TEMA 1- FUNDAMENTELE CRIMINALISTICII

Criminalistica s-a constituit ca ştiinţă judiciară cu caracter autonom, unitar şi pluridisciplinar, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, fondator fiind acceptat, de cei mai mulţi specialişti, judecătorul de instrucţie austriac
Hans Gross. Precursori ai Criminalisticii sunt consideraţi: E.F. Vidocq, A. Bertillon, Sir Conan Doyle, E.
Locard, fraţii Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici, A. Lacassagne, R.A. Reiss şi alţii.

Competente conferite

 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul Criminalisticii în sistenul de drept;

 Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a înţelege necesitatea studierii Fundamentelor Criminalisticii;
 Cunoaşterea terminologiei specifice acestei discipline;
 Înţelegerea sensurilor proprii fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic prezentat;
 Cunoaşterea deschizătorilor de drumuri în Criminalistică;
 Dezvoltarea conştiinţei juridice şi a conştiinţei civice;

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CRIMINALISTICII

Repere istorice în devenirea criminalisticii ca ştiinţă

Încă de la apariţia societăţii umane a existat o preocupare constantă şi colectivă pentru combaterea
faptelor care aduc atingere patrimoniului, integrităţii corporale sau sănătăţii şi nu în ultimul rând vieţii şi
religiei.
Deşi civilizaţia greacă antică consemnează anumite norme menite să contribuie la aflarea adevărului greu
de desluşit dintre credinţe şi superstiţii, revine Romei antice meritul stabilirii unor norme de cercetare a
probelor de scris. În „Lex Cornelia de falsis” se întâlnesc primele elemente de instrumentare din punct de
vedere criminalistic în timp ce împăratul bizantin Justinian, în Novele 49 şi 73, din 539 d.Hr. dispune
evitarea erorilor judiciare în cercetarea probelor de scris.
E. Bogdanovici, în 1944 arată că a identificat în lucrarea lui Suetonius „Istoria celor 12 Cezari” un studiu
al împăratului Octavian Augustus ceea ce denotă că marele om politic al Romei Antice a avut astfel de
preocupări. Să mai adăugăm că judecătorul roman Qintilianus, pe baza unei amprente digitale
însângerate a dispus achitarea unui tânăr învinuit că şi-a ucis părintele. Vom regăsi în dreptul cutumiar
francez cercetarea în anul 1370 a şambelanului regelui Carol al V-lea.
Prima expertiză, în adevăratul sens, pe care o putem cataloga drept criminalistică, datează din anul 1569
şi a avut ca obiect cercetarea modului de falsificare a semnăturii regelui Carol al IX-lea. În 1666 vede
lumina tiparului, de asemenea în Franţa lucrarea despre expertiza grafică a lui Reveneau, intitulată Traité
des inscriptions en faux („Tratat despre inscripţiile în fals”) cu unele aspecte apreciate şi azi ca fiind
corecte.
Primele încercări de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare sunt cunoscute din
antichitatea egipteană însă, primii paşi cu adevărat semnificativi în această privinţă au fost efectuate de
către Eugene François-Vidoq, un fost ocnaş care a devenit creatorul Siguranţei franceze în timpul lui
Napoleon I cu sprijinul ministrului de interne al acestuia, Fouchet.
Astfel, acesta a creat modele de fişă în care erau înscrise semnalmentele infractorilor, faptele penale
săvârşite de aceştia, precum şi modul lor de operare. Prin conceptul de înregistrare penală, el a făcut
primii paşi pentru Criminalistica modernă.
Eforturile sale vor fi continuate, în mod ştiinţific, de această dată de către Alphonse Bertillon (1853-1914),
fostul şef al poliţiei judiciare din Paris. Acesta a pus în 1879 bazele sistemului de identificare
antropometrică a infractorilor prin înregistrarea măsurilor acestora, ştiut fiind că prin luarea în considerare
a 11 măsurători, posibilitatea de a confunda doi inşi este de 1 la 4.191.304, iar dacă se iau în calcul 14
măsurători, posibilitatea ca doi indivizi să fie identici este de 1 la 286.435.456.
Alphonse Bertillon a adus corecţii importante sistemului său prin metoda portretului vorbit care, interesant
amănunt, a fost prefigurată cu 360 de ani mai înainte de savantul şi pictorul Leonardo da Vinci.
Însă, cu adevărat valoroasă în sensul identificării criminalistice a făptuitorilor a fost metoda dactiloscopică.
Ea permite, cu o exactitate de netăgăduit, identificarea unei persoane după amprentele sale digitale,
palmare sau plantare. Unicitatea desenului papilar al unui individ face ca, plecând de la doar patru
caracteristici, posibilitatea repetării a două astfel de impresiuni să fie la 64.000.000 de amprente. Dacă
numărul punctelor coincidente se măreşte, aceeaşi posibilitate trece de câteva zeci de miliarde, ceea ce
denotă că un individ este identic numai cu sine însuşi şi se va deosebi de toţi ceilalţi indivizi.
Până ca Dactiloscopia să devină o metodă curentă de identificare a unei persoane, a fost nevoie de mult
timp. Să consemnăm că începutul utilizării amprentelor digitale la încheierea de acte juridice este întâlnită
în China sec.XII şi XIII în ceea ce priveşte cercetarea infracţiunii de omor dar şi a cazurilor de divorţ.
În 1747, Christian Jacob Hintze în teza sa de doctorat descrie, în amănunţime, crestele papilare
Să îl menţionăm pe W. Hershell, care în 1877 a propus inspectorului general al penitenciarelor din
Senegal utilizarea amprentelor digitale pentru identificarea condamnaţilor. El va fi urmat, în această
privinţă de către doctorul Henry Faulds, care cere recurgerea la aceeaşi metodă criminalistică de
identificare a infractorilor şi a cadavrelor cu identitate necunoscută. (Precizăm că istoria Criminalisticii îl
validează pe H. Faulds ca fiind primul specialist din lume care a reuşit în 1879, la Tokio, identificarea
autorului unui omor doar pe baza impresiunilor digitale). Lor li se alătură H. De Verignz, în 1891 şi
îndeosebi sir Francisc Galton (1822-1911) cel care publică în 1892 prima lucrare de dactiloscopie
intitulată The Finger-Prints.
Este meritul Argentinei de a fi prima ţară care introduce, în mod oficial, această metodă în 1894, dar şi a
Angliei, care în 1900 introduce şi ea aceeaşi metodă în sistemul judiciar, recurgând la sistemul de
clasificare propus de Edward Henry, care în timp ce era inspector general al poliţiei din Nepal, utiliza
dactiloscopia ca auxiliar al antropometriei
Se impune sa ii mentionam in acest context englezul sir Francis Galton, sir Conan Doyle, E.Locard,
A.Lacassagne cărora li se adaugă A. Nicéforo - La police et l'enquete judiciaire scientifique (1907),
Manuel de police scientifique elaborat de R. A. Reiss (1911), La police scientifique care aparţine lui E.
Godefroi apărută în 1911 precum si Criminalisticii moderne.
Dezvoltarea Criminalistici in Romania se datoreaza fratiilor Stefan , Nicolae si Mina Minovici precum si
multor alti specialisti de marca cum sunt Ciru Economu, I.G. Perietianu, I.Grig. Lahovari, I. Tulic,
G.N.Batranu, C.Zguridescu, Eugen Bianu si lista ar putea continua pentru a evidentia pe toti cei care se
pot considera personajele istorice ale criminalisticii romane pana la inceputul deceniului al- V-lea al
secolului trecut.
Pe calea dezvoltari sale neintrerupte pentru a putea face fata tuturor provocarilor lansate de catre
fenomenul Criminalitati stiinta la care face referire cunoaste noi valente in epoca moderna.
Astăzi, mai mult ca oricând, Criminalistica, prin noile metode şi tehnici cu profundă dublare ştiinţifică, este
chemată să prevină orice eroare judiciară care poate surveni oricând în cadrul procesului penal. Însăşi
societatea modernă este interesată de obţinerea unor probe absolute care să garanteze aflarea
adevărului. Magistraţii sunt interesaţi de astfel de probe. Aşa cum afirmă un criminalist francez (Gersende
Lemaitre) „religia mărturisirii a lăsat locul în cadrul anchetelor judiciare probei ştiinţifice, iar aceasta este
considerată noua regină a probelor”.
Un exemplu grăitor în această privinţă este genetica, ştiinţă care s-a integrat în mod progresiv şi constant
în sânul Criminalisticii şi care poate astfel să disculpe datorită testelor genetice, o persoană suspectată
de săvârşirea unei infracţiuni grave, ori să o inculpe în mod capital, aspecte asupra cărora vom reveni.

