
chimice; dispozitive cu radiaţii infraroşii ce permit a releva pe suprafeţe întunecate particule de
culoare neagră, microurme (de funingine, de metale, de împuşcătură, vopsea, cărbune, pulbere,

40
cauciuc etc. Mai fregvent în aceste scopuri se aplică transformatoare optico-electronice tip
“ОРЕЛ” conectate cu fotoaparate, „C-330”, „ЭОП” ş.a.
Urmele rezultate din acţiuni cu efect asupra documentelor în scopul de a le modifica
conţinutul (adăugire sau înlăturare de text, corodare, haşurare ş.a.) pot fi depistate cu aparate
videospectrale „VSC-6000”, iar în condiţii de teren, pentru verificarea actelor de identitate – cu
ajutorul sistemelor mobile tip „Дрозд” ş.a.
În activităţile speciale de investigaţii pentru observarea pe timp de noapte a unor activităţi
infracţionale sau căutarea uno persoane ce se ascund se utilizează aparate de tip “ВОРОН-3”,
“ЭДЕЛЬВЕЙС”, “ФИЛИН”, „C-270”, „HH-12”, „НСПУ” ş.a.
Utilaj optic ce lărgeşte posibilităţile ochiului uman în scopul depistării obiectelor de
dimensiuni mici – diferite lupe (pliante, cu picior, de măsurare, binoculare, cu iluminare ş.a.) cu
o capacitate de pînă la 10X . În examinările obiectelor cu parametri mai mici se folosesc
microscoapele optice obişnuite (MBS-2, MBS-10 ş.a.)
Dispozitive de detecţie destinate depistării anumitor obiecte, precum: cadavre îngropate în
pământ, obiecte metalice, pietre şi metale preţioase în ascunzişuri ş.a. În aceste scopuri se
folosesc detectoare de cadavre, detectoare de metale, termovizoare, analizatoare de gaze, aparate
pentru relevarea urmelor de praf pe covoare (“MES”, “КОРПУС”), magneţi cu o capacitate de
până la 25 kg, năvoade pentru scoaterea din apă a diferitor obiecte, detectoare – lazer pentru
căutarea urmelor de mâini ş.a.
De mare utilitate sunt considerate detectoarele produse de firmele „Garrett” (SUA),
„Ferex”(Germania) aplicarea cărora în scopul căutării obiectelor din metale şi aliaje este destul
de eficientă. Pentru detectarea substanţelor explozive specialiştii MAI folosesc cromatografe
portative de gaze ( „МО-2”, „ЭХО-М” ş.a.), care permit analiza şi identificarea în condiţii de
teren a vaporilor de materii explozive (trotil, nitroglicerină, hexogen, oktogen, trinitrotoluol ş.a.).
Pentru identificarea prealabilă a mijloacelor narcotice şi substanţelor psihotrope pot fi folosite
asortimente tip „Нарко”, „Политест -2”. Ultimul permite a determina toate mijloacele narcotice
din rândul opiului (morfină, heroină etc.), barbiturice, LSD, efedrină, methadonum, feniciclidină
etc. (în total 25 de substanţe).
Alteori prezenţa mercurului în probele de aer poate fi detectat cu aparatul „Киноварь”.
Eficacitatea căutării ascunzişurilor criminale, a golurilor, neuniformităţilor, includerilor străine,
inclusiv a cadavrelor şi a altor probe materiale ascunse în medii precum sol, apă, mlaştină, beton,
grâne etc. sporeşte dacă în aceste scopuri se aplică şi aparatele ce funcţionează pe principiile
radiolocaţiei (georadarele).
Uneori pentru detectarea persoanelor ce se ascund în încărcăturile ce se transportă de
camioane se foloseşte aparatul „Лаванда”, care reacţionează la microvibraţiile produse de bătăile
inimii, în alte împrejurări, pentru a detecta infractorii ce sapă galerii subterane pentru a evada din
închisori se aplică dispozitivul „Цикорий”, cе fixează vibraţile solului.
În condiţiile actuale organele de drept în anumite cazuri sunt nevoite să adopte măsuri de
depistare a mijloacelor şi canalelor criminale de interceptare şi captare ilegală a informaţiei
confidenţiale şi secrete.
Verificarea încăperilor oficiilor (inclusiv a organelor de drept) şi a terenurilor în scopul
descoperiri scurgerilor de informaţii (prezenţa unor dispozitive de radio-emisie şi înregistrare,
conectarea criminală la reţelele telefonice şi electrice etc.) se realizează cu aplicarea aparatelor
electronice de locaţie ne liniară («Онега», «Обь-3», «Гусар» ş.a.).
Acestea sunt destinate pentru descoperirea microfoanelor ascunse („жучки”), a dispozitivelor
explozive ghidate de la distanţă, altor obiecte cu incorporări de radioelemente sau scheme
electronice (telefoane mobile, ceasuri electronice, dictafoane etc.)11.
Substanţe şi reactivi chimici de detecţie a urmelor de natură organică: Spre exemplu, pentru a
releva urme digitale latente, se aplică cianocrilaţi, diverse prafuri, soluţii de ninhidrină, alloxan;
11
Настольная книга следователя. Под ред. А.И.Дворкина. М: Экзамен, 2006, с.155.

41
resturile de sânge se depistează cu ajutorul soluţiei de luminol, a plăcilor indicatoare “Гемоцвет-
1”, “ГемоФан”, a apei oxigenate, a reactivului “Воскобойников”, urmele de spermă pot fi
detectate cu aplicarea lamelelor indicatoare „Фосфотест”.
În activitatea specială de investigaţii se folosesc pe larg compoziţiile chimice speciale
pentru crearea urmelor artificiale (marcarea obiectelor). Astfel de compoziţii dacă nimeresc pe
haine, încălţăminte, corpul omului produc efecte de colorare greu de înlăturat prin spălare, de
aceea ele se aplică pe ambalaje, bani, documente în scopul descoperirii infracţiunilor de
mituire, a căilor de comercializare a obiectelor furate etc. Pentru a spori eficacitatea acestor
reactive, ele sunt introduse în dispozitive de împrăştiere – numite “capcane chimice active”;
„capcanele chimice pasive”.
5.3.2. Mijloace de fixare
Fixarea este un element important al procesului de colectare a probelor. Distingem fixarea
procesuală şi fixarea tehnică a stărilor de fapt şi a urmelor infracţiunii.
Prima vizează descrierea deplină şi exactă în procesul-verbal a tuturor activităţilor desfăşurate
în cadrul acţiunii de urmărire penală, a metodelor şi mijloacelor utilizate şi a rezultatelor
obţinute.
A doua cuprinde utilajul şi procedeele tehnice de înregistrare şi modelare a obiectelor şi
însuşirilor acestora. Cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice se completează substanţial
principalul mijloc de fixare procesuală – procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală.
Fixarea fotografică şi videoînregistrarea se realizează cu cele mai noi tehnici, inclusiv digitale
din dotarea specialiştilora IGP a MAI RM, precum şi cu accesoriile lor (filtre, rigle gradate,
ecrane etc.).
Fixarea tehnică presupune şi alcătuirea diferitelor schiţe, desene, crochiuri cu folosirea largă a
instrumentelor de măsurare (rigle, şublere, micrometre, benzi metrice, echere, busole ş.a.). În
cazul modelării unor urme de adîncime se aplică plastelina, ceara, parafina, ghipsul, substanţe
polimerice ş.a. În anumite situații, pentru localizarea și fixarea locului faptei poate fi folosit și
sistemul de poziționare globală (GPS).
5.3.3. Metode şi mijloace de ridicare a urmelor infracţiunii
Modalitatea optimală de ridicare a urmelor infracţiunii este luarea lor împreună cu obiectul
purtător de urme sau cu o parte a acestuia. În cazul încare acest lucru este imposibil de efectuat,
în funcţie de starea şi natura urmelor, acestea fie că se mulează (dacă urma este de adâncime), fie
că se copie (dacă urma este de suprafaţă). În aceste scopuri se foloseşte un instrumentariu
difersificat (trusă cu instrumente, foarfece, diamant de tăiat sticlă, pinsete, pipete, eprubete,
ghips, substanţe polimerice, peliculă dactiloscopică ş.a.).
5.3.4. Trusele criminalistice
Acestea cuprind minimul de instrumente, materiale şi substanţe necesare cercetării locului
faptei, percheziţiei şi altor acţiuni de urmărire penală.
După natura echipamentului trusele pot fi divizate în două grupe:
a) truse universale, menite efectuării principalelor operaţiuni tehnico-criminalistice
(depistarea, fixarea şi ridicarea urmelor, executarea mulajelor, diferitelor măsurări şi marcări ale
obiectelor, realizarea schiţelor, amprentarea persoanelor şi cadavrelor ş.a.);
b) truse cu destinaţie specială, care conţin un instrumentar mai redus, menite unor operaţiuni
concrete (amprentarea persoanelor şi a cadavrelor; tualetarea cadavrelor, complete de procesare a
microurmelor, a urmelor de miros ş.a.) sau destinate anumitor subiecţi (specialistul-criminalist,
inspectorul poliţiei rutiere etc.).
5.3.5. Laboratoarele criminalistice mobile

42
 Acestea, de regulă sunt instalate pe automobile si dotate cu utilaj şi aparatură mai complexă
ce permite a realiza atât operaţiunile tradiţionale de cercetare a locului faptei, cât şi examinarea
preliminară a urmelor la faţa locului (interpretarea) în scopul obţinerii informaţiei pentru
descoperirea infracţiunii pe urme proaspete.
Principalele compartimente ale laboratorului sunt: de cercetare a diferitor tipuri de urme; de
examinare a cadavrelor; secţia detectoarelor; foto-audio-videoaparaturii; a mijloacelor de
iluminare, legătură şi semnalizare; trusa de instrumente; setul de mijloace pentru asigurarea
securităţii (stingător de foc, mască antigaz, trusă farmaceutică de prim-ajutor, scafandru ş.a.).

5.4. Metode şi mijloace de expertiză a urmelor infracţiunii

Examinarea urmelor şi altor materiale de probă descoperite, fixate şi ridicate din scena
infracţiuni poate fi realizată atât în plan operativ (neprocesual) pentru a obţine informaţi
preliminare de căutare a făptuitorului şi lămuririi altor împrejurări, cât şi prin intermediul
constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor, care poartă caracter procesual.
În primul caz examinările, de regulă se efectuează de către organul de urmărire penală, asistat
adeseori de specialişti, aplicându-se doar mijloace şi metode ce nu modifică însuşirile şi
integritatea obiectelor examinate (lupe, miroscoape, dispoztive de alcătuire a fotorobotului,
poligraful ş.a.)
Cât priveşte constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele criminalistice, acestea prezintă un
gen mult mai complex de examinare ce necesită mijloace tehnice de laborator, staţionare
(microscoape de comparaţie dotate cu camere digitale, microscoape biologice, metalografice,
electronice cu baleiaj, aparate videospectrale VSC-5000, cromatografe, capturatoare de gloanţe
ş.a.).
De menţionat că în prezent criminalistica dispune de numeroase şi variate mijloace de
expertizare a urmelor ce sunt, în mare parte, bazate pe metode fizice, chimice, fizico-chimice,
biologice etc. În procesul cercetărilor de expertiză alegerea metodei şi, respectiv, a mijloacelor
tehnice concrete este condiţionată de natura obiectelor examinate şi scopul cercetării.
Mai frecvent se folosesc următoarele metode:
Microscopia optică, care permite a efectua cercetări atât în lumina incidentă (obiectele
opace), cât şi la cea penetrantă (obiectele transparente). Tot mai larg experţii aplică şi
microscopia în lumină polarizată pentru identificarea sau diferenţierea structurii unor fibre
naturale sau chimice, a substanţelor cristaline ş.a.
În laboratoarele criminalistice se folosesc microscoape biologice, stereoscopice,
metalografice, de comparaţie ş.a. Ultimele permit confruntarea simultană a detaliilor
microreliefului a două obiecte (spre exemplu, glonţul extras din cadavru şi glonţul tras din
pistolul ridicat de la persoana bănuită).
Microscopia electronică permite a examina urmele cu un grosisment ce depăşeşte o sută de
mii de ori. Mai frecvent se utilizează microscopul electronic cu baleiaj (scanning). Imaginea în
acest tip de microscop se formează de un fascicul foarte fin de electroni, care baleiază (“mătură”)
suprafaţa, oferind claritate obiectului în profunzime şi o imagine spaţială pefectă.
Analiza spectrală este bazată pe examinarea spectrelor de lumină a substanţelor, plasate în
flacăra arcului voltaic. Prin această metodă se determină substanţa necunoscută, compoziţia ei
chimică (particule de sol, lac şi vopsea, carburanţi, lubrifianţi ş.a.).
Analiza luminiscenţei este întemeiată pe capacitatea unor substanţe de a lumina sub influenţa
radiaţiilor ultraviolete sau infraroşii. Fixarea luminiscenţei se efectuează vizual sau cu ajutorul
transformatoarelor optico-electronice (“ЭОП”). Se aplică pentru a detecta o eventuală înlăturare
de text, pete invizibile de sânge, de spermă, de ulei în urmele de împuşcătură ş.a.
Metodele cromatografice au obţinut răspândire, aplicându-se in scopul determinarii
substanţelor ce formează amestecuri complexe în urma separării lor selective pe un absorbant. În
funcţie de modul de separare distingem cromatografie pe hîrtie, în strat subţire, în fază gazoasă

43
ş.a. Aceste metode sunt utilizate în investigaţiile produselor alimentare, a substanţelor toxice,
stupefianţilor, carburanţilor, lubrifianţilor, cernelurilor ş.a.
Gama metodelor şi mijloacelor de analiză aplicată în condiţii de laborator este mult mai largă.
Ofiţerii de urmărire penală, lucrătorii operativi au datoria profesională de a cunoaşte
principalele metode şi mijloace de examinare a probelor astfel, încât să ştie cum să solicite
prin expertiză rezolvarea problemelor apărute şi să aprecieze corect concluziile expertului.

Fig. 2. Clasificarea metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Ce trebuie de înțeles prin tehnica criminalistică?
2. Clasificați metodele și mijloacele tehnico-criminalistice aplicate în practica judiciară.
3. Formulați o definiție a asistenței tehnico-criminalistice de descoperire a infracțiunilor.

44
 4. Enumerați bazele juridice de utilizare a mijloacelor tehnico-criminalistice?
5. Care sunt principalele mijloace de colectare a mijloacelor materiale de probă?.
6. Care sunt metodele și mijloacele tehnico-criminalistice folosite la expertizare probelor?
7. Care sunt echipamentele cuprinse în trusa criminalistică și laboratorul criminalistic mobil?

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Badia A. Mijloace tehnico-criminalistice aplicate la cercetarea locului faptei. Chișinău: Tip. Centrală,
2018; - Golubenco Gh., Colodrovschi V. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii infracţiunilor.
Chişinău: Tip. Centrală, 2010; - Белкин Р. С. Курс советской криминалистики. Криминалистические
средства, приемы и рекомендации. М., 1979. Т. 3; - Гончаренко В. И. Научно-технические средства
в следственной практике. Киев. 1984; - Грамович Г. И. Основы криминалистической техники.
Минск, 1981; - Грамович Г. И. Научно-технические средства: современное состояние, эф-
фективность использования в раскрытии и расследовании преступлений. Минск, 1999; - Ищенко Е.
П. Использование современных научно-технических при расследовании уголовных дел.
Свердловск, 1985; - Вандер М.Б. Применение научно-технических средств при расслeдовании
преступлений. СПб: Санкт-Петербургский юрид.институт генеральной прокуратуры РФ, 2000.

45
 TEMA 6. ELEMENTE DE EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ
6.1. Noţiunea şi obiectul expertizei criminalistice. 6.2. Clasificarea expertizelor criminalistice. 6.3.
Materialele necesare efectuării expertizei ciminalisice. 6.4. Metodica şi etapele efectuării expertizei
criminalistice.

6.1. Noţiunea şi obiectul expertizei criminalistice

Expertza criminalistică prezintă parte importantă a tehnicii criminalistice care acumulează în
sine date despre metodele şi mijloacele speciale ale acestui compartiment, necesare examinării
urmelor şi altor obiecte materiale în scopul soluţionării diverselor sarcini identificatoare,
diagnosticatoare, situaţionale în cadrul instrumentării cauzelor penale, civile, administrative.
Totodată, expertiza criminalistică trebuie considerată parte componentă şi clasă distinctă a
expertizelor judiciare – o activitate practică aplicată de examinare a obiectelor materiale, a
unor fenomene şi procese de către persoane competente cu aplicarea cunoştinţelor de
specialitate, bazată pe realizările criminalisticii, ştiinţelor tehnice şi naturale, precum şi a
normelor procesuale în scopul stabilirii unor date faptice ce interesează organele de urmărire
penală şi instanţa de judecată.
Baza ştiinţifică a expertizelor criminalistice servesc tezele unui rând de teorii criminalistice
particulare (teoria identificării criminalistice, a diagnosticării criminalistice, teoria mecanismului
de formare a urmelor, teoria privind caracteristicile obiectelor ş.a.). Această bază, inclusiv
metodicile de efectuare a expertizelor criminalistice se elaborează şi se desăvârşesc în cadrul
compartimentului de tehnică criminalistică.
Obiectul expertizei criminalistice prezintă împrejurările infracţiunilor instrumentate care se
referă, de regulă, la latura obiectivă a acestora şi care, în scopul stabilirii lor, necesită cunoştinţe
de specialitate privind însuşirile urmelor lăsate de om (cu excepţia celor de natură biologică), de
diverse arme, instrumente şi unelte ale infracţiunii, precum şi a diverslor materiale şi substanţe.
Acest gen de expertiză stabileşte cu prepoderenţă mecanismul şi mijloacele de comitere a
infracţiunilor, legătura cauzală între acţiunile (inacţiunile) făptaşulu şi consecinţele parvenite.

6.2. Clasificarea expertizelor criminalistice

Expertiza criminalstică este una din cele mai dinamice părţi ale tehnicii criminalistice, care
foloseşte cele mai noi realizări ale progresului tehnico-ştiinţific pentru a soluţiona sarcinile sale.
Actualmente, în calitate de clasă a expertizelor judiciare, ea cuprinde în sine trei subclase:
a) expertize criminalistice tradiţionale, care s-au format de-a lungul perioadei de consolidare a
ştiinţei criminalistica;
b) expertize netradiţionale, formate în ultimele decenii ale secolului al XX-lea;
c) expertize criminalistice a substanţelor, materialelor şi articolelor (expertize substanţiologice).
Subclasa expertizelor criminalistice tradiţionale cuprinde: ■ expertiza scrisului şi a
semnăturii (grafoscopică); ■ expertiza tehnico-criminalistică a documentelor; ■ expertiza
balistică (a armelor de foc, muniţiilor şi urmelor de împuşcătură); ■ expertiza fotoportretistică; ■
expertiza traseologică; ■ expertiza armelor albe.
Cadrul expertizelor netradiţionale include în sine: ■ expertiza video-fonoscopică; ■
expertiza dispozitivelor şi a substanţelor explozive (exploziologică); ■ expertiza tehnico-
fotografică; ■ expertiza restabilirii însemnelor de marcă distruse; ■ expertiza determinării
autorului spiritual al textului; ■ expertiza odorologică ş.a.
Expertizele substanţiologice se subdivizează în următoarele genuri: ■ expertiza obiectelor de
natură fibroasă; ■ expertiza materialelor de lac şi vopsea; ■ expertiza produselor petroliere şi a
materialelor carburante - lubrifiante; ■ expertiza sticlei; ■ expertiza metalelor, aliajelor şi
articolelor din ele; ■ expertiza materialelor polimerice, a maselor plastice, a cauciucului şi

46
articolelor confecţionate din ele; ■ expertiza mijloacelor narcotice şi substanţelor psihotrope; ■
expertiza lichidelor spirtoase; ■ expertiza mijloacelor şi articolelor cosmetice şi parfumerice ş.a.
Genurile de expertiză susmenţionate, la râdul lor se împart în tipuri şi varietăţi în funcţie de
obiectele examinate, sarcinile ce urmează a fi soluţionate, precum şi metodele caracteristice
examinării obiectelor respective.
Spre exemplu, expertiza traseologică poate avea ca obiect de studiu urmele papilare digitale,
palmare dar şi a plantei piciorului, urmele lăsate de încălţăminte, de cauciucul transporturilor, de
instrumentele de spargere etc.

6.3. Materialele necesare efectuării expertizei ciminalisice

Expertiza criminalistică se efectuează cu preponderenţă în laboratoarele unităţilor de
expertiză ale Centrului Naţional de Expertize Judiciare de pe lângâ Ministerul Justiţiei,
subdiviziunile criminalistice ale IGP a MAI Republicii Moldova, ale Centrului Național
Anticorupţie, alte instituţii publice de expertiză sau de către experţi ai birourilor asociate ori
individuale de expertiză judiciară.
Pentru efectuarea lor sunt necesare, întâi de toate, însăşi originalele obiectelor incriminate
sau mulagele ori copiile lor, părţile obiectelor fragmentate, materialele dosarelor penale, civile
etc. Examinarea multor materiale de probă în cadrul expertizelor identificatoare, necesită
prezenţa mostrelor de comparaţie – purtătoti de caracteristici (semne, însuşiri) ale obiectelor în
litigiu. Prelevarea lor depinde de genul şi varietatea de expertiză, caracterul întrebărilor puse în
faţa expertului. Scopul colectării lor constă în efectuarea unei cercetări comparative cu urmele
care au fost lăsate la locul faptei, dar şi cu alte corpuri delicte. Toate mostrele trebuie să fie de
calitate şi cantitate satisfăcătoare precum şi de provenienţă autentică.
În funcţie de modalitatea de reflectare a acestor caracteristici, modelele pentru comparaţie
pot fi de două feluri: ■ Mostre pentru comparaţie care reflectă trăsăturile exterioare ale
obiectelor căutate (amprentele degetelor, ale instrumentelor de efracţie, ale înscrisurilor, tub-
cartuşelor, gloanţelor etc.); ■ Mostre pentru comparaţie care reproduc caracteristicile interioare
ale obiectului în litigiu (modele – tip de sânge, salivă, sol ş.a.).
După condiţiile de apariţie mostrele de comparaţie se împart în: ■ libere; ■ convenţional-
libere; ■ experimentale.
Libere sunt acele mostre de comparaţie care au apărut până la pornirea procesului penal pe
cauza concretă şi nu au nici o legătură cu ea, (spre exemplu, în cazul expertizelor grafoscopice -
în momentul când executorul unor semnături n-a prevăzut că acestea vor fi folosite în calitate de
semnături de comparaţie).
A doua grupă sunt acele mostre care apar după pornirea procesului, însă ne fiind legate
nemijlocit de procesul de pregătire şi dispunere a expertizei (spre exemplu, semnăturile
învinuitului în procesul-verbal de audiere).
Grupa mostrelor experimentale de comparaţie se preiau conform art.154 CPP de către organul
de urmărire penală după pornirea procesului în condiţii apropiate celor, în care a fost executat
textul litigios. Acestea pot fi ridicate în cursul percheziţiei, cercetării la faţa locului, ridicării de
obiecte şi documente, precum şi la cererea organului de urmărire penală de la diverse instituţii şi
organizaţii, persoane cu funcţii de răspundere, cetăţeni etc.
Mostrele pentru cercetarea comparativă nu sunt, de regulă, supuse examinării şi aprecierii
de către instanţa de judecată, întrucât la momentul judecării cauzei acestea, fizic posibil să nu
mai existe, fiind deja utilizate sau consumate în cadrul efectuării investigaţiilor. De aici rezultă
ca mostrele nu pot fi considerate probe judiciare.
Prin urmare, mostră pentru cercetarea comparativă constituie un obiect material, ce
provine de la un alt obiect, fiind parte componentă a acestuia, obţinut pentru realizarea
cercetărilor speciale în scopul identificării, diagnosticării sau stabilirii apartenenţei generice a
obiectului de identificat sau altor circumstanţe importante pentru cauză.

47
 6.4. Metodica şi etapele efectuării expertizei criminalistice
Examinarea de expertiză criminalistică se realizează într-o anumită ordine, determinată de
metodica ştiinţifică a acesteia. În cadrul acestui proces, orientat spre cunoaşterea unor fapte ale
realităţii obiective, se aplică metode şi proceduri, precum şi mijloace preluate din alte domenii
tehnice şi naturale.
În linii mari, metodica examinării de expertiză criminalistică prezintă un sistem de
prescripţii privind alegerea şi aplicarea într-o anumită consecutivitate şi în anumite condiţii a
metodelor şi mijloacelor de soluţionare a obiectivelor expertuale 12. Ea constă din următoarele
stadii principale: de pregătire; stadia intrinsecă (analitică); cercetarea comparativă; stadia de
generalizare, apreciere a rezultatelor cercetării şi formularea de concluzii.
În opinia mai multor savanţi, în cazul soluţionării sarcinilor identificatoare şi
diagnosticatoare conţinutul stadiei de pregătire include în sine familiarizarea cu ordonanţa de
dispunere a cercetării, expertul clarifică sarcinile sale; efectuează un examen preliminar al
obiectelor, stabileşte utilitatea şi suficienţa lor pentru a rezolva întrebările formulate în faţa lui,
schiţează planul de lucru cu indicarea metodicii tipice în astfel de situaţie.
O atenţie deosebită se atrage la starea ambalajului, semnăturile însoţitoare, impresiunile de
ştampilă, adică se verifică minuţios dacă sunt respectate toate regulile criminalistice de ambalare
a probelor materiale.
În continuare expertul stabileşte dacă obiectele prezentate corespund celor indicate în
ordonanţa organului de urmărire penală, dacă starea lor după transportare nu s-a alterat şi dacă
cantitatea şi calitatea obiectelor este satisfăcătoare.
În procesul cercetării intrinseci (analitice) se realizează o examinare separată a obiectelor
supuse expertizei, se relevă minuţios caracteristicile identificatoare şi diagnosticatoare generale
şi particulare, însuşirile obiectelor în litigiu şi a mostrelor de comparaţie, se efectuează
experimente de expertiză.
Apoi se trece la stadia cercetării comparative, în cadrul căreia obiectele se compară după
caracteristicile identificatoare şi diagnosticatoare relevate în cadrul examinării separate. În
cercetările diagnosticatoare după caracteristicile obiectelor în litigiu se caută clase, genuri şi
tipuri de obiecte cu aceleaşi caracteristici.
În cercetările identificatoare expertul compară caracteristicile obiectului în litigiu cu
mostrele de comparaţie. În cadrul comparării se scot în evidenţă deosebirile şi coincidenţele prin
confruntarea nemijlocită a obiectelor sau cu imaginile acestora de pe fotografii sau pe monitorul
calculatorului. Metodele tehnice folosite mai frecvent în acest sens sunt: juxtapunerea, când
obiectele sau urmele de comparat sunt aşezate în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de
celălalt, fie direct sau sub formă de fotografii executate la aceeaşi scară, examinându-se
concomitent; îmbinarea, când imaginile se unesc în vederea obţinerii unei continuităţi liniare,
adică imaginea unui obiect se prezintă ca prelungirea imaginii altui obiect; suprapunerea –
imaginea unui obiect se suprapune asupra imaginii altui obiect, în vederea determinării identităţii
formale.
În cadrul stadiilor analitice şi comparative poate apărea necesitatea efectuării unor
experimente. Mai frecvent astfel de experimente se efectuează în cercetările balistice sau
traseologice pentru obţinerea mostrelor de comparaţie şi pentru verificarea empirică a
caracterului constant al reflectării caracteristicilor în urmele experimentale.
În funcţie de scopul cercetării, întrebările formulate expertului, a particularităţilor obiectului
în litigiu, experimentul de expertiză poate fi realizat nu numai în condiţii de laborator, dar şi la
locul comiterii faptei, în alt loc unde pot fi modelate condiţiile necesare.

12
Аверьянова Т.В. Судебная экспертиза. Курс общей теории. М.: Норма, 2007, c.290.

48
 Trebuie subliniat că în cadrul expertizei traseologice experimentul este de ne înlocuit în
cercetarea unui rând de obiecte (vestimentaţie, încuietori, unelte, urme de dinţi, de buze, de
unelte etc.), pentru obţinerea materialelor auxiliare de multe ori se aplică metoda modelării.
La stadia de generalizare, apreciere a rezultatelor cercetării şi formularea de concluzii se face
bilanţul cercetărilor şi se formulează încheieri ce decurg logic din investigaţiile efectuate.
Expertul, în baza convingerii intime, aplicând procedee de generalizare logică, raţionamente
abstracte apreciază toate caracteristicile scoase în evidenţă şi formulează concluzii.
Concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebările organului de urmărire penală, opinia
sa cu privire la problema identităţii, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute.
Pentru a fi admis ca mijloc de probă, raportul de expertiză criminalistică, implicit concluzia
trebuie să fie concisă şi precisă chiar şi atunci când nu se poate răspunde categoric la întrebările
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată.
Acest raport se alcătueşte conform cerinţelor art.151 CPP RM și a Legii nr.68 a RM Cu privire
la expertiza judiciară și statul expertului judiciar din 14.04.2016.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Formulați noțiunea de expertiză criminalistică și argumentați rolul ei probant.
2. Clasificați expertizele judiciare și demonstrați specificul celor criminalistice.
3. Care sunt felurile modelelor de comparație necesare efectuării expertizei identificatoare?
4. Expuneți esența și structura metodicii de expertiză

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Golubenco Gh., Neicuţescu O. Expertiza criminalistică: realităţi şi perspective. Bacău: Bistriţa, 2009;
-Alămoreanu S. Problematica expertizelor criminalistice.București: Hamangiu, 2013; - Ionescu L.
Expertiza criminalistică a scrisului. Bucureşti: C.H.Beck, 2010.; - Frăţilă A., Constantin R. Expertiza
grafică şi raţionamentul prin analogie. Bucureşti: Editura tehnică. 2000.; - Odagiu I., Todica V.
Expertizele judiciare. Chişinău, 2003; - Văduvă N. Expertiza judiciară - mijloc de probă în procesul
penal. Teza de dr. în drept. Chişinău: ULIM, 2001; - Аверъянова Т.В. Судебная экспертиза. Курс
общей теории. М.: Норма, 2006; - Георгицэ М. Возможности судебных экспертиз:
криминалистическое обеспечение. Кишинэу: Tip. Centrală, 2008; - Россинская Е. Р. Судебная
экспертиза в гражданском, арбитражном, административном и угол. процессе. М.: Норма, 2006.

49
 7. FOTOGRAFIA ȘI AUDIO-VIDEOÎNREGISTRAREA CRIMINALISTICĂ
7.1. Apariţia, însemnătatea şi rolul fotografiei criminalistice la investigarea infracțiunilor. 7.2.
Metodele şi procedeele fotografiei de înregistrare. 7.3. Genurile fotografice şi particularităţile
fotografierii unor obiecte. 7.4. Fotografia criminalistică de examinare. 7.5. Aplicarea audio-
videoînregistrării la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală.

7.1. Apariţia, însemnătatea şi sistemul fotografiei criminalistice

Fotografia a apărut mai mult de un secol şi jumătate în urmă graţie descoperirilor francezilor
J.Niepse (a.1826) şi L.Daguerre(a.1839), care au reuşit să obţină primele imagini optice.
O contribuţie semnificativă la acest capitol şi-au adus-o englezul W.Talbot, care a creat
procesul negativ-pozitiv umed, pus la baza fotografiei clasice contemporane, americanul
G.Eastman, care a înlocuit plăcile de sticlă cu peliculă flexibilă (a.1884), aparatele de format mic,
încărcate cu această peliculă, fiind puse pe piaţă de firma americană “Kodak” în a.1898, fapt, care
a pregătit astfel, solul pentru apariţia chinofilmului.
În scurt timp după descoperirea fotografiei în Franţa, mai pe urmă şi în Belgia, Suedia s-au
făcut încercări de a utiliza fotografia în scopul înregistrării infractorilor şi în descoperirea
infracţiunilor. În practica organelor de urmărire au început să se folosească fotoalbumurile cu
pozele infractorilor. Poliţia SUA pe larg utiliza aşa numita „galerie a ticăloşilor” („gallery
Rogues”) ce conţinea fotografiile recidiviştilor şi suspecţilor în comiterea infracţiunilor, păstrate
în scopuri de identificare (Th. Byrnes, New York)13. Acest fapt a avut o mare însemnătate pentru
consolidarea cunoştinţelor criminalisticii ca ştiinţă, manifestăndu-se ca suport tehnic al acestei
ramuri, adaptate la necesităţile judiciare de către francezul A.Bertillon după 1879, care a elaborat
reguli de fotografiere şi utilaj special: cameră de format mare pentru fotografierea cadavrelor şi a
locului faptei; scaun special pentru a standardiza procesul de fotografiere a persoanelor la scara
1:7 ş.a. Însă începuturile fotografiei criminalistice sunt legate şi de numele savantului rus E.
Burinski, întemeetor al fotografiei judiciare de examinare a probelor, în particular a metodei
separtoare de culori şi de sporire a contrastului.
Fotografia judiciară ca sistem “de metode fotografice ştiinţific fundamentate, aplicate în
scopul descoperirii infracţiunilor şi prezentării instanţelor judecătoreşti a materialelor de probă
ilustrative” a fost prezentată pentru prima dată în monografia cunoscutului criminalist rus
S.Potapov “Fotografia judiciară” în a.1926, reeditată în a.1936.14
De-a lungul anilor, tehnicile de realizare a imaginilor fotografice au evoluat simţitor în
direcţia creşterii calităţii şi operativităţii obţinerii lor. Pe lângă fotografia clasică, în care aparatul
fotografic foloseşte film negativ cu emulsia sensibilă, copiat ulterior pe hârtie fotografică, a
apărut fotografia obţinută prin tehnica “Polaroid” ce permite obţinerea în direct a imaginii
pozitive, tehnica „video” în care aparatul, pentru obţinerea imaginii foloseşte bandă magnetică
specială.
Etapa contemporană de dezvoltare a fotografiei în aspect practic este dominată de aplicarea
masivă a tehnologiilor informaţionale compiuterizate. Apariţia fotoaparatelor şi camerelor de luat
vederi digitale a lărgit considerabil posibilităţile fotografiei criminalistice de înregistrare şi de
examinare a probelor. A devenit posibil de transformat imaginile obiectelor în formă comodă
pentru procesarea lor compiuterizată, de a obţine copii pe un spectru larg de suporturi (CD,
DVD, purtători magnetici, USB, file de hârtie etc.)
Actualmente fotografia criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora
se elaborează metode, procedee şi mijloace tehnice necesare fotografierii în cadrul acţiunilor de
urmărire penală, operative de investigaţii, precum şi în examinările de expertiză a materialelor
de probă.

13
Rogues gallery. http://en.wikipedia.org./wiki/Rogues_gallery
14
Потапов С. Судебная фотография. M: Советское законодательство, 1936, с.3.

