APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CRIMINALISTICII

Repere istorice în devenirea criminalisticii ca ştiinţă

Încă de la apariţia societăţii umane a existat o preocupare constantă şi colectivă pentru

combaterea faptelor care aduc atingere patrimoniului, integrităţii corporale sau sănătăţii şi nu în
ultimul rând vieţii şi religiei.
Deşi civilizaţia greacă antică consemnează anumite norme menite să contribuie la aflarea
adevărului greu de desluşit dintre credinţe şi superstiţii, revine Romei antice meritul stabilirii
unor norme de cercetare a probelor de scris. În „Lex Cornelia de falsis” se întâlnesc primele
elemente de instrumentare din punct de vedere criminalistic în timp ce împăratul bizantin
Justinian, în Novele 49 şi 73, din 539 d.Hr. dispune evitarea erorilor judiciare în cercetarea
probelor de scris.
E. Bogdanovici, în 1944 arată că a identificat în lucrarea lui Suetonius „Istoria celor 12 Cezari”
un studiu al împăratului Octavian Augustus ceea ce denotă că marele om politic al Romei Antice
a avut astfel de preocupări. Să mai adăugăm că judecătorul roman Qintilianus, pe baza unei
amprente digitale însângerate a dispus achitarea unui tânăr învinuit că şi-a ucis părintele. Vom
regăsi în dreptul cutumiar francez cercetarea în anul 1370 a şambelanului regelui Carol al V-lea.
Prima expertiză, în adevăratul sens, pe care o putem cataloga drept criminalistică, datează din
anul 1569 şi a avut ca obiect cercetarea modului de falsificare a semnăturii regelui Carol al IX-
lea. În 1666 vede lumina tiparului, de asemenea în Franţa lucrarea despre expertiza grafică a lui
Reveneau, intitulată Traité des inscriptions en faux („Tratat despre inscripţiile în fals”) cu unele
aspecte apreciate şi azi ca fiind corecte.
Primele încercări de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare sunt cunoscute din
antichitatea egipteană însă, primii paşi cu adevărat semnificativi în această privinţă au fost
efectuate de către Eugene François-Vidoq, un fost ocnaş care a devenit creatorul Siguranţei
franceze în timpul lui Napoleon I cu sprijinul ministrului de interne al acestuia, Fouchet.
Astfel, acesta a creat modele de fişă în care erau înscrise semnalmentele infractorilor, faptele
penale săvârşite de aceştia, precum şi modul lor de operare. Prin conceptul de înregistrare penală,
el a făcut primii paşi pentru Criminalistica modernă.
Eforturile sale vor fi continuate, în mod ştiinţific, de această dată de către Alphonse Bertillon
(1853-1914), fostul şef al poliţiei judiciare din Paris. Acesta a pus în 1879 bazele sistemului de
identificare antropometrică a infractorilor prin înregistrarea măsurilor acestora, ştiut fiind că prin
luarea în considerare a 11 măsurători, posibilitatea de a confunda doi inşi este de 1 la 4.191.304,
iar dacă se iau în calcul 14 măsurători, posibilitatea ca doi indivizi să fie identici este de 1 la
286.435.456.
Alphonse Bertillon a adus corecţii importante sistemului său prin metoda portretului vorbit care,
interesant amănunt, a fost prefigurată cu 360 de ani mai înainte de savantul şi pictorul Leonardo
da Vinci.
Însă, cu adevărat valoroasă în sensul identificării criminalistice a făptuitorilor a fost metoda
dactiloscopică. Ea permite, cu o exactitate de netăgăduit, identificarea unei persoane după
amprentele sale digitale, palmare sau plantare. Unicitatea desenului papilar al unui individ face
ca, plecând de la doar patru caracteristici, posibilitatea repetării a două astfel de impresiuni să fie
la 64.000.000 de amprente. Dacă numărul punctelor coincidente se măreşte, aceeaşi posibilitate
trece de câteva zeci de miliarde, ceea ce denotă că un individ este identic numai cu sine însuşi şi
se va deosebi de toţi ceilalţi indivizi.

1
Până ca Dactiloscopia să devină o metodă curentă de identificare a unei persoane, a fost nevoie
de mult timp. Să consemnăm că începutul utilizării amprentelor digitale la încheierea de acte
juridice este întâlnită în China sec.XII şi XIII în ceea ce priveşte cercetarea infracţiunii de omor
dar şi a cazurilor de divorţ.
În 1747, Christian Jacob Hintze în teza sa de doctorat descrie, în amănunţime, crestele papilare
Să îl menţionăm pe W. Hershell, care în 1877 a propus inspectorului general al penitenciarelor
din Senegal utilizarea amprentelor digitale pentru identificarea condamnaţilor. El va fi urmat, în
această privinţă de către doctorul Henry Faulds, care cere recurgerea la aceeaşi metodă
criminalistică de identificare a infractorilor şi a cadavrelor cu identitate necunoscută. (Precizăm
că istoria Criminalisticii îl validează pe H. Faulds ca fiind primul specialist din lume care a reuşit
în 1879, la Tokio, identificarea autorului unui omor doar pe baza impresiunilor digitale). Lor li se
alătură H. De Verignz, în 1891 şi îndeosebi sir Francisc Galton (1822-1911) cel care publică în
1892 prima lucrare de dactiloscopie intitulată The Finger-Prints.
Este meritul Argentinei de a fi prima ţară care introduce, în mod oficial, această metodă în 1894,
dar şi a Angliei, care în 1900 introduce şi ea aceeaşi metodă în sistemul judiciar, recurgând la
sistemul de clasificare propus de Edward Henry, care în timp ce era inspector general al poliţiei
din Nepal, utiliza dactiloscopia ca auxiliar al antropometriei
Se impune sa ii mentionam in acest context englezul sir Francis Galton, sir Conan Doyle,
E.Locard, A.Lacassagne cărora li se adaugă A. Nicéforo - La police et l'enquete judiciaire
scientifique (1907), Manuel de police scientifique elaborat de R. A. Reiss (1911), La police
scientifique care aparţine lui E. Godefroi apărută în 1911 precum si Criminalisticii moderne.
Dezvoltarea Criminalistici in Romania se datoreaza fratiilor Stefan , Nicolae si Mina Minovici
precum si multor alti specialisti de marca cum sunt Ciru Economu, I.G. Perietianu, I.Grig.
Lahovari, I. Tulic, G.N.Batranu, C.Zguridescu, Eugen Bianu si lista ar putea continua pentru a
evidentia pe toti cei care se pot considera personajele istorice ale criminalisticii romane pana la
inceputul deceniului al- V-lea al secolului trecut.
Pe calea dezvoltari sale neintrerupte pentru a putea face fata tuturor provocarilor lansate de catre
fenomenul Criminalitati stiinta la care face referire cunoaste noi valente in epoca moderna.
Astăzi, mai mult ca oricând, Criminalistica, prin noile metode şi tehnici cu profundă dublare
ştiinţifică, este chemată să prevină orice eroare judiciară care poate surveni oricând în cadrul
procesului penal. Însăşi societatea modernă este interesată de obţinerea unor probe absolute care
să garanteze aflarea adevărului. Magistraţii sunt interesaţi de astfel de probe. Aşa cum afirmă un
criminalist francez (Gersende Lemaitre) „religia mărturisirii a lăsat locul în cadrul anchetelor
judiciare probei ştiinţifice, iar aceasta este considerată noua regină a probelor”.
Un exemplu grăitor în această privinţă este genetica, ştiinţă care s-a integrat în mod progresiv şi
constant în sânul Criminalisticii şi care poate astfel să disculpe datorită testelor genetice, o
persoană suspectată de săvârşirea unei infracţiuni grave, ori să o inculpe în mod capital, aspecte
asupra cărora vom reveni.

Astfel, astăzi, Criminalistica şi-a îmbogăţit arsenalul metodologic prin determinarea codului
genetic propriu fiecărei fiinţe. Identificarea genetică are la bază acidul dezoxiribonucleic (ADN)
care este întâlnit în genele corpului uman (ţesuturi, sânge, spermă, salivă, oase, păr etc.) şi a fost
introdusă ca metodă în 1984 de către Alex Jeffreys din cadrul Leicester University din Marea
Britanie.
Investigarea urmelor infracţiunilor îndeosebi cele care necesită determinări calitative şi
cantitative a elementelor chimice ce intră în compoziţia unor probe materiale, a invitat

2
Criminalistica pe calea analizei spectrale (prin emisie, prin absorbţie), dar şi să recurgă, în
condiţii de laborator la spectrofotometria în radiaţii infraroşii, de neînlocuit atunci când avem
urme materiale cum sunt cele de produse petroliere, cosmetice, vopseluri, adezivi, droguri,
substanţe chimice esenţiale şi precursori. La rândul său, spectroscopia de absorbţie atomică,
spectroscopia în raze X ca şi microanaliza spectrală cu laser, au lărgit în mod semnificativ
posibilităţile de examinare a urmelor de materie de către criminalişti.
Dintre metodele fizico-chimice moderne analitice pe care Criminalistica le utilizează, sunt cele
cromatografice. Acestea permit separarea sau fracţionarea unor amestecuri complexe de
substanţe în părţile lor componente ceea ce permite identificarea acestora cu o siguranţă sporită.
Dintre metodele cromatografice evidenţiem pe cele în strat subţire, gazcromatografia
(cromatografia în fază gazoasă), cromatografia de înaltă performanţă pentru identificarea
urmelor de substanţe explozive etc..
Ne simţim obligaţi să precizăm că printre metodele deosebit de moderne figurează cele fizico-
chimice de examinare, cum sunt analiza prin luminiscenţă, utilă deoarece nu necesită mari
cantităţi ori concentraţii de substanţă. Criminalistica recurge cu precădere la fenomenul de
fluorescenţă dintre variantele fotoluminiscenţei, (cealaltă fiind fosforescenţa) dar apelează şi la
fenomenul de stingere a fluorescenţei, care poate fi determinat de acţiunea unui anumit corp sau
substanţă.
Analiza prin activare de neutroni este o metodă care constă în iradierea probei sau a substanţelor
cercetate.
Înainte de a încheia această rapidă trecere în revistă a reperelor principale din bogata istorie a
Criminalisticii, să precizăm că apelarea la cele mai noi metode şi tehnici întâlnite în alte ştiinţe,
continuă şi va îmbogăţi astfel, arsenalul de care dispune această disciplină în lupta sa împotriva
fenomenului criminalităţii.

FUNDAMENTELE CRIMINALISTICII

NOŢIUNEA, DEFINIŢIA, OBIECTUL, METODELE ŞI CARACTERELE DEFINITORII ALE

CRIMINALISTICII

Definiţia Criminalisticii

În general vorbind, Criminalistica este considerată a fi un ansamblu de tehnici şi procedee

tehnice, tactice şi metodice aplicabile cercetării şi studierii probelor materiale legate de
săvârşirea unei fapte penale, pe baza cărora poate fi identificat autorul, în vederea tragerii sale la
răspundere penală.
Această ştiinţă, în înţelesul deplin al cuvântului, una dintre primele ştiinţe de graniţă a fost
definită de către creatorul său Hans Gross într-o lucrare apărută la Leipzig în 1902 drept o ştiinţă
a stărilor de fapt în procesul penal, definiţie îmbunătăţită, de-a lungul vremii şi de alte
personalităţi. Astfel, Pierre Fernand Ceccaldi (La criminalistique, Paris 1962) defineşte
Criminalistica drept un „ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei pentru a
ajunge la dovedirea ei”.
Exemplificăm, de asemenea, noţiunea dată de S.A. Golunski, care definea Criminalistica drept
„ştiinţa care are ca obiect anchetarea infracţiunilor în scopul prevenirii şi descoperirii acestora”
în timp ce Camil Suciu afirmă că această ştiinţă „pornind de la datele furnizate de ştiinţele
naturii, de la diferite tehnici derivate din acestea şi la experienţa generalizată a organelor de

3
urmărire penală, stabileşte metodele cele mai perfecţionate pentru descoperirea infracţiunilor şi
identificarea autorilor”.
La rândul său Emilian Stancu, în Tratatul de Criminalistică (Bucureşti 2002) defineşte
Criminalistica drept o ştiinţă judiciară cu caracter autonom şi unitar care însumează un ansamblu
de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii,
cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi faptelor antisociale.

România a beneficiat în domeniul investigaţiei ştiinţifice a faptelor penale de numeroşi

specialişti care, la rândul lor, au formulat definiţii ale Criminalisticii dintre care evidenţiem
pentru plasticitatea sa pe cea dată de Constantin Ţurai, cel care, în lucrarea sa intitulată Elemente
de criminalistică şi tehnică criminală-poliţie ştiinţifică (Bucureşti 1947), îndemna pe criminalişti
să descopere mâna criminală, mâna care a făcut atâta rău omenirii, mâna care lucrează mereu în
umbră, mâna care se vrea mereu ascunsă, mâna care ne fură şi ne ucide, trecând triumfătoare
spre eternitate”.

Obiectul Criminalisticii

Ca orice ştiinţă, Criminalistica are un obiect propriu de studiu, care trebuie privit din două puncte
de vedere distincte în ceea ce priveşte importanţa lui, deoarece se impune:
- evidenţierea aportului acestei discipline ştiinţifice în aflarea adevărului în procesul penal, iar pe
de altă parte,
- evidenţierea unităţii şi autonomiei acestei ştiinţe faţă de alte ştiinţe care contribuie, de
asemenea, la desfăşurarea procesului judiciar.
Din punct de vedere ştiinţific, în cadrul obiectului Criminalisticii sunt reliefate următoarele
direcţii de acţiune:
- crearea de metode şi procedee tehnice în scopul descoperirii, cercetării urmelor infracţiunii
(urme create de om, de animale, de arme, instrumente, fenomene naturale şi fizico-chimice) în
scopul identificării persoanelor şi obiectelor ce fac obiectul anchetei penale;
- cunoaşterea, analizarea şi adaptarea, în mod creator potrivit necesităţilor sale a unor metode
utilizate în alte domenii ale ştiinţei (proprii fizicii, chimiei, biologiei, medicinei legale) pentru
aplicarea lor în activităţile complexe de prevenirea şi combaterea faptelor antisociale;
- elaborarea de reguli şi procedee tactice privind efectuarea unor acte de urmărire penală,
urmărind eficientizarea acestora printr-o fundamentare ştiinţifică;
- studierea tacticii judiciare în scopul valorificării şi generalizării experienţei pozitive născută din
activitatea organelor judiciare în procesul de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional;
- analiza permanentă a evoluţiei modurilor de săvârşire (modus operandi) a faptelor penale
pentru identificarea celor mai potrivite procedee de prevenire şi combatere a acestora, de
identificare a persoanelor care le săvârşesc;
- perfecţionarea necontenită a modului de cercetare a categoriilor de infracţiuni îndeosebi a
acelora care aduc atingere celor mai importante valori sociale;
- elaborarea de metode şi stabilirea unor măsuri cu caracter preventiv a infracţiunilor ori altor
fapte antisociale.
Datorită provocărilor neîntrerupte la care este supusă actualmente Criminalistica din cauza
complexitatii fenomenului infracţional, ea îşi dezvoltă, în mod neîncetat şi firesc, obiectul său de
studiu şi implicit a ariei de investigaţie ştiinţifică.

4
Metodele Criminalisticii.

Odată precizat, atât cât se poate preciza la această dată, obiectul de studiu al Criminalisticii,
problema care se pune, în mod logic, este cum poate fi cunoscut acesta. Cu alte cuvinte, în acest
context se evidenţiază necesitatea recurgerii la metodele pe potriva Criminalisticii, capabile să
acţioneze în această direcţie aspect deosebit de important având în vedere că, după obiect de
studiu, scop şi funcţii, un criteriu de primă mărime pentru stabilirea limitelor unui obiect de
studiu îl constituie metoda.
Mergând în această direcţie să reţinem că prin metodă ştiinţifică se înţelege ansamblul de
procedee folosite de către spiritul uman, fie pentru a descoperi adevărul, fie pentru a-l dovedi. Se
consideră că metoda este ordinea pusă în învăţarea unei ştiinţe, urmând condiţiile şi
particularităţile ştiinţei respective. În locul aleatoriului, a arbitrariului, se preferă ordinea prin
intermediul căruia cunoaşterea spontană se metamorfozează în cunoaştere critică, iar gândirea se
transformă în instrument de cercetare.
Concepţional vorbind, la rândul său, tehnica poate fi înţeleasă ca fiind modul practic, procedural,
în care o metodă de cercetare este pusă în aplicare, deci tehnica poate fi definită, în mod plastic,
drept o metodă în acţiune şi ne explică astfel de ce uneori în anumite domenii ale vieţii ştiinţifice
operează confuzia dintre tehnică şi metodă şi de ce, în anumite conjuncturi, prin ea se înţelege, în
mod eronat, tehnica de realizare a acesteia.
Criminalistica utilizează firesc, în vederea îndeplinirii scopului şi funcţiilor sale anumite metode.
Unele sunt proprii acestei ştiinţe pe cand altele sunt comune mai multor ştiinţe, însă aplicabile în
mod particular, potrivit necesităţilor proprii ale obiectului său de studiu a criminalităţii.
Înainte de a prezenta metodele proprii de cercetare ca şi pe cele împrumutate de la alte ştiinţe, să
precizăm că, la baza metodologiei Criminalisticii, la fel ca în oricare altă ştiinţă, vom identifica
metode generale de cunoaştere (observaţia, analiza, sinteza, deducţia, inducţia, comparaţia), însă
adaptate la specificul obiectului Criminalisticii, asupra cărora nu insistăm, aceste metode fiind
cunoscute studenţilor de la alte discipline.

 Metode proprii de cercetare

Din această categorie le prezentăm doar pe cele principale, urmând ca pe parcursul expunerii
cursului să ne referim şi la cele de importanţă secundară, după cum urmează:
- metode de descoperire, fixare, ridicare, examinare şi interpretare a urmelor şi a mijloacelor de
probă;
- metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor după semnalmentele exterioare ale acestora
ori după resturi osoase;
- metode de cercetare a armelor de foc si a urmelor create prin folosirea lor ( balistica judiciara);
- metode de cercetare a înscrisurilor ori a altor documente falsificate ori contrafăcute;
- organizarea eficientă şi ţinerea la zi a cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul identificării
persoanelor urmărite, dispărute, a cadavrelor, obiectelor corp-delict sau produs al infracţiunii.
(În doctrină, s-au mai evidenţiat şi alte metode principale considerate ca făcând parte din
metodologia proprie Criminalisticii, din rândul cărora evidenţiem următoarele:
- C. E. O’Hara în lucrarea sa Fundamentals of criminal investigations- Illinois, SUA 1976,
apreciază că metodologia anchetei penale este orchestrată de regula celor trei I şi anume:
informaţia, interogatoriul şi instrumentarea;
- Eh Renfried Stelzer (Zumgengestand der Kriminalistik, Berlin 1977), consideră că metodele
proprii Criminalisticii sunt: supravegherea, metoda experimentală, metoda măsurării şi

5
comparării, analiza, sinteza, planificarea şi prognosticarea.)

 Metode împrumutate din alte ştiinţe

Însuşi obiectul de studiu al Criminalisticii, dată fiind complexitatea fenomenului criminalităţii,
impune abordarea acestuia din perspectivele: sociologică, psihologică, psihiatrică, biologică,
antropologică, juridică, etc., iar rezultatele acestei abordări fiind apoi integrate şi corelate teoretic
într-o manieră metodologică proprie Criminalisticii. Pe cale de consecinţă, disciplina pe care o
studiem apelează la metode care sunt utilizate în mod curent de alte ştiinţe şi pe care le
prezentăm succint, cu titlu exemplificativ:
• Din fizică: holografia, fonoscopia, analiza microscopică, spectrală şi atomică, examinarea
optică în radiaţii vizibile sau invizibile, etc..
• Din chimie: spectroscopia, electroforeza, cromatografia, etc..
• Din medicină: anatomia comparată, histopatologie;
• Din biologie: examinarea urmelor de secreţii, excreţii;
• Din matematică: programarea lineară, teoria mulţimilor vagi, calculul probabilităţilor, statistica,
etc..

Caracterele Criminalisticii

Atât din definiţia dată Criminalisticii cât şi din interpretările doctrinare ale acesteia, se desprind
anumite caractere specifice acestei ştiinţe, pe care le trecem în revistă, în cele ce urmează:

a. Caracterul autonom
Acest caracter reiese din analiza obiectului Criminalisticii care este totalmente distinct de cel al
altor ştiinţe juridice sau judiciare, deoarece nici una dintre acestea din urmă nu are ca principală
preocupare elaborarea de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, ridicare, fixare,
examinare si interpretare a urmelor rămase în câmpul infracţional sau de identificare a
infractorilor, obiectelor corp-delict sau produs al infracţiunii.
Obiectul Criminalisticii este distinct de cel al altor discipline juridice şi pentru că aceste ştiinţe
nu îşi propun să preia şi să adapteze, din diverse ştiinţe ale naturii, procedee şi metode menite să
ducă la stabilirea, la timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, a tuturor
împrejurărilor în care s-a comis fapta penală şi, pe cale de consecinţă, la aflarea adevărului şi cu
privire la persoana făptuitorului.

b. Caracterul pluridisciplinar
Activitatea complexă de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional impune recurgerea la
metode, mijloace şi procedee cât mai adecvate şi eficiente. Acestea sunt, fie rezultatul cercetării
criminalistice proprii, fie rezultatul celor mai noi descoperiri din toate domeniile ştiinţei şi
tehnicii contemporane. În această privinţă suntem martori la conglomerarea în arsenalul
Criminalisticii a tuturor cunoştinţelor despre om şi natură obţinute în domeniul fizicii, chimiei,
biologiei, medicinei legale, psihologiei, psihiatriei, în ştiinţa autonomă la care facem referire în
scopul pe de o parte a stabilirii adevărului în procesul penal, dar şi scientizarea acestuia pentru a
evita erorile judiciare.
Cu privire la caracterul pluridisciplinar, Camil Suciu (Criminalistica Bucureşti 1972) arăta că
„ştiinţa criminalistică este o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice prin
intermediul ei metodele celor dintâi găsindu-şi aplicarea în procesul judiciar”.

6
c. Caracterul unitar
Cu toate că, Criminalistica are o structură cvadripartita complexă având în vedere că este
chemată să participe la rezolvarea celor mai diferite împrejurări şi fapte penale, ea este, totuşi, un
tot armonios şi unitar determinat de însăşi scopul său.

d. Caracterul judiciar
Acest caracter este imprimat Criminalisticii prin numeroasele sale interferenţe cu activităţile cu
caracter preventiv şi de combatere a infracţiunilor, ea jucând un rol deosebit de important în
urmărirea penală şi cercetarea judecătorească, astfel că orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.
Nu putem vorbi de caracterul ştiinţific al activităţilor de urmărire penală premergătoare celor de
cercetare judecătorească fără a reliefa contribuţia esenţială adusă de Criminalistică în
identificarea, strângerea probelor, clarificarea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită o
faptă penală, identificarea autorului, a victimelor, a obiectelor care conţin sau poartă o urmă a
faptei comise, precum şi orice alte obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească
la săvârşirea unei infracţiuni precum şi obiectele care sunt produs al infracţiunii. Mai mult chiar,
caracterul judiciar îi este conferit şi de faptul că unele activităţi specifice tacticii criminalistice
cum ar fi cercetarea locului faptei, percheziţia domiciliară, ridicarea de obiecte şi înscrisuri,
reconstituirea, constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele criminalistice sunt reglementate, în
mod strict, de către normele procesual penale, deşi unii autori evidenţiază uneori deosebirea
existentă între caracterul judiciar şi cel juridic al acestei discipline.

Legătura Criminalisticii cu alte ştiinţe

Cu toate că am reliefat anterior caracterul său de ştiinţă autonomă, unitară şi pluridisciplinară,

trebuie să învederăm şi faptul că, Criminalistica a avut şi are numeroase afinităţi cu alte
discipline juridice şi judiciare acest lucru datorându-se obiectului său complex de studiu.

a. Legăturile Criminalisticii cu ştiinţele juridice

Aşa cum rezultă din analiza practicii şi doctrinei, Criminalistica are, dintre ştiinţele juridice, cele
mai strânse legături cu Dreptul penal, Dreptul procesual penal şi Criminologia, însă nu sunt
excluse legături şi cu alte ramuri ale dreptului cum ar fi Dreptul muncii, Dreptul transporturilor,
Dreptul civil, etc., aspecte relaţionale care ne interesează mai puţin în acest context.

• Legătura Criminalisticii cu Dreptul penal

Criminalistica, are acelaşi scop ca şi Dreptul penal şi anume realizarea unor anumite politici
penale adecvate în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. În aceeaşi
ordine de idei să precizăm că, Criminalistica elaborează tehnici şi metode necesare identificării
urmelor faptelor penale, de identificare a infractorilor care au comis fapte prevăzute de legea
penală ea fiind, dacă putem spune astfel, instrumentul care serveşte la stabilirea elementelor
constitutive ale infracţiunii: a obiectului, subiectului şi laturilor obiectivă şi subiectivă. Pe de altă

7
parte, Criminalistica se preocupă doar de acele fapte care sunt incriminate de legea penală.

• Legătura Criminalisticii cu Dreptul procesual penal

Interdependenţa dintre aceste două ştiinţe este concretizată în faptul că ambele concură, în egală
măsură, la prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. În acest sens, Criminalistica
contribuie la îndeplinirea scopului procesului penal prin descoperirea, interpretarea urmelor şi
identificarea autorilor, contribuind astfel în mod decisiv la aflarea adevărului în realizarea
scopului procesului penal. Cercetarea criminalistică se desfăşoară atât în ceea ce priveşte tehnica
criminalistică cât şi tactica şi metodica criminalistică, în deplină concordanţă cu normele
procesual penale, cu precizarea necesară că probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în
procesul penal. Cu toate că obiectul dreptului procesual penal este diferit de cel al Criminalisticii,
au fost opinii care au încercat să includă Criminalistica în ştiinţa Dreptului procesual penal, ceea
ce este o eroare deoarece obiectul acestei din urmă discipline este studiul normelor juridice
procesual-penale şi a raporturilor procesual penale reglementate de acestea.

• Legătura Criminalisticii cu Criminologia

Şi în acest caz, ambele discipline au un scop general comun şi anume prevenirea şi contracararea
fenomenului infracţional. Totuşi, cu toate că între Criminalistică şi Criminologie este o strânsă
legătură ele au obiecte de studiu deosebite. Astfel, Criminalistica se preocupă de prevenirea,
descoperirea şi cercetarea infracţiunilor în scopul aflării adevărului. Criminalistica ne spune, cu
alte cuvinte, cine este autorul, pe când Criminologia studiază etiologia, cauzele şi dinamica
fenomenului infracţional, în scopul luării de măsuri cu caracter preventiv şi de combatere a
faptelor antisociale şi încearcă să explice de ce unii indivizi comit infracţiuni.

b. Legăturile Criminalisticii cu ştiinţele judiciare

O ştiinţă, în general vorbind, este un ansamblu de cunoştinţe exacte şi raţionamente cu privire la
un obiect determinat. Ştiinţele care sunt preocupate de studierea şi contracararea criminalităţii se
pot categorisi în ştiinţe juridice iar cele aşa-zise auxiliare ale primelor, ştiinţele judiciare. Din
rândul primelor se desprinde Dreptul penal, Dreptul procesual penal, Dreptul penitenciar,
politicile criminale etc..
La rândul lor, ştiinţele judiciare interesează, în egală măsură şi ele Criminalistica. De exemplu,
Medicina legală, Psihologia judiciară, Toxicologia, permit şi ele reducerea distanţei alarmante
dintre criminalitatea reală şi criminalitatea legală şi deci contribuie şi ele la realizarea scopului
procesului penal.
Cu alte cuvinte, datorită aceluiaşi obiect complex de studiu pe care îl are Criminalistica se află în
relaţii şi cu alte ştiinţe şi îndeosebi cu Psihologia judiciară care sunt considerate ştiinţe
„auxiliare” ale dreptului (Emilian Stancu), pe nedrept.

• Legătura Criminalisticii cu Medicina legală

Disciplina la care facem referire are, de asemenea, strânse legături cu Medicina legală
(Tanatologia judiciară) disciplină din sânul căreia se poate spune că, Criminalistica s-a desprins,
la un moment dat. Astfel, în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii
corporale, a sănătăţii persoanei este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale, care
trebuie să răspundă la întrebarea care este cauza morţii şi motivul de producere a ei . De

8
asemenea este indispensabil aportul Medicinei legale în analizarea urmelor de sânge, salivă,
spermă, a A.D.N.-ului ca şi pentru identificarea cadavrelor, cu precizarea necesară că distincţia
dintre aceste două discipline ştiinţifice este relevată tot în ceea priveşte obiectul lor de studiu,
bine definit şi structurat.

• Legătura Criminalisticii cu Psihologia judiciară

Este necesar ca atât organele de urmărire penală, cele de judecată ori
apărătorii să dispună de bagajul de cunoştinţe şi să cunoască legităţile Psihologiei judiciare cu
privire la procesele de gândire, comportamentul uman, reacţiile, gestica, mimica celor aflaţi în
anchetă şi îndeosebi preocuparea lor de a ascunde adevărul. Efectiv, Psihologia judiciară
contribuie la stabilirea metodelor tactice de audiere a martorilor, învinuiţilor, a părţilor vătămate,
a părţilor civilmente responsabile, la efectuarea unor activităţi de urmărire penală.
(În Occident ştiinţele juridice şi cele judiciare sunt grupate sub denumirea de ştiinţe criminale şi
în rândul cărora se mai află, alături de Dreptul penal, Dreptul procesual penal, Criminologia,
Medicina legală, Psihologia juridică şi Victimologia.)

• Legătura Criminalisticii cu alte ştiinţe

Criminalistica are, în mod firesc, numeroase interferenţe şi legături cu alte ştiinţe, nu neapărat
dintre cele care sunt implicate direct în procesul penal, dintre care exemplificăm: fizica, chimia,
biologia, optica, genetica, informatica, logica. După cum am spus, Criminalistica este arta şi
deopotrivă ştiinţa de a descoperi indiciile materiale ale faptelor cu caracter penal şi identificarea
autorilor acestora şi, ca atare, recurge la tehnicile şi metodele acestor ştiinţe, în mod necesar.
Să reţinem însă că obiectul de studiu al Criminalisticii este diferit de cel al acestor ştiinţe,
deoarece ea se preocupă doar de descoperirea faptelor penale şi a autorilor ei. Multidisciplinară
prin esenţa ei, Criminalistica îşi datorează dezvoltarea sa tehnică, ştiinţelor respective. Câmpul
său de acţiune este la fel de larg ca şi cel al problemelor pe care ea este chemată să le soluţioneze
cum ar fi identificarea persoanelor în materie penală, identificarea urmelor precum şi a obiectelor
în interes juridico-penal.
Încă de la primele sale începuturi, Criminalistica s-a preocupat de astfel de aspecte.
În 1882 Alphonse Bertillon, fostul sef la Politiei judiciare din paris a aplicat disciplinele
ştiinţifice, cunoscute timpului său, în problema identificării infractorilor recurgând, mai întâi, la
antropologie şi apoi la fotografierea metodică a deţinuţilor.
La începutul secolului XX, la rândul lor, Sir Francisc Galton şi Edward Henry propun studierea
amprentelor digitale pentru identificarea persoanelor, metodă adoptată ulterior de toate serviciile
de poliţie din lume pentru soluţionarea anchetelor criminale. În 1901, identificarea biologică a
anumitor persoane a făcut un progres considerabil datorită descoperirii recente, de către
austriacul Karl Landsteiner a grupelor sanguine. Mai mult, dezvoltările din fizică şi chimie şi-au
găsit aplicarea, imediat, în criminalistică îndeosebi în analiza chimică (spectrometrică şi
cromatografică) şi în analizele morfologice datorită microscopului comparator (studiul
proiectilelor, a documentelor false) şi a microscopului electronic (îndeosebi cel cu baleaj) pentru
studierea ţesăturilor, a prafurilor şi a anumitor microorganisme.
Acest proces de pătrundere în rândul tehnicilor şi metodelor criminalistice a noilor tehnici şi
metode ale altor ştiinţe nu a încetat, el continuând să se desfăşoare, în mod creator iar,
actualmente, asistăm la interferenţa Criminalisticii cu noile ştiinţe cum sunt: entomologia legală,
biochimia şi biologia moleculară, genetica etc..

9
Sistemul Criminalisticii

Fenomenul criminalităţii, sub toate aspectele sale este un fapt inerent mediului social ca şi naturii
umane (hommo homminis lupus). Temporal vorbind, el urcă până la originile umanităţii şi nici
un popor şi nici o ţară nu au făcut excepţie în acest sens. Ca atare şi preocupările de a contracara
acest fenomen pernicios s-au cristalizat în timp, în multe domenii ale ştiinţelor şi vieţii sociale
inclusiv în domeniul Criminalisticii. Din aceste considerente, Criminalistica trebuie privită, în
sens larg, complexitatea ei fiind structurată pe patru segmente toate la fel de importante,
considerent ce ne obligă totuşi să o privim ca pe un tot unitar şi armonios care îmbrăţişează
întregul proces penal, începând cu urmărirea penală şi finalizând cu judecata propriu-zisă. Astfel
că, sistemul Criminalisticii cuprinde patru module distincte şi anume: tehnica criminalitică,
tactica criminalistică şi metodica, toate trei modulele fiind interconexate fără ca acest caracter
tripartit să îi ştirbească unitatea.
a. Fundamentele Criminalisticii
Acest prim domeniu al Criminalisticii inmanuncheaza toate aspectele privind nasterea si evolutia
acestei stiinte, definitia ei, obiectul, metodele, caracterele, legatura sa cu alte stiinte, sistemul
criminalisticei precum si principiile acestei discipline su nu in cele din urma metodologia
identificari criminalitice
b. Criminalistica tehnică
Acest important domeniu al Criminalisticii înglobează ansamblul metodelor şi mijloacelor
ştiinţifice utilizate de organele judiciare pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi
interpretarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, efectuarea constatărilor tehnico-
ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice. Toată această susţinere are ca scop, pe lângă
identificarea urmelor şi descoperirea făptuitorilor, a obiectelor care conţin sau poartă o urmă a
faptei săvârşite şi oricare alte obiecte corp-delict utilizate la comiterea faptelor antisociale
precum şi cele produs al infracţiunii.

c. Tactica criminalistică
Parte integrantă a ştiinţei Criminalisticii şi de asemenea, cu o deosebită importanţă, tactica
criminalistică cuprinde un întreg sistem de metode şi procedee care au la bază legea procesual
penală şi experienţa pozitivă şi generalizată a organelor de urmărire penală în scopul prevenirii,
descoperirii şi cercetării infracţiunilor, al aflării adevărului, tragerea la răspundere a celor
vinovaţi, cu minime cheltuieli de efort, mijloace şi timp (Dicţionarul de Criminalistică, 1984).
Criminalistica tactică se preocupă de elaborarea şi aplicarea acelor metode şi procedee specifice,
menite să contribuie la realizarea scopului procesului penal şi anume, ca nici o faptă penală să
rămână nedescoperită şi ca nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită pe nedrept, prin aflarea
adevărului.
Metodele şi procedeele specifice incluse în tactica criminalistică, au la bază, aşa cum am spus,
prevederile Codului de procedură penală privitoare la probele, mijloacele de probă şi
administrarea acestora în procesul penal. În acelaşi timp, experienţa pozitivă şi îndelungată a
organelor de urmărire penală, contribuie la finalizarea unor activităţi care privesc prevenirea
săvârşirii infracţiunilor, iar dacă acestea s-au comis, la constatarea lor în mod complet şi nu în
cele din urmă la aducerea la îndeplinire a măsurilor cu caracter preventiv ori de siguranţă.

d. Metodologia criminalistică

10
Cel de-al patrulea modul se referă la metodologia criminalistică, sens în care sunt stabilite
anumite modalităţi de soluţionare a fiecărui caz penal în parte în raport de natura faptei
descoperite ori reclamate şi de specificitatea modului de operare în care a fost comisă. Astfel,
instrumentarea fiecărei fapte penale în parte, impune din partea organelor de urmărire penală, o
anumită conduită şi ea desprinsă din generalizarea experienţei pozitive, menită să ducă la
identificarea şi administrarea întregului probatoriu.
Pentru aceasta, organele de urmărire penală vor recurge atât la metodele tehnico-ştiinţifice cât şi
la cele tactice, toate trei modulele care formează sistemul criminalisticii interferându-se în toate
fazele procesului penal, în mod unitar.

Aspecte doctrinare privind Criminalistica

În doctrina internaţională privind Criminalistica se vehiculează mai multe sintagme cu privire la

denumirea şi sistemul acestei discipline deloc concordante şi pe care le prezentăm, având în
vedere şi faptul că în urma schimbării regimului politic din ţara noastră se manifestă o largă
deschidere pentru cooperarea cu organele judiciare din alte state şi ca atare, concepţional, se
impun anumite precizări.
Astfel, în sistemul de drept anglo-saxon se recurge la sintagma forensic science (Ştiinţe legale)
ori numai forensic în sensul de disciplină ştiinţifică ce se preocupă de studierea probelor
descoperite la locul faptei şi utilizate la proces, iar noţiunea de criminalistică ori de poliţie
tehnică şi ştiinţifică le este necunoscută.
În Franţa, Criminalistica este structurată tot în mod tripartit, după cum urmează, fiecare modul
având o altă denumire:
- poliţia tehnică (procedee poliţieneşti), care are drept sarcină culegerea probelor şi conducerea
anchetelor penale;
- poliţia ştiinţifică (procedeele ştiinţifice), în sarcina căreia intră expertizarea urmelor şi a altor
probe materiale;
- procedeele juridice, care se ocupă cu administrarea probelor din punct de vedere procedural.
Din această scurtă prezentare a noţiunii de Criminalistică în sistemul anglo-saxon cât şi francez,
reiese o discrepanţă din punct de vedere al conţinutului noţiunilor utilizate cu cele folosite în
sistemul nostru juridic.
Unii autori francezi apreciază totuşi că, conceptul anglo-saxon este mai logic întrucât el cuprinde
ansamblul de procedee ştiinţifice sau tehnice aplicate ca urmare a săvârşirii unui fapt judiciar şi
care are drept scop căutarea, strângerea şi exploatarea ştiinţifică a indiciilor, înţelegând prin
aceasta mecanismele de identificare a participanţilor (Jacques Fombonne, La criminalistique,
PUF, 1996, p.20).
Pe de altă parte se consideră că forensic science trimite la o concepţie mult mai largă întrucât
acoperă şi activităţile medicale, ştiinţifice şi tehnologice care operează pentru justiţie şi care sunt
cuprinse în sintagma de ştiinţe legale.
În ceea ce priveşte doctrina franceză, aceasta consideră că doar poliţia tehnică şi cea ştiinţifică
fac parte din Criminalistică, excluzând medicina legală, toxicologia şi psihiatria legală.
În acest sens, P.F. Ceccaldi defineşte Criminalistica drept o ştiinţă separată de disciplinele
medico-legale şi al cărei obiect este cercetarea şi studierea materială a crimei pentru obţinerea
probei.

11
PRINCIPIILE CRIMINALISTICII

Aspecte introductive

Principiile sunt călăuzele fundamentelor ştiinţifice ale fiecărei ramuri de drept care joacă un rol
preponderent în orientarea conţinutului normelor juridice. Având în vedere rolul pe care-l joacă
în sistemul dreptului, Criminalistica este şi ea guvernată de acele principii care reglementează
modul de organizare a sistemului judiciar, în general vorbind şi activitatea întreprinsă de toţi
participanţii de-a lungul întregului proces penal.
Din acest considerent, unele principii ale Criminalisticii sunt identice sau apropiate de cele ale
dreptului procesual penal, întrucât ambele concură la realizarea justiţiei prin constatarea la timp
şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, la apărarea ordinii de drept, la apărarea
persoanei şi libertăţilor acesteia, a patrimonului public si privat precum şi la educarea cetăţenilor
în spiritul respectării legilor.
Vom întâlni, de asemenea, în cadrul principiilor fundamentale ale Criminalisticii şi principii
comune întregului sistem român de drept, din rândul cărora enumerăm: principiul legalităţii, dar
şi cel al aflării adevărului, al prezumţiei de nevinovăţie, care sunt specifice şi dreptului procesual
penal, dar şi principii care îi sunt întrutotul specifice, cum sunt: principiul identităţii, precum şi
principiul conform căruia nu există faptă penală perfectă deoarece orice fapt infracţional lasă
urme la locul faptei etc..

Principiul legalităţii

Principiul legalităţii a fost formulat pentru prima oară în timpul revoluţiei burgheze din Franţa,
fiind înscris în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) şi din nou afirmat în
Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a ONU (10 decembrie
1948)
Acest principiu fundamental în oricare stat de drept, izvorăşte din prevederile noastre
constituţionale precum şi din documentele internaţionale care reglementează respectarea
drepturilor omului. Principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea atât în normele constituţionale,
cât şi în normele penale şi procesual penale. Potrivit dispoziţiilor din Codul penal, legea prevede
care fapte constituie infracţiuni (nullum crimen sine lege), pedepsele care se aplică infractorilor
şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte, astfel încât nici o faptă să nu rămână
nepedepsită (nulla poena sine lege). La rândul său, Codul de procedură penală prevede că
întreaga activitate procesual penală a organelor judiciare se desfăşoară numai în concordanţă cu
dispoziţiile legale astfel, art. 2 din C.p.p. dispune că procesul penal se desfăşoară în cursul
urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Din aceste
considerente, Criminalistica este chemată să contribuie la înfăptuirea procesului penal, astfel
încât nimeni să nu se sustragă răspunderii penale şi să nu rămână nepedepsit, dar în acelaşi timp
nici o persoană nevinovată să fie pedepsită.

Principiul aflării adevărului

Potrivit acestui principiu, realizarea scopului procesului penal nu poate avea loc fără cunoaşterea
întregului adevăr care face obiectul acestuia, adică asupra existenţei faptei imputate precum şi
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei inculpate ca şi a tuturor împrejurărilor care

12
contribuie la punerea în lumină a acestui adevăr.
Acest principiu impune recurgerea la orice mijloace legale de probă, ceea ce impune obligaţia
organelor de urmărire penală de a căuta, fixa, ridica, examina şi interpreta toate probele şi
mijloacele de probă cu privire la faptă, împrejurările săvârşirii acesteia, dar şi a strângerii de
probe atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpatului.
Prin metodele, procedeele şi tehnicile la care recurge, Criminalistica îşi aduce un aport direct şi
substanţial la aflarea adevărului, astfel încât să existe concordanţă deplină între realitatea faptei
penale şi concluziile instanţei de judecată.

Prezumţia de nevinovăţie

În conformitate cu acest principiu, orice persoană implicată într-un proces penal este prezumată a
fi nevinovată până în momentul în care ea a fost condamnată în mod definitiv pentru fapta
săvârşită prin hotărâre penală definitivă.
În acest context, subliniem obligativitatea organelor judiciare de a strânge probe în vederea
stabilirii vinovăţiei persoanei respective, lor incumbându-le sarcina probei şi ca atare
Criminalistica, datorită scopului său, îşi aduce o contribuţie deosebit de importantă sub acest
aspect .
În strictă concordanţă cu dispoziţiile procesual penale, organele de anchetă, în rândul cărora
semnalăm în primul rând pe criminalişti, dar şi instanţele de judecată au obligaţia legală de a
strânge probe atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpatului, aşa cum de altfel am mai
evidenţiat.

Principiul modificărilor materiale în mediul înconjurător drept consecinţă a săvârşirii infracţiunii

Orice activitate a omului, inclusiv cea ilicită, modifică ori transformă mediul înconjurător, sau,
cu alte cuvinte constituie urme ale infracţiunii.
În acest sens, P.F. Ceccaldi afirmă că nu poate exista infracţiune fără urme şi că, în acelaşi timp,
toată ştiinţa Criminalisticii se bazează pe faptul că infractorul, chiar şi în mod inconştient, lasă la
locul faptei urmele activităţilor sale desfăşurate şi în acelaşi timp, tot în mod inconştient el
prelevă de la faţa locului, atât pe haine cât şi pe corp şi pe obiectele însoţitoare, urme şi indicii
care pot demonstra, în mod ştiinţific, activităţile desfăşurate de el, cu alte cuvinte, nu poate exista
infracţiune perfectă şi ca atare identificarea infractorilor depinde, în cea mai mare măsură de
măiestria celor chemaţi să contribuie la această activitate.

Principiul identităţii

Potrivit acestui principiu, în centrul preocupărilor Criminalisticii se găseşte activitatea de

identificare a fiintelor, obiectelor şi fenomenelor care se află într-o relaţie cu fapta penală
respectivă. Prin „identitate” se înţelege, de regulă, starea unui obiect desemnat prin două nume
diferite de a fi ceea ce este în acelaşi moment al timpului şi acelaşi loc din spaţiu (Dicţionar
Enciclopedic). Acest principiu dobândeşte în sfera Criminalisticii trăsături specifice determinate
de natura scopului urmărit, deoarece se bucură de valoare probatorie.

Principiul operativităţii în efecuarea investigaţiei penale

13
Întreaga activitate de soluţionare a unei cauze penale impune constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor antisociale, precum şi identificarea tuturor celor care le-au comis în vederea
tragerii lor la răspundere penală.
Trenarea activităţilor complexe de identificare a urmelor infracţiunii, a obiectelor care au
contribuit la comiterea acestora, ori sunt produs al infracţiunii precum şi a autorilor acestora,
duce, odată cu trecerea timpului la ştergerea urmelor, atât din mediul înconjurător cât şi din
memorie, astfel că există un raport invers proporţional între timpul care a trecut din momentul
săvârşirii faptei penale şi şansele de identificare a autorului.
IDENTIFICAREA ÎN CRIMINALISTICĂ

Aspecte terminologice

Termeni de identificare, identic si identitate isi au originea in limba latina astfel identificare
inseamna acelasi ca si identicus iar identitas inseamna identitate notiuni intalnite, in mod larg,
atat in stiintele naturii, tehnice precum si in stiinte sociale identitatea fiind de fapt o legitate a
gandiri logice formale. In cele ce urmează vom recurge, la doi termeni dintre acestia si anume :
identificarea şi, respectiv, identitatea, Termenii identificare, identic şi identitate care au pătruns
în zestrea lingvistică şi semnifică acelaşi însă pentru a evita orice confuzie noţională între
procesul de identificare şi identitate se impune să facem unele precizări. Astfel, prin identificare
trebuie înţeleasă, de fiecare dată, acea activitate prin care sunt stabilite pe de o parte însuşirile
comune ale fiinţelor, fenomenelor şi obiectelor, iar pe de altă parte – însuşirile prin care se
disting unele de altele, aspecte intalnite si in chimie, fizica, botanica, etc. Această activitate
mentală născută din necesitate îşi propune să ordoneze în tipuri, grupe şi subgrupe fiinţele,
fenomenele şi obiectele tocmai în vederea deosebirii fiecăruia în parte de toate celelalte cu care
se aseamănă, dar care îl fac să fie identic numai cu sine însuşi. Cu alte cuvinte şi în mod sintetic
exprimat, identificarea care este în esenţă un proces didactic, impune stabilirea nerepetabilităţii
unui obiect, fenomen ori fiinţă, prin evidenţierea a ceea ce le deosebeste de altele asemenea lor.
La rândul său, identitatea este rezultatul final al activităţii de identificare si asfel identitatea ne
prezintă acele însuşiri ori proprietăţi ale unor fiinţe, fenomene şi obiecte prin care se delimitează
de toate celelalte fiinţe, fenomene şi obiecte, adică ceea ce face să fie ele însaşi. (Din aceste
considerente nu se recomandă în Criminalistică utilizarea sintagmei „identificare de grup” şi nici
cea de „identificare individuală” întrucât sunt pleonastice, având în vedere faptul că la
constituirea unui grup intră fiinţe, fenomene şi obiecte care prezintă trăsături comune cărora li se
alătură trăsăturile individuale.)  Definiţia identificării criminalistice Apreciată a fi problema
centrală a Criminalisticii, dupa cum afirma Paul I. Kirk, identitatea criminalistică este definită, la
randul sau de catre de către Emilian Stancu ca „un proces de constatare a identităţii unor
persoane, obiecte sau fenomene, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul aflării adevărului
în procesul judiciar”. In Criminalistica identificarea propriu zisa impune desemnarea unei fiinte,
fenomen sau obiect care au dat nastere, intr-un anumit loc la urme care au un rol important in
cadrul unui proces penal. 2.2. Felurile identificării în Criminalistică Născută şi dezvoltată ca o
parte de sine stătătoare a Criminalisticii, identificarea criminalistică s-a impus ca urmare a
cerinţelor practice. Activitatea de identificare criminalistică îşi propune stabilirea identităţii
fiinţei, fenomenului sau obiectului supus examinării din punct de vedere criminalistic. Având în
vedere că aflarea adevărului în procesul probaţiunii este deosebit de importantă în Criminalistică
se bucură de aceeaşi consideraţie atât identificarea fiinţei, fenomenului şi obiectului cât şi
constatarea că acestea sunt neidentice. După modul în care se pot reţine trăsăturile esenţiale ale

14
fiinţei, fenomenului şi obiectului, identificarea criminalistică este de trei feluri şi anume: -
identificarea după memorie; - identificarea după descriere şi - identificarea după urmele lăsate la
locul faptei. a) Identificarea după memorie se realizează prin a avea în vedere caracteristicile
esenţiale ale unei fiinţe, fenomen sau obiect. Acestea trebuie să fie percepute anterior
identificării de către o anumită persoană. În anumite condiţii de loc şi de timp ele vor fi
rememorate în momentul reîntâlnirii acelei persoane cu fiinţa, fenomenul sau obiectul respectiv
şi când în mod mental le compară. Să nu uităm că o persoană reţine caracteristicile esenţiale ale
unor fiinţe, fenomene sau obiecte atât prin percepere directă şi nemijlocită, cât şi prin repetarea
acestei percepţii o dată sau de mai multe ori la distanţe de timp mai mari ori mai mici; perceperea
este condiţionată, de asemenea, de distanţa de la care a avut loc, de unghiul de observaţie ori de
gradul de iluminare (lumina naturală a zilei, lumină artificială, obscuritate), etc., deci subiectiv.
În Criminalistică, cu ajutorul memoriei sunt identificate persoanele văzute la locul faptei, fie
acestea infractori ori martori, fenomene petrecute, obiecte sau animale furate ori dispărute şi
chiar zgomote de o anumită intensitate ori frecvenţă. b) Identificarea după descrierea trăsăturilor
esenţiale ale fiinţei, fenomenului ori obiectului este realizată nu de persoana care le-a perceput ci
de o altă persoană. Această persoană din urmă compară trăsăturile descrise cu fiinţa, fenomenul
ori obiectul respectiv examinat nemijlocit ori cu o altă descriere. În Criminalistică, identificarea
după descrierea trăsăturilor esenţiale ale fiinţei, fenomenului sau obiectului servesc la
identificarea de către organele judiciare a celor care au săvârşit infracţiuni, se sustrag de la
urmărirea penală sau executarea pedepsei ca şi a cadavrelor şi persoanelor cu identitate
necunoscută. Pe baza trăsăturilor esenţiale descrise, atât de către partea vătămată cât şi de
martorii oculari, se pot identifica obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii ori sunt
produsul acesteia, dar şi animalele pierdute ori furate. La rândul lor, pe baza acestui proces,
poate avea loc compararea descrierii unui fenomen natural cu un alt fenomen asemănător, descris
de o altă persoană pentru a se stabili dacă între aceste două fenomene există identitate ori că ele
nu sunt identice. c) Identificarea fiinţelor, fenomenelor şi obiectelor după urmele pe care acestea
le-au lăsat la locul faptei este cel mai des întâlnit fel de identificare în cercetarea criminalistică.
Aceasta are loc prin compararea urmelor descoperite, fixate şi ridicate de la locul săvârşirii
faptei, cu impresiunile lăsate în mod experimental de către organele judiciare cu fiinţa,
fenomenul sau obiectul suspectate că ar fi creat urmele respective. Pe de altă parte, întrucât
identificarea după urmele lăsate este obiectivă având în vedere detaliile obiectului creator,
prezintă mai multă certitudine decât identificarea după memorie sau după descrierea trăsăturilor
esenţiale, care, pot fi subiective din mai multe considerente.  Scopul final al identificării În
Criminalistică, scopul final al identificării este totdeauna stabilirea concret-individuală a
fiinţelor, fenomenelor şi obiectelor care ne interesează. În cadrul acestei identificări, are aceeaşi
valoare probatorie atât stabilirea identităţii cât şi stabilirea neidentităţii. 2.3. Procesul identificării
criminalistice  Aspecte introductive În mod firesc, procesul identificării criminalistice cunoaşte
mai multe etape şi porneşte de la general către particular, iar prin metoda comparaţiei selectează
trăsăturile caracteristice ale fiinţelor, fenomenelor sau obiectelor care au fost descoperite prin
perceperea lor distinctă ori a urmelor create de acestea la locul săvârşirii infracţiunilor ori în
locuri adiacente acestuia. Pe cale de consecinţă, în raport de caracteristicile stabilite, fiinţele,
fenomenele sau obiectele sunt ordonate, aşa cum am mai precizat, în tipuri, grupe şi subgrupe, ca
să se ajungă la individualizarea lor ori, cu alte cuvinte, la identificarea lor şi astfel cercetarea
criminalistică îşi atinge scopul. Un exemplu grăitor menit să contribuie la înţelegerea
mecanismului procesului de identificare în Criminalistică care porneşte de la general la particular
ca să ajungă la identitate, este cel referitor la urmele lăsate la faţa locului de un autovehicul.