Astfel, astăzi, Criminalistica şi-a îmbogăţit arsenalul metodologic prin determinarea codului genetic
propriu fiecărei fiinţe. Identificarea genetică are la bază acidul dezoxiribonucleic (ADN) care este întâlnit
în genele corpului uman (ţesuturi, sânge, spermă, salivă, oase, păr etc.) şi a fost introdusă ca metodă în
1984 de către Alex Jeffreys din cadrul Leicester University din Marea Britanie.
Investigarea urmelor infracţiunilor îndeosebi cele care necesită determinări calitative şi cantitative a
elementelor chimice ce intră în compoziţia unor probe materiale, a invitat Criminalistica pe calea analizei
spectrale (prin emisie, prin absorbţie), dar şi să recurgă, în condiţii de laborator la spectrofotometria în
radiaţii infraroşii, de neînlocuit atunci când avem urme materiale cum sunt cele de produse petroliere,
cosmetice, vopseluri, adezivi, droguri, substanţe chimice esenţiale şi precursori. La rândul său,
spectroscopia de absorbţie atomică, spectroscopia în raze X ca şi microanaliza spectrală cu laser, au
lărgit în mod semnificativ posibilităţile de examinare a urmelor de materie de către criminalişti.
Dintre metodele fizico-chimice moderne analitice pe care Criminalistica le utilizează, sunt cele
cromatografice. Acestea permit separarea sau fracţionarea unor amestecuri complexe de substanţe în
părţile lor componente ceea ce permite identificarea acestora cu o siguranţă sporită. Dintre metodele
cromatografice evidenţiem pe cele în strat subţire, gazcromatografia (cromatografia în fază gazoasă),
cromatografia de înaltă performanţă pentru identificarea urmelor de substanţe explozive etc..
Ne simţim obligaţi să precizăm că printre metodele deosebit de moderne figurează cele fizico-chimice de
examinare, cum sunt analiza prin luminiscenţă, utilă deoarece nu necesită mari cantităţi ori concentraţii
de substanţă. Criminalistica recurge cu precădere la fenomenul de fluorescenţă dintre variantele
fotoluminiscenţei, (cealaltă fiind fosforescenţa) dar apelează şi la fenomenul de stingere a fluorescenţei,
care poate fi determinat de acţiunea unui anumit corp sau substanţă.
Analiza prin activare de neutroni este o metodă care constă în iradierea probei sau a substanţelor
cercetate.
Înainte de a încheia această rapidă trecere în revistă a reperelor principale din bogata istorie a
Criminalisticii, să precizăm că apelarea la cele mai noi metode şi tehnici întâlnite în alte ştiinţe, continuă şi
va îmbogăţi astfel, arsenalul de care dispune această disciplină în lupta sa împotriva fenomenului
criminalităţii.