50
 Fotografiile anexate la procesele-verbale a acţiunilor de urmărire penală permit a percepe
clar şi evident stările de fapt din scena infracţiunii, de la locul percheziţiei, experimentului de
urmărire penală etc. Acestea sunt capabile să completeze semnificativ procesl-verbal, întrucât
fixează toate obiectele şi caracteristicile lor prinse de obiectivul aparatului. În procesul de
expertizare a probelor, fotografia permite nu numai înregistrarea obiectelor dar şi evidenţierea
caracteristicilor invizibile ale acestora.
Deci, avantajele fotografiei, de rând cu caracterul lor ilustrativ şi demonstrativ, prezintă
rapiditatea şi exactitatea fixării obiectelor şi detaliilor acestora. Deaceea, fotografia a obţinut o
răspândire largă în activitatea organelor de drept.
În calitate de obiecte ale fotografiei criminalistice sunt probele materiale ce cad în orbita
infracţiunii, urmele şi diversele obiecte-corp delict din câmpul infracţional, stările de fapt şi
elementele componente ale ambianţei locului faptei etc. Mijloacele fotografice sunt ansamblurile
de tehnici şi dispozitive folosite atât în procesul de fotografiere, cât şi cele aplicate pentru
obţinerea pozelor resective (fotoaparate, inclusiv digitale, fotoaccesorii, fotomateriale etc.
Sistemul fotografiei criminalistice cuprinde metodele de fotografiere, procedeele şi genurile
fotografice.
Metodele fotografice prezintă ansamblu de reguli şi recomandări privind alegerea mijloacelor
fotografice şi a condiţiilor de fotografiere care asigură obţinerea pozelor ce satisfac anumite
scopuri. În funcţie de aceste scopuri se desting două varietăţi: fotografia de fixare (fotografia
operativă) şi fotografia de examinare (fotografia de expertiză).
Cu ajutorul fotografiei de fixare se efectuează înregistrarea obiectelor vizibile cu ochiul
neînarmat, pe când fotografia de examinare se aplică pe larg în cadrul efectuării expertizelor şi
constatărilor tehnico-ştiinţifice a probelor în cazurile, în care este necesar a releva şi a fixa
inclusiv caracteristicile slabvizibile sau invizibile ale obiectelor (spre exemplu, fotografierea în
radiaţii ultraviolete, infraroşii sau microfotografia ş.a.).
În aceste scopuri se folosesc fotoaparate speciale, dar şi obişnuite preluate din fotografia
generală. Pozele obţinute se anexează la procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală
respective şi sunt privite ca fotodocumente ce deţin forţă probantă în rezolvarea cauzelor
judiciare.
Procedeele de fotografiere cuprind ansambluri de reguli privind alejerea corectă a poziţiei,
direcţiei şi distanţei de fotografiat. În acest sens se cunosc următoarele procedee: fotografia de
orientare, de schiţă, a obiectelor principale (de nod) şi fotografia de detaliu, care se aplică la
realizarea diverselor acţiuni de urmărire penală.
Genurile fotografice sunt îmbinările de metode şi procedee fotografice aplicate în cazurile de
fixare a anumitor obiecte cu semnificaţie criminalistică. În acest sens distingem fotografia la faţa
locului, la percheziţie, la reconstituirea locului faptei, a experimentului în urmărire penală,
fotografia cadavrelor, a persoanelor în viaţă, a documentelor, a urmelor şi altor materiale de
probă.

7.2. Metodele şi procedeele fotografiei de fixare

Luând în consideraţie scopurile şi sarcinile fotografiei de fixare, în practica criminalistică
sunt folosite metode panoramice, de măsurătoare fotografică, de reproducere, fotografia
semnalmentelor (signalitică), stereofotografia şi macrofotografia.
Fotografia panoramică constă în fixarea consecutivă a obiectului sau locului de o întindere
mare în plan orizontal sau vertical, pozele obţinute fiind montate într-o singuă imagine de
ansamblu care este şi panorama fotografică a obiectului. În aceste scopuri se aplică fotoaparate
speciale cu obiectiv rotativ (“Горизонт”), sau aparate obişnuite prin două tehnici: panoramă
circulară şi panoramă liniară.
Panorama circulară presupune fotografierea obiectului dintr-un punct comod. Fotoaparatul
se roteşte succesiv în jurul axei verticale (panorama orizontală), sau în jurul axei orizontale

51
(panorama verticală). La panoramă se recurge în cazul în care locul faptei are o suprafaţă destul
de mare iar obiectele şi construcţiile din zona respectivă nu crează impedimente în acest sens.
Panorama liniară presupune strămutarea fotoaparatului paralel obiectului de fotografiat şi de
la o distanţă nu prea mare de la acesta. Se aplică în situaţiile, în care este necesar a fixa stările de
fapt a locului de o întindere mare, dar limitată în lăţime.
Panoramele circulare şi liniare se execută cu respectarea următoarelor cerinţe generale:
-fotografierea se realizează cu ajutorul stativului sau a unui suport solid, ori cu aparatul în mâini;
-se respectă linia unică a orizontului şi se determină o zonă de suprapunere a cadrelor pentru a
efectua montajul ulterior al imaginii de ansamblu; - fotografiile se realizează la aceeaşi scară cu
densitate optică uniformă a fotografiilor.
Măsurătoarea fotografică cu rigla gradată denumită uneori şi fotografia la scară asigură
obţinerea datelor privind dimensiunile obiectelor imaginate şi a detaliilor acestora. Măsurătoarea
în cauză se realizează cu ajutorul riglelor gradate care se aşează paralel şi cât mai aproape de
obiect în acelaşi plan cu suprafaţa măsurată. Aparatul de fotografiat se instalează strict
perpendicular pe mijlocul suprafeţi obiectului de fotografiat, acesta fiind iluminat lateral sau din
spatele aparatului.
Măsurătoarea fotografică cu banda gradată se aplică când este necesar să se fixeze porţiuni
de teren întinse sau încăperi cu determinarea distanţei dintre obiectele dispuse în profunzime. În
calitate de bandă gradată se folosesc materiale plastice sau pânze cu elemente dimensionale în
formă de pătrate colorate alternativ în alb şi negru, dimensiunea laturei fiind strict determinată de
distanţa focală a obiectivului aparatului (50mm sau dublul acesteia - 100 mm). În cadrul
fotografierii se respectă unele reguli: aparatul se instalează în aşa mod ca axa obiectivului să fie
strict paralelă suprafeţei de fotografiat; punctul iniţial al bandei gradate desfăşurate în spaţiul ce
urmează a fi fotografiat, trebuie să se afle strict sub centrul optic al obiectivului, poziţie care
poate fi verificată cu ajutorul unui fir cu greutate.
Stereofotografia se realizează cu ajutorul unor aparate speciale şi dispozitive care permit
înregistrarea subiectului concomitent prin două obiective sincronizate, îndepărtate la distanţa de
65 mm între axele lor optice ce asigură obţinerea pozelor ce permit perceperea celei de a treia
dimensiuni – profunzimea. Imaginile privite prin dispozitive speciale oferă senzaţia efectului
vederii în spaţiu. Această metodă este destul de complexă, de aceea ea se aplică foarte rar şi, de
regulă, pentru fixarea stărilor de fapt privind cauzele legate de explozii, incendii, catastrofe când
există o concentraţie mare de urme şi diverse obiecte cu semificaţie criminalistică.
Fotografia de reproducere constituie un sistem de procedee ce permit obţinerea unor
fotocopii de pe obiecte plane (înscrisuri, schiţe, dactilograme, desene, fotografii, etc.). O astfel
de fotografiere se realizează cu respectarea regulilor fotografiei la scară, folosindu-se diverse
instalaţii, inclusiv și de tip „Ularus”, „C-64”, „MRKA”, “KP-8M” ş.a. De menţionat însă, că cu
dezvoltara largă a tehnicii „Xerox”, această metodă fotografică este aplicată tot mai rar.
Fotografia semnalmentelor (signalitică) se execută pentru a fotografia persoanele în viaţă,
precum şi cadavrele cu scop de înregistrare, recunoaştere şi identificare. Fotografia signalitică a
cadavrului poate fi realizată atât la faţa locului, cât şi la morgă, în toate cazurile după o toaletare
preventivă a cadavrului.Dacă acesta este necunoscut se realizează fotografia anfas, profilul drept
şi stâng, pavilionul urechii şi semnele particulare de pe tot corpul lui. Două din fotografiile
signalitice ale persoanelor în viaţă se execută până la brâu la scara 1:7 (profilul drept şi din faţă).
A patra fotografie fixează ţinuta întregului corp a persoanei din poziţia anfas.
Macrofotografia – o metodă de fotografiere a obiectelor mărunte la mărimi naturale sau cu
o mărire neînsemnată fără a utiliza microscopul (urme digitale, tub-cartuşe, glonţi etc.). În acest
scop se folosesc aparatele cu oglindă (tip “Zenit”) cu inele prelungitoare sau aparatele digitale,
folosindu-se „zoom”-ul acestora.
Pentru a obţine un tablou deplin şi clar privind particularităţile obiectelor fotografiate,
spaţierea lor reciprocă se aplică diverse procedee de fotografiere, executate de la diverse

52
distanţe şi puncte de fotografiat. Cele mai uzuale, folosite aproape în toate acţiunile de urmărire
penală, inclusiv cercetarea la faţa lociului, în care acestea se aplică mai deplin sunt: de orientare,
de schiţă, a obiectelor principale (de nod) şi fotografia de detaliu.
Fotografia de orientare este fixarea locului desfăşurării acţiunii de urmărire penală împreună
cu împrejurimile acestuia (construcţii, drumuri, stâlpi etc.), elemente care se manifestă ca repere
pentru a determina ulterior locul exact al evenimentului care a avut loc. O astfel de fotografie se
realizează prin panoramă liniară sau circulară, locul faptei plasându-se în partea centrală a
panoramei. În cadrul acestor fotografieri uneori se folosesc obiective cu distanţe focale scurte,
realizate din puncte îndepărtate de locul fotografiat, sau de la înălţimi (clădiri, coline etc.).
Alteori, în caz de aviacatastrofe se foloseşte elicopterul.
Fotografia schiţă serveşte pentru fixarea obiectului (locul de desfăşurare a acţiunii de
urmărire penală) fără cadrul înconjurător şi cuprinde partea cea mai importantă – locul faptei.
Acest procedeu se realizează de la o distanţă mai mică comparativ cu fotografia de orientare,
uneori din puncte diametral opuse, încât pozele să se completeze reciproc pentru a crea o
imagine deplină a locului faptei, a percheziţiei sau experimentului în urmărirea penală etc.
Fotografia obiectelor principale (de nod) este destinată fixării celor mai importante sectoare
a locului faptei: cadavrul, mijloacele de transport, urmele de mâini, de picioare, etc. Spre
exemplu, în cauzele de furt prin efracţie se vor fixa spărturile din pereţi, uşi, zonele cu lucrurile
împrăştiate. În cazul percheziţiei se vor fotografia ascunzişurile şi conţinutul lor, în cadrul
experimentelor – anumite etape sau secvenţe ale acţiunilor desfăşurate.
Fotografia de detaliu se efectuează în scopul fixării unor detalii şi obiecte izolate (unealta
infracţiunii, glonte, tub-cartuş, urmă de încălţăminte etc.) ce necesită o examinare deosebită,
realizându-se, după regulile fotografiei la scară.
Procedeele de orientare şi de schiţă se efectuează la începutul acţiunilor de urmărire penală
(cercetarea la faţa locului, experimntul ş.a.), pe când fotografia de nod şi de detaliu - pe parcursul
acestora, când se determină cu aproximaţie însemnătatea criminalistică a urmelor şi obiectelor
din scena infracţiunii.

7.3. Genurile fotografice şi particularităţile fotografierii unor obiecte

Fotografia se aplică practic în cadrul efectuării tuturor acţiunilor de urmărire penală.
În procesul de cercetare a locului faptei este necesar a fixa atât vederea generală a stărilor de
fapt, cât şi particularităţile obiectelor, uneltelor, urmelor infracţiunii, a cadavrului etc., aplicându-
se toate procedeele fotografice particulare: de orientare, de schiţă, de nod şi de detaliu. În astfel
de cazuri o complexitate sporită prezintă fotografia de detaliu a obiectelor şi urmelor, care
trebuie să fie destul de clară, încât să ofere posibilitatea de a le recunoscute după fotografie.
De aceea se recurge la sensibilizarea contrastului caracteristicilor obiectelor fotografiate.
Spre exemplu, urmele de mâini slabvizibile sau invizibile se tratează cu prafuri dactiloscopice,
reactive chimice, se aplică metode şi procedee speciale de fotografiere.
Spre exemplu, urmele lăsate de desenul antiderapant al pneurilor automobilului, cărarea de
paşi a infractorului se fotografiază prin metoda panoramei liniare, aşezând alăturea şi în acelaşi
plan banda gradată. Atenţie sporită se acordă iluminării obiectelor ce urmeazăa fi fotografiate,
aplicându-se de regulă două surse: una – directă, pentru iluminarea generală, alta – laterală,
pentru evidenţierea detaliilor obiectului.
Obiectele cu suprafeţe lucitoare (pistol, cuţit, capota autoturismului) se fotografiază cu
aplicarea unor ecrane albe, ce vor reflecta lumina de la sursele suplimentare, înlăturând astfel
luciul nedorit al acestor obiecte.
Cadavrul se fotografiază la locul descoperirii acestuia, mai întâi aplicându-se procedeul
schiţă, apoi prin fotografia de nod - din trei puncte: din părţile laterale şi de sus. Este important
să fixăm întâi de toate poza şi aspectul general al cadavrului. În cazul detectării unui cadavru
dezmembrat fiecare şin părţile lui se fotografiază la locul descoperirii lor. Faţa cadavrului se

53
fotografiază după regulile fotografiei signaitice, fixându-se semnalmentele frapante (tatuaj,
cicatrice, aluniţe ş.a.)
În cazul exhumării cadavrului se fotografiază succesiv imaginea generală a mormântului,
sicriul în mormânt şi sicriul extras din mormânt, precum şi cadavrul după deschiderea capacului
sicriului.
În cazul examinării corporale a persoanelor fotografia urmăreşte scopul de a fixa pe corpul
victimei urme ale infracţiunii sau semne particulare. În acest caz este important a respecta
normele eticii. Este inadmisibilă fotografierea corpului dezgolit integral, ci doar a unor părţi ale
acestuia.
Fotografierea în cadrul percheziţiei se realizează în scopul fixării stărilor de fapt, a
procesului şi rezultatelor acestei acţiuni de urmărire penală: încăperea, ascunzişurile depistate,
conţinutul lor. Este obligatoriu să se fixeze obiectele care nu pot fi păstrate la dosarul penal,
precum muniţiile, valuta, armele, etc.
La prezentarea spre recunoaştere fotografia urmăreşte scopul de a fixa în mod ilustrativ
obiectele ce urmează a fi recunoscute (persoanele, animalele, obiectele etc.), a mersului şi
rezultatelor acestei acţiuni de urmărire penală. Obiectele prezentate spre recunoaştere se
fotografiază mai întâi toate împreună, iar apoi obiectul recunoscut se fixează aparte după regulile
de fotografiere în detaliu sau cu respectarea regulilor fotografiei signalitice. Fotografiile
persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedural vor fi anexate în mod
obligatoriu la procesul-verbal.
Fotografierea în cadrul experimentului de urmărire penală are la fel scopul de a imagina
unele etape mai importante a acestui proces şi rezultatele experimentelor efectuate în cadrul lui.
Fotografiile obţinute se sistematizează conform etapelor desfăşurării acţiunii de urmărire penală
şi a experimentelor efectuate.
Fotografia la verificarea declaraţiilor la faţa locului se realizează în scopul fixării evidente a
porţiunilor de teren sau a anumitor obiecte indicate de persoanele audiate, itinerarul deplasării
participanţilor la această acţiune de urmărire, indicat de persoana, depoziţiile căreia se verifică.
Pe parcursul mişcării se aplică, de regulă fotografia schiţă.
Fotografiile ce reflectă procesul şi rezultatele acţiunilor de urmărire penală prezintă
fotodocumente, se realizează în formă de planşe anexate la procesul-verbal. Faptul executării lor
se consemnează în procesul-verbal respectiv.
Fotografiile pe planşă, fie că se printează, fie că se lipesc în ordinea ce corespunde
succesiunii descrierii obiectelor în procesul-verbal, se numerotează consecutiv şi uniform,
făcându-se inscripţiile de rigoare ce concretizează obiectul şi locul fotografierii. Fiecare poză se
certifică cu impresiunea de ştampilă în aşa mod ca o parte a impresiunii de ştampilă să fie pe
formularul tabelului, iar alta pe fotografie. Planşa trebuie să poarte o denumire unică, se
semnează de către ofiţerul de urmărire penală şi persoana care a excutat fotografierea.
Pe ultima filă a planşei se încleie un plic în care se plasează suportul electronic (negativele
sau, eventual – cardul de memorie al camerei digitale), acesta certificându-se cu semnătura şi
ştampila organului de urmărire penală.

7.4. Fotografia criminalistică de examinare

Fotografia de examinare a căpătat o răspândire largă la efectuarea expertizelor şi a
examinărilor criminalistice preliminare a urmelor la faţa locului. Cu ajutorul ei este posibl a
releva şi a fixa caracteristicile obiectelor ce nu sunt accesibile ochiului neînarmat, soluţionându-
se mai frecvent următoarele sarcini: - fixarea obiectelor examinate sau a fragmentelor acestora cu
o mărire considerabilă, ceea ce permite a demonstra convingător şi ilustrativ caracteristicile lor
particulare; - relevarea şi fixarea elementelor invizibile ale urmelor şi obiectelor supuse
examinării.

54
 Examinările fotografice se efectuează cu aplicarea unor metode speciale: micro şi
macrofotografia, fotografia de contrast, fotografia separatoare de culori, fotografia în radiaţii
invizibile ş.a.
Microfotografia după cum şi reiese şi din denumire se realizează cu utilizarea
microscopului. Prin microfotografie se fixează detaliile obiectului examinat cu un grosisment
mai mare de 10x, adică practic imperceptibile ochiului uman. Spre exmplu, urmele de pe gloanţe
şi tub-cartuşe se fotografiază cu un grososment de 20 x -30x, fibrele de hârtie, ţesut, carton - 200 x
- 300 x, microstructura grafismelor de cereală, creion – peste 400 x. Aplicarea microfotografiei
permite a soluţiona sarcini de identificare şi de diagnostică criminalistică.
Fotografia de contrast şi separatoare de culori se utilzează pentru a releva şi a fixa texte
slabvizibile înlăturate chimic sau acoperite cu cerneală, ori create prin apăsare, înscrisuri şterse
sau stinse, precum şi a urmelor de mâini, de încălţăminte, de efracţie etc.
Există două genuri de contrast: contrastul de intensitate şi contrastul de culoare.
O varietate a contrastului de intensitate constituie contrastul de umbre ce apare în cadrul
evidenţierii neuniformităţilor microreliefului suprafeţei prin iluminarea obiectului sub un unghi
ascuţit. Pentru a amplifica contrastul de intensitate se folosesc materiale fotografice contrastante,
precum şi procedeul suprapunerii imaginilor fotografice.
Amplificarea contrastului de culoare se realizează în cazurile, în care este necesar a
diferenţia obiectele de aceiaşi culoare, dar de diferite nuanţe (o pată de sânge pe o cămaşă de
culoare roşie etc.). În lumina zilei pata de sânge este aproape imperceptibilă, însă dacă în faţa
obiectivului aparatului instalăm un filtru de lumină de culoare roşie, acesta va lăsa să treacă doar
razele roşii, reflectate de cămaşă, ceea ce va permite să evidenţiem diferenţa dintre nuanţa urmei
şi culoarea suportului.
Alt exemplu: pe o filă de hârtie îngălbenită se observă text decolorat executat cu trăsături
albastre. În această situaţie, este necesar a amplifica acţiunea unei culori şi a diminua acţiunea
alteia. Dacă vom instala în faţa obiectivului un filtru galben şi vom fotografia obiectul în raze
galbene, trăsăturile albastre ale textului se vor evidenţia întunecate pe fundal deschis, şi invers,
dacă vom instala filtru abastru, vom obţine pe fotografie trăsături deschise pe fundal întunecat.
Fotografia în zona invizibilă a spectrului de lumină permite a releva şi a fixa imagini ce nu
pot fi observate în lumina zilei.
Fotografia în radiaţii infraroşii, datorită capacităţii lor puternice de străbatere, este pe larg
folosită în criminalistică pentru relevarea urmelor de împuşcătură cu stabilirea distanţei de la
care s-a tras, citirea unor texte acoperite, refacerea textelor de pe înscrisurile arse sau stinse,
descoperirea tatuajelor înlăturate pe corpul persoanelor ş.a.
Fotografia în radiaţii ultraviolete se efectuează pentru a depista urmele unor texte înlăturate
prin corodare, decolorate sau stinse, pentru citirea unor texte criptografice, pentru diferenţierea
particulelor de sticlă cu compoziţie chimică diferită, a bijuteriilor din minerale transparente, a
urmelor lăsate de carboranţi şi lubrifianţi, sânge, salivă şi alte eliminări ale organismului uman.
Fotografia în raze Roentghen, gamma-beta radiaţii se realizează fără fotoaparat, cu aplicarea
unor instalaţii speciale sau izotopi radioactivi (cobaltul, iridiul radioactivi), care generează
radiaţiile sus-menţionate ce posedă o capacitate sporită de penetrare a corpurilor (examinarea
unor genţi, valize suspecte, dispozitive explozive camuflate, fără ca ele să fie demontate etc.).

7.5. Aplicarea audio-videoînregistrării la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală

Evoluţia mijloacelor şi metodelor de videoînregistrare au determinat aplicarea lor largă în
criminalistică în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor.
Audio-videoînregistrarea criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora
se elaborează metode, mijloace şi procedee de fixare a informaţiei relevante pentru descoperirea
şi cercetaea infracţiunilor.

55
 La fel ca şi fotografia, videoînregistrarea se foloseşte ca mijloc suplimentar de fixare a
procesului şi rezultatelor actelor de urmărire penală. Însă, comparativ cu fotografia, videofilmul
prezintă avantajul surprinderii unor procese şi activităţi în dinamică, în evoluţia lor firească.
Videofonograma facilitează perceperea informaţiei, crează efectul prezenţei la evenimentul care
a avut loc, permite a analiza şi a aprecia starea emoţională a persoanelor înregistrate.
Videofonogramele pot evolua atât în calitate de documente cât şi în calitate de probe materiale (o
imprimare întâmplătoare a comiterii unei crime sau a circumstanţelor acesteia executată de către
cineva cu telefonul mobil sau fixată de sistemele electronice de pază).
Pentru ca aceste materiale să devină probe judiciare în dosarele concrete ele trebuie anexate
printr-o ordonanţă specială a ofiţerului de urmărire penală. Videofonogramele obţinute în cadrul
desfăşurării unor măsuri speciale de investigaţii, pot fi la fel utilizate ca probe dacă acestea au
fost obţinute în ordinea prevăzută de legislaţie.
Dacă organul de urmărire penală a decis să aplice videoînregistrarea el este obligat să
înştiinţeze persoanele interesate şi alţi participanţi ai acţiunii de urmărire penală. În acest scop
poate fi invitat şi un specialist care este avertizat despre răspunderea penală pentru refuzul sau
sustragerea de la îndeplinirea obligaţiunilor de specialist (art. 87 CPP a Republicii Moldova).
Videofonograma, la fel ca şi procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală, trebuie să conţină
partea introductivă, partea de bază şi cea de încheiere.
Indiferent de genul acţiunii de urmărire, partea introductivă este oportun a o începe prin
fixarea îndeaproape a persoanei ce conduce acţiunea respectivă, care se prezintă, specificând
numele, funcţia sa, acţiunea care se desfăşoară, dosarul penal (civil) în cadrul căreia se produce
videoînregistrarea, timpul, locul şi persoana ce o execută. În continuare, ofiţerul de urmărire
penală prezintă consecutiv fiecare dintre membrii participanţi la acţiunea în cauză, lămurindu-le
drepturile, obligaţiunile şi responsabilităţile fiecăruia, precum şi ordinea în care aceasta se va
desfăşura.
Cu aceasta se termină partea introductivă a videofilmului după care, imediat sau după o
pauză se fixează procesul şi rezultatele acţiunii de urmărire penală propriu-zise.
Fixarea se realizează conform unui scenariu, în consecutivitatea în care se desfăşoară
acţiunea de urmărire, procedeele fiind aceleaşi ca şi în cazul fotografierii (de orientare, schiţă, de
nod, de detaliu), însă cu anumite elemente specifice.
Spre exemplu, obiectul central în cadrul înregistrării de orientare poate fi evidenţiat prin
trecerea treptată de la planul general spre un plan mediu, apoi la planul apropiat şi, la necesitate,
spre un plan de detaliu (coţinutul unui ascunziş la percheziţie). În cazul panoramărilor camera se
va roti astfel, încât 90° să se parcurgă în 12-15 sec. Întreruperile în cadrul videoînregistrării
actului de urmărire, sunt, în principiu, inadmisibile, însă practic, inevitabile, deaceea ele vor fi
menţionate în mod special pe videofonogramă, dar şi în procesul-verbal al acţiunii respective
(timpul, cauzele întreruperii ş.a.).
Toate activităţle privind depistarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi altor materiale de probă
trebuie să fie verbalizate (sonorizate) de către ofiţerul de urmărire penală sau specialistul
respectiv.
Partea de încheiere a videoînregistrării se realizează după vizionarea de către participanţi a
videofonogramei şi constă în certificarea de către ei a corectitudinii celor înregistrate, precum şi
declaraţia ofiţerului de urmărire penală despre sfârşitul acţiunii respective.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt reperele evoluției fotografiei și rolul ei în activitatea de urmărire penală?
2. Caracterizați metodele și procedeele fotografiei de înregistrare.
3. Care sunt procedeele fotografierii cadavrelor, a persoanelor în viață și a urmelor materiale?
4. Care sunt metodele fotografiei de examinare aplicate în cadrul expertizei de laborator?
5. Descrieți procedura videoînregistrării locului faptei și a metodelor folosite.

56
 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Colectiv. Fotografia judiciară. Bucureşti: Editura Ministerului de interne, 1992; - Душеин С.В. и др.
Судебная фотография СПб.:Питер, 2005; - Ищенко Е.П., Ищенко П.П., Зотчев В.А.
Криминалистическая фотография и видеозапись: Учеб.-практ.пособие. Под ред. проф.
Е.П.Ищенко. М.: Юристь, 1999; - Судебная фотография. Под ред. А.В.Дулова. 2-е изд., испр. и
доп. Мн.: Выш.школа, 1978; - Агафонов В.В., Филиппов А.Г. Криминалистика: Вопросы и ответы:
Уч.пособие. М.: Юриспруденция, 2000; - Справочная книга криминалиста. Отв. редактор
Н.А.Селиванов. М.: НОРМА, 2000.

57
 8. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR MATERIALE ALE
INFRACŢIUNII
8.1.Consideraţii preliminare privind dezvoltarea cunoştinţelor despre urmele infracţiunii. 8.2. Noţiunea şi
varietăţile urmelor infracţionale studiate în subramura respectivă a tehnicii criminalistice. 8.3. Traseologia
criminalistică. 8.4. Bazele metodicii de expertiză traseologică a urmelor de reproducere. 8.5. Cercetarea
substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică). 8.6. Cercetarea criminalistică a
urmelor de miros (odorologia criminalistică). 8.7. Cercetarea criminalistică a urmelor videofonice
(videofonoscopia criminalistică).

8.1. Consideraţii preliminare privind dezvoltarea cunoştinţelor despre urmele infracţiunii

Folosirea urmelor în scopul cercetării infracţiunilor coboară în cele mai vechi timpuri,
procesul în cauză fiind genetic legat de activitatea vânătorilor, care urmăreau animalele sălbatice
după urmele lăsate de acestea. Iniţial acest proces purta caracter pur pragmatic, experienţa
acumulându-se de către subiecţi speciali, care se specializau în domeniul cercetării infraciunilor (la
început – vînătorii, crescătorii de animale, persoanele ce duceau o viaţă nomadă).
Necesitatea studierii de către ei a urmelor pentru a cunoaşte unele evenimente ce s-au produs
le permitea să dobândească toate cele necesare pentru a supraveţui (hrană, apă, adăpost). Mai
târziu, odată cu acumularea de experienţe şi cunoştinţe despre mecanismul formării urmelor,
deprinderile acestor subiecţi au început să fie folosite şi în sfera dreptului pentru a căuta persoanele
ce au comis fapte antisociale, alteori şi pentru a stabili modul de comitere a acestora.
Istoria folosirii urmelor materiale în activitatea de cercetare a infracţiunilor poate fi
cunoscută mai profund după izvoarele de drept din epoca respectivă, care conţin informaţii
referitor la utilizarea urmelor materiale în procesul de descoperire şi cercetare a astfel de cauze
(Codul de legi Manu, Codul albanez de legi Lek Dakagjini, Pravda Salică, Pravda Poloneză,
Pravda Rusă ş.a.)
De observat că, aceste priceperi şi deprinderi ale oamenilor s-au consolidat pe parcursul a
zeci, sute şi chiar mii de generaţii. Eficacitatea lor a fost verificată de experienţa colectivă reală şi
de viaţa de toate zilele a oamenilor în mediul natural, mai târziu şi în cel social. A fost firesc ca la
sfârşitul sec. al XIX-lea să se acumuleze un bogat material empiric, fiind făcute şi primele încercări
de a-l generaliza, la început în lucrările savanţilor procesualişti (L.Jagemann, Ia.Barşev, I.Foiniţki
ş.a.), mai târziu şi în operele unor criminalişti (H.Gross, E.Burinski ş.a.)
Primele reţete de modelare şi ridicare a urmelor de adâncime au apărut graţie farmacistului
francez Gugulain, care a propus în 1850 a fixa urmele de picioare prin topirea stearinului. Un alt
cercetător – vraciul rus A.Borhman în 1867 a găsit o metodă mai perfectă de ridicare a acestor
urme prin utilizarea soluţiei de ipsos - metodă valablă şi în zilele noastre.
În lucrările, apărute la începutul secolului al XX-lea se fac primele încercări de a formula
noţiunea de urmă. I. Foinţki caracterizează urmele materiale foarte larg ca “diverse modificări în
lumea materială”15. La fel sunt definite urmele şi de către alţi pionieri ai criminalisticii
occidentale. Bunăoară, criminalistul german E.Anuschat, definea noţiunea de urmă ca „tot ceea ce
specialistul poate percepe şi folosi într-un fel din punct de vedere criminalistic”.
În criminalistica sovietică, fondator al teoriei cercetării urmelor este considerat, pe drept, I.
Iakimov, care primul a formulat noţiunea de urmă: „Urmă prezintă tiparul unui obiect pe ceva,
care permite a judeca despre forma sau utilitatea lui”16. În a.1935, în literatura de specialitate
sovietică a fost folosită în premieră şi sintagma “teoria despre urme”, iar un an mai târziu -
termenul “traseologia”.

15
Фойницкий И.Я. Курс уголовного судопризводства.- новое изд. переп. с изд.1910 г. Санкт Петербург. 1996,
т.2, c.322.
16
Якимов И.Н. Криминалистика. Руководство по уголовной технике и тактике. Новое изд., перепеч. c
изд.1925г. М.: ЛексЭст, 2003, c.199.

58
 Însă în a.1947 a apărut lucrarea semnată de B.Şevcenko, întitulată “Bazele ştiinţifice ale
traseologiei contemporane”17, în care au fost expuse raţionamente distincte cu privire la noţiunea
de urmă. El a definit traseologia ca “ramură a tehnicii crimnalistice, care studiază diverse urme
ce reproduc structura exterioară a obiectelor materiale pentru a stabili împrejurările apariţiei a
astfel de urme şi identificarea obiectelor în cauză18”. Deci, autorul a îngustat noţiunea de urmă
justificând demersul său prin necesitatea identificării obiectului creator de urmă.
Generalizând cele spuse, observăm că pe la mijlocul secolului trecut teoria criminalistică
despre urmele infracţiunii nu extindea înţelesul acestei noţiuni mai larg decât ca urme-formă (urme
de reproducere) a structurii exterioare a obiectului creator, după care acesta poate fi identificat.
Actualmente o astfel de abordare o credem depăşită, întrucât a apărut posibilitatea de a
identifica diverse obiecte nu numai după reflectările lor, dar şi după alte caracteristici ce nu ţin de
forma şi structura lor exterioară: compoziţia interioară, structura moleculară şi elementară etc.
Un rol important la dezvoltarea de mai departe a traseologiei au jucat lucrările cunoscuţilor
savanţi ruşi precum G.Granovski, I.Krâlov, D.Turcin ş.a. Totalizarea discuţiilor privind starea
teoriei criminalistice despre mecanismul formării urmelor infracţiunii a făcut-o R.Belkin.
În concluzie trebuie menţionat că literatura de specialitate din ultimile decenii atestă unele
tendinţe de a depăşi conţinutul ambiguu al categoriei „urmă a infracţiunii” în sensul „îngust” şi
„larg” al cuvântului în scopul de a crea un model cuprinzător al mecanismului de formare a
urmelor infracţiunii.

8.2. Noţiunea şi varietăţile de urme infracţionale studiate în subramura respectivă a

tehnicii criminalistice
Comiterea oricărei infracţiuni este însoţită de modificarea ambianţei locului unde a avut loc
fapta penală, adică de apariţia unor urme (pe obiectele materiale, în conştiinţa persoanelor
implicate în evenimentul infracţional), folosite din cele mai străvechi timpuri la descoperirea şi
cercetarea acestora. Toată activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor constituie în sine
un proces de cunoaştere retrospectivă a evenimentelor trecutului graţie însuşirii universale a
materiei (a obiectelor materiale) de a reflecta şi de a fi reflectată.
Anume urmele materiale, dar şi cele ideale (psihofiziologice), manifestându-se ca sursă
importantă despre evenimentul infracţional, permit a stabili cu exactitate împrejurările faptei,
persoana vinovată în săvârşirea infracţiunii, gradul de implicaţie a altor subiecţi în evenimentul
instrumentat.
În această subramură a tehnicii criminalistice se studiază natura urmelor materiale, bazele
teoretice ale mecanismului de formare a acestora (cu excepţia urmelor de natură biologică umană
şi animalică), se elaborează recomandări privind aplicarea anumitor metode şi mijloace de
descoperire, fixare, ridicare şi expertizare a urmeor respective în scopul investigării
infracţiunilor. Urmele ideale sunt studiate în cadrul compartimentului de tactică criminalistică.
În literatura de specialitate urmele materiale sunt tratate în sensul larg şi sensul restrâns al
cuvântului. În accepţia largă urmele prezintă consecinţele materiale ale infracţiunii, modificările
obiectelor şi a stărilor de fapt, precum: urme apărute în rezultatul contactului unui obiect cu alt
obiect; obiecte abandonate sau pierdute de infractor, obiecte dispărute de la locul faptei; părţi ale
obiectelor deteriorate; urme de miros etc.
Urme în înţelesul îngust sunt considerate doar acelea ce reproduc structura exterioară a
obiectului creator de urmă (forma, dimensiunile, microrelieful).
Urmele materiale ale infracţiunii sunt extrem de diversificate, întrucât prezintă rezultatul a
celor mai variate activităţi şi fenomene: - influenţe mecanice a unor obiecte asupra altor obecte
(urme de mâini, de efracţie, transport, animale etc.); - sfărâmarea sau fragmentarea unor obiecte
în cursul săvârşirii infracţiunilor (distrugerea unui obstacol, desprinderea unor părţi de la
17
Шевченко Б. И. Научные основы современной трасологии. М.,1947.
18
După: Kрылов И.Ф. Криминалистическое исследование следов. Л.: ЛГУ, 1976, с.49.