15
Astfel, după urmele descoperite la faţa locului, se stabileşte că nu este vorba de o căruţă sau
sanie ci de un autovehicul (s-a stabilit, deci, tipul mijlocului de transport). După numărarea
roţilor, a dispunerii acestora, a mărimii ecartamentului, s-a constatat că este vorba de un
autocamion şi nu un autoturism (s-a stabilit grupa). Din caracteristicile desenului anvelopelor, a
dimensiunilor acestora, s-a stabilit că este un autocamion marca „Volvo” (subgrupa), iar din
urmele de uzură şi cele specifice de pe pneuri, se ajunge la autocamionul cu numărul de
înmatriculare GL-55-CDJ (aşadar s-a stabilit identitatea).  Obiectul identificării criminalistice
În sens larg, prin obiect al identificării criminalistice se înţelege orice obiect, fenomen ori fiinţă,
sau intervale de timp şi spaţiu pe care organele judiciare le compară, le examinează şi recurge la
metode corespunzătoare lor şi scopului nemijlocit. În sens restrâns, se consideră că obiect al
identificării criminalistice poate fi orice obiect, fenomen ori fiinţă care pot fi identificate după
urmele pe care le-au creat la locul faptei (E. Stancu). În procesul identificării criminalistice se
recurge la clasificarea bipartită a obiectelor, în raport de unele criterii: a) în raport de scopul
identificării obiectele întâlnite în cadrul acestei activităţi se clasifică în: - obiecte de identificat
(sau obiecte-scop, obiecte-concrete) şi care au fost descoperite în câmpul infracţional sau care au
fost create în procesul comiterii unei fapte penale. În această categorie intră persoana
infractorului cât şi obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite sau orice alte obiecte
care pot servi la aflarea adevărului, precum şi obiecte care sunt produs al infracţiunii. -obiecte-
mijloc de identificare (obiecte verificatoare, obiecte identificatoare) despre care se presupune că
au creat urmele de la locul faptei precum şi urmele acestora create în mod experimental şi în
scop comparativ. În activitatea de identificare criminalistică avem, de regulă, un singur obiect-
scop şi mai multe obiecte-mijloc şi uneori examenul comparativ se efectuează în mod direct între
obiectele-scop şi obiectele mijloc. b) în raport de criteriul căutării şi al identificării vom găsi, de
asemenea, două categorii de obiecte şi anume: - obiecte-căutate, ori cu alte cuvinte cele ale căror
urme sau reflectări materiale se întâlnesc cu prilejul cercetării efectuate la faţa locului ori într-un
loc adiacent acestuia şi - obiecte-verificate, adică acele obiecte despre care se bănuieşte că au
creat urmele ori reflectările materiale descoperite în câmpul infracţional sau într-un loc adiacent
acestuia În practică se apelează în mod curent la sintagmele obiect-scop şi obiect-mijloc pe care
le vom utiliza şi noi cu toate că şi cea de-a doua clasificare este corectă, cu precizarea că în
rândul obiectelor-verificate se includ numai obiectele suspecte însă nu şi urmele create în câmpul
infracţional.  Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice Procesul complex al
identificării criminalistice are următoarele premise ştiinţifice pe care le prezentăm în mod succint
în cele ce urmează: a) individualitatea (irepetabilitatea) ceea ce denotă că realizarea identificării,
care este de altfel scopul final presupune a se stabili nerepetabilitatea (irepetabilitatea) unui
obiect, fenomen sau fiinţă prin reliefarea deosebirilor pe care le are faţă de un alt obiect, fenomen
sau fiinţă cu care se aseamănă; b) stabilitatea relativă a caracteristicilor de identificare principiu
ce arată că identificarea unui obiect, fenomen ori fiinţă se poate realiza numai dacă a creat în
câmpul infracţional urme care reflectă trăsăturile şi caracteristicile sale care se bucură atât de
irepetabilitate, cât şi de anumită stabilitate ceea ce nu exclude identificarea pe baza unor trăsături
individuale temporare. În raport de gradul de modificabilitate, obiectele, fenomenele ori fiinţele
care sunt examinate în procesul identificării pot fi: - nemodificabile (din rândul cărora
exemplificăm amprentele papilare); - modificabile relativ (cum este, de pildă scrisul de mână din
cauza unor afecţiuni reumatismale); - modificabile în timp (uzură instaurată din cauza unor
factori interni şi externi); - modificabile artificial (prin intervenţia umană cum este cazul ştergerii
urmelor, a deghizării etc.). c) reflectivitatea, este o altă premisă a identificării ceea ce presupune
calitatea obiectelor, fenomenelor şi fiinţelor de a se reflecta şi a fi reflectate, la rândul lor,

16
însuşire în raport de care vom întâlni mai multe categorii de reflectări. Astfel, în procesul de
identificare criminalistică, prin reflectare se înţelege modificarea de substanţă pe sau într-un
obiect, activitate în care obiectul creator este cel reflectat, iar obiectul primitor este cel care
reflectă (Lucian Ionescu). În raport de natura lor, reflectările se categorisesc astfel: - reflectare
sub formă de urme statice (de contur) care pot fi de stratificare ori de destratificare; - reflectare
sub forma de urme dinamice (de tăiere, zgâriere, deşirare, spintecare etc.) operaţiune ce redă
particularităţile exterioare.  Principiile identificării criminalistice Aceste principii ale
procesului de identificare criminalistică, nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale
Criminalisticii pe care le-am prezentat deja şi care privesc întreaga activitate criminalistică
(tehnică, tactică şi metodică). a) Principiul identităţii Potrivit acestui principiu, identităţii îi este
comună şi deosebirea ceea ce presupune că identitatea cu sine a unui obiect, fenomen sau fiinţă
trebuie completată cu deosebirea de oricare alt obiect, fenomen sau fiinţă. b) Principiul
delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte-scop şi obiecte-mijloc de identificare
După cum s-a reţinut din prezentarea obiectelor identificării criminalistice obiectele descoperite
în câmpul infracţional se împart, în accepţiunea generală, în obiecte-scop şi obiecte-mijloc (ori
într-o altă terminologie, obiecte-concrete şi obiecte de identificat). Delimitarea dintre aceste două
obiecte este obligatorie şi necesară pentru a realiza identificarea şi respectiv identitatea unui
obiect, fenomen sau fiinţă. Orice nesocotire a acestei destinaţii nu conduce la aflarea adevărului
în cadrul procesului penal. c) Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare
Acest principiu arată că procesul de identificare este posibil numai în măsura în care un obiect,
fenomen sau fiinţă a creat în câmpul infracţional urme care reflectă caracteristicile sale esenţiale.
Aceste caracteristici trebuie însă să fie relativ stabile adică să se menţină pe acel interval de timp
care să permită cercetarea lor din punct de vedere criminalistic. După cum afirmă Emilian
Stancu, această stabilitate trebuie raportată, în principal, la intervalul de timp cuprins între
momentul descoperirii urmelor şi momentul efectuării examenelor comparative. Practica
evidenţiază faptul că, de regulă, obiectele creatoare (obiectele-scop) îşi păstrează caracteristicile
lor esenţiale pe o durată de timp. În ceea ce priveşte urmele, acestea pot fi influenţate, în formă şi
conţinut de anumiţi factori interni şi externi. Din această cauză, urmele pot deveni inutilizabile în
activitatea de identificare a obiectului-scop. Menţionăm câţiva dintre factorii modificatori fie la
urmă fie chiar la obiectul creator: ştergerea temporală a desenului papilar cu o substanţă chimică,
modificarea compoziţiei firului de păr ca urmare a unei boli grave, eradicarea urmelor lăsate de
picioare sau de pneurile unui autovehicul prin acţiunea ploii, a vântului, a căldurii, uzura
percutorului ori a ghintului unei arme de foc etc.. d) Principiul interdependenţei cauzelor şi a
dinamicităţii urmelor Pe întreaga durată a procesului de identificare organele competente
(organele judiciare) trebuie să ia în consideraţie că obiectele examinate suferă modificări
continue. Aceste modificări sunt unele fireşti, în raport de natura lor şi de mediul înconjurător.
Astfel, poate interveni îmbătrânirea persoanei infractorului şi ca atare nu mai corespund
semnalmentele, alterarea urmelor materiale de sorginte organică, influenţa de necontrolat a
factorilor meteorologici. Pe de altă parte, se poate vorbi de încercările infractorilor de a şterge
urmele lăsate la locul faptei (ex. spălarea petelor de sânge, incendierea unui sediu, schimbarea
vopselei şi culorii unui vehicul implicat în accident etc.). Aceste modificări, mai mult sau mai
puţin inerente obligă criminaliştii să le ia în consideraţie având în vedere că orice structură
materială ori ideatică se află în proces neîntrerupt de schimbare şi de transformare., modificări ce
pot fi mai încete ori mai rapide, mai superficiale sau mai profunde, iar dinamicitatea urmelor are
cauze interdependente. Etapele identificării criminalistice Din cristalizarea experienţei pozitive şi
generalizate a organelor judiciare s-a conturat opinia că procesul de identificare criminalistică

17
cunoaşte două etape. Acestea marchează cele mai importante momente de stabilire a
caracteristicilor esenţiale ale obiectelor-scop şi ale obiectelor-mijloc, şi anume: delimitarea
grupului (genului şi categoriei) şi respectiv determinarea obiectului-concret. a) Delimitarea
grupului Această etapă mai este cunoscută şi sub denumirea de „stabilire a apartenenţei de grup”.
Înainte de a fi identificate obiectele, fenomenele şi fiinţele sunt delimitate, în raport de
caracteristicile proprii în tipuri, grupe şi subgrupe (grup, gen, categorie, clase, ordine, familii).
Prin această activitate sunt eliminate acele obiecte, fenomene, fiinţe din cercetarea criminalistică
care nu prezintă trăsăturile de grup respective. În continuare atenţia se va îndrepta asupra unui
cerc mai restrâns de obiecte, fenomene şi fiinţe în care se află şi cel căutat. b) Determinarea
obiectului concret Această etapă ce finalizează procesul de identificare se mai numeşte şi
„identificare individuală” care reprezintă reliefarea identităţii obiectului, fenomenului sau fiinţei
respective. Cu alte cuvinte, această cea de a doua etapă constă în stabilirea acelor caracteristici
de detaliu ale obiectului-scop şi redate de obiectele-mijloc şi care sunt proprii numai unui singur
obiect, fenomen sau fiinţă. Cu cât între obiectele-scop şi cele mijloc există mai multe
caracteristici individuale comune cu atât identificarea este mai precisă.  Metodologia
identificării criminalistice În procesul de identificare se recurge la examinarea comparativă a
obiectului scop cu fiecare dintre obiectele mijloc. Se vor reţine, în primul rând, trăsăturile
comune ale mai multor obiecte, fenomene şi fiinţe asemănătoare. Se realizează prin această
activitate determinarea de grup. Urmează, în continuare selectarea caracteristicilor care prin
specificitatea lor ca şi prin detaliile ce le au, pot fi întâlnite la un singur obiect-scop. Se remarcă,
aşadar, o similitudine între metodologia identificării criminalistice ambele având două faze şi
anume: a) stabilirea caracteristicilor coincidente şi a deosebirilor dintre exemplarele care au fost
examinate; b) exprimarea raţională atât a coincidenţelor cât şi a necoincidenţelor întâlnite. În
vederea demonstrării identităţii explicaţiile date situaţiilor constatate trebuie să se bazeze pe
următoarele considerente: - doar o parte din caracteristicile obiectului creator, aflate pe partea de
contact cu obiectul primitor, sunt redate în urma sa; - claritatea caracteristicilor obiectului creator
(reproduse în obiectul primitor sau pe suprafaţa acestuia) depinde de natura ambelor obiecte. Aşa
de pildă, un obiect dur bine conturat, creează într-un obiect plastic, de granulaţie fină, urme ce-i
redau multe detalii din suprafaţa sa de contact; - caracteristicile obiectelor-mijloc şi ale
obiectului-scop suferă, de la formare şi până la examinare, modificări mai mult sau mai puţin
perceptibile. Din acest considerent, este necesar să se ţină seama de împrejurările în care au fost
create caracteristicile respective, de timpul şi condiţiile de păstrare, de mijloacele cu care au fost
transportate obiectele-mijloc şi obiectul-scop, spre a se face aprecierile corespunzătoare. Această
a doua fază de examinare comparativă în vederea stabilirii coincidenţelor ori a neconcordanţelor
între obiectul mijloc şi obiectul scop impune recurgerea la următoarele metode: -metoda
confruntării (fotografii de examinare, lămpi cu radiaţii ultraviolete, microscoape comparatoare
etc.); - metoda juxtapunerii (aşezarea urmelor în acelaşi câmp vizual); - metoda îmbinării; -
metoda suprapunerii (prin aşezarea urmelor, una peste cealaltă în scopul determinării identităţii
lor formale); - metoda proiectării concomitente (prin proiectarea pe acelaşi ecran a imaginilor
comparate, juxtapuse sau suprapuse).  Cerinţe pentru deţinerea modelelor de comparaţie În
scopul obţinerii unor modele de comparaţie utile cercetării criminalistice se impune respectarea
regulilor care urmează: a) realizarea examenului obligă, în primul rând, să se cunoască cu
precizie (ale cui sunt amprentele digitale ori că glonţul model de comparaţie a fost tras cu
revolverul marca, seria, calibrul); b) să se ţină seama, la obţinerea modelelor de comparaţie, atât
cât se poate, de condiţiile concrete de formare a urmei la faţa locului; c) atât urma cât şi modelele
de comparaţie să conţină suficiente elemente caracteristice a factorului creator (în primul rând

18
din punct de vedere calitativ); d) în momentul examinării să fie utilizate modele similare, având
aceeaşi provenienţă; e) pentru identificarea criminalistică, importante sunt determinările
calitative şi nu cele cantitative în stabilirea factorului creator.  Formularea concluziilor, în
procesul identificării criminalistice Concluzia este finalitatea la care a ajuns expertul criminalist
în urma întrebărilor care i s-au pus de către organele judiciare şi reprezintă părerea lui,
argumentată în mod ştiinţific. • Tipuri de concluzii - categorice de certitudine, fie că sunt
pozitive sau negative atunci când răspunsul la întrebări este fără echivoc, ambele concluzii având
valoare criminalistică. O concluzie cert pozitivă sună astfel: sângele este de origine umană. O
concluzie cert negativă este următoarea: glonţul nu a fost tras cu arma suspectului. Totuşi, chiar
şi în acest context concluzia expertului nu are valoare absolută, veridicitatea lor urmează a fi
stabilită de către organele judiciare prin coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauza
penală respectivă. - concluzii de probabilitate, atunci când rezultatele obţinute în activitatea de
identificare criminalistică prezintă un grad de incertitudine. Exemplu de concluzii de
probabilitate: urma plantară identificată la faţa locului poate aparţine învinuitului V.N.. Această
incertitudine se poate datora volumului redus pus în evidenţă de obiectul supus expertizării sau
de valoarea scăzută a unor caracteristici proprii obiectului în litigiu supus expertizării.
Probabilitatea concluziilor la care a ajuns expertul criminalist se cuantifică printr-o funcţie de
frecvenţă: O

<1. În această funcţie stabilită de Lucian Ionescu vom avea: O= imposibilitate; 1= certitudine
(probabilitate de 100%); P = probabilitatea; A = element întâmplător. Deontologia profesională
ca şi principiile fundamentale ale Criminalisticii impun expertului ca niciodată să nu fie obligat
să ajungă la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice efectuate. În situaţia
în care are cel mai mic dubiu cu privire la gradul de certitudine, trebuie să îl evidenţieze cu
precizarea necesară că şi concluziile de probabilitate sunt considerate a fi utile şi pertinente în
soluţionarea cauzei, ele însă trebuind coroborate cu celelalte probe administrate. - concluzii de
imposibilitate (N.S.P. = abreviere pentru sintagma „nu se poate stabili”) care sunt, de fapt tot o
concluzie de probabilitate, adică nu exclude fapta penală. Imposibilitatea de a da răspuns la
întrebarea pusă se datorează: - unor factori obiectivi cum ar fi, de exemplu, starea în care se
găsesc obiectele examinate, insuficienţa materialelor de comparaţie avute la dispoziţie, lipsa unor
mijloace sau metode adecvate de cercetare, limitele temporale ale cunoaşterii umane; - factorilor
subiectivi şi anume: superficialitate, lipsa pregătirii profesionale, optarea pentru unele mijloace şi
metode greşite etc.. Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei, coroborate cu lipsa altor
probe va impune organului judiciar aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie.

CRIMINALISTICA TEHNICA

Urmele în Criminalistică ( Traseologia)

Conceptul de urmă criminalistică

Simpla prezenţă a omului într-un anumit loc, fie aceasta activitate statică, fie dinamică, în cadrul
desfăşurării unor acţiuni cotidiene, profesionale, sociale, artistice etc., este de natură să determine ,în
mod necesar şi obligatoriu, modificări în spaţiul şi timpul de manifestare. Asemenea modificări se
produc inclusiv atunci când omul săvârşeşte o faptă cu caracter penal, asadar o infracţiune.
Aşa de exemplu, un infractor sare gardul, sparge un geam, intră în casă, forţează cu un levier uşile

19
şifonierului şi ale unei casete metalice, furând o sumă de bani şi bijuterii, după care părăseşte locul
faptei. În cursul acestei acţiuni, infractorul creează la faţa locului o multitudine de modificări, numite
urme criminalistice şi anume: urme de încălţăminte pe pământ, urme digitale pe obiectele atinse cu
mâna, striaţiuni ale vârfului levierului pe uşile şifonierului şi caseta metalică, cioburi de sticlă, fire textile
rămase agăţate pe scândura gardului escaladat etc..
În acelaşi timp, pe rama şi talpa încălţămintei, aderă particule de sol, pe obiectele de îmbrăcăminte se
depun particule şi microparticule de sticlă de la geamul spart, pe levier se ataşează particule lemnoase,
metalice şi de vopsea de la şifonier şi caseta metalică, de la mâna infractorului cad mai multe picături de
sânge în urma tăieturii într-un ciob din geamul spart, un capăt de ţigară fumată şi altele asemenea.
Relaţia dintre acţiunea infracţională şi modificările create de om, animale, plaante, obiecte, fenomene şi
alte elemente ale mediului înconjurător este o relaţie cauzală, explicabilă prin legile naturii.
Fapta infracţională – cauza şi consecinţele sale, efectul – se află într-o succesiune cronologică, ce
permite cunoaşterea faptei produse în trecut, a autorului şi a împrejurărilor comiterii ei pe baza
constatărilor făcute în procesul cercetării. Dincolo de materialitatea lor, aceste modificări conţin
informaţii, care fiind interpretate ştiinţific, demonstrează relaţia dialectică existentă între ele, faptă şi
făptuitor cu consecinţele juridice de rigoare.
În acest context, în concepţia şcolii româneşti de criminalistică, prin urmă se înţelege „orice modificare
materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite şi elementele
componente ale mediului în care s-a desfăşurat activitatea infracţională”.
În literatura de specialitate, noţiunea de urmă criminalistică mai este definită de unii autori în două
accepţiuni, şi anume:
- în sens larg, ca fiind cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător sau ca
totalitate a elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârşirea unei infracţiuni;
- în sens restrâns, se înţelege reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe suprafaţa altuia.

Trăsăturile caracteristice generale ale urmelor

Caracteristica dominantă a conceptului de urmă criminalistică, o constituie relaţia directă, nemijlocită,

existentă între modificările produse şi fapta infracţională, componente obiectiv necesare ale cuplului
dialectic cauză - efect.
Urmele, privite în accepţiune criminalistică, prezintă următoarele trăsături caracteristice generale:
- urmele criminalistice apar obligatoriu în procesul săvârşirii unei fapte infracţionale;
- urmele criminalistice sunt rezultatul interacţiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul comiterii
infracţiunii;
- în timp, urmele criminalistice suferă unele schimbări care pot duce la diminuarea valorii lor în procesul
de identificare. Concomitent, asemenea modificări pot suferi şi factorii creatori ai urmelor – om, obiecte,
etc.

Clasificarea generală a urmelor criminalistice

Necesitatea realizării unei viziuni unitare asupra sistemului urmelor, a evidenţierii interdependenţelor
dintre diferitele categorii, grupe şi subgrupe ale acestora, conduce la utilizarea mai multor criterii de

20
clasificare, apte să permită stabilirea sursei, formei, dimensiunilor şi conţinutului urmelor, calităţii şi
posibilităţilor de utilizare a lor în procesul judiciar.
Din activitatea practică criminalistică şi ca urmare a unor studii efectuate, a rezultat că urmele pot fi
clasificate după următoarele criterii: după factorul creator de urme, după factorul primitor de urme,
după esenţa urmelor, după mărimea urmelor, după posibilitatea ce le oferă în procesul identificării
criminalistice.

a. Clasificarea după factorul creator de urme

În funcţie de factorul creator, se disting următoarele grupe principale de urme:
Urme ale omului, care cuprind toate modificările rezultate atât din simplul contact al corpului omenesc
cu elementele componente ale mediului, cât şi din mişcările complexe ale acestuia iniţiate, deliberate şi
coordonate de activitatea cerebrală.
Din această categorie fac parte: toate modificările rezultate din contactul mâinilor, picioarelor, feţei şi
altor părţi ale corpului, cu elementele locului în care s-a comis infracţiunea; produsele biologice de
natură umană; vorbirea; scrisul; modul specific de executare a nodurilor şi legăturilor etc.
Urme ale animalelor: categorie din care fac parte urmele create de: copite, gheare, coarne, colţi, aripi,
păr, pene, produse biologice, precum şi cele sonore şi de miros.
Urme ale vegetalelor, din care fac parte: urmele frunzelor, ramurilor, tulpinelor, seminţelor, sporilor,
produselor biologice de origine vegetală, precum şi cele ale vegetalelor prelucrate (cafeaua, tutunul,
bumbacul, iasca etc.).
Urme ale obiectelor care cuprind totalitatea modificărilor produse la faţa locului în timpul săvârşirii
infracţiunii, de prezenţa sau acţiunea obiectelor ( îmbrăcăminte, încălţăminte, instrumente, arme,
mijloace de transport, substanţe toxice, substanţe pulverizante).
Urme create de unele fenomene sunt cele care apar ca urmare a incendiilor, exploziilor, catastrofelor,
folosirii radiaţiilor cum ar fi: aspectul caracteristic scurtcircuitelor, semnul lăsat de scurgerile curenţilor
de înaltă tensiune, modificările complexe produse utilajelor, instalaţiilor, construcţiilor, mijloacelor de
transport, organismele vii etc..

b. Clasificarea după factorul primitor de urme

Potrivit acestui criteriu, urmele se clasifică în:
Urme primite de om. În cazul acestora se au în vedere două situaţii distincte: una când corpul uman
suportă contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme ( glonţ, cuţit, piatră, pumni, unghii, degete,
dinţi, explozii etc.) şi alta, deosebit de complexă, atunci când contactul cu factorul creator se realizează
prin intermediul procesului de percepţie-memorizare.
Urmele primite de corpul uman, ca simplu corp primitor pot fi clasificate în urme ” formă” şi urme”
materiale”, în macrourme şi microurme, toate acestea având proprietăţi geometrice, mecanice, fizice şi
chimice, susceptibile de măsurare şi apreciere matematică în procesul expertizei criminalistice.
Prin procesul de percepţie omul poate reţine şi acele urme care dispar de la locul faptei odată cu
consumarea activităţii infracţionale, aşa cum ar fi: elementele dinamice caracteristice mersului
făptuitorului (altele decât cele materializate în cărarea de urme); culoarea îmbrăcămintei sau
instrumentelor folosite de făptuitor; temperatura şi mirosurile provenite de la făptuitor sau obiectele
folosite de el; succesiunea activităţilor întreprinse de anumite persoane în timpul comiterii infracţiunii

21
etc..
Urmele recepţionate de om prin intermediul procesului de percepţie sunt un produs al variabilităţii
culorilor, tonurilor, mirosurilor, combinate cu posibilităţile de inter-relaţie ale diferitelor sisteme
sensorizate umane. În această categorie de urme accesul este indirect, ele fiind fixate şi conservate de
memoria umană. Redarea lor se face tot de către omul purtător, conform legilor psihofiziologice ale
memorării şi reproducerii.
Urme primite de animale, care sunt modificări produse asupra corpului acestora, prin intermediul unor
instrumente, arme, sau substanţe. Modificările pot consta în răniri, imprimări pe blana sau pielea
animalului, intoxicaţii, împuşcări etc..
Urme primite de vegetale, care constau în tăieturi, ruperi, smulgeri sau imprimări efectuate cu diverse
instrumente, unelte, ori alte obiecte. De asemenea, din această categorie mai fac parte urmele
imprimate pe suprafaţa plantelor, de forma corpului unor persoane, animale, mijloace de transport, sau
obiecte ( urmele lăsate de roţile unui autovehicul pe iarbă, culcuşurile animalelor în lanuri, fâneţuri etc.).

Urme primite de obiecte. Acestea constau în modificările pe diferite obiecte, teren, etc., în urma
contactului lor cu unul dintre factorii creatori. În cadrul acestei grupe sunt incluse şi urmele rămase pe
banda magnetică sau pe pelicula foto şi cinematografică. Urmele primite de obiecte se caracterizează
printr-o bună conservare, unele din ele păstrându-şi caracteristicile iniţiale vreme îndelungată.

c. Clasificarea urmelor după esenţa lor

Din acest punct de vedere, urmele se clasifică astfel:
Urme formă care reprezintă modificările formei corpurilor primitoare, ca rezultat al acţiunii factorilor
creatori şi sunt, în general, reproduceri ale construcţiei exterioare a unor corpuri şi ale particularităţilor
formei lor, în masa corpurilor primitoare.
La examinarea acestor urme, forma, împreună cu toate caracteristicile sale, are rolul principal în
identificarea factorului creator.
Urmele formă pot fi rezultatul apăsării, ruperii, imprimării, lovirii, tamponării, frecării, stropirii, ţâşnirii,
pulverizării, mânjirii, scurgerii. De asemenea, pot fi rezultatul unui proces mecanic, termic, chimic, ş.a.
La rândul lor, urmele formă se subclasifică în funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de
modificările aduse corpului primitor.

1. În raport cu procesul de mişcare în care s-au format, se subdivid în:

Urme statice, care apar atunci când cele două corpuri – corpul creator şi corpul primitor de urmă – intră
în contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafeţele să alunece între ele. Aşa, de exemplu,
forma tălpii încălţămintei rămasă pe pământ moale, forma crestelor papilare, conturul instrumentelor
de forţare imprimat în tocul uşii, conturul dinţilor pe pielea victimei, forma reliefului benzii de rulare a
anvelopelor pe nisip, praf sau asfalt, sunt considerate urme statice.
Urme dinamice, care se formează în procesul de alunecare şi frecare a suprafeţelor corpului creator şi
corpului primitor de urmă. Se includ în această categorie, toate urmele în formă de striaţii, ca de
exemplu: urmele plinurilor dintre ghinturile ţevii armei, pe proiectil; urmele create de neregularităţile
tăişului unui cuţit sau topor, pe suprafaţa obiectului tăiat; urmele de derapare a roţilor autovehiculelor;
urmele alunecărilor şi frecărilor în cursul luptei dintre agresor şi victimă, imprimate pe sol, perete,

22
îmbrăcăminte, piele etc; urmele lăsate de tălpile săniilor, schiurilor, patinelor; urmele lăsate de dinţi prin
muşcarea diferitelor alimente şi altele.

2. În raport cu modificările aduse corpului primitor, se subdivid în:

Urme de adâncime (denumite şi urme de volum), care se formează prin modificarea în profunzime a
formei obiectului primitor, în locul de contact cu cel creator, ca urmare a comprimării substanţei
primului.
În numeroase cazuri, urmele de adâncime conţin atât porţiuni statice, cât şi porţiuni dinamice sub formă
de striaţii. De exemplu, într-o urmă de adâncime creată de încălţăminte, fundul urmei va reda conturul
tălpii sau tocului (porţiuni statice), iar marginile, vor reda, sub formă de striaţii, elementele muchiei tălpii
(porţiuni dinamice).
Urme de suprafaţă, care apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicături de substanţă, pe suprafaţa unor
corpuri ce vin în contact cu altele, fără să schimbe forma corpului purtător. În funcţie de procesul
formării, urmele de suprafaţă pot fi: urme de stratificare, atunci când corpul creator de urmă depune pe
obiectul primitor un strat fin dintr-o substanţă oarecare; urme de destratificare, atunci când corpul
creator de urmă detaşează de pe corpul primitor un strat fin din substanţele care se află pe acesta. Spre
exemplu, infractorul, la escaladarea unei ferestre, punând mâna pe pervazul acoperit cu un strat de praf,
creează în acel loc o urmă de destratificare, prin detaşarea prafului. Împingând apoi geamul ferestrei
pentru a o deschide spre interior, depune pe suprafaţa acestuia un strat de praf, creând o urmă de
stratificare ce reproduce forma mâini. Urmele de stratificare şi cele de destratificare, pot fi vizibile şi
invizibile ( latente). De exemplu, mâna curată, în contact cu obiectele, lasă urme de stratificare latente,
depunând un strat incolor de material biologic: sudoare, grăsimi, resturi de excuamare, ş.a..
Când mâna este acoperită cu sânge, vopsea, praf, făină sau alte substanţe, creează pe suprafeţele cu
care vine în contact urme vizibile.
În urmele de suprafaţă, trebuie incluse şi acelea care redau conturul unor obiecte, ca urmare a protejării
locului ocupat de acestea, denumite urme negative. De exemplu, tabloul, covorul, tapiţeria sau alt
obiect, va lăsa pe peretele unde se află conturul său, printr-o culoare mai deschisă decât restul
peretelui, asupra căruia au acţionat fumul, căldura, lumina şi alţi factori degradanţi.
În cazul incendiilor, locul ocupat de obiectele rezistente la foc, redă conturul acestora sub forma unei
porţiuni necarbonizate.
În categoria urmelor formă, se include şi urmele create prin căderea substanţelor lichide, semilichide sau
vâscoase, de la diferite înălţimi, sub diverse unghiuri, viteze şi presiuni (picăturile de sânge, urină, apă,
ulei, benzină, vopsea etc.). Examinarea formei acestor urme, deşi nu duce la identificarea obiectului
creator, furnizează numeroase date în legătură cu direcţia, înălţimea, viteza, timpul şi modul de
consumare a actelor care le-au produs.
Urme materiale, ce cuprind produsele, substanţele sau particulele de natură organică ori anorganică,
apărute în procesul săvârşirii unei infracţiuni, care prin compoziţia şi aspectul lor, pot avea importanţă
criminalistică.
Din categoria urmelor materiale de natură organică, fac parte produsele biologice animale şi vegetale,
precum şi substanţele chimice de natură organică, iar din categoria urmelor materiale de natură
anorganică, fac parte elementele minerale, cioburile de sticlă, particulele de sol, peliculele de vopsea
etc..

23
Urme poziţionale. Această categorie de urme, reprezintă schimbările poziţiilor iniţiale ale corpurilor,
obiectelor sau subansamblurilor acestora, existente la locul unde s-a comis o infracţiune şi care au o
legătură directă cu ea. De exemplu, un sertar tras pe jumătate, o uşă întredeschisă prezentând broasca
în poziţie ”asigurat”, o perdea sau o draperie cu un colţ desprins, ceasul spart sau oprit la o anumită oră,
mânerul de cuplare al unui motor sau aparat de bord blocat într-o anumită poziţie etc., constituie urme
poziţionale.

d. Clasificarea urmelor după mărime

În raport cu dimensiunile lor, urmele ce fac obiectul examinărilor criminalistice, se clasifică în două mari
categorii: macrourme şi microurme.
Macrourmele includ toate categoriile de urme formă şi materie, caracterizate prin dimensiuni suficient
de mari pentru a putea fi percepute şi examinate nemijlocit cu organele senzoriale umane. Aceste urme
pot fi supuse unor prelucrări, examinări şi analize chimice şi fizice obişnuite, fără pericolul distrugerii
complete a substanţei lor.
Microurmele sunt acele urme formă sau materie, mici şi foarte mici, create în procesul săvârşirii unei
infracţiuni, pentru a căror descoperire şi examinare, sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a
posibilităţilor senzoriale umane, ori utilizarea unor metode microanalitice.
Dimensiunile mici ale microurmelor, fac ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la faţa locului şi,
ca urmare, să nu le poată distruge, ori altera intenţionat.
Aşa, de exemplu, sunt microurme, striaţiile create de cuiul percutor pe capsa tubului cartuşului, striaţiile
cuţitului pe capul furtunului de cauciuc tăiat de la o sursă de apă, gaz etc..

e. Clasificarea urmelor după posibilităţile pe care le oferă în procesul identificării

Din acest punct de vedere, urmele se clasifică în felul următor:

1) Urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii. În
această categorie putem include acele urme care, deşi nu conţin elemente de identificare sau stabilire a
apartenenţei lor la gen, contribuie la determinarea naturii activităţilor desfăşurate de către făptuitor, a
succesiunii şi duratei acestora, la explicarea diferitelor împrejurări negative etc.. Fac parte din această
categorie, îndeosebi urmele poziţionale, precum şi urmele aşa-zise „concepţionale”, care relevă
concepţia de săvârşire a unei fapte infracţionale, diferită de la individ la individ. În categoria urmelor
„concepţionale”, se include cunoscutul ” modus operandi”.
2) Urme care ajută la stabilirea apartenenţei la gen. Acestor urme le este specifică insuficienţa
caracteristicilor individuale necesare procesului de identificare, aşa cum este el conceput în
criminalistică. Caracteristicile generale ale acestor urme, permit delimitarea genului (grupului), de
factorii creatori cărora le aparţin şi prezintă o deosebită importanţă pentru stabilirea cercului de
suspecţi.
Procentul cel mai mare în această grupă, îl deţin urmele formă dinamică ( în afara striaţiilor), urmele de
destratificare, cele negative, o parte a urmelor materie, a microurmelor şi ale unor fenomene.
3) Urme ce permit identificarea factorului creator. Fac parte din această grupă, urmele care conţin un
număr de caracteristici individuale suficiente pentru identificare (de exemplu, cele lăsate de mâini, de

24
picioare, de buze, de dinţi, de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de părţile rulante ale mijloacelor de
transport, precum şi urmele vocii şi vorbirii).

CLASIFICAREA URMELOR ÎN CRIMINALISTICĂ (de inserat schema)

A) DUPA FACTORUL CREATOR: URME ALE

a) omului b) animalelor c) plantelor d) obiectelor e) fenomenelor

B) DUPA FACTORUL RECEPTOR URME PRIMITE DE

a) omului b) animalelor c) plantelor d) obiectelor

Operaţiuni tehnico-criminalistice efectuate asupra urmelor la faţa locului

Descoperirea urmelor
Sarcina cea mai importantă a organelor de urmărire penală care execută cercetarea la faţa locului, o
constituie descoperirea tuturor categoriilor de urme. În locurile unde s-a săvârşit o infracţiune, sau se
presupune că aceasta s-a produs, urmele trebuie căutate cu mare atenţie, începând de la intrarea în
locul faptei, iniţial pe o porţiune limitată, care va fi marcată pentru a permite accesul membrilor echipei
de cercetare sau al altor persoane care au tangenţă cu această activitate, iar apoi se va stabili sensul în
care se va face cercetarea, dacă suntem în încăpere sau locuri restrânse, ori pe sectoare, dacă terenul de
cercetat are o întindere prea mare. Aceste măsuri se iau pentru a nu omite unele porţiuni din locul
faptei, în care să nu căutăm urmele.
Căutarea şi descoperirea urmelor la faţa locului, de cele mai multe ori se face prin propriile simţuri
(observarea directă cu ochiul liber, miros etc.) sau cu ajutorul unor surse de lumină vizibilă, ori
fluorescentă.
La descoperirea urmelor, sunt folosite şi unele instrumente sau tehnici, cum sunt:
- lanterne, lămpi cu radiaţii U.V.;
- lupe şi microscoape de buzunar;
- magneţi, electromagneţi;
- substanţe de relevare a urmelor papilare sau a celor de natură biologică;
- detectoare diferite (radiaţii, metale, miros etc.).
Pentru urmele de miros se folosesc şi câinii de urmă.
Urmele trebuie căutate cu mare atenţie, în special pe drumul parcurs de infractor în câmpul infracţiunii,
aşa numitul „iter criminis”, precum şi pe victimă (corpul şi îmbrăcămintea acesteia), pe corpul şi
îmbrăcămintea autorului, sau suspectului, precum şi pe instrumentele folosite de infractor.

Conservarea urmelor criminalistice

Prin conservarea urmelor, înţelegem toate operaţiunile întreprinse asupra unei urme, în scopul
menţinerii caracteristicilor acesteia din momentul descoperirii, pentru a putea face obiectul unei
examinări ulterioare de către instanţele de judecată. De regulă, aceasta revine în sarcina specialiştilor

25
criminalişti.
Operaţiunile de conservare şi măsurile pe care le luăm în acest sens, sunt foarte variate, în funcţie de
natura urmelor, de locul unde au fost descoperite şi de condiţiile atmosferice. În general, pentru
conservarea urmelor, întreprindem următoarele activităţi:
- protejarea urmelor de factorii destructivi atmosferici (ploaie, vânt, zăpadă, soare, frig, căldură etc.),
prin acoperirea acestora cu diferite obiecte curate, de dimensiuni corespunzătoare. Aceste obiecte,
folosite la protejarea urmelor, nu trebuie să conţină substanţe chimice, să nu aibă miros;
- protejarea urmelor de factorii destructivi de natură mecanică (vehicule, persoane neavizate, animale
etc.), se face prin marcarea locurilor cu diferite obiecte sau semne vizibile, prin îngrădirea locurilor etc.;
- ambalarea obiectului purtător trebuie făcută corespunzător, tot în vederea protejării urmelor;
- transportarea să se facă cu atenţie, ferindu-le de şocuri, rostogoliri, spargere a ambalajelor;
- păstrarea corpurilor delicte până la soluţionarea cauzei (în camere de corpuri delicte, special
amenajate).
Organele de urmărire penală ajunse primele la faţa locului, au atribuţiuni în special pentru realizarea
primelor două activităţi.

Fixarea urmelor

După descoperirea şi conservarea urmelor, în procesul cercetării locului faptei, se procedează la

determinarea stării lor, a poziţiei şi la descrierea amănunţită a acestora.
Totalitatea activităţilor de acest fel este cunoscută în criminalistică sub denumirea de fixare a urmelor.
În practică, fixarea urmelor se execută în două modalităţi:
- prin descriere;
- cu ajutorul mijloacelor tehnice.

a) Fixarea prin descriere, constă în consemnarea sub formă scrisă a constatărilor făcute, prin perceperea
nemijlocită a tuturor caracteristicilor urmelor şi obiectelor, a dimensiunilor şi interdependenţei dintre
acestea şi alte elemente ale locului faptei.
De exemplu, la o urmă de încălţăminte se descrie tipul şi mărimea acesteia, dacă este de bărbat, femeie
sau copil, care este tipul şi modelul de talpă, dacă încălţămintea care a creat urma prezintă semne de
uzură, care este lungimea pasului, modul de formare a urmei etc..
Descrierea se poate materializa prin:
- procesul-verbal de cercetare la faţa locului;
- raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de constatare medico-legală;
- procesul-verbal întocmit de conducătorul câinelui de urmă.

b) Fixarea prin mijloace tehnice se realizează cu ajutorul:

- aparatului de fotografiat, aparat de filmat, cameră video, benzi de magnetofon (fotografie, film,
videofonogramă);
- desenelor;
- schiţelor.

26
Ridicarea urmelor, în sens criminalistic, presupune ridicarea obiectului care le poartă sau le conţine, în
sensul propriu al cuvântului, ridicarea imaginii urmei, ori ridicarea urmelor ca atare.
Procedee de ridicare a urmelor:
- ridicarea obiectelor care poartă sau conţin urme;
- ridicarea urmelor sub formă de crustă, depuneri, pete, lichid etc.;
- ridicarea imaginii urmelor prin fotografie, film, video, desen, mulaj;
- ridicarea urmelor prin transferare pe folii adezive.
Reguli ce se vor respecta la ridicarea obiectelor purtătoare de urme:
- ridicarea obiectului purtător de urme, să nu creeze pericol public, distrugeri, degradări sau să
stânjenească procesul de producţie ( dacă nu poate fi înlocuit);
- prin ridicare, să nu se distrugă urmele existente pe obiect ( ex. pe sticlă) şi să nu se creeze altele noi;
- să se evite inhalarea lichidelor neidentificate, aflate în flacoane sau recipiente, să nu se guste şi să se
evite contactul acestora cu pielea.
Ridicarea urmelor sub formă de crustă, pete, depuneri, lichide, etc., se face prin:
- răzuirea cu lama, briceagul sau desprinderea unor particule cu penseta ( sânge, vopsea sub formă de
crustă);
- solubilizarea cu tampoane de vată îmbibate în apă sau alcool;
- absorbirea cu pipeta, seringa sau tubul capilar ( lichide);
- absorbirea cu aspiratorul la care se montează un dispozitiv special (microurme);
- ridicarea cenuşelor cu spatulă, lopăţică metalică, din plastic sau carton, a stratului de sol sau zăpadă
îmbibate cu sânge, vopsea ori alte lichide;
- prinderea cu penseta ( hârtii, fire de păr, particule de vopsea etc.);
- recoltarea cu magnetul a particulelor metalice ( pilitură, arme din locuri greu accesibile – fântâni, râpe
etc.).

Ambalarea şi transportul urmelor şi obiectelor purtătoare de urme, se fac cu respectarea următoarelor

reguli:
- fiecare urmă se ambalează separat, în funcţie de locul descoperirii (ex.: pete de sânge găsite în mai
multe locuri);
- obiectele casante ( sticle, borcane) se ambalează în cutii din lemn sau din carton, între ele punându-se
hârtie ori talaş, pentru evitarea spargerii;
- etichetarea şi sigilarea sunt obligatorii, pe etichetă făcându-se menţiuni cu privire la: numărul de
ordine, conţinut, data şi locul ridicării, calitatea, numele şi prenumele celui care a ridicat-o şi a martorilor
asistenţi;
- sigiliile se aplică pe fiecare ambalaj în parte, precum şi pe întregul colet, pe dopurile sticlelor, precum şi
pe capetele sforii folosite la legare.

Procesul de identificare în criminalistică

Revenind la conceptual de identificare în Criminalistică, precizăm, din nou, că cercetarea infracţiunilor

este un caz particular de cunoaştere a realităţii obiective, bazat pe faptul că orice activitate infracţională

27
lasă urme şi se consumă în spaţiu şi timp, condiţii necesare ale desfăşurării. Chiar consumarea şi modul
de operare al autorului fiind urme, acestea confirmă teza axiomatică potrivit căreia ” nu există
infracţiune fără urme”. Principiul în discuţie constituie premisa acţiunilor criminalistice pentru căutarea
din ce în ce mai specializată a urmelor şi, totodată, motorul pentru un stadiu cât mai ridicat al
perfecţionării mijloacelor şi metodelor aplicate care să permită să se evidenţieze urmele ce s-au produs.
Consumarea unui fenomen legat de infracţiune, produce în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte. Ca urmare,
este obligatoriu ca experimentele în expertiza criminalistică şi reconstituirea totală sau parţială în
desfăşurarea urmăririi penale, să aibă loc în aceleaşi condiţii ca şi cele existente în momentul producerii
fenomenului ce trebuie experimentat sau reconstituit, respectându-se riguros împrejurările, deoarece,
în caz de ignorare şi nerespectare a acestora, rezultatele nu vor fi aceleaşi, fiind posibile concluzii
eronate.
De asemenea, este absolut necesară respectarea condiţiilor iniţiale în cazul obţinerii probelor martor
(modele de comparaţie) în cazul scrisului, gloanţelor, urmelor de încălţăminte, de mâini, instrumente de
spargere sau orice alte obiecte.
În procesul de identificare criminalistică, scopul este descoperirea şi fixarea tuturor elementelor
specifice, individuale, care definesc identitatea, pentru că numai pe această cale se ajunge la adevăr,
respectându-se principiul identităţii: „orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect care a
fost utilizat la săvârşirea ei, poate fi asemănător cu altele, dar identic este numai cu el însuşi”.
În caz de nerespectare a principiului sau de confundare a elementelor care ţin de identitate cu cele
referitoare la asemănare, este posibilă şi foarte probabilă producerea erorii judiciare.
Demn de remarcat este şi cunoaşterea raportului invers proporţional între timpul scurs de la data
săvârşirii infracţiunii şi şansele de descoperire a autorului, datorat distrugerii, uzurii sau modificării unor
mijloace de probă.
Aşa de pildă, urma de încălţăminte sau de instrument, devine neexploatabilă, pentru că forma obiectului
creator se modifică prin utilizare; obiectele, produs al infracţiunii, sunt consumate; martorii îşi aduc
aminte cu greu sau nu-şi amintesc unele împrejurări esenţiale pentru elucidarea cauzei etc.. În
consecinţă, nu este greşit să se conchidă că timpul lucrează în favoarea infractorului, ceea ce impune o
mare operativitate în acţiunile referitoare la cercetarea şi exploatarea elementelor materiale care
conduc la elucidarea faptei în discuţie.

Importanţa urmelor criminalistice în procesul judiciar

Întreaga paletă a urmelor criminalistice, indiferent de criteriul după care sunt clasificate, prezintă o
importanţă deosebită în procesul judiciar, ele contribuind la descoperirea infracţiunilor, identificarea
autorilor, aflarea adevărului şi clarificarea cauzei sub toate aspectele, în spiritul prevederilor art. 62 din
Codul de procedură penală.
Astfel, de cele mai multe ori, urmele ajută la identificarea făptuitorului sau a obiectului corp delict, pe
baza caracteristicilor individuale de identificare pe care le conţin, ca de exemplu, urmele create de
mâini, de încălţăminte, de părţile rulante ale mijloacelor de transport etc..
Atunci când elemente caracteristice ale urmei nu sunt suficiente pentru identificarea individuală, urmele
respective vor servi la stabilirea apartenenţei la gen a factorului creator, contribuind în acest mod la
formarea cercului de suspecţi.

28
Dacă urmele cercetate nu conţin elemente caracteristice de identificare a factorului creator, ele sunt
utile totuşi procesului judiciar, pentru că pot furniza date pentru lămurirea diferitelor împrejurări în care
a fost săvârşită infracţiunea, natura activităţilor desfăşurate de autor, succesiunea şi durata acestora,
explicarea diferitelor împrejurări negative etc..

MIJLOACELE TEHNICO-CRIMINALISTICE FOLOSITE ÎN ACTIVITATEA JUDICIARĂ

Cercetarea la faţa locului este o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică şi de cercetare

penală, în cadrul căreia ponderea este deţinută de operaţiunile tehnice, criminalistice, desfăşurate
pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace
materiale de probă.
Perceperea personală a situaţiei de fapt, în teren, se realizează atât cu metode generale, cum sunt:
observarea, compararea, măsurarea, ş.a., cât şi prin mijloace tehnice criminalistice, ca: laboratoarele
criminalistice mobile, dotate cu aparatura necesară, trusele criminalistice, camerele de luat vederi şi
accesoriile pentru realizarea fotografiei, filmului şi video filmului judiciar, aparatura tehnică de
înregistrare sonoră, detectoarele de metale, de cadavre, trusele cu reactivi, mijloacele tehnice pentru
realizarea portretului vorbit, fotogrammetriei, ş.a..

Laboratoarele criminalistice mobile

Laboratoarele criminalistice mobile sunt instalate pe diferite mijloace de transport: auto, navale, aeriene
şi au în componenţă aparate, dispozitive, truse, instrumente, substanţe, care folosesc la efectuarea
operativă, în teren a unei game diversificate de operaţiuni tehnico – criminalistice.
Prin folosirea laboratoarelor mobile în efectuarea cercetării la faţa locului, cresc operativitatea şi
eficienţa în executarea activităţilor criminalistice, se diversifică sfera operaţiunilor tehnice care se pot
efectua cu mijloacele din dotare.
Pe plan mondial, specialiştii sunt preocupaţi de a construi şi perfecţiona laboratoare mobile, existând
chiar firme profilate în acest scop. Majoritatea laboratoarelor sunt instalate pe autoturisme, microbuze,
camioane şi remorci, având în dotare, pe lângă truse şi aparatura obişnuită, poligrafe portabile, fişiere cu
persoanele urmărite, terminale de calculator şi butelii de oxigen.
În unele ţări există laboratoare specializate pentru cercetarea anumitor genuri de infracţiuni, ca de
exemplu cel pentru cercetarea la faţa locului a accidentelor rutiere. Acest laborator are mai multe
compartimente, fiecare dotat cu mijloace tehnice adecvate, necesare efectuării unor operaţiuni ce se
impun cu ocazia cercetării locului faptei, ca: fotografierea pe timp de noapte, degajarea rapidă a căilor
rutiere, eliberarea victimelor din interiorul autovehiculelor avariate, marcarea locului evenimentului cu
mijloace reflectorizante, iluminarea câmpului infracţiunii etc..

Amenajarea şi folosirea laboratoarelor criminalistice mobile

Dotarea organelor de urmărire penală cu laboratoare criminalistice mobile este determinată, în primul
rând, de situaţia operativă din aria de competenţă, astfel:
Teritoriul în care vor fi folosite: formele de relief predominante, densitatea şi starea reţelei rutiere,

29
gradul de urbanizare, condiţionează dotarea mijloacelor de transport cu tracţiune dublă sau simplă.
Condiţiile specifice ale terenului pot impune şi folosirea altor mijloace de transport decât cele rutiere.
Astfel, în zonele unde apele ocupă o suprafaţă mare, iar deplasarea nu se poate face cu alte mijloace
(Delta Dunării), se folosesc ambarcaţiuni transformate şi amenajate în navolaboratoare. Pentru zonele
montane sau greu accesibile este indicat elicopterul, folosit deja curent în supravegherea circulaţiei şi în
cercetarea evenimentelor rutiere de amploare.
Populaţia, după gradul de urbanizare, determină tipul de vehicul ales. Numărul şi densitatea acesteia
sunt factori ce contribuie la stabilirea numărului de autoturisme şi tipul acestora.
Starea infracţională, prin genurile de infracţiuni care se comit mai frecvent, se ia în calcul la amenajarea
laboratoarelor mobile cu instrumentar specific.
Toate elementele situaţiei operative luate în considerare au influenţa lor în alegerea şi dotarea
laboratorului criminalistic mobil.
După alegerea tipului de autovehicul, se trece la efectuarea următoarelor amenajări:
- etanşarea şi izolarea termică a caroseriei, pentru crearea condiţiilor optime de protecţie a aparaturii şi
substanţelor împotriva prafului, apei, temperaturii excesiv de ridicate sau scăzute;
- compartimentarea interioară a caroseriei în raport cu dimensiunile echipamentelor ce vor fi instalate.
Pot fi construite dulapuri de diferite forme şi mărimi, prevăzute cu uşi spre interiorul sau spre exteriorul
caroseriei, mese, precum şi alte anexe;
- instalarea unor surse suplimentare de energie electrică, necesare alimentării aparaturii radio, surselor
de lumină şi încălzirii întregului laborator. Vor fi necesare surse speciale de energie şi cabluri
prelungitoare care să permită trecerea prin apă, zăpadă, noroi, cu posibilităţi de manevrare a
reflectoarelor pe întreaga suprafaţă a locului cercetat;
- instalarea unor mijloace suplimentare de iluminare şi semnalizare, faţă de sistemul normal al maşinii,
ca faruri de ceaţă, lămpi de prioritate;
- instalarea unor mijloace de transmisiuni: staţii radio mobile, radiotelefon, megafon.
Automobilul va fi vopsit în culorile regulamentare, iar pe plafon se montează un podium prevăzut cu
scară rabatabilă, necesar executării fotografierilor şi filmărilor de la înălţime, dirijării reflectoarelor,
accesului pe stâlpi sau imobile. Tot pe această platformă vor fi aşezate în vederea transportului corpurile
delicte voluminoase, ambalate şi sigilate corespunzător.

Compartimentarea laboratoarelor criminalistice mobile

a) Compartimentul truselor criminalistice

În funcţie de dimensiuni, formă şi număr, trusele se pot fixa pe podea sau pereţi, ori se pot introduce în
dulapuri şi nişe. Compartimentul mai poate să cuprindă:
- pulverizatoare de diferite capacităţi şi alte instrumentare utilizate atât la relevarea unor urme latente,
cât şi la ridicarea prin mulaj a urmelor;
- aspirator de praf cu filtre speciale;
- aparat pentru relevarea seriilor pilite de pe metale;
- truse cu reactivi pentru testarea unor substanţe, medicamente, droguri etc.;
- aparat pentru relevarea urmelor plantare şi de încălţăminte de pe covoare şi materiale pluşate;
- magneţi şi electromagneţi pentru căutarea şi ridicarea armelor şi altor corpuri delicte metalice.

30
În acest compartiment mai regăsim şi materiale necesare executării mulajelor: ipsos, cauciuc siliconic,
alginat, plastelină etc..

b) Compartimentul fotografiei judiciare

- aparate foto (cel puţin două, unul pentru fotografierea judiciară operativă şi altul pentru fotografierea
urmelor);
- accesorii ale acestor aparate: trepied, surse de iluminare, filtre de culoare, de polarizare, exponometru,
filme de diferite sensibilităţi, benzi metrice, rigle gradate divers colorate etc.;
- o cameră obscură, în care să se poată realiza încărcarea şi descărcarea filmelor în şi din aparatele foto
şi de filmat. Aceasta este prevăzută cu chiuvetă şi un rezervor de apă, necesar la prelucrarea
materialelor fotosensibile;
- tancuri de developare, substanţe sau soluţii necesare prelucrării materialelor fotosensibile.

c) Compartimentul pentru înregistrări video

- echipament pentru filmare sau videofilmare, care trebuie să includă: cameră de luat vederi, surse de
alimentare ( acumulatori şi redresor), cabluri de conexare, filmul necesar în funcţie de dotare;

d) Compartimentul necesar întocmirii schiţei judiciare şi altor acte procedurale

- un spaţiu rezervat, cu o masă şi o planşetă pe care se pot executa, cu instrumentarul din trusele
criminalistice, schiţe şi desene.
Acelaşi spaţiu poate fi folosit pentru ascultarea persoanelor, înregistrarea magnetică a declaraţiilor,
transportarea participanţilor la faţa locului.

e) Compartimentul pentru înregistrări audio-video

- aparatul propriu-zis (camera video, magnetofon, casetofon);
- accesoriile sale: microfoane direcţionale şi omnidirecţionale, suporturi pentru acestea, cabluri de
legătură, acustomat, acumulatori, redresori, banda sau caseta magnetică.

f) Compartimentul detectoarelor
- detectoare de metale;
- detector de cadavre;
- detector pentru urme, cu radiaţii IR-U.V.;
- detector de radiaţii;
- detector pentru materiale explozive;
- detector cu radiaţii ionizate ş.a.

g) Compartimentul pentru realizarea portretului vorbit

- identi-kit;
- mimicompozitor;
- chestionare şi rechizite.
Laboratorul mobil mai cuprinde echipamentul de intervenţie şi cel de protecţie.

31
Realizarea portretului robot
Este activitatea de reprezentare vizuală a semnalmentelor unei persoane (autor de infracţiuni) după
descrierea de către o altă persoană ( victimă sau martor ocular).
Configurarea sistemului
- Un calculator (IBM – PC 386 DX sau mai performant), monitor, tastatură, mouse;
- Un monitor color (sistem NTSC);
- O interfaţă specializată în prelucrarea imaginii statice, tip TARGA, în sistem NTSC;
- O cameră video fixă, sistem NTSC;
- Un videoprinter color, sistem NTSC.
Programele uzitate în acest scop sunt IMAGE şi TIPS.
Bazele de date folosite în realizarea portretului robot au fost create prin prelucrarea cu ajutorul camerei
video fixe a unui număr de aproximativ 500 imagini care reprezintă fizionomia diverselor persoane
(imagine frontală). Acestea au fost descompuse într-un număr de şase grupe care reprezintă principalele
elemente faciale şi anume: păr, faţă, ochi, nas, gură, urechi. Au mai fost introduse date privind: mustaţa,
barba, acoperământul capului, ochelari şi cercei.
În dotarea laboratoarelor centrale şi teritoriale au intrat recent (în anul 2002, cele mai multe), aparate
foto digitale, portret robot pe calculator, polilight, comparator video – spectral, poligrafe, sisteme de
analiză a vocii, microscop comparator, autospeciale criminalistice, microscop electronic cu baleiaj,
urmând să fie achiziţionate un sistem de analiză genetică a probelor biologice şi aparatură pentru analiza
microurmelor de fibre textile şi peliculelor de vopsea.
Autospeciala criminalistică, cu parametrii tehnici comparativi în plan european, este dotată cu aparatură
şi instrumentar tehnic de ultimă oră, compartimentat pe genuri de activităţi criminalistice .

Sistemul pentru imagine digitală

Respectivul sistem este destinat captării, prelucrării, stocării şi multiplicării imaginilor digitale.
Configuraţia sistemului:
- unitatea centrală de calculator:
Pentium Intel 4 la 1,8 GHz
HDD – 40 Gb
Memorie – 512 Mb
Placă video cu ieşire TV – 64 Mb
Placă video de captare imagine
CD-RW (reinscriptibil);
- tastatură;
- mouse optic
- monitor cu diagonala de 21;
- videoprinter HITI – 630 PS;
- imprimantă HP – 3820;
- scanner HP – 3500;
- aparat foto digital NIKON COOLPIX 4500;
În sistem este instalat programul „LUCIA FORENSIC” – destinat prelucrării digitale a imaginii în domeniul
criminalistic.

32
Aparatul foto digital
- permite prelucrarea imaginilor cu rezoluţie cuprinsă între G40/480 şi 2272/1704 în patru nivele (scăzut,
normal, fin şi foarte înaltă rezoluţie);
- optic de 4 x şi digital de 16 x;
- funcţia de automat – stabilirea automată a expunerii, balansului de culoare, blitz automat, claritatea;
- funcţii de expunere manuală cu diafragmă preferenţială, cu timp de expunere preferenţial; auto,
program şi manual;
- funcţie macro ce permite fotografierea la o distanţă minimă de 2 cm;
- stabilitatea manuală a declanşării blitzului, a clarităţii şi temperaturii de culoare;
- 16 funcţii prestabilite (exemple-portret, contra lumină, eliminare aspect de perspectivă, extramacro,
fotografii panoramă până la fotografia circulară etc.);
- are patru unităţi de memorie care totalizează 256 Mb pe care se pot înregistra aproximativ 506
fotografii cu rezoluţia de 1600/1200 Dpi;
- permite transferul fotografiilor realizate în memoria calculatorului.

Programul LUCIA
- permite încărcarea şi deschiderea imaginilor digitale de la scanner, aparat fotografic sau preluate prin
placa video de achiziţie;
- conţine funcţii destinate îmbunătăţirii imaginii ca:
ajustarea saturaţiei culorilor;
ajustare contrast;
ajustare luminozitate;
calibrarea balansului de culoare (corecţia color);
poziţionarea unei imagini preluată de pe un negativ foto şi stabilirea corecţiei de culoare;
îmbunătăţirea clarităţii;
îndepărtarea regiunilor din fotografie lipsite de interes;
rotiri ale imaginii cu X0 sau cu câte 900 + inversarea stânga-dreapta;
realizează histograma unei zone din imagine (reprezentarea grafică a conţinutului culorilor yelow,
magenta şi cyan);
- stabilirea scării de fotografiere în patru metode:
prin marcarea punctelor coincidente pe cele două fotografii de comparat (litigiu – model de comparaţie;
aducere la scară manual – prin suprapunerea celor două imagini de comparat după care se modifică una
dintre ele prin mărire-micşorare; rotire; deplasare sus-jos/stânga-dreapta;
aducerea la aceeaşi scară când cele două imagini conţin riglă gradată sau bandă metrică;
ajustarea automată a scării când fiecare imagine are reprezentată scara şi acestea sunt diferite;
- funcţii destinate examinărilor comparative:
comparaţie pe verticală (exemplu: stânga-litigiu, dreapta-comparaţie) metoda juxtapunerii;
comparaţie pe orizontală (juxtapunere pe orizontală);
prezentare alăturată stânga-dreapta;
prezentarea prin transparenţă a celor două imagini suprapuse. Se poate modifica nivelul de
transparenţă a fiecărei imagini;

33
prezentarea intercalată – o linie pe ecran conţine imaginea în litigiu iar următorul model de comparaţie
ş.ş.m.d.;
prezentarea pseudo-color (litigiu este redat în culoarea roşie iar modelul de comparaţie în culoare
verde-asemănările dintre cele două imagini sunt redate în gri;
metoda redării diferenţelor dintre cele două imagini-diferenţele sunt redate alb iar asemănările cu gri;
- funcţii destinate măsurătorilor:
măsurarea automată a lungimilor, marcarea limitelor acestora şi introducerea pe imagine a valorii
măsurate;
măsurarea valorilor unghiulare şi afişarea acestora;
măsurarea suprafeţelor şi afişarea valorilor acestora;
- funcţii destinate marcărilor elementelor pe fotografie:
săgeţi numerotate de diferite culori, grosimi şi lungimi cu posibilitate de reamplasare;
introducerea de figuri geometrice pe imagine de diferite culori sau grosimi ale traseelor grafice;
introducerea de text pe imagine (exemplu: litigiu; comparaţie);
- funcţii destinate ilustrărilor metrice – se poate ataşa peste imagine etalon de măsură corespunzător
scării care a fost stabilită:
introducerea de caroiaj respectând scara imaginii;
introducerea unei reţele de cercuri concentrice cu intervalele stabilite în funcţie de scară;
afişarea pe orizontală sau verticală a unei linii gradate corespunzătoare scării imaginii;
- funcţii destinate folosirii traseelor binare:
se poate realiza un traseu binar a conturului unei imagini (exemplu: se realizează o linie de contur a
urmei de încălţăminte);
compararea celor două contururi realizate de la imaginile de comparat (litigiu-comparaţie);
- funcţii destinate stocării, filtrării şi sortării imaginilor:
la salvare se pot introduce date despre caz, autor, lucrător şi un scurt comentariu;
se pot filtra sau sorta imaginile salvate după criteriile menţionate anterior.

Trusele criminalistice pentru cercetarea la faţa locului

Trusele criminalistice sunt valize, genţi, cutii special amenajate care conţin aparate, instrumente, alte
obiecte şi substanţe de primă necesitate, folosite pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea,
ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă.

Clasificarea truselor criminalistice

După instrumentarul conţinut, trusele criminalistice pot fi:
Truse universale, folosite pentru executarea operaţiunilor tehnico – criminalistice de bază.
Truse cu destinaţie specială, folosite pentru executarea unei anumite operaţiuni tehnico–criminalistice.

Descrierea truselor criminalistice

a) Trusele criminalistice universale

Aceste truse răspund cerinţelor privind volumul şi greutatea reduse, sunt uşor transportabile, pot fi

34
folosite şi pe distanţe lungi. Ele corespund, sub aspectul conţinutului în instrumentar şi practicii
internaţionale în acest domeniu.
Trusele universale folosite sunt: trusa pentru laboratoarele criminalistice, trusa pentru posturile de
poliţie şi trusa pentru cercetarea la faţa locului a accidentelor rutiere.

Conţinutul trusei universale pentru laboratoarele criminalistice

Instrumentarul este grupat, după destinaţie, astfel:
- instrumentarul pentru căutarea, descoperirea, relevarea şi transferarea urmelor papilare: două surse
portabile de lumină (o lanternă şi o lampă portabilă pentru radiaţii ultraviolete); pensule pentru relevare
(din păr de veveriţă, fibre de sticlă, puf de marabu, pensule magnetice), cutii cu pulberi relevante (de
culori diferite, pigment galben fosforescent, negru de fum animal sau vegetal, ceruză, ş.a.), seturi cu folii
adezive (alb, negru şi transparent), pulverizatoare (cu pudre relevante, cu vapori de iod);
- instrumentarul pentru executarea mulajelor: cancioc, şpaclu şi lingură pentru pregătirea amestecului,
pensulă din păr de porc pentru curăţirea mulajului, pensete pentru înlăturarea corpurilor străine din
urmele de adâncime, etichete pentru individualizarea mulajului, bandă magnetică pentru turnarea
mulajului;
- instrumentarul pentru marcarea locului cercetat şi executarea unor măsurători: set cu jetoane
numerotate de la 0 la 9 şi suporturi de diferite tipuri pentru acestea, cretă (albă şi forestieră), bandă
metrică, centimetru de croitorie, ruletă de 20 m, sfoară;
- instrumentarul pentru amprentarea persoanelor: placă pentru amprentare, rulou, tuş tipografic,
imprimate tipizate, lingură pentru amprentarea cadavrelor, mănuşi chirurgicale;
- instrumentarul pentru întocmirea schiţelor şi desenelor: riglă gradată, hârtie milimetrică, hârtie de calc,
busolă, creioane colorate, şablon de lucru pe hartă;
- alte instrumente, cu întrebuinţări multiple: fierăstrău de mână, pânze de bomfaier, cleşte patent,
briceag universal, diamant, un set de chei, ciocan universal prevăzut cu şurubelniţe, magnet cilindric ş.a..

Trusă universală pentru posturile de poliţie

Conţine instrumentarul strict necesar pentru rezolvarea problemelor pa raza posturilor comunale de
poliţie, respectiv: instrumentar pentru relevare de urme, executarea mulajelor, amprentarea
persoanelor, executarea măsurătorilor şi întocmirea schiţelor.

Trusă universală pentru cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor rutiere

Se deosebeşte de celelalte prin numărul mai mare de materiale pentru întocmirea schiţelor,
măsurătorilor şi marcarea locului accidentului, instrumente pentru căutarea şi materiale pentru
ridicarea urmelor benzii de rulare a mijloacelor de transport şi a urmelor specifice: cioburi de sticlă,
pelicule de vopsea auto etc.
Această trusă are două variante constructive: tip auto şi tip moto.

b) Truse criminalistice speciale

35
Trusa foto
Este destinată executării operaţiunilor fotografice în teren, putând fi protejate şi transportate
independent şi în orice condiţii, aparatul fotografic împreună cu accesoriile sale.
Instrumentarul trusei este următorul:
- un aparat fotografic;
- un obiectiv superangular necesar pentru executarea fotografierii în încăperi de dimensiuni mici;
- un teleobiectiv pentru fotografierea de la distanţă a subiectului la care nu se poate ajunge datorită
unor obstacole;
- o şină de glisare şi un set de inele prelungitoare ale camerei obscure, necesare pentru fotografierea
urmelor, sigiliilor, ştampilelor etc.;
- un şnur declanşator, un parasolar, un exponometru;
- filme de sensibilităţi diferite;
- filtre de culoare şi de polarizare.