FUNDAMENTELE CRIMINALISTICII

NOŢIUNEA, DEFINIŢIA, OBIECTUL, METODELE ŞI CARACTERELE DEFINITORII ALE

CRIMINALISTICII

Definiţia Criminalisticii

În general vorbind, Criminalistica este considerată a fi un ansamblu de tehnici şi procedee tehnice, tactice
şi metodice aplicabile cercetării şi studierii probelor materiale legate de săvârşirea unei fapte penale, pe
baza cărora poate fi identificat autorul, în vederea tragerii sale la răspundere penală.
Această ştiinţă, în înţelesul deplin al cuvântului, una dintre primele ştiinţe de graniţă a fost definită de
către creatorul său Hans Gross într-o lucrare apărută la Leipzig în 1902 drept o ştiinţă a stărilor de fapt în
procesul penal, definiţie îmbunătăţită, de-a lungul vremii şi de alte personalităţi. Astfel, Pierre Fernand
Ceccaldi (La criminalistique, Paris 1962) defineşte Criminalistica drept un „ansamblu de procedee
aplicabile în cercetarea şi studiul crimei pentru a ajunge la dovedirea ei”.
Exemplificăm, de asemenea, noţiunea dată de S.A. Golunski, care definea Criminalistica drept „ştiinţa
care are ca obiect anchetarea infracţiunilor în scopul prevenirii şi descoperirii acestora” în timp ce Camil
Suciu afirmă că această ştiinţă „pornind de la datele furnizate de ştiinţele naturii, de la diferite tehnici
derivate din acestea şi la experienţa generalizată a organelor de urmărire penală, stabileşte metodele
cele mai perfecţionate pentru descoperirea infracţiunilor şi identificarea autorilor”.
La rândul său Emilian Stancu, în Tratatul de Criminalistică (Bucureşti 2002) defineşte Criminalistica drept
o ştiinţă judiciară cu caracter autonom şi unitar care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre
metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor,
identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi faptelor antisociale.
România a beneficiat în domeniul investigaţiei ştiinţifice a faptelor penale de numeroşi specialişti care, la
rândul lor, au formulat definiţii ale Criminalisticii dintre care evidenţiem pentru plasticitatea sa pe cea dată
de Constantin Ţurai, cel care, în lucrarea sa intitulată Elemente de criminalistică şi tehnică criminală-
poliţie ştiinţifică (Bucureşti 1947), îndemna pe criminalişti să descopere mâna criminală, mâna care a
făcut atâta rău omenirii, mâna care lucrează mereu în umbră, mâna care se vrea mereu ascunsă, mâna
care ne fură şi ne ucide, trecând triumfătoare spre eternitate”.

Obiectul Criminalisticii

Ca orice ştiinţă, Criminalistica are un obiect propriu de studiu, care trebuie privit din două puncte de
vedere distincte în ceea ce priveşte importanţa lui, deoarece se impune:
- evidenţierea aportului acestei discipline ştiinţifice în aflarea adevărului în procesul penal, iar pe de altă
parte,
- evidenţierea unităţii şi autonomiei acestei ştiinţe faţă de alte ştiinţe care contribuie, de asemenea, la
desfăşurarea procesului judiciar.
Din punct de vedere ştiinţific, în cadrul obiectului Criminalisticii sunt reliefate următoarele direcţii de
acţiune:
- crearea de metode şi procedee tehnice în scopul descoperirii, cercetării urmelor infracţiunii (urme create
de om, de animale, de arme, instrumente, fenomene naturale şi fizico-chimice) în scopul identificării
persoanelor şi obiectelor ce fac obiectul anchetei penale;
- cunoaşterea, analizarea şi adaptarea, în mod creator potrivit necesităţilor sale a unor metode utilizate în
alte domenii ale ştiinţei (proprii fizicii, chimiei, biologiei, medicinei legale) pentru aplicarea lor în activităţile
complexe de prevenirea şi combaterea faptelor antisociale;
- elaborarea de reguli şi procedee tactice privind efectuarea unor acte de urmărire penală, urmărind
eficientizarea acestora printr-o fundamentare ştiinţifică;
- studierea tacticii judiciare în scopul valorificării şi generalizării experienţei pozitive născută din activitatea
organelor judiciare în procesul de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional;
- analiza permanentă a evoluţiei modurilor de săvârşire (modus operandi) a faptelor penale pentru
identificarea celor mai potrivite procedee de prevenire şi combatere a acestora, de identificare a
persoanelor care le săvârşesc;
- perfecţionarea necontenită a modului de cercetare a categoriilor de infracţiuni îndeosebi a acelora care
aduc atingere celor mai importante valori sociale;
- elaborarea de metode şi stabilirea unor măsuri cu caracter preventiv a infracţiunilor ori altor fapte
antisociale.
Datorită provocărilor neîntrerupte la care este supusă actualmente Criminalistica din cauza complexitatii
fenomenului infracţional, ea îşi dezvoltă, în mod neîncetat şi firesc, obiectul său de studiu şi implicit a ariei
de investigaţie ştiinţifică.

Metodele Criminalisticii.

Odată precizat, atât cât se poate preciza la această dată, obiectul de studiu al Criminalisticii, problema
care se pune, în mod logic, este cum poate fi cunoscut acesta. Cu alte cuvinte, în acest context se
evidenţiază necesitatea recurgerii la metodele pe potriva Criminalisticii, capabile să acţioneze în această
direcţie aspect deosebit de important având în vedere că, după obiect de studiu, scop şi funcţii, un criteriu
de primă mărime pentru stabilirea limitelor unui obiect de studiu îl constituie metoda.
Mergând în această direcţie să reţinem că prin metodă ştiinţifică se înţelege ansamblul de procedee
folosite de către spiritul uman, fie pentru a descoperi adevărul, fie pentru a-l dovedi. Se consideră că
metoda este ordinea pusă în învăţarea unei ştiinţe, urmând condiţiile şi particularităţile ştiinţei respective.
În locul aleatoriului, a arbitrariului, se preferă ordinea prin intermediul căruia cunoaşterea spontană se
metamorfozează în cunoaştere critică, iar gândirea se transformă în instrument de cercetare.
Concepţional vorbind, la rândul său, tehnica poate fi înţeleasă ca fiind modul practic, procedural, în care o
metodă de cercetare este pusă în aplicare, deci tehnica poate fi definită, în mod plastic, drept o metodă în
acţiune şi ne explică astfel de ce uneori în anumite domenii ale vieţii ştiinţifice operează confuzia dintre
tehnică şi metodă şi de ce, în anumite conjuncturi, prin ea se înţelege, în mod eronat, tehnica de realizare
a acesteia.
Criminalistica utilizează firesc, în vederea îndeplinirii scopului şi funcţiilor sale anumite metode. Unele
sunt proprii acestei ştiinţe pe cand altele sunt comune mai multor ştiinţe, însă aplicabile în mod particular,
potrivit necesităţilor proprii ale obiectului său de studiu a criminalităţii.
Înainte de a prezenta metodele proprii de cercetare ca şi pe cele împrumutate de la alte ştiinţe, să
precizăm că, la baza metodologiei Criminalisticii, la fel ca în oricare altă ştiinţă, vom identifica metode
generale de cunoaştere (observaţia, analiza, sinteza, deducţia, inducţia, comparaţia), însă adaptate la
specificul obiectului Criminalisticii, asupra cărora nu insistăm, aceste metode fiind cunoscute studenţilor
de la alte discipline.