59
mijlocul de transport ca urmare a accidentului de circulaţie etc.) – dispariţia unor obiecte sau
substanţe din locul lor obişnuit, apariţia unor noi obiecte la faţa locului (tub-cartuş, glonte,
instrument, alte obiecte pierdute sau lăsate de făptuitor la faţa locului, inclusiv microobiecte de
natură mecanică); - procese fizico-chimice, care au loc în cadrul săvârşirii infracţiunii şi care, în
cea mai mare parte rămân invizibile (urme termice, electrice, magnetice, radioactive); - procese
biologice (pete cadaverice, rigiditate cadaverică, şanţul spânzurării etc.).
Pornind de la esenţa lor materială, urmele infracţiunii pot fi reunite în mai multe
ansambluri:
- urme-formă, care reproduc dimensiunile, forma, relieful părţii de contact a unui obiect pe
suprafaţa ori în masa altui obiect (de mâini, de picioare, de dinţi, de spargere etc.), sau
oglindesc mecanismul apariţiei acestora (stropi de sânge, diferite legături şi noduri etc.). Ele
pot fi rezultatul apăsării, lovirii, frecării, tamponării etc. sau a unor procese termice, chimice,
mecanice;
- urme-obiecte – diverse corpuri materiale cu structură şi formă exterioară stabilă, apariţia,
starea sau spaţierea cărora se poate afla într-o legătură cauzală cu fapta instrumentată (muc de
ţigară, cuţit, tub tras, armă, plumb, lacăt, ciob de sticlă etc.);
- urme – resturi de materii - diverse lichide, suabstanţe pulverulente, gazoase în mici
cantităţi descoperite la faţa locului, pe corpul sau pe obiectele vestimentare ale făptaşului (pete
de sânge, particule de praf, noroi, nisip, fibre, lubrifianţi şi carburanţi, seminţe etc.).
- urme olfactive (mirosul specific al persoanelor şi obiectelor);
- urme sonore – vocea şi vorbirea, diverse zgomote produse de obiecte;
- urme termice.
Structura acestei subamuri a tehnicii criminalistice cuprinde: - traseologia criminalistică; -
cercetarea criminaistică a substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică);
- cercetarea criminalistică a urmelor de miros (odorologia criminalistică); - cercetarea
criminalistică a urmelor sonore (fonoscopia criminalistică).

8.3. Traseologia criminalistică

Traseologia criminalistică constituie una din cele mai elaborate subramuri a tehnicii
criminalistice. Ea s-a format în baza rezultatelor studierii ansamblului tradiţional de urme
material-fixate, în care se reproduc particulartăţile construcţiei morfologice ale obiectelor care
le-au lăsat (urmele materiale în sensul restrâns al cuvântului). Însemnătatea studierii lor este
determinată de posibilitatea soluţionării unor sarcini identificatoare şi diagnosticatoare.
Prima vizează stabilirea identităţii obiectului după urmele create, inclusiv, determinarea
apartenenţei generice. Se are în vedere identificarea persoanelor după urmele de mâini, picioare;
a uneltelor, instrumentelor după urmele de spargere depistate la faţa locului; identificarea
transportului de care s-a folosit făptuitorul ş.a.
A doua ţine de stabilirea mecanismului formării urmelor (direcţia în care s-a deplasat
mijlocul de transport, din care parte s-a produs spargerea încăperii: de dinăuntru sau de dinafară);
starea obiecelor (dacă arma sau lacătul este în stare bună de funcţionare); determinarea
legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora (dinamica tamponării mijloacelor
de transport) ş.a.
Deci, traseologia criminalistică prezintă o subramură a cercetării criminalistice a
urmelor materiale, în care se studiază legităţile mecanismului de formare a urmelor create
prin reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor şi care elaborează pe această bază
metode, procedee şi mijloace de colectare şi examinare a acestora în scopul identificării
obectelor ce le-au creat şi soluţionării altor sarcini diagnosticatoare.
Principiile care stau la baza traseologiei criminalistice sunt:
- individualitatea şi stabilitatea obiectelor materiale, inclusiv a construcţiei lor exterioare;

60
 - structura exterioară a obiectelor (forma, dimensiunile, macro- şi microrelieful), este
capabilă să se reproducă în anumite condiţii cu exactitate pe suprafaţa sau în masa altor obiecte.
Cu cât obiectul primitor este mai plastic, iar structura lui compoziţională este mai fină, cu atât
mai clar şi mai expresiv reflectă detaliile obiectului creator;
- reflectarea construcţiei exterioare a obiectului în urme este totdeauna negativă, răsturnată,
Astfel, obiectul cu o structură proeminentă lasă o urmă concavă în materialul plastic (în nisip,
lut, sol moale).
Deci, după cum reese din cele menţionate, urmele – formă se formează în rezultatul
contactului a două obiecte. Obiectul pe care rămâne urma poartă denumirea de obiect primitor de
urmă, iar obiectul care crează această urmă – creator de urmă. Zonele suprafeţelor care intră în
contact în procesul de formare a urmelor poartă denumirea de suprafeţe de contact.
Metodele şi procedeele folosite de traseologie în studierea urmelor de natură mecanică sunt
aplicate pe larg şi în alte ramuri ale tehnicii criminalistice, în care se examinează la fel urmele
materiale cu scop de identificare şi stabilire a apartenenţei generice, precum balistica
criminalistică, documentologia ş.a.).

8.3.1. Clasificarea urmelor în traseologie

Clasificarea urmelor în traseologie poate fi făcută după mai mule criterii, mai importante
fiind după genul obiectului creator de urmă şi mecanismul formării lor.
După factorul creator de urmă, acestea pot fi divizate în urme lăsate de om (urme de mâini,
de picioare, de dinţi); animale; unelte, instrumente, mecanisme de producţie; mijloace de
transport.
După mecanismul de formare urmele-formă pot fi împărţite în:
Urme statice – se produc în cazurile în care momentul final al procesului de formare a
urmelor se caracterizează printr-o stare de repaos, printr-o poziţie statică a ambelor obiecte. În
aceste urme suprafaţa de contact a obiectului creator îşi lasă ca şi cum copia sa inversată după
relief (dacă urma este de adîncime) şi răsturnată (ca în oglindă) după aspect. Astfel, prin
apăsare, unealta de spargere pătrunde la început în lemn şi apoi se opreşte, formîndu-se în acest
mod urma statică.
Urme dinamice se formează ca rezultat al interacţiunii a două forţe: una acţionează ca şi în
cazul creării urmelor de apăsare, a doua – prin mişcarea pe suprafaţa corpului primitor. În
urmele de lunecare, de tăiere, de frecare, sfredelire punctele reliefului obiectului creator nu se
transmit sub formă de puncte ca în urmele statice, ci sub formă de striaţii, linii, şănţuleţe
născute de proeminenţele suprafeţei obiectului creator.
Urmele de adîncime (în volum) se formează din cauza deformării în profunzime a
obiectului primitor. În locul de contact cu obiectul creator acesta capătă o altă formă ce reflectă
construcţia exterioară a părţii de contact cu primul (urmă de spargere rămasă pe suprafaţa uşii,
urmă de încălţăminte pe zăpadă, sol, nisip etc.). Cu cît mai plastică şi mai fină este structura
obiectului primitor, cu atît mai fidel se imprimă microrelieful obiectului creator de urmă.
Urme de suprafaţă – apar ca rezultat al unor modificări de suprafaţă (depuneri sau ridicări
de substanţă, influenţă termică sau chimică) pe corpurile primitoare şi care practic nu schimbă
forma acestora. Comparativ cu cele de adâncime, acestea reproduc două dimensiuni ale
obiectului creator. Acestea sunt urme de stratificare (rămân în cazurile, în care corpul generator
de urmă depune pe obiectul primitor un strat fin de o oarecare substanţă); de destratificare (se
formează în cazul în care obiectul creator detaşează (desprinde) de pe corpul primitor un strat
din substanţa care se află pe acesta: urmele de mâini pe pervazul unei ferestre acoperit cu un
strat de praf sau proaspăt vopsit); termice, chimice (carbonizareaobiectului primitor în cazul
unui incendiu sau decolorarea hârtiei sub influenţa soarelui).
Urme locale reprezintă modificări apărute pe corpul primitor în perimetrul de contact cu
obiectul creator, adică acele prefaceri pe suprafaţa de contact a obiectelor care au contactat

61
reciproc (urmă de efracţie pe obstacol, urmă de încălţăminte pe zăpadă, urmă lăsată de
cauciucul roţii mijlocului de transport etc.).
Urme periferice – sunt acele modificări care iau naştere pe corpul primitor dincolo de
marginile suprafeţei de contact a obiectelor sub influenţa diverselor fenomene termice,
chimice, a razelor de lumină şi a altor factori degradanţi (conturul unui covor sau tablou format
pe peretele pe care acesta a fost atîrnat sau al unui obiect în jurul căruia s-a depus praf, zăpadă,
umezeală etc.
După gradul de percepere urmele se împart în urme vizibile, slab vizibile şi latente.
Urmele vizibile se depistează fără a utiliza procedee speciale, acestea se pot observa cu
ochiul neânarmat. Urmele pot fi slab vizibile sau, în genere, invizibile din cauza fondului de
aceeaşi nuanţă de culoare ca şi urma sau din cauza dimensiunilor extrem de mici ale acestora.
Urmele slab vizibile şi cele invizibile pot fi detectate prin mijlocirea unor procedee speciale de
iluminare sau prin aplicarea unor reacivi chimici pe suprafaţa unde se presupune că sunt urme.

8.3.2. Regulile de procesare a urmelor de reproducere

Procesarea urmelor presupune depistarea (relevarea), exminarea preliminară, fixarea şi
ridicarea lor. Înainte de a începe căutarea urmelor la faţa locului este necesar a face o privire
generală asupra câmpului infracţional şi a stărilor de fapt. În acest cadru se determină poziţia
obiectelor până la săvârşirea infracţiunii, se stabileşte căile prezumtive de acces şi de părăsire a
locului de către făptuitor; obiectele care au putut fi atinse de către el ş.a.
Depistarea urmelor slab vizibile se efectuează cu ajutorul unui fascicul de lumină
concentrată îndreptată asupra obiectului sub un unghi ascuţit, sau prin observarea în transparenţă,
în cazul unui ciob de sticlă.
Urmele descoperite mai întâi se fotografiază după regulile de fotografiere la scară.
Principala modalitate de fixare a urmelor este consemnarea acestora în procesul-verbal al
acţiunii de urmărire penală respective. Mai apoi se expun însuşirile şi starea suprafeţei pe care au
fost depistate. În procesul-verbal se menţionează locul spaţierii urmelor pe obiecte şi poziţia lor
reciprocă. După aceasta se indică şi caracteristicile urmelor. În partea de încheiere a procesului-
verbal se menţionează urmele şi obiectele care au fost ridicate, cum au fost pachetate, sigilate şi
unde au fost trimise.
În cazul, în care obiectele pe care au fost depistate urme nu pot fi ridicate în totalitate, de pe
ele se fac copii şi tipare (mulări). Obiectele ridicate împreună cu obiectul-suport sau copiile
acestora se pachetează în aşa fel ca pereţii pachetului să nu se atingă de urme. Acesta din urmă se
certifică cu semnătura şi ştampila organului de urmărire penală, făcându-se şi inscripţiile de
rigoare (cine, când şi pe ce cauză a ridicat aceste materiale de probă).

8.3.3. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman

Urmele lăsate de om constituie cea mai însemnată grupă de urme utilizată în cadrul
cercetării infracţiunilor. Intrând în contact cu elementele componente ale mediului şi cu
mijloacele utilizate, făptuitorul crează indici extrem de informativi privind modelarea persoanei
acestuia, stabilirii altor împrejurări necesare aflării adevărului în cauzele instrumentate. În sensul
larg, urmele lăsate de corpul uman cuprind nu numai urmele ce reproduc configuraţia exterioară
a obiectului, dar şi cele de natură biologică (sânge, spermă, sudoare, fire de păr etc.).
Însă obiectul de studiu nemijlocit al traseologiei prezintă, după cum s-a menţionat, urmele
ce reflectă structura exterioară a corpului uman (de mâini, picioare, buze, dinţi, unghii) sau a
obiectelor vestimentare (pantofi, mănuşi etc.).

8.3.3.1. Urmele de mâini

62
 Valoarea acestor urme, frecvent folosite în descoperirea infracţiunilor constă în
posibilitatea de a identifică însuşi făptuitorul, precum şi a stabili alte circumstanţe importante
pentru soluţionarea cauzei. Această direcţie de cercetare criminalistică ce are ca scop căutarea,
identificarea şi înregistrarea penală a infractorilor poartă denumirea de dactiloscopie (termen
derivat din cuvintele greceşti dactilos =deget şi scopio =a privi, a studia).
Relieful pielii de pe palma mâinii (ca şi de pe talpa piciorului) are o suprafaţă specifică ce
se deosebeşte de alte părţi ale corpului uman prin faptul că aici sunt prezente cute flexorale,
riduri subţiri, creste papiare, pori. Pentru idenificare mai frecvent sunt folosite crestele papilare
(proieminenţe liniare ale epidermei) din zona centrală a falangetei, care formează desene în
formă de arcuri, laţuri, cercuri.
Dimensiunile acestor desene, tipul, varietatea lor prezintă caracteristicile generale.
Totodată, fiecare creastă papilară are particularităţi în formă de bifurcări, contopiri, începuturi,
sfârşituri, butoniere, fragmente, puncte etc. Atare elemente morfologice destul de mici constituie
caracteristicile particulare ale desenului papilar.
În totalitatea lor, prin poziţia reciprocă ele formează un ansamblu de semne specifice ce
individualizează desenul, făcându-l irepetabil, la singular.
Pe lîngă individualitate, desenele pailare prezintă şi alte însuşiri criminalistice importante –
fixitatea şi restabilitatea lor. Prima proprietate face ca desenul să rămână neschimbat în ceea ce
priveşte forma şi detaliile de construcţie chiar şi după moartea persoanei, dispărând odată cu
începutul procesului de putrefacţie a cadavrului.
A doua se explică prin faptul că atâta timp cât ţesutul pielii, format din trei straturi (epidermul,
dermul şi hipodermul), nu a fost afectat în profunzime, desenele papilare se refac în aceleaşi
forme şi conţinut pe care le-au avut iniţial.
În cazul, în care se impune cercetarea unor fragmente de urme cu dimensiuni mici,
identificarea poate fi realizată prin examinarea porilor (poroscopia), sau după forma muchiilor
crestelor papilare (crestoscopia).
Relieful desenelor papilare se poate reflecta pe suprafaţa sau în masa diferitor corpuri. Pe
obiectele dure rămân urme de suprafaţă, pe cele plastice se formează urme de adâncime.
Substanţa sudorală aflată pe suprafaţa pielii formează urme incolore. Acestea, rămase pe obiecte
lucioase se pot depista vizual. Însă pe suprafeţele mate sau porozitare ele se relevă numai cu
ajutorul unor coloranţi prin diferse procedee şi metode.
Astfel, urmele de adâncime se descoperă cu surse de lumină oblică, cele de suprafaţă – cu
lumină difuză, folosind uneori şi filtre de lumină, radiaţii invizibile. Mai complicat este de a
descoperi urmele digitale latente, care necesită aplicarea metodelor fizice.
Alegerea uneia sau alteia metode respective depinde de starea suprafeţei obiectului primitor şi
de vechimea urmei. Trusele criminalistice conţin, de regulă, prafuri magnetice universale:
“Sapfir”, “Rubin”, “Malahit”. În funcţie de culoarea suprafeţei se pot utiliza şi prafuri simple
contrastante. Astfel, aplicarea “Oxidului de zinc” (praf de culoare albă) atestă rezultate
satisfăcătoare la relevarea urmelor pe mase plastice, cauciuc, sticlă, piele de culoare închisă.
“Oxidul de cupru” – praf negru, se utilizează pentru relevarea urmelor pe hârtie, pe suprafeţe
vopsite în alb etc. Prăfuirea suprafeţelor se efectuiază cu pensula cu păr din coadă de veveriţă sau
cu pensula magnetică în cazul folosirii pulberilor magnetice.
Din alte metode de relevare a urmelor digitale amintim metodele chimice: aburirea cu vapori
de iod, soluţiile de ninhidrină în spirt sau acetonă, azotat de argint, metoda cianocrilaţilor.
Vaporizatorul de iod este folosit mai frecvent pentru a scoate în evidenţă urmele latente pe
hîrtie, pereţi, lemn şi alte suporturi cu suprafaţa poroasă. Tratarea cu soluţii chimice conduce la
relevarea urmelor papilare de o vechime mai mare. Soluţia de ninhidrină, intrând în reacţie
chimică cu aminoacizii din substanţa sudorală, colorează urma în violet, iar soluţia de azotat de
argint – în negru.

63
 Destul de eficientă este şi metoda aburirii cu vapori de cianocrilaţi, care se bazează pe
însuşirea lor de a se polimeriza, intrând în contact cu substanţa sudorală.
După consemnarea urmelor în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, fotografierea lor,
dacă nu este posibilă ridicarea lor împreună cu obiectul purtător sau cu o parte din el, se fac
tipare de pe urme sau se copie cu diverse materiale.
Obiectele ridicate, împreună cu impresiunile papilare, prelevate de la persoanele verificate se
expediază la expertiza dactiloscopică. Principalele probleme formulate în ordonanţa organului de
urmărire penală ce pot fi lămurite prin acest gen de expertiză sunt următoarele: - dacă pe obiectul
prezentat există urme papilare; - dacă urma prezintă suficiente particularităţi identificatoare; -
dacă urma ridicată de la faţa locului este lăsată de persoana bănuită.

8.3.3.2. Urmele de picioare

Urmele de picioare ca obiect al examinărilor traseologice, mai frecvent se întâlnesc fiind
lăsate de încălţăminte, mai rar - urmele create de planta piciorului gol sau încălţat în ciorapi. În
majoritatea cazurilor acestea sunt vizibile. Slab vizibile sunt urmele de praf, rămase pe podea,
parchet, linoleum.
Însă însemnătate identificatoare mai pronunţată o deţin urmele de adâncime, lăsate în solul
moale sau în stratul de zăpadă. Pe suporturi dure rămân urme de suprafaţă, mai des lăsate de
încălţămintea cu talpa murdară – linoleum, parchet, teracotă, hârtie. Urmele dinamice se
formează în cazul lunecării piciorului, în rest acestea sunt statice.
Urmele latente pot fi descoperite pe podeaua vopsită sau lăcuită, pe linoleum, hârtie, sticlă
şi alte obiecte, talpa înclţămintei fiind confecţionată din cauciuc sau material sintetic asemănător
cu cauciucul. Acestea se relevă prin aplicarea prafurilor magnetice de tip “Rubin”, “Malahit”, a
altor prafuri speciale pe bază de fier, mai apoi se copie pe peliculă specială lipicioasă.
Ca obiect al cercetărilor traseologice urmele de picioare pot fi unitare sau multiple. În cazul,
în care o multitudine de urme rezultă dintr-un mecanism unic de formare în procesul de mişcare
al individului ele se numesc cărare de urme. Examinarea ei ne poate oferi date despre unele
caracteristici ale făptuitorului şi particularităţi ale mersului (şchiopătare, protez, ritm neregulat
etc.), cuprinse în elementele cărării, după cum urmează: - linia de direcţie a mersului (axă
imaginară ce indică direcţia de deplasare); - linia mersului (o linie frîntă ce uneşte aceleaşi
puncte ale urmelor consecutive lăsate de piciorul stîng şi drept); - lungimea pasului (distanţa
dintre urmele piciorului drept şi stâng); - unghiul pasului (este format de axa urmei prelungită pe
axa cărării).
După urma de picior este posibil a stabili statura orientativă a individului şi mărimea
încălţămintei care acesta o poartă. Mărimea plantei piciorului la bărbaţi şi la femei în raport cu
talia lor constituie 15,8% şi repsectiv, 15,5%.19 Prin urmare, în cazul în care se depistează
amprenta piciorului gol, pentru a afla înălţimea lui este suficient a se înmulţi dimesniunea
lungimii urmei cu 100, iar rezultatul obţinut a se împărţi la 15,8% sau la 15,5%.
În scopul mulării urmelor de încălţăminte se foloseşte pasta de ipsos, uneori şi paste
polimerice. Dacă urma este lăsată în material pulverulent aceasta trebuie întărită cu ajutorul unei
soluţii speciale, ca de exemplu, apă dulce, soluţie de celuloidă în acetonă sau perhlorvinilă în
acetonă. Uneori în aceste scopuri se aplică şi spraiurile de lac de păr.
Praful de ipsos se dizolvă în apă în raport de 1:1 sau 1,25:1, în dependenţă de umeditatea
solului în care este descoperită urma. În jurul urmei, la necesitate se face un gărducean din sol,
nisip, hârtie cartonată sau lentă specială. Praful se toarnă în cantităţi mici în apă, mestecând
soluţia pentru a obţine o consistenţă asemănătoare cu chefirul.
O parte din soluţie, după înlăturarea corpurilor „străine”, se toarnă peste urmă încât să fie
acoperită toată suprafaţa ei, după ce se instalează câteva beţişoare de o lungime respectivă pentru
armarea urmei. De unul din aceste beţişoare se leagă în prealabil o sfoară trecută prin gaura unei
19
Криминалистика. Том 1. Под ред. профессоров Р.С.Белкина, В.П.Лаврова, И.М.Лузгина. М., 1987, с.208.

64
etichete. Resturile de soluţie se toarnă deasupra carcasei şi peste 20-25 min. mulajul se ridică şi
se spală în apă curgătoare. Pe eticheta prinsă de mulaj se fac inscripţiile de rigoare: când, unde,
pe ce cauză a fost efectuată mularea şi ridicată urma.
Dacă se cere a se ridica o urmă de încălţăminte de pe zăpadă este necesar a coborî
temperatura apei până la temperatura de aproape 0°.
Urmele ridicate prin mulare cu ajutorul soluţiei de gips sau prin copiere cu peliculă adezivă se
expediază împreună cu modelele de comparaţie la expertiza traseologică, careia i se pot formula
întrebări referitoare la: - tipul de încălţăminte care a lăsat urma; - dacă urma oferă suficiente
elemente de identificare; - dacă urma a fost creată de încălţămintea ridicată de la persoana
suspectă ş.a.

8.3.3.3. Urmele create de dinţi, unghii şi alte părţi ale corpului

Acestea se întâlnesc mai rar însă prezintă, la fel, importanţă criminalistică.
Urmele de dinţi mai frecvent se depistează pe cartonul ţigărilor şi ţigaretelor, pe resturile
produselor alimentare (caşcaval, ciocolată, fructe etc.), pe corpul victimei sau a făptuitorului.
Sunt cunoscute cazuri când făptaşii au lăsat urme de dinţi pe săpun, dopuri metalice de la sticle
de bere, pe felii de staniolă cu care se învelesc uneori dopurile sticlelor de vin. După urmele de
dinţi se poate judeca despre unele împrejurări ale faptei, spre exemplu, despre caracterul luptei
victimei cu agresorul, uneori este posibil şi identificarea autorului infraciunii.
În practică mai frecvent se întâlnesc urme lăsate de dinţii din faţă a ambelor maxilare, care
se prezintă ca urme de adâncime sau de suprafaţă, statice sau dinamice. Acestea sunt de două
feluri: de muşcătură – când în urmă se reflectă suprafeţele de tăiere şi mestecare a dinţilor şi de
rupere – când urma se crează de dinţii din faţă.
Urmele de dinţi se fixează după regulile generale, luându-se în calcul şi caracterul
obiectului primitor de creare a urmelor. Examinarea lor ne pot oferi informaţii preliminare
privind sexul, vârsta subiectului, eventuala lui profesie. Se atrage atenţia la modificările
patologice ale dinţilor şi ale aparatului dentar care se pot reflecta în urmă.
Printre cele mai însemnate caracteristici de acest fel sunt: prezenţa şi loclaizarea
diastemelor – interval între dinţi (5 mm şi mai mare); lipsa unor dinţi (adentia), întreruperea
integrităţii arcadei dentare; prezenţa şi tipul eventualeleor proteze; anomalii dimensionale – dinţi
mărunţi, dinţi giganţi, alte malformaţii dentare; anomalii de formă ale coroanei dentare;
particularităţi ale protezelor unor dinţi.
Urmele de unghii se întâlnesc mai cu seamă pe corpul uman având o însemnătate
identificatoare moderată. Însă după locul spaţierii acestor urme, numărul şi caracterul lor se
poate judeca despre unele circumstanţe ale infracţiunii, spre exemplu, privind caracterul luptei
între victimă şi infractor. De aceea, urmele de unghii se recomandă a se consemna minuţios în
procesul-verbal şi a se fotografia.
În cazul în care se presupune că la bănuit sub unghii ar putea să se păstreze particule de
piele preluate de la victimă sau alte microparticule de substanţă, conţinutul subunghial se curăţă,
iar unghiile se taie şi toate acestea se expediază la expertiză.
În cadrul cercetărilor la faţa locului se pot întâlni şi urme lăsate de alte părţi ale corpului
uman - fruntea, nasul, obrajii, buzele, urechea ş. a.
Examinarea urmelor formate de elementele componente ale fizionomiei poate furniza
informaţie importantă privind grupa vârstnică, semnalmentele particulare ale infractorului ş.a.
Spre exemplu, vârsta subiectului se stabileşte în funcţie de gradul de imprimare a
particularităţilor de vârstă ale pieii. La adolescenţi (pînă la 29 ani) pe faţă sunt prezente încă fire
de păr pufos, forme rotunjite ale elementelor înfăţişării, buze „umflate”, lipsă de riduri.
Pentru persoanele de vîrstă medie (pînă la 55 ani) este specifică prezenţa cutelor pe frunte,
numărul cărora corespunde cu aproximaţie numărului de zeci de ani ai individului, adică 2 cute -
de la 20 pînă la 30 de ani, 3 - de la 30 pînă la 40 ani etc.

65
 La persoanele în etate (peste 55 ani) creşte gradul de ridare generală a pieii, cutele şi
încreţiturile de pe faţă devin mai pronunţate şi, prin urmare, mai vădite în urme. Amprentele
buzelor capătă caracterul unor dungi înguste.
Semnalmentele particulare imprimate în urmă, pot fi considerate particularităţile rezultate din
traume sau boli de piele: cicatrice, arsuri, tăieturi, negi, coşuri, pete pigmentare, pete păroase,
aluniţe, exeme etc., care înregistrează specificităţi în cazul imprimării lor în urme.
Cercetarea traseologică a astfel de urme uneori permite a soluţiona şi sarcini identificatoare
de aceea, fiind extrem de fine, procesul de fixare şi ridicare a lor, necesitând implicaţia
specialiştilor de profil, de multe ori, în condiţi de laborator.

8.3.3.4. Cercetarea criminalistică a urmelor de natură biologică umană

Consideraţii noţionale. Printre diversitatea mare de urme descoperite la locul faptei,
datorită specificului apariţiei şi valorii probante, un rol deosebit îl joacă urmele materiale de
natură biologică, lăsate de om. Acestea sunt urme ce apar în rezultatul interacţiunii substanţelor
biologice cu mediul ambiant. La ele pot fi catalogate urmele de sânge, salivă, resturile de
transpiraţie şi grăsime, urina, sperma, mirosul individual al omului ş.a. Aceasta este o grupă
deosebită de urme de provenienţă biologică, care poate fi privită ca entitate distinctă, pornind de
la mecanismul specific de formare a lor.
Ştiinţa criminalistică, printre urmele infracţiuni în sensul îngust al cuvântului evidenţâiază
urme-formă, urme-obiecte şi urme-materie (substanţe). Anume la ultima categorie de urme
trebuie catalogate cele de natură biologică. Uneori se crede că urmele-substanţe joacă un rol
nesemnificativ pentru traseologie şi că se examinează doar pentru stabilirea naturii substanţei şi
clasificării lor20. O astfel de abordare este depăşită pentru etapa actuală de dezvoltare a
criminalisticii. Chiar dacă valoarea principală a urmelor-formă rămâne faptul că acestea permit a
identifica obiectul creator de urmă, mecanismul formării lor, astăzi nimeni nu pune la îndoială că
acelaşi volum de informaţie identificatoare şi diagnosticatoare poate fi extras şi din urmele
biologice (analiza ADN a urmelor de sânge, spermă, salivă, miros).
Mai mult, cunoaşterea legităţilor mecanismului de formare a acestor urme permit a
reconstitui incidentul după spaţierea şi starea urmelor de la faţa locului. Practica demonstrează
că, necunoaşterea particularităţilor de detectare, fixare, ridicare şi consrvare a urmelor de natură
biologică, a legităţilor formării acestor urme aduce mari prejudicii procesului de urmărire penală.
Acestea se deosebesc de cele ce sunt formate prin reflectarea structurii exteroare a unui
obiect pe suprafaţa sau în masa altui obiect prin faptul că în sistemul mecanismulu de formare a
lor este prezent un al treilea element – substanţa creatoare de urmă. Deci, dacă urmele-formă îşi
fac apariţia în rezulatul contactului a două elemente – obiectului creator şi obiectului primitor de
urmă, urmele-sustanţe şi, în particular, urmele de natură biologică apar în urma interacţiunii a trei
elemente: a obiectului creator de urmă, suprafeţei obiectuui primitor şi substanţei creatoare de
urmă. Prin urmare, la formarea urmelor în cauză este vorba nu doar de contactul dintre obiecte,
dar de rezultatul interacţiunii, întrucât în procesul de apariţie a acestor urme obiectul creator şi
suprafaţa obiectului primitor nu intră în contact nemijlocit.
Urmele-substanţe îşi fac apariţia în rezultatul interacţiunii substanţei creatoare de urmă şi
suprafaţa obiectului primitor de urmă. În urmele de natură biologică se reflectă nu forma,
dimensiunile şi microrelieful obiectului care le-a creat, dar parametrii interiori – apartenenţa
sexuală, sursa şi locul de unde provin, structura ADN ş.a.
Dacă urma-formă este o copie a suprafeţei de contact a obiectului creator, urma de
provenienţă biologică reprezintă o parte a obiectului creator, un exponent al individualităţii lui la
nivel substanţial.
Deci, urmele de natură biologică, cu toate că deţin o anumită formă (cu excepţia urmelor de
miros), însă acestea nu poartă informaţie despre particularităţile construcţiei exterioare a
20
Криминалистика. Под ред. Корухова Ю.Г., Коломацкого В.Г. М.: Академия МВД СССР.1984, с.144.

66
obiectului creator, dar despre mecanismul formării lor, factorii şi evenimentele care au condus la
apariţia acestora ş.a. Forma acestor urme depinde de tipul substanţei creatoare, starea ei dinamică
şi particularităţile suprafeţei obiectului primitor. Astfel, forma urmei de sânge va fi determinată
de înălţimea de la care cad picăturile, viteza lor iniţială, tipul suprafeţei pe care acestea cad ş.a.
Aici însă, pentru înţelegerea exactă a noţiunii de urmă biologică, trebuie luată în consideraţie
şi unele definiţii oficiale. Spre exemplu, - leguitorul român, care prin urmă biologică înţelege
urmele ce au în componenţă celule, ţesuturi sau secreţii umane21.
Tot în acest scop trebuie precizat încă un aspect, legat de corelaţia: obiect (substanţă) de
natură biologică şi urmă de natură biologică. Trebuie subliniat că toate urmele de natură biologică
conţin în sine obiectele în cauză. Astfel, urmele de spermă sunt create de substanţa spermei, urmele
de sânge – de substanţa sângelui etc., însă nu toate obiecele de natură biologică formează urme de
natură biologică.
Spre exemplu, firele de păr, fragmentele de oseminte, ţesutul muscular ş.a. Urmele, spre
deosebire de obiecte conţin informaţie cu semnificaţie criminalistică despre mecanismul formării
lor. De aceea, ofiţerul de urmărire penală în cadrul cercetări la faţa locului poate descoperi nu
numai urme de natură biologică dar şi obiecte de natură bioogică.
În concluzie, urmele de natură biologică umană, fiind parte a obiectelor creatoare de urme şi
reflectând specificul însuşirilor interioare ale acestora, mecanismul formării lor, prezintă o
varietate de urme materiale (celule, ţesuturi, secreţii umane) apărute ca urmare a interacţiunii
dintre obiectele biologice cu mediul înconjurător în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni sau a
altei fapte cu relevanţă criminalistică, susceptibilă de a fi remarcată şi cunoscută prin mijloacele
şi metodele exstente în etapa actuală.
Scurt istoric. Toate urmele de natură biologică conţin caracteristici determinate genetic, care
se transmit ereditar şi se păstrează pe parcursul întrejii vieţi. Întârzierea în activitatea de relevare şi
ridicare, de stabilire a sursei de provenienţă în puterea unor factori obiectivi şi subiectivi conduce
de multe ori la diminuarea sau pierderea informaţiei privind însuşirile obiectelor respective.
Urmele de sânge, salivă, transpiraţie ş.a. sub influenţa razelor solare, temperaturii, umidităţii, a
timpului scurs de la momentul formării lor î-şi modifică substanţial calităţile bologice, ceea ce
prezintă un obstacol serios în exploatarea lor pentru a soluţiona sarcini identificatoare şi
diagnosticatoare în cadrul expertizelor biologice judiciare sau medico-legale.
Dintre toate obiectele de natură biologică o însemnătate sporită în investigarea infracţiunilor
o deţin urmele de sânge. Acestea se amintesc încă în Codul de legi Manu (sec.II î.Hr.) în care se
indică: „Precum vînătorul caută animalul sălbatic după urmele de sânge, tot aşa ţarul trebuie să
descopere urma drahmei (infracţiunii) prin cercetare” 22, în art.29 al Pravdei Ruse la fel se vorbeşte
despre folosirea urmelor de sânge la cercetarea infracţiunilor 23 care, în aspect probant erau egalate
cu declaraţiile martorilor.
În sec. al XVII-lea, în baza medicinii generale treptat se forma medicina legală – un domeniu
distinct al ştiinţei ce studia şi soluţiona probleme legate nu numai de medicină, dar şi de biologie,
care fregvent apăreau în practica de urmărire penală. În dezvoltarea acestui domeniu se foloseau
metode elaborate şi de alte ramuri, pecum fizica, chimia, date din ceea ce mai târziu a fost numită
criminalistică.
Dezvoltarea biologiei şi altor ramuri ale cunoşterii au făcut posibil unele descoperiri
importante în serologie şi ghematologie – ştiinţe despre sânge. Se are în vedere elaborarea metodei
precipitării proteinelor (Ф.Чистович, a.1899), care a permis diferenţierea albuminelor provenite de
la diferite genuri de animale. Această realizare a ştiinţei a stat la baza elaborării unei metodici de

21
Legea nr. 76/2008 privind organizarea si functionarea Sistemului National de Date Genetice Judiciare. În:
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14.04.2008
22
Законы Ману. М. 1960, с.160
23
Памятники Русскго права. Вып.1.М.,1952, с.81.