Trusa cu substanţe chimice pentru marcare

Cuprinde substanţe chimice de marcare a diferitelor valori, obiecte sau regiuni anatomice ale corpului
uman, precum şi mijloacele tehnice necesare preparării şi aplicării acestor substanţe şi verificării
rezultatelor obţinute.
După efectul lor, substanţele se pot grupa astfel:
- substanţe care colorează pielea: nitrat de argint, ninhidrină;
- substanţe fluorescente (acid betoxinaftoic, pigmenţi de import);
- substanţe folosite pentru identificarea unor lichide.
Pentru pregătirea şi aplicarea marcărilor se folosesc următoarele componente ale trusei: sticle, borcane
cu dop rodat, flacoane de polietilenă, capsule de porţelan, cilindru gradat, mojar de porţelan, pistil,
baghetă de sticlă, spatulă, pensule diferite, foarfecă, mănuşi chirurgicale, pulverizator pentru prafuri,
lanternă cu filtru pentru radiaţii ultraviolete.
Trusele cu substanţe chimice pentru marcare sunt păstrate, transportate şi deschise pentru lucru numai
cu mânerul în sus, în locuri uscate, lipsite de vaporii altor substanţe chimice, ferite de lumină şi căldura
directă ale soarelui sau altor surse. Sticlele, cutiile, borcanele şi flacoanele din aceste truse se ţin
permanent închise ermetic şi etichetate.
În cazul unor depozitări îndelungate vor fi parafinate capacele şi dopurile de la ambalaje.
De altfel, ninhidrina, acidul betoxinaftoic şi azotatul de argint se păstrează permanent parafinate.
Nu vor fi destupate concomitent mai multe ambalaje din trusă şi nu se schimbă dopurile sau capacele de
la un ambalaj la altul.
Pentru că substanţele chimice de marcare au componente toxice, în timpul manipulării şi lucrului cu
acestea nu vor fi atinse cu mâinile faţa, ochii, gura, nasul.
După fiecare folosire, se îndepărtează prin spălare sau aspirare orice pierderi de substanţe, iar resturile
rezultate din curăţirea truselor se ard. Pensulele se spală cu detergenţi obişnuiţi şi apoi se clătesc cu apă
sau alcool şi se controlează cu detectorul cu radiaţii ultraviolete.

Trusa pentru identificarea cadavrelor neidentificate cuprinde:

36
- instrumentar, substanţe şi materiale pentru toaletarea şi restaurarea fizionomiei cadavrului, precum şi
pentru operaţiile de identificare a acestuia.
- accesorii.
Existenţa unei asemenea truse se justifică prin condiţiile specifice în care sunt găsite de multe ori
cadavrele neidentificate, în mod deosebit cele care se află într-o stare avansată de putrefacţie.

Trusa cu reactivi pentru testarea stupefiantelor

Se compune din seturi cu reactivi pentru testarea stupefiantelor şi pungi din polietilenă pentru
recoltarea unor cantităţi din produsele suspectate a fi stupefiante.
Fiolele cu reactivi se află în tuburi din material plastic ce au capace care, prin scoatere, permit
introducerea în ele a unei cantităţi mici din substanţa suspectă. După închiderea tubului, prin apăsarea
pereţilor se sparge fiola cu reactiv şi în urma agitării apare o culoare specifică (menţionată pe ambalaj)
care indică prezenţa stupefiantelor.
Reactivii din componenţa trusei permit identificarea relativă a următoarelor grupe de stupefiante:
opiacee; amfetamine; marijuana; haşiş; T.H.C.; cocaină, metadonă, phetedină şi L.S.D..

Aparatura folosită în fotografia judiciară

Imortalizarea pe peliculă, luarea de imagini, cucerire a tehnicii din secolul trecut, a cunoscut o evoluţie şi
aplicaţie specială şi în planul fotografiei judiciare.
Fotografia judiciară reprezintă o adaptare a artei fotografice la nevoile specifice unor activităţi ale
procesului penal.
Unele aspecte consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului sunt fixate şi prin luarea de
vederi, contribuind la înţelegerea şi interpretarea mai exactă a acestora. Totodată, pot fi redate unele
aspecte care au fost omise odată cu încheierea procesului-verbal.
Pentru realizarea fotografiilor judiciare sunt necesare: aparatul de fotografiat, materiale fotosensibile şi
instalaţii speciale de prelucrare a acestora (cu substanţele chimice necesare procesării).

Aparatul de fotografiat

a) Părţile componente şi rolul lor în fotografiere.

Indiferent de varianta constructivă sau fabricant, în componenţa unui aparat de fotografiat sunt incluse:
- obiectivul;
- camera obscură;
- obturatorul;
- sistemul de vizare;
- alte mecanisme, destinate: reglării timpului de expunere, mişcării filmului, şarfului (stabilirii clarităţii
imaginii), încadrării subiectului etc..

Obiectivul
Este un dispozitiv optic format din una sau mai multe lentile asamblate într-o montură metalică sau din
material plastic, prin care pătrunde lumina în camera obscură, până în planul unde este aşezat
materialul fotosensibil, formând imaginea, prin focalizare.

37
Se individualizează printr-o serie de proprietăţi, cum ar fi: distanţa focală, luminozitatea, unghiul de
poză, claritatea în profunzime ş.a..

Distanţa focală
Este distanţa de la centrul optic al sistemului de lentile până la suprafaţa plană unde se formează
imaginea, când aparatul este reglat la infinit.
De regulă este înscrisă pe montura obiectivului sub forma: F = 13,5 mm; F = 50 mm; ş.a.
Este o mărime invers proporţională cu unghiul de poză.
După distanţa focală, obiectivele pot fi clasificate astfel:
- obiective superangulare (vaivinclu sau ochi de peşte) care au distanţa focală până la 30 mm. Cuprind
un unghi de poză vast dar prezintă inconvenientul deformării imaginii;
- obiective normale, cu distanţa focală cuprinsă între 30 şi 60 mm;
- teleobiectivele, ce au o distanţă focală de peste 60 mm şi care pot lua imagini la distanţe relativ mari,
dar cuprind un spaţiu restrâns.

Luminozitatea
Reprezintă raportul dintre diametrul obiectivului şi distanţa focală, fiind înscris pe montura obiectivului
sub forma: 1:2; 1:4; 1:6,3. Mai recent, la obiectivele moderne, aceste valori sunt înscrise sub forma:
2/58, reprezentând luminozitatea de 1:2 şi distanţa focală de 58 mm; 1,8/50, reprezentând
luminozitatea de 1:1,8 şi distanţa focală de 50 mm.

Unghiul de poză
Este caracteristica obiectivelor de a cuprinde, de la aceeaşi distanţă, un anumit câmp din natură.
Pentru fotografia judiciară cel mai potrivit unghi de poză este cel redat de obiectivele normale ( F = 30-
60 mm) întrucât nu intervin deformări ale imaginii obţinute.

Claritatea în profunzime: lucrurile aflate în faţa sau în spatele subiectului de fotografiat apar clar în
imagine.

Camera obscură
Este un spaţiu izolat pentru lumină, delimitat de o cutie din metal, material plastic, piele, ş.a., penetrabil
numai prin obiectiv şi numai atunci când se comandă expunerea.
Ea protejează imaginea formată prin focalizare de obiectiv în planul filmului fotografic.
Dimensiunea camerei obscure poate fi modificată în funcţie de distanţa dintre subiect şi aparat.

Dispozitivul de punere la punct a clarităţii şi vizare

Este un mecanism în care se priveşte şi cu ajutorul căruia se prinde imaginea formată pe un ecran din
aparat. Acest dispozitiv are rolul de a face încadrarea şi claritatea subiectului de fotografiat.

Categorii de dispozitive:

38
- geam mat – la aparatele cu plăci (format din: geam mat, şină de glisare şi pânză neagră sau ramă de
protecţie);
- vizor cu scală gradată pentru diferite distanţe;
- telemetru, compus din: vizor, vizoare prismatice, pârghie de claritate, scală de distanţe, pârghie de
reglaj la obiectiv;
- sistem periscop sau reflex, care conţine: vizor prismatic, oglindă reflexă, inel de claritate şi scală de
distanţe.

Mecanismul obturator
Este un dispozitiv care opreşte lumina să pătrundă din obiectiv în aparat. Practic se închide şi deschide o
perdea metalică sau din pânză cauciucată montate între lentilele obiectivului sau în spatele acestuia.

Obturatorul este instalat la obiectiv (obturatorul central) sau pe aparat, în spatele acestuia (perdea
obturatoare) şi se compune din:
- declanşator (care porneşte obturatorul);
- perdele (sau lamele metalice ori din material plastic);
- disc (discuri) de viteze;
- contorul de imagini;
- pârghie de aruncare (care încarcă obturatorul).
Timpul cât obturatorul stă deschis se numeşte timp de poză sau timp de expunere şi durează de la
1/1.000 sec. până la un timp nelimitat.
La aparatele moderne, comenzile pentru deschiderea obturatorului sunt executate automat, electronic.

Diafragma
Este un dispozitiv care se poate închide şi deschide, ca şi pupila ochiului omenesc şi care are rolul de a
regla cantitatea de lumină care pătrunde prin obiectiv în camera obscură.
Valoarea deschiderii diafragmei este invers proporţională cu cea a clarităţii în profunzime.
Diafragma măreşte contrastul imaginii, adică pe măsură ce este mai închisă imaginea are un contrast
mai puternic (calitatea deosebită a centrului obiectivului).
Valoarea deschiderii diafragmei este înscrisă pe inelul de comandă, ca o cifră: 2,8; 4; 5; 6; 8; 11; 16; 22;
ş.a.

b) Accesoriile aparatului fotografic:

- Trepiedul;
- Şina de glisare;
- Filtre de lumină (de culoare, de polarizare, U.V.);
- Tuburi ( inele) prelungitoare;
- Caseta materialului fotosensibil;
- Şnurul declanşator;
- Cablul sincron;
- Lampa electronică multiblitz (se montează la priza notată cu X, iar la aparat obturatorul este reglat la
1/25 sec., sau 1/30 sec., deoarece declanşarea fulgerului electronic se sincronizează pentru această

39
durată a luminii suplimentare).

Materiale fotosensibile
Sunt suporturi de celuloid, hârtie, material plastic sau plăci de sticlă pe care s-a aplicat un strat subţire
dintr-o sare de argint (halogenuri de argint cum ar fi: Clorură de argint, Bromură de argint sau Iodură de
argint) sensibilă la acţiunea luminii (care se înnegreşte când este iluminată).
Grupe de materiale fotosensibile: pentru negative, pentru diapozitive, pentru pozitive.
Proprietăţi generale:
- antihalo: nu reflectă razele de lumină;
- tonalitatea (gradaţia): redă tonurile culorilor pe o scară largă de gri (o infinitate de tonuri între alb şi
negru);
- sensibilitatea generală: sensibilitate la lumină, apreciată în unităţi de măsură diferite în funcţie de
producători: DIN, GOST, SCHEINER, ASA, ISO;
- sensibilitatea cromatică: în funcţie de sensibilitatea la culorile fundamentale ale spectrului, materialele
fotosensibile pot fi ortocromatice, pancromatice, ortopancromatice.
Caracteristicile acestor materiale sunt inscripţionate pe ambalajele lor.

Completul pentru înregistrări video-magnetice

Înregistrarea videomagnetică prezintă avantajul preluării simultane a imaginii şi a sunetului în unele
activităţi procesuale.
Completul de captare a imaginii şi sunetului se compune din trei unităţi distincte:
- camera de luat vederi, în care este încorporat şi microfonul;
- videorecorderul propriu-zis, prevăzut cu bandă magnetică şi capete de captare-redare a imaginii şi
sunetului;
- monitorul, care poate fi portabil, ataşat la videorecorder (sau cameră) sau fix (un televizor obişnuit).
Completul video poate fi portabil sau fix. În activităţile operative desfăşurate de către organele de
urmărire penală, indicate sunt cele portabile, care au dimensiuni şi greutăţi mici, sursă de alimentare
independentă.
Camera de luat vederi este de mai multe tipodimensiuni, funcţie de producător, fiind dotată, de regulă,
cu transfocator, obiective interschimbabile, precum şi alte facilităţi.
Înregistrarea magnetică a imaginii şi sunetului prezintă, faţă de celelalte mijloace de fixare, o serie de
avantaje la folosirea în scop judiciar, cum ar fi:
- videofonograma poate fi redată imediat, fără a fi necesară o prelucrare prealabilă de laborator;
- aceeaşi bandă magnetică poate fi folosită, după ştergere, pentru un număr mare de înregistrări;
- calitatea videofonogramei poate depăşi, în multe privinţe, calitatea tehnică a imaginii fixate pe pelicula
cinematografică;
- înregistrarea simultană, pe aceeaşi bandă magnetică, a imaginii şi sunetului;
- reproducerea imaginii şi sunetului după videofonograme autentice este uşor de probat, datorită
calităţii mai slabe a imaginii şi a sincronizării sunetului.
Calitatea mijloacelor tehnico-criminalistice folosite în cercetarea la faţa locului este permanent
perfecţionată, existând posibilitatea achiziţionării, de la firmele producătoare specializate, a unei
aparaturi performante.

40
Mijloace tehnice moderne de analiză şi calcul electronic folosite pentru valorificarea urmelor şi altor
mijloace materiale de probă
Laboratoarele de specialitate ale organelor judiciare au fost dotate în ultimii ani cu mijloace tehnice
moderne, care au un grad înalt de utilizare în activitatea criminalistică, pentru examinarea cu metode şi
procedee ştiinţifice performante a urmelor, corpurilor delicte, tuturor mijloacelor materiale de probă
ridicate din câmpul infracţional.

Linia de aparatură gazcromatograf-spectometru de masă şi cromatograful de lichide, asistată de

calculator
Această aparatură ultramodernă lărgeşte gama de expertize fizico-chimice care pot fi realizate pe plan
intern, datorită performanţelor tehnice deosebite.
Astfel, pot fi efectuate analize comparative inaccesibile în trecut, lărgindu-se aria urmelor ce pot fi
valorificate prin mijloace criminalistice: analiza urmelor dinamice de vopsea, a materialelor plastice, a
microparticulelor de cauciuc din urmele de frânare ş.a..
Spectrele de masă ale particulelor analizate pot fi examinate comparativ pe calculatorul electronic, cu
spectrele de masă a peste 120.000 de substanţe organice diverse care sunt înmagazinate în banca de
date, în vederea identificării lor.
Dintre analizele fizico-chimice care pot fi realizate în prezent, pot fi enumerate:
- identificarea urmelor de medicamente, stupefiante, pesticide sau substanţe toxice, de pe obiecte,
veselă, tacâmuri, recipienţi din sticlă sau material plastic, comprimate şi pulberi, alimente, băuturi etc.,
ce pot fi găsite la locul faptei;
- identificarea urmelor de medicamente, pesticide, sau stupefiante existente în firele de păr;
- decelarea urmelor de substanţe inflamabile (produse petroliere) din probele ridicate de la locul
incendiilor intenţionate;
- analiză comparativă a urmelor din materiale plastice;
- analiza comparativă, în cazul accidentelor de circulaţie, a microparticulelor de cauciuc din urmele de
frânare sau din urmele dinamice ridicate de la faţa locului şi de la vehiculele suspecte;
- analiza comparativă a urmelor de vopsea auto de pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau de pe
alte obiecte, cu cele ridicate de pe vehiculele suspecte;
- identificarea tipului de exploziv clasic sau improvizat folosit în cazul exploziilor;
- analiza materialelor scripturale scrise, dactilografiate sau tipărite, precum şi a diferitelor sortimente de
hârtie;
- analiza urmelor de sol, sticlă, metale, sânge, salivă, spermă, ţesut osos, transpiraţie, ş.a..
Aparatura cu care se execută aceste tipuri de analiză, conferă posibilitatea documentării ştiinţifice de
înaltă ţinută şi formulării de către specialist a unor concluzii cu un grad ridicat de obiectivitate.

Macroscopul comparator

Este un produs marca LEICA OMC, cu caracteristici deosebite, achiziţionat de organelle de urmărire
penală la sfârşitul anului 1995.
Factorul de mărire este de 100 x.

41
• Este conectat la cameră de luat vederi şi monitor color.
Vizualizarea caracteristicilor de identificare ale probei în litigiu şi a celei de comparat se face direct pe
monitor, iar imaginile obţinute se pot suprapune în cazul stabilirii elementelor de asemănare.
• Are în complet un printer color şi o cameră tip POLAROID.
La finalizarea examinărilor, imaginile obţinute se tipăresc cu ajutorul printerului sau pot fi fotografiate
direct, cu aparatul POLAROID.
• Iluminarea probelor supuse examinării se realizează prin intermediul a 4 surse de lumină (cu
intensitate reglabilă): prin obiectiv, sub incidenţă, prin transparenţă şi prin cablu optic.
• Microprocesorul cu care este dotat sistemul, stabileşte automat expunerea integrală sau pe anumite
zone din urmele examinate. De asemenea, facilitează tipărirea directă, pe negativul filmului, a unui text
de maximum 30 caractere.

Sistemul destinat realizării portretului robot

Prelucrarea imaginii statice cu ajutorul calculatorului electronic, reprezintă activitatea de modificare a
caracteristicilor unei imagini video sau foto pentru adaptarea la un scop determinat.
Caracteristicile unei imagini care pot fi modificate sunt: dimensiunea, forma, culoarea, strălucirea şi
contrastul subiectului redat.

Realizarea portretului robot este activitatea de reprezentare vizuală a semnalmentelor unei persoane
(autor de infracţiuni) după descrierea de către o altă persoană (victimă sau martor ocular).

Configurarea sistemului
- Un calculator (IBM – PC 386 DX sau chiar mai performant), monitor, tastatură, mouse;
- Un monitor color ( sistem NTSC);
- O interfaţă specializată în prelucrarea imaginii statice, tip TARGA, în sistem NTSC;
- O cameră video fixă, sistem NTSC;
- Un videoprinter color, sistem NTSC.
Programele uzitate în acest scop sunt IMAGE şi TIPS.
Bazele de date folosite în realizarea portretului robot au fost create prin prelucrarea cu ajutorul camerei
video fixe a unui număr de aproximativ 500 imagini care reprezintă fizionomia diverselor persoane
(imagine frontală). Acestea au fost descompuse într-un număr de şase grupe care reprezintă principalele
elemente faciale şi anume: păr, faţă, ochi, nas, gură, urechi. Au mai fost introduse date privind: mustaţa,
barba, acoperământul capului, ochelari şi cercei.
În dotarea laboratoarelor centrale şi teritoriale au intrat recent (în anul 2002, cele mai multe), aparate
foto digitale, portret robot pe calculator, polilight, comparator video-spectral, poligrafe, sisteme de
analiză a vocii, microscop comparator, autospeciale criminalistice, microscop electronic cu baleiaj,
urmând să fie achiziţionate un sistem de analiză genetică a probelor biologice şi aparatură pentru analiza
microurmelor de fibre textile şi peliculelor de vopsea.
Autospeciala criminalistică, cu parametrii tehnici comparativi în plan european, este dotată cu aparatură
şi instrumentar tehnic de ultimă oră, compartimentat pe genuri de activităţi criminalistice .

42
Sistemul de codificare, stocare şi examinare automată a impresiunilor şi urmelor papilare AFIS–2000

În urmă cu peste un secol se afirma, alături de antropometrie, o metodă de identificare sigură a

persoanelor, pe baza urmelor papilare ridicate de la locul faptei, dactiloscopia, domeniu al poliţiei
tehnico-ştiinţifice de mare actualitate, cu toate că în prezent există şi alte metode precise, în avangarda
acestora aflându-se amprenta genetică.
Dactiloscopia şi-a propus totodată să rezolve şi problema înregistrării dactiloscopice a persoanelor
condamnate, astfel încât dacă mai comit alte infracţiuni să fie rapid cunoscută calitatea lor de recidivişti.
Unicitatea desenului papilar al omului şi în consecinţă, identificarea indubitabilă a persoanei
aparţinătoare, a determinat lărgirea ariei de utilizare a aplicaţiilor în domeniu, de la identificarea celui
care a creat urme la faţa locului, în cazul unei fapte penale, ori stabilirea identităţii individului atunci
când aceasta este pusă la îndoială, până la recunoaşterea personalului în cadrul sistemelor de securitate
– acces.

Necesitatea folosirii sistemului automat AFIS – 2000

Creşterea criminalităţii şi concomitent a numărului de urme ridicate cu ocazia cercetării locului faptei
respectiv a numărului de făptuitori – persoane cărora le sunt prelevate impresiunile papilare şi introduse
în cartoteci, a determinat mărirea volumului activităţilor specifice, iar metodele clasice de lucru – care
datează de la începuturile dactiloscopiei – nu mai pot face faţă cerinţelor realităţii în continuă
modificare.
Cartotecile mono şi decadactilare – locale şi centrale, nu mai pot fi exploatate eficient prin metode
tradiţionale; activitatea a devenit inoperantă în timp real şi există riscuri mari de eroare şi lipsă de
precizie care pot deruta organele judiciare.
Volumul de urme care trebuiesc examinate şi comparate pentru identificarea autorilor sau pentru
stabilirea comunităţii de făptuitori, depăşeşte posibilităţile fizice ale specialiştilor; calitatea urmelor
rămase la locul faptei determinată de imprimarea dinamică, fragmentară, nu permite valorificarea lor în
sistemul clasic.
Situaţia dificilă descrisă nu este specifică doar organelor judiciare din România, ea fiind întâlnită la
autorităţile judiciare din aproape toate ţările, impunând căutarea şi exploatarea unor soluţii de
modernizare, astfel încât, după anii 80 are loc o adevărată revoluţionare a dactiloscopiei.
Abordarea matematică a analizei imaginilor şi nivelul actual al tehnologiilor informatice, au condus la
punerea la punct şi preluarea unor sisteme automate de identificare a amprentelor (AFIS).
În 1991, Federaţia Landurilor Germane a decis să înlocuiască sistemul semi-automat de recunoaştere a
amprentelor digitale cu sistemul automat AFIS, fapt realizat în decembrie 1992. La început a fost utilizat
numai pentru identificarea solicitanţilor de azil, dar din decembrie 1993 a devenit operaţional şi pentru
identificarea autorilor de infracţiuni.
Sistemul lucrează pentru autorităţile judiciare şi în SUA, FRANŢA, ANGLIA, ISRAEL ş.a..
În România, instalarea şi aducerea în stare operaţională a sistemului s-au realizat în decembrie 1996.
Practica utilizării sistemelor AFIS a demonstrat avantaje incontestabile, printre care:
- automatizarea completă de la selectarea datelor, la compararea impresiunilor sau urmelor;
- precizia şi fiabilitatea, care permit analizarea mai multor milioane de impresiuni şi urme în câteva

43
minute, eliberând specialiştii pentru activităţi de expertiză precum şi de analiză aprofundată a
rezultatelor;
- compatibilitatea cu sisteme informatice preexistente;
- arhitectura modulară şi flexibilă, care permite adaptarea la evoluţia necesităţilor utilizatorului;
- exploatarea relativ simplă, modul de lucru putând fi însuşit de specialiştii dactiloscopici în câteva ore,
interfaţa cu utilizatorul permiţând vizualizarea alăturată pe ecran a amprentei de identificat şi a celor
corespondente, existente în memorie;
- abordarea şi tratarea automată a oricăror amprente, chiar a urmelor imprimate fragmentar,
inexploatabile prin metode tradiţionale;
- calitatea imaginii, dispozitivele de ameliorare permiţând operatorului să completeze eventualele
puncte caracteristice, măriri totale sau parţiale, îmbunătăţirea contrastului, inversarea video;
- citirea directă a amprentei de pe degetul persoanei, fără a mai fi necesară amprentarea clasică.
Corelarea acestor facilităţi cu cerinţele practicii curente ale investigaţiei dactiloscopice, relevă mutaţiile
calitative incontestabile ce derivă din implementarea sistemelor automate de identificare a
amprentelor.

Configurarea sistemului AFIS 2000

Tehnologia AFIS 2000 a fost achiziţionată de la firma americană PRINTRAK INTERNATIONAL INC.,
sistemul având următoarea configuraţie iniţială:
– o staţie de introducere (I.S. 2000);
– două staţii pentru urme latente (L.S. 2000);
– o staţie de verificare (V.S. 2000);
– o staţie de amprentare (L.S.S. 2000);
– o staţie pentru preluarea imaginilor fotografice (M.C.S. 2000);
– computere pentru starea şi regăsirea imaginilor şi caracteristicilor (minuţiilor).
Arhitectura modulară şi flexibilă permite extinderea sistemului, astfel încât, în timp, unităţile de poliţie
teritoriale pot fi dotate cu staţii de introducere, staţii de verificare, de preluare a imaginilor fotografice
care să permită creşterea progresivă a eficienţei. De altfel, în alte state, de exemplu în S.U.A., toate
locurile de deţinere şi cele mai multe unităţi de poliţie dispun de asemenea staţii de lucru, care sunt
interconexate, fiind componente ale unui sistem informaţional unic.
Principalele caracteristici ale sistemului :
- baza de date iniţială – impresiunile papilare preluate de la 300.000 de persoane;
- capacitatea de stocare – impresiunile a 600.000 de persoane;
- posibilităţi de extindere a memoriei fără a modifica actuala arhitectură – impresiunile a 1.000.000 de
persoane;
Practic, în anul 1998 sistemul AFIS avea o bază de date care viza peste 620.000 persoane şi în prezent
este în extensie continuă. Încărcarea memoriei se poate realiza atât în S.U.A., cât şi la noi în ţară, de
asemenea în sistem existând un fond de peste 1.800 de urme;
Viteza de lucru zilnică:
- introducerea şi verificarea în bazele de date a impresiunilor unui număr de 200 de persoane;
- introducerea şi verificarea în bazele de date a 150 de urme papilare, pe intervalul a două schimburi;
- sistemul este permanent operaţional (24 de ore din 24). În caz de defecţiune în sistem, remedierea se

44
poate realiza în cel mult 45 de minute. Dacă acest interval este depăşit, centrul zonal european intervine
şi poate remedia până în alte 45 de minute. Dacă şi acest timp este nerespectat, intervine centrul
internaţional din S.U.A. În caz de nerezolvare a defecţiunii în 2 ore, este convocat stafful firmei
producătoare, care ia măsuri, mergându-se până la înlocuirea staţiilor cu probleme.
Firma PRINTRAK a realizat tehnologia folosindu-se de componente ale unor firme prestigioase în
domeniul computerelor, selectate după criterii de performanţă. Practic, sistemul AFIS 2000 este într-o
dinamică permanentă a perfecţionării, „astăzi” realizând tehnologii superioare celor de „ieri”.

Modul de lucru al sistemului AFIS 2000

Pentru formarea bazei iniţiale de date, operaţiunile de selectare, verificare şi control privind fişele
decadactilare s-au desfăşurat la Institutul de Criminalistică pe parcursul a mai mult de un semestru. S-a
urmărit eliminarea celor cu impresiuni necorespunzătoare calitativ, cu date incomplete, duble ori
aparţinând unor persoane a căror vârstă depăşeşte 45 de ani.
În ceea ce priveşte acest ultim criteriu de selecţie, s-a avut în vedere atât necesitatea ca baza de date să
rămână activă pentru o perioadă mai îndelungată cât şi practica altor poliţii care au în dotare asemenea
sisteme.
Pentru început, în structurarea şi implementarea acestei baze de date a fost folosit fondul dactiloscopic
al cartotecii monodactilare centrale, al cartotecilor locale de la D.G.P.M.B. şi de la unele Inspectorate
Judeţene de Poliţie , care au fost preluate integral, precum şi de la alte inspectorate, care au fost
preluate parţial, urmând ca în etapa următoare să fie preluat şi fondul de impresiuni papilare disponibil
la celelalte inspectorate.
Preluarea imaginii amprentelor se realizează de pe fişele decadactilare, iar a urmelor de pe fotograme,
folii şi obiecte purtătoare.
Sistemul automat de identificare a amprentelor, efectuează investigaţii complete, astfel:
- se examinează comparativ impresiunile papilare de verificat cu urmele papilare din evidenţă, în scopul
de a se stabili dacă vreuna dintre persoanele nou preluate a creat urmele papilare existente în cazurile
cu autori necunoscuţi din memoria calculatorului;
- se compară automat impresiunile papilare de verificat cu urmele papilare de verificat pentru a se
stabili dacă vreuna din persoanele nou preluate a creat urmele papilare de la cazurile cu autori
necunoscuţi nou introduse;
- se examinează comparativ impresiunile papilare de verificat cu impresiunile papilare din evidenţă,
pentru a se stabili dacă o persoană a mai fost preluată anterior; se păstrează impresiunile papilare cele
mai clare şi complete;
- se compară urmele papilare de verificat cu urmele papilare din evidenţă, în scopul stabilirii de cazuri cu
urme comune, implicit al comunităţii de autori.
Corelarea acestor facilităţi cu cerinţele practicii curente ale investigaţiei dactiloscopice relevă mutaţiile
calitative incontestabile ce derivă din implementarea sistemelor automate de identificare a
amprentelor.
a) În domeniul identificării după urmele papilare a făptuitorilor, sistemele permit corelarea
dactiloscopică la nivel central a cazurilor cu comunitate de autor de pe întregul teritoriu, prin
examinarea inclusiv a urmelor imprimate fragmentar, în aşa fel încât în momentul identificării concrete
se pot stabili aproape instantaneu faptele comise până la aceea dată.

45
Este un lucru foarte important, ţinând cont de amplificarea posibilităţilor de mişcare şi vitezei de
deplasare a infractorilor, de faptul că practica judiciară cuprinde cazuri de fapte cu autori necunoscuţi
care, au urme papilare în evidenţă dar rămân nesoluţionate, în timp ce făptuitorii sunt identificaţi şi
condamnaţi pe raza altor unităţi administrativ-teritoriale.
În cazul urmelor papilare imprimate fragmentar, care se regăsesc într-un număr important de cercetări
la faţa locului, examinarea comparativă clasică se realizează cu mare greutate în cartotecile
monodactilare locale, implicând un volum însemnat de muncă. Sunt situaţii în care infractori periculoşi,
recidivişti cu multe fapte, la unele existând chiar urme papilare rămase în evidenţă – dar imprimate
fragmentar – au fost condamnaţi pentru infracţiuni singulare, din lipsă de probe. Aceste aspecte pot fi
înlăturate din activitatea judiciară prin folosirea sistemului automat de identificare dactiloscopică.
Volumul mare de lucrări de la cartotecile monodactilare locale (cartoteci neautomatizate), provoacă
întârzieri şi imprecizie, ba chiar poate da un caracter aleatoriu identificărilor. De exemplu, autorul
omorului comis în 1987, care are urme papilare în cartotecile de identificare criminalistică de la sfârşitul
anului 1992 şi a fost identificat dactiloscopic în iulie 1995.
Aceste neajunsuri nu mai pot fi întâlnite în activitatea sistemului AFIS 2000.
b) În domeniul înregistrării dactiloscopice există de asemenea imposibilitatea tehnică a efectuării
comparaţiilor în sistemul clasic, fapt ce a condus la renunţarea amprentării persoanelor cu ocazia
solicitării cazierului judiciar, verificarea efectuându-se doar alfabetic. Sistemul AFIS 2000 poate efectua
operativ identificări dactiloscopice.

Cazuistica exemplificativă
Folosirea tehnologiei AFIS 2000 a fost materializată în identificarea a 898 persoane care au săvârşit 6
omoruri, 20 de tâlhării, 829 furturi prin spargere, 16 alte infracţiuni precum şi în identificarea a 51 de
cadavre, în cursul anului 1997.
a) Astfel, prin examinările efectuate s-a stabilit că una dintre urmele papilare ridicate cu ocazia cercetării
la faţa locului în cazul tâlhăriei comise la 1/2.11.1996, victimă I. F. din Braşov, a fost creată de C. A. de 24
ani, din Bucureşti. După reţinerea sus numitului a fost identificat în timpul cercetărilor şi al doilea
participant la faptă, în persoana cetăţeanului egiptean S. Mohamed, de 40 ani. Tot cu ocazia cercetărilor
s-a stabilit că sus numiţii sunt autorii a încă unei tâlhării comisă asupra unui cetăţean japonez.
b) Mai multe urme papilare ridicate de la faţa locului în cazul omorului la 14/15.06.1996, victimă P. S.
din municipiul Constanţa, au fost lăsate, după cum s-a stabilit prin Sistemul AFIS 2000, de B. N., de 24 de
ani, din Bucureşti.
În luna ianuarie 1997, au fost identificaţi în total 64 de autori de infracţiuni.
c) În momentul introducerii în evidenţă pentru Casap Jurii, de 22 de ani, din Republica Moldova, s-a
constatat că urmele ridicate de la faţa locului cu ocazia cercetării spargerii magazinului Duvana din Iaşi,
comisă la 10/11.04.1993, au fost lăsate de sus numitul.
Pentru evaluarea eficienţei sistemului este concludent faptul că din totalul făptuitorilor identificaţi în
1997, 50% erau voiajori, unii având un palmares infracţional impresionant.
d) C. N. R. de 28 ani, din Madaras, jud. Bihor, împreună cu numitul C. D. M., de 30 ani, din Bucureşti,
identificaţi în banca de date a sistemului, în perioada 1992-1996 au comis 33 furturi din biserici pe raza
Municipiului Bucureşti, din care 26 au fost probate prin expertize dactiloscopice;
e) I. D. de 20 de ani, din Buhuşi, jud. Bacău, identificat ca fiind autor a 4 furturi comise în 1996 în dauna

46
Magazinului Victoria din Bucureşti, în urma cercetărilor s-a stabilit că a mai comis încă 30 de furturi în
dauna avutului public şi a unor firme private;
f) H. V. de 39 de ani, din Dagata, jud. Iaşi a fost identificat în baza de date a sistemului ca autor a 6 furturi
din locuinţe, comise pe raza judeţelor Argeş, Bacău, Caraş-Severin, Hunedoara, Sibiu şi Teleorman;
g) C. T. de 25 ani, din Grumăzeşti, jud. Neamţ, identificat în banca de date pe baza unei urme papilare
ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul furtului comis la 5/6.11.1997 în dauna unei unităţi de
alimentaţie publică din jud. Botoşani, s-a stabilit ulterior că a mai comis încă 9 fapte pe raza aceleiaşi
unităţi judeţene de Poliţie. La toate cele 10 fapte, infractorul a operat cu mănuşi, iar după comiterea
infracţiunilor îşi abandona încălţămintea.
Banca de date a sistemului a fost utilizată şi la examinarea impresiunilor cadavrelor, deţinându-se 41
identificări, unele în cazul victimelor unor infracţiuni de omor ori implicate în alte evenimente.
Astfel:
- victima infracţiunii de omor comis de autori necunoscuţi la 4.05.1997 în Municipiul Constanţa, s-a
stabilit că este Chiribes Constantin-Sorin, de 36 de ani din Zanostea, jud. Suceava, liberat la 27.11.1996
din Penitenciarul Botoşani;
- cadavrul persoanei surprinse de agenţii de ordine în noaptea de 8/9.09.1997 în timp ce fura o triplă
dintr-un autoturism Oltcit din Municipiul Craiova pentru a cărui imobilizare a fost folosit armamentul din
dotare, s-a identificat ca fiind al lui G. L. de 30 ani, din Barza, jud. Olt.
Din punct de vedere al operativităţii, este de menţionat că urmele se examinează în aceeaşi zi în care
sunt primite la Institutul de Criminalistică, înregistrându-se destule situaţii în care identificarea s-a
realizat la data efectuării cercetării la faţa locului sau a sosirii delegatului.

FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Aspecte introductive
Este o componentă importantă a tehnicii criminalistice, având în vedere complexitatea unor procese şi
fenomene, fineţea şi rapiditatea desfăşurării lor, imposibilitatea omului de a ajunge la ele, fac ca de
multe ori fotografia să fie unicul mijloc prin care acestea se pot studia.
În fotografia judiciară, un lucru esenţial este priceperea criminalistului, gradul de stăpânire a
cunoştinţelor de specialitate. astfel încât din noianul de procedee, metode şi materiale pe care le are la
dispoziţie, să aleagă pe cele mai adecvate scopului în care efectuează cercetarea şi condiţiile în care
această se desfăşoară, iar lucrul la întâmplare cu aparatul fotografic, necunoaşterea sau neaplicarea
regulilor impuse de folosirea fotografiei în activitatea de cercetare, nu pot avea decât rezultate negative.

Aşa cum, spre exemplu, o fotografie schiţă a locului comiterii unei infracţiuni, printr-o singură imagine,
poate sã înlesnească perceperea exactă a situaţiei de la locul faptei, descrisă în pagini întregi ale
procesului-verbal de cercetare la faţa locului, tot aşa, aceeaşi fotografie schiţă, greşit realizată, poate
trezi bănuieli în legătură cu veridicitatea celor menţionate în procesul-verbal.
Un exemplu elocvent în acest sens este modul în care s-a efectuat fotografia unei urme de încălţăminte,
de adâncime, în cazul unui furt prin spargere. În procesul-verbal de cercetare la faţa locului s-a
menţionat, corect, că urma măsoară 28 cm lungime, trecându-se la fotografiere fără să se ţină cont că
urma se afla la o adâncime de 3 cm în sol, a fost aşezată rigla gradată la nivelul solului, rezultând în final,

47
datorită diferenţei de nivel între planurile urmei şi unităţii de măsură, o diferenţă de dimensiune în
imagine, în minus cu 1,2 cm, născându-se astfel o gravă contradicţie între menţiunile făcute în procesul-
verbal şi ilustrarea fotografică. Iată deci, cum, nerespectarea unei reguli elementare de fotografiere la
faţa locului a creat serioase dubii cu privire la modul în care s-a făcut cercetarea la faţa locului, punând
la îndoială veridicitatea probelor administrate în dovedirea vinovăţiei unui infractor.
Pentru a contribui la realizarea scopului în care este folosită, fotografia judiciară şi-a constituit aşadar
reguli pentru fiecare gen, presupunând folosirea unor tehnici, metode şi materiale adecvate.

Fotografia judiciară operativă. Rolul şi importanţa ei în activitatea organelor de urmărire penală

Fotografia la faţa locului este necesară nu numai bunei desfăşurări a urmăririi penale, este chiar
obligatorie, fiind prevăzută în art. 131 din Codul de procedură penală.
Fotografia judiciară este un complex de metode, procedee generale de fotografiere, utilizate în procesul
cercetărilor criminalistice de teren şi de laborator, prin adaptarea, în condiţiile cercetării, a metodelor şi
procedeelor aplicate în fotografia clasică.
Fotografia judiciară se clasifică în două mari categorii:
a) fotografia operativă de teren, şi
b) fotografia de examinare de laborator.
Fiecare din aceste două categorii se subîmpart, la rândul lor, în mai multe genuri care au metode şi
tehnici specifice.
Fotografia judiciară este, practic, imaginea pozitivă a locului faptei, a unor urme, obiecte purtătoare de
urme, corpuri delicte sau a altor elemente de fapt ce prezintă interes judiciar. Pentru realizarea
fotografiei judiciare se folosesc aparate de fotografiat care îndeplinesc următoarele caracteristici:
a) obiective interschimbabile:
b) vizare prin sistem reflex;
c) posibilităţi de prelungire a camerei obscure (burduf, tuburi sau inele prelungitoare);
d) schimbarea distanţei focale a obiectivului cu ajutorul lentilelor adiţionale etc.

 Principalele genuri ale fotografiei judiciare care se execută la faţa locului

Fotografia judiciară a locului săvârşirii faptei este o categorie a fotografiei judiciare, realizată în cadrul
cercetării la faţa locului, pentru fixarea locului săvârşirii infracţiunii, a urmelor, a obiectelor purtătoare
de urme, a celorlalte mijloace materiale de probă, efectuarea de măsurători fotografice, a realizării
anumitor activităţi de urmărire penală şi fotografie de semnalmente.
Fotografia la locul faptei poate fi clasificată în:
1. Fotografia de orientare;
2. Fotografia schiţă;
3. Fotografia obiectelor principale şi a corpurilor delicte;
4. Fotografia urmelor;
5. Fotografia detaliilor.
În executarea fotografierii locului faptei ar trebui să se respecte, pe cât posibil, ordinea corespunzătoare

48
acestei împărţiri, în felul acesta asigurându-se în mare măsură, ca nici un amănunt să nu fie uitat sau
trecut cu vederea. Acest procedeu coincide apoi şi cu rezultatele tactice ale verificării şi cercetării locului
faptei.
În funcţie de poziţia locului faptei sau de felul evenimentului, se poate întâmpla să fie necesară o
abatere de la această ordine.
O altă premisă a fotografierii corecte şi de calitate a locului faptei, este aceea că lucrătorul criminalist
căruia i s-a încredinţat această sarcină să se concentreze pe deplin asupra muncii sale, nepermiţând să
fie derutat sau impresionat de evenimentul petrecut.
Fotografia la faţa locului cuprinde folosirea unei întregi game de metode şi procedee de fotografiere.
Aceasta este determinată de:
- infracţiunea şi locul săvârşirii ei;
- condiţiile de timp în care se efectuează cercetarea;
- tehnica de care dispune;
- alegerea corectă a materialului fotosensibil;
Ţinând cont de faptul că în câmpul infracţiunii, de regulă urmele sau corpurile delicte se află pe un
anumit suport, faţă de care pot fi în contrast sau nu, precum şi de faptul că faţă de un anumit material
fotosensibil cu o anumită sensibilitate cromatică, atât urma cât şi suportul pot produce aceeaşi
impresionare, care ar duce în final la imposibilitatea distingerii urmei de fond, în situaţia în care nici
folosirea filtrelor de culoare nu ar îmbunătăţi mult contrastul, se pot alege două variante de folosire a
materialelor fotosensibile, după sensibilitatea lor cromatică:
- materialul fotosensibil să fie impresionat de culoarea urmei şi să nu fie impresionat de culoarea
suportului, caz în care pe poziţie urma va fi deschisă pe un fond închis;
- materialul fotosensibil să nu fie impresionat de culoarea urmei şi să fie impresionat de culoarea
fondului, caz în care pe poziţie urma va apare de culoare închisă iar suportul deschis .
Am făcut aceste precizări pentru că sunt anumite situaţii care impun folosirea unui material fotosensibil
cu o anumită sensibilitate cromatică, dar la care se va renunţa tocmai pentru a scoate în evidenţă unele
detalii cu ajutorul unui material cu altă sensibilitate cromatică.

1. Fotografia de orientare

Este realizată în cadrul fazei statice a cercetării la faţa locului, prin ea fixându-se imaginea de ansamblu a
locului săvârşirii infracţiunii în contextul împrejurimilor şi al raportului de poziţionare faţă de acestea .
Redă poziţia locului faptei faţă de împrejurimile acestuia.
Ea trebuie să permită orientarea după nişte puncte marcante, chiar şi însemnate în hărţi (complex de
clădiri, drumuri, linii ferate, pietre kilometrice etc.).
Specific la această fotografie, este, practic, să se utilizeze aparatul de fotografiat panoramic. Dacă nu
este la îndemână un asemenea mijloc tehnic, vom folosi metoda fotografierii panoramice (se vor lua mai
multe imagini, în continuare, care trebuie împreunate ulterior, formând o singură imagine panoramică).
Această fotografie poate fi executată şi cu un obiectiv superangular, dar în acest caz trebuie neapărat
respectate câteva principii: aparatul de fotografiat va fi aşezat perfect orizontal, pentru a nu se produce
linii răsturnate, întrerupte, deoarece părţile obiectului de fotografiat aflate mai aproape de obiectiv sunt
reprezentate deformat, mai mari decât cele depărtate de acesta, sub fotografie se va trece neapărat un

49
text prin care se atenţionează despre executarea tehnică a fotografiei, care determină impresia spaţială
inexactă.
Când locul faptei are o întindere mare, eventual fiind situat într-un teren accidentat, se alege o poziţie
ridicată a aparatului de fotografiat şi se execută fotografiile din perspectiva de sus în jos. În acest scop
pot fi folosite clădiri înalte, poduri, stâlpi şi copaci, în cazuri excepţionale folosindu-se fotografieri în linie
oblică sau verticală aeriană.
Pentru locurile faptei aflate în încăperi închise, este suficientă, de obicei, o vedere luată exteriorului
clădirii respective, cu un punct marcat din împrejurimi.
Fotografia de orientare poate fi executată în zorii zilei, la prânz, seara, noaptea, în locuri puternic
iluminate sau în locuri întunecoase, elemente în funcţie de care se aleg materialele fotosensibile.
În timpul zilei este bine să fie folosite materiale fotosensibile ortopancromatice cu sensibilitate medie,
capabile să redea proporţional în tonuri de cenuşiu, intervalele de strălucire de culoare ale câmpului
(locului) fotografiat.
În timpul dimineţii sau spre seară, când radiaţiile roşii-portocalii predomină în spectrul vizual, este bine
să se folosească materiale fotosensibile pancromatice, impresionate de aceste radiaţii.
Atunci când câmpul fotografiat prezintă intervale mari de iluminare, se vor folosi materialele
fotosensibile cu o latitudine mare de expunere.
Pe timp de ceaţă, în faţa obiectivului aparatului fotografic va fi montat un filtru galben şi se va folosi un
film cu sensibilitate mai mare.
Atunci când se execută fotografii de la distanţă mare, spre exemplu fotografii aeriene, este indicată
folosirea filmului pentru radiaţii infraroşii, radiaţii care datorită lungimii lor mari de undă au o rază mare
de acţiune şi fac să se distingă clar obiecte aflate la mari distanţe. În faţa obiectivului va fi montat un
filtru pentru „radiaţii infraroşii” (în lipsa acestuia chiar un filtru roşu închis). Pentru radiaţiile infraroşii
nici chiar o ceaţă densă nu constituie o barieră de netrecut.
De un real folos este utilizarea radiaţiilor infraroşii pentru efectuarea fotografiei de orientare în timpul
nopţii. Datorită unei lipse de surse de radiaţii infraroşii, la noi, fotografia de orientare, în general
fotografia judiciară de teren, în timpul nopţii, se execută sub surse artificiale de lumină: proiectoare,
lămpi blitz, farurile automobilelor, becuri nitrafot etc.. Materialul fotosensibil folosit într-o asemenea
situaţie este cel pancromatic, sensibil la radiaţiile emise de sursele artificiale.

2. Fotografia schiţă

Cuprinde numai locul comiterii infracţiunii, fără împrejurimi, adică partea cea mai importantă, obiectul
infracţiunii. În majoritatea cazurilor acest lucru nu va putea fi realizat cu o singură fotografiere, astfel că
locul faptei trebuie fotografiat din mai multe poziţii ale aparatului fotografic.
Fotografia schiţă poate fi unitară din poziţii contrare, încrucişată sau panoramică, după procedeele de
fotografiere aplicate.
Este recomandabil ca fotografia schiţă să fie executată de la o distanţă care să permită încadrarea
întregului loc al infracţiunii inclusiv obiectul principal.
Se execută din mai multe poziţii ale aparatului fotografic, atât pentru a se obţine o imagine completă a
locului faptei, cât şi pentru faptul că, la locul infracţiunii se găsesc, în cele mai multe cazuri, o serie
întreagă de obiecte care se suprapun, se ascund unele pe celălalte, privite dintr-o anumită poziţie, aşa

50
cum ar fi: un fotoliu în faţa unei mese, o masă în faţa unui pat, obiecte care trebuiesc poziţionate exact,
lucru realizabil tocmai prin această multitudine de cadre din poziţii diferite.
În aceste situaţii fotografiile se vor executa de la cea mai mare înălţime posibilă, altfel nu se va putea
cuprinde pe ele decât o porţiune foarte mică.
O atenţie deosebită trebuie acordată iluminării scenei infracţiunii. În încăperi, înainte de a se executa
fotografia, se va observa dacă nu cumva umbrele create de sursa de lumină artificială „ascund” anumite
obiecte care astfel nu se vor mai vedea pe fotografie.
În majoritatea cazurilor, fotografierea se va executa cu diafragmă mică, chiar 16, pentru a se obţine o
mare claritate în profunzime.
Este indicat ca şi în situaţia când se poate cuprinde scena infracţiunii într-o fotografie unitară, să se
execute mai multe fotografii din diferite unghiuri, ataşându-se la dosar cea mai reprezentativă dintre
ele.
Fotografiile de pe poziţii contrare, se execută fixând aparatul în una din extremităţile spaţiului ce
urmează a fi fotografiat. Acest loc se alege astfel ca, pe cât posibil, obiectele să nu se acopere unele pe
altele. Înălţimea de la care se ia vederea este bine să fie 1,50-1,70 m. de la sol, care este înălţimea medie
sub care văd majoritatea oamenilor. După ce s-a executat această primă fotografie, aparatul este fixat
pe partea opusă a spaţiului (pe partea contrară, de unde şi denumirea acestei metode), loc din care se
va lua o a doua vedere. De data aceasta, pe fotografie se vor imprima atât obiectele care au stat în zona
„oarbă” la prima fotografie, cât şi toate obiectele din primul aspect văzute însă din partea opusă.
Fotografia de pe poziţii încrucişate se execută atunci când, nici pe cele două fotografii de pe poziţii
contrare nu s-a reuşit a se fixa întregul spaţiu necesar.
Se va fixa aparatul într-un punct oarecare al dreptunghiului imaginar trasat în jurul spaţiului ce urmează
a fi fotografiat, ales în aşa fel ca să se cuprindă în vizorul aparatului sectorul cel mai mare posibil din acel
spaţiu şi, bineînţeles în aşa fel ca obiectele să nu se acopere unele pe altele.
După ce se ia prima vedere, se va muta aparatul de fotografiat în celălalt colţ al dreptunghiului amintit,
apoi în al treilea colţ şi în al patrulea, cu respectarea acelor condiţii de lucru ca şi la prima fotografie.
Prin această serie de patru fotografii se vor fixa în întregime, sub toate aspectele lor, obiectele de la
locul infracţiunii, amplasarea lor unele faţă de altele. Locurile de unde se execută aceste fotografii se
menţionează atât în procesul-verbal cât şi pe schiţă.
Materialele fotosensibile folosite sunt asemănătoare celor de la fotografia de orientare, prelucrarea lor
făcându-se în aceleaşi condiţii. Uneori, pentru evidenţierea clară a tuturor elementelor existente în
câmpul infracţiunii, a formei şi dispunerii acestora, materialele fotosensibile cu sensibilitate medie vor fi
prelucrate în revelatori pentru granulaţie fină, iar copierea se va face pe hârtie lucioasă normală.

3. Fotografia obiectelor principale şi a corpurilor delicte

Constituie o categorie aparte a fotografiei executate la faţa locului, având ca subiect corpurile delicte cu
care s-a săvârşit infracţiunea sau rezultate din comiterea ei, ori principalele obiecte aflate în câmpul
infracţiunii şi care au legătură cu infracţiunea (fotografia victimei, a autovehiculului care a accidentat-o,
a unui topor, cuţit cu care s-a comis infracţiunea, a unei arme de foc etc.).
Acest gen de fotografie se execută în faza dinamică a cercetării.
Fiecare obiect sau corp delict va fi fotografiat separat, de aproape, de aşa manieră ca imaginea
subiectului de fotografiat în întregime, înainte de a fi mişcate, în scop de fixare, în aceeaşi poziţie şi în

51
acelaşi loc unde au fost găsite în momentul începerii cercetării la faţa locului, ele sunt ambalate în
vederea transportării.
În această categorie de fotografie, un loc important îl ocupă fotografia cadavrului împreună cu obiectele
şi urmele din imediata apropiere. În corelaţie cu cadavrul va trebui să se redea în fotografie obiectele din
jurul lui şi amplasarea lor faţă de cadavru, petele de sânge, urmele plantare, înfăţişarea îmbrăcămintei
etc..
Acestea se fotografiază din mai multe unghiuri.
Când cadavrul este culcat pe jos, fotografia se execută din părţile laterale ale acestuia, de la distanţa la
care se va cuprinde în vizor întreg cadavrul şi obiectele din vecinătatea sa. Înălţimea de la care se
fotografiază este stabilită în funcţie de spaţiul unde fotografiem. Cea mai indicată înălţime este 1,50 –
1,70 m, pentru motivele arătate anterior. Se va evita fotografierea din partea capului sau picioarelor,
întrucât fotografiile astfel realizate vor avea mari distorsionări.
Când încăperea are o înălţime mică, singurul mod de executare a fotografiei cadavrului este după
metoda fotografierii panoramice.
Când spaţiul permite, este indicat să se execute o fotografie şi de deasupra cadavrului, astfel fixându-se
în plan orizontal o eventuală prezentare eronată a distanţelor dintre obiecte, aspectul sectorului
respectiv. Această fotografie se execută de la o înălţime de peste 2 m. fixându-se aparatul de luat vederi
în plan paralel cu planul solului pe care se găseşte cadavrul, iar perpendiculara trasă din obiectiv să cadă
în centrul sectorului ce se fotografiază. Pe o asemenea fotografie se va putea fixa în mod precis, detaliat,
întreg planul respectiv, care va apare ca pe o hartă. Această imagine se va putea lua după metodele
fotografiei la scară.
După executarea acestor fotografii, se vor imortaliza şi acele aspecte de amănunt care se pot observa
fără să fie mişcat cadavrul din loc (rupturi de pe haine, plăgi etc.) şi amplasarea anumitor obiecte sau
urme în corelaţie cu cadavrul (pistoletul de lângă cadavru, pete de sânge etc.), acestea din urmă aspecte
executându-se după metoda fotografiei la scară.
Pentru evidenţierea unor elemente ce nu pot fi observate cu ochiul liber, obiectele principale şi corpurile
delicte pot fi fotografiate sub radiaţii infraroşii sau ultraviolete. Aşa spre exemplu, sângele spălat de pe
îmbrăcămintea infractorului, de pe uşi sau duşumea, insesizabil cu ochiul liber, poate fi uşor pus în
evidenţă şi fotografiat sub radiaţii ultraviolete.

4. Fotografia urmelor
Fixează în principal, imaginea urmei cu toate caracteristicile sale identificatoare şi în subsidiar zonele
învecinate ale obiectului purtător de urme.
Fotografia urmelor este un mijloc important de fixare a mijloacelor de probă.
Cea mai mare importanţă a fotografiei urmelor constă în aceea că pentru un număr de categorii de
urme, ea este singura metodă de fixare. De exemplu: pentru urmele papilare de care sunt prinse
grăsimi, sânge, coloranţi sau substanţe similare, pentru urmele de încălţăminte de pe podele lustruite,
fenomenele de încălzire sau combustie la unele obiecte, piese de maşini mari şi netransportabile etc..
Prin ridicarea lor fotografică, atunci când se aplică în mod corect tehnicile de lucru necesare, urmele nu
sunt nici distruse nici modificate.
De aceea, o regulă de bază este ca, înainte de preluarea lor mecanică sau de altă natură, toate urmele să
fie fotografiate la scară şi fără deformare.

52
Calitatea şi succesul preluării fotografice a urmelor depinde de alegerea corectă şi diferenţiată a
materialelor fotosensibile şi a filtrelor, a modului de iluminare.
Lângă urmă se vor aşeza sau fixa tăbliţe cu numere; din fotografia de orientare şi schiţă ale locului faptei
se pot vedea apoi poziţia şi locul urmelor, din care se pot trage importante concluzii pentru anchetă.
Planul urmei trebuie să fie paralel cu planul în care se găseşte filmul din aparatul fotografic, adică axa
optică a obiectivului de luat vederi se află în unghi drept faţă de planul urmei.
Fotografiile urmelor se execută întotdeauna la scară. La urmele de adâncime trebuie acordată atenţie
aşezării riglei gradate sau a centimetrului în acelaşi plan cu urma.
Pentru fotografierea urmelor pe film de format 24x36 mm trebuie folosit, în mod exclusiv, filmul cu
granulaţie fină, deoarece în acest caz sunt necesare întotdeauna măriri, majorarea granulaţiei care apare
cu această ocazie poate diminua bogăţia de detalii a urmelor.
Sensibilitatea generală a materialului fotosensibil se alege în funcţie de contrastul urmelor.
Iluminatul este de o importanţă hotărâtoare pentru evidenţierea urmelor în fiecare caz, concret, el va fi
realizat în mod specific, individual.
Lumina naturală prezintă marele avantaj de a ilumina cu o uniformitate aproape absolută suprafeţele.
Dacă ea nu poate fi modificată după dorinţă, fiind legată de timp, o lumină difuză, asemănătoare cu
lumina zilei se poate obţine prin iradierea cu lămpi fotografice sau cu fulgerul electronic a tavanului sau
pereţilor albi ori mătuiţi, folosindu-se numai lumina reflectată pentru iluminat.
Urmele de adâncime trebuie iluminate lateral cu o lumină dirijată sub un anumit unghi, în funcţie de
plasticitatea urmei. Urmele imprimate profund trebuie iluminate cu un unghi de atac mai obtuz iar
urmele mai puţin imprimate sau proeminente cu un unghi de atac mai ascuţit al fascicolului de lumini.
Iluminarea umbrelor se realizează din partea opusă luminii principale, pentru a nu dispare cu totul
părţile urmei aflate în umbră.
Utilizarea filtrelor de contrast colorate necesită cunoaşterea efectului acestora şi anume că, un filtru de
culoare complementară culorii urmei, are proprietatea de a absorbi reflexia colorată a urmei, pentru ca
aceasta să apară pe film negativ, de culoare deschisă, iar pe pozitiv de culoare închisă, dar, pentru
fiecare gen de urme există particularităţi în fotografiere, care trebuie cunoscute şi respectate de
specialişti.

5. Fotografia de detaliu
Se realizează în cadrul fazei dinamice a cercetării la faţa locului şi prin ea se fixează imaginea izolată a
urmei, a obiectului purtător de urme, a obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii, a obiectelor produs
al infracţiunii precum şi a caracteristicilor identificatoare ale acestora (serii, inscripţii, rupturi, detaşări,
frecări, caracteristici de formă etc.).
Regulile tehnice care trebuiesc respectate în realizarea acestei fotografii sunt asemănătoare cu cele de
la „Fotografia urmelor”.

6. Fotografia de urmărire (supraveghere)

Pentru demonstrarea activităţii infracţionale a unei persoane, aceasta poate fi urmărită şi fotografiată în
cele mai diverse situaţii întâlnite: pătrunderi în locuri interzise, transmiterea sau primirea de bani, valori,
în diferite locuri: în stradă, în localuri publice, la teatru, cinema, la marginea unei păduri, în câmp etc..
Aceste fotografii pot fi efectuate de la mare distanţă prin folosirea unor teleobiective puternice (sau de

53
la o distanţă foarte mică, cu ajutorul aparatelor minuscule, ascunse).
În fotografierea de supraveghere operativă, cel sau cei fotografiaţi nu au cunoştinţă despre acest lucru.
Fotografierea de urmărire se execută, în principiu, cu asemenea aparate de fotografiat, care prin forma
şi aspectul lor camuflat sau deghizat, să nu atragă atenţia nimănui şi cu atât mai puţin celor vizaţi. În
acest scop s-au construit diferite aparate de dimensiuni mici şi chiar minuscule, care folosesc filme de
format special şi care se manevrează uşor, astfel încât să nu existe nici un impediment în faţa realizării
acestei fotografii.
Pentru a corespunde scopului urmărit, tipurile şi forma aparatelor sunt extrem de variate, începând cu
cele de forma unei brichete (tabachere, ceas, nasture, binoclu) care datorită condiţiilor tehnice optime
în care au fost realizate fac posibilă realizarea unui număr mare de imagini, într-un timp scurt, şi de
calitate ireproşabilă. La toate tipurile de asemenea aparate, obiectivele au o mare luminozitate, pentru a
se putea fotografia instantaneu şi o distanţă focală mică.
Pentru fotografierea în timpul zilei la distanţa de 300–400 m (cu teleobiectiv) se vor folosi materiale
fotosensibile ortocromatice, pancromatice sau ortopancromatice de sensibilitate medie care vor fi
prelucrate într-un revelator pentru granulaţie fină.
Când distanţa la care se fotografiază este foarte mare (1.000 – 1.500 m) este bine să se fotografieze
folosindu-se materialul fotosensibil infraroşu şi filtrul infraroşu, datorită puterii mari de penetraţie în
atmosferă a radiaţiilor infraroşii şi posibilităţii de a distinge clar subiectele fotografiate aflate la mare
distanţă.
În locuri slab iluminate, unde iluminarea se face cu surse artificiale slabe, fotografierea se face de
aproape, cu aparate minuscule ascunse, care folosesc microfilme superpancromatice cu o foarte mare
sensibilitate generală.
Întrucât aceste microfilme conţin o imagine ce va fi mult mărită, prelucrarea lor se va face într-un
revelator pentru granulaţie fină, iar copierea pe hârtie normală sau chiar contrast.
În timpul nopţii sau în locurile foarte slab luminate fotografia de urmărire va fi executată prin folosirea
filmului infraroşu şi a unei surse mai mult sau mai puţin puternice de radiaţii infraroşii, invizibile, în
funcţie de distanţă.