 Metode proprii de cercetare

Din această categorie le prezentăm doar pe cele principale, urmând ca pe parcursul expunerii cursului să
ne referim şi la cele de importanţă secundară, după cum urmează:
- metode de descoperire, fixare, ridicare, examinare şi interpretare a urmelor şi a mijloacelor de probă;
- metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor după semnalmentele exterioare ale acestora ori după
resturi osoase;
- metode de cercetare a armelor de foc si a urmelor create prin folosirea lor ( balistica judiciara);
- metode de cercetare a înscrisurilor ori a altor documente falsificate ori contrafăcute;
- organizarea eficientă şi ţinerea la zi a cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul identificării
persoanelor urmărite, dispărute, a cadavrelor, obiectelor corp-delict sau produs al infracţiunii.
(În doctrină, s-au mai evidenţiat şi alte metode principale considerate ca făcând parte din metodologia
proprie Criminalisticii, din rândul cărora evidenţiem următoarele:
- C. E. O’Hara în lucrarea sa Fundamentals of criminal investigations- Illinois, SUA 1976, apreciază că
metodologia anchetei penale este orchestrată de regula celor trei I şi anume: informaţia, interogatoriul şi
instrumentarea;
- Eh Renfried Stelzer (Zumgengestand der Kriminalistik, Berlin 1977), consideră că metodele proprii
Criminalisticii sunt: supravegherea, metoda experimentală, metoda măsurării şi comparării, analiza,
sinteza, planificarea şi prognosticarea.)

 Metode împrumutate din alte ştiinţe

Însuşi obiectul de studiu al Criminalisticii, dată fiind complexitatea fenomenului criminalităţii, impune
abordarea acestuia din perspectivele: sociologică, psihologică, psihiatrică, biologică, antropologică,
juridică, etc., iar rezultatele acestei abordări fiind apoi integrate şi corelate teoretic într-o manieră
metodologică proprie Criminalisticii. Pe cale de consecinţă, disciplina pe care o studiem apelează la
metode care sunt utilizate în mod curent de alte ştiinţe şi pe care le prezentăm succint, cu titlu
exemplificativ:
• Din fizică: holografia, fonoscopia, analiza microscopică, spectrală şi atomică, examinarea optică în
radiaţii vizibile sau invizibile, etc..
• Din chimie: spectroscopia, electroforeza, cromatografia, etc..
• Din medicină: anatomia comparată, histopatologie;
• Din biologie: examinarea urmelor de secreţii, excreţii;
• Din matematică: programarea lineară, teoria mulţimilor vagi, calculul probabilităţilor, statistica, etc..

Caracterele Criminalisticii

Atât din definiţia dată Criminalisticii cât şi din interpretările doctrinare ale acesteia, se desprind anumite
caractere specifice acestei ştiinţe, pe care le trecem în revistă, în cele ce urmează:

a. Caracterul autonom
Acest caracter reiese din analiza obiectului Criminalisticii care este totalmente distinct de cel al altor
ştiinţe juridice sau judiciare, deoarece nici una dintre acestea din urmă nu are ca principală preocupare
elaborarea de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, ridicare, fixare, examinare si
interpretare a urmelor rămase în câmpul infracţional sau de identificare a infractorilor, obiectelor corp-
delict sau produs al infracţiunii.
Obiectul Criminalisticii este distinct de cel al altor discipline juridice şi pentru că aceste ştiinţe nu îşi
propun să preia şi să adapteze, din diverse ştiinţe ale naturii, procedee şi metode menite să ducă la
stabilirea, la timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, a tuturor împrejurărilor în care s-
a comis fapta penală şi, pe cale de consecinţă, la aflarea adevărului şi cu privire la persoana făptuitorului.

b. Caracterul pluridisciplinar
Activitatea complexă de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional impune recurgerea la metode,
mijloace şi procedee cât mai adecvate şi eficiente. Acestea sunt, fie rezultatul cercetării criminalistice
proprii, fie rezultatul celor mai noi descoperiri din toate domeniile ştiinţei şi tehnicii contemporane. În
această privinţă suntem martori la conglomerarea în arsenalul Criminalisticii a tuturor cunoştinţelor despre
om şi natură obţinute în domeniul fizicii, chimiei, biologiei, medicinei legale, psihologiei, psihiatriei, în
ştiinţa autonomă la care facem referire în scopul pe de o parte a stabilirii adevărului în procesul penal, dar
şi scientizarea acestuia pentru a evita erorile judiciare.
Cu privire la caracterul pluridisciplinar, Camil Suciu (Criminalistica Bucureşti 1972) arăta că „ştiinţa
criminalistică este o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice prin intermediul ei metodele
celor dintâi găsindu-şi aplicarea în procesul judiciar”.

c. Caracterul unitar
Cu toate că, Criminalistica are o structură cvadripartita complexă având în vedere că este chemată să
participe la rezolvarea celor mai diferite împrejurări şi fapte penale, ea este, totuşi, un tot armonios şi
unitar determinat de însăşi scopul său.
d. Caracterul judiciar
Acest caracter este imprimat Criminalisticii prin numeroasele sale interferenţe cu activităţile cu caracter
preventiv şi de combatere a infracţiunilor, ea jucând un rol deosebit de important în urmărirea penală şi
cercetarea judecătorească, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Nu putem vorbi de caracterul ştiinţific al activităţilor de urmărire penală premergătoare celor de cercetare
judecătorească fără a reliefa contribuţia esenţială adusă de Criminalistică în identificarea, strângerea
probelor, clarificarea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită o faptă penală, identificarea autorului, a
victimelor, a obiectelor care conţin sau poartă o urmă a faptei comise, precum şi orice alte obiecte care
au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni precum şi obiectele care
sunt produs al infracţiunii. Mai mult chiar, caracterul judiciar îi este conferit şi de faptul că unele activităţi
specifice tacticii criminalistice cum ar fi cercetarea locului faptei, percheziţia domiciliară, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri, reconstituirea, constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele criminalistice sunt
reglementate, în mod strict, de către normele procesual penale, deşi unii autori evidenţiază uneori
deosebirea existentă între caracterul judiciar şi cel juridic al acestei discipline.