67
determinare şi diferenţiere a sângelui de natură umană, deosebirea acestuia de sângele de
provenienţă animalică (P.Uhlenhuth, a.1901).
Rezultatele cercetărilor ştiinţifice efectuate de către K. Landsteiner (1900-1901), J. Jansky,
W.Moss (1907-1908) a devenit posibil divizarea sângelui uman în 4 grupe: O(I), A(II), B(III),
AB(IV), aşa numită ABO – primul sistem genetic polimorfist, devenit clasic. Această descoperire a
permis a stabili prin examinările de expertiză apartenenţa de grup a sângelui în urme, lăsate de
diferite persoane. Meritul de a aplica rezultatele acestor cercetări în criminalistică le aparţine
savanţiolor M.Richter, L, Lattes de la Institutul de Medicină Legală din Viena.
Posibilitatea examinării urmelor de salivă în scopuri criminalistice a devenit posibilă doar
după a.1924, când în ea (la fel ca şi în sânge) au fost descoprite antigenele de grupă, ce permit a
stabili apartenenţa de grupă. S-a dovedit că saliva şi sângele fiecărui om deţin aceleaşi
caracteristici de grupă.
În scurt timp a fost stabilită specificitatea de grupă a spermei, urinei, substanţei sudorale
care, după cum s-a stabilit, avea grupă comună cu sângele oricărui individ.
Ca obiecte ce conţin informaţie probantă despre om servesc şi firele de păr. Examinarea lor a
fost posibilă odată cu descoperirea microscopului. Importanţa acestor obiecte în activitatea de
urmărire penală o menţiona şi fondatorul criminalisticii H.Gross la sfârşitul sec. al XIX-lea.
Astfel de obiecte ca particulele de piele, ţesuturile moi (muscular, cerebral etc.), ţesuturile
dure (oase, unghii etc.), organe aparte, celulele acestora, la fel ca şi sângele, poartă în sine toate
însuşirile organismului omenesc.
Oricum, pe la mijlocul sec. al XX-lea, datorită realizărilor în serologie, imunologie şi
ghematologie a devent posibil de utilizat în urmărirea penală mai deplin urmele de sânge, alte
ţesuturi şi secreţii de natură umană. În particular, descoperirea altor grupe de sisteme, pe lângă
sistemul ABO, precum MNSs, P, Luis, gammaglobulinelor etc.(sunt câteva zeci de grupe), au
permis stabilirea sângelui în urme ce aparţine unei persoane concrete, s-au deschis posibilităţi de a
determina apartenenţa sexuală a sângelui, saliei, ferelor de păr, localizarea concretă a acestora,
analiza unor microcantităţi de sustanţe biologice.
În ultimele cîteva decenii, în legătură cu crearea şi dezvoltarea teoriei criminalistice -
odorologia, bazele căreia au fost elaborate pe la mijlocul sec. al XX-lea de către un grup de
criminalişti ruşi, în frunte cu savantul А.Винберг, în practica criminalistică se folosesc şi urmele de
miros ale omului – obiecte specifice de natură biologică umană 24. Particularităţile acestor urme
constau în faptul că ele sunt invizibile, prezenţa lor poate fi confirmată doar cu ajutorul
biodetectorilor specializaţi – câini instruiţi în aceste scopuri.
Odorologia criminalistică reprezintă un sistem de metode elaborate în mod ştiinţific şi
mijloace tehnice de descoperire, ridicare, păstrare şi cercetare a urmelor de miros, cu scopul de a
le folosi ulterior pentru rezolvarea sarcinilor de identificare, dar şi de diagnosticare în procesul
penal. Urmele de miros sunt lăsate, practic, neîntrerupt şi continuă atâta timp cât există sursa de
miros şi condiţiile de formare a acestuia. Individualitatea mirosului de natură umană este
determinată de programul genetic al individului. Experimentele efectuate de savantul englez
Kalmus au demonstrat că mirosul individual al omului nu depinde nici de alimentaţia sa şi nici
de îmbrăcămintea pe care o poartă.
Datele deţinute de către criminaliştii şi specialiştii în canicultură din România, Rusia şi din
alte ţări occidentale, care folosesc metoda odorologiei criminalistice în activitatea practică,
denotă că în încăperile închise, neaerisite, urmele de miros se menţin asupra purtătorilor de astfel
de urme cu o înaltă capacitate de absorbţie până la doi ani. În afară de aceasta, s-a constatat că,
aplicând procedeele existente, pot fi descoperite, ridicate, fixate şi păstrate timp îndelungat
moleculele olfactive ale omului fără ca acestea să-şi schimbe particularităţile. Atât mirosurile de

24
Безруков В.В.,Винберг А.И., Майоров М.Г.,Тодоров Р.М. Новое в криминалистике. Соц. Законность.1965,
№10, с.74-75.

68
fond, cât şi mirosurile diferitelor persoane, nu se amestecă şi nu formează în consecinţă un nou
miros.
În concluzie, trebuie subliniat că cunoaşterea de către organele de urmărire penală a
conceptului de urmă în criminalistică, a diversităţii lor ce pot fi depistate în scena infracţiunii, a
particularităţilor şi însuşirilor sângelui, a altor ţesuturi şi secreţii de natură umană, contriuie efectiv
la descoperirea şi cercetarea infracţiunilor grave, însoţite de violenţă.
Clasificarea şi caracteristica. Clasificarea urmelor de natură biologică umană este necesară
nu numai pentru a studia caracteristicile tipice fiecărui gen de urme, dar şi pentru a determina
mecanismul formării lor în ansamblul tuturor modificărilor apărute la faţa locului în condiţiile
săvârşirii unei infracţiuni.
Profesorul E. Stancu toate urmele biologice le clasifică după provenienţa lor în 3 grupe: -
de secreţie (saliva, secreţia nazală, laptele matern); - de excreţie (urina, fecalele, sperma, sputa,
vomismentele, meconiul, vernix caseoza); - ţesuturi umane (moi: sânge, piele, ţesut muscular,
masă cerebrală; dure: oase şi unghii). La această grupă de urme sunt incluse şi firele de păr,
inclusiv urmele de miros. În opinia autorului „urmele de miros se constituie într-o categorie de
urme distinctă, fără a se confunda cu urmele biologice propriu-zise25”. Această poziţie,
împărtăşită şi de alţi autori26, o considerăm corectă, întrucât urma de miros se formează din
mirosul individual (urmă biologică propriu-zisă, provenită de la corpul persoanei), mirosul
general al omului, precum şi din mirosul suportului27.
Cercetătorii români C. Drăghici şi A. Iacob clasifică urmele în cauză după natura lor la fel,
însă suplimentar le ierarhizează şi după frecvenţa cu care acestea se întâlnesc la faţa locului în:
urme de sânge; urme de salivă; urme de spermă; urme de natură piloasă; urme de natură
osteologică (resturi osoase); urme de ţesuturi moi; urme de miros28.
Revenind la clasificarea urmelor de natură biologică umană trebuie notat că, folosind doar
un singur temei de clasificare a urmelor este foarte greu de cuprins toată diversitatea, corelările
spaţiale şi temporale ale acestora. Deaceea, în cele ce urmează, în baza clasificărilor
criminalistice generale a urmelor, precum şi, luând în calcul sistematizările făcute în literatura de
specialitate29 a urmelor de sânge vom încerca să le ierarhizăm după următoarele criterii: 1) după
felul substanţei creatoare de urmă; 2) după mecanismul de formare a acestora; 3) după starea lor
de agregare.
Cea mai simplă clasificare a urmlor de natură biologică poate fi efectuată în funcţie de
tipul materiei creatoare de urme. În acest sens, mai importante în aspect criminalistic materii ce
formază urmele respective sunt sângele, saliva, sperma, firele de păr, mirosul individual al
omului – obiecte, pe care le vom caracteriza succint în cele ce urmează.
Sângele - este un ţesut fluid complex, care împreună cu limfa si lichidul interstiţial formează
mediul intern al organismului. El îndeplieşte multiple funcţii în metabolism, în autoapărarea
organismului, în coordonarea funcţiilor vitale30. Este alcătuit dintr-o substanţă fundamentală
lichidă - plasma - în care sunt suspendate elemente celulare superior diferenţiate: eritrocite,
trombocite, leucocite. Sângele reprezintă 6-8% sau, altfel spus, 1/13 din greutatea corporală şi
conţine 40-45% elemente figurate, din care 1% sunt leucocite şi trombocite, restul fiind
constituit din hematii.

25
Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul juridic, 2002, p. 137.
26
Cârjan L. Tratat de criminalistică. Bucureşti: Pinguin Book, 2005, p. 267; Doraş S. Criminalistica. Vol.I Tehnica
criminalistică. Chişinău: Ştiinţa,1996, p.154-156.
27
Greblea A., Sandu I., Stoica N.Urmele de miros. În: Tratat practic de criminalistică. Vol.I.Bucureşti: Serviciul
editorial, presă şi propagandă în rândul populaţiei, 1976, p. 221.
28
Drăghici C., Iacob A. Tratat de tehnici criminalistice. Craiova: Sitech, 2007, p.214-215. (468 p.)
29
Golubenco Gh., Adam S. Clasificarea și caracteristica principalelor obiecte de natură biologică umană. În: Legea
și viața, nr.9, 2012, p.12-18.
30
Tratat practic de criminalistică. V.II. Coordonatori: Pop O. şi alţii. Bucureşti: MI, 1978, p.235.

69
 Saliva rezultată din procesul fiziologic al organismului se creează prin eliberarea lichidului
secretat de glandele salivare, deci este un produs biologic de secreţie cu densitatea 1,001-1,017,
pH- 5,8-7,4. Modul de formare a urmei se produce în timpul fumatului, muşcatului, mâncatului,
cântatului la un instrument de suflat, prin sărut, prin eliminarea voită a salivei ş.a.
La începutul anilor '30 ai sec al XX-lea, a fost fundamentată ştiinţific posibilitatea examinării
petelor de salivă în criminalistică. Cercetările au demonstrat că 80% din persoane, independent
de apartenenţa de grupă în sistemul ABO, elimină din sânge diferite secreţii, ca: salivă, lichidul
spermatic, secreţia bronşică, transpiraţia, secreţia lactată, etc
Saliva este un lichid vâscos care conţine peste 98% apă, 0,3% substanţe organice, iar restul
este format din elemente celulare degenerate provenite din glanude, mucoasa bucală şi
limfonoduli, o floră microbiană variată, substanţe anorganice. Substanţele organice sunt compuse
din diferite categorii de proteine, glucide şi lipide.
Sperma face parte din categoria urmelor biologice a căror provenienţă în câmpul infracţional
este caracteristică săvârşirii de infracţiuni cu un grad sporit de pericol social. Sperma, este un
lichid de culoare alb-gălbuie sau galben-cenuşiu, opalescent neomogen, vâscos (are o vâscozitate
de 3 ori mai mare decât a serului sanguin), este uşor alcalin pH = 7,2-7,6; greutate specifică 1,02
– 1,04 cu un volum de 2,5-5,5 ml; are miros caracteristic (de scrobeală) se lichefiază după 15-20
minute. Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea pe diverse suporturi a lichidului
spermatic ejaculat în momentul consumării unui act sexual de către bărbaţi, ca urmare a
masturbării, ori ca consecinţă a unor tulburări neuro-psihice.
Firele de păr alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice, care în criminalistică li se
atribuie denumirii diferite, precum: “urme de natură piloasă” sau “urme sub forma firelor de păr”
cercetarea lor având scopul de a stabili valoarea de identificare a lor, măsura în care acestea pot
contribuii la identificarea persoanelor de la care provin.

8.3.4. Cercetarea criminalistică a urmelor instrumentelor de spargere

Abordarea urmelor de unelte şi instrumente presupune contextul aplicării lor la spargerea
unor obstacole în cadrul comiterii infracţiunilor (uşile unor încăperi, dulapuri metalice, seifuri
etc.). De aceea, urmele în cauză se mai numesc urme de spargere. Deci, spargerea prezintă
distrugerea totală sau parţială a unor încuetori, pereţi, tavane, ferestre sau altor obstacole penru a
pătrunde în încăperi închise.
În aceste scopuri se utilizează atât dispozitive special confecţionate (“gură de lup”,
„balerină”, „buldozer” ş.a.), cât şi instrumente de uz casnic, precum topoare, răngi, ferestraie,
dalte ş.a. Uneori efracţia se face cu ajutorul unor obiecte ocazionale găsite la locul faptei –
vergea metalică, o bucată de ţeavă ş.a. Alteori se aplică şi aparate electrice de tăiere cu arc
voltaic sau aparate de sudare.
Cunoaşterea modalităţilor de spargere permite a stabili caracterul evenimentului, spre
exemplu, se poate de delimitat spargerea reală de cea înscenată (virtuală), de a stabili tipul
instrumentului folosit la spargere, de judecat despre puterea fizică a făptuitorului ş.a. Spre
exemplu, despre puterea şi particularităţile fizice ale infractorului se poate judeca ţinându-se cont
de gradul de deteriorare a obstacolului, instrumentul folosit, punctul de exercitare a eforturilor în
momentul spargerii. Într-un şir de cazuri, după urmele de despicare se determină dacă
spărgătorul a fost stângaci. În atare cazuri pe obiectul aflat în poziţie verticală, urmele de tăiere
sunt plasate din partea stângă.
Dacă obiectul se despică în poziţie orizontală, loviturile principale de topor se aplică din
stânga spre dreapta, iar din dreapta spre stânga se retează doar surcelele destratificate. Partea
mult mai înclinată a despicăturii în aceste cazuri se află din stânga.
Având în vedere acţiunea nemijlocită a instrumentelor asupra obstacolului, urmele lăsate de
ele sunt de mai multe feluri: de apăsare şi forţare, de lovire, de alunecare, de tăiere ş.a.

70
 Urmele de apăsare şi forţare apar în rezultatul acţiunii instrumentului perpendicular asupra
obstacolului în în calitate de pârghie pentru a zmulge lăcăţile, a forţa uşile etc. Acestea sunt urme
statice de adâncime ce reproduc forma, dimensiunile, microrelieful părţii de contact a
instrumentului de spargere. Urmele de lovire se crează în urma acţiunii uneltei în direcţie
perpendiculară faţă de suprafaţa primitoare cu un ciocan, rangă, topor sau alt obiect percutant cu
scopul de a o distruge.
Acestea reproduc parţial sau integral forma şi relieful părţii de contact a uneltei ce permite
a aprecia natura lui, caracteristicile generale, uneori şi individualizarea obiectului cu care s-a
operat. Urme formate prin alunecarea uneltei pe suprafaţa obstacolului sub un unghi ascuţit sau
paralel: în cazul alunecării unei rănji pe bara de zăvorâre a broaştei uşii sau în încercarea de a o
deschide cu o cheie străină ori cu un şperaclu. Urme de tăiere lasă instrumentele precum: toporul,
dalta, cuţitul, foarfecele ş.a. Deşi prin natura lor sunt urme dinamice ele pot servi în numeroase
cazuri la identficarea uneltei folosite, datorită reproducerii în urmă a neregularităţilor de pe tăişul
instrumentului sub formă de striaţii orientate în sensul mişcării.
Urmele de pilire şi sfredelire sunt specifice cazurilor de spargere efectuate prin aplicarea
bomfaierelor, pilelor, sfredelelor şi burghielor De cele mai multe ori aceste urme sunt valabile
pentru a stabili grupa generică a instrumentului cu care s-a operat. Uneori însă, în urma de
sfredelire, dacă a rămas fundul ei (canal orb), se pot releva şi expluata particulartăţile
individualizatoare ale sfredelului folosit.
Urmele uneltelor şi instrumentelor de spargere se consemnează în procesul-verbal, se
fotografiază şi se ridică prin mulare cu ajutorul pastelor polimerice.
În cadrul expertizei traseologice, pentru rezolvarea problemei identificatoare (dacă urmele
de spargere au fost create de instrumentul prezentat) se expediază obiectele purtătoare de urme,
mulagele acestora, fotografiile, schiţele locului faptei şi procesele-verbale respective.

8.3.5. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport

Examinarea urmelor lăsate de mijloacele de transport se efectuează în cazurile în care
acestea constituie obiectul unui furt ori au fost folosite de către infractori pentru transportarea
bunurilor furate, precum şi în cazurile unor accidente rutiere. La această categorie de mijloace
traseologia cataloghează automobilele, motocicletele, bicicletele, tractoarele cu şenile sau cu
remorci, săniile, căruţele ş.a.
Prin urme lăsate de aceste mijloace se numără – urmele-formă care reproduc construcţia
exterioară a părţii rulante ce contactează cu obiectul primitor; - urmele părţilor proeminente ale
mijlocului de transport; - detaliile şi părţile mijlocului de transport ce s-au desprins de la acesta
(urme-obiecte, urme-materie).
Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport permite a soluţiona
sarcini identificatoare, dar şi diagnosticatoare (direcţia şi viteza de deplasare, locul tamponării,
unghiul sub care s-au ciocnit transporturile şi alte împrejurări, realizate mai cu seamă în cadrul
expertizelor autotehnice).
Urmele mijloacelor de transport, la fel ca şi alte urme ce ţin de cercetarea traseologică, în
dependenţă de calităţile suprafeţei de primire, pot fi de adâncime şi de suprafaţă, statice şi
dinamice, de stratificare şi de destratificare, locale şi periferice. Urmele de stratificare pot fi
pozitive, adică lăsate de părţile proeminente şi îmbâxite cu murdărie şi - negative, formate de
murdăria impregnată în nervii cauciucului roţilor. Urmele dinamice apar în cazul frânării sau
alunecării necontrolate a automobilului în cazul când roţile sunt complet blocate în procesul de
frânare.
Descoperirea urmelor mijloacelor de transport în cadrul cercetării la faţa locului, de regulă
nu comportă dificultăţi. Ele se fixează sub aspect procesul, cât şi tehnic – prin fotografiere şi
alcătuirea unor schiţe. Urmele de suprafaţă se ridică prin copiere (transfer) cu ajutorul unor
pelicule adezive, cele de adâncime – prin mulare cu soluţie de ipsos.

71
 Însemnătate identifcatoare pronunţată, dar şi informaţie de căutare deţin urmele părţilor
rulante ale mijloacelor de transport, analiza cărora permit a judeca despre tipul, modelul,
particularităţile constructive, apartenenţa generică a acestuia. În aceste scopuri se determină:
- ecartamentul transportului, adică distanţa dintre axele mediane ale urmelor paralele lăsate de
cele două roţi (din stânga şi din dreapta). De regulă, se măsoară ecartamentul roţilor din spate ca
unitate mai stabilă pentru un anumit tip de maşină. Urmele roţilor din faţă a transportului se
studiază în locurile de cotitură sau de întorsătură a transporturilor.
- ampatamentul (baza) constituie depăratarea dintre osia dinainte şi cea din spate a vehicolului.
În scopul asigurării exactităţii toate măsurările, în limita posibilităţilor se efectuează de mai
multe ori. În cazul depistării unor urme de roţi duble, punctele de măsurare se iau din mijlocul
spaţiului dintre amprentele roţilor împerechiate. În scopul măsurării ampatamentului maşinii se
iau punctele extreme ale urmelor roţilor din faţă şi respectiv a celor din spate, descoperite pe sol
moale sau pe zăpadă în cazul staţionării ei.
- particularităţile desenului antiderapant (lăţimea bandajului roţii, diametrul roţii, elementele
specifice de uzură, prezenţa corpurilor străine în nervii cauciucului). Diametrul roţii se stabileşte
prin măsurarea distanţei dintre două puncte specifice care se repetă în urmă (uzură, corp străin în
nervii reliefului antiderapant).
- direcţia de deplasare a mijlocului de transport se determină după mai mulţi indici:- stropii ce
se formează în momentul traversării unei băltoace sunt orientaţi înainte şi lateral, formînd un
unghi deschis spre direcţia de circulaţie; - densitatea substanţei depuse de roţi în urmele de
stratificare scade pe măsura îndepărtării transportului de la locul murdar (ulei, băltoaca de apă); -
capătul subţiat al picăturilor de ulei, carburanţi, căzute pe şosea, indică direcţia circulaţiei; - la
trecerea automobilului peste tulpinile rupte ale plantelor (paie, crenguţe) acestea se îndoaie sau
se rup, formînd un unghi, vîrful căruia este orientat în sensul opus mişcării transportului; -
urmele de frînare ale roţilor blocate devin tot mai pronunţate în lăţime şi intensitate la sfîrşitul
acestora, fapt lămurit prin acumulări de praf răzuit de către roţi; - deschizătura unghiului urmei
creat de desenul antiderapant în formă de „brad” sau semnul „v”, a autovehiculelor de tonaj mare
este orientat în direcţia mişcării.
Toate caracteristicile urmelor părţilor rulante a transportului se consemnează în procesul-
verbal a cercetării locului faptei, se fotografiază după metoda panoramei liniare, iar aparte –
unele zone mai clare şi mai pronunţate lăsate de protector, care ulterior se ridică prin mulare cu
soluţie de ghips.
Cât priveşte detaliile şi părţile acestora desprinse de la transport şi rămase la faţa locului în
urma accidentului rutier, sunt folosite pentru căutarea şi identificarea lui, determinarea locului
unde a avut loc tamponarea. Cioburile de sticlă provenite de la fară permit a determina tipul,
modelul şi marca articolului în funcţie de varietatea transportului.
Urmele provenite de la părţile proeminente a mijlocului de transport totdeauna sunt urme
rezultate din contactul reciproc al obiectelor (urme-perechi), formate în momentul ciocnirii a cel
puţin două mijloace, sau în cazul lovirii victimei, precum şi în situaţia în care aceasta este călcată
ş.a. Cercetarea urmelor de contact reciproc se efectuează pentru a identifica mijlocul de transport
care a părăsit locul faptei.
După reţinerea lui, acesta se cercetează într-o anumită succesiune: mai întâi, se examinează
suprafeţele de dinainte, mai apoi, cele din stânga, din spate şi, mai apoi părţile laterale din
dreapta, după care - suprafaţa de sus şi, în sfârşit, cea de jos a transportului. O atenţie sporită se
atrage urmelor de contat reciproc.
Analiza urmelor de ciocnire a mijloacelor de transport se efectuează luând în calcul că
tamponările pot fi de câteva feluri: - în cazurile când transporturile se deplasau în sensuri opuse;
-când mijloacele de transport circulau în aceeaşi direcţie; - când mijloacele de transport se
mişcau sub un unghi unul faţă de altul.

72
 O astfel de analiză permite chiar în cadrul cercetării la faţa locului a judeca despre faptul ce
fel de urme au rămas pe unul din mijloacele de transport create de părţile concrete ale altui
mijloc de transport.
Urmele de sanie, schiuri apar în procesul lunecării lor pe zăpadă şi sunt urme dinamice.
Identificarea este posibilă doar în cazul în care în urme se reproduc eventuale defecte şi alte
particularităţi ale reliefului suprafeţelor creatoare de urme.

8.4. Bazele metodicii de expertiză traseologică

Examinările traseologice se realizează într-o anumită ordine, determinată de metodica
ştiinţifică a expertizei respective. În cadrul acestui proces, orientat spre soluţionarea sarcinilor
identificatoare sau diagnostificatoare, se aplică metode, proceduri şi mijloace speciale.
Cercetările cuprind următoarele stadii principale: de pregătire; stadia intrinsecă (analitică);
cercetarea comparativă; stadia de generalizare, apreciere a rezultatelor cercetării şi formularea de
concluzii.
În aceste scopuri expertului traseolog i se prezintă obiectele în litigiu ridicate în cadrul
cercetării locului faptei şi mostrele de comparaţie – obiecte presupuse a fi creatoare de urme.
Aceste materiale uneori se însoţesc de procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală în
cadrul cărora au fost ridicate obiectele litigoase.
După familiarizarea cu ordonanţa de dispunere a cercetării, cu alte materiale incipiente,
expertul clarifică sarcinile de expertiză; efectuează un examen preliminar al obiectelor, stabileşte
suficienţa lor pentru a rezolva întrebările formulate în faţa lui şi schiţează un plan de lucru cu
indicarea metodicii tipice pentru astfel de situaţie.
Examinările identificatoare propriu-zise se încep cu stadia intrinsecă: a urmei de pe obiectul
purtător (a mulajului acesteia) şi a obiectului de idenificat, mai fregvent a modelului
experimental al urmei în formă de mulaj sau copie executată cu vopsea tipografică ş.a. În cadrul
acestui proces se scot în evidenţă caracteristicile generale şi particulare a obiectelor examinate.
Apoi se trece la examinarea comprativă a urmelor, apreciindu-se coincidenţele şi divergenţele
relevate privind forma şi microrelieful obiectului în litigiu şi a urmei acestuia. Pe această bază se
formulează concluzii cu privire la prezenţa sau lipsa identităţii sau a apartenenţei la o grupă
generică.
O varietate a expertizelor traseologice prezintă stabilirea întregului după părţile
componente ale acestuia (apartenenţa părţilor unui tot întreg). Necesitatea unor astfel de
examinări apare în cazul în care la locul faptei se descoperă: părţi ale unor obiecte (cioburi de
sticlă din fara unui transport), iar în fara automobilului ce a părăsit locul accidentului se
depistează rămăşiţe de astfel de cioburi; bura unui cartuş, confecţionată în condiţii casnice dintr-
o bucată de ziar, iar la bănuit în cadrul percheziţiei se depistează o altă parte a aceluiaş ziar ş.a.
În astfel de cercetări se supun comparaţiei microrelieful marginilor liniei de separare a
obiectelor, forma, dimensiunile şi particularităţile structurale ale acestora.
În faţa expertului, mai frecvent se formulează următoarele întrebări: - dacă două şi mai
multe obiecte au constituit anterior un tot întreg; - dacă obiectul prezentat la expertiză (detaliu,
fragment de detaliu) prezintă sau nu element component al unui mecanism concret; - dacă
obiectele prezentate au constituit anterior un anumit complet; - dacă obiectele prezentate la
expertiză s-au păstrat împreună (într-un singur pachet) ş.a.

8.5. Cercetarea substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică)

În cadrul cercetării locului faptei nu de puţine ori urme infracţionale tradiţionale, precum cele
de mâini, picioare, de dinţi sau lăsate de diversele unelte şi instrumente nu se depistează. În
schimb, scena infracţiunii totdeauna conţine numeroase microurme, microfibre, microcantităţi de
sbstanţe, numite generic – microobiecte, aflate în legătură cauzală cu evenimentul infracţional.

73
 Deci, microobiectele sunt obiectele materiale legate cauzal cu infracţiunea, căutarea,
detectarea, ridicarea şi cercetarea cărora este imposibilă sau problematică cu ochiul neînarmat,
datorită dimensiunilor şi masei lor reduse.
Prin urmare, caracteristicile principale ale microobiectelor cuprind: legătura lor cu
evenimentul infracţional; imposibilitatea sau dificultatea căutării şi detectării lor cu ochiul
neînarmat; fixarea, ridicarea şi cercetarea acestora este imposibilă fără mijloace tehnice speciale;
parametrii cantitativi şi dimensionali extrem de mici ai microobiectelor.
În scopuri practice microobiectele în criminalistică se clasifică după mai multe criterii:
1) în dependenţă de starea lor, ele se divizează în: ■ lichide (amestecuri, emulsii,
suspenzii); ■ solide (structură cristalină, amorfe); ■ stare gazoasă;
2) după natura apariţiei, microobiectele sunt: ■ organice; ■ neorganice, care, la rândul lor,
se împart în naturale şi produse ale activităţii umane;
3) în funcţie de sursa de provenienţă, microobiectele pot fi divizate în: ■ provenite de la
făptuitor; ■ de la victimă; ■ de la uneltele infracţiunii sau mijloacele de transport; ■ din câmpul
infracţional;
4) raportate la mecanismul apariţiei, microobiectele îşi fac apariţia prin: ■ desprindere
mecanică; ■ dezmembrare mecanică.
Detectarea, fixarea şi ridicarea microobiectelor se efectuează în procesul cercetării la faţa
locului, uneori în cadrul percheziţiei, ridicării de obiecte sau documente, examinării corporale,
verificării declaraţiilor la locul faptei.
Procesul de căutare şi depistare a microobiectelor trebuie realizat cu respectarea unor
măsuri de precauţie, printre care se numără: toate obiectele mai întâi se observă fără strămutarea
acestora; în cazul când poziţia obiectelor se schimbă sub ele se plasează fâşii de hârtie albă
curată sau de polietilenă; atingerea obiectelor pe care se presupune că sunt microurme se
efectuează cu un instrumentariu curat, obiectele se prind cu mâina înmănuşată; fiecare obiect sau
mostră se pachetează aparte, cele umede se usucă la temperatura camerei; ambalajul trebuie să
fie curat cu inscripţii de rigoare şi semnături ale persoanelor responsabile; este inadisibil
pachetarea probelor materiale în amestec cu mostrele de comparaţie; toate borcanele, sticluţele,
pachetele cu probele şi mostrele ambalate urmează a fi sigilate astfel, încât să se excludă
posibilitatea de a le deschide fără a deteriora impresiunea de ştampilă.
În scopul desprinderii microurmelor de la obiectele purtătoare se foloseşte
microaspiratorul, lenta adezivă, magneţii, beţişoare electrostatice, complete de capilare, seringi
de masă plastică de 5ml, containere de masă plastică de diferite dimensiuni, pensete, bisturii etc.
Pelicula adezivă este una din cele mai universale mijloace de ridicare a microobiectelor. Cu
ajutorul ei microobiectele se ridică, practic, de pe orice suprafaţă, fără a denatura topografia lor
pe obiectul suport, evoluând totodată în calitate de mijloc de fixare. În lipsa a astfel de pelicule
poate fi utilizată şi hârtia fotografică umezită sau pelicula dactiloscopică.
Importanţa lor ca purtători de informaţie a sporit odată cu dezvoltarea metodelor fizice,
chimice, biologice ş.a. de analiză a acestor obiecte de mici dimensiuni şi masă, dar mai ales în
condiţiile actuale.
Actualmente, când organele de urmărire penală şi subdiviziunile criminalistice se înzestrează
cu noi tehnici şi tehnologii contemporane, devine posibil a detecta, fixa şi ridica diverse
microobiecte, care, prin examinarea lor se obţin informaţii absolut inaccesibile în perioada
anterioară.
Se poate afirma, că începând cu anii '60 ai sec. al XX-lea, s-a trecut treptat de la ideologia
chimiei judiciare, fizicii judiciare, biologiei judiciare etc. la conceptul formării unei noi direcţii
în criminalistica contemporană – cercetarea criminalistică a substanţelor, materialelor şi
articolelor din ele – substanţiologia (materiallogia) criminalistică.
Prin aceasta, criminalistica a fost recunoscută ca ştiinţa-matcă, fundamentală pentru
cercetările criminalistice substanţiologice. Dezvoltarea de mai departe a multiplelor genuri şi

74
varietăţi de astfel de expertize a condus la formarea unei baze metodico-ştiinţifice unice,
sprijinite pe tezele unui rând de teorii criminalistice, în primul rând, teoria identificării şi a
diagnosticării. S-a început instruirea profesională după programe unificate a cadrelor de experţi
în unităţile de expertiză în care se efectuează examinările substanţiologice.
Această direcţie în criminalistica modernă a devenit practic parte de sinestătătoare a
cercetării criminalistice a urmelor materiale, subclasă a expertizelor criminalistice de examinare,
mai cu seamă a microobiectelor prin aplicarea unui complex de metode analitice (microscopice,
morfologice, spectroscopice, cromatografice, roentghenoscopice ş.a.), preluate din domeniile
fizicii, chimiei, biologiei şi altor ştiinţe.
În cadrul anumitor ştiinţe naturale sau tehnice nu este posibil a stabili grupa generică a
substanţelor, materialelor, obiectelor sau individualizarea anumitor obiecte materiale, întrucât
nici o ramură ştiinţifică nu se ocupă de elaborarea metodelor de diferenţiere a materialelor
omogene după natura lor, perioada fabricării sau după condiţiile de exploatare.
Obiectul expertizei substanţiologice prezintă datele faptice, stabilite prin examinarea
probelor materiale (substаnţe, materiale, articole, obiecte-purtătoare de microurme) cu aplicarea
metodelor ştiinţelor tehnice şi ale naturii, adaptate la necesităţile soluţionării sarcinilor
criminalistice31.
Sarcinile generale al expertizei substanţiologice rezidă în stabilirea: 1) naturii
microobiectelor localizate pe obiectul purtător; 2) apartenenţa obiectului la o anumită mulţime
(clasă, gen, tip, varietate) acceptată într-un domeniu sau altul; 3) identităţii individuale a
obiectelor; 4) faptului şi mecanismului interacţiunii de contact a obiectelor; 5) însuşirilor şi
stărilor obiectelor relevante pentru determinarea împrejurărilor faptice ale cauzei instrumentate
(locul, perioada şi modul de fabricare, cauzele modificării acestora ş.a.)
Cercul obiectelor expertizei substanţiologice este destul de divers: urme de împuşcătură,
muniţie, gloanţe, metale, materiale de construcţie, fibre, ţesuturi, sticlă, substanţe narcotice,
articole din cauciuc, carburanţi, lubrifianţi, lacuri, vopsea, smalţuri, sol, hârtie, cleiuri, materiale
de scris, inclusiv şi microcantităţi ale obictelor menţionate, dar şi a altor obiecte.
De notat însă, că nu toate substanţele, materialele şi articolele din ele devin obiecte ale
expertizei substanţiologice, o mare parte dintre acestea sunt examinate în cadrul expertizei
medico-legale (urme de sânge, diverse fluide de natură biologică umană, fire de păr pe
vestimentaţia şi corpul victimei etc.); muniţia, pulberile, gloanţele se cercetează în cadrul
expertizei balistico-criminalistice; cernelurile, pastele de scris, hârtia ş.a. sunt obiecte ale
expertizei tehnico-criminalistice a documentelor. Un rând de obiecte sunt de resortul expertizei
tehnico-incendiare, merceologice şi altor clase şi genuri de expertize.
În cadrul expertizei se respectă o anumită consecutivitate în aplicarea metodelor expertuale.
De regulă, examinarea începe cu analiza morfologică a caracteristicilor constructive exterioare a
corpurilor fizice concrete, după care prin aplicarea microscopiei (analiza în lumină penetrantă,
polarizată, electronică cu baleaj, a contrastelor de fază etc.) se studiază şi caracteristicile
constructive interioare ale obiecteor.
În continuare, se stabileşte compoziţia substanţelor şi materialelor, determinându-se natura
obiectului, tehnologia fabricării lui, apartenenţa părţilor unui tot întreg, conţinutul elementar ş.a.
În aceste scopuri se folosesc metode, precum: analiza spectrală de emisie, analiza
microspectrală cu lazer, analiza atomică de absorbţie, analiza microspectrală în radiaţii
Roentghen, spectroscopia în raze infraroşii, cromatografia ş.a.

8.6. Cercetarea criminalistică a urmelor de miros uman (odorologia criminalistică)

Ese ştiut că omul are un miros individual, specific lui, determinat de procesele metabolice
petrecute în organismul individului conform progamului genetic al acestuia. Valorificarea
urmelor de miros pentru căutarea şi reţinerea răufăcătorilor, a obiectelor furate, dar şi pentru
31
Яблоков Н.П. Криминалстика: учебник. Н.П. Яблоков/ 2-e изд., перераб. и доп. М.:Норма, 2008, с.135.