 Fotografia judiciară a altor activităţi de urmărire penală

În scopul descoperirii probelor, organul de urmărire penală întreprinde în activitatea de cercetare

penală, o serie de activităţi procedurale cum ar fi percheziţia, reconstituirea, prezentarea pentru
recunoaştere, în care fotografia judiciară deţine un rol deosebit de important imortalizând o serie de
fapte, acţiuni, atitudini, locuri cu o mare importanţă pentru elucidarea cauzelor penale.
Planşa realizată din vederile luate cu aceste ocazii, se anexează la procesul-verbal întocmit, constituind
împreună un important mijloc de probă.

a. Fotografia de percheziţie
Percheziţia se efectuează în limitele prevăzute de normele procesuale, în scopul descoperirii şi ridicării
diferitelor valori materiale ce prezintă importanţă pentru cauza cercetată, cât şi a persoanelor -
infractori - ce se sustrag urmăririi penale.

54
Regulile specifice de executare a fotografierilor se diferenţiază după scopul executării, timpul efectuării
percheziţiei şi locul în care se execută.
Când sunt percheziţionate persoane se realizează atât percheziţia corporală cât şi a hainelor şi obiectelor
de uz personal.
Persoana este fotografiată din faţă, cuprinzându-se în obiectivul aparatului de fotografiat în întregime
aşa cum a fost găsită îmbrăcată.
Când se găsesc asupra ei diverse valori materiale care interesează cauza penală se fotografiază atât locul
în care au fost găsite, cât şi obiectele respective.
Funcţie de locul în care se execută percheziţia, locuri închise, încăperi sau în locuri deschise, curte,
grădină etc.- fotografierea executată are diferite particularităţi.
Astfel, fotografierea în locuri închise se realizează ţinându-se cont de condiţiile de iluminare şi spaţiu. De
asemenea, având în vedere aceiaşi factori se aleg şi materialele fotosensibile de folosit.
Lipsa de spaţiu poate fi compensată folosindu-se obiective cu unghiul imaginii mai mare (obiective
superangulare). Se va acorda mare atenţie fotografierii locurilor, de cele mai multe ori ascunse în care se
găsesc diferite valori materiale, mai ales iluminării optime în vederea fotografierii.
Când se execută percheziţia în locuri deschise, problemele care se pun sunt de mai mică dificultate,
pentru realizarea fotografierii.
Luarea de vederi la locul percheziţiei, la lumina zilei prezintă dificultăţii minime. De reţinut că unele
obiecte de fotografiat aflate în umbră profundă, în nişte adâncituri în pământ sau în nişele unui zid, pot
fi luminate suplimentar faţă de lumina zilei cu ajutorul unor surse de lumină artificială ca de exemplu,
lămpi blitz sau reflectoare.
Reflexiile puternice din geamurile de la ferestre sau altor suprafeţe lucioase, pot fi mult diminuate sau
complet diminuate prin punerea în faţa obiectivului aparatului de fotografiat a unui filtru de polarizare.
Efectul cel mai favorabil poate fi obţinut prin rotirea filtrului. În caz de folosire a filtrului, timpul de
expunere va fi mărit, aproximativ dublat.
Când sunt luate vederi la locul percheziţiei, pe întuneric, în aer liber, trebuie dovedită o mare măiestrie
profesională, mai ales pentru iluminarea corespunzătoare, pentru a evita timpul de expunere exagerat,
se va da preferinţă unui material fotosensibil cu o sensibilitate generală foarte mare.
În procesul-verbal de percheziţie se fac precizări cu privire la fotografierile executate cu această ocazie,
condiţiile în care au fost realizate, materialele fotosensibile şi mijloacele tehnice folosite.
Fotografiile realizate, prezentate pe o planşă fotografică, se anexează la procesul-verbal întocmit cu
ocazia efectuării percheziţiei.

b. Fotografia de reconstituire
În cadrul reconstituirii, sunt reproduse artificial, o serie de fapte sau secvenţe ale acestora, în condiţii cât
mai apropiate de cele existente la momentul săvârşirii infracţiunii, în scopul verificării veridicităţii
anumitor împrejurări, cum ar fi: vizibilitatea, audibilitatea, posibilitatea de realizare a unor acţiuni cu
mijloacele tehnice avute la îndemână etc..
Prin fotografia judiciară, urmărindu-se regulile generale de executare ale acesteia, se vor fixa
momentele importante ale reconstituirii, astfel ilustrându-se veridicitatea acestora şi completându-se
descrierile din procesul-verbal de reconstituire.
În planşa fotografică întocmită în această situaţie, prima fotografie va fi de orientare, fixându-se pe cât

55
posibil numele străzii, numărul imobilului, porţiunea respectivă de stradă. Apoi, se vor executa fotografii
pentru fiecare din momentele principale, în ordinea desfăşurării lor. Se va acorda mare atenţie ca
infractorul să fie fotografiat de fiecare dată pe cât posibil din faţă şi de la o distanţă convenabilă, pentru
a i se distinge figura.
Trebuie bine apreciat când este necesar să se execute fotografierea la scară în vederea demonstrării
anumitor aspecte. Condiţiile tehnice de executare a fotografiei sunt aceleaşi ca la fotografia judiciară
executată la faţa locului.
Fotografia de reconstituire se poate utiliza şi în situaţia reconstituirii unui întreg din părţile lui
componente, când acestea au fost dezmembrate. De exemplu: fotografia de reconstituire a unui
document rupt, din părţile lui componente sau fotografia de reconstituire a unui cadavru din fragmente
dezmembrate.

c. Fotografia la prezentarea pentru recunoaştere

De multe ori, în instrumentarea cauzelor penale, se iveşte necesitatea recunoaşterii sau stabilirii
identităţii unei persoane, animal sau obiect, de către persoane care l-au văzut anterior, fie înainte de
săvârşirea infracţiunii, fie în momentul săvârşirii acesteia.
Prezentarea persoanei pentru recunoaştere, în scopul identificării infractorului, a victimei sau a
martorilor, se face dintr-un grup de mai multe persoane, de vârsta, talie, culoare a pielii şi tunsoare
asemănătoare.
Se execută mai întâi o fotografie a grupului de persoane între care se află şi presupusul infractor, apoi se
imortalizează momentul în care cel ce face recunoaşterea îl indică pe cel recunoscut. Este utilă şi o
fotografie executată din apropiere a celui recunoscut.
La această activitate procedurală se întocmeşte, după regulile stabilite, un proces-verbal, în care se
menţionează poziţiile executate şi la care se ataşează, ştampilându-se, fotografiile realizate.
În multe situaţii sunt necesare fotografieri ale unor obiecte care sunt date în urmărire, precum şi pentru
recunoaşterea lor ulterioară. La fotografiere trebuie să se ţină seama de următoarele:
- dacă diferite laturi ale obiectelor reprezintă forme deosebite care sunt tipice pentru caracterizarea lor,
trebuie fotografiate fiecare din laturile diferenţiate;
- dacă trebuie fotografiate mai multe obiecte, ele vor fi în mod atât de vizibil aranjate în acest scop, încât
să nu fie acoperite nici un fel de detalii. Dacă acest lucru nu poate fi realizat, ele vor fi fotografiate câte
unul;
- bijuteriile, bancnotele, monedele, vor fi iluminate în aşa fel încât să nu apară schimbate din cauza
reflexelor luminii;
- obiectele vor fi fotografiate pe un fond neutru, cum ar fi stofa sau cartonul de culoare cenuşie;
- porţelanul alb şi toate obiectele de culoare foarte deschisă, vor fi fotografiate pe fond cenuşiu sau de
culoare deschisă. Dacă se fotografiază pe fond de culoare închisă, ele apar în negativ de culoare foarte
închisă, iar fondul de culoare deschisă, la pozitivat producându-se suprapunerea iar în fotografie
obiectele se acoperă cu gri;
- lângă majoritatea obiectelor este necesar să se pună o riglă, pentru a se putea aprecia mărimea lor în
fotografie. Fac excepţie obiectele de îmbrăcăminte, articolele de larg consum din comerţ, la care este
necesar să se specifice măsurile, respectiv mărimile cele mai importante, în textul explicativ de sub
fotografie.

56
d. Fotografia de semnalmente
În activitatea desfăşurată de către organele de urmărire penală, de multe ori este de un real folos
fotografia pentru identificarea şi recunoaşterea infractorilor. Avându-se în vedere acest lucru, în
activitatea noastră de-a lungul anilor, s-a pus problema stabilirii unor reguli universale care să ducă la
uniformizarea acestui gen de fotografii.
Fotografia de semnalmente a fost propusă a fi realizată de Alphonse Bertillon în „Instructiones
signeletique” apărută în anul 1885. Harris B. Tittle a publicat în revista „Fingerprint and Identification
Magazine” apărută în 1961, articolul intitulat „History of photography in low enforcement” în care arăta
că în Franţa, în anul 1841, infractorilor li se realizau clişee sistem dagherotip, iar Andre A. Moenssens în
articolul „The origin of legal photography”, publicat în revista „Fingerprint and Identification Magazine”
din ianuarie 1962, menţionează faptul că în Belgia, între anii 1843 – 1844 au fost realizate clişee
dagherrotip deţinuţilor, clişee care există şi astăzi. Şi la noi în ţară, o serie de poliţişti şi oameni de ştiinţă
au militat pentru introducerea fotografiei de identificare în activitatea organelor judiciare. Astfel, în
„Manualul tehnic de medicină legală” apărut în 1904, în capitolul „Fotografia judiciară” dr. Nicolae
Minovici menţionează o serie de reguli ştiinţifice necesare efectuării fotografiei de semnalmente.
Referindu-se la identificarea persoanelor, autorul arată că „e cunoscută regula potrivit căreia astăzi în
antropometrie, este greu de a face o verificare….fără ajutorul unei fotografii de profil alipită la celelalte
semnalmente”.
La ora actuală, fotografia de semnalmente se execută asemănător în mai toate ţările lumii, de bază fiind
fotografia profilului drept şi fotografia din faţă. Unele ţări (S.U.A., Elveţia) au adoptat sistemul fotografiei
de semnalmente compus din trei imagini: profil dreapta, faţă şi semiprofil stânga. Acelaşi sistem este
aplicat şi pe fişele infractorilor întocmite de INTERPOL.
Acest sistem permite observarea tuturor particularităţilor, atât pe partea dreaptă cât şi pe partea stângă
a feţei persoanei fotografiate.
Având în vedere importanţa executării corecte a fotografiei de semnalmente, considerăm că este
necesar a se respecta unele condiţii legate de fond, subiect, înregistrare, iluminare, încadrare şi aparatul
de fotografiat, pe care le tratăm în cele ce urmează:

a) Fondul
Fondul pe care se conturează subiectul în momentul fotografierii, trebuie să fie neutru, unic, fără
desene, reliefuri pronunţate, în aşa fel încât, atât părţile deschise la culoare cât şi cele în culori închise
ale subiectului să fie bine diferenţiate. Din activitatea practică rezultă că fondul de culoare gri deschis
este cel mai indicat în acest caz.

b) Subiectul (persoana de fotografiat)

Pentru fotografieri de semnalmente, subiectul trebuie să fie pregătit cu atenţie. Se vor lua măsuri ca
acesta să fie pieptănat (aşa cum poartă freza de obicei) şi bărbierit (dacă nu poartă barbă sau mustaţă
de obicei). În această privinţă trebuie să fim atenţi şi să verificăm dacă nu şi-a lăsat barba şi mustaţa
după comiterea infracţiunii, tocmai pentru a nu fi recunoscut, ţinând cont de faptul că aceste două
elemente schimbă foarte mult fizionomia infractorului.
De asemenea, trebuie avut grijă ca atât la bărbaţi cât şi la femei, urechile să fie libere (să nu fie acoperite

57
de şuviţe de păr), ochii să fie deschişi, să privească înainte, iar dacă poartă ochelari de obicei, să se
fotografieze şi cu aceştia.
Pentru recunoaştere, pot fi fotografiaţi cu hainele în care au comis fapta.
Subiectul trebuie aşezat la cca. 1,5 m distanţă de fond pentru ca eventualele umbre care se formează să
cadă în afara porţiunii încadrate.

c) Tăbliţa de înregistrare
Fotografierea infractorilor pentru semnalmente trebuie făcută fixând în faţa obiectivului o tăbliţă pe
care se va menţiona data fotografierii, locul fotografierii (unitatea care o execută), numărul de
înregistrare din registrul de infractori fotografiaţi.
Aceste tăbliţe se confecţionează din metal şi folie gri de plastic, vor avea dimensiunea de 25/14 cm şi
pot fi fixate chiar pe scaunul de fotografiat.

d) Scaunul de fotografiat
În scopul obţinerii unei poziţii corecte a persoanei în timpul fotografierii, este indicat a se folosi un scaun
special destinat acestui scop. Scaunul trebuie să aibă un spătar pentru sprijin de care se poate ataşa o
tijă metalică – reglabilă, cu suport pentru susţinerea capului. Totodată scaunul trebuie să fie rotativ,
permiţând blocarea în 4 poziţii riguros exacte şi anume: pentru fotografierea din profil dreapta,
fotografierea din faţă, fotografierea semiprofilului stâng şi fotografierea profilului stâng (pentru cazuri
excepţionale).

e) Iluminarea
Pentru obţinerea unei fotografii de semnalmente în care subiectul este bine iluminat, avem nevoie de
mai multe reflectoare cu stativ şi surse de diferite intensităţi.
Iluminarea subiectului nu trebuie să fie dură, prea puternică, întrucât îl poate deranja şi închide prea des
ochii. Iluminarea cea mai bună se poate realiza numai pentru fiecare caz în parte, în funcţie de
particularităţile subiectului. Important este ca pe faţă să nu apară umbre care pot acoperi unele semne
particulare sau caracteristici. De asemenea, trebuie evitate umbrele pe fond, care nu pot permite
delimitarea exactă a conturului capului persoanei fotografiate.
Sursele de lumină trebuie aranjate cu multă grijă, în aşa fel încât să se evite iluminarea uniformă a
ambilor obraji, deoarece astfel s-ar ajunge la aplatizarea imaginii şi la eliminarea senzaţiei de
profunzime. Pentru aceasta, unul din becuri se va fixa la o distanţă ceva mai mare, iar dacă acest lucru
nu este posibil, se va folosi un bec de mai mică putere.
Dacă spaţiul nu permite distanţarea suficientă a subiectului de fond şi apar umbre supărătoare, trebuie
folosită o sursă de lumină suplimentară, plasată în spatele subiectului şi care să lumineze numai fondul,
pentru a elimina umbrele.

f) Poziţia corectă a subiectului

În momentul executării fotografierii, persoana trebuie să aibă o ţinută lejeră, să nu fie crispat, să nu
plângă, să nu facă grimase şi să nu mişte, iar ochii să fie deschişi normal şi privirea pe direcţia capului în
toate poziţiile în care se fotografiază.
Încadrarea subiectului trebuie făcută în aşa fel încât capul să ocupe ½ din clişeul fotografic, pe lungime,

58
la toate cele trei poziţii. La profil, pentru ca poziţia să fie corectă şi pentru uniformizare, capul trebuie să
fie în aşa fel aranjat încât să se vadă foarte puţin începutul sprâncenei opuse, iar linia imaginară care
uneşte unghiul exterior al ochiului cu partea superioară a făgaşului urechii drepte să formeze un unghi
de 75 grade cu verticala.
La fotografierea din faţă, trebuie să se vadă în egală măsură ambele urechi, iar capul să nu fie înclinat
spre lateral, în faţă sau lăsat pe spate.

g) Aparatul de fotografiat
Cele mai recomandate aparate pentru efectuarea fotografiei de semnalmente, sunt cele care realizează
pe peliculă imagini de format mediu 6x6, 6x9 sau 6x12 cm.
Distanţa focală a obiectivului folosit joacă un rol deosebit în realizarea fotografiei, deoarece în funcţie de
aceasta se stabileşte distanţa de la aparat la subiect (de 8x distanţa focală), pentru obţinerea unei
imagini negative de 1/7 din mărimea naturală a porţiunii fotografiate (cu excepţia aparatelor tip Leika).
Această regulă a fost stabilită pentru a obţine de pe o copie pozitivă – prin contact – toate elementele
caracteristice ale feţei la o mărime suficientă care să faciliteze recunoaşterea.

Alte recomandări
Expunerea trebuie stabilită prin probe şi, pe cât posibil, să fie mai scurtă pentru a surprinde subiectul în
poziţia dorită deoarece expunerile lungi pot face ca subiectul să clipească din cauza iluminării directe sau
să mişte.
Diafragma trebuie se fie fixată la valori mici, între 4 şi 5,6 pentru a estompa fondul şi eventualele umbre
care ar apare pe acesta.
Materialul fotosensibil trebuie ales cu grijă. Mai indicate sunt cele cu o granulaţie fină dar şi cu o
sensibilitate acceptabilă, din această categorie făcând parte filmele negative alb-negru Agfa Gevaert,
Kodak, Ilford, Orwo şi altele cu sensibilitate între 15-20 grade.
Din experienţa noastră a reieşit că rezultate foarte bune s-au obţinut folosind filmul Orwo NP 15, cu
condiţia ca expunerea să fie mai mică decât cea optimă, iar developarea să se facă într-un revelator
pentru granulaţie fină şi durata acesteia să fie prelungită cu un minut faţă de cea indicată de reţetă.
Cele trei imagini trebuie realizate pe aceeaşi bucată de hârtie fotografică, fapt pentru care la procedeul -
contact se vor utiliza trei vignete din hârtie neagră, fiecare corespunzând plasamentului imaginii
respective.
De menţionat este faptul că pentru obţinerea unor fotografii cu tonalităţi identice, expunerea la copiere
trebuie să fie constantă pentru toate cele trei imagini, iar dacă acestea sunt realizate pe bucăţi de hârtie
separate, developarea lor se va face concomitent.
În final, fotografiile celor trei poziţii trebuie să aibă dimensiunea de 5,5/115,2 cm pentru a se încadra în
locul rezervat pe anexa fişelor M.O..
Ca o ultimă regulă arătăm că este interzisă orice fel de corectare a imaginilor prim retuş, atât pe
negative cât şi pe pozitive.

 Fotografierea cadavrelor
Cadavrele neidentificate, după cum este cunoscut, se fotografiază ţinând cont de aceleaşi reguli stabilite
pentru fotografia infractorilor – faţă, profil, semiprofil.

59
Cadavrele găsite la faţa locului trebuie imediat fotografiate aşa cum au fost descoperite. Această
fotografiere se face, de regulă, de sus, iar dacă spaţiul nu permite acest lucru, se fotografiază din lateral,
dar în nici un caz dinspre cap sau dinspre picioare, întrucât apar deformări supărătoare ale subiectului.
În aceste imagini încrucişate se vor încadra şi lucrurile din preajma cadavrului, acordându-se atenţie
diferitelor arme albe sau de foc cu care s-ar fi putut comite fapta.
Totodată, se va insista asupra obiectelor de îmbrăcăminte (indicat fiind a se face o recunoaştere din
partea familiei, prietenilor, colegilor sau altor cunoscuţi). De asemenea, vor fi fotografiate cu atenţie
obiectele personale ale victimei, ca: ceas, stilou, batistă, brichetă, agendă de telefoane, briceag etc.,
precum şi semnele particulare ale victimei: tatuaje, cicatrice, lipsa unor organe, negi, aluniţe, de mare
importanţă fiind plasamentul, dimensiunile şi forma acestora.
Având în vedere că aspectul feţei cadavrului trebuie să fie asemănător cu cel al persoanei când era în
viaţă, din acest punct de vedere se ridică unele probleme.
Redarea acestui aspect este făcută prin toaletarea feţei cadavrului de către medicul legist în vederea
efectuării fotografierii post-mortem.
În cazul când cadavrului îi lipsesc ochii, aceştia se înlocuiesc cu ochi artificiali sau în cel mai rău caz, cu
tampoane de vată.
Redarea aspectului normal al feţei se poate realiza dacă se injectează sub piele cu o seringă foarte fină,
un amestec de glicerină şi apă în părţi egale, soluţie care înlătură şi rigiditatea ţesuturilor.
Buzele se colorează uşor cât o soluţie de carmin dizolvat în alcool, folosind o pensulă foarte fină.
Tăieturile ţesutului sunt cusute şi acoperite cu fond de ten, apoi pudrate în culoarea apropiată pielii
cadavrului.
Cadavrele descoperite în apă se scot numai în momentul în care putem să le şi fotografiem, deoarece în
contact cu aerul procesul de putrefacţie se accelerează vertiginos şi se degradează aspectul feţei,
reconstituirea fiind foarte mult îngreunată.
Cadavrele îngheţate se fotografiază aşa cum au fost găsite, după care se pun într-o cameră neîncălzită să
se dezgheţe treptat, executându-se apoi toaletarea şi fotografierea pentru identificare.
Cadavrele sau părţi ale acestora găsite în stare de mumificare, se introduc într-o soluţie de hidroxid de
potasiu 3% şi se ţin în aceasta până îşi recapătă aspectul natural (H. Solderman, J.L. Connel: Modern
criminal investigation ed.1962, pag. 105). După aceea, pot fi înmuiate scurt timp în apă şi conservate
într-o soluţie slabă de alcool şi formol.
Fotografierea cadavrelor pentru identificare poate fi executată la faţa locului, când aceasta nu suferă
amânare, sau înainte de efectuarea autopsiei, la Institutul medico-legal sau Servicul de medicină-legală.
În cele de mai sus am încercat să dăm indicaţiile de bază în ce priveşte fotografierea infractorilor şi a
cadavrelor, tocmai în scopul de a uniformiza aceste operaţiuni la nivelul tuturor unităţilor, apelând
totodată la lucrătorii criminalişti pentru acordarea atenţiei cuvenite acestor genuri de fotografiere a
căror calitate poate uşura procesul identificării.

Rolul şi importanţa fotografiei în activitatea de urmărire penală

Fotografia judiciară concură la ridicarea operativităţii urmăririi penale, înlesnind urmărirea infractorilor,
permiţând desfăşurarea simultană a aceleiaşi activităţi în mai multe locuri. Având la dispoziţie fotografia
de semnalmente este posibilă audierea simultană a martorilor domiciliaţi în diferite localităţi în vederea
identificării infractorilor etc.. De asemenea, fotografia judiciară fixează tabloul general al locului

60
comiterii infracţiunii aşa cum el se prezintă în realitate. Acest aspect odată fixat, reprodus prin
fotografie, nu mai poate fi modificat ulterior prin nici o altă metodă, fapt deosebit de important în
munca operativă de cercetare a infracţiunilor. Păstrând exact şi nedenaturat aspectul iniţial al locului
infracţiunii, fotografia judiciară permite ca evenimentele petrecute acolo să poată fi reconstituite
ulterior chiar de persoanele care nu au luat parte la cercetarea locului faptei (organele judecătoreşti).
Un rol deosebit are fotografia în activitatea specialistului criminalist aplicată pentru cercetarea
corpurilor delicte, a urmelor sau pentru ilustrarea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică şi a
expertizelor.
În concluzie, avantajele aplicării metodelor fotografice la cercetarea infracţiunilor, constau în:
- obiectivitatea imaginilor;
- includerea totală a obiectelor aflate în unghiul de poză;
- exactitatea înregistrării tuturor detaliilor;
- rapiditatea operaţiunilor de înregistrare a subiectelor şi rapiditatea prelucrării materialelor
fotosensibile;
- rolul probatoriu şi demonstrativ al imaginilor fotografice;
- posibilitatea multiplicării fotografiilor.
Cu toată superioritatea metodei fotografice, trebuie avute în vedere şi o serie de neajunsuri ale ei. Aşa
de exemplu, metoda fotografiei nu are aplicabilitate universală, posibilităţile ei sunt în unele privinţe
limitate. Imaginea fotografică nu poate da indicaţii despre temperatura obiectelor, miros, starea de
descompunere a cadavrelor, iar în cazul fotografiilor alb-negru despre culoare ca una din trăsăturile
importante ale obiectelor.

Folosirea şi rolul fotografiei în expertiza criminalistică

Fotografia de examinare cuprinde tehnica şi metodele fotografice aplicate în laborator, destinate
descoperirii şi studierii detaliilor invizibile sau insuficient perceptibile cu ochiul liber aflate la urme şi
corpuri delicte, în scopul ilustrării rapoartelor de expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică.
Fotografia de examinare cuprinde următoarele genuri de fotografii: macrofotografie, microfotografie,
fotografie separatoare de culori, fotografie de selectare şi repetare, fotografia în raze ultraviolete şi
infraroşii, fotografia la radiaţii nucleare, fotografia la raze X (Roentgen), fotografia prin transparenţă etc..

Organul de urmărire penală, ca de altfel şi tehnicianul criminalist, pot folosi atât fotografia de fixare cât
şi pe cea de examinare. Trăsăturile individuale ale unui obiect, corp delict puse în evidenţă de către
criminalist prin fotografia de examinare pot fi aşezate la baza raportului de constatare tehnico-ştiinţifică
sau expertizei care este un mijloc de probă. Organul de urmărire penală, cu ajutorul fotografiei fixează
probele descoperite. În scopuri operative pentru verificarea unor versiuni, poate executa chiar fotografii
de examinare.
Trebuie subliniat că în activitatea organului de urmărire penală au întâietate metodele fotografiei de
fixare, în timp ce în activitatea criminalistului un rol important îl joacă metodele fotografiei de
examinare.
Se desprinde deci, că fotografia judiciară constă dintr-un sistem de fotografieri aplicate în procesul
urmăririi penale, pentru fixarea datelor, elementelor materiale ce prezintă importanţă probatorie, cât şi
pentru examinarea probelor materiale în scopuri operative.

61
Cu timpul se lărgesc tot mai mult posibilităţile judiciare, se însuşesc noi metode de fotografie, se
perfecţionează cele vechi. Paralel cu perfecţionarea metodelor fotografiei de fixare se desăvârşesc şi
metodele fotografiei de examinare. În practica expertizei criminalistice se introduc: fotografia în radiaţii
ultraviolete şi infraroşii - obiectele sunt fotografiate din diferite unghiuri etc.. Se construieşte dispozitivul
de fotografiat obiectele, care se poate învârti în jurul axei verticale şi orizontale.

CONSTATAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ ŞI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Noţiuni introductive

În vederea îndeplinirii scopului procesului penal, organele judiciare supun spre examinare probleme
legate de urme, ori de mijloacele de probă, sens în care recurg la cunoştinţele unor specialişti sau
experţi criminalişti care le soluţionează prin intermediul constatărilor tehnico-ştiinţifice ori prin expertize
criminalistice.
Pentru conducerea şi îndrumarea activităţii de expertiză şi constatare tehnico-ştiinţifică în sistemul
judiciar, sunt important de cunoscut problemele de bază privind etapele parcurse în aceste lucrări şi
cadrul normativ în care se lucrează în domeniu.
Pentru cei interesaţi, sunt prezentate în detalii generale de expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice
criminalistice, asemănările şi deosebirile dintre acestea, astfel încât ele să poate fi folosite cât mai des în
activitatea de cercetare penală şi într-un mod legal acceptat.
Problemele ce pot fi lămurite prin expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice se doresc a fi un
ghid pentru organele de urmărire penală care dispun asemenea activităţi procesuale.

Cadrul legal al expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice

Activitatea judiciară este bazată pe identificarea infractorilor, a faptelor penale şi a vinovăţiei, a

împrejurărilor în care au fost comise acestea. Toate aceste aspecte pot fi elucidate prin expertizarea
urmelor şi mijloacelor materiale de probă ridicate în procesul complex de cercetare la faţa locului.
Regulile de descoperire, relevare, precum şi examinarea acestora în vederea determinării naturii şi
provenienţei lor revin criminalisticii.
Astfel spus, criminalistica oferă mijloacele ştiinţifice de elucidare a unor cazuri concrete, atât de natură
penală cât şi de natură civilă cu precizarea că investigarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, atât în cadrul constatării tehnico-ştiinţifice, cât şi expertizei, foloseşte aceleaşi metode, procedee,
mijloace tehnice şi tehnici de lucru.
Specialistul criminalist, sau expertul parcurge, în timpul investigării ştiinţifice, prin următoarele etape:

a) Studierea şi însuşirea obiectului lucrării

Din ordonanţa sau rezoluţia motivată emisă de organule de urmărire penală competente prin care este
dispusă lucrarea, sunt atent analizate condiţiile în care au fost descoperite, ridicate urmele şi celelalte
obiecte trimise pentru expertiză, împrejurările legate de dinamicitate care ar putea influenţa într-un fel
sau altul rezultatul final. Se verifică integritatea şi autenticitatea ambalajului, se stabileşte dacă
materialele puse la dispoziţie corespund din punct de vedere cantitativ şi calitativ cu cele enumerate în

62
actul însoţitor. Neconcordanţele stabilite vor fi menţionate în raportul de expertiză.

b) Examinarea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparat

Toate constatările făcute referitor la materialul în litigiu sunt fixate prin descriere, fotografie sau video-
filmare în cuprinsul raportului de expertiză.
Sunt evidenţiate iniţial caracteristicile generale, care conduc la identificarea de gen. De exemplu, se
stabileşte grupa de forme din care face parte desenul papilar: adeltic, monodeltic, bideltic ş.a.; tipul de
încălţăminte din care face parte cea care a lăsat urma la faţa locului: sport, militar, ş.a..
În secvenţa următoare sunt stabilite proprietăţile, caracteristicile individuale care fac posibilă
identificarea obiectului - persoanei căutate. De exemplu sunt reţinute minuţiile desenului papilar,
semnele specifice ale desenului tălpii de încălţăminte, ş.a..
Modelele de comparaţie, care sunt urme create ad-hoc, cu folosirea obiectelor presupuse că ar fi lăsat
urmele în litigiu (de la faţa locului) sunt examinate separat.
Condiţiile de prelucrare a modelelor experimentale trebuie să corespundă celor de la faţa locului.
Caracteristicile modelelor de comparaţie sunt examinate sub aspect cantitativ şi calitativ, fiind
evidenţiate un număr cât mai mare de caracteristici şi cât mai valoroase din punct de vedere al
identificării (care să fie cât mai rare, sub aspectul repetabilităţii).

c) Examinarea comparativă
Se realizează de regulă între urmele lăsate de obiectul căutat şi cele ale obiectului verificat. Sunt
evidenţiate mai întâi trăsăturile exterioare generale apoi cele individuale, care se examinează
comparativ, pe grupe specifice.
Procedeele de comparare sunt: confruntarea, juxtapunerea şi suprapunerea.
Confruntarea, ca procedeu de comparare, se poate realiza prin: statistică, cu ajutorul tabelului sinoptic,
care prezintă imaginea generală a asemănărilor sau deosebirilor proprii obiectelor comparate, pe bază
de diagramă, care permite o reprezentare a raportului poziţional dintre unele caracteristici ale
obiectelor comparate, ş.a..

d) Demonstraţia
În această etapă sunt fundamentate concluziile lucrării, prin argumentare în mai multe planuri:
- planul logicii, întemeiat pe legile generale ale gândirii;
- planul logicii metodice, bazat pe metode speciale, sistematice;
- planul criteriilor matematice care operează cu metode statistico-matematice;
- planul vizual, care se realizează pe bază de tabele sinoptice, planşe fotografice, diagrame ş.a..
În faza demonstraţiei: expertul trebuie să elucideze atât coincidenţa elementelor identificatoare, care
trebuie să predomine, cât şi diferenţele care apar.

e) Formularea concluziilor
Concluzia reprezintă răspunsul la întrebările formulate în rezoluţia motivată sau ordonanţă, precum şi
părerea ştiinţifică a expertului asupra obiectului expertizei:
Tipuri de concluzii:
- certe pozitive sau negative, când răspunsul la întrebări este fără echivoc;

63
- probabile, atunci când au un grad de incertitudine determinat de volumul de date redus pus în
evidenţă de obiectul în litigiu supus expertizei sau de valoarea scăzută a unor caracteristici proprii
obiectului în litigiu supus expertizei.
În practica expertizei, există şi situaţia de imposibilitate a rezolvării problemelor în cazul insuficienţei
caracteristicilor care pot fi puse în evidenţă cu aparatura, tehnicile de lucru şi cunoştinţele de
specialitate ale expertului criminalist.

Cadrul legal al expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice

a) Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor. Şi pentru aceste lucrări, ca şi asupra actelor

sau măsurilor procesuale, organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă, acolo unde legea prevede
aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată, efectuarea acestora.
Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă totdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi
calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul
legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.

b) Calitatea de expert sau specialist criminalist

Date privind calitatea de expert sau specialist în domeniul expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice,
regăsim atât în Codul de procedură penală (art. 118-126), D.79/1971, cât şi în Legea Contabilităţii,
Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă, O.G. 50/1997
pentru completarea O.G. 65/1994, O.G.366/1998 privind înfiinţarea Institutului Naţional de Expertiză
Criminalistică.
Astfel, expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, potrivit art.118
C.p.p., cu excepţia expertizei care urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator
de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, când, potrivit art. 119 alin. 2, organul de
urmărire penală ori instanţa de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei.
Expertul numit de instanţă, sau de organul specializat, este ales din evidenţele Tribunalelor Judeţene (în
Liste cu experţi tehnici, Tabloul Corpului experţilor contabili). Experţii din serviciile medico-legale,
laboratoarele de expertiză criminalistică, sau din institutele de specialitate, sunt de regulă promovaţi în
posturile respective pe bază de concurs, făcând parte din organigramă, ca personal specializat.

c) Domenii ale expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice.

În principiu, reglementarea juridică a expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice este următoarea, pe
domeniile principale:
Reglementările de bază privind expertizele şi constatările tehnico-ştiinţifice sunt inserate în Codul de
procedură penală, art. 64, 94, 95, 111-127, 169, 189, 190, 198, 199, 203 şi unele ordine şi dispoziţii
interne.
Pe lângă acestea, pe domenii mai sunt următoarele reglementări juridice:
– Domeniul criminalistic: – H.G. 366/2 iulie 1998 privind înfiinţarea I.N.E.C. (Institutul Naţional de
Expertize Criminalistice);
– Legea nr. 17/2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc şi muniţiilor;
– Domeniul contabil: – Legea contabilităţii

64
– O.G. 65/1994, 19 august privind organizarea activităţii de expertiză contabilă;
– O.G. 50/1997 pentru completarea O.G. 65/1994;
– Domeniul tehnic: – O.G. 2/2000;
– Domeniul medico-legal: – O.G. 1/2000.
Pentru domeniul expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice, criminalistice, mai sunt prevederi de
reglementare în O.U.G. nr. 63/2003, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi
internelor, Legea nr.218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 16 lit. g.

A. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică

Noţiunea, obiectul şi condiţiile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice.

Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, este o cercetare ştiinţifică a urmelor, a mijloacelor
materiale de probă şi a altor elemente de fapt, în scopul valorificării acelor date şi fapte pe care acestea
le conţin, le poartă, ori pe baza cărora se pot face anumite determinări, a căror stabilire şi punere în
evidenţă, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, nu suferă amânare, necesitând
folosirea cunoştinţelor unui specialist sau tehnician criminalist.
Acest procedeu probatoriu operează asupra acelor urme, mijloace materiale de probă, sau alte
elemente de fapt care prin natura, conţinutul, forma, aspectul şi mecanismul lor de creare, necesită
cunoştinţe de specialitate criminalistică şi efectuarea de operaţiuni tehnice ce depăşesc sfera de
activitate a organului judiciar.
În cadrul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, elementele şi datele cu valoare probatorie
potenţială ale urmelor şi ale mijloacelor materiale de probă care, aparent, se pot prezenta ca elemente
de probă îndoielnice sau simple indicii, sunt puse în lumină, la adevărata lor valoare, ca elemente
concludente pentru cauză, sau, dimpotrivă, înlăturate ca lipsite de importanţă.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică reprezintă o prelungire a posibilităţilor organelor judiciare,
ale părţilor şi ale altor persoane interesate de a percepe, pe baza descrierilor, analizelor, constatărilor,
demonstraţiilor şi concluziilor specialiştilor criminalişti, data şi fapta pe care altfel nu le-ar putea
cunoaşte.
Obiectul general al constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, îl poate constitui totalitatea urmelor şi
împrejurărilor cauzei judiciare care trebuie lămurite prin cercetarea ştiinţifico-tehnică.
Sub aspect formativ, la obiectul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice se disting două laturi, şi
anume:
a) Obiectul-scop, care constă în lămurirea prin folosirea cunoştinţelor de specialitate şi a tehnicii
criminalistice a unor fapte sau împrejurări ale cauzei în vederea aflării adevărului.
b) Obiectul-material, care este constituit din totalitatea urmelor, mijloacelor materiale de probă şi alte
elemente de fapt, care au legătură cu săvârşirea infracţiunii şi asupra cărora se acţionează nemijlocit în
procesul efectuării constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Legislaţia şi practica criminalistică, au consacrat următoarele cerinţe situaţionale privind dispunerea şi
efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice:
- să existe pericol de dispariţie a unor probe sau mijloace de probă;
- să existe pericol de schimbare a unor situaţii de fapt;

65
- să fie necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei;
- pericolul de dispariţie a mijloacelor de probă ori de schimbare a situaţiei de fapt să nu poată fi
înlăturat;
- pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă, sau de schimbare a unor situaţii de fapt, să nu-şi fi
produs efectul, ori să nu fi încetat de a mai exista;
- constatarea în legătură cu mijloacele de probă, sau cu situaţia de fapt în pericol de dispariţie şi,
respectiv, de schimbare, precum şi lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, să necesite
cunoştinţele unui specialist criminalist.
Din contextul acestor condiţii rezultă cu claritate faptul că ceea ce caracterizează instituţia constatării
tehnico-ştiinţifice criminalistice este urgenţa intervenţiei specialistului criminalist, determinată fie de
pericolul dispariţiei unor mijloace de probă, sau de schimbarea unor situaţii de fapt, fie de necesitatea
lămuririi cu rapiditate a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică fiind caracterizată prin urgenţă, o atenţie deosebită trebuie
acordată necesităţii de a discerne între oportunitatea de a se dispune şi a se efectua constatarea, pe de
o parte, şi realizarea fixării, ridicării şi conservării urmelor şi mijloacelor de probă în pericol de dispariţie
sau de schimbare în vederea expertizei, pe de altă parte.
Este de preferat ca dispunerea şi efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice în cazul
existenţei pericolului de dispariţie a unor mijloace de probă să se facă numai în măsura în care fixarea,
ridicarea, conservarea şi transportul la laboratorul de expertiză criminalistică a acelor mijloace de probă,
nu asigură pe deplin înlăturarea pericolului şi integritatea urmelor.
Prin natura şi caracterul său constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este o instituţie strâns legată de
actul cercetării la faţa locului şi ea se manifestă, în principal, în cadrul acestei activităţi.

Categorii de constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice

După condiţiile situaţionale care impun efectuarea constatării şi în funcţie de obiectivele a căror
realizare se urmăreşte din punct de vedere criminalistic, constatările tehnico-ştiinţifice pot fi: de fixare şi
de interpretare tehnico-ştiinţifică a urmelor.

a) Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică de fixare

Urmele ori obiectele care conţin sau poartă o urmă, celelalte mijloace materiale de probă, precum şi
unele situaţii de fapt, constituie părţi integrate ale ansamblului locului săvârşirii infracţiunii. Atunci când
există pericolul dispariţiei sau schimbării lor şi pentru ca acestea să-şi aducă aportul în aflarea
adevărului, este necesar ca de îndată ce au fost descoperite la faţa locului şi mai înainte ca pericolul să-şi
fi produs efectele, să se procedeze la fixarea lor prin constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică,
determinându-se poziţia şi starea lor, astfel încât ele să fie redate cu precizie.
Determinarea exactă a amplasării urmelor, obiectelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă
periclitate de dispariţie, în topografia locului săvârşirii infracţiunii şi în raport de celelalte elemente ale
cestuia, este necesară întrucât plasamentul şi poziţia lor nu sunt întâmplătoare, indiferente şi rupte de
aspectul locului în complexitatea lui, ci ele sunt rezultatul interacţiunii şi condiţionării reciproce a tuturor
factorilor ce s-au manifestat în procesul săvârşirii infracţiunii.

66
b) Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică de interpretare a urmelor.
Locul săvârşirii infracţiunii, atât în întregul său, cât şi în părţile sale componente, reprezintă un tablou
fidel, exact, concret şi realist al tuturor acţiunilor întreprinse şi al modificărilor produse în procesul
comiterii faptei infracţionale.
Pornind de la această premisă, „citirea" locului săvârşirii infracţiunii este de natură a fundamenta
interpretarea tehnico-ştiinţifică a urmelor infracţiunii, operaţiune prin care specialistul criminalist pune
la dispoziţie organelor de urmărire penală date cu caracter de certitudine sau de probabilitate, care pot
servi la lămurirea, în principal, a următoarelor aspecte:
- „unde” s-a săvârşit infracţiunea;
- „când” s-a săvârşit infracţiunea, caz în care se pot lămuri împrejurări privind timpul necesar realizării
actelor pregătitoare, timpul scurs de la intrarea făptuitorului la locul faptei şi până la ieşirea lui din
acesta, timpul consumării activităţilor infracţionale, inclusiv intervalul scurs până în momentul începerii
cercetării la faţa locului;
- „cum” a fost săvârşită infracţiunea, lămurindu-se astfel aspecte privind drumul parcurs de făptuitor şi
modul de acţionare a acestuia în procesul săvârşirii infracţiunii;
- „cine” a comis infracţiunea, putându-se stabili numărul autorilor şi al altor participanţi, date despre
identitatea făptuitorilor şi/sau despre înălţime, greutate, forţa lor fizică etc..
Pentru realizarea dezideratelor constatării tehnico-ştiinţifice, specialistul criminalist trebuie să
folosească cuceririle ştiinţei şi tehnicii contemporane pentru a putea lămuri pe deplin şi corespunzător
faptele şi împrejurările cauzei, astfel încât concluziile la care ajunge să fie în deplină concordanţă cu
realitatea.
De priceperea, competenţa profesională şi experienţa specialistului criminalist depinde, în mare măsură,
dacă locul săvârşirii infracţiunii, în ansamblul său, cât şi fiecare urmă în parte „vorbesc" totul despre
faptă şi făptuitor.

Metodele constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice

În procesul efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice criminalistice, datorită urgenţei şi pericolului de
dispariţie a unor mijloace de probă, sau de schimbare a unor situaţii de fapt, nu este permisă recurgerea
la unele metode complexe. În aceste cazuri se folosesc procedee verificate anterior, care corespund
nevoilor specifice existente la faţa locului. De exemplu, vor fi folosite în primul rând procedeele de
relevare a urmelor, de demonstrare a faptului că o anumită situaţie a fost într-un anumit fel creată, într-
un timp oarecare şi în anumite condiţii.
Recurgerea la metodele folosite în cadrul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice mai sunt
determinate şi de faptul că acest mijloc de probă se află, în prima etapă, în stadiul de acumulare de
fapte, obiecte şi urme, în vederea exploatării lor ulterioare, prin expertize şi alte mijloace de probă
(ascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea martorilor, reconstituiri, percheziţii etc.).

a) Metoda observării criminalistice

Ca metodă ştiinţifică se va folosi observaţia sistematico-metodică şi organizată, care se deosebeşte de
cea ocazională (întâmplătoare), ultima fiind la îndemâna tuturor.
Din principalele reguli ale observaţiei pentru constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică se evidenţiază,
ca necesare, următoarele:

67
- se observă obiectul supus constatării, cât şi interdependenţa, sau corelaţia sa cu cele din jur;
- se observă caracteristicile sale individuale şi generale, care trebuie să fie scoase în evidenţă – pentru
evitarea schimbării obiectului sau urmei, cu altele;
- pe parcursul observării nu se acţionează cu idei preconcepute pentru a se acorda, prin prima fază, o
mai mare importanţă unor caracteristici;
- timpul de observare trebuie să fie în mod egal distribuit asupra tuturor elementelor. Experimental s-a
demonstrat că majoritatea oamenilor apreciază ca fiind mai valoroase acele elemente asupra cărora
privesc mai mult şi pe care le percep la urmă;
- trebuie ca fiecare specialist să-şi însuşească tehnicile care ajută la sporirea capacităţii de observare
(lupa, microscopul, filmarea cu încetinitorul şi fotografierea).

b) Metoda experimentului criminalistic

Experimentul criminalistic poate fi împărţit în două momente principale:
- elaborarea ipotezelor de lucru – când se stabileşte ceea ce trebuie să se modifice ca să se obţină un
anumit rezultat;
- realizarea efectivă a modificărilor propuse, observarea urmărilor produse şi legătura lor cu ipoteza de
lucru propusă.
În cadrul constatărilor tehnico-ştiinţifice se vor folosi de regulă experienţe simple, impuse de urgenţa
rezolvării cazului, rezultând ca obligaţie pentru fiecare specialist să efectueze asemenea experienţe
diversificate pe toată durata activităţii lor, ocazie cu care îşi vor desăvârşi deprinderile în executarea
unor procedee.

c) Metoda clasificării criminalistice

Rezultatele obţinute cu ajutorul observaţiei şi experimentului vor trebui interpretate în vederea realizării
unei determinări sistematice, aptă de a fi folosită în procesul identificării criminalistice. La finalul
constatării nu trebuie să evidenţieze numai faptul că s-a relevat o urmă, ci să se dea cât mai multe
clasificări care să ajute organul de urmărire penală, să aprecieze dacă concluzia poate folosi în
continuare la identificarea făptuitorului.

d) Metoda măsurării criminalistice

Măsurarea criminalistică este metoda prin care se evaluează o cantitate oarecare (dimensiune, greutate,
număr de caracteristici necesare, amplitudinea ramurilor unui grafic etc.).
Această metodă a fost perfecţionată continuu în Criminalistică, începând cu tehnicile de fotografiere
metrică, cântăririle de fineţe cu balanţe analitice sau electronice, dimensionarea cu ajutorul
microscopului, precum şi prin măsurarea indirectă (de exemplu, lungimea focală, filmare).
Teoria cunoaşterii, cere pentru măsurare trei componente:
- obiectul de măsurat;
- etalonul măsurii;
- raportul dintre etalon şi obiectul de măsurat.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică va fi mai utilă şi implicit mai bine efectuată, dacă obiectului
de măsurat îi sunt scoase în evidenţă cât mai multe trăsături cantitative de naturi diferite (dimensiunea
şi greutatea), precum şi cele ale întregului cât şi ale părţilor sale componente cu precizarea că obiectul

68
de cercetare trebuie măsurat şi în corelaţie cu obiectele sau urmele din jur deoarece plasarea constantă
a unui element într-o anumită interdependenţă prezintă, în criminalistică, o valoare de identificare
deosebită.

Specialiştii criminalişti care pot efectua constatări tehnico-ştiinţifice

Specialistul sau tehnicianul care este folosit de către organul de urmărire penală pentru efectuarea unei
constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice, posedă experienţa şi cunoştinţele necesare în diverse
domenii ale criminalisticii, cum ar fi: traseologia, balistica, dactiloscopia, fotografia judiciară, fizica,
chimia judiciară, fonetica, biologia, antropologia judiciară etc., cu ajutorul cărora poate contribui la
lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aceste cunoştinţe trebuie să fie esenţiale şi să
depăşească, prin caracterul şi profunzimea lor, posibilitatea de a fi lămurite de însuşi organul de
urmărire penală în cadrul atribuţiunilor sale de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor şi a
altor mijloace materiale de probă. În acelaşi timp, specialistul este chemat să efectueze constatarea
tehnico-ştiinţifică, chiar dacă organul care a dispus-o posedă cunoştinţele de specialitate necesare, dar
se găseşte într-o situaţie de incompatibilitate.
Organul de urmărire penală, la rândul său, trebuie să posede necesarul de cunoştinţe din fiecare ramură
a criminalisticii pentru ca, în funcţie de necesităţi, să ştie în ce situaţie poate dispune efectuarea unei
constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice, ce întrebări să formuleze pentru specialiştii respectivi, în ce
fel să verifice şi să aprecieze concluziile constatării.
Calitatea de specialist sau tehnician criminalist trebuie înţeleasă în dublu sens, şi anume, procesual şi
tehnic.
Sub aspectul procesual, cel chemat să efectueze constatarea tehnico-ştiinţifică devine specialist, sau
tehnician din momentul în care s-a dispus participarea sa la rezolvarea problemelor de specialitate.
Dispunerea şi motivarea trebuie să fie făcută însă, sub formă scrisă, prin rezoluţie motivată.
Sub aspect tehnic, calitatea de specialist, sau tehnician criminalist, poate fi confirmată prin diplome,
certificatul sau dovada prin care se atestă specialitatea sa, ori prin confirmarea scrisă a pregătirii sale de
către instituţia unde îşi desfăşoară activitatea cel în cauză, calitate atribuită, de regulă, pe bază de
examene, atestare sau alte forme de şcolarizare, verificare ori recunoaştere a cunoştinţelor de
specialitate.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică se efectuează de către specialiştii, sau tehnicienii din
unităţile de poliţie (în dactiloscopie, balistică, traseologie, grafică documente, biologie, chimie, fotografii,
tehnică, auto, etc.).
Specialiştii criminalişti din cadrul organelor de poliţie sau justiţie, au calitatea de specialişti, în temeiul
faptului că funcţionează ca atare în aceste instituţii, calitate care le conferă dreptul de a efectua şi
constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Dacă specialistul criminalist însărcinat cu efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice, socoteşte că
materialele puse la dispoziţie, ori datele indicate sunt insuficiente, are dreptul şi obligaţia de a comunica
aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor.
De asemenea, specialistul sau tehnicianul criminalist are dreptul de a cere organului de urmărire penală
de a asigura prezenţa învinuitului sau a inculpatului, pentru a putea fi examinat.
Specialistului nu-i pot fi atribuite şi nici el nu-şi poate aroga atribuţii de organ de urmărire penală sau de
control, nici să opereze asupra altor materiale decât cele puse la dispoziţie de organul de urmărire

69
penală.
Obligaţiile specialistului, sau ale tehnicianului criminalist constau, în principal, în următoarele: de a
efectua, reface sau completa lucrarea în termenul prevăzut, de a conserva urmele şi mijloacele
materiale de probă prin metode şi procedee criminalistice (cu excepţia cazurilor când prin metoda
utilizată este inevitabilă consumarea probei), de a clarifica cu obiectivitate şi urgenţă întrebările ce i s-au
pus, de a sugera noi modalităţi de soluţionare, în continuare, a problemelor de specialitate.

B. Expertiza criminalistică
Conform art. 116 din Codul de procedură penală, când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale
cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală,
ori instanţa de judecată dispune la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Expertiza criminalistică, este activitatea de cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de
probă, în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanţelor, sau
fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri ori schimbării intervenite în conţinutul, structura, forma
şi aspectul lor.
În funcţie de domeniul în care se face investigaţia ştiinţifică, expertizele pot fi:
• expertize medico-legale, care au ca obiect de investigare corpul uman;
• expertize tehnice, cu obiect de cercetare în domeniul tehnic (auto, naval, minerit, s.a.);
• expertize contabile care investighează documente şi situaţii contabile;
• expertize criminalistice, care se pot subdiviza, după obiectul cercetării ştiinţifice, într-o multitudine de
subramuri:
– expertiza urmelor lăsate de mâini;
– expertiza urmelor lăsate de picioare;
– expertiza urmelor lăsate de buze;
– expertiza urmelor de dinţi;
– expertiza urmelor lăsate de urechi, nas şi alte părţi ale feţei;
– expertiza urmelor sonore ale vocii şi vorbirii în limba română;
– expertiza scrisului în limba română;
– expertiza scrisului dactilografiat;
– expertiza nodurilor şi legăturilor;
– expertiza urmelor de sânge;
– expertiza urmelor de salivă;
– expertiza urmelor de spermă;
– expertiza urmelor de natură piloasă;
– expertiza urmelor osteologice;
– constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului;
– expertiza sistemelor de încuietori;
– expertiza instrumentelor de spargere;
– expertiza pentru reconstituirea obiectului întreg din părţile sale componente;
– expertize traseologice diverse: stabilirea tăierii, ruperii unor metale, materiale lemnoase, cauciucate,
ş.a.; modificarea plumburilor tip CFR (sigiliu); părţi rulante ale anvelopelor mijloacelor de transport;
urme de avariere pe vehicule, ş.a.;

70
– expertiza armelor şi muniţiilor;
– expertiza materialelor textile;
– expertiza coloranţilor;
– expertiza peliculelor de vopsea;
– expertiza substanţelor toxice şi stupefiante;
– expertiza produselor medicamentoase;
– expertiza solurilor;
– expertiza maselor plastice;
– expertiza produselor petroliere;
– expertiza probelor metalice, a cioburilor de sticlă, a cenuşelor.

C. Asemănări şi deosebiri între expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică

 Asemănări

a) Ambele constituie procedee ştiinţifice de probaţiune, prin care sunt puse în slujba aflării adevărului în
procesul judiciar, mijloacele şi metodele tehnico-ştiinţifice şi cunoştinţele criminalistice fundamentate,
pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţelor tehnice, ştiinţelor naturii şi altor ştiinţe.
b) Expertiza criminalistică, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, au acelaşi obiect - scop, şi
anume, lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei în vederea aflării adevărului, atunci când, pentru
aceasta, sunt necesare cunoştinţele expertului, specialistului sau tehnicianului criminalist.
c) Expertiza criminalistică, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, au de regulă, acelaşi obiect
material care poate fi: obiecte care conţin, sau poartă urme ale faptei săvârşite, obiecte care au fost
folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, obiectele care sunt produsul
infracţiunii, precum şi orice alte obiecte sau urme care pot servi la aflarea adevărului în cauză.
d) Atât expertiza, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, sunt efectuate de persoane care au
calitatea de criminalişti şi care sunt experţi specialişti sau tehnicieni, după cum sunt desemnaţi să
efectueze o expertiză sau o constatare tehnico-ştiinţifică.
Poziţia specială a criminalistului este conferită în principal de faptul că:
- posedă o pregătire specială în acest domeniu;
- participă, atunci când organul de urmărire penală dispune, la cercetarea la faţa locului a faptelor
infracţionale şi a evenimentelor deosebite, la efectuarea reconstituirilor, a percheziţiilor şi a altor
activităţi de urmărire penală;
- efectuează expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice care prin specificul lor depăşesc
limitele purei tehnicităţi, sau specialităţi din diferite domenii, criminalistul adaptând, dezvoltând şi
perfecţionând metodele şi tehnicile acestora în metode şi tehnici proprii, puse în slujba luptei contra
criminalităţii.
e) Expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, sunt activităţi ce se execută la
dispunerea lor de către organele judiciare.
f) Consemnarea într-un raport scris a activităţilor şi concluziilor expertizei criminalistice şi ale constatării
tehnico-ştiinţifice criminalistice.

71
g) Expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică sunt mijloace de probă cu
aceeaşi valoare.

 Deosebiri

a) Din punct de vedere al condiţiilor care determină efectuarea expertizei şi a constatării tehnico-
ştiinţifice criminalistice.
În cazul expertizei criminalistice, condiţia de bază a efectuării acesteia o constituie situaţia când
lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, necesită intervenţia de
specialitate a laboratorului de expertiză criminalistică ori a Institutului de Criminalistică.
Această intervenţie se impune şi se realizează atât sub aspectul cunoştinţelor de specialitate ale
experţilor criminalişti ce încadrează aceste laboratoare şi institute, cât şi al tehnicii criminalistice din
dotare.
Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, spre deosebire de expertiza criminalistică, se efectuează de
către un specialist sau tehnician atunci când, în afară de condiţia de bază a necesităţii lămuririi de către
specialiştii criminalişti a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, se impune urgenţa intervenţiei
specialistului criminalist, datorată fie pericolului de dispariţie a unor mijloace materiale de probă sau de
schimbare a unor situaţii de fapt ce trebuie amânate, fie necesităţii lămuririi imediate a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei.
b) Din punct de vedere al celor desemnaţi pentru efectuarea expertizei criminalistice şi a constatării
tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Expertiza criminalistică se efectuează întotdeauna în laboratoarele de expertiză criminalistică ori în
laboratoarele de specialitate ale institutelor de criminalistică (din Inspectoratul General al Poliţiei
Române sau Institutul Naţional de Expertize Criminalistice).
Expertiza criminalistică fiind prin definiţie o activitate de laborator, la rezolvarea problemelor se folosesc
cele mai avansate metode şi tehnici de lucru oferite de aparatura din dotarea acestuia, pe când
constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică se efectuează, dimpotrivă, de specialiştii criminalişti şi de
cele mai multe ori la faţa locului şi cu tehnica criminalistică ce permite asemenea deplasări.
Concluziile constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice sunt fundamentate de reguli numai pe
constatările şi determinările ce pot fi făcute la faţa locului şi numai rareori, când situaţia permite şi pe
analize făcute în laborator, sau cu aparatura de laborator care poate fi transportată şi utilizată la faţa
locului.
c) Din punct de vedere al metodelor folosite de expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică
criminalistică.
Expertiza criminalistică de identificare sau de stabilire a apartenenţei la gen, foloseşte întotdeauna
metoda comparaţiei în cadrul căreia se realizează examinarea concomitentă a elementelor de
asemănare şi de deosebire pe care le prezintă materialul în litigiu şi materialul model de comparaţie.
Prin natura sa, constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, de regulă, nu foloseşte metoda comparaţiei,
ea fiind prin excelenţă o activitate de examinare în scopul constatării, ce are ca obiect de examinare
numai urma descoperită la faţa locului, fără model de comparaţie.
d) Din punct de vedere al caracterului raportului scris ce se întocmeşte la terminarea expertizei şi a
constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice.

72
Raportul de expertiză criminalistică, deşi este redactat de un anume expert, sau de experţi din cadrul
laboratorului de expertiză desemnaţi să efectueze lucrarea, el nu este actul propriu al expertului ci este
actul laboratorului de expertiză, sau al Institutului de Criminalistică ce l-a delegat şi care asigură valoarea
ştiinţifică a lucrării şi poartă răspunderea ei.
Spre deosebire de expertiza criminalistică, în cazul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, raportul
de constatare este actul personal al specialistului sau tehnicianului criminalist întocmit şi semnat în
nume propriu de acesta, care prin calitatea şi specialitatea sa dă girul ştiinţific lucrării. Specialistul sau
tehnicianul criminalist, sunt pe deplin răspunzători pentru întreaga constatare.
e) Din punct de vedere al posibilităţii de efectuare a unei noi expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice
criminalistice.
Natura, caracterul şi scopul expertizei criminalistice permit ca, atunci când prima expertiză nu a folosit
metode total distructive ale mijloacelor materiale de probă, să se poată efectua o nouă expertiză
criminalistică având acelaşi obiect.
Efectuarea unei noi expertize criminalistice se poate face, în aceleaşi condiţii şi atunci când în cauză au
fost făcute mai multe expertize cu acelaşi obiect.
În ceea ce priveşte constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, de regulă, repetarea constatării nu mai
este posibilă întrucât prin excelenţă este o activitate caracterizată de urgenţă datorită pericolului ce
ameninţă obiectul material al constatării, sau iminenţei lămuririi imediate a unor fapte cu privire la
cauză.
Atunci când situaţia permite, se pot totuşi efectua completarea constatării sau refacerea ei. Probleme ce
pot fi lămurite prin expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Aceste probleme sunt practic răspunsurile care pot fi date la întrebările organului de urmărire penală,
sau instanţei de judecată, formulate în actul procedural de dispoziţie (rezoluţie motivată în cazul
constatării tehnico-ştiinţifice şi ordonanţă în cazul expertizei).

TIPURI DE EXPERTIZE CRIMINALISTICE

Expertiza urmelor lăsate de mâini

a) pe corpul omenesc – are temeiul în capacitatea ţesutului viu de a reacţiona la stimuli externi şi de a
apăra, pentru un interval de timp, semnele modificărilor morfologice externe declanşate de reacţiile de
apărare. Mâna ca factor creator de urme, generează modificări diferite, după cum sunt angajate unele
sau altele dintre părţile componente ale structurii sale anatomice, datorate forţelor de lovire, apărare,
rotaţie, smulgere, zgâriere etc..
Se pot efectua următoarele expertize:
- expertiza antropometrică;
- expertiza odonto-stomatologică;
- expertiza radiologică;
- expertiza antropologică;
- expertiza de anatomie comparată.

b) pe obiecte: are fundamentul ştiinţific în proprietăţile desenelor papilare, şi anume: unicitatea şi

73
fixitatea acestora.
Problemele ce se pot rezolva constau în stabilirea:
- tipul, subtipul şi varietatea urmei;
- dacă urma este palmară sau digitală;
- regiunea palmară şi mâna de la care provine urma;
- falangeta, degetul şi mâna care au creat urme;
- dacă numărul şi calitatea caracteristicilor individuale din urmă permit identificarea persoanei care a
lăsat-o;
- mecanismul de formare a urmei;
- vechimea urmei;
- dacă urma în litigiu a fost creată de persoana de la care s-au prelevat amprente pentru comparaţie sau
de persoanele incluse în cartoteca monodactilară.