Legătura Criminalisticii cu alte ştiinţe

Cu toate că am reliefat anterior caracterul său de ştiinţă autonomă, unitară şi pluridisciplinară, trebuie să
învederăm şi faptul că, Criminalistica a avut şi are numeroase afinităţi cu alte discipline juridice şi judiciare
acest lucru datorându-se obiectului său complex de studiu.

a. Legăturile Criminalisticii cu ştiinţele juridice

Aşa cum rezultă din analiza practicii şi doctrinei, Criminalistica are, dintre ştiinţele juridice, cele mai
strânse legături cu Dreptul penal, Dreptul procesual penal şi Criminologia, însă nu sunt excluse legături şi
cu alte ramuri ale dreptului cum ar fi Dreptul muncii, Dreptul transporturilor, Dreptul civil, etc., aspecte
relaţionale care ne interesează mai puţin în acest context.

• Legătura Criminalisticii cu Dreptul penal

Criminalistica, are acelaşi scop ca şi Dreptul penal şi anume realizarea unor anumite politici penale
adecvate în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. În aceeaşi ordine de idei
să precizăm că, Criminalistica elaborează tehnici şi metode necesare identificării urmelor faptelor penale,
de identificare a infractorilor care au comis fapte prevăzute de legea penală ea fiind, dacă putem spune
astfel, instrumentul care serveşte la stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii: a obiectului,
subiectului şi laturilor obiectivă şi subiectivă. Pe de altă parte, Criminalistica se preocupă doar de acele
fapte care sunt incriminate de legea penală.

• Legătura Criminalisticii cu Dreptul procesual penal

Interdependenţa dintre aceste două ştiinţe este concretizată în faptul că ambele concură, în egală
măsură, la prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. În acest sens, Criminalistica contribuie la
îndeplinirea scopului procesului penal prin descoperirea, interpretarea urmelor şi identificarea autorilor,
contribuind astfel în mod decisiv la aflarea adevărului în realizarea scopului procesului penal. Cercetarea
criminalistică se desfăşoară atât în ceea ce priveşte tehnica criminalistică cât şi tactica şi metodica
criminalistică, în deplină concordanţă cu normele procesual penale, cu precizarea necesară că probele
obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. Cu toate că obiectul dreptului procesual penal
este diferit de cel al Criminalisticii, au fost opinii care au încercat să includă Criminalistica în ştiinţa
Dreptului procesual penal, ceea ce este o eroare deoarece obiectul acestei din urmă discipline este
studiul normelor juridice procesual-penale şi a raporturilor procesual penale reglementate de acestea.

• Legătura Criminalisticii cu Criminologia

Şi în acest caz, ambele discipline au un scop general comun şi anume prevenirea şi contracararea
fenomenului infracţional. Totuşi, cu toate că între Criminalistică şi Criminologie este o strânsă legătură ele
au obiecte de studiu deosebite. Astfel, Criminalistica se preocupă de prevenirea, descoperirea şi
cercetarea infracţiunilor în scopul aflării adevărului. Criminalistica ne spune, cu alte cuvinte, cine este
autorul, pe când Criminologia studiază etiologia, cauzele şi dinamica fenomenului infracţional, în scopul
luării de măsuri cu caracter preventiv şi de combatere a faptelor antisociale şi încearcă să explice de ce
unii indivizi comit infracţiuni.

b. Legăturile Criminalisticii cu ştiinţele judiciare

O ştiinţă, în general vorbind, este un ansamblu de cunoştinţe exacte şi raţionamente cu privire la un
obiect determinat. Ştiinţele care sunt preocupate de studierea şi contracararea criminalităţii se pot
categorisi în ştiinţe juridice iar cele aşa-zise auxiliare ale primelor, ştiinţele judiciare. Din rândul primelor
se desprinde Dreptul penal, Dreptul procesual penal, Dreptul penitenciar, politicile criminale etc..
La rândul lor, ştiinţele judiciare interesează, în egală măsură şi ele Criminalistica. De exemplu, Medicina
legală, Psihologia judiciară, Toxicologia, permit şi ele reducerea distanţei alarmante dintre criminalitatea
reală şi criminalitatea legală şi deci contribuie şi ele la realizarea scopului procesului penal.
Cu alte cuvinte, datorită aceluiaşi obiect complex de studiu pe care îl are Criminalistica se află în relaţii şi
cu alte ştiinţe şi îndeosebi cu Psihologia judiciară care sunt considerate ştiinţe „auxiliare” ale dreptului
(Emilian Stancu), pe nedrept.

• Legătura Criminalisticii cu Medicina legală

Disciplina la care facem referire are, de asemenea, strânse legături cu Medicina legală (Tanatologia
judiciară) disciplină din sânul căreia se poate spune că, Criminalistica s-a desprins, la un moment dat.
Astfel, în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a sănătăţii persoanei este
obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale, care trebuie să răspundă la întrebarea care este
cauza morţii şi motivul de producere a ei . De asemenea este indispensabil aportul Medicinei legale în
analizarea urmelor de sânge, salivă, spermă, a A.D.N.-ului ca şi pentru identificarea cadavrelor, cu
precizarea necesară că distincţia dintre aceste două discipline ştiinţifice este relevată tot în ceea priveşte
obiectul lor de studiu, bine definit şi structurat.

• Legătura Criminalisticii cu Psihologia judiciară

Este necesar ca atât organele de urmărire penală, cele de judecată ori
apărătorii să dispună de bagajul de cunoştinţe şi să cunoască legităţile Psihologiei judiciare cu privire la
procesele de gândire, comportamentul uman, reacţiile, gestica, mimica celor aflaţi în anchetă şi îndeosebi
preocuparea lor de a ascunde adevărul. Efectiv, Psihologia judiciară contribuie la stabilirea metodelor
tactice de audiere a martorilor, învinuiţilor, a părţilor vătămate, a părţilor civilmente responsabile, la
efectuarea unor activităţi de urmărire penală.
(În Occident ştiinţele juridice şi cele judiciare sunt grupate sub denumirea de ştiinţe criminale şi în rândul
cărora se mai află, alături de Dreptul penal, Dreptul procesual penal, Criminologia, Medicina legală,
Psihologia juridică şi Victimologia.)