75
stabilirea apartenenţei unor obiecte anumitor persoane, coboară în cele mai vechi timpuri,
folosindu-se în aceste scopuri câinii de urmărire. Însă metoda în cauză, până nu demult î-şi găsea
aplicare doar în activitatea specială de investigaţii, rezultatele acestor experienţe neavând valoare
probantă în sfera combaterii criminalităţii. Acest fapt, în anumite limite a fost determinat şi de
specificul folosirii câinilor în cauză doar pentru prelucrarea urmelor proaspete cu ocazia
cercetării la faţa locului a infracţiunilor.
Realizările contemporane ale ştiinţelor naturii, dar şi experienţa criminalistică mondială
acumulată de practica utilizării urmelor de miros în descoperirea faptelor penale, au permis
actualmente elaborarea unei metodologii ştiinţific argumentate cu privire la recoltarea şi analiza
urmelor lăsate de substanţele mirositoare ale omului. A apărut o direcţie nouă în criminalistica
modernă întitulată odorologia criminalistică, - o ramură a tehnicii criminalistice în dezvoltare
care studiază legităţile formării urmelor de miros ale omului şi elaborează metode şi mijloace de
depistare, ridicare, conservare şi valorificare a acestora în scopul descoperirii şi cercetării
infracţiunilor.
Mirosul prezintă o însuşire a obiectelor materiale, a substanţelor de a elimina în mediul
înconjurător elemente chimice volatile ce excită membrana mucoasă a canalelor nazale ale
omului sau animalului, fiind percepute ca imagini olfactive. Respectiv, urmele de miros în
criminalistică prezintă substanţele mirositoare şi amestecurile lor, localizate pe obiectele-
purtătoare sau în aerul liber care pot fi detectate cu ajutorul simţurilor olfactive ale
biodetectorului32.
Urmele de miros sunt emanate, practic, neîntrerupt şi continuă atâta timp cât există sursa de
miros şi condiţiile de formare ale acestora. În funcţie de durata lor de existenţă urmele olfactive
se împart în: ● urme proaspete, cu o vechime de până la o oră; ● urme normale, cu o vechime
între 1 şi 3 ore; ● urme reci, cu o vechime mai mare de 3 ore.
Mirosul individual al omului nu depinde nici de alimentaţia sa şi nici de îmbrăcămintea pe
care o poartă. Un câine, antrenat în mod special, este în stare să distingă acest miros de alte
mirosuri şi, prin urmare, în cadrul aşa-numitei selecţii odorologice, să recunoască un om după
mirosul individual al acestuia.
În funcţie de metodele de ridicare, analiză şi înregistrare a mirosurilor, odorologia
criminalistică se împarte în odorologie caniculturală şi odorologie instrumentală (olfactronică).
În odorologia caniculturală, în calitate de analizator al substanţelor mirositoare, se foloseşte
organul olfactiv al câinelui-poliţist, iar în cea instrumentală se aplică aparate fizico-chimice,
capabile să evidenţieze spectrul obiectelor mirositoare, să-l înregistreze sub formă de ol-
factrogramă şi să detecteze cu o înaltă sensibilitate componentele constituente ale mirosului.
Principalele mijloace de colectare şi conservare a urmelor de miros sunt şerveţele de
bumbac (tifon, flanelă) de cca 10x15 cm; borcane curate de 0,5 l, foarfece; un rulou de foiţă de
staniolă; injector de apă distilată; mănuşi de cauciuc chirurgicale; spirt etilat 96% (pentru
prelucrarea instrumentelor); pensetă dezodorizată; eprubete; plicuri; hârtie pentru pachetare ş.a.
Când la faţa locului sunt observate urme de picioare, ori obiecte, posibil purtătoare de urme
de miros, este interzisă apropierea celor care efectuează cercetarea sau a oricare altei persoane la
o distanţă mai mică de 2-3m pentru a nu se crea urme olfactive suplimentare.Prin aceasta se evită
distrugerea sau formarea altor urme noi.
Fixarea în cazul urmelor odorologice (a probelor de miros recoltate de pe obiectele şi urmele
materiale din scena infracţiunii) constă în consemnarea în procesul-verbal a caracteristicilor
acestor obiecte şi urme purtătoare de miros, care pot avea importanţă pentru identificarea
odorologică ulterioară. Fixarea nemijlocită a urmelor constă în ridicarea şi conservarea lor,
întrucât aceste urme pot fi uşor pierdute ca urmare a volatilităţii, difuziei şi împrăştierii lor.
Deci, ridicarea urmelor de miros se efectuează până la începutul fazei dinamice a cercetării
locului faptei. Mai frecvent, obiectele pe care pot fi găsite urmele de miros sunt: pete de sânge
32
Старовойтов В.Я., Шамонова Т.Н. Запах и ольфакторные следы человека. М.:ВКНЦ, 1992.

76
uscat, particule desprinse şi uscate ale organismului uman; lucruri ce prezintă obiecte
vestimentare (haine, încălţăminte); mucuri de ţigară, urme de încălţăminte, unelte ale infracţiunii
precum şi alte obiecte care au fost în contact nemijlocit cu corpul persoanelor în viaţă.
Dacă obiectele purtătoare de miros sunt de dimensiuni relativ mici, acestea se ridică cu
penseta şi se pachetează ermetic în recipienţi curaţi de sticlă.
În cazul în care, purtătorul de miros este voluminos şi nu poate fi ridicat de la faţa locului, se
procedează la prelevarea mirosului de pe acesta cu o bucată de pânză sterilă din bumbac
(flanelă), care se aduce în contact cu acea suprafaţă a obiectului purtător de urmă, pe care se
presupune că există urme olfactive.
Pânza în cauză, numită şi „sorbent”, după ce s-a pulverizat puțin cu apă distilată, se acoperă
ulterior cu o foiţă de staniolă, se prezează uşor şi, după cel puţin 30-40 de minute se ridică cu o
pensetă dezodorizată şi se introduce într-un vas de sticlă, steril care se va închide ermetic. Astfel
conservată, urma de miros poate fi păstrată timp de mai mulţi ani.
Tot în această ordine de idei, trebuie menţionat şi faptul că este la fel de important de indicat
în procesul-verbal şi date despre ora ridicării posibilelor urme de miros, viteza vântului,
temperatura aerului, prezenţa mirosurilor izbitoare de natură străină, întrucât astfel de urme
foarte repede se volatilizează şi se modifică sub acţiunea condiţiilor climaterice de la faţa locului.
În scopul efectuării examinării odorologice ulterioare apare necesitatea prelevării mostrelor de
miros de la persoanele ce urmează a fi verificate. În acest sens, pentru a exclude „contaminarea”
probelor, este oportun a încredinţa această operaţiune unei persoane care nu a participat la
cercetarea locului faptei.
Prelevarea de mostre constă în aducerea în contact cu corpul persoanei bănuite (verificate) a
unui fragment de aceiaşi pânză sterilă (sorbent) timp de cel puţin 20-30 de minute, după care
sorbentul se pachetează ermetic şi poate fi folosit în examinările comparative.
Analiza comparativă a mirosurilor (ridicat de la faţa locului şi a mostrelor preluate de la
persoana bănuită) se realizează cu aplicarea metodei „selecţiei chinologice” într-o încăpere
specială, echipată cu un ecran de sticlă pentru a neutraliza influenţa persoanelor participante
asupra câinelui.
Biodetectorul specializat (câinele-poliţist) recepţionează proba de miros obţinută de la
persoana verificată şi alege printre mai multe probe de miros, ridicate de la diverse locuri ale
faptei, alegând sursa aceluiaşi miros printre obiectele prezentate (nu mai puţin de 10 borcane cu
probe de miros).
Depistând mirosul respectiv, câinele adoptă o anumită poziţie – semnal, conform instruirii lui
(fie că latră fie că se culcă cu botul spre borcanul respectiv) ceea ce demonstrează identitatea
mirosurilor comparate. Credibilitatea rezultatelor selecţiei sporeşte, dacă procedura de verificare
se repetă cu schimbarea locului borcanelor cu mostre de miros prezentate şi folosirea în acest
scop a altui câine-dublor.
În concluzie, trebuie menţionat că acest gen de investigaţie criminalistică, cu regret, nu a
obţinut încă o răspândire în unităţile de expertiză judiciară ale ţării noastre. În opinia noastră,
aplicarea odorologiei criminalistice în scopul descoperirii infracţiunilor ce se comit mai cu
seamă contra persoanelor (omucideri, tâlhării, violuri), în cadrul cărora se relevă tot mai puţine
urme tradiţionale (de mâini, de picioare etc.), poate deveni un factor important, fie şi cu valoare
tactico-operativă, în investigarea faptelor penale.

8.7. Note cu privire la cercetarea urmelor sonore (videofonoscopia criminalistică)

Procesul comiterii infracţiunilor este însoţit nu numai de acţiuni, dar şi de vocea, vorbirea
participanţilor la aceasta, care produc anumite modificări în ambianţa materială în formă de urme
specifice, numite urme sonore. Aceste urme, datorită răspândirii fără precedent în viaţa cotidiană

77
a diverselor mijloace tehnice de fixare şi transmitere a audiovideoimaginilor, în special a
telefoanelor mobile, sunt folosite tot mai frecvent în calitate de materiale de probă în investigarea
faptelor penale. Ca rezultat, în cadrul cercetării criminalistice a urmelor infracţiunii s-a format o
nouă direcţie – videofonoscopia criminalistică. Respectiv, în ramura expertizei judiciare se
efectuează şi expertiza videofonoscopică.
Obiectele acestui gen de expertiză sunt videofonogramele în litigiu ce conţin informaţie cu
semnificaţie criminalistică, sursele cărora sunt mai frecvent omul, animalele, mijloacele de
transport, fenomenele naturii (zgomote produse de ploaie, vânt etc.), particularităţile sonore ale
stărilor de fapt de la faţa locului (strigătul victimei, zgomotul motorului unui autoturism,
sgomotul unei împuşcături ş.a.).
De multe ori acestea se obţin în cadrul efectuării unor acţiuni de urmărire penală şi speciale
de investigaţiii, autorizate de către judecătorul de instrucţie (interceptarea comunicărilor şi
înregistrarea de imagini, supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice ce asigură
înregistrarea ş.a.) sau, fiind prezentate de către învinuit, partea vătămată, apărător, alt subiect al
procesului, pentru a fi administrate la dosar.
Metodica a astfel de expertize de verificare a adminisibilităţii şi veridicităţii informaţiei
fixate pe fonogramă, are la bază tezele ştiinţifice ale identificării şi diagnosticării criminalistice,
ale teoriei traseologiei, fizicii, acusticii, electronicii, lingvisticii şi altor domenii ştiinţifice. În
cadrul investigaţiilor se soluţionează sarcini identificatoare şi diagnosticatoare, eficacitatea
cărora depinde foarte mult de calitatea şi volumul mostrelor de comparaţie libere şi
experimentale. Acestea din urmă se obţin de către specialişti, în condiţii asemănătoare cu cele ale
înregistrărilor litigioase.
În rândul sarcinilor soluţionate în cadrul cercetării urmelor sonore şi a tehnicii respective de
înregistrare sunt: ■ identificarea persoanei după voce şi vorbire, înregistrată pe fonogramă; ■
stabilirea naturii şi caracterului diverselor genuri de zgomote înregistrate pe fonograme; ■
identificarea dispozitivului de audiovideoînregistrare; ■ diagnostica stării psihofiziologice şi a
însuşirilor personale ale vorbitorului (categoria vârstnică, limba maternă, studii, apartenenţa
naţională ş.a.); ■ dacă fonograma a fost sau nu supusă montării mecanice sau electroacustice; ■
dacă fonograma prezintă originalul sau copia înregistrării ş.a.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Expuneți evoluția cunoștințelor despre urmele infracțiunii.
2. Dați noțiunea de urmă infracțională în sens larg și îngust al cuvântului.
3. Cum poate fi determinată traseologia criminalistică?
4. Cum se clasifică urmele în traseologie?
5. Care sunt tipurile desenelor papilare și însușirile lor?
6. Care este procedura fixării și ridicării urmelor de încălțăminte?
7. Formulați noțiunea de urmăbiologică și caracterizați principalele.
8. Caracterizați urmele de spargere și de transport.
9. Care este esența substanțiologiei criminalistice?
10.Care este obiectul de studiu al odorologiei criminalistice?
11. Treceți în revistă sarcinile soluționate în cadrul videofonoscopiei criminalistice.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Gh. Golubenco. Urmele infracţiunii (Teoria şi practica examinării la faţa locului). Garuda-art. Chişinău,
1999. - Golubenco Gh. Criminalistică. Cercetarea urmelor materiale ale infracţiunii. Chişinău: FEP
Tip.Centrală, 2015; - Voinea D., Drăghici C., Necula I. Categorii de urme care fac obiectul de studiu al
tehnicii criminalistice. Bucureşti: H.G.Chimics S.R.L., 2011; - Басалаев А.Н., Гуняев В.А. Следы
орудий и инструментов. Л., 1979; - Басалаев А.Н., Гуняев В.А. Следы транспортных средств. Л.,
1974. - Вандер М.Б. Использование микрочастиц при расследовании преступлений. – СПб: Питер,
2001. - Голдованский Ю.П. Следы рук. М., 1981. - Железняк А.С. Материальные следы –

78
важнейший источник криминалистической информации. Омск. 1975. - Криминалистическая
экспертиза. М., 1968. Вып.6; - Крылов И.Ф. Криминалистическое учение о следах. Л., 1976. -
Федоров Г.В. Одорология: Запаховые следы в криминалистике. Мн.: Амалфея, 2000; - Осмотр
места происшествия: Практическое пособие / Под ред. А.И.Дворкина. М.: Юристь, 2000.

TEMA 9. ARMOLOGIA CRIMINALISTICĂ

9.1. Noţiunea de armologie criminalistică; 9.2. Balistica judiciară: concept, sarcini, baze ştiinţifice 9.3.
Cercetarea criminalistică a armelor albe; 9.4. Exploziologia criminalistică.

79
 9.1. Noţiunea de armologie criminalistică
Practica de urmărire penală demonstrează că la săvârşirea unor infracţiuni grave, însoţite
de violenţă, făptuitorii nu de puţine ori folosesc arme de foc, arme albe, alte astfel de obiecte şi
unelte, substanţe şi dispozitive explozive. Progresul tehnico-ştiinţific facilitează apariţia a noi
tipuri de arme ce tot mai des se aplică şi în scopuri criminale precum, spre exemplu, arme cu gaz,
pneumatice, arme toxice, dispozitive cu efect de electroşoc, arme electronice de autoapărare ş.a.
Acest lucru complexează şi diversivică sarcinile organelor de urmărire penală privind recoltarea
şi cercetarea urmelor aplicării a astfel de arme şi dispozitive.
Cele menţionate au înlesnit formarea în cadrul tehnicii criminalistice a unei ramuri
speciale – armologia criminalistică, obiectul de studiu al căreia prezintă cercetarea diferitor
varietăţi de arme şi legităţile apariţiei urmelor folosirii lor în cadrul comiterii infracţiunilor.
Respectiv, structura acestui compartiment cuprinde cercetarea criminalistică a armelor de
foc, a muniţiilor şi urmelor de împuşcătură (balistica criminalistică); cercetarea armelor albe şi a
urmelor acestora; cercetarea criminalistică a armelor cu efect de explozie (exploziologia
criminalistică); cercetarea criminalistică a altor genuri de arme şi a muniţiilor acestora
(pneumatice, toxice, cu gaz etc.).
Prin urmare, armologia criminalistică prezintă o ramură a tehnicii criminalistice ce
studiază construcţia şi legităţile de acţiune ale diferitor arme folosite la săvărşirea infracţiunilor,
mecanismul formării urmelor aplicării lor şi elaborarea, pe această bază, a metodelor şi
mijloacelor de colectare, examinare şi valorificare a acestor obiecte şi urme în scopul investigării
infracţiunilor.

9.2. Balistica criminalistică: concept, sarcini, baze ştiinţifice

Consideraţii generale. Balistica criminalistică - compartiment al armologiei care
studiază armele de foc, muniţiile şi legităţile tragerii, elaborează mijloace şi procedee de
colectare şi cercetare a astfel de obiecte şi urme de împuşcătură în cadrul descoperirii şi
cercetării infracţiunilor.
Arma de foc prezintă un dispozitiv destinat constructiv pentru distrugerea mecanică şi de
la distanţă a unei ţinte prin intermediul proiectilului (glonte, alice, mitralii), care obţine o mişcare
direcţionată de energia gazelor termice create prin arderea pulberii explozive.
Astfel de arme deţin un ansamblu de caracteristici constructive, precum: ■ ţeavă cu
cameră de detonare şi ardere a încărcăturii de praf; ■ dispozitiv de închidere; ■ mecanism de
dare a focului; ■ sistem de aruncare a tuburilor trase; ■ mecanism de alimentare cu cartuş; ■
sistem de excludere a unor împuşcături accidentale ş.a.
Ţeava armei este un tub de oţel care dirijează mişcarea glontelui, imprimându-i un
imbold de rotaţie. Ea este compusă din camera de detonare, conul de racordare şi zona ghintuită.
După forma canalului deosebim ţevi ghintuite, ţevi lise şi ţevi combinate (“paradox”). În armele
contemporane există, de regulă, 4 sau 6 ghinturi orientate în dreapta sau stânga.
La identificarea armei după glonte se ţine seama de următoarele caracteristici: calibrul,
numărul şi sensul ghinturilor, lăţimea ghinturilor şi a plinurilor, pasul ghinturilor.
Calibrul la ţevile ghintuite este distanţa dintre două plinuri opuse, iar la armele cu ţeava
lisă – numărul de gloanţe sferice confecţionat dintr-un pfund englezesc de plumb (453,6 gr) de
calibrul egal cu diametrul ţevii armei concrete.
În ţările cu sisteme metrice sunt răspândite următoarele calibre: 5,45 mm; 5,6 mm; 7,62
mm; 9 mm şi 11,43 mm. În statele anglo-saxone calibrul se indică în fracţiuni de ţol. (Marea
Britanie – miimi de ţol, în SUA – sutimi de ţol). Deci, calibrul 5,6 mm prezintă, respectiv - .220

80
(.22); 6,36 mm - .250 (.25); 7,62-7,65 mm - .300 (.30); 9 mm - .350 (.35); 11,43 mm - .450
(.45)33.
Ghinturile sunt nişte adâncituri longitudinale, care imprimă glontelui o mişcare
helicoidală, asigurându-i pătrunderea în obstacol cu partea sa frontală, dar şi o stabilitate pe
traiectorie în scopul atingerii cu o mai mare precizie a ţintei.
Muniţia. Cartuşele în armele contemporane sunt unitare, adică conţin toate elementele
necesare pentru producerea împuşcăturii. Există cartuşe de luptă şi cartuşe oarbe. Cele de luptă
cuprind tubul, glonţul, capsa, nicovala şi pulberea. Capsa serveşte pentru a aprinde pulberea, care
şi prezintă sursa energetică a împuşcăturii. Pulberile se împart în negre (destinate armelor cu
ţeava lisă) şi coloidale (în cartuşele pentru armele cu ţeava ghintuită).
Gloanţele au formă şi construcţie diferită, fie din metal masiv, fie din oţel (plumb) cu
cămaşă. Există gloanţe obişnuite şi speciale.
Clasificarea armelor de foc. În criminalistică armele de foc de mâină se clasifică după
diverse temeiuri, cele mai importante fiind:
După modul de funcţionare: arme simple (de vânătoare); arme cu repetiţie (carabin); arme
semiautomate (pistoale, revolvere); arme automate.
După destinaţie: militare (de luptă), civile (sportive, de vânătoare, de semnalizare, de start,
de alarmă, cu gaze lacrimogene etc.). Observăm, că armele civile sunt destinate mai cu seamă
pentru autoapărare, sport, vînătoare. Construcţia lor exclude susţinerea în serie a împuşcăturilor,
capacitatea încărcătorului nu depăşeşte 10 cartuşe.
După calibru: mic (până la 6,35 mm); mijlociu (7,62-7,65 – 9 mm); mare (peste 9 mm);
După modul de fabricare: industrială, artizanală, criminală (de fabricaţie proprie,
modificată, atipică).
Pe lângă aceste grupe există şi un mic ansamblu de arme combatante cu destinaţie specială,
precum, spre exemplu, pistoale sau revolvere deghizate (în formă de stilou, baston, umbrelă etc.),
fabricate, fie industrial (spre exemplu, firma „Stingher”) sau artizanal.
Bazele ştiinţifice ale balisticii criminalistice cuprind, la fel şi sistemul de cunoştinţe cu
privire la procesul de tragere – sistem, care trebuie divizat în totalitatea de informaţii cu privire la
fenomenul balisticii interioare şi cel ce ţine de fenomenul balisticii exterioare, dar şi legităţile
formării urmelor de împuşcătură pe diferite obstacole, pe glonţii şi tuburile trase.
Balistica interioară începe din momentul când capsa este lovită de percutor, având ca efect
producerea exploziei substanţei de iniţiere a împuşcăturii. Scânteia flăcării pătrunde prin găuri
înguste a lăcaşului capsei de pe fundul tubului şi aprinde încărcătura de praf. La momentul când
proiectilul se expulzează din ţeavă, în interiorul ei se formează un amestec complex de gaze cu o
temperatură şi presiune foarte ridicată ce împinge proiectilul spre gura ţevii.
Trecând prin canalul ei, acesta contactează strâns cu plinurile (proeminenţele) localizate
între ghinturi, microrelieful cărora se reflectă foarte fin pe suprafaţa cămăşii moale a glontelui în
formă de trase, urme dinamice (şănţuleţe, valţuri) longitudinale, (asemănătoare ştrih-codului de
pe ambalajul produselor alimentare) uşor înclinate faţă de axa lui, folosite ulterior la identificarea
armei în cadrul expertizei de laborator.
Balistica exterioară are ca obiect de studiu acţiunea factorilor principali şi suplimentari ai
împuşcăturii, care crează urme pe obiectele-ţintă, catalogate ca principale şi secundare.
La categoria celor principale, care însoţesc totdeauna tragerile cu arma de foc, se referă
urmele de perforare, de pătrundere (canale oarbe), şi de ricoşare a glontelui la atingerea
obstacolelor dure, precum şi aşa numitul inel de ştergere (dungă neagră în jurul orificiului de
intrare a glontelui).

33
Криминалистика. Учебник для студентов. Под ред. А.Ф.Волынского, В.П.Лаврова. 2-е изд., перераб. и доп.
М.:ЮНИТИ-ДАНА: Закон и право, 2013, с.210.

81
 Proiectilele multiple (alice, mitralii) expulzate în cursul împuşcăturii dintr-o armă de
vânătoare de la o distanţă de 1-2 m formează o singură deteriorare, iar de la o distanţă mai mare
acestea se împrăştie pe o suprafaţă ce sporeşte odată cu majorarea distanţei de la care se trage.
Factorii secundari ai împuşcăturii cuprind: reculul armei şi revenirea reflectorică a acesteia
înainte spre ţintă; aruncarea gazelor încinse cu mare viteză din ţeava armei, distanţa de la care s-a
tras, condiţiile climaterice.
Sub acţiunea acestor factori apar urme, numite şi urme ale împuşcăturii de la distanţă mică,
după cum urmează: ▪ fire de praf semiarse, imprimate în jurul orificiului de intrare a glontelui
(„tatuaj”); ▪ particule de ulei („inelul de unsoare”); ▪ vânătaie în jurul acestui orificiu („inelul de
contuzie”); ▪ amprenta retezăturii anterioare a armei, în cazul împuşcăturii cu ţeava lipită(“ştanţ-
marcă”); ▪ urme ale acţiunii termice şi mecanice a gazelor pulberii arse (pârlituri, rupturi,
„minus-material”) ş.a.
Examinarea armei şi a urmelor de împuşcătură la faţa locului. Arma de foc adeseori
rămâne la faţa locului, alteori infractorii după săvârşirea infracţiunii aruncă arma în perimetrul
câmpului infracţional (râpă, groapă şi alte locuri). Iată de ce organul de urmărire penală trebuie
să examineze minuţios aceste locuri, utilizând la necesitate şi diverse mijloace tehnico-
criminalistice, precum magneţi, detectoare de metale, uneori şi câinii-poliţişti.
Pentru depistarea reziduurilor de funigină pe ţesuturi întunecate pot fi folosite şi razele
infraroşii (IR) ale convertizatoarelor optico-electronice, iar pentru depistarea particulelor de
unsoare în jurul orificiului de intrare al glontelui – radiaţiile ultraviolete (UV).
Locul descoperirii armei se studiază atent pentru a detecta urme de încălţăminte, de
transport, mucuri de ţigară ş.a. Pe armă, în special pe cocoş, pe părţile metalice ale monşonului,
încărcătorului şi altor mecanisme, pot fi depistate urme digitale.
În procesul-verbal al cercetării locului faptei se fixează minuţios locul descoperirii armei,
spaţierea ei raportată la obiectele masive din imediata apropiere, se descrie detaliat aspectul
exterior şi poziţia mecanismului de dare a focului. Pentru a evita o împuşcătură accidentală este
contraindicat să manipulăm arma în sensul apăsării pe trăgaci, ţinând-o ferm de muchii, cu mâina
înmănuşată şi orientând-o cu ţeava în sus la cal puţin 45º.
După aceasta urmează ca arma să fie descărcată. În aceste scopuri se scoate încărcătorul,
mai apoi se trage monşonul, verificându-se dacă în camera de detonare n-a rămas vre-un cartuş.
Examinarea exterioară a armei include fixarea tuturor particularităţilor de construcţie,
deteriorările, precum şi impurităţile ce sunt descoperite pe ea (fire de păr, sânge etc.).
La fel, trebuie de stabilit tipul şi marca armei, calibrul, numărul de serie şi alte însemne
de fabricaţie. Se stabileşte starea pereţilor canalului ţevii: dacă acestea sunt fumizate, intensitatea
afumării, prezenţa ruginei şi a altor murdării. În mod obligatoriu se fixează prezenţa sau lipsa
mirosului de praf proaspăt ars, ceea ce este important pentru a determina vechimea împuşcăturii.
După o cercetare detaliată a armei cocoşul se coboară în jos, se pune la siguranţă, gura
ţevii se înfăşoară cu o hîrtie (cârpă) albă curată, arma în ansamblu se ambalează şi se sigilează.
Proiectilul (glonţul, alicele, mitraliile etc.) mai frecvent este descoperit în cadavrul
victimei sau în diferite obiecte aflate în scena infracţiunii. În scopul detectării proietilului este
necesar a examina, în primul rând, obiectul lovit de glonţ şi orificiul acestuia. Dacă orificiul este
perforant este necesar a examina şi obiectele din vecinătate.
Uneori pentru a localiza proiectilul este necesar mai întâi de a stabili direcţia de zbor a
acestuia, mai apoi de studiat atent toate obiectele aflate pe această traiectorie. Foarte atent vor fi
cercetate difersele deteriorări ale tavanului, pereţilor, podelei. Uneori în aceste scopuri este
necesar de a topi zăpada, de a cerne solul.
Dacă există temei de a presupune că la faţa locului au fost efectuate mai multe
împuşcături este indicat a căuta toate gloanţele aflate în câmpul infracţional. În măsura
posibilităţilor proiectilul se ridică împreună cu obiectul lovit de glonţ sau cu o parte a lui. Dacă
acest lucru este imposibil de realizat atunci glonţul se extrage din obstacol, dându-se atinţe ca

82
suprafaţa acestuia să nu fie deteriorată. Fiecare glonţ sau alice ridicate se pachetează aparte,
izolat. Pe pachet se fac inscripţiile de rigoare care se certifică de către organul de urmărire
penală.
Tuburile la fel, adeseaori rămân la faţa locului. În cadrul cercetărilor trebuie avut în
vedere că în momentul aruncării tubului acesta se poate lovi de un obstacol oarecare şi îşi poate
schimba direcţia de zbor. De aceea, uneori este dificil de a-l detecta. Practica atestă cazuri când
tuburile se depistează în locuri neprevăzute: după tablourile care erau agăţate pe perete, în
buzunarele unor obiecte vestimentare, pe lustra agăţată de tavan, în încălţămintea aflată într-un
colţ al camerei etc.
În cadrul cercetării se fixează: locul descoperirii tubului, forma acestuia, dimensiunile şi
particularităţile constructive, culoarea metalului, semnele de marcă pe fundul tubului şi alte
însemne de fabricaţie.
Obiectul - ţintă deteriorat se cercetează minuţios, stabilindu-se poziţia acestuia faţă de
lucrurile din jur, destinaţia şi materialul din care este fabricat, precum şi alte particularităţi. Este
indicat a cerceta atent orificiul şi zona dîn vecinătatea lui, întrucât aici pot fi depistaţi indicii
împuşcăturii de la mica distanţă.
În cadrul pachetării obiectului cu urmele de împuşcătură, orificiul se acoperă cu o bucată
de stofă curată care se prinde de acest obiect astfel, încît să-l protejeze cu siguranţă. Obiectele-
ţintă ale împuşcăturii fabricate din materiale capitonate trebuie răsucite în aşa fel ca orificiul să
rămînă înăuntru.
Stabilirea împrejurărilor folosirii armelor de foc. Pentru a stabili diversele împrejurări
ale împuşcăturii o însemnătate mare prezintă caracterul orificiilor create de glonţi la faţa locului.
După cum s-a menţionat mai sus, există orificii perforante (când proiectilul străpunge toată
grosimea obstacolului) şi canale oarbe, când glonţul se opreşte în masa obiectului-ţintă şi rămâne
acolo. Adânciturile rezultate din ricoşetul glontelui pe obiectele dure sunt, la fel, orificii oarbe. În
cele oarbe se poate observa doar orificiul de intrare şi canalul, pe când în canalele perforante
există orificii de intrare şi de ieşire.
Dimensiunile găurii în materialele plastice sunt totdeauna mai mici ca diametrul
proiectilului, iar în materialele friabile – invers, acestea sunt mai mari.
Orificiul de intrare în materialele plastice are o formă asemănătoare cu pâlnia, iar
orificiul de ieşire - margini zimţate, aşchiate. În materialele friabile orificiile de intrare şi de
ieşire au formă de pâlnie părţile înguste ale cărora sunt orientate una spre alta. Dimensiunile
orificiilor de ieşire sunt totdeauna mai mari decât cele de intrare.
Găurile în ţesături mai frecvent se formează din cauza că o parte din compoziţia
materialului este ruptă şi expulzată de proiectil. De aceea, marginile lor sunt fibrilate şi la
refacerea stofei străpunse se observă aşa numitul indiciu „minus-material”. În cazul
împuşcăturilor cu ţeava lipită sau de la o distanţă foarte mică sub acţiunea gazelor pe obstacolele
din stofă în jurul orificiului se crează rupturi în formă de cruce.
Diametrul proiectilului poate fi determinat mai exact după dimensiunile inelului de
ştergere a orificiului de intrare care corespunde diametrului proiectilului. Analiza chimică a
funiginii permite a stabili tipul încărcăturii cartuşului, adică dacă el a fost încărcat cu pulbere
coloidală sau neagră.
Pentru a determina direcţia împuşcăturii urmează mai întâi de stabilit latura obstacolului,
care a fost lovită de proiectil, mai apoi unghiul sub care glontele a pătruns în ea. Partea
obstacolului care a înfruntat împuşcătura se determină după prezenţa inelului de ştergere şi a
urmelor împuşcăturii de la distanţă mică (arsuri, carbonizări etc.). În cadrul cercetării
infracţiunilor, mai frecvent se întâlnesc perforări în obstacole de lemn, piele, ţesături, sticlă,
metale. În funcţie de proprietăţile acestor obiecte natura orificiilor produse de glonţ este extrem
de variată.

83
 Spre exemplu, în obstacole ca lemnul, pielea, ţesăturile etc., orificiul de intrare al perforării
se deduce după neteziturile marginilor acesteia, care sunt orientate în direcţia mişcării
glonţului, dar şi după prezenţa inelului de ştergere, apărut ca urmare a frecării suprafeţei
glonţului de obstacol şi lăsării pe el a produselor de ardere a pulberii, a unsorii, a
microparticulelor de metal ş.a.
În obstacolele mai elastice (lemn umed, îmbrăcăminte, obiecte de cauciuc) dimensiunile
orificiului de intrare sunt mai reduse comparativ cu diametrul proiectilului şi, dimpotrivă,
orificiile de ieşire pot fi mai mari, deoarece glonţul, acţionînd în interior, desprinde particule
din obstacol. Orificiul de ieşire produs în lemn uscat se caracterizează prin margini zimţate şi
aşchiate neregulat.
În obiectele friabile (sticlă, cărămidă, oase), dimensiunile orificiului de intrare sunt de obicei
mai mari decît mărimile glonţului ca urmare a ruperii şi scuturării particulelor de material. Aici
lipseşte inelul de ştergere.
Pentru a stabili locul aflării agresorului pot fi folosite mai multe metode. Spre exemplu,
după 2 găuri în fereastra cu sticlă dublă, ea se realizează prin simpla vizare cu ajutorul unui tub
rectiliniu sau a lazerului portabil ori a dispozitivelor optice de ochire.
După o gaură de perforare şi o urmă de pătrundere sau de ricoşet – cu ajutorul unei sfori
ce se întinde prin mijlocul punctelor de impact, care va indica traiectoria de zbor a glontelui şi
locul de unde s-a tras.
În cazul în care este depistat un canal orb, în el se introduce un pivot de lemn cu acelaşi
diametru. Prelungirea axei longitudinale a pivotului coaxat cu obiectivul fotoaparatului, a
binoclului, a unei sfori etc. va indica traiectoria proiectilului.
Stabilirea distanţei de la care s-a tras. În balistica criminalistică există 3 accepţiuni de
distanţă a împuşcăturii: distanţă cu ţeava lipită de obstacol, distanţă mică şi distanţă mare.
La tragerea cu ţeava lipită de obstacol, precum şi de la o distanţă mică, în jurul orificiului
de intrare a proiectilului se formează urme suplimentare ale împuşcăturii, şi anume: deteriorarea
mecanică a obstacolului de presiunea gazelor, urme produse de acţiunea termică (arsuri, pârliri),
depunerea funiginii rezultată din împuşcătură, stratificarea reziduurilor de pulbere, iar uneori şi
urme de unsoare specifice pentru armă, care se prezintă sub formă de pete ori stropi formaţi în
jurul orificiului de intrare.
Fiecare gen de armă are intervalul său, în limitele căruia rămân urme suplimentare ale
împuşcăturii. La armele cu ţeava scurtă urme vizibile suplimentare se formează la distanţa de
până la 50 cm, la cele cu ţeava lungă până la 2 m. Cu sporirea depărtării de la care s-a tras
depunerile pe obstacol ale urmelor suplimentare după intensitate descresc, făcându-se invizibile
pentru ochiul neînarmat.
La tragerea cu ţeava lipită gura ţevii în momentul de dare a focului este atinsă de
obstacol, fapt ce conduce la o concentrare a gazelor în canalul glonţului. Acestea provoacă în
ţesăturile elastice ale obstacolelor (haină, piele) rupturi care, după cum s-a menţionat, pot avea
forme de cruce, stea, crăpătură, iar înăuntrul canalului – arsuri, pârlituri, carbonizări. Pe lângă
rupturi, in cazul tragerii cu ţeava lipită este caracteristică prezenţa unui inel foarte îngust de
funigine ce se formează ca urmare a reculului armei, iar uneori şi urma retezăturii anterioare a
ţevii („ştanţ-marca”).
La determinarea distanţei de tragere din arma de vânătoare, trebuie să avem în vedere că
suprafaţa obstacolului lovită de alice sau de mitralii sporeşte direct proporţional, odată cu
majorarea distanţei de la care s-a tras.
În cadrul cercetărilor urmelor împuşcăturii uneori se deschid posibilităţi de a se stabili
consecutivitatea apariţiei leziunilor produse victimei sau a deteriorărilor pricinuite obstacolului.
Unul din indicii siguri ai acestei operaţiuni este prezenţa inelului de ştergere şi metalizare slab
pronunţat în jurul orificiului de intrare de la prima împuşcătură (ea fiind produsă din ţeava
curăţită) în compraţaie cu urmele produse de împuşcăturile ulterioare.