Expertiza urmelor lăsate de picioare – are la bază proprietăţile desenelor papilare care acoperă talpa, ce
sunt caracterizate prin unicitate şi fixitate.
Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele ce se pot efectua, permit stabilirea următoarelor date:
a) când se prezintă numai urma:
- sexul, greutatea şi vârsta aproximative, ale persoanei care a creat urma;
- particularităţile anatomopatologice ale persoanei care a creat cărarea de urme;
- piciorul şi regiunea acestuia care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei;
- vechimea aproximativă a urmei.

b) când se prezintă urma şi modele de comparaţie:

- dacă urma în litigiu a fost creată de planta piciorului persoanei de la care s-au prelevat amprente
pentru comparaţie;
- regiunea plantei care a creat urma.

Expertiza urmelor lăsate de buze – are la bază individualitatea categorică a desenelor coriale şi
stabilitatea în timp a caracteristicilor individuale ale desenelor coriale.
Date ce se pot obţine prin constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize ce se pot efectua, sunt:
a) când se prezintă numai urma:
- numărul persoanelor care au creat urmele;
- sexul şi vârsta aproximativă ale persoanei care a creat urma;
- tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- malformaţiile congenitale sau dobândite existente pe buze;
- mecanismul de formare a urmei de buze;
- urmele materie adiacente, care au înlesnit crearea urmei.
b) când se prezintă urma şi modele de comparaţie:
- dacă urma în litigiu a fost creată de buzele de la care s-au prelevat modele de comparaţie;
- regiunea buzei care a creat urma.

74
Expertiza urmelor de dinţi
a) Pe corpul uman – este reprezentat de capacitatea aparatului dento-alveolar de a însuma proprietăţi
ca: unicitatea, stabilitatea relativă, individualitatea şi reflectivitatea ce se conjugă cu capacitatea
ţesuturilor de a reacţiona definitiv la agresiunea mecanică şi biologică.
Datele ce se pot obţine prin constatările şi expertizele criminalistice dispuse, sunt:
• când se prezintă numai urma:
- dacă urma de dinţi este de natură umană sau animală;
- sexul şi vârsta aproximativă ale persoanei care a creat urma de dinţi;
- tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- caracteristicile specifice danturii care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei;
• când se prezintă urma şi modele de comparaţie:
- dacă urma de dinţi a fost creată de persoanele de la care s-au prelevat modele de comparaţie;
- grupul de dinţi care a creat urma.

b) Pe obiecte – au aceleaşi caracteristici generale şi individuale ca şi cele lăsate pe corpul uman, cu

excepţia urmelor striaţii lăsate pe obiectul primitor, constituit din material cu plasticitate:
• când se prezintă numai urma, se poate stabili:
- numărul de persoane care a creat urmele;
- sexul şi vârsta aproximativă ale persoanei care a creat urma;
- tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- caracteristicile danturii care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei;
- tratamentul stomatologic şi stadiul în care se găseşte;
• când se prezintă urma şi modele de comparaţie:
- dacă urmele de dinţi au fost create de vreuna dintre persoanele de la care s-au prelevat modele de
comparaţie;
- regiunea dentară care a creat urma.

c) Reconstituirea fizionomiei după urmele dinţilor – are la bază relaţia dintre modelul morfologic al
dentiţiei şi conformaţia cranio-facială.
Rezultatele ce se pot obţine, sunt:
• când se prezintă numai urma:
- sexul şi vârsta aproximativă a persoanei;
- tipul şi subtipul antropologic;
- anomaliile dentare;
• când se prezintă urma, modele de comparaţie şi fotografia persoanelor suspecte:
- dacă desenul realizat după urma de muşcătură prezintă aceleaşi semnalmente cu una din fotografiile
aparţinând persoanelor suspecte.

Expertiza urmelor lăsate de urechi, nas şi alte părţi ale feţei, poate stabili:
a) când se prezintă numai urmele:

75
- numărul persoanelor care au creat urmele;
- sexul, vârsta şi înălţimea aproximativă ale persoanei care a creat urma;
- malformaţiile prezentate de urechi, nas sau porţiunea feţei purtătoare de riduri;
- mecanismul de formare a urmei şi vechimea aproximativă;
b) când se prezintă şi modele de comparaţie:
- când urmele de ureche sau riduri au fost ori nu create de persoane de la care s-au prelevat modele de
comparaţie.

Expertiza urmelor sonore ale vocii şi vorbirii în limba română, are la bază:
- stabilitatea pe care o prezintă vocea şi vorbirea în toată perioada vieţii adulte până la bătrâneţe;
- diferenţa existentă, de la o persoană la alta, în construcţia aparatului fono-respirator;
- particularităţi prezentate de funcţia fonatorie;
- particularităţi determinate de unele maladii ale aparatului fono-respirator.
Datele ce se pot obţine, sunt:
a) când se prezintă numai fonograma în litigiu:
- autenticitatea fonogramei în litigiu;
- numărul de persoane care au vorbit;
- apartenenţa la gen a persoanei;
- stabilirea cu aproximaţie, a vârstei şi profesiei;
- determinarea zonei în care s-a născut sau a trăit vorbitorul;
- unele maladii ale aparatului fonorespirator;
- ziua şi ora la care a avut loc discuţia;
- modul în care a fost falsificată fonograma în litigiu.
b) când se prezintă fonograma în litigiu şi modele de comparaţie:
- dacă vocea şi vorbirea în litigiu aparţin persoanei de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.

Expertiza scrisului în limba română – are la bază individualitatea scrisului exprimată în caracteristicile de
ansamblu (generale) şi ale celor de detaliu (individuale).

a) în cazul scrisului cursiv, pe baza expertizei grafice se poate stabili:

• când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- numărul de persoane care au scris;
- stabilirea orientativă a sexului scriptorului;
- stabilirea orientativă a vârstei şi profesiei scriptorului;
- dialectul, subdialectul sau graiul folosit în scris;
• când se prezintă scrisul în litigiu şi modele de comparaţie:
- dacă scrisul în litigiu a fost executat de persoane de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.
b) scrisul executat prin imitarea caracterelor tipografice – are la bază caracteristici care, luate în
ansamblul lor, constituie baza identificării autorului scriptural;
c) scrisul cursiv deghizat – are la bază unele caracteristici generale şi individuale de apreciere a
deghizării;
d) scrisul cursiv alterat din cauza unor stări patologice – are la bază caracteristicile care apar la scrisurile

76
bolnavilor psihic, în scrisul persoanelor în vârstă, precum şi cel executat sub influenţa băuturilor
alcoolice, se poate stabili cu aproximaţie faptul că scriptorul este bolnav sau nu;
e) scrisul de mână executat pe suporturi şi cu instrumente scripturale atipice – are la bază modificările
suferite, generate de faptul că intervin o serie de factori care creează persoanei unele greutăţi în
redarea stereotipului dinamic caracteristic, obligând-o la eforturi suplimentare. Totuşi, cu modele de
comparat luate de la persoanele bănuite, se poate stabili autorul scrisului pe baza comparării;
f) expertiza semnăturilor – poate răspunde la următoarele întrebări:
• când se prezintă numai semnătura:
- autenticitatea semnăturii;
- falsul executat prin imitare liberă;
- falsul imitat de pe model;
- falsul prin deghizarea propriei semnături;
- falsul unei semnături pe baza caracteristicilor existente în textul unui manuscris;
- falsul semnăturii prin copiere;
• când se prezintă semnătura în litigiu şi modele de comparaţie:
- dacă semnătura în litigiu a fost executată de persoane de la care s-au relevat modele de comparaţie;
g) expertiza pentru stabilirea asemănărilor între un scris iniţial şi cel efectuat ulterior pe acelaşi
document;

h) expertiza pentru reconstituirea documentelor rupte, şterse, arse, carbonizate, spălate chimic etc. şi
descifrarea textelor de pe acestea;

i) expertiza pentru evidenţierea textelor acoperite cu tuş, cerneală etc.

j) expertiza pentru evidenţierea scrisului executat cu cerneluri invizibile şi identificarea substanţelor

folosite la aceasta;

k) expertiza pentru stabilirea textului iniţial după traseele de apăsare;

l) expertiza pentru stabilirea vechimii unui document în raport de antet, facsimilele impresiunilor
ştampilelor, hârtie, filigran, timbre fiscale etc. şi analiza suportului pe care s-a scris;

m) expertiza pentru stabilirea falsificării ştampilelor prin confecţionarea manuală sau prin alte metode,
precum şi stabilirea autenticităţii impresiunilor acestora;

n) expertiza pentru stabilirea succesiunii traseelor unor scrisuri sau ale unor scrisuri faţă de traseele
impresiunii ştampilei ori semnăturii;

o) expertize pentru stabilirea falsului de bancnote şi modul de falsificare.

Expertiza scrisului dactilografiat în scopul identificării dactilografului

- are la bază imprimarea unor caracteristici generale sau individuale a personalităţii sale în textul

77
realizat.
Probleme ce se pot rezolva sunt:
• când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- dacă documentul este scris la una sau mai multe maşini;
- tipul, modelul şi marca maşinii de scris;
- gradul de pregătire profesională a dactilografului;
- gradul de pregătire culturală a dactilografului;
- profesia dactilografului (cu aproximaţie);
• când se prezintă scrisul în litigiu şi modele de comparaţie:
- dacă scrisul de maşină în litigiu a fost sau nu dactilografiat de persoana de la care s-au prelevat
modelele de comparaţie.

Expertiza modurilor şi a legăturilor – are la bază învăţarea modului de executare a unui nod nou, sau a
unei legături, de către o persoană la locul său de muncă şi exersarea repetată a acestei acţiuni.
Prin expertiză sau constatare tehnico-ştiinţifică se poate stabili:
• când se prezintă numai nodul sau legătura în litigiu:
- numărul probabil a persoanelor care au executat nodurile sau legăturile găsite la faţa locului;
- profesia probabilă a persoanei care a executat nodul sau legătura;
- poziţia probabilă a făptuitorului faţă de victimă în momentul executării modului sau legăturii;
- scopul în care a fost executat nodul sau legătura;
• când se prezintă nodul sau legătura şi modele de comparaţie:
- dacă nodul sau legătura în litigiu prezintă asemănări cu modelele de comparaţie.

Expertiza urmelor de sânge se dispune:

- pentru stabilirea speciei fiinţei;
- pentru stabilirea grupei sangvine;
- pentru stabilirea sexului.

Expertiza urmelor de salivă

Expertiza urmelor de salivă, are la bază proprietăţile secretoare ale organismului şi capacitatea
fitoaglutinelor de a pune în evidenţă antigelul H.1.
Determinările ce se pot efectua sunt:
• când se prezintă numai urma de salivă:
- prezenţa urmei de salivă pe obiectul ridicat de la locul faptei;
- dacă este de natură umană sau nu;
- statusul secretor sau nesecretor al persoanei care a creat urma;
- grupa sangvină a persoanei care a creat urma;
- mecanismul de formare a urmei de salivă;
• când se prezintă urma de salivă şi modele de comparaţie:
- provenienţa probabilă a urmei de la persoana suspectă.

Expertiza urmelor de spermă

78
Expertiza urmelor de spermă are la bază prezenţa în limitele fiziologice, la nivelul spermatozoidului, a
numeroase elemente de variabilitate relevabile pe parcursul examinărilor. Un plus de individualitate îl
conferă examinarea şi interpretarea modificărilor patologice.
Determinările ce se pot efectua, sunt:
• când se prezintă numai urma:
- natura urmei;
- specia căreia îi aparţine;
- caracterul secretor sau nesecretor;
- grupa sangvină;
- numărul de persoane care au lăsat urme de spermă;
- starea de sănătate a acestora;
- timpul aproximativ scurs din momentul ejaculării;
• când se prezintă urma şi modele de comparaţie:
- dacă spermatozoizii în litigiu aparţin persoanei de la care s-au prelevat modele de comparaţie.

Expertiza urmelor de natură piloasă

Expertiza urmelor de natură piloasă are la bază structura macroscopică şi microscopică a firelor şi
fibrelor, cât şi a microelementelor relative la grupele sangvine şi la alte proprietăţi biochimice.
Determinările ce se pot efectua sunt:
• când se prezintă numai urma de natură piloasă;
- natura firului de păr;
- zona corpului din care provine firul de păr;
- modul de detaşare a firului de păr;
- aprecierea aproximativă a vârstei, după existenţa sau inexistenţa pigmenţilor din zona corticală;
- degradarea specifică a firului de păr în litigiu;
- boala de care suferă subiectul, dacă e cazul;
- caracteristicile generale şi individuale pe care le prezintă firul în litigiu;
- dacă persoana de la care provine firul de păr lucrează într-o zonă contaminată şi elementul de bază al
contaminării;
- în cazul intoxicaţiilor, se stabileşte corelaţia între nivelul ridicat al concentraţiei de As. Hg. şi Te,;
- determinarea sexului persoanei;
- concentraţia a cel puţin două elemente din firul de păr;
- grupa sangvină a persoanei de la care provine (dacă firul de păr are lungimea minimă de 6 cm.);
• când se prezintă urma de natură piloasă şi modele de comparaţie;
- dacă firul de păr ridicat de la faţa locului prezintă asemănări cu firul persoanei de la care s-au recoltat
modelele de comparaţie.

Expertiza urmelor osteologice

Expertiza urmelor osteologice, are la bază formele specifice ale reliefului osos, structura interioară,
rezistenţa, elasticitatea şi compoziţia chimică.
Problemele ce se pot rezolva sunt:
a) determinarea vechimii osului – are la bază fluorescenţa ţesutului osos, capacitatea de colorare a

79
osului, modul în care se realizează decalcifierea cu acid azotic, determinarea comportamentului N. total
şi a grăsimii totale şi existenţa fracţiunilor solubile în tetraclorura de carbon;
b) determinarea sexului şi taliei persoanei după schelet;
c) stabilirea vârstei – după apariţia dentiţiei, a mugurilor dentari, prezenţa punctelor de osificare,
caracteristicile anatomice ale osului, sudarea suturilor etc.;
d) reconstituirea fizionomiei după craniu – are la bază corespondenţa funcţională dintre craniu şi
ţesuturile noi, şi variabilitatea lor de grupă.
Prin expertiză se poate reconstitui fizionomia, punându-se la dispoziţie mulajul pentru identificarea
persoanei şi, când i se prezintă şi fotografii, poate stabili persoana căreia îi aparţine craniul.

Expertiza de portret (după fotografie sau film)

Expertiza de portret are la bază individualitatea certă invariabilă şi obiectivă, caracteristică fiecărei
persoane în parte, care acumulează în timp mutaţii de ordin fiziologic, inerente dezvoltării biologice,
precum şi unele modificări datorate unor maladii, intervenţii chirurgicale, de înfrumuseţare, accidente
etc..
În aceste expertize se poate stabili tipul antropologic al persoanei fotografiate sau filmate, precum şi
identitatea persoanei pe care o prezintă imaginea în litigiu, pe baza comparaţiei cu fotografiile
bănuiţilor.

Constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului

Constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului, are la bază indicatorii psihofiziologici de
depistare a nesincerităţii, mecanismul psihofiziologic al producerii stărilor emoţionale şi unele criterii ce
stau la baza folosirii poligrafului.
Se poate stabili dacă:
- subiectul a dat răspunsuri sincere la întrebări;
- subiectul nu a dat răspunsuri sincere la întrebări;
- subiectul nu poate face obiectul unei testări;
- locul unde au fost ascunse corpurile delicte.

Constatarea stresului psihologic cu ajutorul sonografului şi al detectorului de stress psihologic în voce

Constatarea stresului psihologic cu ajutorul sonografului şi al detectorului de stress psihologic în voce,
care la baza modificărilor produse de emoţia vorbitorului în conturul frecvenţei tonului fundamental, în
ritmul şi dinamica vorbirii, în frecvenţa formaţională, articulaţie şi intensitate, vor prezenta unele
particularităţi în raport cu modul normal de formare a vocalelor şi consoanelor în limba română.

Constatarea disimulării adevărului cu ajutorul aparatului pentru detectarea efectelor emoţiei asupra
scrisului
Constatarea disimulării adevărului cu ajutorul aparatului pentru detectarea efectelor emoţiei asupra
scrisului, are la bază influenţa sistemului nervos, central şi neurovegetativ asupra scrisului prin
modificările ce se produc în reacţiile persoanei, având în vedere structura psihologică a fiecărei
persoane.

80
Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea stării tehnice, tipului şi mărcii lacătelor, sau
a diferitelor sisteme de încuietori, precum şi dacă la deschiderea lacătului ori a sistemului de încuietori s-
a folosit o altă cheie decât cea originală.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea tipului, formei, dimensiunilor şi alte
particularităţi ale instrumentelor cu care s-au creat urmele de forţare şi identificarea instrumentelor
creatoare de urme.

Expertiza pentru reconstituirea obiectului întreg după părţile sale componente.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea mecanismului de tăiere sau de rupere a
unor metale, sârme, material lemnos, racorduri de cauciuc, conductori electrici, textile etc..

Expertiza pentru stabilirea faptului dacă plumburile tip C.F.R. sau cele destinate sigilării, au fost violate,
represate şi ce mijloace s-au folosit.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea desenului părţii rulante a unui mijloc de
transport.

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică pentru stabilirea faptului dacă urmele de avariere a unui
autovehicul, aflat pe anumite părţi ale acestuia, au fost produse de un anumit mijloc de transport sau în
alte împrejurări.

Expertiza tehnico-criminalistică a armelor şi muniţiilor, va rezolva următoarele probleme:

- identificarea armei cu care s-a tras;
- dacă arma este în stare de funcţionare;
- tipul şi genul armei;
- dacă s-a tras recent cu arma;
- direcţia şi distanţa de la care s-a tras;
- posibilitatea producerii tragerii în mod accidental cu o armă de foc;
- modul de confecţionare a unor arme atipice;
- dacă glonţul, tubul găsit la faţa locului, provin de la acelaşi cartuş ori au fost trase cu aceiaşi armă;
- dacă alicele sunt sau nu confecţionate manual;
- refacerea mărcilor de fabricaţie şi a seriilor pilite, distruse sau acoperite cu alte indicaţii.

Expertiza materialelor textile, va rezolva următoarele probleme IMPORTANTE:

- tipul materialului textil, natura fibrelor componente şi dacă materialul a suferit modificări (rupere,
tăiere, decolorare, distrugere cu agenţi chimici etc.);
- dacă două sau mai multe materiale textile sunt identice sau asemănătoare;
- analiza conform STAS a materialului textil.

Expertiza coloranţilor pentru materiale textile, va rezolva următoarele probleme:

81
- natura unor urme de coloranţi găsiţi la faţa locului şi dacă acestea se aseamănă cu una sau mai multe
mostre de comparare;
- stabilirea falsificării coloranţilor prin analiza conform STAS;
- analiza coloranţilor de pe materiale textile vopsite sau nevopsite.

Expertiza pentru analiza peliculelor de emailuri şi vopsele, precum şi urme ale acestora, va rezolva
următoarele probleme:
- natura şi alte caracteristici ale peliculelor sau urmelor găsite la faţa locului;
- dacă două sau mai multe mostre de pelicule sau urme ale acestora sunt sau nu asemănătoare;
- analiza emailurilor şi vopselelor pentru a stabili dacă corespund STAS-ului.

Expertiza substanţelor toxice necunoscute, va rezolva problema dacă substanţa, soluţia, corpul delict,
conţin substanţe toxice, natura toxicului sau a substanţei necunoscute, gradul de toxicitate şi de
periculozitate pentru om, simptomele ce le produce, doza minimă letală şi dacă face parte din categoria
substanţelor toxice a căror deţinere este interzisă.

Expertiza stupefiantelor va rezolva problema, dacă materialul analizat, sau corpurile delicte, conţin
substanţe stupefiante şi ce anume substanţă.

Expertiza produselor medicamentoase, va rezolva problema privind natura şi denumirea

medicamentului, dacă sunt indigene, originale, substituite, false ori dacă fac parte din categoria
medicamentelor cu regim special. Analiza lor comparativă.

Expertiza solurilor – va rezolva problema dacă două sau mai multe soluri sunt asemănătoare şi care este
tipul de sol.

Expertiza maselor plastice va rezolva problema privind identificarea maselor plastice, caracteristicilor
tehnice şi dacă două materiale sau urme confecţionate din mase plastice au aceeaşi compoziţie.

Expertiza produselor petroliere va rezolva probleme privind:

- din ce gen de produs petrolier este constituit sau provine materia ori urma descoperită pe un suport
oarecare;
dacă două sau mai multe pete de produs petrolier sunt asemănătoare;
- dacă un produs petrolier corespunde sau nu STAS-ului; dacă este impurificat, diluat, contaminat etc..

Expertiza probelor metalice, va rezolva probleme privind:

- compoziţia chimică a aliajelor şi precizarea caratajelor în cazul obiectelor din aur;
- dacă două sau mai multe aliaje au compoziţie chimică asemănătoare.

Expertiza cioburilor de sticlă, va rezolva problema privind:

- compoziţia chimică a unor cioburi;
- dacă două sau mai multe cioburi de sticlă se aseamănă din punct de vedere al compoziţiei chimice.

82
Expertiza cenuşelor, va rezolva probleme privind:
- din ce material provine cenuşa;
- dacă o cenuşă se aseamănă cu altă cenuşă care se obţine prin arderea unui material.
Gama de expertize fizico-chimice care pot fi executate în sistemul judiciar, a fost lărgită prin
achiziţionarea de tehnică performantă ce permite analiza substanţelor organice (linia de aparatură
gazcromatograf – spectrometru de masă şi cromatograful de lichide).
Astfel, pot fi rezolvate noi probleme, cum ar fi:
- identificarea urmelor de medicamente, stupefiante, pesticide, sau substanţe toxice de pe obiecte,
veselă, tacâmuri, recipienţi din sticlă sau material plastic, comprimate, pulberi, alimente, băuturi etc.,
găsite la locul faptei;
- identificarea urmelor de medicamente, pesticide sau stupefiante existente în firele de păr;
- decelarea urmelor de substanţe inflamabile (produse petroliere) din probele ridicate de la locul
incendiilor provocate intenţionat;
- analiza comparativă a urmelor de material plastic;
- analiza comparativă, în cazurile accidentelor de circulaţie, a microparticulelor de cauciuc din urmele de
frânare sau din urmele dinamice ridicate de la faţa locului şi de la autovehiculele suspecte;
- analiza comparativă a urmelor dinamice de vopsea auto de pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei
sau de pe alte obiecte, cu cele ridicate de pe autovehiculele suspecte.
- identificarea tipului de exploziv, clasic sau improvizat, folosit în cazurile de explozii.

Definiţia balisticii judiciare

„Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care studiază

construcţia şi funcţionarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere şi urmele determinate de
acestea în scopul rezolvării problemelor ridicate de urmărirea penală” .
Balistica judiciară face parte din balistica generală, care, la rândul ei, are trei componente:
• balistica interioară – studiază fenomenele ce se produc în canalul ţevii armei după percutare;
• balistica exterioară – examinează fenomenele ce se produc din momentul în care glonţul
părăseşte gura ţevii şi până la atingerea ţintei pe traiectorie;
• balistica ţintei – cercetează fenomenele ce se produc prin atingerea acesteia de către glonţ sau
proiectil.
Regimul juridic al armelor de foc şi al muniţiilor este stabilit prin Legea nr. 295 privind regimul
armelor şi al muniţiilor din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
Anul 172 (XVI), nr.583, din 30 iunie 2004.

Definiţii generale şi categorii de arme şi muniţii introduse prin Legea nr. 295 din 28 iunie 2004

Arme, muniţii şi operaţiuni cu arme şi muniţii:

1) arma – orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor
proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de
gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile
prevăzute în anexă;
2) arma de foc – arma al cărei principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune dirijată a

83
gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt asimilate
armelor de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot
funcţiona ca arme de foc;
3) muniţie – ansamblul format de proiectil şi, după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de
aprindere, precum şi celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcţionarea şi realizarea
scopului urmărit;
4) operaţiuni cu arme şi muniţii – producerea, confecţionarea, modificarea, prelucrarea,
repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, închirierea, schimbul, donaţia, importul,
exportul, transportul, tranzitul, transferul, transbordarea, depozitarea, casarea şi distrugerea
armelor de foc şi muniţiilor;
5) uz de armă – executarea tragerii cu o armă.

Categorii de arme şi muniţii:

1) arme şi muniţii interzise – arme şi muniţii a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt
interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor care au competenţe în domeniul
apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale şi care sunt prevăzute în categoria A din anexă.
2) arme şi muniţii letale – arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea
gravă a persoanelor şi care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;
3) arme şi muniţii neletale – arme şi muniţii destinate pentru un scop utilitar sau pentru
agrement, confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor;
sunt asimilate acestei categorii şi armele vechi.

Clasificarea armelor din punct de vedere al destinaţiei

1) arme militare – arme destinate uzului militar;
2) arme de apărare şi pază – arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condiţiile
prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice,
precum şi bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
3) arme de autoapărare – arme neletale scurte, special confecţionate pentru a împrăştia gaze
nocive, iritante, de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
4) arme de tir – arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în condiţiile
prevăzute de lege;
5) arme de vânătoare – arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe ţevi, care
folosesc muniţie cu glonţ sau/şi cu alice, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de
lege;
6) arme utilitare – arme destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor activităţi din
domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei
împotriva dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de către societăţile specializate de pază a
activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor sau a transporturilor unor valori
importante;
7) arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea
acestora la un şoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
8) arme cu destinaţie industrială – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop
industrial de uz civil şi care au aparenţa unei arme de foc automate;
9) arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de
substanţe tranchilizante;

84
10) arme de panoplie – arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a transformării lor de către
un armurier autorizat;
11) arme de colecţie - armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele aflate sau nu în
stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică,
documentară sau sentimentală deosebită;
12) arme vechi – arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate
să fie păstrate în colecţii;
13) arme de recuzită – arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a
modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor specializate în
domeniul artistic.

Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:

1) arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului,
folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau gazelor sub presiune aflate într-o butelie
recipient;
2) arme de foc scurte – arme de foc, a căror ţeavă nu depăşeşte 30 cm sau a căror lungime totală
nu depăşeşte 60 cm;
3) arme de foc lungi – arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală depăşesc
dimensiunile armelor de foc scurte;
4) arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat şi trag
o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5) arme de foc semiautomate – arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat,
dar nu pot trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6) arme de foc cu repetiţie – arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin
introducerea pe ţeavă a unui cartuş preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7) arme de foc cu o singură lovitură – arme de foc fără încărcător, care sunt încărcate după
fiecare tragere prin introducerea manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-un locaş
special prevăzut la intrarea în ţeavă.

Clasificarea armelor de foc după criteriile balisticii judiciare

Clasificarea armelor de foc după destinaţie:

a. Arme militare (de luptă): puşti, carabine, pistoale, puşti mitraliere, revolvere;
b. Arme de vânătoare: cu alice având o singură ţeavă, cu alice având două şevi, cu alice cu
repetiţie, automate cu alice sau glonţ;
c. Arme sportive (de tir):
 pentru antrenament: puşti, pistoale şi revolvere cu calibru redus;
 pentru tragere la ţintă: puşti, pistoale şi revolvere cu calibru redus.
d. Arme speciale: pistoale de semnalizare; pistoale de start; pistoale de alarmă; arme de fabricaţie
proprie; arme miniaturale; arme cu ţeava retezată;
e. Arme deghizate: pistol stilou; pistol baston; pistol cuţit etc.
Clasificarea armelor de foc după construcţia canalului ţevii:
a. Arme cu ţeavă lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi: armele de vânătoare cu alice, armele
de tir redus, pistoalele rachetă;
b. Arme cu ţeava ghintuită, care au pe canalul ţevii plinuri şi goluri dispuse longitudinal: puştile,
puştile mitralieră, pistoalele, revolverele, armele de vânătoare cu glonţ etc. Ghinturile, în număr

85
de 4-8, au o răsucire spre dreapta sau stânga şi imprimă glonţului o mişcare elicoidală care
asigură stabilitate glonţului pe traiectorie pentru atingerea ţintei;
c. Arme cu ţevi combinate, care au una sau două ţevi lise şi una ghintuită.

Clasificarea armelor de foc după lungimea ţevii:

a. Arme cu ţeavă lungă, 50-80 cm: puştile, puştile mitralieră, armele de vânătoare, armele de tir;
b. Arme cu ţeava mijlocie, 20-50 cm: pistoalele mitralieră;
c. Arme cu ţeava scurtă, 3-20 cm: pistoale, revolvere.

Clasificarea armelor de foc după modul de funcţionare:

a. Arme simple (armele de vânătoare cu una sau mai multe ţevi, armele de tir cu un cartuş;
b. Arme cu repetiţie: armele militare cu mai multe cartuşe la care operaţiunile de încărcare se
repetă cu mâna la fiecare foc;
c. Arme semiautomate: diferite pistoale, a căror încărcare şi descărcare, după primul foc, se face
cu ajutorul presiunii gazelor. Nu sunt propice pentru tragerea în serii scurte sau lungi;
d. Arme automate, care funcţionează după aceleaşi principii tehnice ca şi cele semiautomate,
fiind apte pentru tragerea în serii scurte sau lungi.

Clasificarea armelor de foc după calibru

a. Armele cu ţeava ghintuită (cu gloanţe):
 arme de calibru mic (până la 6,35 mm);
 arme de calibru mijlociu ( 6,35-9 mm: 7,62 mm; 7,65 mm; 8 mm);
 arme de calibru mare (peste 9 mm).
b. Armele de vânătoare cu glonţ au calibre diferite. În ţările europene calibrul acestora este egal
cu mărimea în milimetri a diametrului interior al ţevii, măsurat între ghinturi. La armele
americane, calibrul este individualizat pentru fiecare model şi nu corespunde în mărime absolută
nici cu diametrul ţevii şi nici cu diametrul glonţului.
Calibrul armelor de vânătoare cu alice este un număr abstract şi invers proporţional cu lărgimea
interioară a ţevii, având valori diferite: 12, 16, 18, 20, 24 etc. Calibrul 12 este mai mare decât
calibrul 16 sau 20.
Clasificarea armelor de foc după muniţia folosită: arme cu glonţ; arme cu alice; arme mixte
( arme de vânătoare cu glonţ şi alice).
Clasificarea armelor de foc după numărul cartuşelor ce se pot înmagazina: arme cu un cartuş şi
arme cu mai multe cartuşe.

Elementele de construcţie ale armelor de foc

a. Ţeava serveşte pentru a dirija mişcarea glonţului, pentru a imprima acestuia o mişcare de
rotaţie în jurul axului. Ţeava constituie şi camera în care are loc arderea încărcăturii explozibile.
Se compune din: camera cartuşului, conul de racordare (locaşul de intrare a glonţului) şi partea
ghintuită. Ghinturile canalului ţevii servesc pentru a da glonţului o mişcare de rotaţie. Intervalele
între ghinturi se numesc plinuri, iar pereţii laterali ai ghinturilor, flancuri. Ţevile armelor se
deosebesc între ele după: calibru; numărul ghinturilor; sensul ghinturilor; flancurile ghinturilor;
lăţimea ghinturilor şi a plinurilor; pasul ghinturilor.
Mecanismul de darea focului, caracterizat prin locul de amplasare, sistemul de construcţie şi
forma arcului declanşator, componentele transmisiei declanşării dintre trăgaci şi percutor,

86
sistemul de montare şi locaşul percutorului, forma şi dimensiunea percutorului, ştiftul arcului.
Închizătorul, compus din: mecanismul de blocare-deblocare, montat pe corpul armei şi sistemul
de ghidare şi fixare a închizătorului în timpul folosirii şi demontării armei.
Cartuşul, cu următoarele părţi componente: tubul, proiectilul, capsa şi încărcătura de azvârlire
(pulberea).
Tubul cartuşului este confecţionat din metal, material plastic sau carton. Conţine încărcătura de
pulbere, capsa şi proiectilul. La cartuşele armelor de vânătoare, tubul conţine şi bura, care separă
praful de puşcă de alice sau glonţ.
b. Proiectilele pot fi: gloanţe, alice, mitralii sau poşe. Mitraliile sunt alice mai mari, care
depăşesc 5,5 mm în diametru. Poşele sunt alice confecţionate artizanal. Glonţul se compune din:
miez de oţel, de plumb ori oţel acoperit cu plumb şi cămaşă metalică. Diametrul unui glonţ este
mai mare decât cel al calibrului ţevii (cu aprox. 0,30 mm), pentru a se reduce pierderile de gaze.
Alicele au formă sferică şi sunt confecţionate din plumb sau alte materiale, cu o greutate până la
0,8 grame şi diametrul între 2-5 mm, întâlnite la muniţia de vânătoare, dar şi cu altă destinaţie.
Capsa conţine un exploziv puternic, sensibil la acţiunile mecanice (fulminatul de mercur sau
stiliatul de plumb). Aprinderea are loc în momentul lovirii capsei de către percutor şi spargerii
acesteia pe nicovală. Încărcătura de pulbere a unui cartuş se poate prezenta sub două forme:
pulbere neagră, cu fum şi pulbere albă, fără fum. Elementele de identificare a cartuşului sunt date
de cifrele poansonate pe exteriorul proiectilului sau pe rozeta cartuşului: primele două cifre
constituie codul producătorului, iar ultimele două – anul de fabricaţie.
Urma tipică de pe cămaşa glonţului constă dintr-o dungă adâncită plină de striaţii, creată de
plinurile din canalul ţevii. Urmele ghinturilor se imprimă pe cămaşa glonţului dacă ţeava este
nouă. Când ţeava este uzată, de regulă nu apar urmele ghinturilor.

Urmele principale ale împuşcăturii

Din categoria urmelor principale fac parte: arma găsită la locul faptei; cartuşele; gloanţele;
tuburile arse; perforările (orificiile de intrare şi ieşire a gloanţelor); canalele oarbe; urmele de
suprafaţă ale ricoşeurilor. (p.70)
Expertiza balistico-judiciară trebuie să clarifice următoarele aspecte:
 de la ce distanţă s-a tras focul în obstacolul cercetat;
 direcţia canalului glonţului în obstacol;
 felul şi modelul armei din care s-a tras;
 ordinea deteriorărilor produse, care dintre orificii s-a creat primul;
 poziţia armei şi a obstacolului în momentul producerii focului;
 dacă deteriorările produse în obstacol sunt cauzate de arma de foc în litigiu;
 capacitatea de perforaţie a glonţului tras din arma incriminată, ca model de comparaţie. (p.71)
a. Arma găsită la locul faptei.
În cazul infracţiunilor comise cu o armă de foc, căutarea armei la locul faptei este o problemă
prioritară a anchetei, întrucât aceasta constituie unul dintre principalele mijloace de probă. Arma
va fi identificată cu ajutorul gloanţelor şi tuburilor arse, se va fixa prin fotografiere iar apoi prin
descriere în procesul-verbal. Interesează : dacă arma este încărcată, distanţa şi poziţia armei faţă
de cadavru şi obiectele aflate în apropiere, direcţia în care este orientată ţeava, poziţia cocoşului
şi a închizătorului, dacă este asigurată. Examinarea preliminară a armei urmăreşte relevarea
urmelor digitale pe pat, trăgaci şi garda trăgaciului, pe ţeava sau manşonul închizătorului, iar la
pistoale şi pe încărcător şi cartuşele aflate în acesta, precum şi a petelor de sânge, a firelor de păr

87
şi a particulelor de sol şi vopsea.(p. 60-61)
La tragerea cu cartuşe încărcate cu pulbere neagră, la cercetarea ţevii se va găsi un reziduu
unsuros, de culoare brun-închisă care nu se modifică timp de 24 ore, iar după 48 ore salpetrul
nears absoarbe umiditatea din aer şi reziduul rămâne negru dar mai puţin gras şi mai apos. La
tragerea cu pulbere piroxilinică, reziduul se transformă în rugină după 2-3 zile de la tragere.
Este foarte important să se stabilească dacă arma are piedica pusă, întrucât se poate exclude
sinuciderea. De asemenea, este important să se verifice dacă arma are toate piesele componente
şi să se specifice acest lucru în procesul-verbal.
Ridicarea şi ambalarea armei se vor face cu respectarea regulilor prezentate în Capitolul XII.
Reziduurile existente în canalul ţevii vor fi protejate prin aplicarea unui degetar de cauciuc,
folosindu-se bandă adezivă sau hârtie care se leagă bine cu sfoară. (p.63)
b. Tuburile arse vor fi examinate pentru a se descoperi urme ale împuşcăturii recente: luciul
proaspăt al metalului, miros de pulbere arsă. La armele de vânătoare interesează bura (dopul
format din rondele de carton, din pâslă, câlţi sau hârtie) care demonstrează că s-a tras cu o armă
de vânătoare, precum şi distanţa de la care s-a tras (de la 3-5 m este posibil să pătrundă în hainele
sau în corpul victimei). Bura este importantă şi pentru faptul că, dacă este de fabricaţie proprie,
prin expertiză grafică se poate identifica persoana care a confecţionat-o. (p.65)
Tuburile arse se vor conserva în starea iniţială, nu vor fi curăţate sau şterse , vor fi împachetate
separat, specificându-se locul şi data găsirii. Vor fi ridicate cu mâna înmănuşată sau cu batista, se
introduc în cutii de carton şi se trimit la laborator.
c. Gloanţele vor fi căutate pe podea sau înfipte în podea; în tavan, în pereţi, în tocul uşii sau
geamului, în mobilă; în iarbă, pe pământ sau în pământ; în cadavru, în îmbrăcămintea acestuia.
Gloanţele înfipte în lemn vor fi ridicate în starea în care se află, cu bucata de lemn, păstrându-se
intact orificiul de intrare. (p.67)
d. Urmele de perforare. Sunt compuse din orificiu de intrare, canal şi orificiu de ieşire, dacă
obstacolul în care a pătruns glonţul are o grosime mai mare, sau numai din cele două părţi limite,
dacă obstacolul este subţire. Interesează prin ce tipuri de materiale au trecut gloanţele sau alicele,
adâncimea până la care au pătruns, starea în care se găsesc. (p.72)
Orificiile de intrare permit determinarea direcţiei din care s-a tras şi a unghiului sub care
proiectilul a pătruns în obstacol. La orificiile de intrare se întâlneşte inelul de frecare, format din
produsele de ardere ale pulberii, din particule de metal ale proiectilului şi din depuneri de
unsoare.
e. Urmele de pătrundere (canalele oarbe). Se întâlnesc atunci când proiectilul se opreşte în
obstacol, formând doar un orificiu de intrare şi canalul, astfel că glonţul se află în grosimea
materialului.
Forma orificiilor de intrare este determinată de forţa cinetică a glonţului (proiectilului), de
unghiul de lovire a obstacolului şi de densitatea materialului pătruns :
• În cărămidă, beton, porţelan etc. se vor crea rupturi pronunţate şi chiar spargerea obiectului.
• În materialele plastice, lemn, metal, piele prelucrată etc. se vor crea orificii cu diametrul
apropiat de cel al proiectilului, iar în materialele elastice cele două orificii se observă cu greu.
Orificiul de intrare indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului perforat. Orientarea
lui depinde de energia cinetică a proiectilului şi de forma acestuia.
• În obiectele subţiri (tablă subţire de metal), canalul lipseşte (cele două orificii se întrepătrund).
• În obiectele de metal care au formatul unei table, proiectilul va crea o înfundătură, dacă nu le-a
traversat, sau diametrele celor două orificii sunt foarte apropiate de acela al proiectilului.
• Orificiile de intrare şi ieşire într-un geam de sticlă au forma unui con cu baza în direcţia de

88
înaintare.
• Orificiile de intrare şi ieşire în obiecte de îmbrăcăminte din material plastic sunt identificate
după poziţia îmbrăcămintei pe corp, precum şi după inelul de frecare. Numărul orificiilor de
intrare şi de ieşire poate fi mai mare decât numărul proiectilelor care au străbătut îmbrăcămintea,
dacă aceasta a format cute.
• Orificiile de intrare în corpul uman se caracterizează prin lipsă de ţesut.
Orificiul de ieşire. La ieşirea din corp, proiectilul despică pielea şi formează un orificiu în forme
de fantă sau în cruce, cu margini neregulate, care se pot apropia, refăcându-se. De obicei,
dimensiunea orificiului de ieşire este mai mare decât a celui de intrare. În jurul orificiului de
ieşire, pielea poate prezenta un inel de contuzie, atunci când, înainte de ieşire, proiectilul se
loveşte de un plan dur (centură, portvizit, oglindă, tabacheră etc.)
f. Urmele de ricoşare (tangente). Sunt zgărâieturi sau crăpături puţin adânci , create când glonţul
este deviat de un obiect.
Ricoşarea se produce la unghiuri de întâlnire între 0 şi 35o. Deraierile unghiului de respingere
sunt cu atât mai mari, cu cât densitatea obstacolului este mai mică. Distanţa de zbor a
proiectilului este cu atât mai mare după ricoşare, cu cât viteza proiectilului a fost mai mare şi
unghiul de ricoşare mai mic.
A doua abatere prin ricoşare depinde de sensul de rotire al proiectilului. Ricoşările din obstacole
moi se fac în unghiuri de respingere foarte neregulate; ricoşările din pământ sunt posibile numai
la viteze de cel puţin 150-200 m/s, iar din apă numai pentru unghiuri de întâlnire între 4 şi 12o.
Expertiza urmelor principale ale tragerii stabileşte:
• dacă orificiile sunt produse de o armă de foc sau de altă natură;
• dacă sunt formate de acelaşi tip de gloanţe (în situaţia mai multor orificii de intrare şi ieşire);
• dacă au fost trase de una sau mai multe arme;
• direcţia sau direcţiile din care s-a tras;
• mărimea unghiului de incidenţă.

Urmele secundare ale împuşcăturii

Urme secundare formate la tragerile cu ţeava lipită de corp sau de la mică distanţă
a. Rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 şi 12 cm, forma
lor depinzând de: distanţa de la care s-a tras, de felul armei, de natura încărcăturii şi de materialul
în care s-a tras: formă stelară, formă de cruce sau forma unei lipse de material.
b. Arsurile sunt urme formate în tragerile apropiate, depinzând de distanţa de la care s-a tras, de
pulberea folosită, de felul ţevii armei şi mai ales de gura ţevii.
c. Urmele de afumare se formează prin depunerile de funingine a pulberii cu fum şi numai a unor
cantităţi foarte mici din alte materiale (de exemplu, pulberea neagră, depuneri din reziduurile
capsei, resturi metalice luate de pe proiectil sau ţeava armei).
Urma de afumare poate fi vizibilă (se fotografiază cu material fotografic în alb-negru sau color)
şi invizibilă (se fotografiază în radiaţii infraroşii).
d. Tatuajul este o urmă secundară formată de pulberea nearsă sau în stare incandescentă, în jurul
orificiului de pătrundere a proiectilului. Mărimea este în raport cu distanţa de tragere, natura şi
forma pulberii, lungimea ţevii.
e. Particule de unsoare. Se formează ca stropi în jurul orificiului de intrare, la tragerile din
apropiere, uneori până la o distanţă de 150 cm.
Urme secundare formate indiferent de distanţa de tragere

89
La urmele specificate la literele a-e, se adaugă:
f. Inelul de frecare se formează la orificiul de intrare a proiectilului şi, uneori, pe o mică porţiune,
chiar şi de-a lungul canalului de pătrundere.
g. Inelul de metalizare se întâlneşte atât la gura orificiului de intrare a proiectilului, făcând corp
comun cu inelul de frecare, cât şi independent de acesta. Examinarea inelelor de metalizare se
face prin activare cu neutroni, röntgenografie şi analiză spectrală.

Stabilirea distanţei şi a direcţiei de tragere

Prin distanţă se înţelege intervalul spaţial parcurs de proiectil de la gura ţevii până la obstacol.
• împuşcături fără distanţă (distanţă zero), executate prin lipirea ţevii armei de obiect, la care
întâlnim urme suplimentare ca: imprimarea gurii ţevii armei sau afumări şi arsuri aproape
suprapuse: (până la 1,5 m);
• împuşcături de la mică distanţă, apreciate după acţiunea urmelor suplimentare;
• împuşcături de la distanţă (peste 5 m), când factorii suplimentari ai împuşcăturii nu mai
acţionează, cu excepţia urmelor depuse de proiectil.
Pe mâna trăgătorului care a efectuat chiar şi o singură tragere cu un pistol de calibru 7,62-9 mm,
cu ţeava lipită sau de la mică distanţă (5-30 cm), se pot găsi urme de funingine şi granule de
pulbere nearsă. Pe mâna trăgătorului care a efectuat trageri repetate cu ţeava lipită sau de la mică
distanţă şi în cursul cărora a încărcat sau descărcat arma, urmele de funingine şi particulele de
pulbere arsă sunt foarte accentuate.
Distanţa de la care s-a tras se mai poate aprecia şi în raport cu efectul perforant al proiectilului,
prin trageri experimentale, distanţând fiecare tragere cu 10 cm, pentru a crea modele de
comparaţie pe baza urmelor suplimentare. Obstacolul va prezenta urme de suprafaţă cu atât mai
mari, cu cât distanţa de tragere a fost mai mare. La armele de vânătoare, cu ţeavă lisă şi cu
proiectilele formate din alice sau mitralii, distanţa de tragere se apreciază după gradul de
dispersare a alicelor se vor analiza orificiile de intrare şi de ieşire ale proiectilelor, precum şi
urmele suplimentare ale împuşcăturii.
Stabilirea distanţei şi a unghiului de tragere. Pentru distanţe mici (50 m pentru pistoale, 100 m
pentru armele automate) se foloseşte metoda vizării directe prin intermediul unui tub de hârtie
introdus prin ambele orificii. Privind prin tub, se va determina cu precizie direcţia din care s-a
tras. Dacă sunt perforate două obiecte aflate la distanţe mai mari, urmele sunt unite cu o sfoară,
de-a lungul căreia se vizează. În canalele mai lungi, caracteristice obiectelor cu o grosime mare,
sau canalele oarbe, determinarea distanţei se face prin introducerea unei tije în canalul orb şi
vizarea în prelungirea acesteia.
În aprecierea distanţei de tragere se va ţine seama şi de factorii care determină schimbări de
direcţii, în afară de rezistenţa aerului şi gravitaţia pământului, cum sunt: ploaia, vântul, sensul
mişcării giratorii a proiectilului, precum şi de fenomenul ricoşării.

Identificarea armei după urmele formate pe glonţ şi pe tubul cartuşului 0

Identificarea armei după urmele formate pe glonţ

Se delimitează cercul armelor suspecte după numărul golurilor şi plinurilor, calibrul, unghiul şi
sensul de răsucire.
Se efectuează trageri experimentale pentru obţinerea modelelor de comparaţie, după verificarea
şi curăţirea armei, inclusiv prin gammagrafiere.

90
Se foloseşte muniţie cu caracteristici asemănătoare celei descoperite la locul faptei.
Tragerile se efectuează în captatoare de proiectile (cutii sau lăzi lungi dreptunghiulare, umplute
cu vată sau câlţi şi împărţite pe compartimente din carton, pentru a se stabili în care din ele s-a
oprit proiectilul; tuburi de aproximativ 4 m pline cu apă, închise cu membrane de cauciuc, ori
cutii cu compartimente umplute cu mase plastice).
Numărul tragerilor este limitat la 3-5 focuri.
Fiecare proiectil este ambalat separat, indicându-se data, expertul şi numărul tragerii.

Tehnici de examinare:
• examinarea la microscopul comparator a continuităţii liniare între microrelieful creat de
componentele armei pe glonţul în litigiu şi cel tras experimental;
• compararea mulajelor realizate prin galvanoplastie sau materiale plastice transparente, de pe
proiectilul în litigiu, cu cel tras experimental;
• examene comparative pe diagrame realizate la striagrafe, care descriu grafic relieful
proiectilelor;
• rularea proiectilelor pe suporturi plastice (ceară, aliaje termoplastice).

Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartuşului

Se procedează în aceleaşi condiţii şi faze ca şi la identificarea după urmele formate pe glonţ.
Prezintă avantajul că tubul, de regulă, rămâne intact.
Tubul permite şi identificarea armelor cu ţevi lise (arme de vânătoare îndeosebi).
Urmele sunt formate pe tub de către mecanismul de încărcare, tragere şi extragere a cartuşului
tras şi constau în urmele formate pe rozeta tuburilor de către percutor, peretele frontal al
închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător, pereţii camerei cartuşului.

Tehnici de examinare:
• discurile lui Metzger (măsurarea unghiului format de urma percutorului cu urma ghearei
extractoare);
• dispozitivul de fotografiere „Dolegal” (permite fotografierea simultană a 12 tuburi);
• microscopul comparator: compararea de microfotograme executate separat pentru cele două
tuburi (în litigiu şi cel experimental);
• pe baza mulajelor obţinute după interiorul camerei de detonare (se compară tubul în litigiu şi
mulajul experimental).
Examinarea criminalistică a scrisului şi a documentelor

Grafoscopia (expertiza grafică) a interesat omenirea încă din antichitate ca urmare a falsificării frecvente
a scrisului şi semnăturii pentru obţinerea unor foloase materiale. Studiul superficial al caracteristicilor
scrisului şi al metodelor de falsificare, nerespectarea regulilor criminalistice de obţinere a modelelor de
scris pentru comparaţie, şi mai ales inacceptarea principiului formulat de Edmond Locard, potrivit căruia
un expert trebuie să aibă îndoieli, au condus la înregistrarea unor grave erori sau abuzuri judiciare, una
dintre cele mai concludente fiind Afacerea Dreyfuss. Subliniem încă o dată confuzia care se face adesea
între grafoscopie şi grafologie, deşi cele două discipline au obiecte distincte de cercetare.
Prin înscris sau document în sens criminalistic se înţelege „orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris,
schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară şi profesională,
încheierea de diferite contracte, felurite declaraţii, precum şi biletele de călătorie, de bancă, timbrele

91
etc.”
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor are, în principal, următoarele obiective MAJORE:
• Stabilirea mijloacelor şi a substanţei cu care au fost scrise documentele;
• Determinarea vechimii;
• Descoperirea falsului şi a procedeelor de falsificare;
• Reconstituirea scrisului din actele deteriorate;
• Evidenţierea scrisului înlăturat, modificat ori a scrisului invizibil;
• Citirea textelor cifrate;
• Identificarea persoanelor după scrisul de mână ori dactilografiat;
• Cercetarea textelor dactilografiate, a biletelor de bancă, precum şi a timbrelor şi monedelor falsificate.

Identificarea persoanei după scris este posibilă datorită individualităţii şi stabilităţii relative a
caracteristicilor grafice.
În esenţă, cauzele care pot determina modificări ale scrisului sunt :
a. Modificări datorate evoluţiei scrisului (lente şi uneori neevidente);
b. Modificări datorate conducerii mâinii de către o altă persoană, în trei ipostaze: mână inertă, când o
persoană este lipsită de forţă, din cauza bolii, sau este sănătoasă dar analfabetă, şi mână ajutată, când o
persoană bolnavă poate să execute semne grafice dar nu este suficient de sigură şi apelează la ajutor;
mână forţată (prin silirea scriptorului);
c. Intoxicaţii cu alcool, cu droguri, cu substanţe otrăvitoare, cu ciuperci, precum şi auto-otrăviri
suicidare;
d. Condiţii improprii de scris: poziţie incomodă, folosirea unui material inadecvat ori instabil, calitatea
instrumentului scriptural;
e. Tendinţa de a scrie în viteză, deghizarea scrisului sau imitarea scrisului unei alte persoane;
f. Modificări datorate factorilor fizici: vârstă, oboseală, indispoziţii, surmenaj, pierderea sau afectarea
vederii, amputarea degetelor sau a mâinii, frigul, starea de ebrietate pasageră;
g. Modificări cauzate de factori patologici: tulburări cardiovasculare; boli neurologice: ataxii, epilepsii,
encefalopatii, tumori cerebrale, scleroză, boala lui Parkinson; boli mintale: maniaco-depresive, paranoia,
schizofrenia, demenţe, psihopatii.
Caracteristicile generale (dominantele grafice) ale scrisului
Prin caracteristicile generale ale scrisului, definite dominante grafice de C.I.Parhon, se înţeleg
proprietăţile generice care se pot regăsi în scrisul mai multor persoane .
În concepţia lui Lucian Ionescu (p.77-104), unul dintre cei mai buni specialişti români în domeniu,
caracteristicile generale ale scrisului sunt următoarele:
a. Gradul de evoluţie, care împarte scrisurile în: inferioare (slab evoluate, „chinuite”); superioare
(evoluate, caracterizate printr-un grad înalt de coordonare şi prin mişcări automatizate care se succed
într-un ritm rapid); medii (mediocre, intermediare între cele inferioare şi superioare, trasate cu grijă,
descifrabil, uneori chiar şi cu ornări, caracterizate printr-o coordonare a mişcărilor relativ bună, dar cu
un ritm mai puţin dinamic, ).
b. Forma scrisului:
• după configuraţia literelor: scris cursiv şi scris de factură tipografică;
• după tipul mişcărilor: scrisuri arcadate, ghirlandate, unghiulare (colţuroase), rotunjite şi forme

92
intermediare sau combinate (de exemplu, colţ-arcadate);
• după gradul de simplificare: simple (apropiate de modelul caligrafic), simplificate (gesturi grafice
condensate, litere reduse sau schiţate, indescifrabile în afara contestului) şi complicate (ornate,
înzorzonate).
c. Dimensiunea scrisului:
• după înălţime: mari (peste 2-3 mm), mici(sub 2 mm);
• după lăţime: dilatate, normale şi înghesuite;
• după proporţionalitate: supraînălţate (caracterizate prin mărirea exagerată a majusculelor, alungirea
depasantelor superioare-minusculele l, h, t etc., precum şi a depasantelor inferioare- minusculele p, g, j
etc., dilatarea buclelor ş.a.) şi subînălţate (trăsăturile care depăşesc înălţimea medie în sus sau în jos
sunt foarte scurte, iar în locul majusculelor se folosesc, în cele mai multe cazuri, minuscule). Constanţa
scrisului supraînălţat sau subînălţat a fost subliniată de Edmond Locard, ca un criteriu esenţial în
elaborarea metodei grafometrice.
• după continuitatea înălţimii: scris crescând sau îngladiat, scris descrescând sau gladiolat şi scris filiform
(de forma unui fir).
d. Înclinarea scrisului: majoritatea scrisurilor suntînclinate spre dreapta, cu po-ziţionarea verticală a
literelor; înclinarea spre stânga este caracteristică scrisurilor exe-cutate cu mâna stângă (sinistrografia),
dar se întâlneşte şi la scrisurile cu mâna dreaptă.
e.Viteza scrisului: lent, normal şi rapid.
f. Presiunea scrisului:
• după gradul de presiune: apăsat, normal (uşor);
• după continuitatea presiunii: cilindric, ascuţit, măciucat, fusiform.
g.Continuitatea scrisului:
• după unirea semnelor grafice: legat, grupat, nelegat (tocat);
• după tipul de legătură: arcadat, ghirlandat, unghiular.
h. Spaţierea scrisului: scris normal, înghesuit, risipit.
i. Direcţia rândurilor: scris orizontal, ascendent, descendent.
j. Forma rândurilor: scrisuri drepte, convexe, şerpuitoare, scaliforme („săltăreţe” sau „etajate”).
k. Marginea textului:
• Marginarea: nemarginate, încadrate, dextromarginate, sinistromarginate;
• Mărimea marginii: mică, normală, mare;
• Forma marginii din stânga: dreaptă, progresivă, regresivă;
• Folosirea alineatelor şi mărimea lor.
l. Plasarea diferitelor elemente: antet, titlu, data, semnătura etc.

Caracteristicile particulare ale scrisului (grafotehnica semnului grafic)

„Prin caracteristicile speciale se înţeleg deprinderile manifestate în construirea semnelor grafice
considerate separat sau a mai multor semne care alcătuiesc o formaţie (monogramă, grup de litere,
abreviere). Aceste deprinderi se referă la modul de execuţie a literelor, la semnele de punctuaţie şi alte
semne, precum şi la poziţia lor reciprocă”.
Caracteristicile particulare sau speciale sunt cele reproduse de falsificatori până la asemănări frapante
cu scrisul original. Totuşi, pot fi depistate deosebiri în construcţiile mai complicate, sau scăpări ale unor

93
forme grafice personale, astfel că practicienii apreciază caracteristicile particulare ca esenţiale pentru
identificarea persoanei după scris . Principalele caracteristici particulare (speciale) ale scrisului sunt, în
esenţă, următoarele:
a. Construcţia semnelor grafice: „ Prin construcţia literală sau cifrică se înţelege modul în care este
alcătuită o literă sau o cifră, forma ei, modelul utilizat, într-un cuvânt grafotehnica semnului grafic” .
Când se folosesc concomitent mai multe variante ale aceloraşi litere se poate vorbi despre poliformism
literal (exemplu, d caligrafic şi d gotic). „Se recomandă ca la examinarea şi considerarea literelor să se
confrunte cel puţin trei litere de acelaşi gen care să ocupe o poziţie similară în cuvinte: iniţială, medială
şi finală. De asemenea, se vor observa anumite cuvinte care se repetă frecvent, cum ar fi de, şi, în etc.”
b. Numărul elementelor constructive: determinarea cantitativă, precum şi continuitatea trăsăturilor.
c. Forma elementelor constructive:
 trăsături drepte: verticale, oblice şi orizontale;
 trăsături circulare: închise, semicirculare şi în spirală;
 trăsături unghiulare (ascuţite);
 trăsături convexe (arcadate);
 trăsături concave (ghirlandate);
 trăsături ovoidale (şerpuitoare);
 trăsături rotunde, ovoidale şi buclate.
d. Direcţia predominantă a mişcărilor:
• după sens: dextrogire şi sinistrogire;
• pe verticală: de jos în sus (extensiune) şi de sus în jos (flexiune);
• pe orizontală: spre dreapta (abducţie), spre stânga (aducţie).
e. Modul de începere a semnelor (trăsătura de atac şi poziţia punctului incipient).
f. Modul de finalizare al semnelor.
g. Legarea semnelor şi a elementelor lor.
h. Dimensiunea semnelor şi a elementelor lor.
i. Alinierea semnelor pe linia de bază a scrisului.
j. Înclinarea semnelor şi a elementelor lor.
k. Repartizarea presiunii (trăsături groase şi subţiri).
l. Executarea unor semne grafice: bara minusculei „t”; punctul minusculei „i”; semnele diacritice („î” „ă”,
„â”) sedilele („c”).
m. Modul de scriere a unor menţiuni: abrevieri; date calendaristice; operaţii matematice; numerotarea
paginilor; bifările.

Moduri de operare folosite la falsificarea documentelor

Cercetarea falsului prin înlăturare de text
Înlăturarea sau ştergerea de text se realizează pe cale mecanică sau chimică. Uneori este urmată de
adăugarea altui text (fals prin substituire).
a. Alterarea pe cale mecanică prin radiere cu guma sau răzuire cu o lamă ori alt instrument ascuţit:
deteriorarea hârtiei prin subţierea şi deranjarea fibrelor din stratul superior (distrugerea ancolajului),
precum şi prin pierderea strălucirii. Urmele pot fi puse în evidenţă prin: examinare micro¬scopică,

94
examinarea actului în transparenţă, iluminare laterală sub un unghi de incidenţă, expunerea la vapori de
iod, absorbirea unor substanţe lichide colorate, pulverizarea cu prafuri fine (de exemplu, grafit),
măsurarea conductibilităţii electrice a hârtiei în diferite porţiuni, măsurarea grosimii cu ajutorul
micrometrului, examinarea în radiaţii.
Ştergerea este pusă în evidenţă şi prin descoperirea fragmentelor de scris rămase, evidenţierea
şanţurilor de presiune din scrisul înlăturat sau distrugerea reţelei de protecţie ori a liniaturii
formularului.
b. Alterarea pe cale chimică: decolorarea trăsăturilor scrisului cu cerneală sau cu pastă prin spălarea cu
substanţe corozive. Sub acţiunea radiaţii¬lor ultraviolete zona afectată va căpăta o fluorescentă
puternică, putându-se citi ce a fost scris. Dacă nu intervine fluorescenta, se vor încerca alte metode.
c. Alterarea prin acoperire. Un text poate fi mascat prin scriere deasupra, prin haşurare cu linii, prin
pătare etc. Textul iniţial se evidenţiază sub acţiunea radiaţiilor infraroşii, prin fotografierea actului în
infraroşii, prin examinarea directă a acestuia la convertizorul de imagine electrono-optică ori prin
examinare holografică.