• Legătura Criminalisticii cu alte ştiinţe

Criminalistica are, în mod firesc, numeroase interferenţe şi legături cu alte ştiinţe, nu neapărat dintre cele
care sunt implicate direct în procesul penal, dintre care exemplificăm: fizica, chimia, biologia, optica,
genetica, informatica, logica. După cum am spus, Criminalistica este arta şi deopotrivă ştiinţa de a
descoperi indiciile materiale ale faptelor cu caracter penal şi identificarea autorilor acestora şi, ca atare,
recurge la tehnicile şi metodele acestor ştiinţe, în mod necesar.
Să reţinem însă că obiectul de studiu al Criminalisticii este diferit de cel al acestor ştiinţe, deoarece ea se
preocupă doar de descoperirea faptelor penale şi a autorilor ei. Multidisciplinară prin esenţa ei,
Criminalistica îşi datorează dezvoltarea sa tehnică, ştiinţelor respective. Câmpul său de acţiune este la fel
de larg ca şi cel al problemelor pe care ea este chemată să le soluţioneze cum ar fi identificarea
persoanelor în materie penală, identificarea urmelor precum şi a obiectelor în interes juridico-penal.
Încă de la primele sale începuturi, Criminalistica s-a preocupat de astfel de aspecte.
În 1882 Alphonse Bertillon, fostul sef la Politiei judiciare din paris a aplicat disciplinele ştiinţifice,
cunoscute timpului său, în problema identificării infractorilor recurgând, mai întâi, la antropologie şi apoi la
fotografierea metodică a deţinuţilor.
La începutul secolului XX, la rândul lor, Sir Francisc Galton şi Edward Henry propun studierea
amprentelor digitale pentru identificarea persoanelor, metodă adoptată ulterior de toate serviciile de poliţie
din lume pentru soluţionarea anchetelor criminale. În 1901, identificarea biologică a anumitor persoane a
făcut un progres considerabil datorită descoperirii recente, de către austriacul Karl Landsteiner a grupelor
sanguine. Mai mult, dezvoltările din fizică şi chimie şi-au găsit aplicarea, imediat, în criminalistică
îndeosebi în analiza chimică (spectrometrică şi cromatografică) şi în analizele morfologice datorită
microscopului comparator (studiul proiectilelor, a documentelor false) şi a microscopului electronic
(îndeosebi cel cu baleaj) pentru studierea ţesăturilor, a prafurilor şi a anumitor microorganisme.
Acest proces de pătrundere în rândul tehnicilor şi metodelor criminalistice a noilor tehnici şi metode ale
altor ştiinţe nu a încetat, el continuând să se desfăşoare, în mod creator iar, actualmente, asistăm la
interferenţa Criminalisticii cu noile ştiinţe cum sunt: entomologia legală, biochimia şi biologia moleculară,
genetica etc..

Sistemul Criminalisticii

Fenomenul criminalităţii, sub toate aspectele sale este un fapt inerent mediului social ca şi naturii umane
(hommo homminis lupus). Temporal vorbind, el urcă până la originile umanităţii şi nici un popor şi nici o
ţară nu au făcut excepţie în acest sens. Ca atare şi preocupările de a contracara acest fenomen pernicios
s-au cristalizat în timp, în multe domenii ale ştiinţelor şi vieţii sociale inclusiv în domeniul Criminalisticii.
Din aceste considerente, Criminalistica trebuie privită, în sens larg, complexitatea ei fiind structurată pe
patru segmente toate la fel de importante, considerent ce ne obligă totuşi să o privim ca pe un tot unitar şi
armonios care îmbrăţişează întregul proces penal, începând cu urmărirea penală şi finalizând cu judecata
propriu-zisă. Astfel că, sistemul Criminalisticii cuprinde patru module distincte şi anume: tehnica
criminalitică, tactica criminalistică şi metodica, toate trei modulele fiind interconexate fără ca acest
caracter tripartit să îi ştirbească unitatea.
a. Fundamentele Criminalisticii
Acest prim domeniu al Criminalisticii inmanuncheaza toate aspectele privind nasterea si evolutia acestei
stiinte, definitia ei, obiectul, metodele, caracterele, legatura sa cu alte stiinte, sistemul criminalisticei
precum si principiile acestei discipline su nu in cele din urma metodologia identificari criminalitice
b. Criminalistica tehnică
Acest important domeniu al Criminalisticii înglobează ansamblul metodelor şi mijloacelor ştiinţifice utilizate
de organele judiciare pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi a
mijloacelor materiale de probă, efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.
Toată această susţinere are ca scop, pe lângă identificarea urmelor şi descoperirea făptuitorilor, a
obiectelor care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite şi oricare alte obiecte corp-delict utilizate la
comiterea faptelor antisociale precum şi cele produs al infracţiunii.

c. Tactica criminalistică
Parte integrantă a ştiinţei Criminalisticii şi de asemenea, cu o deosebită importanţă, tactica criminalistică
cuprinde un întreg sistem de metode şi procedee care au la bază legea procesual penală şi experienţa
pozitivă şi generalizată a organelor de urmărire penală în scopul prevenirii, descoperirii şi cercetării
infracţiunilor, al aflării adevărului, tragerea la răspundere a celor vinovaţi, cu minime cheltuieli de efort,
mijloace şi timp (Dicţionarul de Criminalistică, 1984).
Criminalistica tactică se preocupă de elaborarea şi aplicarea acelor metode şi procedee specifice, menite
să contribuie la realizarea scopului procesului penal şi anume, ca nici o faptă penală să rămână
nedescoperită şi ca nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită pe nedrept, prin aflarea adevărului.
Metodele şi procedeele specifice incluse în tactica criminalistică, au la bază, aşa cum am spus,
prevederile Codului de procedură penală privitoare la probele, mijloacele de probă şi administrarea
acestora în procesul penal. În acelaşi timp, experienţa pozitivă şi îndelungată a organelor de urmărire
penală, contribuie la finalizarea unor activităţi care privesc prevenirea săvârşirii infracţiunilor, iar dacă
acestea s-au comis, la constatarea lor în mod complet şi nu în cele din urmă la aducerea la îndeplinire a
măsurilor cu caracter preventiv ori de siguranţă.

d. Metodologia criminalistică
Cel de-al patrulea modul se referă la metodologia criminalistică, sens în care sunt stabilite anumite
modalităţi de soluţionare a fiecărui caz penal în parte în raport de natura faptei descoperite ori reclamate
şi de specificitatea modului de operare în care a fost comisă. Astfel, instrumentarea fiecărei fapte penale
în parte, impune din partea organelor de urmărire penală, o anumită conduită şi ea desprinsă din
generalizarea experienţei pozitive, menită să ducă la identificarea şi administrarea întregului probatoriu.
Pentru aceasta, organele de urmărire penală vor recurge atât la metodele tehnico-ştiinţifice cât şi la cele
tactice, toate trei modulele care formează sistemul criminalisticii interferându-se în toate fazele procesului
penal, în mod unitar.