84
 Acest indiciu se observă clar pe ţesăturile hainelor de culoare deschisă, mai greu – pe
piele, iar pe ţesăturile de culoare închisă numai prin metode de laborator.
Un alt semn îl constituie depunerile de unsoare pe marginile sau în jurul orificiului de
intrare în urma primei împuşcături din arma cu ţeava curăţită şi unsă. Examinările făcute în
radiaţii ultraviolete fixează pete luminiscente în jurul orificiului de intrare în formă de inel pe
marginea găurilor cercetate.
Uneori însă dacă au fost folosite cartuşe unse abundent, depunerile circulare de unsoare
pe marginile orificiului de intrare pot fi depistate în fiecare din aceste urme.
Un al treilea indicator îl prezintă gradul de hemoragie de-a lungul canalelor de rănire. De
regulă, pereţii canalului de la prima rană sângerează mult mai accentuat decât canalele rănilor
rezultate din împuşcăturile ulterioare34.
În cazul în care se cercetează spărturile de glonţ în sticlă, oase (de exemplu, craniul
uman) şi în alte obiecte fragile, consecutivitatea deteriorărilor se determină folosindu-se aşa
numitul indiciu lui Chaviniy. Crăpăturile radiale, care pornesc dinspre marginile orificiului al
doilea, pot ajunge până la crăpăturile ce au luat naştere de la primul orificiu, oprindu-se în el,
ceea ce permite a se determina succesiunea aplicării deteriorărilor. Este ştiut, de asemenea că la
marginea găurilor ce iau naştere după a doua şi celelalte împuşcături se formează numai crăpături
radiale şi nu se întâlnesc cele concentrice.
Expertiza balistico-judiciară constituie una din cele mai răspândite expertize
criminalistice, obiectele căreia sunt: arme de foc, muniţii, obiecte-ţintă cu urme de împuşcătură.
Întrebările formulate expertului criminalist-balistician se pot referi la: ■ modelul, seria şi
calibrul armei; ■ starea sa tehnică; ■ posibilitatea de autodeclanşare a focului; ■ tipul de
muniţie folosită; ■ existenţa urmelor suplimentare ale tragerii; ■ distanţa şi direcţia de tragere;
■ dacă tuburile şi proiectilele trimise la expertiză au fost sau nu trase din arma suspectată etc.
În cauzele a astfel de dosare penale se dispun şi expertize complexe precum, spre
exemplu, balistico-judiciară şi expertiză substanţiologică. O atenţie sporită se acordă pregătirii şi
prezentării materialelor pentru expertiză, luându-se măsuri de securitate la manipularea
obiectelor în litigiu.
În astfel de cazuri se efectuează, de asemenea, şi verificarea glonţilor şi tuburilor după
evidenţele criminalistice şi colecţiile de glonţi şi tuburi ridicate de la locurile rămase cu autori
necunoscuţi pentru a preciza dacă arma incriminată n-a fost folosită la săvârşirea altor crime.

9.3. Cercetarea criminalistică a armelor albe

Noţiunea. Cercetarea criminalistică a armelor albe şi urmelor folosirii lor este o
subramură a armologiei criminalistice, în care se studiază armele albe, obiectele ce se aseamănă
sau le substituie, precum şi legităţile formării urmelor aplicării acestora la comiterea
infracţiunilor, se elaborează mijloace, metode şi procedee de colectare şi expertizare a acestor
obiecte în cadrul investigării faptelor penale.
Expresia “arma albă” este generalizatoare şi cuprinde un şir de tipuri şi modele
constructive de astfel de arme periculoase pentru societate, întrucât destinaţia lor înlesneşte
comiterea omorurilor, jafurilor, tâlhăriilor împotriva persoanelor, uneori şi contra proprietăţii.
În toate cazurile de diagnosticare a unui obiect ca arma albă este necesar să ne conducem
în prima etapă de unele criterii cu caracter general, apreciindu-le în ansamblu, şi anume:
1. Obiectul considerat armă albă trebuie să aibă construcţie sau să fie adaptat constructiv
pentru a produce leziuni grave omului sau animalului. În acest caz confecţionarea sau ajustarea
specială a obiectului pentru producerea unor astfel de leziuni delimitează clar arma albă de
obiectele de uz casnic.

34
Судебно-медицинская экспертиза: (Справочник для юристов). М.: Юрид.лит., 1980.

85
 2. Obiectul diagnosticat drept arma albă trebuie să corespundă construcţiei şi modului de
acţiune a modelelor-standard sau tipurilor istorice cunoscute de arma albă.
3. Baza energetică de acţiune a armei albe o constituie forţa musculară a omului. Pentru a
pune în acţiune arma, se includ nu numai muşchii palmei, mâinii şi ai antibraţului (când este
vorba de nunceac, bici de luptă, box), dar şi muşchii întregului corp (lovitură de baionetă).
4. Arma albă se utilizează în lupta corp la corp prin contact direct cu adversarul sau de la
distanţă prin aruncarea acesteia (suliţe, arcuri, cuţite, arbalete, bumeranguri etc.).
Deci, armă albă poate fi considerat orice obiect confecţionat special pentru a cauza prin
mijlocirea forţei musculare a omului leziuni corporale grave şi care corespund unor modele-
standard sau anumitor tipuri istorice de arme albe.
Această definiţie este o determinare generică a armei albe, care include trăsături comune
tuturor tipurilor de arme albe (de înjunghiere – tăiere, percutante, de zdrobire etc.). Însă, la fel
cum nu există “casă” sau “copac” la general, nu există nici armă albă abstractă, ci numai varietăţi
concrete ale ei: pumnal, box, cuţit finlandez etc. De aceea, concomitent cu definiţia generică a
armei albe, este necesar să se opereze şi cu caracteristicile varietăţilor acesteia.
Caracteristicile constructive generale ale armei albe sunt: ■ prezenţa părţii destinate
special pentru producerea leziunilor periculoase pentru viaţă (lamă, tăiş, ştift ş.a.); ■ existenţa
mânerului, a dispozitivului de mânuit, a limitatorului care previne alunecarea mâinii de pe mâner
şi evită pericolul de autorănire; ■ soliditatea mecanică a construcţiei în ansamblu35.
Clasificarea armelor albe. Armele albe se clasifică având la bază mai multe temeiuri:
1. După principiul de acţiune, toate armele albe sunt divizate în arme pentru lupta corp la
corp şi arme de lansare.
Dacă drept sursă de energie în cazul utilizării armelor pentru lupta corp la corp serveşte
nemijlocit forţa musculară a omului, baza energetică de acţiune a armelor de aruncare poate fi
atât forţa musculară directă a omului (bumerang, suliţă), cât şi cea indirectă, prin mijlocirea
coardei întinse a arcului comprimat etc.(arcuri, arme cu arc ş.a.);
2. După destinaţie, armele albe se împart în arme de luptă (militare, poliţieneşti,
speciale); arme civile (sportive, de vânătoare); arme criminale;
3. După metoda de confecţionare, armele în cauză pot fi industriale, artizanale şi de
fabricaţie proprie;
4. După construcţie, armele albe se clasifică în arme cu lamă; fără lamă; combinate şi
mascate.
Armele albe cu lamă după modul lor de acţiune se subdivizează în arme: ■ de tăiere
(săbii, tesace, spade); ■ de înjunghiere (pumnale, stilete, spade); ■ de înjunghiere-spintecare
(paloşe, unele pumnale); ■ de înjunghiere-tăiere (cuţite finlandeze, cuţite de vânătoare, pumnale,
baionete, plate, cuţite militare).
Pentru armele albe cu lame se pot considera determinante următoarele caracteristici: ■
forma, dimensiunile, rezistenţa obiectului în întregime şi a părţilor acesteia; ■ prezenţa lamei sau
a muchiei tăişului şi gradul de ascuţire a acestuia; ■ unghiul de convergenţă dintre lamă şi
muchie (de regulă, trebuie să fie nu mai mare de 45°); ■ prezenţa mânerului comod pentru a fi
ţinut în mână în momentul aplicării leziunilor; ■ existenţa aruncătorului lamei sau a fixatorului
în cazul briceagurilor; ■ lungimea lamei nu mai mică de 7-8 cm.
Armele albe fără lame după modul de acţiune sunt percutante-zdrobitoare: bastoane,
buzdugane, ghioaje, bice de luptă, palmare, boxuri, nunceacuri.
Pentru acest tip de arme proprietăţile de bază sunt: ■ forma, dimensiunile şi rezistenţa
obiectului în întregime, precum şi a componentelor în parte; ■ existenţa părţii percutante sau a
suprafeţei de lovire; ■ greutatea optimă a armei; ■ prezenţa găurilor pentru degete, în cazul
boxului; ■ existenţa mânerului sau a dispozitivului de mânuit; ■ bara de prindere a
buzduganului.
35
Подшибякин А.С. Холодное оружие. Криминалистическое учение. М.: Уч-конс.центр “Юр. Инфор”, 1997.

86
 Bastoanele şi ghioajele, de regulă, se confecţionează din bucăţi din ţevi metalice,
fragmente de sârmă-cablu, din picioare de la scaune, din mânerele unor instrumente agricole.
Pentru a fi catalogat un astfel de obiect la arma albă este necesar a stabili prezenţa dimensiunilor
respective (nu mai mici de 30-40 cm lungime, diametrul aproximativ 3 cm), duritatea metalului
şi obligatoriu a mânerului.
Boxul prezintă o plastină metalică sau din alt material dur ornamentată, ce se compune
din trunchi şi o suprafaţă percutantă cu găuri pentru degete, precum şi dintr-un suport cu sprijin.
Palmarul este compus dintr-un bandaj circular confecţionat din piele sau alt material de
care este prinsă o plastină metalică de formă ovală sau rotundă. Palmarul se îmbracă pe mâină,
astfel încât plastina este plasată înăuntrul palmei, lovitura dându-se cu palma deschisă.
Ghioaga este un tip istoric de armă albă cu acţiune de lovire-zdrobire şi se compune
dintr-un mâner dur de care prin sfoară este agăţată o greutate. Uneori mânerul are un laţ pentru a
fi prins de mâină.
Nunceacul este un tip constructiv relativ nou de armă albă cu acţiune de lovire-zdrobire,
precum şi cu acţiune de asfixie. Nunceacul este compus din 2 (mai rar 3,4,5) elemente cilindrice
sau cu muchii, de o lungime de 20-30 cm şi greutate nu mai puţin de 0,8 kg fiecare legate între
ele cu o sfoară de o duritate sporită.
În cazul descoperirii armei albe sau a obiectului ce se aseamănă cu arma albă, în
procesul-verbal se fixează caracteristicile lui constructive, aspectul general, dimensiunile, forma,
materialul din care este confecţionat, însemne de marcare, prezenţa microurmelor de substanţe,
particule, fibre, fire de păr etc. Obiectele în cauză se ambalează astfel, încât să se conserveze
urmele pe ele.
În faţa expertizei, de regulă, se formulează următoarele întrebări: ■ dacă obiectul în cauză
este sau nu armă albă; ■ care este tipul constructiv şi modul de fabricare al acestuia.

9.4. Exploziologia criminalistică

Problematica generală. Exploziologia criminalistică - compartiment al armologiei
criminalistice, care studiază construcţia şi parametrii tehnici ai dispozitivelor explozive, legităţile
exploziei şi a formării urmelor de explozie, precum şi practica de investigare a infracţiunilor
comise cu aplicarea materiilor explozive.
Actualmente, compartimentul în cauză se află la etapa de consolidare, formându-se
bazele metodice de lucru cu dispozitivele explozive şi cu urmele de explozie. Obiectele ce sunt
studiate de această subramură sunt diverse substanţe, materii şi instalaţii explozive, urmele
rezultate din procesele de explozie.
Explozia, în esenţă, prezintă o degajare bruscă de energie ca urmare a unor transformări
fizice, chimice sau atomice ale materiei. În domeniul tehnicii şi în ramura militară exploziile se
produc prin utilizarea substanţelor explozive însoţite de emanarea unor mari cantităţi de căldură
şi gaze cu o presiune de peste 300.000 atmosfere, capabile să distrugă cele mai solide obstacole.
Substanţele explozive pot fi clasificate în substanţe de iniţiere, brizante (de fărîmiţare), de
fugasă (de aruncare-pulberile) şi compoziţii pirotehnice.
Substanţele explozive de iniţiere, cu acţiune primară sunt sensibile la excitaţii mecanice,
temperaturi înalte şi se folosesc pentru a provoca explozia substanţelor brizante şi a pulberilor în
capsele-detonatoare sau a celor de aprindere (fulminatul mercuric, tetrazenul, azidul de plumb
etc).
Substanţele explozive brizante se utilizează ca încărcătură pentru muniţii, dar şi în cazul
unor lucrări de construcţie însoţite de necesitatea aplicării exploziilor. Mai frecvent se folosesc în
aceste scopuri trotilul, hexoghenul, tetrilul, dinamita, piroxilina, amonalul, dinamonul ş.a.
În calitate de substanţe explozive cu efect de fugasă se utilizează pulberea neagră şi cea
coloidală ş.a.

87
 Compoziţiile pirotehnice sunt destinate pentru a provoca efecte de lumină sclipitoare,
zgomot, fum. Viteza de ardere a acestor substanţe poate asigura calităţi minimale de explozie a
unor astfel de dispozitive, însă unele din ele ce conţin substanţe brizante pot declanşa şi
detonaţii. Cele mai simple compoziţii pirotehnice cu destinaţie gospodărească utilizate
pretutindeni ca sursă de aprindere sunt gămăliile de chibrituri ce conţin această substanţă.
Dispozitivele explozive sunt acele instalaţii destinate constructiv pentru a nimici fiinţele, a
deteriora diverse obstacole prin intermediul undei de şoc sau a schijelor ce obţin o direcţie
orientată ca urmare a descompunerii termice a substanţelor explozive.
Acestea sunt, cu preponderenţă, grenadele de mâină şi minele staţionare. Grenadele de
mâină antitanc la ora actuală se caracterizează prin capacităţi de perforare sporite prin acţiunea
cumulativă a coloanei de gaze.
În scopuri criminale se folosesc atît dispozitive fabricate în mod industrial, cît şi cele
asamblate în condiţii casnice din bucăţi de ţevi, butelii de sticlă, cutii metalice sau din masă
plastică. Uneori, pentru a majora capacitatea de distrugere, pe suprafaţa corpului acestor
dispozitive se fac crestături ce înlesnesc procesul de formare a schijelor, alteori în încărcătura
explozivă în aceste scopuri se introduc alice, bucăţi de cuie, sîrmă etc. Pentru a le camufla, nu de
puţine ori li se imprimă aspectul unor obiecte uzuale (lanternă, cheis, banderolă ş.a.).
Diverse sunt şi modalităţile de punere în acţiune a acestora. Dintre cele mai simple se pot
menţiona instalaţiile activate de însăşi victimă (de exemplu, în urma deschiderii unui colet poştal
cu “surpriză” se activează mecanismul de percuţie al capsei, care iniţiază explozia). Însă, mai
frecvent se aplică mecanisme de iniţiere de tip electric, uneori cu efect întîrziat. În practică se
întîlnesc şi cazuri de punere în acţiune a dispozitivelor explozive prin ghidare de la distanţă,
adică prin folosirea radiosemnalelor de iniţiere a exploziei.
După principiul de acţiune, dispozitivele de explozie de fabricaţie proprie sunt
asemănătoare cu cele militare, însă sub aspect constructiv au mai multe varietăţi, în unele cazuri
sunt mai primitive ca cele titulare, în altele - mult mai sofisticat.
Examinarea locului exploziei constituie unul dintre cele mai complexe şi dificile genuri de
cercetare a locului faptei. Aceasta se lămureşte, pe de o parte, prin specificul cunoştinţelor şi a
priceperilor pe care trebuie să le stăpînească specialistul-tehnician pentru explozii, iar pe de
altă parte - prin caracterul excepţional al condiţiilor unei asemenea activităţi.
Dincolo de faptul că, paralel cu examinarea propriu-zisă, trebuie să se efectueze lucrări de
salvare şi de lichidare a avariei, de stingere a incendiului, aici este necesar să se întreprindă
măsuri de securitate contra exploziilor repetate a dispozitivelor-capcană, a surpării
construcţiilor deteriorate şi a liniilor electrice şi de comunicaţii, uneori şi o verificare a poluării
radioactive a locului incidentului.
În legătură cu aceasta, fără a ne opri la aspectele tactice ale examinării locului faptei,
subliniem necesitatea pregătirii ei minuţioase. O atenţie sporită se acordă procesului de fixare a
stărilor de fapt din scena infracţiunii. Înregistrarea deplină şi obiectivă a informaţiei privind
obiectele strămutate de acţiunea exploziei, caracterul şi natura deteriorărilor, precum şi a
obiectelor din această zonă ce n-au suferit în urma exploziei, permite a soluţiona la faţa locului
un şir de probleme diagnosticatoare şi situaţionale, importante pentru cauza instrumentată.
Dintre problemele, referitoare la obiectul examinărilor de teren în faza preliminară fac
parte: ■ determinarea naturii exploziei (a avut loc o explozie de substanţă explozivă sau a
unui amestec de gaz natural şi aer); ■ stabilirea epicentrului exploziei (a locului amplasării
încărcăturii materiei explozive sau a spaţiului în care s-a produs amestecul exploziv); ■
estimarea masei încărcăturii explodate în echivalent trotilic, tipul şi dimensiunile acesteia ş.a.
Desigur, specialiştii-participanţi la această acţiune de urmărire penală îşi pot expune
părerea pe marginea acestor probleme doar la sfîrşitul cercetării locului faptei.
Examinarea locului se desfăşoară, de regulă, de la centru (focarul exploziei) spre periferie.
Determinarea focarului şi a naturii exploziei se face în baza analizei urmelor exploziei.

88
 Pentru focar, indiferent de substanţa explozivă folosită, este caracteristic: ■ deteriorarea
substanţială a ambianţei; ■ prezenţa craterului în pămînt; ■ deformările obiectelor materiale;
■ prezenţa unor urme intensive de fumizare, de pîrlire şi topire a obiectelor din epicentrul
exploziei etc.
Acţiunea brizantă a exploziei poate fi observată doar pe obiectele care au fost în contact
sau în apropiere nemijlocită de încărcătura explozivă. Aceasta se manifestă prin crearea unor
deformări locale, spargeri în beton armat, depresiuni în cărămidă, existenţa unor zone de
scurgere plastică a metalului, rupturi ale ţesutului epitelial şi muscular al omului, amputarea
traumatică a membrelor acestuia ş.a.
Analiza parametrilor dimensionali ai distrugerilor ca urmare a exploziei substanţelor
detonatoare ne permite să determinăm şi puterea exploziei, care se estimează în echivalent
trotilic. Acest lucru este posibil deoarece există un anumit raport între mărimea dispozitivului
încărcat cu substanţă brizantă şi parametrii suprafeţei distruse.
Se ştie, de exemplu, că explozia electrodetonatorului ce conţine circa 2 gr de substanţă
explozivă brizantă se poate solda cu amputarea traumatică a 1-2 falangete ale degetelor mâinii
ce a contactat cu dispozitivul, iar la explozia unui calup de trotil cu masa de 75 gr are loc
amputarea traumatică a palmei mâinii ce a ţinut încărcătura 36. De aceea informaţii suplimentare
pentru evaluarea masei încărcăturii explozive pot fi obţinute şi pe calea studierii rapoartelor de
expertiză medico-legală a victimelor exploziei.
Informaţii importante cu privire la particularităţile construcţiei dispozitivelor explozive cu
acţiune brizantă pot fi obţinute în urma examinării preliminare a schijelor. Ele se deosebesc
prin forme neregulate, margini zimţate, depresiuni şi proeminenţe, fragmentarea şi fibrilarea de
către acestea a hîrtiei, cartonului, maselor plastice.
Uneori pe suprafaţa interioară a schijelor care au fost în contact nemijlocit cu încărcătura
explozivă rămîn particule de substanţă nepropagată, multiple crăpături, microcratere, vizibile
cu ochiul liber. Totodată, pe partea exterioară a schijelor se pot depista resturi de vopsea, semne
de marcare, urme de operaţiuni tehnologice, uneori chiar şi marca uzinei producătoare care, în
ansamblul lor, indică modul de confecţionare a dispozitivului exploziv (industrial sau în
condiţii casnice).
Urmele efectului de fugasă se manifestă cu mult mai departe de focarul exploziei prin
deplasarea obiectelor din preajma lui sub influenţa undei de şoc, prin prezenţa craterului, a
leziunilor corporale ale oamenilor, spargerea geamurilor la distanţe mari de la locul exploziei,
afumarea intensivă a obiectelor etc. Dimensiunile distrugerilor sunt în funcţie directă de
specificul construcţiei dispozitivului exploziv şi masa încărcăturii explodate, iar obiectele
aruncate se localizează pe traectoria frontului undei de şoc.
Acţiunea termică a exploziei se exteriorizează în formă de urme de ardere, arsuri pe corpul
victimelor, afumări şi urme de topire pe obiectele din metal.
În asemenea cazuri pentru stabilirea caracterului primar al incendiului în raport cu explozia
se caută obiecte aruncate de unda exploziei la mari distanţe de la locul incendiului care poartă
urme de funingine pe suprafaţa sa (cioburi de sticlă etc.) sau resturi de funingine pe suprafeţele
exterioare ale dispozitivului explodat, care arată că explozia a fost posterioară faţă de incendiu.
O mare capacitate de aprindere le deţin pulberea neagră, mijloacele pirotehnice (pe bază
de permanganat de potasiu), sarea Bertole (clorat de potasiu), fosforul roşu, strujitura de
magneziu ş.a.
Acţiunea de schijă a dispozitivului exploziv se caracterizează prin prezenţa numeroaselor
zgîrîieturi pe cărămizi, pe suprafeţele din beton armat, spărturi perforante şi canale oarbe în
materialele plastice. Totodată, trebuie să se ţină cont şi de faptul că împrăştierea schijelor în

36
Дильдин Ю.М. и др. Взрывные устройства промышленного изготовления и их криминалистическое
исследование: Уч.пособие. М.: ВНКЦ МВД СССР, 1991, с.32.

89
timpul exploziei dispozitivului încărcat cu substanţă explozivă condensată depăşeşte cu mult
distanţa acţiunii lui de fugasă.
De exemplu, la explozia unui detonator, tubul acestuia se fracţionează în schije mărunte
aruncate cu viteza de cca 1000 m/sec la o distanţă de pînă la 25 m; grenada „F-I” cu încărcătură
de trotil, avînd masa de 60 g, se fragmentează în peste 1000 de schije, aruncate cu o rapiditate
aproape de 700 m/sec pe un perimetru de 200 m37.
Analiza şi fixarea detaliată în planul-schiţă a urmelor fenomenelor susamintite, permite a
se stabili punctul central, adică poziţia iniţială a schijelor, care s-au împrăştiat în direcţii
radiale. În acest caz se utilizează procedee de vizare, elaborate de balistica judiciară, potrivit
cărora punctul de convergenţă a traiectoriilor schijelor este şi centrul exploziei.
Fotografierea obiectelor principale în asemenea cazuri se cere executată cu banda gradată,
deoarece pentru efectuarea cercetărilor tehnico-explozive au o mare importanţă distanţa şi
spaţierea obiectelor faţă de epicentrul exploziei. O atenţie deosebită se acordă căutării în zona
focarului exploziei a resturilor de substanţe explozive, care n-au reacţionat.
Ele pot fi depistate sub formă de microincorporări în crăpături mici, în cratere şi în formă
de microparticule sedimentate. Totodată, trebuie să se ţină cont de faptul că unele dintre cele
mai periculoase substanţe explozive (hexogen, TEN ş.a.) pot fi uşor confundate cu cristalele de
sare, zahăr şi de alte produse alimentare. La apropierea chibritului aprins asemenea
microparticule ard cu pîrîituri caracteristice sau cu foşnet, iar în cantităţi mari, ele pot provoca
detonarea, însoţită de avarierea obiectelor din apropiere. Pentru diminuarea riscului în lucrul cu
aceste substanţe, ele se umezesc.
Parametrii geometrici ai dispozitivului explodat pot fi stabiliţi pe baza analizei
dimensiunilor şi formei schijelor, a determinării suprafeţelor acestora, care pînă la explozie au
fost exterioare sau interioare. Schijele de formă cilindrică sau sferică indică configuraţia
corpului dispozitivului exploziv, absenţa schijelor de dimensiuni mici a corpului metalic folosit
şi cantitatea redusă a celor mari este caracteristică pentru exploziile de pulberi şi amestecuri
pirotehnice. Cantitatea numeroasă de schije mărunte la locul exploziei arată că a fost utilizat un
dispozitiv exploziv în regim de detonare (cu substanţă explozivă brizantă).
La determinarea modului de declanşare a exploziei se porneşte de la faptul că în calitate
de dispozitiv de iniţiere a izbucnirii încărcăturilor explozive brizante se folosesc, de regulă,
detonatoare, iar pentru încărcăturile cu acţiune de fugasă - mijloace inflamabile (fitiluri de
aprindere ş. a.).
Rămăşiţele detonatorului percutant (percutorul, arcul, cuiul de siguranţă) la locul exploziei
indică modul mecanic de declanşare a exploziei, iar schijele electrodetonatoarelor, firele de
cablu, sursele de alimentare ş.a., adeveresc metoda electrică de explodare.
Despre confecţionarea dispozitivului exploziv în condiţii casnice vorbesc şi absenţa
particulelor de lac sau de vopsea pe suprafaţa schijelor, a marcărilor pe aşchiile corpului
explodat, prezenţa produselor de sudură electrică, a urmelor de pilire, utilizarea obiectelor de
uz casnic pentru confecţionarea dispozitivului exploziv (corpurile stingătoarelor de foc, ale
baloanelor cu sifon, spraiurilor etc.).
În cadrul expertizei dispozitivelor explozive în faţa expertului se formulează şi alte
întrebări: ■ dacă dispozitivul exploziv este sau nu operant, după destinaţia lui; ■ dacă obiectul
depistat este sau nu parte componentă a dispozitivului exploziv; ■ dacă substanţele prezentate
la expertiză sunt sau nu explozive; ■ dacă da, atunci care este tipul, marca, varietatea lor.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care este obiectul de studiu al armologiei criminalistice?

37
Дильдин Ю.М. и др. Взрывные устройства промышленного изготовления и их криминалистическое
исследование: Уч.пособие. М.: ВНКЦ МВД СССР, 1991, с.51.

90
 2. Care sunt principalele mecanisme ale armei de foc?
3. Cum pot fi clasificate urmele folosirii armelor de foc?
4. Cum poate fi stabilit după urmele împușcăturii locul de unde s-a tras?
5. După care indici poate fi determinată distanța de la care a fost efectuată împușcătura?
6. Formulați noțiunea de armă albă și clasificați-le.
7. Ce probleme putem soluționa la fața locului după urmele de explozie?

- Dobrin G., Pleșea I. Balistica judiciară. Aspecte teoretice și practice. București, 2018; - Măcelar u V.
Balistica judiciară. București, 1972; - Golubenco Gh. Urmele infracţiunii (Teoria şi practica examinării la
faţa locului). GARUDA-ART. Chişinău, 1999; - Владимиров В.Ю. и др. Криминалистическое
оружеведение. Генезис современности. СПб: Юр. Центр Пресс, 2005; - Ручкин В.А. Оружие и
следы его применения. Криминалистичское учение. М.: Юрлитинформ,2003; - Подшибякин А.С.
Холодное оружие. Криминалистическое учение. М., 1997; - Моторный В.А. Криминалистическая
взрывотехника. М., 2001.

Tema 10. Documentologia criminalistică

91
10.1. Evoluția domeniului cercetării documentelor și tendințele actuale. 10.2. Noţiunea de
cercetare criminalistică a documentelor. 10.3. Cercetarea criminalistică a scrisului de mâină.
10.4. Cercetarea conținutului spiritual al textului. 10.5 Cercetarea tehnico-criminalistică a
documentelor. 10.6. Dispunerea expertizei privind cercetarea documentelor.

10.1. Evoluția domeniului cercetării documentelor și tendințele actuale

Un volum imens de cunoştinţe în structura tehnicii criminalistice î-l cuprinde subramura
examinării documentelor, istoria căreia, fiind legată de răspândirea scrisului şi a actelor scrise, de
istoria infracţionalităţii şi istoria dreptului probator, a fost determinată în cele din urmă de
condiţiile materiale de viaţă ale societăţii. Pornind de la aceasta, expertiza documentelor poate fi
considerată poate una din cele mai „vârstnice” ramuri ale tehnicii criminalistice. Geneza ei
coboară în antichitate, primele experienţe fiind atestate încă din perioda Romei Antice.
Dacă în vremurile străvechi relaţiile juridice din Roma se certificau doar prin depoziţiile
martorilor, apoi ulterior, de rând cu acest gen de probe apar şi se răspândesc tot mai larg
documentele scrise, inclusiv şi testamentele în formă scrisă („tabulae testamentum”)38.
Cu dezvoltarea comerţului şi a răspândirii documentaţiei juridice în Roma au sporit şi
cazurile de falsificare a documentelor. În sec.I î.Hr. dictatorul Sulla, pentru protejarea de fals a
testamentelor şi a altor documente scrise, a emis o lege specială, aşa numita lege a lui Corneliu
(„Lex Cornelia de falsis”), în baza căreia, pentru alcătuirea testamentului contrafăcut ori
aplicarea ştampilelor autentice pe testamentul fals, cât şi pentru alterarea acestuia (adăugire sau
înlăturare de text), ascunderea testamentuui autentic ş.a. se aplicau pedepse aspre.
Alte referiri la acest gen de expertiză se întâlnesc în timpul lui Justinian, respectiv în
novelele 49 şi 73 din anul 53939 e.n. În această perioadă litigiile judiciare privind autenticitatea
documentelor devenise fapt obişnuit în Imperiul Roman.
Un imbold semnificativ răspândirii expertizei documentelor a fost dat în sec. al XVI-lea în
Franţa, când numărul falsurilor de documente a crescut ameninţător, ajungând până la
contrafacerea semnăturii regelui Carol al IX-lea în a.1569. A sporit şi numărul persoanelor ce se
specializau în probleme de expertiză a documentelor. În această calitate evoluau mai cu seamă
diaconii, profesorii de caligrafie. Aceşti strămoşi ai experţilor grafici contemporani se sprijineau
doar pe experienţa personală şi pe ideile subiective în cadrul confruntării scrisurilor şi formulării
concluziilor, de unde şi prezenţa multor erori, chiar şi abuzuri, întrucât nu se putea opera încă cu
date şi metode strict ştiinţifice.
În a.1570 specialiştii în cauză s-au asociat într-o corporaţie specifică – „Comunitatea
scriitorilor experţi verificatori” [“Comunauté d'écrivains experts vérificateurs”]. În Franţa, Italia
se publică primele lucrări consacrate cercetării grafice a scrisului.
Cu trecerea anilor, cercetarea caligrafică a manuscriselor s-a succedat cu grafologia
-orientare în grafoscopie ce avea ca obiectiv stabilirea caracterului omului după scris. Această
teorie avea la bază legăturile corelative dintre anumite trăsături ale caracterului scriptorului cu o
formă sau alta a literei, înăţimea, lăţimea sau îclinaţia scrisului şi cu alte detalii ale grafismelor.
Prima carte despre grafologie a fost lucrarea italianului C. Baldi în a.1622. Însă fondator al
grafologiei este considerat J.Mişon, căruia î-i aparţine însuşi denumirea “grafologie”. La sfârşitul
sec.al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea în Germania, Franţa, Italia au fost publicate un rând
întreg de cărţi, în care se afirma posibilitatea de a stabili după scris şi aspectul exterior al omului.
La acest compartiment şi-a adus aportul şi cunoscutul cercetător C. Lumbroso, devenit deja
cunoscut după lucrarea sa „L'uomo delinquente”, consacrată teoriei „criminalului înnăscut”, care

38
Терзиев Н.В., Эйсман А.А. Введение в криминалистическое исследование документов. М.: Издательство
Академии Архитектуры СССР. 1949.124 c.
39
Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul juridic. 2002. 703 p.

92
tipăreşte în a.1895 la Bologna cartea „Grafologia”, ideia centrală a căreia fiind afirmaţia că
procesul de scriere este o funcţie firească a organismului uman şi că scrisul prezintă „oglinda
personalităţii” ce reflectă însuşirile josnice, „naturale” ale omului. De fapt, aceasta era aceeaşi
concepţie a „criminalului înnăscut”, aşezată pe solul expertizei.
De menţionat că şi alţi cunoscuţi deschizători de drumuri ai ştiinţei criminalistica, precum R.
Reiss, S. Ottolenghi, Ed. Locard, la fel au făcut încercări să se afirme în ramura cercetării
scrisului şi a documentelor, însă metodele propuse de către aceşti savanţi nu au avut o
fundamentare ştiinţifică destul de solidă, de unde şi utilitatea lor practică nesemnificativă.
Prin urmare, trebuie subliniat că, atât în etapa incipientă, cât şi mai târziu, în epoca sovietică
grafologia a întâmpinat rezistenţă şi critică întemeiată. Concluziile grafologilor de multe ori nu
se adevereau în practică. Ele erau slab argumentate, intuitive, uneori aveau caracter
nedeterminat.
Cu toate acestea, în opinia noastră această orientare î-şi are grăunţele sale raţionale, ideile
productive ce se sprijină pe o bază empirică acumalată de-a lungul secolelor. Nici pe departe tot
ceea ce se propaga de către psihografologi nu ţine de sfera invenţiilor fanteziste. Un rând de
legături corelative dintre caracteristicile scrisului şi caracteristicile psihologice ale scriptorului
totuşi există, ceea ce a fost dovedit de ştiinţa contemporană40.
De notat că intepretarea ştiinţifică a mecanismului formării scrisului a devenit posibil doar în
rezultatul descoperirilor realizate de către savanții ruși И.П.Павлов şi С.М.Сеченов la sfârşitul
sec. al XIX-lea. Se are în vedere principiul creării legăturilor temporale de la nivelul scoarţei
cerebrale ce stau la baza aşa numitului „stereotip dinamic”. Acest fenomen se formează în
rezultatul instruirii şi perfecţionării deprinderilor de a scrie, cu însuşirea cărora se reduce
consumul de energie nervoasă necesar îndeplinirii anumitor activităţi, inclusiv şi celor ce sunt
legate de scriere. Acest domeniu foloseşte din plin cunoştinţele psihologiei, fiziologiei, geneticii,
matematicii şi altor ramuri ale cunoaşterii umane.
A doua jumătate a sec. al XIX-lea, dar mai cu seamă sec. al XX-lea a fost marcat de
dezvoltarea vertiginoasă a progresului tehnico-ştiinţific, în rezultatul căruia au apărut noi
materiale, mijloace şi metode de fixare a informaţiei. De rând cu cercetarea scrisului se efectuau
şi examinări ale materalelor şi rechizitelor documentelor – impresiuni de ştampile, sigilii,
materiale de scriere etc. Acestă orientare în cercetarea criminalistică a documentelor profesorul
Терзиев Н.В. a numit-o expertiza tehnică a documentelor41.
O contribuţie însemnată în acestă direcţie a adus-o şi Е.Ф.Буринский, unul dintre
întemeietorii fotografiei judiciare de examinare a documentelor, în particular, a metodei
separatoare de culori şi de sporire a contrastului, care a făcut posibile citirea textelor invizibile,
restabilirea documentelor.
Ultimele decenii ale sec. al XX-lea s-au scurs sub semnul dezvoltării impetuoase a acestei
ramuri a tehnicii criminalistice, dând naştere unor noi subramuri a documentologiei
criminalistice, precum expertiza stabilirii autorului spiritual al textului, stabilirea portretului
psihologic al autorului textului litigios, cercetarea documentelor acustice (fonoscopia) ş.a.
Criminalistica mondială, în ultimii ani acordă atenţie unei noi direcţii aflate la intersecţia
psihologiei şi lingvisticii, formând o ramură integrată a psiholingvisticii criminalistice. Aceast
domeniu de cercetare se sprijină pe ideia că vorbirea scrisă şi orală a omului constituie o sursă
preţioasă de informaţie despre diverse caracteristici ale celui ce scrie sau vorbeşte.
Se are în vedere posibilitatea creării portretului de căutare a autorului necunoscut al
manuscrisului sau a informaţiei auditive, care va conţine date despre apartenenţa vârstnică,

40
Россинская Е. Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном, административном и уголовном
процессе. М.: Норма, 2006, c.389.
41
Терзиев Н.В., Эйсман А.А. Введение в криминалистическое исследование документов. М.: Издательство
Академии Архитектуры СССР. 1949.124 c.