Cercetarea falsului prin adăugare de text este o formă tipică a falsurilor parţiale, realizată prin;
modificarea unei litere sau cifre, adăugiri de cifre, de cuvinte sau de rânduri; transferul de litere, cuvinte,
cifre după un înscris autentic (copiere).
Falsul prin adăugare de text poate fi precedat de înlăturarea textului.
Cercetarea va parcurge următoarele etape:
a. Studiul caracteristicilor grafice ale textului:
• îngrămădirea ori prescurtarea cuvintelor; micşorarea distanţei dintre rânduri; modificarea sau
orientarea diferită a liniei de bază a rândurilor;
• modificări datorate schimbării suportului pe care a fost aşezat înscrisul;
• schimbarea instrumentului scriptural.
b. Cercetarea materialului de scriere prin examinarea fizico-chimică a materialului cu care s-a scris
(creion, cerneală, tuş etc).
c. Studierea modului de intersectare a trăsăturilor. Regula este că trăsăturile executate ulterior se
suprapun trăsăturilor executate anterior, iar traseele rândurilor inferioare le intersectează pe cele
superioare.
Tehnici de evidenţiere: investigare optică, examinări stereomicroscopice cu iluminare în contrast de
culoare, examinarea în microscopie electronică cu baleiaj, studierea fluorescenţei ultraviolete ori a
luminiscenţei infraroşii.

Cercetarea falsului prin imitarea scrisului

a. Falsul prin imitare liberă: cu modelul în fată, dar şi din memorie. Poate fi depistat datorită unor indicii
de plastografiere:
• prezenţa caracteristicilor propriului scris al plastografului;
• ignorarea modului de executare şi de dispunere a semnelor diacriti¬ce şi de punctuaţie;
• depistarea unor caracteristici de ordin particular.
b. Falsul prin imitare servilă (prin copiere directă) poate fi depistat datorită unor elemente specifice:
• lipsa de spontaneitate în executarea gramelor, nesiguranţa traseului;

95
• grosimea şi presiunea uniforme ale trăsăturilor;
• viteza scăzută de scriere, reluări sau retuşări de trasee pentru rectificarea gramelor.
Descoperirea falsului prin copiere se face în raport cu procedeul folosit de plastograf:
• la copierea prin transparenţă: coincidenţa dimensiunilor scrierii falsificate cu cele ale originalului;
• la copierea pe hârtie de calc sau prin folosirea plombaginei, apar, la fel, elemente de coincidenţă.

3.2. Cercetarea la faţa locului

Baza legală şi regulile generale ale cercetării la faţa locului

Noţiunea de cercetare la faţa locului. Soluţionarea cauzelor penale, îndeosebi a celor de mare
periculozitate umană şi socială, cum sunt omuciderile, violurile, tâlhăriile, furturile, distrugerile,
accidentele sau catastrofele, debutează printr-un act deosebit de important, denumit cercetarea la
faţa locului. Aceasta face parte dintre acele activităţi procedurale cărora, cu tot caracterul lor aşa-
zis auxiliar, li se atribuie o semnificaţie deosebită în realizarea scopului procesului penal,
întrucât, de această primă investigaţie, depinde direct aflarea adevărului cu privire la faptele şi la
împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
Potrivit unei vaste jurisprudenţe, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act
iniţial de urmărire penală are o evidentă rezonanţă în ansamblul preocupărilor consacrate
soluţionării unei cauze antisociale. El presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a
locului în care s-a comis fapta penală.
Raportat la prevederile cuprinse în titlul III, capitolul II, secţiunea XII, art. 129 al Codului de
procedură penală, cercetarea la faţa locului se efe-ctuează atunci când este necesar:
• să se facă constatări cu privire la situaţia săvârşirii infracţiunii;
• să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii;
• să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a fost
comisă infracţiunea.
Cu privire la înţelesul termenului de faţa locului sau de loc al săvârşirii faptei, aşa cum este
folosit, uneori, în practică ori în literatura de specialitate veche, trebuie făcută o precizare : prin
această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârşirii infracţiunii, ci şi zonele
mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi
urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere ale autorului din câmpul infracţional.
De altfel, în legătură cu termenul analizat, există şi o interpretare legală potrivit căreia, prin
„locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în
totul sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia (art. 30 alin. 4 C. pr. pen.). Prin
caracterul său, cercetarea la faţa locului, constituie un procedeu probator având drept obiect
obţinerea de date privind împrejurările în care a fost săvârşită fapta penală, descoperirea, fixarea
şi ridicarea urmelor infracţiunii, precum şi stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de
probă.

Din cele menţionate, se poate deduce că cercetarea la faţa locului are ca obiective imediate
următoarele:
a) Descoperirea urmelor şi evidenţierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea
făptuitorului, la clarificarea circumstanţelor în care s-a săvârşit infracţiunea, la descoperirea
corpurilor delicte;
b) Desprinderea de către organul de anchetă şi de către magistrat, prin cunoaşterea şi studierea

96
nemijlocită a locului faptei, de concluzii corecte, referitoare la modul de săvârşire a faptei şi la
persoana infractorului, aspect de natură să evidenţieze principala funcţie a cercetării la faţa
locului.

Reglementarea procesual penală

Întrucât cercetarea la faţa locului, ca şi celelalte acte ori activităţi de investigare a faptelor
penale, se face numai în strictă conformitate cu prevederile legale, este necesar să amintim
regulile procesual penale mai importante referitoare la acest procedeu probator.
Potrivit prevederilor art. 129 alin. 1 C. pr. pen., cercetarea la faţa locului poate fi dispusă motivat
de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu
probator.
 În faza de urmărire penală
În faza de urmărire, cercetarea la faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie motivată a organului
de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale. Cercetarea se efectuează în
prezenţa martorilor asistenţi, cu excepţia cazurilor în care această prezenţă nu este posibilă. De
asemenea, dacă se consideră necesar, la cercetare pot participa şi părţile, o eventuală
neparticipare a părţilor încunoştinţate nefiind de natură să împiedice efectuarea cercetării.
În ceea ce priveşte pe învinuit sau inculpat, dacă nu poate fi adus la cercetare, în cazul în care
este reţinut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat şi îi
asigură, la cerere, reprezentarea. Referitor la acest ultim aspect, atragem atenţia asupra
modificărilor aduse art. 172 C. pr. pen., prin Legea nr. 356/2006, potrivit cărora apărătorul, ales
de învinuit sau de inculpat, are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală ce
implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea, deci şi la
cercetarea la faţa locului.
 În faza de judecată
În faza de judecată, cercetarea la faţa locului este dispusă de către instanţă printr-o încheiere,
după începerea cercetării judecătoreşti. Potrivit art. 129 alin.4 C. pr. pen., instanţa de judecată
efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când
participarea acestuia la judecată este obligatorie.
Privitor la specificul acestei activităţi, aşa cum se învederează în doctrina procesual penală şi
cum, de altfel, însăşi practica o demonstrează, cercetarea la faţa locului, efectuată de instanţa de
judecată, nu are nici întinderea şi nici adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire
penală. Cu toate acestea, semnificaţia este la fel de mare, întrucât instanţa are posibilitatea să ia
contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracţiunea şi să cântărească mai
exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.
Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează
cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării
(art. 129 alin. ultim C. pr. pen.).
În sfârşit, rezultatele cercetării la faţa locului sunt consemnate într-un proces-verbal, însoţit de
fotografii, schiţe, desene etc. (art. 131.C.pr.pen.).

Importanţa şi obiectivele cercetării la faţa locului

Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual
penală, cat şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în faţa unui
procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului. Altfel spus, deplasarea organului
judiciar la faţa locului este “una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”.

97
Faptul că organul de urmărire penală, ca şi instanţa de judecată, au posibilitatea să investigheze
direct la locul săvârşirii faptei şi consecinţele infracţiunii, să stabilească împrejurările în care a
fost comis actul penal şi să-l identifice pe autor – prin descoperirea, fixarea, ridicarea şi
cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de natură să
contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.
Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanţa unei asemenea activităţi procedurale,
cu cât există infracţiuni a căror soluţionare este practic de neconceput fără cercetarea la faţa
locului. De exemplu, în cazul omuciderii, al infracţiunilor îndreptate împotriva patrimoniului
(furt, tâlhărie, distrugere), al accidentelor grave de muncă, al catastrofelor feroviare, navale şi
aeriene, al accidentelor de circulaţie ş.a.
Pe bună dreptate, se afirmă despre cercetarea la faţa locului că aceasta nu este un simplu act
iniţial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de
neînlocuit, în multe situaţii fiind aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi
rezultate. De altfel, la infracţiuni de genul celor menţionate, îndeosebi la omucideri, examinarea
locului faptei este „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.
Totodată, importanţa cercetării se explică şi prin aceea că locul săvârşirii unei fapte este cel mat
bogat în urme sau date referitoare la infracţiune şi la autorul acesteia, aşa că, de modul în care se
efectuează întreaga cercetare, căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea
rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului, identificarea autorului, a
celorlalţi participanţi la comiterea faptei penale.

Sarcinile cercetării la faţa locului

Pe baza unei bogate experienţe practice existente în materie, pot fi scoase în evidenţă
principalele sarcini care revin cercetării la faţa locului, în esenţă acestea fiind următoarele:
a) Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată, a locului în care a fost săvârşită fapta, în vederea stabilirii şi fixării particularităţilor
sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită „scena” sau
„ambianţa” locului, serveşte la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis
fapta, la determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale etc.;
b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă.
Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la faţa locului, este de natură să ofere
indicii, cel puţin cu caracter general, cu privire la natura faptei şi chiar la persoana autorului;
c) Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane care
au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce modul în care
s-a desfăşurat activitatea infracţională începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul
cercetat şi terminând cu retragerea sa;
d) Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale locului şi
momentului săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsură, activitatea infractorului putea
fi percepută de cineva. Aceastã precizare se impune deoarece nu sunt puţine cazurile în care sunt
găsiţi imediat martori ai evenimentului.
Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite elaborarea unor
versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea acesteia.

Regulile tactice generale ale cercetării la faţa locului

Reuşita cercetării la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi conştiincioasă,

98
respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să
se ajungă la scopul propus. În acest sens, este remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate
de a desprinde şi sintetiza, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli ce se cer
respectate în efectuarea acestui act procedural care, după cum s-a subliniat, are o largă rezonanţă
în desfăşurarea ulterioară a urmăririi penale.
Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la faţa locului
sunt, în esenţă, următoarele: urgenţa, caracterul complet şi detaliat al cercetării, relevarea şi
fixarea integrală, prin folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, a tuturor aspectelor
şi mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cauzei, conducerea şi organizarea
eficientă a activităţii echipei de cercetare.

Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă

Cercetarea la faţa locului trebuie să fie făcută cu maximă urgenţă, practic, imediat după ce
organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni. Această cerinţă, de o
importanţă deosebită, este obligatorie cel puţin sub două aspecte:
a) Prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor modificări la locul faptei şi al
dispariţiei sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acţiunea
autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci şi de acţiunea unor factori neutri, cum sunt
condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele biologice, precum şi
intervenţia unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat;
b) Prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa locului se creează posibilitatea
identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracţiunii.
Urgenţa cercetării la faţa locului este, în fond, o reflectare a principiului operativităţii aplicat la
întregul proces, dar şi la activităţile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă,
determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

Cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi detaliat

Investigaţiile la faţa locului trebuie efectuate în mod complet şi detaliat.
Această cerinţă reclamă din partea organului judiciar obiectivitate şi conştiinciozitate, astfel încât
locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare
este tentată să o atribuie evenimentului cercetat.
De exemplu, în ipoteza unei morţi violente cu aparenţă de sinucidere, este necesar ca cercetarea
să nu se rezume numai la surprinderea elemen¬telor ce pot confirma această versiune, ci să se
aprofundeze cercetarea pentru a stabili cu precizie dacă nu este un omor disimulat printr-o
sinucidere.
În aceeaşi idee, subliniem necesitatea de a se acorda atenţie fiecărui detaliu prin cercetarea
minuţioasă a întregului loc al faptei, bineînţeles, fără a se insista asupra amănuntelor care, în mod
evident, nu au legătură cu fapta. Dacă legătura unui amănunt cu fapta este incertă, va trebui să i
se acorde aceeaşi importanţă ca şi celorlalte aspecte ce privesc în mod evident infracţiunea.
O atenţie specială se cuvine acordată cercetării urmelor, îndeosebi a urmelor latente, precum şi a
microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor. Descoperirea
microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere, şi multă răbdare din partea persoanelor care
efectuează cercetarea, precum şi o tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de
urme.
Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv ale „neconcordanţei” dintre starea locului faptei şi
fapta cu împrejurări ca atare (vezi de pildă, lipsa urmelor de sânge, care normal, ar fi trebuit să

99
existe) este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau
disimulare a unor fapte penale.

Fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării

Fixarea integrală, obiectivă, a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului este a altă
cerinţă de maximă importanţă în efectuarea unei cercetări la faţa locului de bună calitate.
În primul rând, potrivit prevederilor art. 131 C. pr. pen., după efectuarea cercetării la faţa locului
se încheie proces-verbal care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate
de către organul judiciar. Este descrisă amănunţit şi cu precizie situaţia locului faptei, a urmelor
descope¬rite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate în vederea cercetării, a poziţiei şi stării
celorlalte mijloace materiale de probă etc..
Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării,
folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să rezulte că nu a fost omis nici un
amănunt, nici un element necesar stabilirii adevărului, precum şi evitându-se expresiile ambigue
sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări. Pe lângă claritate, precizie şi
concizie, este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, demne şi
riguroase, potrivit specificului cercetării.
Totodată, menţiunile se vor limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire
penală în timpul cercetării, iar nu la aspecte inexistente în acel moment. Nu este permisă
consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării, chiar dacă martorii oculari
indică cu certitudine schimbarea poziţiei unor obiecte, a cadavrului etc. Aceste aspecte sunt
consemnate separat, urmând ca stabilirea situaţiei iniţiale a locului faptei să se realizeze în timpul
urmăririi penale, pe baza declaraţiilor martorilor, învinuitului, victimei, ca şi prin procedee
probatorii de genul reconstituirii.
Fixarea rezultatelor cercetării se face prin executarea de schiţe, de fotografii, prin filmare sau
înregistrare pe bandă video-magnetică, mijloa¬ce care sunt menite să asigure eficienţa probatorie
şi să confere un plus de obiectivitate cercetărilor la faţa locului.

Organizarea şi conducerea competentă a cercetării la faţa locului

Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii de cercetare la faţa locului constituie o condiţie
esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Importanţa acestei
reguli este cu atât mai mare, cu cât cercetarea urmează a fi efectuată de reprezentanţii mai multor
organe judiciare, constituiţi într-o echipă.

Cercetarea în echipă presupune, în primul rând, o conducere unică.

De exemplu, în ipoteza cercetării la faţa locului a unei omucideri, echipa de cercetare este
alcătuită din procuror, ofiţeri de poliţie din formaţiunile de criminalistică şi investigaţii
criminale, precum şi de medicul legist. Potrivit prevederilor legale, conducerea echipei revine
procurorului.
O asemenea cercetare presupune, respectarea regulilor tactice criminalistice menţionate, în
conformitate cu anumite exigenţe, cum ar fi:
- conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetare sau de
investigare;
- informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obţinute. Este
total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membrii echipei că activitatea sa
este cea mai importantă şi că numai prin aportul său cazul poate fi rezolvat, astfel cum s-a şi

100
întâmplat, câteodată în practică. Viaţa demonstrează cu prisosinţă că aflarea adevărului este în
fond, rezultatul activităţii mai multor factori angrenaţi în soluţionarea cauzei penale.

Organizarea activităţii este privită sub dublu aspect:

Mai întâi, fiecare din membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete şi
precise, potrivit atribuţiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral şi cât
mai operativ posibil.
În al doilea rând, organizarea desfăşurării activităţilor de cercetare într-o ordine bine stabilită,
într-o succesiune firească, şi anume:
- orientarea în zona în care se află situat locul faptei;
- determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei;
- căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor sau a probelor materiale;
- fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
Succesiunea acestor activităţi trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că, aşa cum se
va vedea, între activităţile menţionate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o
întrepătrundere. Spre pildă, după descoperirea sau relevarea urmelor are loc fixarea acestora prin
fotografiere şi, numai după aceea, sunt ridicate obiectele purtătoare de urme, sau urmele ca atare,
aceasta fiind în funcţie şi de etapa în care se află cercetarea la faţa locului.
Organizarea eficientă impune şi luarea unor măsuri de ordine la faţa locului, măsuri asupra
cărora vom reveni. Dorim, totuşi, să precizăm că acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv
membrii echipei şi chiar superiorii acestora, care, fără a participa efectiv la cercetare, vin să se
informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicaţii, cu toate că nu întotdeauna sunt
specialişti în domeniu.
Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita cercetării locului faptei, este
deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în
linişte, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar şi, mai ales, oportun.
S-a constatat uneori în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile,
distrugerile cu consecinţe grave ş.a., la faţa locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai
sunt prezente şi alte persoane cu anumite responsabilităţi, din cadrul organelor judiciare sau din
alte structuri. Acestora, li se adaugă tot mai frecvent ziariştii. Câteodată, aceştia pătrund chiar
printre primii în zona cercetată pentru a-şi face o idee despre ce sa întâmplat, sau pentru a
formula ipoteze cu privire la natura şi gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane
respectă regulile cercetării la faţa locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simţ, cum
ar fi crearea de mici urme, atingerea sau modificarea poziţiei unor obiecte etc., aspect de natură
să producă dificultăţi cercetării propriu-zise, neavând nici pregătirea necesară şi nici calitatea
judiciară.
Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste la cercetare, cu respectarea regulilor ce se
impun. Faţă de aceştia, magistratul şi membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de
sobrietate, de o anumită fermitate când aceştia sunt excesiv de curioşi, furnizându-le date care
pot face obiectul publicării în faza iniţială a anchetei, fără să influenţeze negativ evoluţia
investigaţiei şi fără a crea ecouri nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmaţii
necorespunzătoare realităţii, sau care, pur şi simplu să servească făptuitorilor .

Primele măsuri ce trebuie luate de persoanele care iau cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni

101
În primul rând să anunţe organele de poliţie.
Organele de poliţie au obligaţia legală (Legea nr. 218/2002) să intervină atunci când iau
cunoştinţă de existenţa unor infracţiuni contra statului sau în caz de infracţiuni flagrante, precum
şi pentru conservarea probelor în cazul altor infracţiuni a căror cercetare va fi efectuată de
organele de cercetare penală competente.
Obligativitatea implicării organelor de urmărire penală în luarea anumitor măsuri la locul
săvârşirii unei infracţiuni nu este circumstanţială, acestea trebuind să acţioneze indiferent de
grad, atât în timpul, cât şi în afara orelor de program şi indiferent de atribuţiile lor de serviciu.
Aceste măsuri pot fi definite ca un ansamblu de activităţi pe care trebuie să le ia organele de
poliţie la faţa locului în scopul asigurării integrităţii şi autenticităţii locului unde s-a săvârşit
infracţiunea, salvarea victimelor dacă este cazul, astfel încât organele de cercetare penală
competente să poată realiza în bune condiţii cercetarea la faţa locului.

Acordarea primului ajutor pentru salvarea vieţii victimelor

În acest scop se solicită unor persoane competente acordarea ajutorului medical, sau se recurge
de îndată la sprijinul unităţilor medico-sanitare din apropiere. Salvarea victimelor are prioritate
faţă de alte interese şi în acest scop trebuie aplicate orice soluţii al căror rezultat este desigur în
beneficiul victimelor. Pentru transportarea victimei la cea mai apropiată unitate medico-sanitară
se va folosi orice mijloc de transport, procedând în prealabil la identificarea conducătorului
vehiculului şi verificarea documentelor, evitând posibilitatea abandonării victimei pe traseu. Cu
această ocazie, înainte de ridicarea victimei se va face marcarea poziţiei acesteia în locul faptei.
Salvarea vieţii are prioritate faţă de alte interese, acceptându-se chiar riscul distrugerii unor
urme.
Iatã câteva recomandări:
- la spânzurare, când sunt semne evidente că persoana trăieşte, se taie funia de deasupra nodului
şi se fac încercări de reanimare;
- la înecaţi, se ridică partea inferioarã a corpului cu capul lăsat în jos pentru a se scurge cât mai
multă apă din plămâni, se recurge la alte metode de respiraţie artificială, corpul este frecat cu
spirt;
- în caz de hemoragie, se va interveni pentru oprirea acesteia;
- în caz de arsuri nu se aplicã bandaje umede ci tifon uscat şi bandaje sterile. Nu se sparg
veziculele produse de arsuri;
- la fracturile osoase se va proceda la imobilizarea segmentelor osoase prin folosirea unor atele
improvizate. Este contraindicatã ridicarea victimei, deoarece eventualele fracturi se pot agrava
iar capetele oaselor rupte pot provoca leziuni ale ţesuturilor apropiate.
- victimele electrocutate nu se ating şi se ridicã numai după ce a fost întrerupt circuitul electric.
Cadavrele vor fi menţinute în poziţia în care au fost găsite până la examinarea medico-legală,
apoi transportate cu mijloace adecvate la instituţiile specializate.
Trebuie subliniat faptul că îndeplinirea acestei măsuri este, în primul rând, o îndatorire umanitară
şi neluarea ei poate constitui, în condiţiile legii, infracţiunea de lăsare fără ajutor (art. 315 şi 316
din Codul penal).

Luarea tuturor măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente

În evenimentele de amploare, din care au rezultat victime (incendii, catastrofe rutiere, navale sau
aeriene, feroviare, accidente miniere), vor fi sprijinite la început grupele de intervenţie constituite
pentru salvarea victimelor şi înlăturarea pericolelor iminente (incendii, catastrofe, accidente de

102
muncă., explozii etc.).
Înainte de începerea cercetării se procedează la aerisirea încăperilor, îndepărtarea obiectelor
inflamabile de sursele de foc, detectarea şi dezamorsarea explozibililor etc.. În cazul
evenimentelor rutiere urmate de avarierea gravă a unor mijloace de transport, existând pericol de
explozie sau incendiere a acestora, se vor deconecta rapid bateriile de acumulatori şi îndepărta
sursele de foc.
În spaţiile închise se procedează la oprirea surselor de gaze toxice sau explozive, folosindu-se în
acest scop robinete generale de alimentare, nefolosind pe cele din câmpul infracţiuni;.
La exploziile provocate se acţionează imediat pentru îndepărtarea din zonã a persoanelor şi
devierea traficului rutier.

Oprirea din acţiune, prinderea şi identificarea făptuitorilor (în cazul infracţiunilor flagrante)
Îndepărtarea curioşilor şi asigurarea pazei locului faptei
Asigurarea pazei locului faptei şi supravegherii tuturor persoanelor prezente este necesarã atât
pentru menţinerea ordinii şi protejarea oamenilor dar, mai ales, pentru înlăturarea posibilităţii
survenirii unor modificări în locul săvârşirii infracţiunii, datorită activităţii intenţionate sau
întâmplătoare a anumitor persoane sau altor factori externi.
Un alt scop al pazei locului faptei este de a împiedica accesul unor persoane neavenite în câmpul
infracţional.
De menţionat este şi rolul pazei de a îndepărta curioşii şi a avertiza persoanele prezente sã nu
atingă în nici un fel obiectele şi urmele existente.
Instrucţiunile de linie, interzic intrarea în locul săvârşirii infracţiunii a ofiţerilor şi agenţilor de
poliţie, precum şi a oricăror alte persoane, indiferent de grad, funcţie sau calitate, dacă nu au
sarcini în legătură cu cercetarea la faţa locului sau salvarea victimelor. Rudele şi în special
curioşii trebuie îndepărtaţi. Superiorii poliţiştilor respectivi se vor informa pe o altă cale despre
situaţia de la locul faptei. Vehiculele poliţiei să staţioneze în altă parte.

Identificarea martorilor oculari şi a altor persoane ce pot da relaţii despre victimă, agresor sau
împrejurările în care s-au comis faptele.
Asigurarea şi păstrarea secretului de stat în cazul intervenţiei pentru luarea primelor măsuri
privind infracţiuni contra statului.
În acest scop, organele de urmărire penală trebuie sã manifeste grijă deosebită privind datele şi
documentele ce constituie secrete de stat, formând obiectul material în infracţiunile contra
statului.
Observarea atentă a comportamentului tuturor persoanelor de la faţa locului, pentru a se constata
cum se comportă fiecare în parte, ce atitudine are faţa de faptă.
Pe tot parcursul luării primelor măsuri, organele de urmărire penală vor supraveghea în mod
direct comportamentul persoanelor ce constituie grupul de curioşi, sesizând în timp util
modificările comportamentale manifestate la unii dintre cei supravegheaţi.
Măsura se impune având în vedere şi experienţa practică a unor cazuri când autorii s-au amplasat
în grupul curioşilor pentru a urmări mersul cercetărilor.
Astfel, de multe ori, făptuitorul vine la locul săvârşirii infracţiunii, el nu poate rămâne indiferent.
Îl preocupã faptul că activitatea sa infracţională a fost descoperitã, iar atunci când sunt lăsate
urme despre care realizează cã îl pot demasca, încearcă sã modifice situaţia de fapt.

Conservarea urmelor şi celorlalte mijloace materiale de probă, atunci când acestea se află în

103
pericol de dispariţie sau schimbare.
Pentru protejarea şi conservarea urmelor, obiectelor purtătoare de urme, altor mijloace materiale
de probã vor fi folosite atât mijloace tehnico-criminalistice cât şi mijloace improvizate, care pot
fi găsite la faţa locului.
Urmele pot fi acoperite cu diverse materiale (polietilenă, ţesături folosite în gospodărie, cartoane,
tablă etc.) pentru a fi ferite de condiţiile atmosferice neprielnice (ploaie, ninsoare, frig, radiaţii
solare) sau de distrugerea datorată trecerii unor persoane sau mijloace de transport.

Sesizarea organelor de urmărire penală competente să execute cercetarea la faţa locului,

raportarea evenimentelor.
În funcţie de evenimentul despre care se ia cunoştinţă, organele de urmărire penală competente
teritorial, vor fi anunţate telefonic sau prin mesager.
De regulã, sesizarea implicând deplasarea de la faţa locului, nu poate fi făcută personal de
organul de urmărire penală, care trebuie sã rămână la faţa locului pentru continuitatea mãsurilor
luate şi a celor ce urmează a fi luate.
Mesagerul trebuie identificat, iar mesajul de transmis trebuie formulat exact de organul de
urmărire penală, pentru realizarea unei sesizări corecte.
Organul de urmărire penală va raporta şefului echipei măsurile întreprinse până în acel moment,
modificările aduse în locul faptei şi primele date operative percepute în legătură cu cazul.
Când este necesar, organul de urmărire penală respectiv poate fi folosit în activităţi specifice, în
continuare, la cercetarea la faţa locului.

Organizarea activităţii organelor de urmărire penală pentru desfăşurarea cercetării la faţa locului,
conform normativelor în vigoare
Şefii unităţilor de poliţie vor lua măsuri pentru cercetarea la faţa locului în toate cazurile când
sunt necesare constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirea, fixarea
şi ridicarea urmelor acesteia, stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi a
împrejurărilor în care a fost săvârşită.

Componenţa echipei de cercetare la faţa locului]

Echipa de cercetare va avea în componenţă un ofiţer de specialitate de la compartimentul de
profil sau alt ofiţer cu experienţă, un ofiţer de cercetare penală, un ofiţer sau subofiţer tehnician
criminalist, ofiţerul sau subofiţerul de la postul ori sectorul pe a cărui rază de competenţă s-a
comis fapta. Dacă este cazul, vor participa şi unul sau doi subofiţeri conducători cu câinele de
urmărire şi câte un ofiţer sau subofiţer pentru a-i însoţi pe itinerarul parcurs de câine. În funcţie
de complexitatea faptei, în echipă vor fi incluse şi alte cadre de poliţie, pentru a asigura o
cercetare operativă şi eficientă.
La infracţiunile a căror urmărire penală este de competenţa obligatorie a procurorului, acesta va
fi informat de îndată, pentru a participa la cercetare.
Şeful unităţii de poliţie sau şeful echipei de cercetare va solicita la faţa locului şi alţi specialişti
ori experţi, când condiţiile în care s-a săvârşit infracţiunea impun efectuarea, după caz, a unor
constatări tehnico-ştiinţifice, constatări medico-legale, expertize şi alte asemenea activităţi
specifice.
Lunar, vor fi întocmite grafice cu planificarea pe zile a cadrelor din compartimentele investigaţii
criminale, investigarea fraudelor, cercetări penale, ordine publică, criminalistică, arme, explozivi
şi stupefiante, ce fac parte din echipele de cercetare la faţa locului, care, în afara programului de

104
lucru, se vor afla tot timpul la domiciliu, apte să execute misiuni.
Ca şef al echipei de cercetare va fi numit ofiţerul de specialitate de la formaţiunea de profil ori de
la cercetări penale sau alt ofiţer cu experienţă, având calitatea de organ de urmărire penală şi care
conduce şi răspunde de întreaga activitate de cercetare la faţa locului.
În cazul infracţiunilor a căror urmărire este de competenţa obligatorie a procurorului şi acesta
este prezent la locul săvârşirii faptei, cercetarea va fi condusă de procuror.
La evenimentele cu urmări deosebit de grave, echipa de cercetare va fi condusă, personal, de
către şeful unităţii de poliţie sau de unul din locţiitorii săi, ori de procuror.
Pentru cercetarea la faţa locului a evenimentelor deosebit de grave, şefii unităţilor de poliţie pot
solicita sprijin direcţiilor ori serviciilor de specialitate din Inspectoratul General al Poliţiei
Române. Şefii formaţiunilor centrale sunt obligaţi să analizeze de îndată cererea unităţilor
teritoriale, iar atunci când situaţia impune, să hotărască asupra măsurilor ce trebuie întreprinse.
Aceştia pot dispune deplasarea la faţa locului a unor ofiţeri specializaţi pentru a participa la
cercetare, chiar şi în cazurile în care unităţile de poliţie teritoriale n-au solicitat sprijin.

Competenţa echipei de cercetare la faţa locului

Se constituie în mod obligatoriu echipe de cercetare la faţa locului la următoarele evenimente:
omor, tentativă de omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, pruncucideri, moarte
suspectă, accidente de circulaţie soldate cu moartea victimei, dispariţie suspectă a persoanei,
viol, tâlhărie, catastrofă, distrugere de bunuri cu urmări grave produsă prin incendiu sau abuz în
serviciu, care a produs pagube importante economiei naţionale, furturi prin spargere în dauna
avutului public sau privat şi profanarea de morminte.
Şefii unităţilor de poliţie vor dispune constituirea de echipe şi la cercetarea altor evenimente,
unde situaţia impune, îndeosebi a celor cu autori necunoscuţi, când infractorii puteau lăsa urme,
ori sunt necesare constatări la faţa locului pentru lămurirea împrejurărilor comiterii infracţiunii.
Cercetarea la faţa locului în cazul altor evenimente decât cele menţionate ca obligatorii, de
regulă, se va efectua de către:
a) ofiţerii şi agenţi anume desemnaţi de şefii unităţilor sau subunităţilor de poliţie;
b) ofiţerii şi agenţi de la compartimentul de poliţie rutieră, în cazul accidentelor rutiere
c) ofiţerii şi agenţi de la posturile de poliţie, pe raza de competenţă.
Ofiţerii şi agenţii menţionaţi la literele a - c vor efectua la faţa locului şi activităţile de tehnică
criminalistică impuse de situaţie, atunci când nu s-a putut asigura participarea unui specialist
criminalist.

Alte măsuri organizatorice ce se iau în vederea bunei desfăşurări a activităţii de cercetare la faţa
locului
Sesizarea evenimentelor
Personalul de serviciu, sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni sau eveniment ce interesează
organele de urmărire penală, va întreprinde, de regulă, în ordine cronologică, următoarele
măsuri:
a) reţine toate datele cu privire la faptă (timpul şi locul comiterii, participanţi, victime, urmări
etc.), persoana care a sesizat, data şi ora, pe care le consemnează în registrul de evenimente;
b) dă dispoziţii, după caz, patrulei de pază generală sau echipajului de circulaţie aflat în teren mai
aproape de locul evenimentului, pentru a se deplasa la faţa locului în vederea luării primelor
măsuri până la sosirea celor competenţi sã efectueze cercetarea;
c) raportează şefului unităţii sau înlocuitorului la comandă şi anunţă echipa de cercetare

105
planificată prin grafic, ori constituită de şef pentru a se deplasa la faţa locului.
În cazul infracţiunilor în care ancheta este obligatorie, anunţă procurorul de serviciu, furnizându-
i datele din conţinutul sesizării;
d) în situaţia celorlalte evenimente care nu sunt menţionate, anunţă ofiţerul sau subofiţerul
competent să efectueze cercetarea ori pe şeful compartimentului din care acesta face parte;
e) urmăreşte ca echipa de cercetare să se deplaseze ime¬diat la faţa locului şi, pe timpul
cercetărilor, ţine legătura prin radio/telefon cu membrii acesteia, pentru a se informa permanent
cu privire la constatările efectuate şi măsurile între¬prinse;
f) execută alte sarcini solicitate de echipa aflată la eveniment sau dispoziţii ale şefilor ierarhici în
legătură cu urmărirea unor autori ai faptei şi a obiectelor furate, cooperarea cu unităţile de poliţie
limitrofe şi altele asemenea.
În situaţia când persoana care sesizează evenimentul se prezintă personal la organul de urmărire
penală, acesta va proceda la legitimarea ei şi, după ce o va asculta, îi va primi sesizarea scrisă ori
după caz, va întocmi procesul-verbal de consemnare qa plângerii sau denunţului.
Procesul-verbal încheiat pentru consemnarea denunţului oral, direct sau telefonic, va fi predat, de
îndată, celor însărcinaţi cu cercetarea la faţa locului.
Atunci când sesizarea se referă la săvârşirea unei infracţiuni a cărei urmărire penală este de
competenţa obligatorie a procurorului şi acesta nu se poate deplasa la locul săvârşirii faptei,
organele de cercetare penală vor proceda la efectuarea cercetării numai cu încuviinţarea acestuia,
totuşi, atunci când există pericol de dispariţie a urmelor sau este necesar să se efectueze acte de
cercetare care nu suferă amânare, se va proceda în conformitate cu prevederile Codului de
procedură penală.
Dacă sesizarea se referă la săvârşirea unei infracţiuni a cărei urmărire penală este dată în
competenţa unui organ de cercetare penală specială, va fi informat organul respectiv, iar organele
de cercetare penală însărcinate cu cercetarea la faţa locului, vor efectua numai actele de cercetare
care nu suferă amânare, procedând şi în acest caz conform prevederilor Codului de procedură
penală.

Deplasarea la faţa locului

Pentru a asigura deplasarea la faţa locului cu maximă urgenţă, se va organiza activitatea astfel
încât în orice moment, atât în timpul cât şi în afara programului, organele de cercetare penală să
poată interveni prompt pentru efectuarea cercetării la faţa locului. Mijloacele de transport şi cele
de tehnică criminalistică vor fi permanent pregătite şi în stare de funcţionare în vederea
descoperirii, protejării, fixării, ridicării şi exa¬minării tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, luându-se măsuri ca organele de cercetare penală desemnate pentru cercetarea la faţa
locului să plece de îndată spre locul evenimentului.

Activităţi tehnice specifice care se desfăşoară în fazele statică şi dinamică ale cercetării la faţa
locului

Cercetarea în faza statică

De regulă, în faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în
ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia.
Cercetarea poate începe de la centru şi continua spre marginea locului faptei, sau de la obiectul
principal, cum ar fi de exemplu, corpul victimei, focarul unui incendiu, o casă de bani spartă etc..
În locurile închise, cercetarea se poate desfăşura de-a lungul pereţilor încăperii, iar, în locurile

106
deschise, la porţiuni de teren bine delimitate de la centru spre margine sau invers. În fine, nu se
exclude posibilitatea efectuării cercetării ţinându-se seama de drumul presupus a fi fost urmat de
autorul infracţiunii.
Dintre activităţile mai importante desfăşurate în faza statică a cercetării la faţa locului,
menţionăm următoarele:
a) Stabilirea stării şi poziţiei obiectelor materiale de probă, a urmelor vizibile ş.a., aşa cum au
fost găsite de echipa de cercetare;
b) Măsurarea distanţei dintre obiectele principale, dintre acestea şi urme sau locuri de acces,
aspect de natură să servească la clarificarea unor împrejurări ale cauzei;
c) Executarea de fotografii de orientare, schiţă şi fotografii ale obiectelor principale, precum şi
fixarea prin filmare sau înregistrare videomagnetică;
d) Determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare. Se
recomandă ca, pentru stabilirea operativă a schimbărilor intervenite în câmpul infracţiunii, să se
recurgă la ajutorul unui martor care cunoaşte bine locul faptei sau care a asistat la producerea
evenimentului.
Prin urmare, în funcţie de particularităţile locului faptei – cum ar fi de exemplu, un apartament,
magazie, hală, curte, drum public etc.–, organul judiciar are obligaţia să surprindă şi să fixeze
imaginea exactă a întregului tablou al faptei, prin stabilirea stării şi poziţiei uşilor şi ferestrelor, a
mobilierului, a aparatelor şi instalaţiilor (casnice şi industriale), a celor mai diverse obiecte, a
urmelor, mijloacelor materiale de probă ş.a.
Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigaţii cu elementele deduse din interpretarea
concordanţei dintre modificările aspectului normal al locului faptei şi consecinţele propriu-zise
ale actului infracţional, pot fi obţinute date importante referitoare la natura faptei, la timpul şi
împre¬jurările în care a fost săvârşită, şi chiar la făptuitor.
Despre acesta, de exemplu, pot fi obţinute unele date din interpretarea modului în care a forţat
intrarea într-o încăpere, a fost primit ca o cunoştinţă sau ca un intim, a cunoscut topografia
locului ş.a.
Deseori, încă din faza statică a cercetării este posibil să se stabilească dacă ne aflăm în faţa unei
sinucideri sau a unui omor disimulat în sinucidere, a unui accident de muncă sau a unui sabotaj.
În legătură cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era familiarizat cu locul faptei, dacă a
acţionat singur sau împreună cu alte persoane.
Cercetarea la faţa locului se va efectua cu respectarea strictă a normelor procesual penale şi a
regulilor criminalistice.
Şeful echipei ori persoana însăr¬cinată cu cercetarea se va informa, de îndată ce a ajuns la faţa
locului, despre ce anume s-a întâmplat, va identifica persoana care a descoperit fapta şi va reţine
datele furnizate de aceasta, precum şi eventualele modificări survenite la faţa locului, pe care le
va consemna în agenda personală sau, după caz, le va înregistra cu ajutorul aparatului video ori
pe bandă magne¬tică, se vor solicita detalii cu privire la persoana care a făcut modificările, locul,
obiectul mişcat sau mutat şi ora când aceste schimbări s-au petrecut, apoi şeful echipei va stabili
sarcini pentru membrii acesteia.
Cercetarea poate fi exterioară – în teren deschis – sau interioară – în spaţiu închis – şi, după caz,
se va începe fie din interior către exterior, fie din exterior către interior. Mai întâi, în prezenţa
martorilor asistenţi, se va fixa locul săvârşirii infracţiunii din afara perimetrului acestuia prin
descrierea în agendele personale – în vederea redactării procesului-verbal – şi prin fotografiere
din mai multe unghiuri sau prin filmări ori video-filmări. De asemenea, se va consemna în
agenda personală starea căilor de intrare şi ieşire a făptuitorilor.

107
După efectuarea operaţiunilor de fixare din exteriorul locului faptei, specialistul criminalist
împreună cu şeful echipei va stabili şi marca drumul de acces pentru membrii acesteia. Apoi,
specialistul criminalist va proceda la descoperirea, protejarea şi marcarea urmelor infracţiunii şi a
mijloacelor materiale de probă, fără a le mişca din locul în care se găsesc.
Intrarea celorlalţi membri ai echipei şi a martorilor asistenţi, pentru continuarea cercetării, se va
face nu¬mai pe drumul indicat de şeful echipei. Când se face cerceta¬rea în interior şi sunt mai
multe încăperi, se va permite intrarea şi cercetarea pe rând a fiecăreia. Când se face cerceta¬rea
în exterior, dacă locul săvârşirii infracţiunii este într-un teren deschis cu suprafaţă mare şi situaţia
permite, acesta va fi împărţit pe sectoare, pătrunzându-se pe rând în fiecare, con¬form regulilor
arătate mai sus, după ce s-a terminat cercetarea în prima încăpere sau sector.

Cercetarea în faza dinamică

Faza dinamică este cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării la faţa locului, întrucât
presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea
integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor.
În această etapă se procedează la examinarea amănunţită a corpului victimelor, a fiecărui obiect
presupus purtător de urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii, fiind permisă atingerea sau
schimbarea poziţiei lor.
Totodată, o atenţie-deosebită este acordată descoperirii, fixării şi ridicării urmelor infracţiunii,
potrivit tipului şi naturii acestora (urme de mâini, de picioare, urme biologice, urme ale
instrumentelor de spargere, microurme etc.), în această categorie incluzând şi mijloacele
materiale de probă.
Referitor la modul de ridicare a urmelor sau obiectelor corp delict, la ambalarea lor în vederea
transportării la laboratoarele de specialitate, se impune respectarea cu stricteţe a regulilor tehnice
criminalistice de protejare corespunzătoare a acestora, de etichetare şi de sigilare a coletelor.
În faza cercetării dinamice se execută fotografiile de detaliu, măsurătorile fotografice
bidimensionale, se definitivează schiţa locului faptei şi se începe redactarea procesului-verbal.
De asemenea, se fac investigaţii pentru obţinerea de date cât mai complete, încă din această fază,
în legătură cu victima (preocupări, cerc de relaţii, rude), cu felul în care s-a săvârşit infracţiunea,
cu posibilii făptuitori ş.a., organul judiciar evitând însă orice fel de comentarii cu privire la
aspectele cunoscute.
Paralel cu activităţile de mai sus, se iau primele declaraţii martorilor şi victimei, dacă mai este la
faţa locului, inclusiv persoanelor suspecte. Declaraţiile vor fi luate, fireşte separat, fără a se face
aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influenţa persoanele ascultate într-un anumit
mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Este recomandabil
ca declaraţiile să fie înregistrate pe suport magnetic.
În ipoteza în care la faţa locului s-au făcut şi înregistrări videomagnetice, este indicat să se
verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reuşită;
Cu prilejul cercetării în faza dinamică, se încearcă să se clarifice aşa numitele împrejurări
negative, – determinate de neconcordanţa dintre situaţia de fapt şi evenimentul presupus că s-ar
fi produs, din absenţa unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să existe la faţa
locului. De pildă, la faţa locului a fost descoperit un cadavru cu plăgi tăiate profund, fără ca în
jur să fie vreo urmă de sânge, în timp ce uşa încăperii era încuiată cu cheia pe dinăuntru, iar
ferestrele închise şi fără urme de forţare.
Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument pentru examinarea
amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparenţă, nu are nici o

108
legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care,
în mod firesc, ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu îşi găsesc o justificare
imediată. Se cuvine subliniat că, în multe cazuri, împrejurările negative relevă intenţia autorilor
unor infracţiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur şi simplu, de a deruta cercetările.
În timpul cercetării, se vor fotografia, examina. ridica, ambala şi sigila, cu stricta respectare a
regulilor cri¬minalistice, urmele şi obiectele purtătoare de urme, precum şi alte obiecte care
constituie mijloace materiale de probă, iar cele care, datorită volumului mare, nu pot fi ridicate,
după fotografiere, vor fi sigilate şi lăsate în custodie pe bază de proces-verbal, fără a le imobiliza
prea mult timp. Toate aceste obiecte vor fi descrise amănunţit cu caracteristicile lor de
identificare.
La cercetarea locului săvârşirii infracţiunii, vor fi folosiţi câinii de urmărire în toate cazurile în
care se impune şi este posibil, pentru prelucrarea urmei de miros ori pentru scotocirea terenului
în vederea descoperirii unor obiecte ascunse, îngropate, pierdute, abandonate, găsirea de cadavre,
găsirea făptuitorului, identificarea din grup a acestuia. Agentul conductor de câine de urmărire va
asigura prelucrarea urmei de miros, astfel încât, prin această operaţiune să nu se distrugă celelalte
urme.
Conductorul cu câinele de urmărire va fi însoţit pe tot traseul de un organ de urmărire penală,
care va nota în agendă datele necesare întocmirii procesului-verbal şi a schiţei itinerarului
parcurs de câine. Obiectele purtătoare de miros, descoperite de câine pe traseu, vor fi ridicate şi
conservate, introduse în saci din material plastic sau în vase de sticlă curate, închise ermetic şi
sigilate, pentru a-şi păstra mirosul.
Organele de cercetare penală, care fac parte din echipă, vor efectua în paralel investigaţii în
rândul persoanelor aflate la faţa locului, pentru identificarea autorilor, culegerea de date cu
privire la modul de săvârşire a infracţiunii, persoana autorului şi a victimei şi alte date ce impun
luarea măsurilor operative, sau vor efectua ascultarea martorilor şi a persoanelor suspecte.

Activităţi specifice desfăşurate cu ocazia cercetării la faţa locului, în funcţie de natura

evenimentului
În caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, precum şi în
cazul descoperirii unor cadavre cu identitate necunoscută, şeful echipei de cercetare va solicita
medicului legist, în plus faţă de examinarea şi analizele medico-legale obişnuite, sã recolteze şi
să conserve şi ţesuturi care păstrează caracteristicile instrumentului folosit pentru ucidere,
depozitul subunghial şi probă de salivă, în vederea stabilirii caracterului „secretor sau
nesecretor” al victimei
În cazul cadavrelor a căror identitate nu este cunoscută, după efectuarea activităţilor generale de
cercetare la faţa locului, precum şi a celor arătate anterior, şeful echipei va trece la realizarea
operaţiunilor specifice, care se cer pentru identificare. El va solicita medicului legist să efectueze
toaleta cadavrului, să întocmească fişa dentară şi va dispune specialistului criminalist să facă
amprentarea digitală şi palmară, să recolteze fire de păr din toate regiunile corpului, să execute
fotografii în întregime şi bust, cu respectarea strictă a regulilor fotografiei de semnalmente,
precum şi fotografii ale dinţilor, în vederea folosirii lor pentru identificarea cadavrului.
Se vor nota amănunţit semnalmentele, semnele particulare (tatuaje, cicatrice, malformaţii etc.),
se vor descrie caracteristicile îmbrăcămintei, precum şi ale celorlalte obiecte şi înscrisuri găsite
asupra cadavrului, care pot duce la identificare. Obiectele, eşantioane din îmbrăcăminte şi
înscrisurile vor fi ridicate în vederea examinării în laborator şi apoi păstrate la camera de corpuri
delicte, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

109
În cazul persoanelor reclamate de familie ca dispărute de la domiciliu în împrejurări suspecte, se
va efectua de urgenţă cercetarea amănunţită a încăperilor unde au locuit şi în locul de muncă al
acestora, se vor examina cu atenţie obiectele personale sau folosite de cei în cauză, se vor ridica
urmele papilare, petele suspecte a fi de sânge, firele de păr, se vor stabili obiectele şi valorile
dispărute, se vor căuta şi ridica fotografiile în grup sau de portret care reprezintă persoanele
dispărute, precum şi documentele cu scrisul lor; se vor căuta şi ridica de la domiciliu şi cabinete
medicale fişele de tratament, buletinele de analiză sangvină, buletinele de analiză fizico-
biologică şi radiografiile acestor persoane; se vor ridica eşantioane ale materialelor din care a
fost confecţionată îmbrăcămintea aflată asupra lor, precum şi alte obiecte care ar putea contribui
la identificarea celor în cauză.
În cursul cercetării la faţa locului a infracţiunilor comise cu violenţă (tâlhărie, viol, loviri sau
vătămări corporale) precum şi a altor asemenea cazuri, se va solicita medicului legist ori altui
cadru medical autorizat, examinarea corporală a făptuitorului şi a victimei.
Examinarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei persoanelor susmenţionate, se va face de către
specialistul criminalist, când este cazul, cu participarea medicului legist.
La accidentele de circulaţie, organele de urmărire penală care cercetează evenimentul vor
executa, obligatoriu, fotografii judiciare şi schiţa, iar în agendă vor nota datele referitoare la
încărcătura autovehiculului, numărul pasagerilor destinaţia autovehiculului (pentru transportul de
mărfuri sau de pasageri), presiunea în pneuri, gradul de uzură a anvelopelor, lăţimea străzii,
distanţele la care se află, dacă este cazul, unul faţă de altul autovehiculele, şi faţă de bordura
trotuarelor, precum şi sensul de mers.
Conform Codului de procedură penală, se va solicita un inginer sau tehnician de specialitate, care
să efectueze o constatare tehnico-ştiinţifică cu privire la starea tehnică a autovehiculului care a
produs accidentul de circulaţie.
La cercetarea incendiilor, se va solicita, în mod obligatoriu, sprijinul specialiştilor din unităţile
militare de pompieri pentru stabilirea cauzelor, a focarului, direcţiei de propagare a focului şi alte
asemenea date, acţionând astfel încât să se asigure paza locului unde s-a produs evenimentul,
protejarea şi conservarea urmelor, a documentelor, prevenirea furturilor sau degradarea de
bunuri.
În cazul exploziilor, zona cercetată va fi extinsă pe orizontală şi verticală până la nivelul maxim
de acţiune a suflului acestora, scotocindu-se cu atenţie deosebită terenul din împrejurimi, inclusiv
apele şi stufărişul din zonă pentru a descoperi obiectele purtătoare de urme care au fost aruncate
de suflul exploziei.
Pe tot timpul cercetării, se vor lua măsurile necesare de securitate, pentru evitarea producerii de
noi explozii, a surpărilor şi a altor fenomene de natură a genera accidente.
Cercetarea la faţa locului, în cazul catastrofelor şi accidentelor feroviare, rutiere, aeriene,
maritime şi fluviale, se va extinde pe o zonă mai mare decât cea a producerii lor; la cele feroviare
se va extinde de la ultima staţie de ieşire până la staţia de primire, precum şi în locul unde s-au
efectuat manevre; la cele aeriene va fi cuprins şi ultimul punct de dirijare aerian, precum şi
semnalizatoarele optice sau electronice ale aeroportului; la cele maritime şi fluviale, cercetarea
se va extinde în direcţia curentului apei, până la locul unde pot fi găsite obiecte ce au legătură cu
producerea eve¬nimentului, în raport cu viteza curentului maritim ori fluvial şi timpul scurs de la
producerea catastrofei. Se vor nota poziţiile aparatelor de bord şi de pilotare (ale locomotivelor,
avioanelor sau navelor) care vor fi fixate şi prin fotografiere.
Pentru cercetarea catastrofelor aeriene se va solicita, după caz, sprijinul Ministerului Apărării
Naţionale.

110
Catastrofele fluviale sau maritime se cercetează împreună cu căpitănia portului.
Pe parcursul cercetării catastrofelor menţionate în prezentul articol, se vor ridica, cu respectarea
prevederilor Codului de procedură penală, înscrisuri şi obiecte necesare elucidării cazurilor: foi
de parcurs, registre de bord, registre de staţie C.F.R., benzi vitezometrice, benzi de magnetofon
de la staţia de dirijare aeriană, cutia neagră de la bord şi alte asemenea.
În cazul furturilor din vagoane, pe lângă activităţile obişnuite de cercetare la faţa locului, se vor
stabili şi cerceta zonele din staţii şi triaje unde au staţionat vagoanele, parcursul acestora de la
încărcare până la momentul constatării, trenurile din componenţa cărora au făcut parte,
staţionările şi opririle din parcurs.

Procedee şi mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului

Potrivit prevederilor art.131 din Codul de procedură penală cu privire la efectuarea cercetării la
faţa locului, se încheie un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a
rezultatelor acestui act iniţial de urmărire penală.
La procesului-verbal se pot anexa fotografii, schiţe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi,
de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice.

 Procesul-verbal
Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la faţa locului se numără printre
mijloacele de probă cu o semnificaţie deosebită în soluţionarea cauzei penale, intrând în
categoria „înscrisurilor”. Dată fiind importanţa sa, el va trebui să corespundă anumitor cerinţe, o
bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.
Din punctul de vedere al formei şi cuprinsului, procesul-verbal va conţine următoarele menţiuni,
indicate în art. 91 C. pr. pen.:
a) titlul;
b) data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea
procesului-verbal.;
c) numele, prenumele ,calitatea şi organul din care face parte cel care îl încheie;
d) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
e) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
f) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor Ia care se referă procesul-verbal, obiecţiile
acestora;
g) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale;
h) formula de încheiere;
i) semnăturile tuturor participanţilor, pe fiecare pagină şi la sfârşitul procesului.verbal.
Raportându-ne la structura procesului-verbal – formată dintr-o parte introductivă, o parte
descriptivă şi o încheiere – se cere a fi subliniată ponderea părţii descriptive, însăşi legea
procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunţite a situaţiei locului, a urmelor găsite,
a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a stării şi poziţiei celorlalte mijloace materiale de
probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil, la dimensiunile respective
(art. 131 C. pr. pen.). După cum, pe bună dreptate, se afirmă în literatura de specialitate,
procesul-verbal trebuie redactat în termeni clari şi precişi, astfel încât lectura sa să poată reda
întocmai imaginea locului faptei şi pentru aceia care nu au participat la cercetarea la faţa locului.
Pe plan tactic criminalistic, pentru a se veni în întâmpinarea acestui deziderat, este necesar, mai

111
întâi, ca la redactarea părţii descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:
a) Descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunţit, interesând aspectul de ansamblu al
acesteia, dimensiunile, topografia sa şi dispunerea faţă de punctele cardinale, precum şi faţă de
alte puncte de reper mai apropiate, drumurile şi căile de acces, alte particularităţi;
b) Descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate şi ridicate va fi
efectuată detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au fost
găsite, distanţele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte
caracteristici fizico-chimice sau particularităţi de identificare, precum şi metode tehnico-
ştiinţifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea acestora.
Sunt cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar menţionare a urmelor
descoperite, din diverse motive, uneori crezându-se că acestea nu sunt utile soluţionării cauzei,
alteori fiind socotite ca dificil de examinat, ceea ce subminează bunul mers al anchetei;
c) Menţionarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării, elemente cum sunt,
de exemplu, împrejurările negative. În această alternativă nu trebuie omisă menţionarea
acţiunilor întreprinse în direcţia clarificării şi explicării lor;
d) Dacă există anumite observaţii ale experţilor sau martorilor asistenţi cu privire Ia consemnarea
celor de mai sus, ele vor fi înserate în procesul--verbal. În legătură cu acest ultim aspect, ţinem să
precizăm că nu trebuie consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la
autor, la urmele create prin activitatea infracţională, pentru a nu fi subminat, cel puţin în parte,
caracterul obiectiv al procesului-verbal.
Destul de frecvent se impune o interpretare imediată a urmelor descope¬rite în câmpul
infracţional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări tehnico-ştiinţifice,
consemnată separat de specialistul în materie prezent la faţa locului;
e) Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind consecinţele sau pagubele
produse de faptele infracţionale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor. Ultima parte a
procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă
ridicate de la faţa locului şi persoana căreia i-au fost încredinţate, precum şi a fotografiilor,
schiţelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.
Totodată, se va indica ora începerii şi ora terminării cercetării la faţa locului, după care procesul-
verbal va fi semnat de către organul judiciar şi de către martorii asistenţi pe fiecare pagină şi la
sfârşit, locurile rămase libere fiind barate.
Referitor la conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal, considerăm necesar să
subliniem că acesta, pentru a-şi îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie
redactat, nu numai potrivit legii, ci şi în conformitate cu anumite condiţii, impuse de practica
judiciară şi subliniate, deseori, de către autorii de specialitate, ca, de pildă, descrierea să
pornească de la general la particular; să fie clară, completă, obiectivă; obiectele de acelaşi gen să
fie numite cu aceiaşi termeni; să nu se aglomereze procesul-verbal cu descrieri prea amănunţite;
să se evite termenii prea tehnici sau neologismele; descrierea fiecărui obiect să se facă în mod
complet
Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-verbal,
menţionăm:
a) Prezentarea obiectivă, completă şi clară a rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza
constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducţiile, diversele interpretări ale stării
locului, sau raportarea Ia anumite afirmaţii ale martorilor ori victimelor;
b) Folosirea unui mod de exprimare riguros exact, precis şi concis, a unei terminologii uzuale,
accesibile şi unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit echivocul sau

112
ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, iar în ipoteza că aceştia nu
vor putea fi totuşi, evitaţi, să se procedeze la explicarea lor;
c) Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfăşurat cercetarea la faţa locului, ceea ce
impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite
nici un amănunt. În cazurile deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate face şi la sediul
organului judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul
cercetării, apelându-se şi la imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică.

 Schiţa locului faptei

Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţă sau desen-schiţă, este destinată fixării şi prezentării,
în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele şi urmele
infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie dintre acestea.
Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai
apropiate de realitate asupra scenei infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-
verbal să fie clar înţelese.
De mare importanţă pentru calitatea şi exactitatea unei schiţe efectuate la faţa locului este şi
folosirea unor semne convenţionale unitare, aşa cum s-au impus în practica de specialitate:

Fotografia şi filmul judiciar executate Ia faţa locului

Fotografia judiciară executată Ia faţa locului se numără printre

Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului

Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără printre cele mai importante mijloace de
fixare a rezultatelor cercetării, deşi este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-
verbal.
Fotografia la faţa locului include, aşa cum s-a văzut, fotografia de orientare, fotografia schiţă,
fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice..
a. Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte

113
de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârşit infracţiunea.
b. Fotografiile schiţă servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai
caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcţie de varianta în care
este executată. De pildă, fotografia schiţă unitară, fotografia schiţă panoramică, în variantele
liniară sau circu-lară, fotografia schiţă pe sectoare, fotografia schiţă încrucişată.
c. Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei, armele sau
instrumentele folosite de autor în săvârşirea infracţi¬unii, obiectele purtătoare de urme ş.a.;
d. Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidenţă a urmelor, a detaliilor caracteristice ale
acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafaţa obiectului purtător, a modificărilor,
degradărilor, etc. produse prin săvârşirea infracţiunii.
Filmul şi videofonograma judiciară se înscriu printre metodele moderne de fixare a rezultatelor
cercetării la faţa locului, metode devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor,
distrugeri provocate de explozii şi incendii, accidente feroviare, aeriene etc.).
Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce
nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai uşor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din
partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calităţii şi eventuala refacere
a acesteia, în măsura în care situaţia o impune.
Specialistul criminalist, medicul legist şi alţi specialişti care au fost solicitaţi la cercetarea locului
faptei, vor fi menţionaţi nominal în procesul-verbal, indicându-se operaţiunile şi constatările ce
le-a efectuat fiecare. Atunci când se impune, acestora li se vor solicita, separat, rapoarte de
constatare tehnico-ştiinţifice sau planşe fotografice.
În termen de 3 zile de la încheierea cercetării la faţa locului, se va întocmi, de către specialistul
criminalist, planşa fotografică cu aspecte de la faţa locului, iar în termen de 5 zile, planşa cu
fotografii reprezentând toate urmele şi celelalte mijloace materiale de probă descoperite şi
ridicate de la faţa locului, indiferent cui aparţin (cu excepţia celor prelucrate în laborator, pentru
care se va întocmi raport de constatare tehnico-ştiinţifică).
Planşele fotografice vor fi semnate pe fiecare pagină de cel care le-a executat şi de către cel care
a încheiat procesul verbal şi vor fi ştampilate pe fiecare fotografie în parte, după care vor fi
ataşate la procesul-verbal.
Traseul parcurs de câinele de urmărire, indiferent de direcţia deplasării şi de rezultatul obţinut, va
fi con¬semnat într-un proces-verbal cu schiţă anexă, separat de cel privind cercetarea la faţa
locului, care vor fi semnate de agentul conductor şi de cel care l-a însoţit. Aceste documente vor
fi anexate procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

Unele reguli de comportament pe parcursul luării primelor măsuri la faţa locului

În procesul realizării ansamblului de măsuri şi activităţi de primă intervenţie, la locul săvârşirii
unei infracţiuni, acesta este obligat sã respecte şi anumite reguli de comportament profesional,
deontologice, cum ar fi:
- nu se va intra în câmpul infracţiunii, cu excepţia salvării şi acordării primului ajutor victimei,
înlăturării pericolelor iminente, conservării urmelor şi mijloacelor materiale de probă în pericol
de dispariţie sau distrugere;
- nu va pune mâna pe nimic, nu va atinge nici un obiect, nu va schimba poziţia nici unui corp
delict sau instrument folosit la comiterea infracţiunii;
- nu se face curăţenie, nu se spală, nu se mătură, nu se şterg urmele infracţiunii;
- nu este permis fumatul şi nici nu se aruncă pe jos resturi de ţigări;
- hainele, alte obiecte de îmbrăcăminte, nu se depun în câmpul infracţiunii;

114
- nu se foloseşte telefonul din locul faptei;
- nu se acţionează asupra întrerupătoarelor electrice sau a prizelor din spaţiile care urmează a fi
cercetate;
- nu se foloseşte W.C.-ul şi nu se deschid robinetele de la apă sau gaze;
- nu va comenta şi nu se va lăsa antrenat în discuţii cu persoane din rândul curioşilor în legătură
cu fapta săvârşită şi nu va exprima păreri personale;
- se notează imediat amănuntele esenţiale, poziţia şi starea victimei, în mod special poziţia
principalelor obiecte care au legătura cu faptele, observaţii cu privire Ia sistemele de asigurare şi
de închidere a uşilor şi ferestrelor etc.