Aspecte doctrinare privind Criminalistica

În doctrina internaţională privind Criminalistica se vehiculează mai multe sintagme cu privire la denumirea
şi sistemul acestei discipline deloc concordante şi pe care le prezentăm, având în vedere şi faptul că în
urma schimbării regimului politic din ţara noastră se manifestă o largă deschidere pentru cooperarea cu
organele judiciare din alte state şi ca atare, concepţional, se impun anumite precizări.
Astfel, în sistemul de drept anglo-saxon se recurge la sintagma forensic science (Ştiinţe legale) ori numai
forensic în sensul de disciplină ştiinţifică ce se preocupă de studierea probelor descoperite la locul faptei
şi utilizate la proces, iar noţiunea de criminalistică ori de poliţie tehnică şi ştiinţifică le este necunoscută.
În Franţa, Criminalistica este structurată tot în mod tripartit, după cum urmează, fiecare modul având o
altă denumire:
- poliţia tehnică (procedee poliţieneşti), care are drept sarcină culegerea probelor şi conducerea
anchetelor penale;
- poliţia ştiinţifică (procedeele ştiinţifice), în sarcina căreia intră expertizarea urmelor şi a altor probe
materiale;
- procedeele juridice, care se ocupă cu administrarea probelor din punct de vedere procedural.
Din această scurtă prezentare a noţiunii de Criminalistică în sistemul anglo-saxon cât şi francez, reiese o
discrepanţă din punct de vedere al conţinutului noţiunilor utilizate cu cele folosite în sistemul nostru juridic.
Unii autori francezi apreciază totuşi că, conceptul anglo-saxon este mai logic întrucât el cuprinde
ansamblul de procedee ştiinţifice sau tehnice aplicate ca urmare a săvârşirii unui fapt judiciar şi care are
drept scop căutarea, strângerea şi exploatarea ştiinţifică a indiciilor, înţelegând prin aceasta mecanismele
de identificare a participanţilor (Jacques Fombonne, La criminalistique, PUF, 1996, p.20).
Pe de altă parte se consideră că forensic science trimite la o concepţie mult mai largă întrucât acoperă şi
activităţile medicale, ştiinţifice şi tehnologice care operează pentru justiţie şi care sunt cuprinse în
sintagma de ştiinţe legale.
În ceea ce priveşte doctrina franceză, aceasta consideră că doar poliţia tehnică şi cea ştiinţifică fac parte
din Criminalistică, excluzând medicina legală, toxicologia şi psihiatria legală.
În acest sens, P.F. Ceccaldi defineşte Criminalistica drept o ştiinţă separată de disciplinele medico-legale
şi al cărei obiect este cercetarea şi studierea materială a crimei pentru obţinerea probei.

PRINCIPIILE CRIMINALISTICII

Aspecte introductive

Principiile sunt călăuzele fundamentelor ştiinţifice ale fiecărei ramuri de drept care joacă un rol
preponderent în orientarea conţinutului normelor juridice. Având în vedere rolul pe care-l joacă în sistemul
dreptului, Criminalistica este şi ea guvernată de acele principii care reglementează modul de organizare a
sistemului judiciar, în general vorbind şi activitatea întreprinsă de toţi participanţii de-a lungul întregului
proces penal.
Din acest considerent, unele principii ale Criminalisticii sunt identice sau apropiate de cele ale dreptului
procesual penal, întrucât ambele concură la realizarea justiţiei prin constatarea la timp şi în mod complet
a faptelor care constituie infracţiuni, la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei şi libertăţilor
acesteia, a patrimonului public si privat precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Vom întâlni, de asemenea, în cadrul principiilor fundamentale ale Criminalisticii şi principii comune
întregului sistem român de drept, din rândul cărora enumerăm: principiul legalităţii, dar şi cel al aflării
adevărului, al prezumţiei de nevinovăţie, care sunt specifice şi dreptului procesual penal, dar şi principii
care îi sunt întrutotul specifice, cum sunt: principiul identităţii, precum şi principiul conform căruia nu
există faptă penală perfectă deoarece orice fapt infracţional lasă urme la locul faptei etc..

Principiul legalităţii

Principiul legalităţii a fost formulat pentru prima oară în timpul revoluţiei burgheze din Franţa, fiind înscris
în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) şi din nou afirmat în Declaraţia universală a
drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a ONU (10 decembrie 1948)
Acest principiu fundamental în oricare stat de drept, izvorăşte din prevederile noastre constituţionale
precum şi din documentele internaţionale care reglementează respectarea drepturilor omului. Principiul
legalităţii îşi găseşte consacrarea atât în normele constituţionale, cât şi în normele penale şi procesual
penale. Potrivit dispoziţiilor din Codul penal, legea prevede care fapte constituie infracţiuni (nullum crimen
sine lege), pedepsele care se aplică infractorilor şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor
fapte, astfel încât nici o faptă să nu rămână nepedepsită (nulla poena sine lege). La rândul său, Codul de
procedură penală prevede că întreaga activitate procesual penală a organelor judiciare se desfăşoară
numai în concordanţă cu dispoziţiile legale astfel, art. 2 din C.p.p. dispune că procesul penal se
desfăşoară în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Din
aceste considerente, Criminalistica este chemată să contribuie la înfăptuirea procesului penal, astfel încât
nimeni să nu se sustragă răspunderii penale şi să nu rămână nepedepsit, dar în acelaşi timp nici o
persoană nevinovată să fie pedepsită.

Principiul aflării adevărului

Potrivit acestui principiu, realizarea scopului procesului penal nu poate avea loc fără cunoaşterea
întregului adevăr care face obiectul acestuia, adică asupra existenţei faptei imputate precum şi asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei inculpate ca şi a tuturor împrejurărilor care contribuie la punerea în
lumină a acestui adevăr.
Acest principiu impune recurgerea la orice mijloace legale de probă, ceea ce impune obligaţia organelor
de urmărire penală de a căuta, fixa, ridica, examina şi interpreta toate probele şi mijloacele de probă cu
privire la faptă, împrejurările săvârşirii acesteia, dar şi a strângerii de probe atât în favoarea cât şi în
defavoarea inculpatului.
Prin metodele, procedeele şi tehnicile la care recurge, Criminalistica îşi aduce un aport direct şi
substanţial la aflarea adevărului, astfel încât să existe concordanţă deplină între realitatea faptei penale şi
concluziile instanţei de judecată.