93
sexuală, geografică, etnică a persoanei căutate, nivelul de cultură al acestuia, genul ocupaţilor şi
altor caracteristici a persoanei ce urmează a fi stabilită.
Relativ recent savanţii criminalişti au început să aplice metoda analizei psihologice pentru
a cerceta scrisul persoanelor bănuite în comiterea omuciderilor. Esenţa metodei constă în
următoarele: persoanei ce nu-şi recunoaşte vinovăţia i se oferă posibilitatea să facă declaraţii în
scris cu mâina proprie privind acţiunile sale în momentul săvârşirii infracţiunii, inclusiv
evenimentele şi activităţile lui care au precedat şi succedat omorul ca atare.
Analiza comparativă a particularităţilor grafice a semnelor cu care s-au descris de către
bănuit evenimentele petrecute în diferite perioade temporale, deschid posibilităţi specialistului a
conchide despre participaţia prezumtivă a persoanei verificate în crima investigată42.
În condiţiile actuale, importanţă deosebită capătă şi cercetările, obiectul cărora sunt nu unele
documente aparte, dar masive de documente ale organizaţiilor, instituţiilor, intreprinderilor ce
reflectă aspecte administrative, financiare, bancare sau alte direcţii de activitate profesională în
sfera producerii şau oferirii de servicii ale practicii sociale.
Este vorba despre acele cazuri şi activităţi, în legătură cu care prin violarea unor sau altor
reguli cu caracter normativ (legi, instrucţiuni etc.) se comit divrse infracţiuni de către persoane
cu funcţii de răspundere („criminalitatea gulerelor albe”), precum şi de situaţiile când
documentele se studiază nu numai de către experţii-jurişti, dar şi de specialiştii ce efectiează
revizii documentale, cercetări de audit, expertize judiciare de contabilitate, economice,
merceologice şi altele de acest gen.
Ştiinţa criminalistică pe plan mondial este receptivă şi la acele procese, care actualmente
au luat amploare în societate: cibernitizarea şi automatizarea în toate sferele la nivel global,
computerizarea procesării masivelor imense de informaţie şi în legătură cu acesata – apariţia
chiberinfracţionalităţii, necunoscute în perioada precedentă. Legat de aceasta, şi organelor de
urmărire penală şi judiciare li s-au deschis posibilităţi nemaivăzute anterior de a eficientiza lupta
atât cu noua criminalitate cât şi cu cea tradiţională.
Atare posibilităţi sunt posibile, în particular, în legătură cu examinarea unui nou gen de
documente – electronice (computerizate) ca obiect al dreptului şi a criminalisticii. Cercetările în
această direcţie consolidează bazele unei orientări foarte perspective a criminalisticii moderne şi
extrem de actuale pentru practica de luptă cu criminalitatea.
Cele enunţate mai sus, permit a conchide că în criminalistica contemporană au loc procese de
formare intensivă a unei ramuri ştiinţifice şi practice diversificate şi multiaspectuale –
documentologia, legată de descoperirea, examinarea şi utilizarea în activitatea judiciară a
diferitor documente şi a informaţiei ce o conţin.

10.2. Noţiunea de cercetare criminalistică a documentelor

Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură a tehnicii criminalistice ce
studiază legităţile naturii scrisului, reflectării în scris a unor calităţi ale personalităţii, modurile de
falsificare a documentelor, precum şi metodele şi mijloacele de cunoaştere a acestor legităţi în
scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor. Obiectele cercetărilor criminalistice în acest sens
sunt diferite acte. Acestea pot fi scrise, executate la calculator, dactilografiate la maşina de scris,
confecţionate poligrafic, fotografice etc.
Cercetarea criminalistică a documentelor se împarte în trei subramuri:
1. Cercetarea manuscriselor pentru a determina executorul textului, a înscrisurilor cifrice
sau a semnăturii;
2. Cercetarea documentelor pentru a determina diverse falsuri, restabilirea actelor arse,
distruse, alterate, relevarea înscrisurilor slabvizivile sau invizibile, stabilirea naturii materialelor

42
Андреев С.В., Образцов В.А. Основы криминалистического документоведения. Курс лекций. М.: Экзамен,
2006, c.17.

94
de scriere, aprecierea vechimii confecţionării documentului, depistarea, descifrarea şi citirea
înscrisurilor criptografice.
3. Stabilirea autorului spiritual al textului, adică persoana care a compus textul în litigiu.
Prima subramură poartă denumirea de cercetarea criminalistică a scrisului, a doua –
cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor, a treia – de stabilire a autorului.
În cursul cercetării locului faptei, efectuării altor activităţi procedurale adeseori se
impune sarcina de a stabili autenticitatea buletinelor de identitate, a permiselor de conducere
auto, a documentelor de trecere a frontierei, a legitimaţiilor de serviciu, de studii, etc., care se
rezolvă, de regulă, de către organul de urmărire în condiţii de teren şi în mod prealabil.
În urma unor astfel de cercetări de teren se deschid posibilităţi de a elabora diferite
versiuni, de a decide cu privire la oportunitatea realizării unor măsuri operative de investigaţie şi
a altor acţiuni procesuale. În astfel de cazuri se cere a respecta o consecutivitate anumită de
manipulare cu actele ridicate.
După o lectură atentă a documentului şi determinare a conţinutului impresiunii de
ştampilă şi de sigiliu, confruntarea datelor din actul cercetat, studierea înscrisurilor cifrice, a
numerelor de serie, semnăturilor şi altor rechizite se recomandă a atrage atenţia la următoarele
circumstanţe: a) dacă documentul nu are oarecare erori gramaticale; b) dacă instituţia sau
persoana din numele căruia a fost redactat acest document este împuternicită de a elibera un
astfel de act sau de a aproba informaţiile ce le conţin; c) dacă există o astfel de instituţie şi
denumirea ei în perioada când a fost întocmit actul în cauză; d) dacă coincide conţinutul
documentului - formei prestabilite pentru astfel de acte; e) dacă există sau nu contradicţii între
momentul întocmirii formularului documentului şi data de eliberare a acestuia; f) dacă conţinutul
documentului în cauză concordă cu textul impresiunii de ştampilă sau de sigiliu; g) dacă textul
este corect aranjat şi nu sunt denaturate familiie persoanelor cu funcţii de răspundere.
În unele cazuri se cere a examina documentul în cauză în radiaţii infraroşii sau
ultraviolete. În cadrul analizei conţinutului documentului este necesar a se stabili: a) scopul care
a fost formulat în faţa autorului textului; b) motivele de care se conducea autorul la redactarea
acestuia; c) evenimentele cu care au fost legate apariţia acestui document; d) care este
raţionamentul principal ce şi-a găsit reflectare în acest document; e) cine poate cunoaşte
împrejurările expuse în acest document.

9.3. Cercetarea criminalistică a scrisului de mâină

Cercetarea criminalistică a scrisului se efectuează în scopul determinării persoanei care a
îndeplinit textul sau semnătura în cauză.
În cursul unor mişcări tipice, repetate de multe ori, se formează o deprindere (stereotip
dinamic), asimilarea căruia în mare măsură micşorează consumul de energie psihică pentru a
îndeplini diferite acţiuni, inclusiv şi cele ce sunt legate de scierea textelor.
Scrisul este un sistem de mişcări relativ stabile şi individuale în cadrul îndeplinirii unor
manuscrise.
Individualitatea scrisului este irepetabilitatea şi unicitatea acestuia. Două persoane nu pot
avea un acelaşi sistem absolut de mişcări. Acest lucru este determinat de un complex de factori
subiectivi şi obiectivi.
Stabilitatea realtivă a scrisului înseamnă păstrarea unei totalităţi individuale de
particularităţi ale înscrisului persoanei concrete pe parcursul unei perioade destul de lungi.
Vorbirea în scris se apreciază din punctul de vedere gramatical, lexic şi stilistic.
Caracteristicile gramaticale reflectă deţinerea de către executor a regulilor gramaticale de
scriere. După caracterul greşelilor gramaticale întâlnite în diverse manuscrise, gradul de cărturie
a persoanei poate fi determinat ca înalt, mediu şi jos.
Caracteristicile lexice caracterizează vocabularul persoanei care a scris textul.
Caracteristicile stilistice exprimă maniera de a expune, construcţia compoziţională a

95
manuscrisului, limba de scriere. Există limbă literară (publicistică, ştiinţifică, de afaceri, de artă)
şi limbă folosită în vorbirea curentă.
Caracteristicile scrisului se împart în generale şi particulare. Cele generale caracterizează
scrisul ca un sistem de mişcări în ansamblu. La ele se referă:
Evoluţia scrisului – nivelul de stăpânire a tehnicii de scriere sau gradul de adaptare a
mişcărilor mâinii omului la scrierea cursivă contemporană. Există trei niveluri de evoluţie a
scrisului – înalt, mediu şi mic.
Complexitatea scrisului. Toţi elevii ce înavaţă a scrie încep cu studierea regulilor de
scriere. Pe parcurs însă imaginea grafică a semnelor de scriere diferă de modelele caligrafice.
Devierea se produce în două direcţii – simplificare şi complexarea mişcărilor. În dependenţă de
gradul de deviere înscrisurile cu evoluţie înaltă se împart în trei tipuri – simplu, simplificat şi
complexat (pompos).
Legarea scrisului exprimă capacitatea scriptorului de a scrie un anumit număr de semne
fără ca să ridice tocul de pe hârtie în ritmul său firesc de scriere.
Mărimea scrisului. În dependenţă de mărimea semnelor există scris mare, mediu şi mic.
Întinderea scrisului se determină după raportul dintre lăţimea literei şi înalţimea ei.
Acesta poate fi mijlociu, comprimat şi întins.
Înclinaţia scrisului. Există scrisuri înclinate în dreapta, verticale şi înclinate în stânga.
Presiunea scrisului se caracterizează prin eforturile depuse de către scriptor asupra
instrumentului de scriere. Există scrisuri cu o presiune mare, medie şi slabă.
În scopul identificării personalităţii scriptorului este necesar a studia, la fel şi
caracteristicile particulare ale scrisului. Acestea reflectă specificitatea mişcărilor la scrierea unor
semne aparte, elemente, precum şi moduri de legare a literelor. Ele reflectă un sistem automatizat
de mişcări stabile caracteristice fiecărei persoane. Caracteristica calitativă a mişcărilor este
determinată de forma, direcţia, întinderea, consecutivitatea, precum şi complexitatea mişcărilor.
Caracteristicile particulare cuprind:
- forma mişcărilor la îndeplinirea şi legare unor semne şi elementele acestora;
- direcţia de mişcare (de jos în sus, de sus în jos, în sensul acului ceasornicului, în
contrasensul acului ceasornicului etc.);
- coeziunea mişcărilor, adică modul de legare a elementelor în litere, precum şi a
modului de legare a literelor între ele (unit, prin interval);
- spaţierea relativă a punctelor de atac, de finalizare, de intersecţie şi legătură a
mişcărilor;
- consecutivitatea mişcărilor prin care se execută diferite elemente ale literelor;
- complexitatea mişcărilor la îndeplinirea literelor (simplificate, complicate comparativ
cu regulile caligrafice).
Caracteristicile particulare au însemnătate determinantă la identificarea persoanei
scriptorului după textele scrise de mâină. Acestea se evidenţiază printr-o stabilitate mai înaltă
comparativ cu caracteristicile generale şi foarte greu se controlează de către creierul uman în
procesul de scriere, de aceea ele, de regulă, se păstrează chiar şi în cazul modificării intenţionate
a scrisului.

9.4. Cercetarea conținutului spiritual al textului

Obiectivele acestui gen de cercetare criminalistică a documentelor sunt: - identificatoare
– stabilirea autorului spiritual al textului; - diagnosticatoare – stabilirea nivelului de instruire al
autorului, a condițiilor de creare a documentului ș.a.
Obiectul nemijlocit al expertizei este vorbirea în scris a autorului și acele deprinderi
generale și particulare ale vorbirii care s-au manifestat în document.
Caracteristicile generale: lexico-frazeologice, sintactice, stilistice, ortografice, de
punctuație. Caracteristicile particulare – diverse defecte în vorbire.

96
 Aspectul semantic (de conținut) al documentului este caracterizat prin tema
documentului, gândul principal al acestuia, arhitectonica (introducere, părțile componente,
plasamentul, concluziile etc.).
Cât privește caracteristicile stilistice, acestea se referă la modul de compunere a
propozițiilor (în formă de întrebare, de exclamare, cu folosirea unor citate, a proverbelor, a
intergecțiilor etc.); la folosirea unor arhaizme, varvarizme, cuvinte străine limbii în care s-a scris,
precum și a unor profesionalisme, dialectisme, argoisme, vilgarisme etc.
Tot în acest cadru se analizează particularitățile morfologice, sintactice, ortografice,
caracteristicile topografice (spațierea textului pe hîrtie, a unor mențiuni aparte etc.).
În fine se atrage atenția asupra unor deprinderi deosebite precum evidențierea unei părți a
textului, procedee de corijare a erorilor, de retușare, modul de enumerare a filelor, de scurtare a
cuvintelor ș.a.
Prin urmare obiectul expertizei este textul documentului (totalitatea de propoziții legate
prin unitatea de conținut). Volumul textului în litigiu urmează a fi nu mai puțin de 500 de
cuvinte, chiar și pe diferite acte: lămuriri, rapoarte, plângeri, autobiografie, articole etc.
Cuprinsul modelelor libere nu poate fi mai mic de 25-30 de file, la fel și cele
experimentale, obținute în formă de compunere pe o temă liberă sau concretă și nu prin dictare
sau transcrerea unui text.

9.5. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor

În scopul modificării conţinutului documentului plastografii mai frecvent recurg la
corodare, înlăturare de text, adăugire de text, ştergerea unor fragmente de text din documentul
autentic şi înlocuirea lor cu altele ș.a.
Determinarea faptului modificării conţinutului documentelor. Documentele pot fi
autentice şi false. Cele autentice pot fi valabile şi nevalabile. Actele confecţionate în mod
corespunzător, însă conţinând date neconforme adevărului sunt nevalabile. Există două varietăţi
de falsuri: intelectual (când pe formularul unui model prestabilit în prezenţa tuturor rechizitelor
sunt prezentate date neconforme realităţii) şi - material (când în documentul autentic sunt atestate
modificări prin ştergere, corodare sau documentul este pe deplin contrafăcut).
Formularele false ale actelor mai frecvent se alcătuiesc prin intermediul clişeurilor
poligrafice, cu ajutorul calculatoarelor și printarea ulterioară, prin desenare. Clişeurile sunt
obţinute prin culegerea şriftului tipografic, gravare manuală, prin metode fotozincografice şi prin
alte metode.
Corodarea. Prin corodare se înţelege o modalitate de falsificare care constă în aplicarea
reactivelor chimice cu scopul de a decolora colorantul folosit pentru a îndeplini documentul sau
o parte a acestuia.
Pentru a executa corodarea infractorii utilizează diferite substanţe chimice care
acţionează nu numai asupra colorantului, dar şi asupra hârtiei, ceea ce conduce la unele
schimbări în compoziţia acesteia, detectate în cadrul expertizelor tehnico-criminalistice a actelor
și nu numai. Locul înlăturării chimice se determină cu ajutorul mijloacelor optice, radiațiilor
ultraviolete, punându-se în evidență următoarele repere: - prezența zonelor mate, a petelor
albicioase sau gălbui; - creșterea porozității hârtiei și a fragilității ei; - întinderea trăsăturilor de
cerneală executate în porțiunea atacată; - schimbarea nuanței de culoare a grafismelor adăugate; -
deteriorări ale liniaturii, a rețelei de protecția, a unor semne grafice vecine ș.a.
Înlăturarea de text este o modalitate de falsificare a documentelor în care textul este şters
pe cale mecanică. Acţiunea mecanică a instrumentului folosit conduce iminent la modificarea
suprafeţei stratului de hârtie – fapt stabilit prin metode optice, punându-se în evidență: -
scămoșarea și subțierea hîrtiei; - pierderea luciului; - ștergerea liniaturii (rețelei de protecție) ș.a.

97
 Urmele acţiunii mecanice uneori se acoperă prin netezirea suprafeţei documentului cu un
obiect oarecare în rezultatul cărora se pot forma unele trase, zgârâieturi create de obiectul folosit
în aceste scopuri.
Adăugire de text este o altă modalitate de falsificare care constă în adăugirea unor
grafisme, semne, cifre şi cuvinte în scopul modificării conţinutului textului documentului.
Semnele adăugirii de text: diferenţă de culoare şi de nuanţă a trăsăturilor iniţiale şi a celor
adăugite, deosebire între grosimea grafismelor precum şi a gradului de evoluţie al scrisului cu
care s-a îndeplinit, spaţierea neuniformă a unor înscrisuri în text, intervale comprimate sau
îndepărtate între litere etc.
Schimbarea fotografiilor se face, de regulă, în actele de indetitate. Cele mai frecvente
procedee de schimbare a fotografiilor şi indicii acestor operaţiuni sunt:
- schimbarea fotografiei în ansamblu – examinarea vizuală demonstrează incoerenţă în
textul ştampilei, dimensiunile ovalurilor acesteia;
- montajul – pe documente rămân părţi ale fotografiilor iniţiale cu impresiuni de
ştampilă pe ele la care se încleie fotografia altei persoane; se pot detecta diferenţe ale
sortimentului şi calităţii hârtiei fotografice, urme de tăiere a fotografiei ce nu
corespunde cu elementele ştampilei;
- prezenţa pe reversul fotografiei anterioare a unor particule de emulsie de pe altă
fotografie.
Stabilirea faptului de falsificare a impresiunilor de ştampilă şi de sigiliu. Pentru
ştampilele şi sigiliile confecţionate în mod industrial este caracteristic configuraţia uniformă a
semnelor omogene, aceleaşi dimensiuni ale semnelor şi distanţa dintre dânsele, spaţierea
uniformă a textului şi a literelor pe circumferinţă, imaginea simetrică a emblemelor sau a stemei.
Depistarea indicilor de falsificare este mai uşor în cazul comparării a impresiunii
litigioase cu amprenta ştampilei sau sigiliului autentic respectiv.
Infractorii fac uz de diverse moduri de falsificare a impresiunilor de ştampilă şi de sigiliu.
Cele mai frecvente dintre dânsele sunt următoarele: aplicarea tehnologiilor contemporane
computerizate însă nu sunt excluse și metodele folosite în perioada anterioară: desenarea
imaginii amprentei, copierea acesteia de pe impresiunea autentică, fabricarea clişeului
contrafăcut prin tăierea unor litere în cauciuc, linoleum şi alte materiale asemănătoare sau prin
fabricarea clişeului fals alcătuit din litere tipografice.
De notat că actualmente, cele mai frecvente au devenit, totuși, falsurile impresiunilor de
ştampilă şi sigilei prin intermediul mijloacelor de poligrafie operativă şi a calculatoarelor care au
deschis posibilităţi de a reproduce destul de exact originalul, spre exemplu, cu ajutorul xeroxului,
prin scanare etc. Însă în astfel de cazuri nu se va observa pe reversul documentului urme de
pătrundere a colorantului ştampilei în structura hârtiei.
Cercetarea textelor dactilografiate. Textele dactilografiate nu rareori se întâlnesc în
practica judiciară și de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Cercetarea acestora se efectuează,
de regulă, în scopuri identificatoare a maşinii de scris. Dacă executorul şi autorul documentului
este una şi aceeaşi persoană, caracteristicile identificatoare vor fi şi caracteristicile vorbirii în
scris (particularităţi de stil, lexică, gramatică) ş.a.
Cercetarea fono-videodocumentelor. Urmele sonore sunt folosite tot mai des în scopul
investigării infracțiunilor la stabilirea făptuitorului, dar și a unor împrejurări ale cauzei. Acest
lucru este posibil, întrucât urmele sonore dețin anumite însușiri,precum: - vocea omului după
caracteristicile sale fizice (frecvența, intensitatea ș.a.) prezintă individualitate strictă; -
caracteristica acustică a vocii este relativstabilă; - maniera de a vorbi, intonația se caracterizează
prin trăsături particualre.
Fundamentul științific al identificării omului după voce și vorbire îl prezintă fonoscopia
criminalistică, care studiază informația auditivă, mai cu seamă cea fixată cu aparatele audio-
video (dictafoane, tel. mobile, videomagnetofoane etc.). Sarcinile expertizei fonoscopice constau

98
în identificarea persoanei după voce și vorbire, diagnosticarea unor particularități ale persoanei
(sexul, apartenența națională, socială, nivelul de cultură etc.), dar uneori poate apărea necesitatea
identificării audi-ovideoaparaturii cu care s-a imprimat informația.

9.6. Dispunerea expertizei privind cercetarea documentelor

În scopul cercetării textelor scrise de mâină şi a textelor printate/dactilografiate se ordonă
respectiv expertiza scrisului (grafoscopică) sau expertiza tehnică a documentelor. În astfel de
cazuri expertului i se prezintă originalul manuscrisului în litigiu, precum şi modelele de
comparaţie ale scrisului sau a semnăturilor persoanelor suspectate. Acestea sunt de două feluri:
libere şi experimentale.
Modele libere de comparaţie sunt acelea care sunt scrise în perioada de până la pornirea
procesului penal respectiv. În aceste modele nu pot fi schimbări intenţionate ale scrisului.
Modele libere pot fi obţinute la locul de lucru sau la domiciliul bănuitului.
Modelele experimentale se solicită când nu există modele libere sau volumul şi calitatea
acestora sunt insuficiente pentru a efectua cercetarea criminalistică. În cazul dispunerii expertizei
grafoscopice în faţa expertului se formulează, de regulă, următoarele întrebări:
- dacă textul documentului în cauză este îndeplinit de către o persoană concretă sau de
altă persoană;
- dacă textele mai multor documente sunt executate de una şi aceeaşi persoană;
- dacă semnătura din numele unei persoane concrete este sau nu executată de ea însăşi
sau de cître o altă persoană;
- dacă semnătura din numele unei persoane fictive este executată de o persoană
concretă.
În cadrul cercetării tehnico-criminalistice a documentelor se pot obţine răspunsuri la
următoarele întrebări principale:
- prin ce procedeu a fost modificat conţinutul documentului;
- dacă fotografia de pe documentul titularului a fost sau nu înlocuită;
- ce a fost executat mai înainte textul sau semnătura pe documentul în litigiu;
- dacă fragmentele de documente au alcătuit anterior un tot întreg;
- care este conţinutul textului în impresiunea de ştampilă ș.a.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt etapele de dezvoltare ale documentologiei criminalistice?
2. Care sunt genurile de cercetare criminalistică a documentelor?
2. Treceți în revistă caracteristicile generale și particulare ale scrisului de mâină.
3. Numiți caracteristicile folosite la identificarea autorului spiritual al textului.
4. Care sunt întrebările soluționate în cadrul expertizei tehnico-criminalistice a documentelor?
5. Meditați asupra modelelor de scris necesare pentru expertiza grafoscopică identificatoare.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Alămoreanu S. Problematica expertizelor criminalistice. București:Hamangiu, 2013; - Sandu D. Falsul
în acte. Descoperire şi combatere prin mijloace criminalistice. Bucureşti: Lumina Lex, 1994; - Ionescu L.
Expertiza criminalistică a scrisului. Bucureşti: C.H.Beck, 2010; - Frăţilă A., Păşescu Gh. Expertiza
criminalistică a scrisului şi semnăturii de cuantum redus. Bucureşti: ProUniversitaria, 2008; - Винберг А.
И. Криминалистическая экспертиза письма. М., 1940; - Власов В. П. Следственный осмотр и
предварительное исследование документов. М., 1961; - Кулагин П. Г., Колонутова А. И. Экспертная
методика дифференциации рукописей на мужские и женские. М., 1970; Морозов Б. Н. Особен-
ности криминалистического исследования признаков письменной речи. Ташкент, 1985; -
Соколовский 3.М. Оценка заключений криминалистической экспертизы письма. М., 1963;
-Судебно-почерковедческая экспертиза. М., 1971.

99
 Tema 11. Gabitoscopia criminalistică

11.1. Noţiunea de gabitoscopie criminalistică. 11.2. Sistemul de elemente şi trăsături exterioare

ale omului. 11.3. Reflectarea trăsăturilor exterioare ale omului în practica criminalistică. 11.4.
Utilizarea metodei portretului vorbit în practica de descoperire a infracţiunilor.

11.1. Noţiunea de gabitoscopie criminalistică

Gabitoscopia este o ramură a tehnicii criminalistice ce studiază legităţile de întipărire a
semnalmentelor exterioare ale omului şi care elaborează metode şi mijloace tehnico-
criminalistice de colectare, cercetare şi utilizare a datelor privind aspectul exterior al persoanelor
în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
Este cunoscut că aspectul exterior al omului este individual şi irepetabil. Cu toate că pe
parcursul vieţii trăsăturile lui se modifică, acestea însă prezintă o multitudine de elemente relativ
stabile pentru o perioadă de timp. Cu studiul lor se ocupă gabitoscopia, în cadrul căreia
descrierea persoanei se face într-un mod clar și sistematic, folosindu-se o terminologie special
elaborată, unitară și precisă. Acest lucru se realizează cu ajutorul portretului vorbit – un sistem
științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru.
Deci, aspectul exterior al omului este totalitatea de date despre semnalmentele exterioare
ale acestuia, și anume: - semnalmente anatomice; - semnalmente funcționale; - semne
particulare; - caracteristici ale vestimentației și obiectelor portabile personale.
La descrierea semnalmentelor exterioare trebuie respectate unele reguli, după cum
urmează: - persoanele se descriu pornindu-se de la principiul – ”de la general la particular, de sus
în jos”, folosindu-se o terminologice comună și precisă. La început se fixează caracteristicile
anatomice, pe urmă cele funcționale, particulare etc.; - descrierea trebuie să fie suficient de
deplină însă fără surplus de detalii, luându-se în considrare circumstanțele în care va fi folosită
(pentru căutarea sau identificarea persoanei). Semnalmentele anatomice se descriu din două
poziții: din față și profil, în funcție de mărime, formă, culoare, particularități.
Mărimile se redau prin comparație cu dimensiunile altor părți ale corpului și se vor nota
cu ”mic”, ”mijlociu”, ”mare”. Poziția se va aprecia în raport cu planul orizontal, vertical, oblic.
Datele fixate despre exteriorul persoanei se folosesc în procesul de descoperire şi
cercetare al infracţiunilor, în special pentru soluţionarea următoarelor sarcini:
- căutarea persoanelor necunoscute, care au abandonat locul faptei;
- căutarea persoanelor cunoscute, care se ascund de organele ocrotirii normelor de
drept, precum şi celor ce au părăsit locurile de detenţie;
- căutarea persoanelor dispărute fără veste;
- identificarea persoanelor în viață şi a cetăţenilor decedaţi.

11.2. Sistemul de elemente şi trăsături exterioare ale omului.

După cum am menționat mai sus, caracteristicile exterioare ale omului se împart în
câteva grupe. Una din ele constă din semnalementele ce caracterizează particularităţile anatomice
ale omului (înălţimea, constituţia, trăsăturile faciale etc.). Acestea se numesc anatomice sau
“statice”, întrucât pot fi observate atât în procesul de mişcare al persoanei, cât şi în stare de
imobilitate.
O altă grupă cuprinde caracteristicile ce se manifestă numai în procesul unor activități ale
omului (mersul, poziţia corpului, gesticulaţia, vorbirea etc.). Aceste caracteristici poartă
denumirea de funcţionale sau “dinamice”.
Anomaliile anatomice şi funcţionale deţin o importanţă identificatoare considerabilă şi au
o mare însemnătate în activitatea de căutare. De aceea, ele sunt scoase într-un grup de sine
stătător – “elemente particulare”, care pot fi atât înăscute (spre exemplu, scalioza, gheboşenie),
cât şi dobândite pe parcursul vieţii (cicatrice, tatuaj etc.).

100
 O altă grupă aparte constituie aşa numitele “caracteristici frapante”, adică relativ rare,
bătătoare la ochi ce se întipăresc uşor şi joacă un rol important la evidențierea și memorizarea
persoanelor date în căutare.
Un grup auxiliar de caracteristici exterioare îl formează semnalmentele obiectelor
vestimentare şi a altor lucruri portabile de către persoana în cauză (bijuterii, cias, tel mobil etc.).
“Portretul vorbit” presupune descrierea caracteristicilor anatomice cu indicaţia formei,
dimensiunilor, poziţiei, uneori şi culorii.
Gradul de detalizare şi de exactitate a descrierii depinde în fond de faptul dacă persoana
se descrie după imaginea rămasă în memorie, după fotografie sau după urmele lăsate la faţa
locului ori nemijlocit se descrie în direct.
În cazul când descrierea se face nemijlocit (spre exemplu, când se descrie cadavrul)
gradul de detalizare şi precizie a descrierii semnalmentelor este cu mult mai înalt decât în cazul
descrierii după fotografie, cu atât mai mult după imaginea rămasă în memorie.
Mărimea părţilor corpului se determină, de regulă, nu în date absolute, ci relative şi nu
prin mijlocirea măsurărilor, ci prin metoda confruntării vizuale cu alte părţi ale corpului.
În “portretul vorbit” o atenţie principală se atrage semnalmentelor figurii umane, întrucât
acestea conţin particularităţile cele mai valoroase şi sunt cele mai accesibile pentru observare.
Trăsăturile feţei se descriu din două poziţii: de dinainte (en fas) şi de la o parte (profil).
Înălţimea se determină, de regulă, după o gradare de 7 elemente: foarte înalt (peste 185
cm), înalt (176-185 cm), mediu-pronunţat (171-175 cm), mediu (166-170 cm), mediu-slab
pronunţat (161-165 cm), statură joasă (151-160 cm) şi de statură foarte joasă (până la 150 cm).
Pentru femei aceste limite sunt micşorate cu 10 cm.
Constituţia se stabileşte prin confruntarea înălţimii, lăţimii în spete, lungimii corpului, a
picioarelor, dezvoltarea părţii toracice şi a muşchilor. Există persoane cu o constituţie medie,
atletică, slabă, uscăţivă.
Sexul şi vârsta. Bărbat sau femeie. În lipsa datelor autentice privind vârsta se indică cu
aproximaţie (la vedere 40-45 ani).
Capul. Se indică dimensiunile relative ale capului, forma lui, forma şi profilul cefii.
Părul. Se indică forma, culoarea, desimea, prezenţa şi gradul de calviţie, lungimea firelor
de păr, modul de frezare şi de pieptănare. Dacă există mustaţă, barbă, bachenbarde se fixează
forma, culoarea şi lungimea lor.
Faţa (figura). Forma generală a feţei umane privită din faţă poate fi rotundă, ovală,
dreptunghiulară, pătrată, rombică, triunghiulară cu baza în jos, triunghiulară cu baza în sus. În
profil se indică conturul general al feţei (proeminent, rectiliniu, concav).
După gradul de corpolenţă faţa poate fi slabă, de corpolenţă medie şi plină. După culoare
există feţe albe, smolite, îmbujorate, chistruiate, palide, bolnăvicioase.
Fruntea. În profil se caracterizează sub aspectul dimensiunilor verticale (frunte joasă,
medie, înaltă), după înclinare (retrasă, verticală şi proeminentă), după contur (rectiliniu, şerpuit,
convexe).
Sprâncenele. Se caracterizează după lungime (scurte, medii, lungi), după lăţime (înguste,
lăţime medie, late), după desime (rare, desime medie, dese), după poziţie (înclinate interior,
înclinare în exterior, orizontale), după formă (rectilinii, arcuite, frânte, şerpuite), după poziţia
reciprocă (îndepărtate, medii şi concrescute).
Ochii - în cadrul stabilirii semnalmentelor se caracterizează lăcaşul ochiului după contur,
întindere, gradul de deschidere şi poziţie; proeminenţa globului ocular; culoarea irisului.
Genele se descriu după gradul de pronunţare.
Pleoapele se caracterizează după poziţia părţii de sus nemişcate, formă şi expresivitate.
Pomeţii se fixează după gradul de proeminenţă.
Obrajii – se descriu după forma lor.

101
 Nasul se caracterizează în ansamblu după înălţime, proeminenţă, lăţime şi particularităţi
(nas roşu, bilobat, orientat spre dreapta, stânga).
Rădăcina nasului se descrie după adâncime, lăţime; muchia nasului după contur,
proeminenţă, lungime, lăţime; baza nasului – după poziţie; vârful nasului – după formă şi lăţime.
Aripile nasului – după conturul marginilor de jos, înălţime, poziţie; nările – după mărimea
orificiilor şi după contur.
Gura se analizează după dimensiuni, contur, poziţia colţurilor, particularităţi (oblică,
dimensiuni exagerate, buze proeminente).
Buzele se caracterizează după proeminenţă, înălţime, lăţimea şi conturul buzei de sus,
poziţia buzei de jos.
Dinţii se descriu doar caracteristicile ce pot fi observate şi, mai cu seamă, articulaţia,
mărimea, defecte, culoare.
Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii, particularităţi (ascuţită, bilobată,
cu gropiţe).
Pavilionul urechii se analizează după dimensiuni, poziţie, îndepărtare de cap, formă,
particularităţi (pavelion atrofiat etc.), precum şi după conturul, poziţia elementelor particulare
(lobul, tragusul, antitragusul, helixul).
Ceafa se descrie după formă şi poziţie.
Umerii se caracterizează după poziţie, lăţime, proeminenţă.
Pieptul şi spatele se caracterizează după formă şi lăţime.
Mâinile se descriu după lungime, grosime. Pe lângă aceasta se fixează lungimea
degetelor, forma, conturul, lungimea şi culoarea unghiilor.
Semnalmentele funcţionale, sunt acele caracteristici care apar cu prilejul executării unor
activități. Cele mai importante sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea
şi vorbirea, anumite obişnuinţe în diverse activităţi.
Expresia fizionomiei: calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată, confuză, distrată sau
obosită.
Atitudinea se datorează stării de contracţie musculară (relaxată, contractată, rigidă).
Gesticulaţia: abundentă, rară şi nulă. Dintre gesturi amintim: încruntarea frunţii, clipirea
rapidă şi deasă a pleoapelor. Aranjarea repetată a cravatei, gulerului, frecarea mîinilor, joaca cu
degetele etc.
Mersul: lungimea pasului, unghiul de mers (pozitiv-negativ), lăţimea pasului, rapiditatea,
atitudinea corpului (drept, aplecat), poziţia capului, oscilaţiilor corpului, odulaţii ale bazinului,
mişcării ale braţelor etc.
Vocea şi vorbirea: vorbire scurtă şi corectă, în fraze lungi şi confuzie, cu diferite erori,
folosirea unor dialecte. Ca defecte: bîlbîiala, grasiere, voce de copil, adult, bătrîn.
Obişnuinţe în diverse activităţi: felul de a aprinde chibritul, de a ţine ţigara, poziţia
mîinilor, exalaţie frecventă, tualetă aleasă sau neglijentă etc.
Semnele particulare. Sun acumulate defecte anatomice şi funcţionale care ajută la
identificarea unei persoane.
Cicatricele: de natură traumatică, chirurgică, se descriu după culoare, formă, mărime,
poziţie.
Culoarea pielii (tenul): culoarea galbenă, cenuşie-galbenă, ca rezultat al unor boli,
roşietică a nasului, a obrazului-alcoolizm. Prezenţa petelor, negilor, aluniţelor.
Semne particulare ca urmare a practicării unor meserii: bătături, vătămări.
Pentru recunoaştere şi identificare preliminară a unor persoane prezintă interes şi
obiectele portabile ale acestora care se descriu după denumire, culoare, grad de uzură şi alte
caracteristici.
Metodele tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare

102
 La alcătuirea portretului vorbit de-a lungul istoriei s-au utilizat diferite dispozitive
tehnice:
1. Portretul schiţat (schiţa de portret) executată de un desenator cu calităţi plastice.
2. Fotorobotul – o metodă de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente
fizice preluate din fotografii ale unor persoane diferite (zona frontală, nazală, bucală).
3. Identi-Kit-ul (ИКР-2) - un album ce conţine multe variante de elemente faciale
reproduse pe o peliculă transparentă purtînd acelaşi număr de cod. Peliculele se
suprapun pe un suport special cu geam luminat de jos, obţinîndu-se o imagine grafică.
4. Mimicompozitorul - un montaj a mai multor dispozitive, care proiectează pe ecran
cîte o zonă a feţei selecţionate din fotografii obişnuite.
5. Softuri computerizate cu elemente faciale, care ușurează munca specialistului la
crearea ”portretului vorbit” a persoanei căutate (spre exemplu -”Faces”).