Conducerea, îndrumarea, controlul şi analiza activităţii de cercetare la faţa locului

 Organizarea şi îndrumarea
Aceste activităţi, presupun:
- cunoaşterea efectivului specializat, destinat cercetării la faţa locului;
- cunoaşterea permanentă a capacităţii de operare în teren (autospeciale, aparatură);
- cunoaşterea situaţiei laboratoarelor şi a nevoilor de dotare (există condiţii de lucru?);
- cunoaşterea încărcăturii de sarcini a lucrătorilor;
- cunoaşterea pregătirii profesionale a lucrătorilor;
- asigurarea planificării corespunzătoare şi componenţei echilibrate a echipelor de cercetare la
faţa locului şi dacă este cazul a echipelor de rezervă;
- cunoaşterea problemelor de administraţie legate de aprovizionarea cu echipament şi materiale;
- evitarea deplasărilor pentru evenimente care nu necesită cercetarea la faţa locului;
- participarea la cercetarea la faţa locului în cazul unor evenimente deosebite.

 Controlul
În cadrul acestei activităţi, se controlează:
- planificarea activităţii zilnice;
- modul de efectuare a cercetării la faţa locului;
- calitatea procesului-verbal de cercetare la faţa locului:
- consemnarea exactă a datelor privitoare la poziţia urmelor şi suporturilor pe care acestea sunt
găsite;
- modul de ambalare şi ridicare a urmelor;
- calitatea limbajului folosit la întocmirea documentelor;
- calitatea planşelor fotografice;
- concordanţa acestora cu procesele-verbale;
- întocmirea planşelor cu urme (dacă se execută separat), efectuarea amprentărilor şi
excluderilor;
- consemnarea corectă a datelor în registrul de evenimente;
- consemnarea lucrărilor în registrele foto;
- verificarea planurilor de pregătire, verificarea însuşirii cunoştinţelor prin teste;
- verificarea valorificării urmelor rămase în evidenţă (toate categoriile de urme).
Analiza presupune:
- efectuarea periodică a analizelor privind cercetarea la faţa locului (cu exemple concrete);
- verificarea cunoaşterii situaţiei operative;
- urmărirea permanentă a cazurilor la care nu s-au ridicat urme;

115
- se vor verifica toate situaţiile în care nu s-a efectuat cercetarea la faţa locului;
- categoriile de urme ridicate (dacă nu se urmăresc exclusiv urmele papilare) şi ce metode de
relevare se aplică;
- numărul de autori identificaţi pe baza urmelor;
- la ce cazuri activitatea de cercetare la faţa locului a condus la găsirea unor mijloace materiale
de probă, altele decât obiectele purtătoare de urme papilare;
- efectuarea unor sondaje privind cazurile cu A.N. soluţionate, la care - urmele papilare rămase în
evidenţă au fost ale martorilor.
Coordonarea activităţii de cercetare la faţa locului va mai avea în vedere:
- asigurarea unei colaborări eficiente între servicii prin schimbul de informaţii;
- instruirea tuturor cadrelor pentru evitarea aglomerărilor la faţa locului;
- supravegherea activităţilor de cercetare la faţa locului desfăşurate de posturile de poliţie;
- cunoaşterea de către organele de urmărire penală a mijloacelor de investigare criminalistică
actuale (tehnica poligraf, portretul robot pe calculator, examinarea documentelor în infraroşu şi
ultraviolet, spectrometrul de masă - gaz cromatograful) pe plan local şi central;
- asigurarea unei colaborări constant permanente cu Institutul de Criminalistică.
Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului, a martorului şi a persoanei vătămate
Printre mijloacele de probă în procesul penal, întâlnim şi declaraţiile învinuitului sau
inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, declaraţiile părţii responsabile civilmente şi
declaraţiile martorilor.
În procesul penal, declaraţiile părţilor şi a persoanelor sus menţionate pentru a fi mijloace de
probă, trebuie consemnate în anumite modalităţi prevăzute de lege, respectându-se unele
dispoziţii, procedurale şi reguli de tactică criminalistică.
Rezultă, că organele de urmărire penală cu ocazia audierii învinuitului sau inculpatului, părţii
vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi a martorilor, trebuie să aibă în vedere
regulile în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.
Pentru ca o persoană să dobândească în procesul penal calitate procesuală, trebuie să fie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii :
- să existe un proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor judiciare;
- să fie identificate părţile, precum şi persoane fizice care au cunoştinţă despre fapte şi
împrejurări de fapt menite să ajute la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
- părţile şi persoanele fizice să fie ascultate de către organele judiciare.

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului

Importanţa ascultării învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală şi de tactică criminalistică,

efectuată de organele de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie,
necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.
Importanţa ascultării învinuitului sau inculpatului constă în următoarele:
a) constituie o garanţie a dreptului de apărare;
b) permite obţinerea unor noi probe în cauza penală atât în acuzare cât şi în apărare, întrucât
acesta cunoaşte cel mai bine împrejurările în care a fost comisă infracţiunea, putând contribui în
mare măsură la aflarea adevărului;
c) permite verificarea concluziilor preliminare, a versiunilor emise de către organele de cercetare
116
penală, dând posibilitatea îndreptării greşelilor în timp util şi respectării depline a legalităţii;
d) obligaţia organelor judiciare de a-l asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante
momente ale desfăşurării procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de
îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este
cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
De aceea, îl va încunoştinţa cu privire la dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu
face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva
sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu
privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire panală, înainte
de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce
(art. 70 alin. 2 şi 3 C.p.p.).
În faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale şi la sfârşitul
acesteia; când este atacată încheierea pronunţată de instanţă în cursul urmării penale privind
arestarea preventivă (art. 70 alin. 3, art. 1403 alin. 3, art. 232 şi art. 255); inculpatul este ascultat
la luarea măsurii arestării preventive şi când este atacată încheierea pronunţată de instanţă în
cursul urmării penale privind arestarea preventivă (art. 1403 alin. 3, art. 1491, art. 150 alin. 1 şi
art. 236 C.p.p.), în cazul continuării cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale – art.
237 C.p.p. şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală (art. 250 şi 257 C.p.p.).
Cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, acestuia i se dă posibilitatea să-şi expună cât
mai complet argumentele, este ajutat să–şi amintească detalii şi să propună probe în apărarea sa,
probe a căror importanţă nu trebuie niciodată subestimată.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage sancţiunea
nulităţii, deoarece prin aceasta este încălcat dreptul său de apărare.

Pregătirea în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului

Pentru ca această activitate să contribuie la lămurirea tuturor problemelor cauzei, este necesar să
fie pregătită temeinic şi să se desfăşoare cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi a regulilor
de tactică criminalistică.
Pregătirea în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului constă în următoarele activităţi:
a) Studierea atentă a materialului existent în cauză, precum şi a altor materiale.
Astfel, organul de cercetare penală îşi asigură o poziţie superioară faţă de învinuit sau inculpat
ceea ce îi permite să efectueze ascultarea în mod calm, degajat, dar într-o continuă stare de
atenţie pentru a surprinde reacţiile acestuia la întrebările puse.
b) Culegerea de date referitoare la persoana învinuitului sau inculpatului.
Stabilirea acestor date permite organului de cercetare penală să aleagă procedeul tactic de
ascultare a învinuitului sau inculpatului.
c) Întocmirea planului de ascultare.
Planul de ascultare se întocmeşte sub forma unui chestionar sau sub forma unui tabel, pentru
fiecare învinuit sau inculpat în parte şi pentru fiecare ascultare în parte, de obicei în cauzele
complexe când sunt cercetate infracţiuni cu un pericol social mai grav.
El va cuprinde, în principiu, următoarele rubrici:

Nr. crt. Probleme de lămurit Întrebări ce se vor adresa învinuitului sau inculpatului

117
La sfârşitul planului de ascultare se notează data şi locul unde se va face ascultarea, modalitatea
de chemare a învinuitului sau inculpatului, dacă este chemat în stare de libertate sau nu şi
semnătura organului de cercetare penală care l-a întocmit.
Prima întrebare care va fi trecută în planul de ascultare va fi în legătură cu învinuirea ce se aduce
persoanei respective.
Planul de ascultare nu este rigid, el putând suferi modificări pe parcursul desfăşurării ascultării,
în raport de problemele noi apărute din relaţiile învinuitului sau inculpatului, de apariţia unor
contradicţii, de argumentele prezentate de acesta, de schimbarea conduitei sale în timpul
ascultării.
d) Stabilirea timpului şi locul unde se va efectua ascultarea învinuitului sau inculpatului.
Pregătind ascultarea învinuitului sau inculpatului, organul de cercetare penală trebuie să
stabilească locul, timpul şi mijlocul prin care va fi chemat pentru ascultare.
De regulă, ascultarea învinuitului sau inculpatului se face la organele de urmărire penală.
În anumite situaţii, în care învinuitul sau inculpatul nu se poate deplasa la sediul organului de
urmărire penală, deoarece este bolnav şi netransportabil, satisface serviciul militar într-o altă
localitate etc., organul de urmărire penală procedează la ascultarea acestuia acolo unde se
găseşte. (art. 74 C.p.p.).

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge, în principal, următoarele etape:

a) verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului şi ascultarea lui cu privire la datele
personale;
b) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, despre dreptul de a fi asistat de un
apărător ales sau numit din oficiu;
c) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, cu privire la fapta pentru care este învinuit
şi încadrarea juridică a acesteia, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se
totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa (dreptul la tăcere);
d) ascultarea relatării libere a învinuitului sau inculpatului;
e) punerea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului;
f) consemnarea declaraţiei învinuitului sau inculpatului;
g) aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are obligaţia să anunţe în scris, în
termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal.
Organele de urmărire penală, înainte de a-l asculta pe învinuit sau inculpat, cere acestuia să dea o
declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce însă, dacă acesta consimte (art. 70
alin. 3 C.p.p).
Învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se poate
servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut (art. 71 alin. 5 C.p.p.).

Unele probleme privind psihologia învinuitului sau inculpatului. Probleme tactice folosite în
ascultarea învinuitului sau inculpatului
În timpul ascultării, organele de urmărire penală vor studia personalitatea individului, urmărindu-
i reacţiile şi exteriorizările psihice, din care vor căuta să diferenţieze pe cele reale de cele false.
Comportarea învinuiţilor sau inculpaţilor în timpul ascultării se va diferenţia după personalitatea

118
acestora, după felul de comportare socială, după temperament, după natura infracţiunii comise,
după faptul dacă sunt infractori primari sau recidivişti, după felul probelor administrate
împotriva lor etc..
Organele de cercetare penală vor încerca să abordeze în mod gradat procesele psihice care
caracterizează personalitatea infractorului în săvârşirea faptei penale de la deliberarea şi luarea
hotărârii de a comite infracţiunea şi până la comportamentul post-ilicit şi tentativele de a se
sustrage de la răspunderea penală. În acest sens, vor fi avute în vedere procesele psihologice,
care:
- se produc până la luarea hotărârii de a comite o infracţiune (apariţia trebuinţelor şi a mobilului,
proliferarea intenţiei ilicite);
- au loc din momentul luării hotărârii până la săvârşirea faptei;
- au loc pe parcursul săvârşirii infracţiunii (în faza tentativei şi a - consumării faptei), momentele
de slabă concentrare psihologică ale infractorului cele mai prielnice pentru a lăsa urme la locul
săvârşirii infracţiunii sau a comite alte greşeli care să-l dovedească drept autor;
- se produc după săvârşirea infracţiunii, în intenţia ascunderii săvârşirii infracţiunii şi sustragerii
de la răspunderea penală.
În urmărirea scopului lor, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloc care i-ar putea ajuta:
minciuna, perfidia, atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compătimire pentru
nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns „siliţi de împrejurări“ şi până la
aroganţă şi chiar intimidarea anchetatorului apreciind desfăşurarea cercetărilor ca tendenţioasă,
ilegală etc. deseori lăsând a se înţelege că, în scopul „punerii lucrurilor la punct“, vor apela la
„persoane foarte importante“ cu care au relaţii.

Procedeele tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului

Pentru ca organele de urmărire penală să obţină de la învinuiţi sau inculpaţi declaraţii complete şi
adevărate, este necesară folosirea unor procedee tactice de ascultare, în raport cu natura
infracţiunii comise, cu metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea acesteia cu numărul
participanţilor, valoarea probelor administrate în cauză, precum şi în funcţie de caracterul
persoanei învinuitului sau inculpatului.

Procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului sunt:

- justificarea modului cum şi-a folosit timpul anterior, în momentul şi după comiterea faptei;
- ascultarea repetată asupra aceleiaşi fapte şi în mod amănunţit;
- prezentarea progresivă a probelor de vinovăţie;
- ascultarea învinuitului sau inculpatului despre activitatea altor învinuiţi sau inculpaţi;
- ascultarea încrucişată de către doi sau mai mulţi lucrători de poliţie;
- expunerea de către poliţist, a modului cum a fost săvârşită infracţiunea (pe baza versiunilor
elaborate în raport de probele administrate în cauză).

Consemnarea declaraţiei învinuitului sau inculpatului

Pentru ca declaraţiile să poată fi folosite în cadrul procesului penal şi pentru a se reţine cu

fidelitate ceea ce învinuitul sau inculpatul declară, legea prevede obligativitatea consemnării în
scris a acestor declaraţii (art. 73 alin. 1 C.p.p.).
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, la persoana a-I-a singular.
Învinuitului sau inculpatului i se oferă posibilitatea de a verifica dacă cele relatate de el au fost

119
consemnate în mod corect în declaraţia scrisă. În acest sens, legea prevede că declaraţia se citeşte
acestuia, iar dacă învinuitul sau inculpatul cere, i se dă să o citească. Când învinuitul sau
inculpatul este de acord cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit.
Această prevedere a legii, se impune pentru a se înlătura posibilitatea ca la sfârşitul declaraţiei să
se facă adăugiri. Sunt situaţii când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze
declaraţia sa, făcându-se menţiune în declaraţia scrisă despre aceasta.
Pentru a conferi un caracter oficial declaraţiei învinuitului sau inculpatului, aceasta va fi semnată
atât de către cel care a dat-o, de apărător care a asistat la această activitate, cât şi de organul
judiciar în faţa căruia învinuitul sau inculpatul a fost ascultat.
Când învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau doreşte să facă
completări, rectificări sau precizări, acestea vor fi consemnate şi semnate ca şi declaraţiile date
iniţial (art. 73 alin. 4 C.p.p.).
Legea procesual penală nu acordă o forţă probantă deosebită declaraţiei învinuitului sau
inculpatului, indiferent de conţinutul acesteia (recunoaştere a faptei, negare a faptei etc.),
precizându-se că „declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai
în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză“ (art. 69 C.p.p.).

Tactica ascultării martorului. Unele probleme privind psihologia martorului

Noţiunea martorului şi importanţa declaraţiei acestuia

Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de
natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.p.p.).
Ascultarea martorului este o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă
în totalitatea întrebărilor puse martorilor şi explicaţiilor ce se obţin de la aceştia în vederea
stabilirii faptelor şi împrejurărilor de fapt care au importanţă probatorie în cauză, precum şi cu
privire la identitatea, locul naşterii, domiciliul şi relaţiile cu părţile.
Declaraţiile martorilor constituie cel mai frecvent mijloc de probă, fiind folosit aproape în orice
cauză penală. Indiferent de natura infracţiunii săvârşite, rolul martorilor în aflarea adevărului este
deosebit, tocmai datorită faptelor şi împrejurărilor pe care aceştia le pot lămuri - prin depoziţiile
pe care le fac - mai ales dacă cele relatate sunt percepute în mod nemijlocit.
Ca şi în cazul celorlalte mijloace de probă, declaraţiile martorilor au valoare probatorie numai în
măsura în care se coroborează cu celelalte probe şi mijloace de probă administrate în cauză.

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor sau care nu sunt obligate să depună ca martor
Organele judiciare au dreptul de a asculta ca martori în principiu orice persoană care are
cunoştinţă despre cauză. Pot fi audiaţi chiar minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani,
ascultarea lor făcându-se în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau persoanei căreia îi
este încredinţat minorul spre creştere şi educare, fără însă a depune jurământ. Infirmităţile fizice
creează incapacităţi de ascultare a martorilor numai pentru faptele care se percep într-un anumit
mod (ex.: pentru orbi faptele văzute, pentru surzi cele auzite etc.).
Conform art. 861 alin. 7 din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a
atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.
Legea însă, exceptează unele persoane de la obligaţia de a depune ca martor, şi anume:
Nu poate fi ascultat ca martor persoana obligată a păstra secretul profesional (avocat, medic,

120
notar etc.);
Nu pot fi ascultate ca martori persoanele care au în cauza penală calitatea de părţi;
Nu pot fi ascultate ca martori în şedinţa de judecată, persoanele sub 16 ani, în cauzele privind
infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii, admiţându-se prezentarea unor audieri
efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video (art. 864 din C.p.p.);
Nu poate fi obligate să depună ca martor soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului.

Drepturile şi îndatoririle martorilor

Persoana care este ascultată ca martor în procesul penal are următoarele drepturi:
- să-şi formuleze declaraţia cum doreşte;
- să-i fie protejate datele de identificare, dacă există probe sau indicii temeinice că prin
declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori reşedinţă ar fi
periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane;
- are dreptul să i se atribuie o altă identitate sub care să apară în faţa organelor judiciare, la
cerere, măsură dispusă de către procuror în faza de urmărire penală şi de instanţa de judecată în
cursul judecăţii;
- are dreptul ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa sa ori să-i asigure o
reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al instanţei
şi înapoi la domiciliu sau reşedinţă (art. 865 din C.p.p.);
- să-i fie plătită ziua de muncă;
- să i se restituie cheltuielile de transport, cazare, masă, precum şi alte cheltuieli necesare
prilejuite de chemarea sa;
- să nu se folosească împotriva sa violenţe sau ameninţări;
- să revină asupra declaraţiilor sale - cu motivarea amănunţită.
Ca obligaţii, persoana chemată ca martor trebuie să:
- se prezinte la locul, data şi ora fixată de către organul judiciar;
- declare tot ce ştie în legătură cu ceea ce cunoaşte despre faptă;
- spună numai adevărul, întrucât altfel comite infracţiunea de mărturie mincinoasă pedepsită de
legea penală.

Pregătirea pentru ascultarea martorului

Obţinerea unor declaraţii veridice şi complete, care să ducă la aflarea adevărului, este influenţată
în mod hotărâtor şi de modul în care se face pregătirea ascultării.
Principalele activităţi pregătitoare în vederea ascultării martorilor sunt:
a) studierea materialului existent în cauză;
b) culegerea unor date despre persoana martorului ce urmează a fi ascultată;
c) întocmirea planului de ascultare;
d) stabilirea locului, timpului şi modului de chemare a martorului;
e) asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura ascultarea.

Etapele ascultării martorului

Activitatea procesuală şi de tactică criminalistică privind ascultarea martorilor parcurge aceleaşi
etape ca şi în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului ori a ascultării părţii vătămate, părţii
civile sau părţii responsabile civilmente, cu o singură excepţie: “depunerea jurământului conform
art. 85 din C.p.p şi art. 260 din C.p.“

121
Etapele ascultării martorului sunt următoarele:
a) verificarea identităţii martorului şi ascultarea acestuia cu privire la datele personale;
b) depunerea jurământului conform prevederilor art. 85 din C.p.p şi art. 260 din C.p.:
„Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“
În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau biblie.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a
martorului.
Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ:
“Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.“
Martorul, care din motive de conştiinţă sau confesiune, nu depune jurământul, va rosti în faţa
organelor judiciare următoarea formulă:
“Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu“.
c) ascultarea relatării libere;
d) punerea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor;
e) redactarea declaraţiei scrise a martorului. Martorul poate fi ascultat şi prin intermediul unei
reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut dar,
numai când există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau
a localităţii acestuia de domiciliu sau reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritate corporală sau
libertatea lui sau a altei persoane. Atribuirea unei alte identităţi martorului se dispune de către
procuror în faza de urmărire penală şi de instanţa de judecată în cursul judecăţii. Audierea
martorului se face în prezenţa procurorului (art. 862 alin. 2 C.p.p.).

Unele probleme privind psihologia martorului. Factorii care pot influenţa mărturia.
Practica organelor judiciare a demonstrat şi demonstrează că, de multe ori, declaraţiile martorilor
nu reflectă realitatea datorită unor cauze şi condiţii multiple şi complexe ce ţin de persoana
martorilor şi de împrejurările în care au fost percepute faptele şi fenomenele.
Sub aspect psihologic, mărturia constă în perceperea. memorarea (uneori involuntară) a unor
fapte şi împrejurări, precum şi în reproducerea acestora în faţa organelor judiciare. Rezultă că
mărturia se formează trecând prin trei etape:
- percepţia, care reprezintă reflectarea în conştiinţa martorilor a obiectelor şi fenomenelor,
observate în diverse situaţii, prin senzaţii şi percepţii;
- memorarea, prin intermediul căreia omul poate reţine, păstra şi reda realitatea înconjurătoare
percepută anterior. Memorarea are un rol deosebit în procesul de formare al declaraţiilor
martorilor.
- reproducerea (redarea) este un fenomen complex prin care se reactualizează mintal imagini,
idei, cunoştinţe însuşite anterior. Aceste reprezentări sunt strâns legate de particularităţile
individuale ale fiecărei persoane, formarea şi desăvârşirea lor fiind influenţate considerabil de
activitatea desfăşurată de fiecare individ.
Toate etapele formării mărturiei, pot fi influenţate de anumiţi factori privind:
- starea psihică a martorului în momentul perceperii;
- unele deficienţe fizice sau psihice ale martorului;
- timpul cât a perceput evenimentul (distanţa de la care a perceput fapta, starea vremii în
momentul perceperii, ocupaţia şi pregătirea profesională a persoanei martorului);
- relaţiile martorului cu partea vătămată sau cu infractorul;

122
- timpul scurs de la producerea evenimentelor până la momentul ascultării martorului de către
organele de urmărire penală;
- atitudinea şi intervenţia anchetatorului.
Pentru a putea aprecia în mod just declaraţia unui martor, organele de cercetare penală trebuie să
stabilească dacă relatarea martorului reflectă totdeauna realitatea, dacă acesta este de bună-
credinţă, sau ce relatează nu reprezintă decât o versiune a faptelor la care a asistat.

Consemnarea declaraţiei martorului

La consemnarea declaraţiei martorilor, organele de cercetare penală trebuie să reţină numai ceea
ce este esenţial şi are valoare probatorie pentru cauză. Nu trebuie să fie consemnate concluziile,
presupunerile sau părerile martorilor.
Declaraţiile martorilor se consemnează de către organele de urmărire penală pe formular tip-
declaraţie martor. În situaţia în care martorii doresc să-şi consemneze personal declaraţiile, li se
pot pune la dispoziţie coli de hârtie şi nu formulare tipizate .
În declaraţiile martorilor se face menţiunea despre depunerea jurământului de către aceştia, apoi,
că li s-a atras atenţia să spună adevărul, pentru că altfel, săvârşesc infracţiunea de mărturie
mincinoasă conform prevederilor art. 260 din Codul penal.
Dacă nu sunt respectate condiţiile de formă şi fond în consemnarea declaraţiilor martorilor,
acestea pot fi lovite de nulitate (nu sunt semnate declaraţiile de martor şi de cel care l-a audiat, au
fost făcute modificări, ştersături sau adăugiri).
Organele de cercetare penală trebuie să consemneze cu fidelitate declaraţiile făcute de către
martori, în aşa fel încât să nu fie denaturat conţinutul acestora, iar cele care se referă la momente
importante ale săvârşirii infracţiunii sau în situaţiile prevăzute de art. 861 din C.p.p., să fie
înregistrate prin mijloace tehnice video şi audio redându-se integral în formă scrisă conform
prevederilor art. 862 din Codul de procedură penală.

Tactica ascultării persoanei vătămate. Probleme ce se urmăresc cu ocazia ascultării acesteia

La aflarea adevărului într-o cauză penală, pe lângă declaraţiile martorilor, ale învinuitului sau
inculpatului, o contribuţie substanţială pot aduce şi declaraţiile celorlalte părţi în procesul penal,
respectiv ale părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente.
Vom face referire în continuare la partea vătămată care este o persoană fizică sau juridică ce a
suferit pagube-daune în urma săvârşirii unei infracţiuni (daune fizice, morale sau materiale) şi
care participă în procesul penal.
Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie confundată cu noţiunea de victimă a
infracţiunii (folosită în practică), deoarece persoana vătămată poate fi aşa cum am precizat mai
sus, persoană fizică sau juridică aflată în postura de subiect pasiv al infracţiunii, în timp ce
victimă a infracţiunii poate fi numai o persoană fizică.
Partea vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care îşi exprimă voinţa în
acest sens sau care efectuează acte specifice susţinerii laturii penale a procesului penal, care
relevă fără echivoc voinţa persoanei vătămate de a participa în procesul penal în această calitate.
Conform art. 76 C.p.p., organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată şi să o
întrebe dacă participă în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o
daună morală că se poate constitui parte civilă în procesul penal. Încălcarea acestei îndatoriri
echivalează cu lipsa de rol activ al organelor judiciare şi poate conduce la casarea hotărârii
judecătoreşti pronunţată în asemenea condiţii.

123
Pregătirea pentru ascultare a persoanei vătămate constă în:
studierea dosarului cauzei care are drept scop:
– stabilirea persoanei care urmează a fi ascultată în calitate de parte vătămată, avându-se în
vedere natura faptei, persoanele care mai cunosc despre faptă, sursa declaraţiilor, persoanele care
nu pot depune ca martor etc.
- cunoaşterea persoanei vătămate;
- întocmirea planului de ascultare;
În cuprinsul planului de ascultare, întrebările trebuie să fie clare, scurte, iar persoanele să ştie cu
privire la ce să facă declaraţii. Întrebările puse persoanei vătămate sunt întrebări: temă - foarte
generale; problemă - limitate la anumite aspecte; de detaliu - foarte concrete, strict limitate; de
precizare; de verificare; de referinţă.
Sunt interzise întrebările sugestive!!
- alegerea mijlocului de invitare şi stabilirea locului şi datei de ascultare;
- alte activităţi specifice.

Etapele ascultării persoanei vătămate

Ascultarea persoanei vătămate parcurge aceleaşi etape pe care le parcurge ascultarea învinuitului
sau inculpatului şi a martorului. Aceste etape ale ascultării persoanei vătămate sunt:
- verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale;
- ascultarea relatării libere – povestirii-spontane;
- adresarea de întrebări persoanei vătămate;
- ascultarea răspunsurilor sau relatarea dirijată;
- consemnarea declaraţiei (nu de către organele de urmărire penală).
În situaţia în care partea vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal şi optează pentru
a participa ca martor, declaraţia sa, va fi consemnată pe formular tipizat de martor, respectându-
se regulile instituite pentru această categorie de persoane – participante în procesul penal.
Formularele în care urmează a se consemna orice declaraţie, în faza de urmărire penală a
procesului penal, vor fi în prealabil înregistrate şi înseriate, ca formulare cu regim special, iar
după completare vor fi introduse în dosarul cauzei (art. 891 din Codul de procedură penală,
introdus prin art. I pct. 46 din Legea nr. 281/2003).
Spiritul de dreptate şi echitate trebuie să constituie o călăuză în întreaga activitate a organelor de
cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Conform prevederilor Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei române, în
timpul urmăririi penale trebuie să se acorde o atenţie deosebită verificării complete şi
multilaterale a probelor care-l acuză cât şi a celor care-l apără pe învinuit sau inculpat.
Verificarea atentă a apărărilor formulate de învinuiţi sau inculpaţi este o îndatorire legală de
serviciu a organelor de cercetare penală, a cărei respectare în activitatea practică asigură
temeinicia, obiectivitatea şi legalitatea cercetărilor într-o cauză penală.
Atitudinea celor care administrează numai probe în acuzare, ignorând explicaţiile date de
învinuiţi sau inculpaţi în apărarea lor, poate avea drept consecinţă infirmarea unor acte
procesuale, reţineri sau arestări nelegale, desfăşurarea unor cercetări incomplete, neobiective,
pronunţarea unor achitări de către instanţe, erori judiciare grave, toate constituind încălcări ale
principiului legalităţii procesului penal.

4.4. Tactica efectuării percheziţiei

124
Notiune, scopul si importanta percheziţiei
Percheziţia este activitatea procedurală ce constă în căutarea, asupra unei persoane, în locuinţa
sau la locul ei de muncă, ori în locurile deschise publicului, a obiectelor, valorilor sau
înscrisurilor a căror existenţă ori deţinere este tăgăduită pentru descoperirea şi administrarea
probelor, necesare soluţionării juste a cauzei penale.
Percheziţia are drept scop:
- de a găsi obiecte sau înscrisuri, corp-delict, care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii sau au
fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii (ex.: un cuţit, o armă – în cazul unei
infracţiuni contra vieţii şi integrităţii persoanei);
- de a găsi cu operativitate obiecte sau înscrisuri care conţin sau poartă urmele infracţiunii (ex.: o
sticlă pe care au rămas impresiunile digitale ale făptuitorului);
- de a găsi obiecte sau înscrisuri, corp-delict, produs al unei infracţiuni (ex.: bunuri furate, carnet
C.E.C. falsificat);
- de a găsi bunuri, valori, proprietatea învinuitului sau inculpatului, părţii responsabile
civilmente, care fac obiectul indisponibilizării pentru garantarea executării pedepsei amenzii
(ex.: aparat video, televizor color, frigider, alte obiecte ce pot fi indisponibilizate);
- de a găsi bunuri, valori sau înscrisuri deţinute contrar dispoziţiilor legale (ex.: arme,
stupefiante, explozivi);
- de a găsi obiecte procurate cu sumele însuşite sau rezultate din infracţiune (ex.: aparatură
electronică, casnică etc.);
- de a găsi bunuri ori valori primite în vederea săvârşirii unor infracţiuni în legătură cu serviciul
(ex.: valută, bani, bunuri, în cazul infracţiunilor de dare de mită, luare de mită ori primire de
foloase necuvenite);
- de a găsi persoane ce se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei
(art. 27 alin. 2 lit. a din Constituţia României, art. 31 lit. d din Legea nr. 218/2002);
- de a găsi persoane dispărute de la domiciliu, cadavre sau părţi din cadavre ce au fost ascunse.
Importanţa percheziţiei rezultă din aceea că:
- duce la descoperirea obiectelor, bunurilor, valorilor, înscrisurilor, persoanelor, ce formează
scopul percheziţiei;
- ajută la dovedirea activităţii infracţionale a celor ce au comis infracţiunea;
- ajută la descoperirea de noi infracţiuni sau participanţi la săvârşirea acestora, precum şi în
realizarea de acţiuni cu un caracter preventiv în unele situaţii;
- este un mijloc de recuperare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii sau infracţiunilor.

Conform art. 100 din Codul de procedură penală, percheziţia poate fi:
a) percheziţie corporală sau asupra vehiculelor;
b) percheziţie domiciliară.
Prin percheziţie corporală se înţelege examinarea atentă a îmbrăcămintei, corpului şi bagajelor
unei persoane în scopul de a găsi la aceasta obiecte, valori sau alte dovezi care să confirme
săvârşirea unei infracţiuni, ori cu ajutorul cărora ar putea produce vătămări fie ei sau celor care
efectuează percheziţia.
Percheziţia corporală se efectuează de către o persoană de acelaşi sex cu percheziţionatul şi se
face asupra:
- persoanei prinsă în flagrant săvârşind o infracţiune;
- persoanei împotriva căreia s-a luat măsura reţinerii şi arestării preventive;

125
- persoanei care este prinsă după o urmărire efectuată asupra sa, cu ocazia arestării;
- persoanelor ce sunt conduse sau aduse la sediul organului de poliţie;
- persoanei care urmează a fi introdusă în arest sau dacă este scoasă din arest;
- persoanei la care urmează să se efectueze percheziţia domiciliară;
- persoanelor care sunt suspecte datorită comportamentului, timpului si locului unde au fost
găsite;
- persoanelor la control vamal;
- persoanelor la urcarea în aeronave.
Percheziţia corporală în raport de împrejurările în care se efectuează şi de scopul urmărit, poate
fi:
- sumară;
- amănunţită.
Percheziţia corporală se efectuează ori de câte ori este nevoie şi nu este determinată de timp. În
toate cazurile percheziţia corporală, în final, este efectuată minuţios, la început se recurge la o
percheziţie sumară – atunci când împrejurările au permis să nu se întârzie prea mult, în acel loc,
întrucât e aglomerat sau este neprielnic executării unei percheziţii corporale amănunţită,
continuându-se imediat întru-un loc favorabil.
Percheziţia corporală sumară are drept scop principal ridicarea obiectelor cu care cel
percheziţionat ar putea ataca şi ar putea cauza vătămări fie lui, fie celor care fac percheziţia sau
ar putea distruge ori arunca bunuri ce l-ar face vinovat, până la percheziţia amănunţită.
Percheziţia corporală amănunţită se efectuează pentru a găsi asupra persoanei obiecte sau
înscrisuri ca relevante pentru aflarea adevărului în cauză, obiecte pe care persoana
percheziţionată le-ar putea folosi pentru a pune în pericol propria viaţă, pe cea a organelor de
urmărire penală ori a oricărei alte persoane.
Percheziţia corporală amănunţită, se efectuează ţinând cont de cele două reguli de bază şi anume:

- se efectuează întotdeauna în loc închis;

- se efectuează prin dezbrăcarea totală a celui percheziţionat.
Percheziţia corporală poate fi repetată în cazul în care se consideră că prima încercare nu a fost
destul de minuţioasă şi dacă există suspiciuni de existenţa unor ascunzători nedescoperite, se
poate lua măsura ca tot corpul persoanei să fie examinat cu ajutorul razelor „Röntgen”, în cadrul
unui laborator de specialitate.
La percheziţia corporală se vor cerceta cu atenţie notiţele găsite asupra persoanei percheziţionate,
înscrisurile, deoarece în unele situaţii acestea cuprind adresa, nume, legături codificate cu diferite
persoane care sunt sau au fost complici la comiterea de infracţiuni.
Atenţie se va acorda cu ocazia percheziţiei corporale şi bagajelor aflate asupra persoanei în cauză
(geanta, servieta, poşeta etc.), întrucât sunt folosite drept ascunzători.
Rezultatul percheziţiei corporale, în toate cazurile în care se realizează ca activitate distinctă, se
consemnează într-un proces verbal, cu descrierea detaliată a valorilor obiectelor şi înscrisurilor
descoperite, unde au fost găsite şi cu menţionarea măsurilor luate în privinţa acestora.
La efectuarea percheziţiei corporale, fie sumară, amănunţită sau a bagajelor aflate asupra celui
percheziţionat, se va asigura conform art. 104 din Codul de procedură penală, cel puţin doi
martori asistenţi.

Cazurile în care se poate face percheziţia domiciliară şi timpul de efectuare a acesteia

În conformitate cu prevederile art. 100 din Codul de procedură penală, când persoana căreia i s-a

126
cerut să predea vreun obiect sau înscris dintre cele arătate în art. 98 C. pr. pen., tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea acestora precum şi/ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea
unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune
efectuarea percheziţiei. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin
încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii.
Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea
părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau
de judecător.
Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.
În caz de infracţiune flagrantă, percheziţia domiciliară se face persoanei, fără încheierea motivată
a judecătorului, dar la un timp cât mai apropiat de momentul producerii infracţiunii.
În conformitate cu prevederile art. 27 alin. 2 din Constituţia României, organul de urmărire
penală poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia
şi încheierea motivată a judecătorului pentru efectuarea unor activităţi procedurale, ca o derogare
dată de lege în următoarele situaţii:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti (vezi art. 31 lit. d,
e, f si g din Legea nr. 218/2002);
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Organul de cercetare penală al politiei judiciare poate efectua percheziţia domiciliară între orele
6 – 20, iar în celelalte ore, în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează a se
efectua într-un loc deschis publicului (sala de aşteptare C.F.R., hotel, restaurant etc).
Percheziţia domiciliară începută între orele 6 – 20, poate continua şi în timpul nopţii până la
finalizarea acestei activităţi (art. 103 din Codul de procedură penală).

Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei domiciliare

a) Stabilirea scopului percheziţiei (obiectelor ce trebuie să fie găsite şi caracteristicile acestora).
Pentru ca percheziţia să dea rezultate din cele mai bune, ea trebuie, ca orice altă activitate, să fie
minuţios pregătită de organul de urmărire penală, având în vedere respectarea principiilor de
legalitate, operativitate, conspirativitate si planificarea ei.
Atât în activitatea de pregătire a percheziţiei cât şi cea de efectuare a ei trebuie să se ţină seama
de scop, de persoana percheziţionată, de locurile unde se efectuează percheziţia şi infracţiunea
comisă pentru a se avea în vedere ce anume se caută şi urmăreşte la efectuarea ei, de competenţa
echipei şi de momentul când urmează a se desfăşura.
Fiecare percheziţie, indiferent de felul ei necesită cea mai mare grijă în pregătirea ei, pentru a
duce la rezultate bune şi realizarea scopului urmărit.
b) Stabilirea şi cunoaşterea locului unde urmează să se efectueze percheziţia.
O prima activitate în pregătirea pentru efectuarea percheziţiei este aceea de cunoaştere prealabilă
şi foarte exactă a locului unde urmează să se desfăşoare această activitate.
Este necesar să se culeagă informaţii orientative folosindu-se metode ca: investigaţii, folosirea
agenturii, verificarea buletinelor sau cărţilor de identitate şi să se facă cu multă conspirativitate,
stabilind următoarele:
- adresa exactă a percheziţionatului ce constă în cunoaşterea localităţii, strada, număr, scara, etaj,
apartament;

127
- caracteristicile generale sau speciale de construcţie a clădirii;
- limitele precise ale clădirii, planul ei interior şi exterior;
- compunerea locuinţei, topografia acesteia;
- numărul persoanelor ce locuiesc în încăpere, spaţiile folosite în comun şi în exclusivitate;
- reperarea numărului de telefon, dacă există (fix şi mobil).

c) Cunoaşterea unor date despre percheziţionat.

La pregătirea percheziţiei domiciliare se va tine seama şi de datele pe care le deţinem despre
percheziţionat, pentru a putea preveni eventualele situaţii neplăcute (opunere din partea acestuia,
incidente etc.).
Cunoaşterea se va face cu ocazia unor investigaţii în teren, cu ajutorul unor martori audiaţi
anterior şi va avea în vedere: cetăţenia şi naţionalitatea, temperamentul şi viciile acestuia (beţiv,
recalcitrant, violent), starea sănătăţii, pregătire şi profesie, ocupaţie şi loc de muncă, cunoştinţele
percheziţionatului în domeniul altor meserii, preocupări în afara serviciului, relaţiile la locul de
muncă şi în afara acestuia, care este numărul membrilor de familie, raporturile percheziţionatului
şi a membrilor familiei acestuia cu vecinii din imobil, de pe stradă, care pot să-l apere, să-i
ascundă obiectele, valorile sau înscrisurile provenite din infracţiuni.

d) Pregătirea materială a echipei ce va efectua percheziţia.

În vederea efectuării percheziţiei, la cererea procurorului se emite încheierea motivată de către
judecător, iar atunci când există mai mulţi făptuitori (participanţi), se va solicita pentru fiecare,
procedându-se la organizarea de percheziţii simultane.
Pentru efectuarea percheziţiei, numărul participanţilor diferă de la caz la caz, în raport de scopul
şi locul ei, cu persoana la care urmează să se efectueze. În situaţii deosebite, când urmează a se
efectua percheziţii simultane ori când percheziţia se desfăşoară în imobile situate în cartiere de
rromi, formarea echipei va fi numeroasă, va fi instruită amănunţit iar în compunerea ei se vor
include şi conductori cu, câini de însoţire.
După formarea echipei care participă la percheziţie, aceasta va fi instruită cu privire la
caracteristicile obiectelor căutate, fiind ajutată de partea vătămată şi martori, natura obiectelor
(obiecte cu volum mare, mijlociu, foarte mic), forma acestora, precum şi cu privire la
posibilităţile de ascundere.
Cu ocazia instruirii se vor stabili şi locurile unde se vor căuta obiecte şi înscrisuri, metodele
specifice de căutare şi mijloacele tehnice adecvate, necesare echipei ce va efectua percheziţia.
Echipa de efectuare a percheziţiei domiciliare va trebui să aibă asupra sa o serie de materiale şi
mijloace tehnice şi anume: o lanternă de buzunar, o lumânare şi o cutie de chibrituri, o bucată de
ceară şi sigiliu, un ciocan de căutat goluri în pereţi, sfoară, briceag, lupă, riglă de calcul, hârtie de
scris şi plombagină, ustensile de scris şi şters, o ruletă de măsurare, diferite unelte pentru forţarea
uşilor, sertarelor, aparat de fotografiat cu blitz, detectoare de metale şi cadavre, sondă
electromagnetică şi în unele situaţii, câinele de urmărire.
După formarea echipei şi dotarea acesteia se vor stabili sarcini pentru fiecare membru din echipă,
data şi ora când va începe percheziţia, de asemenea se va preciza şi modul de acţiune când s-ar
ivi unele situaţii deosebite (absenţa unui membru al echipei, dispariţia percheziţionatului, fuga
celui căutat etc.).

Reguli tactice ce trebuie respectate cu ocazia efectuarii percheziţiei domiciliare

Cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare trebuie respectate următoarele reguli:

128
a) se face de cel puţin două cadre de poliţie (în afară de cazul când situaţia impune folosirea mai
multor cadre - ex. în cartiere de rromi, la infractori periculoşi, gazde de infractori;
b) deplasarea la locul ce urmează a fi percheziţionat se va face în ţinută civilă şi conspirat, ţinând
cont de împrejurările concrete în care se acţionează (pe timpul zilei, al întunericului, în mediu
urban, rural etc.);
c) asigurarea martorilor asistenţi (se vor alege dintre persoane majore neinteresate în cauză, care
nu au suferit condamnări, nu au fost victime la infracţiune, nu sunt rude sau complici ori
persoane reclamate de cel percheziţionat);
d) asigurarea în cazuri deosebite a medicului legist, al unui cadru medical, al specialiştilor din
diverse domenii;
e) blocarea intrărilor şi ieşirilor pentru a nu dispare cel percheziţionat;
f) pătrunderea în locul vizat pentru efectuarea percheziţiei (se va face în funcţie de
particularităţile concrete ale fiecărei cauze);
g) legitimarea şi percheziţionarea corporală a persoanei căreia urmează a se efectua percheziţia
(în lipsa lui se va face în prezenta unui membru al familiei, rude sau vecin ce are capacitate de
exerciţiu);
h) oprirea persoanelor găsite la locul unde se va efectua percheziţia şi a celor venite pe parcursul
percheziţiei;
i) solicitarea predării de bunăvoie a obiectelor, valorilor, înscrisurilor ce ne interesează sau a
celor deţinute contrar dispoziţiilor legii;
î) efectuarea percheziţiei indiferent de rezultat prin căutare, scotocire, ciocănire, sondare în mod
amănunţit, sistematic în fiecare încăpere si dependinţe;
j) observarea permanentă şi sistematică a percheziţionatului, a persoanelor prezente şi suspecte, a
participanţilor la percheziţie, a animalelor şi păsărilor, a obiectelor etc.;
k) solicitarea deschiderii unor încăperi, dulapuri, sertare, lăzi etc., de către percheziţionat, în caz
contrar forţarea acestora fără a se produce distrugeri;
l) nelăsarea a nici unui membru al echipei singur într-o încăpere în locul percheziţionat;
m) prezentarea obiectelor, valorilor, înscrisurilor găsite la percheziţionat şi martorilor asistenţi;
n) păstrarea secretului asupra datelor şi intimităţilor ce nu interesează cauza conform art. 105
alin. 3 din Codul de procedură penală;
o) fixarea rezultatului percheziţiei prin descrierea amănunţită a locului unde s-au găsit bunurile,
valorile, înscrisurile, fotografiere, filmare etc.
Cu ocazia percheziţiei domiciliare amintim aici câteva ascunzători cu titlu de exemplu:
- recipiente de orice natură;
- alimente care trebuie tăiate sau străpunse;
- mobilierul şi tablourile din locuinţă;
- dedesubturile meselor, scaunelor, sertarelor, picioarelor meselor şi scaunelor;
- duşumele de orice fel, parchetul;
- buzunarele îmbrăcămintei din dulapuri;
- saci cu lenjeria necesară;
- utilajele din locuinţă şi autovehicule, frigidere, maşini de spălat, aspirator, - televizor, aparat de
radio;
- paturile, saltelele, noptierele;
- planşeurile şi zidurile (a se vedea ridicăturile, deschideri mari, crăpăturile, dezlipirea faianţei);
- instalaţii sanitare, electrice, wc-uri, rezervoare de apă.
Metodele de căutare folosite cu ocazia percheziţiei domiciliare sunt foarte variate, determinate de

129
obiectele căutate şi mediul în care se desfăşoară activitatea.
Ca metode folosite la efectuarea percheziţiei domiciliare pot fi: măsurare, ciocănire, sondare,
săpare, compararea suprafeţelor şi obiectelor de această natură, pentru observarea asimetriei,
lipsa diferenţei de culoare, lipsa diferenţei de lustru la mobile, lipsa unor caracteristici specifice
obiectelor asemănătoare, folosirea detectoarelor si examinarea cu raze Röntgen.

Procesul-verbal de percheziţie domiciliară

Rezultatele percheziţiei trebuie, în mod indispensabil a fi fixate şi aceasta se va face prin: proces-
verbal, fotografiere, înregistrare video, filmare, desenare etc..
Principalul mijloc de fixare a rezultatului percheziţiei este procesul verbal încheiat de organul
politiei judiciare, care constituie un mijloc de probă, conform art. 90 din Codul de procedură
penală.
Procesul-verbal de efectuare a percheziţiei, conform prevederilor art. 91 şi art. 108 din Codul de
procedură penală, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, următoarele date:
a) titlul;
b) anul, luna, ziua, ora începerii şi terminării percheziţiei şi locul unde a fost încheiat;
c) gradul, numele, prenumele şi organul din care fac parte membrii echipei care au efectuat
percheziţia;
d) baza legală de efectuare a percheziţiei (încheierea motivată sau surprinderea în flagrant –
procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante);
e) numele, prenumele şi date de stare civila a persoanei la care s-a făcut percheziţia;
f) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi;
g) numele persoanelor care au fost găsite la domiciliul percheziţionatului şi al celor ce au venit
ulterior;
h) menţiuni despre componenţa locuinţei şi topografia acesteia;
i) menţiunea despre faptul că s-a cerut de membrii echipei predarea obiectelor căutate;
j) menţiuni despre locul şi condiţiile în care au fost descoperite şi ridicate obiectele, înscrisurile,
valorile, precum şi caracteristicile acestora;
k) enumerarea şi descrierea exactă a obiectelor şi înscrisurilor ridicate;
l) menţiunea că obiectele sau înscrisurile s-au prezentat celui percheziţionat şi martorilor
asistenţi;
m) explicaţiile date de percheziţionat cu privire la provenienţa bunurilor descoperite;
n) arătarea eventualelor situaţii şi incidente deosebite, (refuzul de a prezenta cheile de la încăpere
etc., comportarea jignitoare faţă de membrii echipei, încercare de a distruge unele obiecte) şi a
modului cum acestea au fost soluţionate;
o) menţiuni despre obiectele care se ridică în vederea cercetărilor, iar în cazul obiectelor
sechestrate se vor face menţiuni de numărul şi natura lor, descriindu-se separat prin alt proces-
verbal;
p) menţiuni dacă s-au distrus sau degradat bunuri aparţinând percheziţionatului;
r) ora exactă când a început şi terminat percheziţia;
s) menţiuni despre eventualele obiecţiuni ale participanţilor la percheziţie (percheziţionat,
martori asistenţi, specialişti);
t) formula de încheiere, numărul de exemplare şi menţiunea cu privire la persoana căreia i se lasă
un exemplar al procesului-verbal.
Procesul verbal va fi semnat pe fiecare pagină, de fiecare membru participant la percheziţie, va fi
încheiat la locul efectuării percheziţiei, redactat clar şi amănunţit, înscriindu-se faptele în mod

130
real, fără presupuneri şi concluziile celor care au efectuat percheziţia.

Percheziţia la locul de muncă

Percheziţia la locul de muncă este reglementată prin art. 111 din Codul de procedură penală şi
art. 31 lit. e din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei române.
Această activitate se desfăşoară în paralel sau imediat după efectuarea percheziţiei domiciliare,
având drept scop ca obiectele, înscrisurile şi valorile ascunse în acest loc, să nu fie distruse sau
îndepărtate.
Percheziţia la locul de muncă se va face după o analiză temeinică privind necesitatea şi
oportunitatea ei.
Este indicat, pe cât posibil, ca asemenea percheziţie să fie efectuată după orele de program,
pentru a nu produce perturbări în activitatea unităţii şi a nu da posibilitatea altor persoane să afle
de măsurile luate.
Efectuarea percheziţiei la locul de muncă se va face în prezenţa reprezentantului organizaţiei
publice sau private, iar martorii folosiţi pot fi din cadrul acelei unităţi. O copie de pe procesul-
verbal de efectuare a percheziţiei, se lasă reprezentantului unităţii.

Percheziţia în locuri deschise publicului

Efectuarea unor asemenea percheziţii se va face după o analiză temeinică, oportună. Cei ce o
efectuează, trebuie să manifeste mult tact, să explice celor prezenţi scopul activităţii şi chiar să le
solicite concursul pentru buna desfăşurare a acesteia.
La efectuarea percheziţiei în locuri deschise publicului se vor respecta toate regulile tactice şi
procedurale ca în cazul percheziţiei domiciliare, şi se va ţine seama de întinderea locului
percheziţionat, în funcţie de care se va mări şi numărul membrilor din echipa de percheziţie.
În general, asemenea percheziţii se fac pentru descoperirea şi prinderea infractorilor, găsirea
cadavrelor, folosindu-se urmele de picioare, resturile de pământ săpate, denivelări de teren,
bolovani dislocaţi etc.
În cazul efectuării percheziţiilor în locuri deschise publicului se va folosi şi câinele de urmărire
sau însoţire şi mijloace tehnice (detectoare de metal şi cadavre) iar ca metode, căutarea în linie
dreaptă şi spirală, împărţirea locului în mai multe sectoare, greblatul, dispozitivul în lanţ etc.
Percheziţia este o activitate cu o pondere deosebită în instrumentarea şi finalizarea cazurilor
penale, întrucât poate duce la descoperirea de obiecte, înscrisuri şi valori ce sunt necesare
dovedirii vinovăţiei celor care au comis infracţiuni.
Percheziţia este una dintre cele mai pretenţioase activităţi pe care le execută organele politiei
judiciare şi de modul cum este organizată şi efectuată, depinde soluţionarea temeinică, operativă
şi legală a cauzei penale.
PLANIFICAREA CERCETĂRII PENALE

Aspecte introductive

Una dintre cele mai importante activităţi ale tacticii criminalistice o constituie în activitatea de
urmărire penală stabilirea priorităţilor anchetei şi nu în ultimul rând stabilirea judicioasă a
soluţionării operative şi în parametrii calitativi deoarece problema esenţială a celui de-al doilea

131
segment din sistemul criminlisticii este organizarea şi conducerea cercetărilor în fiecare cauză
penală în parte. Prin realizarea acestor deziderate în lupta cu infractorul se pune la îndemâna
organelor de urmărire penală posibilitatea unei poziţii bine structurate cu spaţii de manevră bine
alese care îi pot conferi superioritatea faţă de infractori.
Necesitatea planificării cercetării penale rezidă şi din faptul că organele de urmărire penală nu
trebuie să se rezume numai la stabilirea existenţei sau inexistenţei unei fapte penale, la faptul că
o persoană este sau nu autorul acesteia şi impune să se administreze orice probă în favoarea sau
defavoarea acestei persoane pentru a stabili dacă este sau nu vinovată şi mai mult, chiar pe lângă
stabilirea infracţiunii, a autorului, precum şi a tuturor împrejurărilor reale în care s-a produs fapta
respectivă.

CONŢINUTUL, PRINCIPIILE ŞI CONDIŢIILE PLANIFICĂRII URMĂRIRII PENALE

După cum se cunoaşte, scopul procesului penal este constatarea, la timp şi în mod complet, a
faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca oricare persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală. Asigurarea acestor deziderate solicită însă, din partea organelor judiciare, pe lângă o
strictă respectare a tuturor dispoziţiilor legale şi o pertinentă stabilire a tuturor activităţilor
desfăşurate precum şi a măsurilor cu caracter preventiv ori de altă natură luate.
O urmărire penală legală ce se derulează în mod bine planificat este o garanţie suplimentară că
organele de urmărire penală sunt preocupate de realizarea, pe deplin, a scopului procesului penal,
cu respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

a) Conţinutul planificării urmăririi penale

Importanta activitate de planificare a urmăririi penale are drept principală componentă, pe
deoparte gradul de pregătire al celor care instrumentează cauza penală, capacitatea lor de analiză,
sinteză şi interpretare a aspectelor ce fac obiectul cercetării, iar pe de altă parte, redutabila
consecvenţă cu care infractorii neagă ori pasează răspunderea penală.
În acest context în care se acceptă caracterul ofensiv al organelor de urmărire penală, care au pe
lângă o sarcină precisă şi obligativitatea exercitării rolului activ în procesul penal, se cuvine a fi
reliefat şi rolul jucat de elemente infractoare care neagă valorile fundamentale ale statului de
drept ca şi valoarea probelor administrate.
O planificare corectă a instrumentării urmăririi penale presupune respectarea unui summum de
activităţi care, odată întreprinse, conduc la obţinerea finalităţii juridice dorite.
Astfel, o planificare creativă, sistematică şi de verificare a datelor şi faptelor care consistă într-o
cauză penală trebuie să asigure următoarele aspecte:
- respectarea dispoziţiilor legale în materie, ca şi a regulilor deontologice născute din
generalizarea practicii pozitive şi îndelungate a organelor de urmărire penală;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a părţilor implicate în procesul penal;
- corecta soluţionare a cercetării penale prin evitarea aspectelor adiacente şi care nu interesează
cauza;
- extinderea cercetărilor, clarificarea tuturor aspectelor, lămurirea deplină a cauzei prin
extinderea cercetărilor asupra întregului ansamblu de fapte, ca şi a făptuitorilor;
- administrarea sistematică a probelor în raport de evoluţia cercetărilor penale;

132
- utilizarea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice apte pentru cercetarea respectivă;
- desfăşurarea cu operativitate a urmăririi penale cu economisirea de efort, mijloace materiale şi
de timp;
- recuperarea în timp optim a pagubelor cauzate prin infracţiuni;
- determinarea elementelor infractoare ori a celor pretabile să renunţe la săvârşirea unor noi
infracţiuni;
- autocontrolul permanent în ceea ce priveşte respectarea planificării, cercetării cauzei, garanţie
referitoare la calitatea instrumentării cauzei penale.

b) Principiile planificării urmăririi penale

În ceea ce priveşte această activitate este guvernată de trei principii şi anume; legalitatea,
individualitatea (specificitatea) şi dinamismul.
- Legalitatea presupune că organele de urmărire penală au obligaţia respectării cu stricteţe a
tuturor dispoziţiilor legale aplicabile în cauza respectivă, iar orice activitate planificată nu poate
contraveni, sub nici un motiv dispoziţiilor actelor normative;
- Individualitatea solicită ca activitatea de planificare a urmăririi penale să ia în consideraţie
aspectele specifice fiecărei cauze penale în parte condiţionate de: natura infracţiunii descoperite
ori sesizate, metodele şi mijloacele de săvârşire ale acesteia, cauzele generatoare, condiţiile şi
împrejurările favorizatoare, urmările faptei, persoana infractorului, mobilul şi scopul urmărite de
acesta. Având în vedere faptul că nu există două cauze penale identice nu este admisibilă
aplicarea unui plan de cercetare penală la instrumentarea a două sau mai multe cauze penale;
- Dinamismul planificării activităţii de urmărire penală reclamă elasticitate astfel încât acesta să
fie adaptat oricărei schimbări care poate interveni în economia unei cauze penale.
Precizăm că o cauză penală are propria sa evoluţie care nu poate fi prevăzută în mod aprioric şi
ca atare planificarea trebuie să fie adaptată diferitelor împrejurări care pot schimba cauza.

c) Condiţiile planificării urmăririi penale

Pentru ca o planificare a urmăririi penale să fie cu adevărat utilă cauzei ce urmează a fi
instrumentată trebuie să respecte anumite condiţii obligatorii:
- Orientarea corectă asupra naturii şi caracterului infracţiunii. Aceasta impune înţelegerea
obiectului cauzei şi a împrejurărilor în care la un moment dat a fost comisă infracţiunea
respectivă. Din practica organelor de urmărire penală reiese că o caracterizare definitorie a unei
infracţiuni instrumentate poate fi efectuată numai după definitivarea anchetei penale. Din acest
considerent este hazardată o apreciere iniţială cu privire la esenţa cauzei dată în lucru chiar pe
baza aprofundării întregului conţinut al cauzei existent în acel moment. Iată de ce în stabilirea
conţinutului real al infracţiunii, în raport de care urmează a se stabili în ce direcţie trebuie
orientată cercetarea un rol deosebit îl au atât pregătirea profesională cât şi experienţa organelor
de urmărire penală;
- Cunoaşterea metodelor de comitere şi de ascundere a infracţiunilor presupune din partea
organelor de urmărire penală aplicarea corectă a mijloacelor şi procedeelor tehnice, tactice şi
metodologice de factură criminalistică de descoperire şi cercetare a infracţiunilor care fac
obiectul cauzei;
- Asigurarea unui minim de date operative şi materiale tactice ceea ce este în măsură să confere
posibilitatea organelor de urmărire penală, de a elabora versiuni şi a stabili în cadrul acestui
context problemele ce urmează a fi lămurite;

133
- Elaborarea şi verificarea versiunilor care se impun în raport de natura infracţiunii instrumentate,
a metodelor şi mijloacelor de care dispune organul de urmărire penală, la momentul respectiv.