Prezumţia de nevinovăţie

În conformitate cu acest principiu, orice persoană implicată într-un proces penal este prezumată a fi
nevinovată până în momentul în care ea a fost condamnată în mod definitiv pentru fapta săvârşită prin
hotărâre penală definitivă.
În acest context, subliniem obligativitatea organelor judiciare de a strânge probe în vederea stabilirii
vinovăţiei persoanei respective, lor incumbându-le sarcina probei şi ca atare Criminalistica, datorită
scopului său, îşi aduce o contribuţie deosebit de importantă sub acest aspect .
În strictă concordanţă cu dispoziţiile procesual penale, organele de anchetă, în rândul cărora semnalăm
în primul rând pe criminalişti, dar şi instanţele de judecată au obligaţia legală de a strânge probe atât în
favoarea cât şi în defavoarea inculpatului, aşa cum de altfel am mai evidenţiat.

Principiul modificărilor materiale în mediul înconjurător drept consecinţă a săvârşirii infracţiunii

Orice activitate a omului, inclusiv cea ilicită, modifică ori transformă mediul înconjurător, sau, cu alte
cuvinte constituie urme ale infracţiunii.
În acest sens, P.F. Ceccaldi afirmă că nu poate exista infracţiune fără urme şi că, în acelaşi timp, toată
ştiinţa Criminalisticii se bazează pe faptul că infractorul, chiar şi în mod inconştient, lasă la locul faptei
urmele activităţilor sale desfăşurate şi în acelaşi timp, tot în mod inconştient el prelevă de la faţa locului,
atât pe haine cât şi pe corp şi pe obiectele însoţitoare, urme şi indicii care pot demonstra, în mod ştiinţific,
activităţile desfăşurate de el, cu alte cuvinte, nu poate exista infracţiune perfectă şi ca atare identificarea
infractorilor depinde, în cea mai mare măsură de măiestria celor chemaţi să contribuie la această
activitate.

Principiul identităţii

Potrivit acestui principiu, în centrul preocupărilor Criminalisticii se găseşte activitatea de identificare a

fiintelor, obiectelor şi fenomenelor care se află într-o relaţie cu fapta penală respectivă. Prin „identitate” se
înţelege, de regulă, starea unui obiect desemnat prin două nume diferite de a fi ceea ce este în acelaşi
moment al timpului şi acelaşi loc din spaţiu (Dicţionar Enciclopedic). Acest principiu dobândeşte în sfera
Criminalisticii trăsături specifice determinate de natura scopului urmărit, deoarece se bucură de valoare
probatorie.

Principiul operativităţii în efecuarea investigaţiei penale

Întreaga activitate de soluţionare a unei cauze penale impune constatarea la timp şi în mod complet a
faptelor antisociale, precum şi identificarea tuturor celor care le-au comis în vederea tragerii lor la
răspundere penală.
Trenarea activităţilor complexe de identificare a urmelor infracţiunii, a obiectelor care au contribuit la
comiterea acestora, ori sunt produs al infracţiunii precum şi a autorilor acestora, duce, odată cu trecerea
timpului la ştergerea urmelor, atât din mediul înconjurător cât şi din memorie, astfel că există un raport
invers proporţional între timpul care a trecut din momentul săvârşirii faptei penale şi şansele de
identificare a autorului.

 Criminalistica s-a constituit ca ştiinţă judiciară autonomă la sfârşitul secolului al XIX-lea, desprinzându-
se din Medicina Legală.
 Fondatorul Criminalisticii este considerat judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross, care a folosit
pentru prima dată acest termen în Manualul practic de instrucţie judiciară pentru uzul procurorilor,
judecătorilor de instrucţie, ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, funcţionarilor de poliţie, jandarmilor,
agenţilor serviciului siguranţei etc., tipărit la Graz în anul 1893.
 Criminalistica, deopotrivă ştiinţă şi artă, elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice pentru
descoperirea, fixarea, ridicarea şi interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor şi constatărilor
tehnico-ştiinţifice, în scopul descoperirii infracţiunilor, identificării infractorilor şi probării vinovăţiei
acestora.
 În prima jumătate a secolului al XX-lea, sintagma „Fraţii Minovici” s-a impus atât în România cât şi pe
alte meridiane ale lumii ca o emblemă a cutezanţei unor deschizători de drumuri care şi-au dedicat
întreaga viaţă desţelenirii unor terenuri aride ale ştiinţei. Puţini ştiu însă că ei sunt consideraţi printre
ctitorii noii ştiinţe care s-a desprins din Medicina Legală la sfârşitul secolului al XIX-lea – Criminalistica.
 Identificarea criminalistică este o problemă prioritară şi centrală a Criminalisticii. Scopul Criminalisticii îl
constituie stabilirea identităţii şi în egală măsură a neidentităţii. Premisele ştiinţifice ale identificării
criminalistice sunt: a. individualitatea; b. stabilitatea relativă; c. reflectivitatea. Identificarea criminalistică
trebuie să respecte următoarele principii: a. principiul identităţii; b. principiul delimitării obiectelor
identificării criminalistice în obiecte scop ale identificării şi obiecte mijloc de identificare; c. principiul
stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare; d. principiul dinamicităţii şi interdependenţei cauzale.
Expertul este obligat să exprime cea mai mică îndoială.
 Fundamentul metodologic al identificării criminalistice constă din selectare şi comparare.

1. Cum a definit Hans Gross Criminalistica?

2. Ce probleme tratează Fundamentele Criminalisticii?
3. Care sunt principalii precursori ai Criminalisticii, români şi străini?
Alegeţi varianta corectă!

1. Cine a definit Criminalistica ,,arta şi tehnica investigaţiilor penale”?

a. Jean Nepote;
b. Pierre Fernand Ceccaldi;
c. Rudolph Archibald Reiss.

2. Precizaţi cine este considerat fondatorul Criminalisticii:

a. Hans Gross;
b. Eugène François Vidocq;
c. Pierre Fernand Ceccaldi.

3. Cine este autorul sintagmei: ,,Timpul lucrează în favoarea infractorului”:

a. Edmond Locard;
b. Ion R. Constantin;
c. profesorul André Alciat.