11.3. Reflectarea trăsăturilor exterioare ale omului în practica criminalistică

Criminalistica clasică divizează reflectările aspectului exterior a persoanelor, folosite în
practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, în subiective şi obiective.
Reflectările subiective. Imaginea mentală este una din cele mai răspândite reflectări
subiective. Ea se formează sub acţiunea a mai multor factori: sexul, vârsta, zona de locuire,
iluminare, durata observării. Această imagine poate fi folosită nemijlocit și direct (la
recunoaşterea agresorului de către victimă) şi indirect, în cazul când acesta este materializat în
formă de reflectări subiective (descrierea, alcătuirea portretului-vorbit).
Descrierea constă în indicarea caracteristicilor aspectului exterior; aceasta la fel este
subiectivă după natura ei. Descrierea voluntară este o consemnare prezentată de către martorul
ocular prin mijlocirea cuvinteor folosite de el în vorbirea curentă, dar descrierea sistematică şi
ordonată se realizează după metoda portretului-vorbit. O astfel de descriere trebuie să fie
veridică, deplină, uniformă şi unitară. O astfel de descriere efectuată după metoda portretului-
vorbit trebuie să se efectueze pe baza unor principii cunoscute: - caracteristicile aspectului
exterior se determină comparativ cu poziţia normală a corpului; -elementele aspectului exterior
se caracterizează din față şi din profil; -descrierea este compusă consecutiv – de la general spre
particular; de sus în jos, la început elementele fizice generale, apoi anatomice, funcţionale şi cele
însoţitoare; - se reliefează elementele particulare şi frapante.
În practica criminalistică contemporană există 4 genuri de portrete subiective: schiţa;
schiţa compoziţională, compoziţie fotografică, mixtă (după declaraţiile martorilor oculari o
persoană ce se aseamănă cu cel căutat se fardează, care mai pe urmă se fotografiază sau se
înregistreză video).
Reconstrucţia figurii umane după craniu se utilizează pentru fixarea informaţiilor privind
semnalemntele exterioare ale persoanelor, osemintele cărora sunt descoperite. Metodica
reconstrucţiei feţii după craniu a fost propusă de către savantul – antropolog M. Gherasimov.
Reflectările obiective. Informaţia privind aspectul exterior al omului poate fi acumulată
mai deplin şi obiectiv prin mijlocirea fotografiei criminalistice. În practică se foloseşte fotografia
signalitică şi fotografia operativă.
Fotografia signalitică (de recunoaştere) se aplică pentru a fixa semnalmentele exterioare
ale persoanelor ce trebuie înregistrate şi puse la evidenţă. Aceasta se efectuează la fel, după
anumite reguli specializate.
Mularea elementelor faciale se utilizează în scopul fixării semnalmentelor persoanelor
decedate, pierite dacă modificările faciale post mortale nu sunt semnificative.

11.4. Utilizarea metodei portretului vorbit în practica de descoperire a infracţiunilor

Utilizarea datelor privind semnalmentele exterioare ale omului presupune analiza şi
aprecierea informaţiei colectate şi fixate. Simultan se studiază şi se evaluează condiţiile în care

103
ea s-a acumulat, precum şi cele ce influenţează conţinutul lor, se iau în consideraţie mijloacele şi
metodele folosite pentru colectarea şi fixarea ei, particularităţile folosirii ulterioare.
În urma a astfel de analize şi aprecieri a informaţiei despre semnalmentele omului se
determină şi direcţiile în care acestea se vor folosi, ce cuprind, de regulă, 3 situaţii tipice:
- prima situaţie priveşte stabilirea martorului sau a făptuitorului necunoscut sau care este
lipsă. Această situaţie este una din cele mai complicate şi mai frecvent întâlnite. Determinarea
persoanei făptuitorului după semnalmentele exterioare ale lui se poate desfăşura în condiţii libere
sau cu respectarea unor elemente de securitate sporită cu folosirea metodelor şi mijloacelor
speciale de investigații, de urmărire penală, de expertiză judiciară.
- a doua situaţie vizează stabilirea persoanei făptuitorului care se află sub supraveghere
însă nu este recunoscut. Datele privind caracteristicile aspectului exterior se folosesc pentru
verificarea dacă persoana reţinută este sau nu cea care a părăsit locul faptei, sau cea care se află
în căutare ori persoana dispărută fără veste.
- a treia situaţie apare în cazul în care este necesar a determina identitatea unui cadavru
necunoscut. Descrierea se foloseşte pentru verificarea după materialele de înregistrare a diferitor
sisteme automatizate de căutare (de exemplu, sistemul ”Imagetrak”) în care se utilizează
semnalmentele persoanelor înclinate spre a săvârşi infracţiuni.
O formă de utilizare curentă a descrierii pentru stabilirea identităţii persoanelor sunt
tabelele orientative de căutare.
Portretele-robot executate cu ajutorul softurilor computerizate și a specialiștilor
criminaliști sunt surse importante de informaţie despre aspectul exterior al persoanelor căutate şi
se includ în tabelele orientative de căutare, multiplicându-se pentru darea în căutare a acestora la
nivel local și republican.
O metodă destul de efectivă folosită în scopul stabilirii personalităţii celor decedaţi şi
pieriţi este prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau imaginilor fotografice ale acestora,
conform art.116 CPP RM. Aceste metode dobândesc importanţă deosebită în cazul, în care aceste
fapte sunt confirmate și de către rezultatele expertizei medico-legale.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Formulați noțiunea și obiectul de studiu al gabitoscopiei criminalistice.
2. Care sunt grupele de semnalmente utilizate pentru căutarea și identificarea persoanelor?.
3. Care sunt regulile și consecutivitatea de descriere a persoanelor?
4. Care sunt sferele de aplicare a portretului vorbit în activitatea de urmărire penală?

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Necula I., Drăghici C., Penescu L. Semnalmentele persoanei ...de la portretul vorbit la identificarea
criminalistică. București:ACR, 2012; Bercheșan V. Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii. Vol.III.
București:Little Star, 2003; - Топорков А.А. Словесный портрет.М.: Юристъ, 1999; - Грамович Г.И.
Особенности осмотра неопозананых трупов. Мн., 1993; - Девиков Е.И., Зуев Е.И., Ищенко Е.П.
Криминалистическая регистрация. М., 1987; - Ищенко Е.П., Девиков Е.И. Уголовная регистрация.
Омск, 1989; - Крылов И.Ф. В мире криминалистике. Л., 1980, с.101-124; - Оперативно-справочные,
оперативно-розыскные, криминалистические и некоторые иные учеты, используемые при
раскрытии и расследовании преступлений, М., 1985; - Статистическая дактилоскопия.
Методологические проблемы. М.: Городец, 1999.

104
 Tema 12. Înregistrarea criminalistică
12.1. Scurt istoric privind evoluția sistemului de evidențe penale. 12.2. Noţiunea, conţinutul şi
bazele legislative ale înregistrării criminalistice . 12.3. Evidenţele operative de informaţie. 12.4.
Evidenţele criminalistice ale organelor afacerilor interne. 12.5. Evidenţele auxiliare de informaţie

12.1. Scurt istoric privind evoluția sistemului de evidențe penale

Perioada preştiinţifică a înregistrării penale a pornit din anul 1829, când la Paris, a fost
fondat Cabinetul de identificare judiciară, în care se colectau fişele de înregistrare a infractorilor,
menite a determina identitatea lor şi faptul existenţei antecedentelor penale. Fişele se aranjau în
ordine alfabetică (după numele celor înregistraţi), dar şi după decade.
Puţin mai târziu, pe la începutul anilor ’40 ai sec. al XIX-lea, aceste fişe erau
completate şi cu fotografiile infractorilor, al căror număr la finele anilor ’70 constituia deja
câteva zeci de mii, iar al fişelor alfabetice - câteva milioane. După o astfel de cartotecă se putea
stabili identitatea persoanei numai în cazul în care infractorul nu ascundea numele de familie
adevărat. Recidiviştii însă, dacă erau reţinuţi, se prezentau, de regulă, sub alt nume, de unde şi
eficacitatea extrem de redusă a Cabinetului.
Această stare de lucruri a existat până în anul 1879, anul, în care unul dintre
funcţionarii acestui Cabinet, A. Bertillon, a înţeles că munca manuală este inutilă din cauza
volumului enorm de informaţii acumulate, propunând un alt sistem de înregistrare a infractorilor,
denumit antropometric.
Sprijinindu-se pe datele statisticii antropologice publicate de către savantul L. Quetelet,
care considera că nu există doi indivizi care să aibă aceleaşi dimensiuni ale părţilor corpului şi că
mărimea oaselor scheletului omenesc de la o anumită vârstă nu se mai modifică, A. Bertillon a
propus să se măsoare 11 parametri ai corpului uman, ale căror rezultate, fixate într-o fişă
specială, serveau drept mijloc de evidenţă şi identificare a persoanelor.
Acest sistem a fost implementat pentru prima dată de către poliţia franceză în anul
1883, iar mai târziu şi în alte ţări (în Rusia din 1890, în Germania din 1895, în alte state – după
a.1900). Cele mai grave carenţe ale sistemului, după cum recunoştea însuşi autorul, erau
complexitatea sau chiar imposibilitatea identificării persoanelor sub 20 de ani, precum şi
dificultăţile de stabilire a identităţii femeilor.
Iată de ce, A. Bertillon a completat în anul 1895 sistemul său cu descrierea persoanelor
după metoda portretului vorbit, iar mai târziu, şi cu fotografierea acestora după metoda
fotografiei signalectice (până atunci se foloseau procedee de fotografie artistică).
Unul dintre autorii sistemului ştiinţific de înregistrare a infractorilor după amprentele
digitale este considerat, pe bună dreptate, F. Galton, care a publicat în anul 1892 la Londra cartea
„Amprentele digitale”, în care a argumentat individualitatea acestora şi a reuşit să le clasifice.
Un mare aport în dezvoltarea evidențelor dactiloscopice l-au adus şi W. Herschelle, H.
Faulds, J. Vucetich, E. Henry, care au elaborat diverse tratate, lucrări ştiinţifice, contribuind
astfel la răspândirea cunoştinţelor criminalistice şi afirmarea noului sistem dactiloscopic de
înregistrare, aplicat pretutindeni, în unele ţări fiind completat astăzi şi cu sistemul genetic.
După cum se observă din cele menţionate, la începuturile criminalisticii, înregistrarea,
care era numită „penală”, se reducea doar la evidenţa persoanelor (căutate sau supuse pedepsei
penale). Aceasta a fost caracteristică pentru etapa incipientă de dezvoltare a criminalisticii şi
constituia una dintre direcţiile activităţii de consolidare a cunoştinţelor criminalistice, desfăşurate
preponderent cu potenţialul funcţionarilor de poliţie.
Astfel, odată cu trecerea la metoda dactiloscopică de evidenţă, cercul de obiecte
cuprinse în sistemul de înregistrare s-a lărgit. În numărul lor sunt incluşi nu numai infractorii, ci
şi urmele lăsate de ei la locul faptei, iar mai târziu şi alte obiecte care se aflau în legătură cauzală
cu fapta. În literatura criminalistică a anilor ’30 ai sec. al XX-lea, chiar în primul manual de

105
criminalistică din URSS, din 1935, se menţionează că obiectele înregistrării criminalistice sunt:
infractorii, obiectele obţinute pe cale infracţională, cadavrele, cetăţenii dispăruţi fără urmă şi
modul de comitere a infracţiunii. Însă ideea despre urme ca obiecte ale înregistrării penale a fost
definitiv formulată de B. Şevcenko, care a propus abordarea înregistrării penale ca un sistem de
„evidenţă a informaţiei privind persoanele ce au comis infracţiuni, precum şi despre unele
fenomene, obiecte şi arme legate cauzal de faptul infracţional în scopul utilizării în mod
organizat a acestor informaţii în cercetarea şi prevenirea infracţiunilor”.43
Actualmente, înregistrarea criminalistică cuprinde un ansamblu de obiecte materiale
(cartoteci, colecţii şi alte forme de stocare a datelor înregistrate). Sub aspect funcţional aceasta
constituie anumite acţiuni de colectare şi stocare a informaţiei, procesarea şi transmiterea ei către
organele care o folosesc nemijlocit în activitatea profesională de combatere a criminalităţii.

12.2. Noţiunea, conţinutul şi bazele legislative ale înregistrării criminalistice

Eficacitatea descoperirii şi cercetării infracţiunilor în mare măsură depinde de volumul şi
de calitatea diverselor genuri de informaţie obţinute de către organul de urmărire penală, ofițerul
de investigație, specialistul-criminalist sau expertul judiciar. Utilizarea raţională a informaţiei cu
semnificaţie criminalistică este posibil numai în cadrul unui sistem informaţional de căutare, ce
asigură colectarea, prelucrarea şi căutarea a astfel de informaţii.
Un astfel de sistem este numit înregistrare criminalistică – subramură a tehnicii
criminalistice ce prezintă un sistem de teze ştiinţifice şi metodici de înregistrare, depozitare şi
administrare a informaţiei privind obiectele ce cad în orbita activităţii speciale de investigaţii, de
urmărire penală a organelor ocrotirii normelor de drept în scopul descoperirii, cercetării şi
prevenirii infracţiunilor.
Sistemul înregistrării criminalistice este compus din evidenţe izolate, fiecare cuprinzând
o grupă de obiecte omogene. Deci, evidenţa este un subsistem al înregistrării criminalistice, în
care este concentrată informaţia despre obiectele tipice omogene. Este necesar a diferenţia genul
evidenţelor criminalistice de forma acestuia, adică modul de colectare şi depozitare a informaţiei
înregistrate. Modurile de fixare a informaţiei criminalistice sunt diverse: prin descriere, prin foto-
video-imaginare, grafic, prin colecţii. În practică foarte des se folosesc forme mixte de evidenţă,
acestea se suplimentează cu diverse alboame, cartoteci; modul descriptiv al fixării informaţiei
combinat cu executarea fotografiilor, a fişelor dactiloscopice etc.
Obiectele ce se iau la evidenţă, de regulă, cuprind:
a) persoanele (cunoscute – declarate în căutare, arestate, reţinute, ce prezintă un interes
operativ, persoanele ce se ocupă cu vagabondajul şi cerşitul, persoanele dispărute fără veste;
necunoscute – infractorii, persoanele dispărute de la locul faptei, alienate mintal, copiii,
identitatea cărora nu este stabilită etc.);
b) cadavrele (decedate, cetăţenii decedaţi, identitatea cărora nu este cunoscută);
c) obiectele (apartenenţa cărora nu este cunoscută – armele de foc ghintuite şi pierdute,
lucrurile furate, automobilele răpite ş.a.; obiectele apartenenţa cărora este cunoscută – armele de
foc depistate, uneltele de efracţie, folosite de la faţa locului etc.);
d) urmele (spre exemplu, urmele digitale ridicate de la locurile nedescoperite ale
infracţiunilor);
e) documentele (spre exemplu, documentele falsificate, bancnotele şi hârtiile de valoare
contrafăcute etc.);
f) animalele (furate ş.a.);
g) infracţiunile rămase cu autori necunoscuţi
Modurile de înregistrare criminalistică cuprind: descriptiv (fixarea în scris a
informaţiilor, a caracteristicilor obiectului ce trebuie pus la evidenţă); obţinerea de amprente,
43
După: Golubenco Gh., Colodrovschi V. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii infracţiunilor. Chişinău:
Tipografia Centrală, 2010, p.139.

106
inclusiv amprentarea persoanelor; fono-videoînregistrările; schiţa; schemele şi alte desene;
colecţiilor (colectarea şi păstrarea obiectelor în natură; forma mixtă când se utilizează câteva
moduri de înregistrare a obiectelor).
Toate caracteristicile obiectului ce trebuie înregistrate şi informaţiile despre acestea se
fixează într-un mod anumit, sistematic. Există, respectiv şi diferite forme de evidenţă, adică
cartoteci, jurnale, fotoalbumuri, videoteci, fototeci, colecţii de obiecte în natură, baze de date în
automatizate ş.a.
Bazele legislative, în conformitate cu care se organizează funcţionarea evidenţelor
criminalistice în CPP nu se prevăd, însă Legea RM nr.216 –XV din 29.05.2003 Cu privire la
sistemul informațional integrat automatizat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor penale și a
persoanelor care au săvărșit infracțiuni reglementează o bună parte din aceste evidențe
reglementează o bună parte din aceste evidențe.
Acest sistem, care constituie o parte a Băncii Centrale de Date (BCD), se află în
subordinea Serviciului Tehnologii Informaționale (STI) al MAI RM. Utilizatorii principali sunt:
MAI; CNA; SIS; Poliția de frontieră; Inspectoratul Fiscal de Stat; Procuratura; Instanțele de
Judecată; Instituțiile penintenciare; Organele de executare a hotărîrilor judecătorești.
Sistemul în cauză cuprinde 6 Registre:
1) Registrul de informații criminalșistice și criminologice;
2) Registrul persoanelor reținute, arestate, condamnate;
3) Registrul dactiloscopic;
4) Registrul de Stat al armelor;
5) Registrul procedurilor de executare;
6) Registrul accidentelor rutiere ș.a.44
Un rol important în combaterea criminalității îi revine Registrului de informații
criminalșistice și criminologice, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.633 din 06.06.2007.
Acest Registru cuprinde mai multe blocuri de informații, și anume: - evidenșa
automatizată a sesizărilor despre infracțiuni; - evidența infracțiunilor, persoanelor care le-au
săvărșit și a pedepselor ce le-au fost aplicate; - evidența persoanelor puse sub învinuire sau
cărora le-a fost aplicată măsura privativă de libertate; -evidența persoanelor dispărute și anunțate
în căutare; - evidența cadavrelor, bolnavilor și copiilor neidentificați; - evidența obiectelor
marcate și de anticariat furate sau găsite; - evidența transportului furat, răpit sau fără stăpân; -
evidența armamentului și munițiilor furate, pierdute sau depistate; - evidența contravențiilor, a
persoanelor care le-au săvărșit și a pedepselor care le-au fost aplicate ș.a.
Însă activitatea de evidență criminalistică este reglementată și actele bazate pe lege, în
particular, de ordinele şi instrucţiunile Ministerului Afacerilor Interne a R.M. (ordinul nr.192 din
17.06.2013 prin care s-a aprobat Regulamentul Centrului Tehnico-criminalistic și Expertize
judiciare (CTCEJ) al IGP MAI RM.
Temeiul juridic pentru înretgistrarea anumitor persoane este ordonanţa procurorului, a
organului de urmărire penală, ordonanţa de stabilire a măsurii preventive privitor la învinuit;
sentinţa sau decizia instanţei de judecată; ordonanţa de declarare a persoanei în căutare;
procesul-verbal de reţinere a bănuitului. Pentru a lua la evidenţa criminalistică a alte obiecte
temeiul juridic prezintă procesul-verbal al acţiunii respective de urmărire penală.
Actualmente evidenţele se divizează în: operative de informaţie, criminalistice şi auxiliare
de informaţie. La baza evidenţelor operative de informaţie sunt puse semnalmentele evidente
exterioare ale persoanelor, obiectelor, lucrurilor, articolelor.
Evidenţele auxiliare de informaţie cuprind obiectele care nu sunt legate cauzal cu
evenimentul infracţional, însă caracteristicile de înregistrare a acestora se depistează, fie vizual,
fie cu ajutorul cercetărilor speciale.

44
Gheorghiţă M. Tratat de criminalistică. Chişinău: Tip. Centrală, 2017. p.134.

107
 În dependenţă de nivelul de centralizare a acestora, ele se împart în locale, care se
administrează la nivelul inspectoratelor de poliţie şi secţiile STI, în laboratoarele criminalistice
de expertiză teritoriale, iar cele centrale - în CTCEJ al IGP MAI RM, Serviciul Tehnologii
Informaționale al MAI RM.

12.3. Evidenţele operative de informaţie

La acestea se referă, întîi de toate, evidenţa alfabetică nominală şi evidenţa dactiloscopică.
Evidenţa alfabetică este una dintre cele mai frecvent utilizate, după care se verifică toate
persoanele bănuite sau învinuite de comiterea unor infracţiuni. În aceasta se introduc informaţii
despre mai multe categorii de persoane:
▪ condamnate pe teritoriul RM la privaţiune de libertate, muncă neremunerată în folosul
comunităţii, amendă şi alte categorii de pedepse prevăzute de Codul penal;
▪ arestate şi puse sub învinuire în stare de libertate;
▪ care au comis infracţiuni, aflându-se în stare de iresponsabilitate;
▪ cetăţenii RM condamnaţi pe teritoriul altor state;
▪ persoanele care au comis infracţiuni grave şi au fost eliberate din locurile de detenţie ale altor
state şi sosiţi pentru a se stabili cu traiul în RM;
▪ infractorii daţi în urmărire generală şi internaţională;
▪ persoanele reţinute sau arestate ca fiind suspectate de comiterea infracţiunilor;
▪ persoanele internate, în baza încheierii judecătoreşti, în spitalele de psihiatrie;
▪ persoanele care au comis infracţiuni şi au fost eliberate de răspundere penală sau eliberate de
executarea pedepsei pronunţate prin sentinţa de condamnare;
▪ reţinute şi arestate pe teritoriul RM cu scopul extrădării;
▪ reţinute pentru vagabondaj sau cerşetorie;
▪ luate la evidenţă specială în scopul profilaxiei infracţionalităţii ş.a.
De evidenţa alfabetică este strâns legată evidenţa dactiloscopică. La această evidenţă
practic sunt luate aceleaşi persoane ca şi în evidenţa alfabetică, inclusiv cele care cad sub
incidenţa Legii „Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” 45. Scopul colectării şi al
stocării informaţiei dactiloscopice, conform acestei legi este:
▪ Căutarea şi identificarea cetăţenilor RM, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor dispăruţi fără urmă;
▪ Stabilirea identităţii cadavrelor necunoscute.
▪ Stabilirea identităţii cetăţenilor RM, străini şi a apatrizilor incapabili, din motive de sănătate
sau de vârstă, să comunice date privind identitatea lor.
▪ Confirmarea identităţii cetăţenilor RM, străini şi a apatrizilor.
▪ Excluderea posibilităţii de falsificare a actelor de identitate.
▪ Prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, prevenirea contravenţiilor administrative.
Conform legii, înregistrarea dactiloscopică este benevolă (cetăţeni ai RM, străinii şi
apatrizii) şi obligatorie, prevăzută pentru anumite categorii de persoane indicate în lege.
Din lege se observă că legislatorul indică nu numai cadrul general, dar şi organele concrete,
direcţiile principale de activitate ale lor privind înregistrarea persoanelor şi a obiectelor. Acestea
trebuie să asigure îndeplinirea strictă a cerinţelor legislaţiei despre obiectivitatea şi plenitudinea
cercetării infracţiunilor. Totodată, însuşi faptul înregistrării anumitor obiecte sau a informaţiei
despre ele poate să fie în contradicţie cu interesele cetăţenilor, de aceea, actele normative bazate
pe legea ce se referă la înregistrarea criminalistică trebuie să rezulte în mod obligatoriu din
garanţiile constituţionale referitoare la apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime
ale cetăţenilor, să corespundă actualelor standarde europene.
Luarea la evidenţa alfabetică şi dactiloscopică se efectuează practic simultan, lăsându-
se pe fişa alfabetică amprenta degetului arătător al mâinii drepte a persoanei înregistrate şi
45
Legea RM “Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” nr. 1549-XV din 19.12.2002 // Monitorul Oficial al
R.Moldova nr. 14 -17 din 07.02.2003

108
formula dactiloscopică a desenelor papilare. Datorită acestui fapt, potrivit necesităţii, după fişa
nominală se poate găsi uşor fişa dactiloscopică în masivul de fişe al persoanelor luate la
evidenţă, aranjate în cartotecă nu după numele de familie, ci după formula dactiloscopică, care
prezintă unele însemne cifrice ce caracterizează desenele papilare.
A doua componentă a evidenţei dactiloscopice este fişierul amprentelor digitale ridicate
de la locul comiterii infracţiunilor, administrate de către subdiviziunile criminalistice ale MAI.
Acest fişier permite a depista cazurile când aceeaşi persoană a lăsat urme papilare în
diverse locuri de săvârşire a două sau mai multor infracţiuni, precum şi faptul identificării unor
infractori concreţi după amprentele digitale lăsate în scena infracţiunii.
Această cartotecă este formată din fişe ce conţin fotografia urmei digitale de la locul
faptei, sistematizate după tipul şi varietatea desenului papilar apreciat de către expert ca operant
pentru identificare. Aceste urme digitale, înainte de a fi incluse în cartotecă, se verifică
obligatoriu dacă au fost sau nu lăsate de persoanele ce nu sunt implicate în cauză (pătimit,
persoană material responsabilă etc.).
Evidenţa persoanelor după semnalmentele exterioare în baza videoînregistrărilor
(videoteci şi videobancuri de date) – a imaginilor fotografice şi videoimaginilor persoanelor
judecate pentru săvârşirea infracţiunilor, inclusiv “hoţilor în lege” şi a autorităţilor lumii
interlope, persoanele ce prezintă un interes deosebit pentru organele de urmărire penală. Acest
gen de evidenţă este legat cu fototeca recidiviştilor, persoanelor aflate în căutare şi a cadavrelor
neidentificate. Imaginile se înscriu pe videocasete sau pe purtătorii magnetici ai calculatoarelor.
Destinaţia de bază a acestei evidenţe este prezentarea fotografiei sau videoimaginii spre
recunoaştere.
Evidenţa încălcărilor de lege şi a infracţiunilor săvârşite de către persoanele străine,
persoanele fără cetăţenie şi cetăţenilor R.M. aflaţi în permanenţă după hotarele republicii.
Acest tip de evidenţă are ca obiectiv acumularea, păstrarea şi prezentarea serviciilor interesate a
organelor MAI şi altor organe ale ocrotirii normelor de drept a informaţiei cu caracter operativ şi
analitic despre comiterea unor infracţiuni de către aceste persoane. Evidenţa se formează atât
după fişele conform numelui de familie, cât şi cartotecilor dactiloscopice.
Evidenţa obiectelor furate de anticariat şi a bunurilor culturale este organizată în scopul
asigurării căutării acestora şi pentru a contribui la descoperirea infracţiunilor legate de furtul
acestora. La evidenţă sunt puse obiectele furate, pierdute, ridicate, găsite, confiscate sau predate
benevol, cele care prezintă o însemnătate istorică, artistică, ştiinţifică. La fişa informaţională se
anexează şi fotografia sau un desen schiţă a obiectului de anticariat.
Evidenţa armelor de foc ghintuite furate, pierdute, ridicate, prezentate benevol are ca
scop stabilirea faptului procurării ilegale a armamentului de foc ghintuit, de vânătoare, sportiv,
de luptă sau folosit în scopuri instrucţionale.
Evidenţa documentelor furate şi ridicate şi a lucrurilor cu număr şi seria de fabricaţie se
efectuezaă în privinţa documentelor şi lucrurilor ce deţin numere individuale, furate, ridicate de
la persoanele reţinute sau arestate, la vamă, din camere automate de păstrare sau benevol predate
organelor de resort.
Evidenţa trasnportului auto aflat în căutare sau apartenenţa căruia este neidentificată
urmăreşte scopul de a colecta, sistematiza şi prelucra informaţia despre mijloacele de transport şi
a remorcilor. Această evidenţă se foloseşte pentru a realiza unele măsuri operative de
investigaţie, precum şi pentru înregistrarea mijloacelor de transport în unităţile poliţiei rutiere.

12.4. Evidenţele criminalistice ale organelor afacerilor interne

Evidenţa după modul de operare în cursul săvârşirii infracţiunilor prezintăî un sistem
special de înregistrare a infracţiunilor după semne ce se manifestă stabil şi care caracterizează
mecanismul activităţilor infracţionale şi a persoanelor ce le-au efectuat. În acest sens se

109
alcătuiesc două genuri de cartoteci (după infracţiunile săvârşite de către persoane cunoscute şi de
către autori cu identitate necunoscută). Evidenţa se duce la nivel local şi central.
Evidenţa persoanelor dispărute fără veste, cadavrelor neidentificate, persoanelor
bolnave, precum şi a copiilor cu identitate nedeterminată se realizează atât la nivelul local cât și
central, prezentând în sine un sistem coerent de fișiere. În aceste cazuri se alcătuiesc formulare
de identificare de un model omogen la care se anexează fotografiile signalitice şi fişele
dactiloscopice sau fotocopiile amprentelor digitale.
Evidenţa urmelor digitale ridicate de la locurile infracţiunilor nedescoperite (cartoteca
urmelor), şi a persoanelor înclinate spre a săvârşi infracţiuni luate la evidenţă de către poliţie este
destinată, în fond, pentru determinarea autorilor ce au lăsat urme la faţa locului, precum şi pentru
a stabili dacă una şi aceeaşi persoană a lăsat urme la diferite locuri de comitere a infracţiunilor.
Evidenţa glonţilor, tuburilor traşi şi a muniţiilor cu urme ale pieselor mecanismelor
armelor (cartoteca gloanţelor şi tuburilor) se administrează de către Direcţia Tehnico-
criminalistică a MAI RM în scopul stabilirii faptelor aplicării de către infractori a unuia şi
aceluiaşi exemplar de armă la comiterea mai multor infracţiuni.
Evidenţa banilor de hârtie contrafăcuţi şi a hârtiilor de valoare se duce la fel în Direcţia
Tehnico-criminalistică a MAI RM în formă de colecţii de mostre ale banilor contrafăcuţi şi
hârtiilor de valoare pe fişe cartonate speciale cu descrierea succintă a acestora.
Evidenţa documentelor false fabricate prin metode poligrafice este la fel o evidenţă
centrală care cuprinde o totalitate de documente false sau de fotocopii ale acestora. Această
cartotecă de documente false permite a stabili sursa unică de provenienţă a lor şi de a identifica
făptuitorii ce se ocupă cu fabricarea acestora.
Evidenţa reţetelor medicale contrafăcute destinate procurării de stupefiante,
medicamente cu efect puternic şi modelelor de comparaţie ale persoanelor ce se ocupă cu
contrafacerea acestora este o evidenţă locală, întrucât reţetele pentru aceste preparate se primesc
doar în farmaciile acelor regiuni unde acestea au fost emise.

12.5. Evidenţele auxiliare de informaţie

Diversele obiecte materiale, substanţe, urmele cărora frecvent se depistează la locurile
săvârşirii unor infracţiuni, totdeauna au prezentat un interes profesional pentru specialiştii
criminalişti. Se are în vedere armele de foc şi cele albe, muniţiile, uneltele tipice de spargere,
instrumentele gospodăreşti utilizate la comiterea infracţiunilor ş.a.
Ansamblul de caracteristici individuale a obiectelor susmenţionate ce cuprind evidenţele
auxiliare de informaţie deschid posibilităţi de a stabili împrejurări importante ale cauzelor, mai
cu seamă în scopurile de căutare şi identificare. La aceste evidenţe se referă: - colecţia urmelor
formate de uneletele de efracţie; - colecţia armelor de foc, a muniţiilor şi a armelor albe; -
colecţiile în natură a diferitor materiale şi substanţe; - atlaselor de spectre, cromatograme,
roentghenograme, a cataloagelor conţinutului calitativ şi cantitativ privind diverse substanţe şi
materiale etc.
Fonoteca vocii şi vorbirii persoanelor ce prezintă interes operativ este o evidenţă centrală
ce se administrează de CTCEJ a IGP a MAI RM. Înregistrarea acestui gen de informaţii se
efectuează pe purtători electronici în scopul identificării persoanelor, recunoaşterii unor cetăţeni
în cursul acţiunilor de urmărire penală şi efectuării măsurilor speciale de investigaţii.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Expuneți etapele creării evidențelor penale.
2. Care sunt sarcinile înregistrării criminalistice?
3. Care sunt obiectele și modurile de evidență a obiectelor cu semnificație criminalistică?
4. Care este baza legislativă de luare la evidență a obiectelor și persoanelor?
5. Numiți principalele evidențe operative de informare, crimnalistice și augziliare de informare.

110
 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Gheorghiţă M. Tratat de criminalistică. Chişinău: Tip. Centrală, 2017; - Golubenco Gh., Colodrovschi V.
Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii infracţiunilor. Chişinău: Tip. Centrală, 2010; - Беляков
А.А., Усманов Р.А. Криминалистическая регистрация. Ростов-на-Дону:Феникс, 2006; - Волынский
А.Ф., Россинская Е.Р. Криминалистическая регистрация. М., 1992; - Ищенко Е.П., Девиков
Е.И. Уголовная регистрация. Омск, 1989; - Оперативно-справочные, оперативно-розыскные,
криминалистические и некоторые иные учеты, используемые при раскрытии и расследовании
преступлений, М., 1985.

BADIA Andrian,
GOLUBENCO Gheorghe

CRIMINALISTICĂ
PARTEA 1
FUNDAMENTE TEORETICE
TEHNICA CRIMINALISTICĂ

Caiet de curs
_____________________________________________________________________________
_____________
Aprobat spre tipar: ______2018. Formatul 60X84 1/16
Hârtie ofset. Tipar ofset. Tirajul_200_ex.
Coli de autor:______ Comanda Nr._____
__________________________________________________________________________________________

Întreprinderea de Stat Firma Editorial-Poligrafică ”Tipografia Centrală

Str.Florilor 1, mun.Chișinău, MD 2068

111