VERSIUNILE ŞI ROLUL ACESTORA ÎN PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR DE

URMĂRIRE PENALĂ

Aspecte introductive

Acest substantiv are în limba română mai multe accepţiuni ceea ce poate fi derutant.
Din punct de vedere criminalistic versiunea este o ipoteză de lucru rezultată din analizarea
datelor şi probelor administrate într-o cauză penală care reclamă afirmarea ori infirmarea ei, pe
baza unor concluzii certe referitoare la natura şi conţinutul faptei, a modului concret de săvârşire
ori acoperire, a participanţilor, a formei de vinovăţie a acestora, a mobilului şi scopului urmărit, a
cauzelor generatoare, a condiţiilor şi împrejurărilor favorizatoare.
Necesitatea formulării versiunilor în cadrul activităţilor complexe de urmărire penală s-a născut
din împrejurarea că anumite acte şi fapte aduse la cunoştinţa organului de urmărire penală sunt
susceptibile, pe parcursul instrumentării de anumite interpretări care pot primi, fiecare în parte,
diferite explicaţii. Astfel, moartea violentă a unei persoane poate fi considerată, în acelaşi timp,
ca fiind urmarea unui act criminal făcut să treacă drept o sinucidere ori a unei sinucideri care
vrea să mascheze o omucidere. Într-un alt exemplu, aflat la îndemâna noastră, furtul prin efracţie
a unor bunuri şi valori uriaşe dintr-o locaţie privată poate fi, deopotrivă, cu adevărat o infracţiune
de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, o înscenare a adevăraţilor proprietari care
doresc, din anumite motive, să renunţe la prerogativele acestui drept ori urmarea unei alte
infracţiuni astfel camuflată. În conformitate cu dispoziţiile procesual-penale în sarcina organelor
de urmărire penală intră nu doar stabilirea faptului că ne aflăm sau nu în faza cercetării unei
infracţiuni şi că autorul acesteia, în prima ipoteză este o anumită persoană, dar şi administrarea
probelor, pertinente şi utile, care lămuresc cauza sub toate aspectele.
Într-o definiţie mult simplificată prin versiune în urmărirea penală trebuie să se înţeleagă
explicaţia plauzibilă şi încă neconfirmată, acordată diverselor ipoteze formulate, privitoare la
cauza penală care se instrumentează.
Un rol deosebit în activitatea atât de delicată de elaborare a versiunilor în etapa precizată a
procesului penal, îl joacă pregătirea profesională a organului de urmărire penală şi nu în ultimul
rând, flerul şi solida sa argumentare logică ce are la bază procesele gândirii: deducţie, inducţie şi
analogie.
Dacă organul de urmărire penală investit cu soluţionarea unei cauze penale are la dispoziţie date
de primă sesizare, cât şi multiple probe şi mijloace materiale de probă, atunci el va fi chiar
obligat să elaboreze cât mai multe versiuni a căror menire este evitarea risipirii eforturilor, a
mijloacelor materiale, cât şi a timpului.

134
O corectă planificare a urmăririi penale nu trebuie să scape din vedere faptul că, în ultimă
instanţă orice versiune nu este decât o încercare de explicare a unor date şi fapte aflate într-o
anumită interconexiune la o anumită dată, iar concluziile ce vor fi desprinse în urma
instrumentării pot confirma ori infirma versiunile formulate.
Verificarea versiunilor este o activitate complexă care se realizează de regulă prin activităţi de
urmărire penală însă, la acestea pot contribui anumite măsuri operative care deasemenea şi ele
trebuie planificate în timp optim. Aşa cum am afirmat anterior, modalităţile de verificare a
versiunilor formulate într-o cauză penală sunt deosebite de la o cauză la alta datorită specificităţii
infracţiunilor care se află la bază. Pe cale de consecinţă,nu există reţete cu vocaţie generală,
menite să acopere întreaga gamă a faptelor incriminate de codul penal.
Din experienţa pozitivă şi generalizată a organelor de urmărire penală au fost conturate reguli
care trebuie avute în vedere de organele de urmărire penală implicate în verificarea ipotezelor
formulate cu privire la elementele faptei comise, în sfera cărora se includ: participanţii, modul de
operare urmărite, forma de vinovăţie a făptuitorilor, locul de ascundere al obiectelor corp delict,
locaţiile de valorificare a bunurilor şi valorilor produs al infracţiunilor, precum şi a tuturor
celorlalte aspecte care ne interesează, şi anume:
- orice problemă ce decurge din versiunile elaborate pentru instrumentarea cauzei penale aflate în
lucru trebuie planificate şi verificate din toate punctele de vedere;
- versiunile elaborate care au acelaşi obiect, se referă la acelaşi fapt ori obiect vor fi verificate
concomitent şi nu consecutiv în scopul confirmăriii ori infirmării acestora;
- dacă verificarea unei versiuni impune organelor de urmărire penală clarificarea mai multor
probleme care derivă din aceasta, se impune planificarea activităţilor şi măsurilor ce trebuiesc
întreprinse pentru a evita scăparea lor din vedere ori suprapunerea acestora, cu consecinţa
neclarificării problemelor;
- dacă pe parcursul verificării unei versiuni se obţin date contradictorii (unele aspecte se
confirmă iar alte aspecte le contrazic pe acestea) organul de urmărire penală are obligaţia
deontologică de a continua verificările până la elucidarea cauzelor care au dus la apariţia
neconcordanţelor şi la eliminarea acestora;
- o versiune poate fi cu adevărat considerată verificată doar în cazul în care celelalte versiuni care
au acelaşi obiect se referă la acelaşi fapt ori aspect, verificate consecutiv şi nu paralel, rămasă
singura este confirmată de rezultatul verificărilor întreprinse. Cu alte cuvinte, explicaţia
provizorie nu mai există ea a devenit o versiune de lucru credibilă.

Ordinea desfăşurării activităţilor de verificare a versiunilor

Activitatea de verificare a versiunilor prin activităţi de urmărire penală cât şi prin măsuri
operative ori de altă natură, va fi determinată în strictă conformitate cu cauza penală şi
specificităţile acesteia şi nu în cele din urmă, scopurile tactice avute în vedere în diversele
momente ale urmăririi penale. Cu toate că nu există şi nici nu poate fi propus un ghid al
activităţilor considerate a fi prioritare în desfăşurarea activităţilor de verificare a versiunilor
elaborate, apreciem cu titlu orientativ că această ordonare poate arăta după cum urmează:
- În situaţia în care, în instrumentarea unei cauze penale au fost prevăzute mai multe activităţi
pentru verificarea aceleiaşi versiuni sau pentru clarificarea aceleiaşi probleme va fi adusă la
îndeplinire, prioritar, activitatea care asigură obţinerea unui rezultat mai concludent.
Exemplificăm în acest sens, ascultarea unor martori care pot infirma alibiul învinuitului cu
privire la aflarea sa într-un alt loc decât cel al comiterii faptei, în loc să se procedeze la

135
efectuarea percheziţiei domiciliare la locuinţa învinuitului unde pot fi găsite probe concludente şi
utile şi apoi ascultarea martorilor;
- Se vor executa cu prioritate activităţile care au drept scop împiedicarea suspecţilor să comită
noi infracţiuni sau să procedeze la distrugerea, ştergerea ori alterarea urmei infracţiunilor,
sustragerea infractorilor de la urmărirea penală, prezentarea în faţa instanţei de judecată ori
executarea pedepsei.

Documentele de planificare a versiunilor

elaborate în timpul urmăririi penale

Prin această activitate organele de urmărire penală care au cunoştinţă de anumite fapte sau
împrejurări de fapt trebuie să răspundă la întrebările: ce s-a întâmplat, în ce loc, când anume,
cine este făptuitorul, cu ajutorul cui a săvârşit aceste fapte, în ce împrejurări şi în ce scop.
În raport cu particularităţile fiecărei cauze penale, aceste întrebări pot fi reduse ori dimpotrivă
înmulţite în corelaţie cu condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta.
Pe de altă parte, întrebările formulate la care trebuie să răspundă organul de urmărire penală pot
fi clasificate şi în raport cu elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni ce formează obiectul
cauzei penale în care se instrumentează urmărirea penală (obiectul, subiectul, latura obiectivă şi
latura subiectivă a faptei penale, poziţia pe care infractorul a adoptat-o faţă de activitatea sa).
Pe lângă aceste fapte importante, organele de urmărire penală trebuie să asigure repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune, garantarea executării amenzii penale, împiedicarea
sustragerii infractorilor de la efectuarea urmăririi penale, a judecăţii ori de la executarea
măsurilor de siguranţă şi executarea pedepselor privative de libertate şi nu în ultimă instanţă
evidenţierea tuturor cauzelor generatoare, a condiţiilor şi împrejurărilor favorizatoare săvârşirii
de infracţiuni.
Dat fiind complexitatea acestor activităţi se impune planificarea acestora într-un plan sau fişă de
cercetare penală care trebuie să respecte principiile planificării urmăririi penale şi condiţiile
acesteia astfel încât să fie utilă desfăşurării activităţii de instrumentare a cauzelor penale.

PLANIFICAREA CERCETĂRII PENALE

Planificarea cercetării penale este necesară în fiecare cauză penală, indiferent de natura faptei, de
varietatea şi complexitatea problemelor de lămurit şi a activităţilor ce urmează a fi întreprinse.
După studierea datelor din dosarul cauzei, se va întocmi planul de cercetare penală sau, după caz,
fişa de cercetare penală.

Planul de cercetare penală

În vederea întocmirii planului de cercetare penală, se procedează la studierea materialului
existent în cauză pentru a se stabili: faptele, aspectele şi datele ce rezultă din modul de sesizare;
cum au fost verificate acestea; rezultatele obţinute în urma verificărilor efectuate; natura faptelor
săvârşite - dacă s-au putut concretiza până în acel moment; cine sunt făptuitorii; datele care ajută
la identificarea altor participanţi; aspecte ce se cer a fi lămurite în cursul cercetărilor;
perspectivele care există pentru extinderea cercetărilor; cunoştinţele de specialitate necesare
organului de urmărire penală pentru a desfăşura o activitate calificată în cauză etc..
După studierea materialului existent în dosarul cauzei, se determină şi se motivează aspectele

136
care necesită elaborarea de versiuni, se stabilesc problemele ce urmează a fi lămurite decurgând
din versiunile elaborate - precum şi activităţile care trebuie să fie întreprinse pentru realizarea
acestui scop.
Măsurile ce urmează a fi întreprinse pentru verificarea versiunilor şi lămurirea problemelor
reprezintă elementul de conţinut care jalonează întreaga activitate ce se desfăşoară pentru
definitivarea cercetărilor.
În raport cu specificul cauzei pot fi planificate diferite activităţi de cercetare penală,
criminalistice, operative şi altele, cum ar fi: percheziţii; ridicări de obiecte şi înscrisuri; reţineri şi
arestări; constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize; ascultări de părţi vătămate, martori, învinuiţi
sau inculpaţi, confruntări; prezentări pentru recunoaştere; reconstituiri; măsuri asigurătorii;
identificări de noi participanţi la săvârşirea infracţiunilor, descoperirea bunurilor sau valorilor
sustrase etc.
Elementul cel mai mobil, mai dinamic al planului, care îi conferă caracterul concret şi determină
ordinea priorităţilor, respectiv succesiunea activităţilor ce vor fi întreprinse, îl reprezintă
termenele la care urmează a fi executate acţiunile stabilite.
Planul de cercetare penală trebuie să prevadă termene scurte de executare a tuturor activităţilor
stabilite, fixarea lor făcându-se în ordinea urgenţei efectuării. Planul de cercetare penală este
semnat de cel care l-a întocmit şi este supus spre aprobare şefului formaţiunii cercetări penale
sau şefului unităţii de poliţie şi confirmat de procuror.
La întocmirea planului, organul de cercetare penală trebuie să respecte următoarele condiţii:
- planul să fie în concordanţă cu principiile planificării;
- planul să fie util soluţionării cauzei respective.
În funcţie de natura şi complexitatea cauzei, planurile de cercetare penală pot fi:
a) plan de cercetare penală în cauze complexe;
b) plan de cercetare penală în care nu se impune elaborarea versiunilor;
c) plan de cercetare penală în cauze simple.

a) Planul de cercetare penală într-o cauză complexă cuprinde următoarele rubrici:

- numărul criteric;
- versiunile formulate;
- problemele ce urmează a fi lămurite pentru fiecare versiune în parte;
- activităţile de întreprins;
- termenul de executare;
- cine execută;
- observaţii.
Atunci când sunt de soluţionat cauze complexe cu grupuri mari de învinuiţi sau inculpaţi şi
prejudicii importante, care necesită un volum mare de muncă, pe lângă planul de cercetare este
indicat să se folosească fişe, care se pot întocmi pe probleme sau pe participanţi la comiterea
infracţiunii.
Fişa de cercetare penală referitoare la o problemă – în funcţie de versiunile formulate – trebuie să
cuprindă toate aspectele ce urmează a fi lămurite în general cât şi cele concrete referitoare la
fiecare participant la infracţiune.
În fişele respective se înscriu date referitoare la: fapta săvârşită, materialele existente în dosar
legate de activitatea învinuitului sau inculpatului, problemele ce urmează a fi lămurite,
activităţile care trebuie întreprinse pentru clarificarea lor, termen de executare şi cine execută.
Aceste fişe uşurează munca organului de urmărire penală care instrumentează cauza, în sensul că

137
îl ajută la cunoaşterea dosarului în orice moment, la urmărirea problemelor cauzei şi la luarea
celor mai eficiente măsuri pentru creşterea operativităţii, efectuarea unor acte de cercetare penală
de calitate şi obţinerea unei bune finalităţi judiciare – condiţia esenţială fiind operarea în aceste
fişe a situaţiei fiecărui învinuit sau inculpat, în raport cu derularea cercetărilor.
Întocmirea fişelor de cercetare pentru fiecare învinuit sau inculpat se impune şi mai mult în
cauzele în care lucrează colective de anchetatori, întrucât le permite să-şi coordoneze activitatea.
În afara avantajelor arătate, fişele întocmite pentru fiecare învinuit sau inculpat sunt de un real
folos la întocmirea referatului de terminarea urmăririi penale sau a rechizitoriului.
În cauzele complexe se întocmesc scheme privind legăturile infracţionale ale învinuiţilor sau
inculpaţilor, care constituie anexe ale planului de cercetare penală şi care ajută pe anchetator şi
pe cei ce studiază dosarul cauzei să cunoască mai bine rolul, locul şi activitatea fiecărui
participant la săvârşirea infracţiunilor.
b) Planul de cercetare penală în care nu se impune elaborarea versiunilor, cuprinde aceleaşi
rubrici ca planul de cercetare penală întocmit într-o cauză complexă (fără rubrica „versiunile
formulate“).
c) Planul de cercetare într-o cauză mai simplă, cuprinde următoarele rubrici:
- numele infractorului şi infracţiunea comisă;
- materialul administrat în cauză şi ce rezultă din acesta;
- activităţi de întreprins;
- termenul de executare;
- cine execută;
- observaţii.

Fişa de cercetare penală

În cauzele penale cu volum redus de activităţi necesare a fi întreprinse, cum ar fi cele privind
infracţiunile flagrante ori cele în care urmărirea penală se desfăşoară la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate se foloseşte, de regulă, un document mai simplu de planificare, respectiv fişa
de cercetare penală.
Fişa de cercetare penală, pe lângă datele cu privire la cauză, mai cuprinde:
- numele şi prenumele persoanelor ce urmează a fi ascultate şi problemele ce urmează a fi
lămurite cu acestea;
- ridicări de obiecte şi înscrisuri;
- percheziţii domiciliare;
- măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei;
- confruntări;
- prezentări pentru recunoaştere din grup etc.
Fişa de cercetare penală va fi semnată de către organul de cercetare penală, fără a fi supusă
aprobării şefului formaţiunii sau şefului unităţii de poliţie.
Noţiuni introductive
Dreptul la viaţă este un drept natural fundamental statuat în cele mai importante documente ale
drepturilor omului. Astfel, potrivit art. 3 din „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, „Orice om are dreptul la viaţă, la libertate, la
inviolabilitatea persoanei".
În Convenţia pentru protecţia omului şi a libertăţilor fundamentale, art.2 alin.1 se precizează: „Dreptul
oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, în afară
de executarea unei sentinţe capitale pronunţată de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este

138
sancţionată de lege cu această pedeapsă".
România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, ca o expresie a alinierii ţării
noastre la exigenţele legislative ale Uniunii Europene.
,,Viaţa constituie bunul cel mai de preţ al persoanei umane şi, în acelaşi timp, condiţia indispensabilă a
existenţei şi perpetuării individului” .
Constituţia României garantează dreptul la viaţă în art. 22, iar ca o expresie a înlăturării oricărui
arbitrariu în garantarea acestui drept, prin art. 22 alin. 3 se interzice pedeapsa cu moartea.
Cât priveşte problematica începutului vieţii, majoritatea penaliştilor noştri, bazaţi pe cele mai noi
argumente ale anatomopatologi ei, susţin că acesta este legat de declanşarea procesului biologic al
naşterii, astfel că moartea violentă a nou-născutului se poate produce intrauterin (antepartum), în
timpul naşterii (perinatal) şi după naştere (postpartum).
Dreptul absolut la viaţă include protejarea vieţii încă din momentul concepţiei şi până în momentul
morţii clinice.
În Codul penal român, publicat în Buletinul Oficial nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat, omorul, în
raport cu gravitatea sa, îmbracă următoarele forme: omorul simplu (art. 174), omorul calificat (art. 175),
omorul deosebit de grav (art. 176); de asemenea, sunt incriminate şi alte infracţiuni contra vieţii:
pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpă (art. 178) şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.
179).

Probleme specifice pe care le ridică investigarea omorului

Suprimarea vieţii unei persoane, indiferent de rasă, religie, sex, pregătire, înseamnă suprimarea unui
adevărat univers, astfel că este de la sine înţeles stresul la care sunt supuşi cei care au atribuţii de
identificare a făp¬tuitorului şi de asigurare a probaţiunii, mai ales când omorul este intens mediatizat.
Chiar dacă, în faza iniţială, un caz pare simplu sau complex, investigarea omorului trebuie să aibă un
caracter organizat, pentru a nu scăpa niciun amănunt, acest lucru fiind valabil şi atunci când autorul a
fost identificat imediat şi a recunoscut cu lux de amănunte fapta comisă.
Pe parcursul cercetărilor poţi avea surprize: să fii participat mai mulţi făptuitori sau, pur şi simplu,
suspectul nr. 1 să nu aibă nicio contribuţie.
„Cazurile cele mai simple în aparenţă pot fi cele mai complicate” (Lacassagne).
Investigarea omorului trebuie să răspundă la cele 7 întrebări fundamentale: ce faptă s-a comis, unde,
când, cum, de ce, cine a comis-o, cu ajutorul cui. Uneori trebuie să se clarifice şi identitatea victimei.

Ce faptă s-a comis?

Rolul principal în stabilirea naturii şi cauzelor morţii îl are medicul legist, care, după autopsia cadavrului
şi rezultatele de laborator anatomopatologice, va putea da un verdict clar, care va fi coroborat, fireşte, şi
cu concluziile anchetei.
Stabilirea naturii morţii are de cele mai multe ori o importanţă deosebită pentru identificarea
criminalului, astfel că echipa de cercetare a locului faptei trebuie să lucreze contracronometru şi, prin
interpretarea urmelor şi a datelor rezultate din investigaţii şi audierea martorilor oculari, să elaboreze
primele versiuni pentru direcţionarea cercetărilor în vederea identificării şi prinderii criminalului.

139
Clasificarea medico-legală a morţii face distincţie între:
a. Moarte naturală, care se produce după uzura fiziologică a organismului şi care nu necesită
investigarea criminalistică ori autopsia medico-legală, cu excepţia cazurilor în care cauza morţii a fost
atribuită în mod eronat antecedentelor patologice.
b. Moarte patologică, ce se produce dintr-o cauză internă, patologică, fără o intervenţie determinantă a
factorului extern.
Aceasta poate fi lentă sau rapidă, cea din urmă fiind numită moarte subită (repentină). Moartea subită
se caracterizează printr-o declanşare rapidă la persoane aparent sănătoase, astfel că sunt totdeauna
suspecte pentru organul de urmărire penală şi necesită autopsie. Poate fi generată de afecţiuni
cardiovasculare (leziuni endocardice), afecţiuni respiratorii (la sugari şi bătrâni), cerebrale (boli ale
aparatului digestiv, ale splinei sau aparatului uro-genital etc.).
O problemă deosebită o ridică aşa-numita moarte prin inhibiţie care se produce aproape instantaneu, la
unele persoane lovite peste abdomen sau testicule, fără să se găsească, la autopsie, leziuni care să
explice cauza morţii. De asemenea, prin strangulare se poate cauza oprirea bruscă a inimii sau a
respiraţiei, înainte de a se produce asfixia, acesta fiind un caz de moarte violentă.
c. Moartea violentă, care se datorează unui factor extern: mecanic, fizic ori chimic. Moartea se produce
rapid (minute, ore) ori lent, prin complicaţii. Din categoria morţilor violente fac parte: omorul,
sinuciderea şi accidentul.
Investigaţia va trebui să concluzioneze dacă moartea a fost violentă şi, în caz afirmativ, dacă este
consecinţa unei omucideri, sinucideri sau a unui accident.
Cauza morţii
Infracţiunea de omor este o infracţiune comisivă. Ea se poate săvârşi atât printr-o acţiune, cât şi printr-o
inacţiune.
Omorul poate fi comis prin acţiune directă, când autorul provoacă moartea victimei prin împuşcare,
otrăvire, sufocare, lovire etc.
Omorul poate fi comis prin acţiune indirectă, când autorul pune în mişcare o forţă materială (asmute un
animal periculos asupra victimei) ori expune victima la situaţii periculoase.
Omorul poate fi săvârşit şi prin inacţiune, când autorul nu îndeplineşte un act la care era obligat prin
lege.
Acţiunea sau inacţiunea de ucidere trebuie să aibă ca urmare imediată moartea victimei. De asemenea,
între acţiunea de ucidere şi moartea victimei trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Există legătură
de cauzali¬tate şi când, pe lângă acţiunea făptuitorului, la producerea morţii au concu¬rat şi alte cauze:
preexistente (starea de boală sau de uzură a organismului), concomitente (acţiunea factorilor
atmosferici) sau survenite (complicaţii în timpul tratamentului medical), cu condiţia să nu fi fost
întreruptă legătura de cauzalitate dintre fapta infractorului şi moartea victimei (altminteri ne aflăm în
faţa tentativei).

Cauzele medico-legale ale morţii pot fi următoarele:

a) zdrobirea organelor vitale (traumatisme cranio-cerebrale, leziuni ale inimii sau ale aortei);
b) paralizia sistemului nervos central (generată de fracturi craniene, hemoragii intracraniene, leziuni ale
creierului);
c) paralizia inimii ca urmare a leziunilor traumatice (contuzii, împunsături, împuşcături), a acţiunilor

140
toxice şi a proceselor distrofice (miocardite toxiinfecţioase);
d) asfixia, întâlnită în acţiunile mecanice, toxice (cianuri, CO2, clorat de potasiu) sau ca urmare a
leziunilor traumatice sau toxice ale centrului respirator;
e) şocul hemoragic, cauză frecventă de moarte după leziuni trauma¬ tice. Şocul, sindrom clinic cu origini
variate: traumatic, hemoragic, electric, caloric, combustional etc.;
f) emboliile trombotice, aeriene, gazoase, grăsoase (în anumite con¬diţii);
g) moartea prin frig;
h) moartea prin şoc hipertermic;
i) moartea prin inaniţie;
j) moartea prin inhibiţie (lovituri la gât, epigastru, testicule, regiunea precardiacă). Diagnosticul se poate
da numai după excluderea altor cauze.
k) şocul psihic, admis ca o probabilitate, după excluderea celorlalte cauze cunoscute drept cauze
naturale şi violente ale morţii.
Unde s-a comis fapta?
Echipa complexă de cercetare a locului faptei trebuie să stabilească dacă locul în care a fost găsit
cadavrul coincide cu locul în care s-a săvârşit omorul. Nu sunt puţine cazurile când răspunsul la această
întrebare poate fi aflat doar la finalizarea cercetărilor sau niciodată. Locul săvârşirii faptei oferă prin
întreaga sa ambianţă date pentru identificarea criminalului, a persoanelor care l-au ajutat, modul de
operare, mijloacele de transport fo¬losite, drumul parcurs de victimă şi de infractor, relaţiile anterioare
dintre aceştia, scopul şi motivul faptei.
Lipsa urmelor de sânge, când cadavrul prezintă numeroase urme de violenţă, lipsa unor părţi din
cadavru, ca şi existenţa unor urme de sânge sau de târâre pe traseul parcurs de infractor sunt
împrejurări negative care constituie tot atâtea indicii că omorul a fost săvârşit în alt loc.
Când s-a comis omorul?
Stabilirea timpului comiterii faptei prezintă o importanţă deosebită atât pentru asigurarea probaţiunii şi
demontării alibiului fabricat de crimi¬nal, cât şi pentru încadrarea juridică a omorului în formele
calificate prevă¬zute de art. 175 C. pen.
Cunoaşterea cât mai exactă a momentului în care s-a comis omorul, în raport cu modificările biochimice
şi morfologice cadaverice, prezintă o importanţă deosebită în soluţionarea unor versiuni ale anchetei.

Fazele procesului tematologic:

a. Agonia – constă în dereglarea gravă a funcţiunilor vitale (circulaţie, respiraţie, sistem nervos) şi se
caracterizează prin stare de inconştienţă, dis¬pariţia pulsului, oprirea respiraţiei, dilatarea pupilelor,
abolirea reflexelor.
Medicul legist poate fi consultat cu privire la existenţa unor leziuni pro¬duse în această fază a morţii, ca
şi despre responsabilitatea muribundului.
b. Moartea aparentă, stare specială a organismului, cu o activitate cardio-respiratorie slabă care poate
evolua spre reanimare sau spre moarte clinică.
c. Moartea clinică – este starea în care, cu actualele mijloace de exami¬nare, nu se pot detecta semne
ale aparatului circulator, respirator sau nervos; în această fază este posibilă reanimarea prin restabilirea
funcţiilor vitale.
d. Moartea biologică – stadiul ireversibil al morţii.

141
Semnele morţii coincid cu semnele cadaverice precoce astfel că, până la apariţia lor, trebuie să se
încerce mijloacele de reanimare, îndeosebi în cazuri de asfixii mecanice, electrocutări, intoxicaţii cu CO,
sincopă aneste¬zică, şoc hemoragie, asfixia noului născut.
Semnele cadaverice precoce.
a. Răcirea cadavrului – începe în cursul agoniei, cadavrul pierde un grad pe oră, ajungând după 10-24 ore
la temperatura mediului ambiant. După 10-20 ore de la moarte, temperatura intrarectală este sub 20° C,
fapt care dovedeşte moartea reală.
b.Deshidratarea cadavrului – apare ca o consecinţă a încetării circu¬laţiei şi evaporării apei din straturile
cutanate superficiale. Pielea şi mucoa¬sele se întăresc, au iniţial o culoare galbenă, apoi brună. Cadavrul
poate să piardă în câteva zile 10-18kg, iar în anumite condiţii se mumifică prin uscare.
c. Lividităţile cadaverice sau petele cadaverice – sunt datorate încetă¬rii circulaţiei sanguine şi cumulării
sângelui în zonele declive (apropiate de sol) necompensate. Aceste pete pot fi observate după 30
minute – o oră după moarte, iniţial pe gât, generalizarea lor necesitând 12-16 ore.
d.Rigiditatea cadaverică – este o contractură musculară cadaverică, soldată cu înţepenirea articulaţiilor.
Se instalează, de obicei, la 2-3 ore după moarte, începând cu muşchii feţei, după 6-12 ore la muşchii
gâtului şi la membrele superioare,instalându-se după 24 ore la toate grupele musculare. Procesul începe
de la cap (legea Nysten), ducând la o poziţie a corpului cu o uşoară îndoire a antebraţelor şi degetelor şi
extensia extremităţilor infe¬rioare. Rigiditatea se menţine 1-2 zile, apoi urmează faza de rezoluţie, în
ordinea apariţiei (cap – trunchi – extremităţi).
Rigiditatea este un semn cert de moarte reală, iar sub forma de spasm ca¬daveric (ultim semn de viaţă)
oferă date despre atitudinea victimei în momentul morţii (armă ţinută strâns în mâna victimei). De
asemenea, poate orienta cercetările la descoperirea cauzei morţii (intoxicaţii cu stricnină, tetanos etc.).
Nu trebuie însă supraapreciată importanţa rigidităţii cadaverice, deoa¬rece:
•Nu are niciun suport ştiinţific credinţa unora că în ochii mortului se fixează pentru totdeauna imaginea
criminalului.
Globul ocular este afectat rapid prin deshidratare, corneea devine opalescentă, iar la nivelul pupilei
apare o pată albicioasă (pata Larcher).
• Este eronată şi părerea că pe faţa victimei se fixează expresii de teamă, emoţie puternică sau de
surpriză, deoarece muşchii feţei au, de cele mai multe ori, trăsături relaxate.
e. Autoliza – reprezintă procesul incipient de alterare celulară şi începe în acelaşi timp cu încetarea
metabolismului celular. Acest proces este con¬diţionat de o activitate enzimatică, acţionând anarhic
odată cu instalarea morţii. Sângele hemolizat (din care au fost distruse celulele roşii) îmbibă pereţii
vasculari, dându-le o coloraţie vişinie după 12-14 ore.
În raport cu evoluţia modificărilor cadaverice, cercetările medico-legale au fost concluzionate în tabele
ale tanatocronologiei, cele mai impor¬tante aparţinând unor specialişti de marcă: B. Muller, Simonin,
Rech.
De mare valoare sunt constatările lui Ch. Vibert:
• corp suplu şi lividităţi absente sau schiţate: moartea s-a produs sub 6 ore;
• corp rigid cu lividităţi ce dispar la presiune: de la data morţii nu au trecut mai mult de 6-12 ore;
• corp rigid şi cu lividităţi imuabile: de la instalarea morţii au trecut 24 ore;
• rigiditatea dispărută şi apariţia petei de putrefacţie abdominală: de la moarte au trecut 36 ore.
Creşterea părului şi a unghiilor după moarte este doar aparentă. Fenomenul se datorează faptului că, pe

142
măsură ce corpul se deshidratează, pielea din jurul unghiilor sau a rădăcinii părului se contractă şi se
usucă, producând o falsă senzaţie de creştere.
După Leon Derobert, semnele precoce şi semitardive sunt urmă¬toarele:
• corp cald şi suplu, cu corneea umedă şi transparentă, fără lividităţi: moartea s-a produs în 1-2 ore;
• apariţia lividităţilor la nivelul gâtului, răcirea şi rigiditatea articula¬ţiei maxilarului se fac la 3-4 ore;
• apariţia petei negre scleroticale: moartea s-a produs de aproximativ 6 ore;
• confluenţa lividităţilor pe suprafaţa mare şi rigiditatea întregii mus¬culaturi scheletice, însoţită de
pierderea transparenţei corneei: moartea s-a instalat de 8-10 ore;
• persistenţa la presiune a lividităţilor şi nemodificarea poziţiei lor este specifică pentru aproximativ 12
ore.
Semne cadaverice tardive:
a. Putrefacţia – reprezintă procesul complex biochimic distructiv care transformă substanţele proteice
complexe în elemente de bază anorganice. Procesul începe în cavitatea abdominală, unde flora
intestinală degajă hi¬drogen sulfurat, care, combinându-se cu hemoglobina, imprimă peretelui
abdominal o culoare verde. În condiţii de temperatură moderată, această pată apare în primele 24 de
ore, iar dacă temperaturile sunt scăzute ea poate să apară chiar după 48-72 ore, când devine difuză şi
cuprinde întregul abdomen, apoi toracele şi, mai rar, faţa.
b. Conservarea naturală a cadavrului:
• Mumificarea reprezintă o formă de conservare a cadavrelor care sunt expuse la temperaturi înalte, cu
lipsă de umiditate şi ventilaţie bogată. Greutatea cadavrului se micşorează considerabil, până la 5-6kg.
Urmele de violenţă se păstrează relativ bine.
• Adipoceara constă într-un proces de saponificare a grăsimilor realizat în ape, în special în cele neaerate
(fântâni părăsite, lacuri). Grăsimea de¬ vine sfărâmicioasă, cu miros rânced, de culoare alb-cenuşie sau
cu nuanţe gălbui. Adipoceara conservă organele interne şi unele leziuni traumatice.
• Congelarea naturală a cadavrelor păstrează timp nelimitat starea iniţială a organelor. După
dezgheţarea corpului, procesele de putrefacţie evoluează într-un ritm rapid.
• Lignificarea este un proces de conservare naturală sub acţiunea acidului tanic prezent în bălţile cu
turbă.
c. Conservarea artificială a cadavrului se face în scop igienic, fie pentru a împiedica putrefacţia, fie
pentru studii medico-1egale, identificare ori în scopuri estetice pentru cadavrele expuse în mausolee.
Pentru o conservare mai durabilă se injectează vasele mari ale cadavrului cu soluţii conservante, cum
sunt amestecul de formaldehidă cu alcool sau cu acid fenic.
Practica medico-legală românească prezintă următorul tablou sinoptic pentru stabilirea datei morţii.
• 1-3 ore. Începe răcirea cadavrului cu 1O-3°C, în cazul în care temperatura mediului este jumătate din
temperatura corporală; apariţia lividităţilor care dispar la digitopresiune. Rigiditatea se schiţează la
muşchii feţei şi articulaţia temporo-mandibulară; nu a început autoliza.
• 3-6 ore. Începe deshidratarea, corneea este opalescentă, apar pergamentări pe scrot. Lividităţile sunt
extinse, dispar la digitopresiune. Rigiditatea este incipientă la muşchii membrelor superioare; se reface
după mano¬pere mecanice. începe autoliza în mucoasa gastrică, rinichi, suprarenale.
•6-12 ore. Lividităţile nu dispar la digitopresiune. Rigiditatea cuprinde membrele inferioare.
• 24-72 ore. Rigidităţile sunt pe cale de rezoluţie, proces care este complet în 48-72 ore. Apare pata
verde a putrefacţiei în fosa iliacă dreaptă, apare circulaţia postumă.

143
• Peste 48-72 ore. Evoluţia putrefacţiei este condiţionată de factorii meteorologici şi de factori
individuali.
Cum s-a săvârşit fapta?
Modul în care a fost comis omorul este stabilit prin interpretarea datelor obţinute de criminalist şi
medicul legist, prezentând o importanţă deo¬sebită pentru o încadrare corectă a faptei (de exemplu,
art. 175 C. pen.: cu premeditare, pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni etc).
Premeditarea presupune „atât existenţa unei deliberări anterioare, cât şi exteriorizarea acesteia prin
săvârşirea de acte materiale de pregătire a omorului” (George Antoniu). Pentru existenţa premeditării se
vor avea în vedere: împrejurările în care s-a comis fapta, timpul scurs de la luarea hotărârii până la
săvârşirea omorului, precum şi activităţile exterioare desfăşurate de făptuitor pentru procurarea
instrumentelor, stabilirea modalităţilor de înfăptuire, găsirea victimei etc. Nu interesează motivele sau
sco¬pul acţiunii (inacţiunii), aceasta fiind o circumstanţă personală, care nu se transmite celorlalţi
participanţi, astfel că trebuie să fie probată pentru fieca¬re în parte.
Omorul săvârşit din interes material relevă o periculozitate sporită a infractorului şi nu se confundă cu
tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei (art. 211 alin. 3 C. pen.), deoarece în acest din urmă caz
suprimarea vieţii victimei este un rezultat preterintenţionat.
Omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei infracţiuni operează ca agravantă în cazul
oricărei infracţiuni (consumată, tentativă), cu excepţia infracţiunilor de tâlhărie şi piraterie, care fac
obiectul agravantei prevăzute de art. 176 lit. d C. pen.
Prin cruzimi se are în vedere intenţia autorului omorului de a provoca victimei, în mod conştient, o
moarte lentă, cu suferinţe îndelungate (de exemplu, provocarea de arsuri, smulgerea părului, a unghiilor
etc). Cel care participă la chinuirea victimei va fi coautor, şi nu complice, chiar dacă el nu ia parte la
aplicarea loviturii decisive.
La stabilirea modului în care a fost săvârşit omorul se mai au în vedere: natura şi evoluţia relaţiilor dintre
victimă şi agresor, posibilitatea disimu¬lării omorului prin sinucidere sau accident etc.
Cu ce mijloace s-a comis omorul?
În raport cu mijloacele şi procedeele folosite de făptuitor, distingem următoarele modalităţi prin care se
suprimă viaţa victimei:
a. Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente
Cunoaşterea caracteristicilor leziunilor găsite pe corpul victimei prezintă o importanţă deosebită pentru
identificarea instrumentului vulnerant şi implicit pentru asigurarea probaţiunii.
Agenţii traumatici mecanici pot fi clasificaţi astfel:
• Corpuri contondente cu suprafaţă mică (până la 16 cm):
 suprafaţă neregulată (piatră, pumn);
 suprafaţă regulată (cu forme geometrice);
 sferică, cilindrică (piatră, băţ);
 poliedrică (ciocan, cărămidă).
• Corpuri contondente cu suprafaţă mare:
 plană (scândură, sol cu suprafaţă plană);
 neregulată (vehicule, sol cu proeminenţe).
•Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite:

144
 înţepătoare (arc, furcă, pilă);
 înţepătoare-tăietoare (briceag, cuţit cu vârf ascuţit);
 tăietoare (brici, sticlă, lamă);
 tăietoare-despicătoare (topor, satâr, sapă).
Aspectul unei leziuni traumatice mecanice depinde atât de caracteristicile agentului vulnerant, cât şi de
unii factori cum sunt: intensitatea lovitu¬rii, direcţia de lovire sau înclinarea obiectului vulnerant în
raport cu supra¬faţa corporală, precum şi de poziţia în mişcare a agresorului, agentului vulnerant şi a
victimei.
În categoria armelor albe intră obiectele cu vârfuri sau lame ascuţite, acestea fiind cele mai des întâlnite
în practica medico-legală.
b) Obiectele înţepătoare produc leziuni înţepate, de regulă de dimensiuni mai mici decât cele ale
obiectului înţepător.
Forma orificiului, la exterior, va depinde de forma obiectului înţepător. Orificiile punctiforme, lăsate de
ace sau după injecţii, necesită o exami¬nare cu lupa pentru a putea fi diferenţiate de muşcăturile
insectelor.
c) Obiectele înţepătoare-tăietoare produc leziuni cu margini netede, unghiuri ascuţite, liniare sau frânte,
superficiale sau profunde.
Plăgile tăiate ale mâinilor au semnificaţia unor acte de apărare activă, iar plăgile tăiate ale gâtului
conduc la ipoteza unui act criminal sau suicidal.
d) Obiectele despicătoare (topor, sapă, hârleţ) produc leziuni despicate, tăiate pe tegumente, precum şi
fracturi. Cu aceste obiecte se produc, de regulă, leziuni heteroagresive, dar se cunosc şi cazuri de leziuni
autoagresive, de tipul lovirilor repetate în cap în scop de suicid ale bolnavilor psihic.
Multitudinea şi intensitatea leziunilor pot conduce la stabilirea numărului de făptuitori sau a autorului
unic, dar nu exclud nici suicidul.
Leziunile de ezitare, accesibile, multiple, superficiale şi paralele indică suicidul Dacă leziunile sunt bizare,
nu se va exclude suicidul (suicid cu plagă precordială şi trei plăgi cardiace, prin împingerea cuţitului din
spate până la atriu şi cu legarea mâinilor, cu retenţia cuţitului în abdo¬men într-o despicare de tip hara-
kiri etc.).
Leziunile unice sau multiple, asociate cu leziuni de apărare, pledează pentru omor.
Cercetarea biocriminalistică a corpurilor delicte pe care pot rămâne urme de sânge, ţesuturi specifice
etc. poate contribui la identificarea autorului.
a. Omorul săvârşit prin împuşcare
La locul faptei leziunile vor fi examinate de medicul legist, în raport cu acţiunea factorilor primari (glonţ
şi fragmente din glonţ) şi a factorilor secundari (pulbere nearsă, funingine, gaze şi, rar, flăcări).
Factorii primari determină urme principale ale tragerii, materializate în orificiu de intrare, canal şi orificiu
de ieşire, ca excepţie pot realiza un singur canal de intrare (plăgi oarbe), iar factorii secundari determină
urme secundare (tatuaj încrustat, rupturi provocate de gaze, arsuri cu urme de funingine, urme de
unsoare, inelul de metalizare).
Se vor stabili distanţa şi direcţia din care s-a tras.
Pentru diferenţierea sinuciderii de omor se va ţine cont de urmele secundare ale împuşcăturii, de
urmele lăsate pe mâna victimei şi de direcţia din care s-a format urma. De regulă, sinucigaşii trag în

145
tâmplă, în frunte, în inimă sau în cerul gurii. Pe mâna sinucigaşului pot fi descoperite arsuri provocate de
gaze, funingine, resturi organice provenite din propriul corp, ori leziuni provocate de reculul
închizătorului.
La locul faptei se vor căuta arma şi muniţia trasă, pentru examinări balistice complexe. În majoritatea
cazurilor de sinucidere, arma se află în apropierea cadavrului, dar sunt şi situaţii în care nu se găseşte (a
fost aruncată de sinucigaş înainte de a muri sau a fost luată de o altă persoană).
Urmele factorilor secundari (cele de funingine, de pe mâini ori de pe haine) sunt determinante în
diferenţierea omuciderii de sinucidere ori a încercării de disimulare a omorului prin sinucidere sau
accident.
b. Omorul săvârşit prin asfixii
Asfixiile sunt tulburări ale metabolismului gazos cu instalarea unor manifestări clinice şi a unor tablouri
lezionale dependente de rezistenţa diferită a ţesuturilor la lipsa de oxigen, de aceea, mai corect,
fiziopatologic, ar putea fi denumite anoxii acute.
Fenomenul, impropriu, înseamnă lipsă de puls (asfigmos).
„Moartea prin asfixie se poate datora: spânzurării, sugrumării, astupării căilor respiratorii, înfundării
laringelui sau a traheii, compresiunii to¬racice şi înecării”.
Spânzurarea se datorează strângerii gâtului într-un laţ sub acţiunea greutăţii corpului, chiar şi în situaţia
în care membrele corpului au un punct de sprijin.
Moartea prin spânzurare se caracterizează prin şanţul de spânzurare, care poate fi complet sau parţial,
mai accentuat în partea opusă nodului, cu o lăţime egală cu cea a laţului. Uneori, datorită greutăţii
corpului, laţul poate forma mai multe şanţuri, ca şi în cazul omorului. Şanţul de spânzurare poate fi oblic,
la spânzurarea pe verticală, şi orizontal, la spânzurările în poziţia culcat (de exemplu, sub pat).
Diferenţierea sinuciderii de omucidere se face pe baza interpretării modului de dispunere a petelor
cadaverice (de exemplu, dacă acestea se vor situa deasupra laţului sau pe spatele cadavrului, moartea s-
a produs înainte de spânzurare), a datelor furnizate de medicul legist, precum şi a urmelor descoperite
în câmpul infracţional.
Moartea prin spânzurare a fost cercetată „pe viu" de către Nicolae Minovici, rezultatele experienţelor pe
propriul corp, care i-au grăbit sfârşitul, fiind consemnate în Studiu asupra spânzurării.
Ştrangularea (sugrumarea) se realizează prin strângerea gâtului cu mâinile sau cu un laţ.
Sinuciderea prin strangulare este posibilă doar cu ajutorul laţului. Semnele caracteristice sugrumării sunt
urmele lăsate de degete şi unghii pe pielea gâtului, unde se pot descoperi şi urme papilare, pre¬cum şi
urme de luptă (escoriaţii şi echimoze).
Asfixiile prin ocluziunea orificiilor respiratorii se aplică în cazul infracţiunilor de viol, tâlhărie ori
pruncucidere, asupra persoanelor bolnave sau în vârstă. Constau în astuparea nasului şi a gurii cu mâna
sau cu obiecte ca: pernă, prosop, plapumă, faină, nisip etc.
Asfixiile prin obturarea căilor respiratorii se datorează astupării laringelui sau faringelui prin pătrunderea
unor corpuri străine: cârpe, hârtie etc. Se pot datora şi unor accidente prin aspirarea bolului alimentar
sau a vomei (la bolnavii mintal, bătrâni şi la persoane aflate în stare de ebrietate avansată).
Asfixiile prin compresiune toraco-abdominală se întâlnesc în cazuri de panică a mulţimii, în cazul unor
accidente sau catastrofe, nefiind ex¬clusă nici activitatea criminală.
În toate aceste cazuri de asfixii se vor examina cu atenţie materialul din care este confecţionat laţul şi
modul în care a fost realizat no¬dul. Laţul şi nodul vor fi desenate ori fotografiate şi vor fi descrise în

146
procesul-verbal.
Înecarea este o moarte violentă prin asfixie, datorată obturării căilor respiratorii cu o substanţă în stare
lichidă sau vâscoasă. Înecul poate fi datorat unui accident, unei sinucideri, unui omor sau unei încercări
de disimula¬re a omorului. Cadavrul prezintă, uneori, echimoze şi zgârieturi, care pot să nu fie de natură
infracţională. Ne putem afla în prezenţa unei sinucideri sau a unui omor şi în situaţia în care de cadavru
au fost legate obiecte grele.
c. Omorul prin otrăvire poate fi rezultatul cel mai adesea al unui accident sau sinucideri. Omorul prin
otrăvire este destul de rar, deoarece presupune posibilitatea făptuitorului de a avea acces în intimitatea
vic¬timei.
Omorul prin otrăviri lente este comis, în majoritatea cazurilor, de femei, fiind greu de descoperit .
Otrăvirile pot fi cauzate şi de intoxicaţii, care sunt astfel clasificate în practica medico-legală:
• intoxicaţii cu substanţe caustice (acidul azotic, acidul clorhidric, acidul sulfuric, acidul acetic);
• intoxicaţii pe baze caustice: hidroxidul de sodiu, soda caustică, hidroxidul de potasiu şi amoniacul;
• intoxicaţii cu sărurile metalelor grele şi ale metaloizilor (intoxicaţii cu arsenic, mercur şi plumb);
• intoxicaţii cu oxid de carbon şi acid cianhidric;
• intoxicaţii cu alcool etilic şi metilic;
• intoxicaţii cu anestezice;
• intoxicaţii cu alcaloizi, barbiturice;
• intoxicaţii alimentare.
d. Moartea violentă datorată altor factori:
• moartea produsă de diferite energii fizice: căldură, frig, energie electrică, radiaţii, presiune
atmosferică;
• moartea produsă prin accidente auto, navale şi aeriene;
• moartea datorată unor agenţi psihici: frică deosebită, bucurie excesivă, supărare.
De ce s-a comis omorul? (Mobilul săvârşirii faptei)
Mobilul săvârşirii faptei interesează atât pentru stabilirea cercului de suspecţi în vederea identificării
autorului, cât şi pentru încadrarea juridică a faptei. În cercul de suspecţi sunt incluse rudele apropiate,
vecini, colegi de serviciu, prieteni, duşmani, până la relaţii extraconjugale sau de natură infracţională.
Mobilul sau motivul infracţiunii constituie impulsul intern care determină decizia de a săvârşi
infracţiunea.
În România, cele mai multe omoruri se comit în mod spontan (peste 80%), pe fondul alcoolului, după o
regulă simplă: alcool, discuţii, contraziceri, insulte şi în final un obiect contondent sau înţepător-tăietor
care solu¬ţionează pentru totdeauna disputa.
O analiză atentă demolează uneori „spontaneitatea” actului criminal: între făptuitor şi victimă au avut
loc şi alte manifestări violente, care puteau fi cunoscute şi aplanate. Soluţia este, aparent, simplă –
alcoolul!
Dintre omorurile săvârşite în ultimii ani în ţara noastră, 14% au avut ca mobil răzbunarea, 3,8% gelozia,
1,7% jaful. În ce priveşte instrumentele folosite, pe primul loc se află cuţitul, urmat de obiecte
contondente; asfixia mecanică 2,2%, armele de foc 0,6%. Ar mai fi de spus că 33% sunt săvârşite de rude
apropiate (pentru pământ, moşteniri), iar 64% dintre autori şi 34,3% dintre victime au fost sub influenţa
alcoolului.
Câteva cauze certe ale profilului criminal:

147
• copilăria abrutizată de violenţa familială sau a străzii, marcată de abuzuri sexuale, violente sau
incestuoase, de prostituţie şi proxenetism;
• impactul mediului social în care indivizul „atentează”, voluntar sau involuntar: obişnuinţa şi apoi
dependenţa de un drog: alcoolul sau barbituricele;
• stresul de zi cu zi, imposibilitatea de adaptare, generate de sărăcie;
• educaţie din ce în ce mai precară, care duce la frustrare, şi de aici la o agresivitate din ce în ce mai
pronunţată, ca o formă de război al individului mai întâi cu el însuşi şi apoi cu toată lumea;
• ar trebui să luăm în serios drumul serotoninei, de la comportamentul agresiv până la crima
abominabilă.
Criminalistica, ştiinţă pluridisciplinară, poate contribui la efortul general al societăţii pentru prevenirea şi
combaterea criminalităţii violente, atât prin identificarea mecanismului complex care o generează, cât şi
prin identificarea operativă a făptuitorilor, pentru a fi traşi la răspundere penală într-un moment cât mai
apropiat de cel al comiterii infracţiunii.
Credem că celebrul motto al marelui nostru savant Mihail Kernbach, medic legist şi criminalist cum se
autodefinea cu înaltă compe¬tenţă şi îndreptăţită mândrie – „Crima este forţa propulsivă a virtuţii", este
mult mai realist şi necesar în formulă inversată: virtutea este forţa propulsi¬vă a combaterii crimei.

Cine a comis omorul?

Este cea mai importantă întrebare, deoarece investigarea criminalisti¬că are ca obiective principale
identificarea autorului faptei şi probarea vinovăţiei acestuia.
Subiect activ al infracţiunii de omor poate să fie orice persoană responsabilă penal, cu excepţia
agravantei prevăzută de art. 175 lit. c din Codul penal: asupra soţului sau a unei rude apropiate. Omorul
poate fi comis şi de mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori şi complici, situaţie în care se
impune stabilirea gradului de participaţie şi a vinovăţiei fiecăruia în parte.
Participarea mai multor persoane poate fi indicată de urmele de mâini şi de picioare descoperite la locul
faptei, de mucuri ale unor ţigări de mărci diferite, precum şi de numărul şi natura leziunilor descoperite
pe corpul victimei sau al victimelor.
În situaţia în care avem un autor prezumtiv al omorului, indiferent dacă acesta recunoaşte sau nu fapta,
se va proceda la examinarea amănunţită a îmbrăcămintei şi a corpului pentru a se descoperi pete de
sânge, sper¬mă, fire de păr, ori leziuni ca urmare a luptei cu victima. Este foarte impor¬tant să se
recolteze depozitul subunghial, iar îmbrăcămintea să fie ridicată şi transportată la laborator. Dacă
prezintă escoriaţii, echimoze, leziuni, va fi expertizat de medicul legist.
De asemenea, se vor verifica, în regim de maximă urgenţă, alibiurile invocate de făptuitori, fără să se
excludă posibilitatea ca aceştia să aibă înţelegeri prealabile cu unii martori (rude apropiate, prieteni).
În acelaşi timp se impune efectuarea unor percheziţii simultane la locuinţele (domiciliu, reşedinţe, case
de vacanţă) şi locurile de muncă ale sus¬pecţilor pentru a se descoperi: documente care atestă relaţii
intime ori de natură conflictuală cu victima; îmbrăcăminte purtătoare de urme ale luptei cu victima;
urme biologice (sânge, fire de păr); obiecte corp delict. In paralel se vor efectua percheziţii şi la
locuinţele şi locul de muncă ale victimei, insistându-se asupra unor înscrisuri (scrisori, agende, note,
înregistrări ale convorbirilor telefonice etc.) care să ateste natura relaţiilor dintre victi¬mă şi suspecţi.
În situaţia în care nu se cunosc autorii, se vor executa portrete-robot care, împreună cu semnalmentele
stabilite în baza audierii martorilor oculari, vor fi date în urmărire generală şi transmise mass-media

148
(posturi naţio¬nale şi locale de radio-televiziune, ziare). Anumite intimităţi ale investigării nu vor fi
făcute publice pentru a nu alerta făptuitorii.
Dacă făptuitorii au dispărut, ei vor fi daţi imediat în urmărire generală, făcându-se menţiunea că a fost
începută urmărirea penală de către procuror. Vor fi difuzate fotografii recente, împreună cu
semnalmentele, in¬sistându-se asupra unor semne particulare, particularităţi ale vocii, ale mer¬sului, ale
îmbrăcămintei, cercul de relaţii, dacă este înarmat, alte date de in¬teres operativ.
Dacă omorul a fost comis prin cruzimi ori s-a stabilit un mobil bizar, în cercul de bănuiţi vor fi incluse
persoane care suferă de boli mintale, apelându-se la specialişti pentru realizarea unui profil psihologic
sau psihiatric al făptuitorului. În cazuri deosebite este recomandabil ca şi locul faptei să fie interpretat de
un psiholog sau, preferabil, de un psiholog criminalist. De cele mai multe ori, locul faptei poartă
„amprenta" personalităţii făptuitorului care, în febra investigaţiei, poate scăpa criminalistului. De
asemenea, dacă se găsesc înscrisuri ale autorului, se recomandă cercetarea grafologică în paralel
cuexpertiza grafoscopică (dacă există modele de comparaţie).
Într-un caz de pedofilie cu moartea victimei (un minor de 13 ani), la locul faptei s-a simulat o sinucidere.
Victima era legată la gât cu o bucată le frânghie, iar cealaltă bucată era înfăşurată de un copac.
Psihologul consultat a făcut o descriere interesantă a topografiei locului faptei (dealul Căpriţa din Iaşi) şi
a concluzionat că nodul făcut la frânghie este opera unui individ priceput. Într-adevăr, autorul, C.V., care
poate constitui obiectul unei cercetări psiho-criminalistice complexe, ne-a convins, la reconstituire, prin
îndemânarea şi rapiditatea cu care a înnodat frânghia. Lucrase, într-o perioadă (ceea ce noi nu ştiam în
acea fază a anchetei), la o firmă în care ambala produse în saci, pe care îi lega cu sfoară.
Cercetarea bolnavilor mintal trebuie să se efectueze cu respectarea normelor prevăzute în Legea
sănătăţii mintale şi a protecţiei per¬soanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002.
Revendicarea comiterii unui omor de către astfel de persoane se va analiza cu multă precauţie şi va fi
luată în calcul numai dacă este coroborată cu datele intime ale investigaţiei, ştiut fiind faptul că bolnavii
mintal îşi fac un titlu de glorie speculând amănunte furnizate de mass-media. Şi, evident, investigaţia nu
trebuie influenţată în nici un mod de către cei care fac cercetări preliminare.
E bine ca anchetatorul să se consulte cu un psihiatru sau, dacă acest lucru nu este posibil, să studieze
câteva lucrări de specialitate, pentru a şti care sunt manifestările specifice fiecărei boli în parte; în felul
acesta, el economiseşte timp şi poate evita orice capcană care l-ar con¬duce la grave erori judiciare. Este
suficient să amintim un caz: D.S. internat la Spitalul de psihiatrie Grajduri, jud. Iaşi, care este în staresă-şi
recunoască orice grozăvie pentru ... o pungă de bomboane. L-am văzut pe un post de televiziune
recunoscând un omor şi mai multe tâlhării cu moduri de operare deosebite şi poate aş fi dat crezare
unor „anchete" dacă nu l-aş fi recunos¬cut, atât cu propriile simţuri, cât şi cu sprijinul specialiştilor
psihiatri.
Cu ajutorul cui? Identificarea complicilor, instigatorilor şi tăinuitorilor este una din problemele centrale
ale anchetei, întrucât prezintă interes mai întâi pentru delimitarea corectă a scenei infracţiunii (locurile
secundare), cu implicaţii fireşti pentru asigurarea probaţiunii, dar şi pentru desfăşurarea normală a
procesului penal şi încadrarea juridică a faptei.
Teoreticienii şi practicienii, deopotrivă, nu exclud şi o a opta întrebare, poate cea mai importantă în
prima fază a anchetei: Cine este victima? De la victimă se porneşte întotdeauna pe drumul, adesea
sinuos, de la extaz la agonie, uneori foarte îndelungat, al identificării criminalului. Iden-tificarea
cadavrului se face prin combi-narea procedeelor de tehnică şi tacti¬că ale criminalisticii. Amprentele şi

149
semnele de pe mâini, dantura, cicatrice¬le, tatuajele, diformităţile, îmbrăcămintea şi obiectele de uz
personal etc. completate şi aprofundate cu datele obţinute prin investigaţii şi audieri de martori
încununează, de regulă, efortul colectivului însărcinat să investighe¬ze omorul.
Investigarea victimei prezintă un interes deosebit pentru anchetă, astfel că trebuie să se stabilească în
regim de maximă urgenţă:
– nume, prenume, aliasuri;
– starea civilă (căsătorită, necăsătorită, despărţită, divorţată, văduvă);
– ocupaţia;
– cazierul;
– adresa (unde locuieşte, cu cine, dacă este proprietar sau chiriaş);
– răni suferite;
– mijloace folosite de agresor (arme albe, pistol, pistol jucărie, substanţe chimice, droguri, ameninţare
verbală);
– relaţia agresorului cu victima (rudă apropiată, cunoştinţă, iubit/iubită, vecin, coleg de muncă, relaţie
de afaceri);
– vehiculul folosit la comiterea infracţiunii (tip, marcă, număr de înmatriculoare, culoare, semne
particulare);
– locul atacului;
– condiţii meteorologice;
– dacă victima a opus rezistenţă, răni produse agresorului;
– comentariile victimei (dacă este cazul);
– relaţii de la rude sau persoane apropiate despre lucrurile care lipsesc de la locul faptei sau despre alte
detalii care prezintă interes.
Dacă victima nu este în viaţă sau nu este în stare să dea relaţii, este foarte important să se investigheze
trecutul victimei, şi în mod deosebit ultimele 24-72 ore. Informaţiile obţinute sunt relevante pentru
identificarea suspectului şi pentru stabilirea legăturii acestuia cu victima şi cu locul faptei.
În practica judiciară se pot pune şi două întrebări de mare dificultate:
a) dacă poate fi atrasă răspunderea penală în situaţia în care, cu toate eforturile depuse, nu există un
cadavru. Răspunsul este afirmativ, atunci când sunt probe indubitabile că autorul omorului a ars
cadavrul sau l-a aruncat în apele mării etc;
b) dacă au vreo valoare actele de urmărire penală în situaţia în care nu se cunosc nici autorul faptei şi
nici victima. Răspunsul este negativ, cu precizarea că, până la împlinirea termenului de prescripţie,
cercetarea nu poate şi nu trebuie să fie abandonată.

Consideraţii generale

Infracţiunile de furt şi tâlhărie sunt principalele infracţiuni care, prin frecvenţă şi pericolul social
ridicat, constituie un potenţial stres în viaţa de zi cu zi a românilor, reprezentând peste 70 de
procente din peisajul criminalităţii comise în România .
Furtul este definit, în forma sa simplă, în art. 208 C.pen., ca fiind luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia în scopul însuşirii lui pe nedrept.
Tâlhăria, în varianta tip, este incriminată în art. 211 C.pen., constând în furtul săvârşit prin
întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau

150
neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru
păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi
asigure scăparea.
Atât furtul, cât şi tâlhăria sunt infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului, cu precizarea că
tâlhăria este o infracţiune complexă, cuprinzând în elementul său material o acţiune principală –
cea de furt, şi o acţiune adiacentă – cea de violenţă, de ameninţare sau de folosire a celorlalte
mijloace de constrângere .
Prin noţiunea de patrimoniu înţelegem atât proprietatea publică, ai cărei titulari exclusivi sunt
statul şi unităţile administrativ-teritoriale, precum şi proprietatea privată, al cărei titular poate fi
orice subiect de drept (persoane fizice, organizaţii sociale care au personalitate juridică, societăţi
comerciale, regii autonome, fundaţii, asociaţii cu scop lucrativ, cetăţeni străini sau apatrizi, statul
şi unităţile administrativ teritoriale etc.) .
Obiectul proprietăţii publice îl constituie bunurile prevăzute în mod expres în Legea
fundamentală: bogăţiile în orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele
cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de lege . Pentru a putea fi exploatate privat, bunurile proprietate publică pot fi
închiriate sau concesionate .
Pentru existenţa infracţiunii de furt, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerinţe:
• O acţiune de luare a unui bun mobil. Prin „a lua” se înţelege „a scoate bunul din sfera de
stăpânire a persoanei în posesia sau detenţia căreia se găsea sau trebuia să se găsească” .
Acţiunea de luare poate fi săvârşită în orice mod (prin apucare, dosire, detaşare, consumare), prin
orice mijloace (cu propria mână, cu ajutorul unor animale dresate, prin racordări la surse de
energii). Luarea se poate realiza chiar şi prin inacţiune (de exemplu, cel care predă o masă de
bunuri omite să predea unele bunuri pe care le reţine pentru el) .
• Lucrul sustras să fie un bun mobil, adică să poată fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc
în altul .
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat (animale, păsări domestice, precum şi orice vieţuitoare
care s-ar găsi în stăpânirea unei persoane; cele neanimate pot fi în stare lichidă, gazoasă, solidă).
Banii, titlurile de credit şi orice alte valori, echivalând bani, sunt bunuri mobile .
Sunt bunuri mobile: părţi detaşate dintr-un imobil (uşi, ferestre etc.) ; arborii, recoltele, după ce
au fost desprinse de sol, precum şi fructele, după ce au fost desprinse de tulpini ; adaosuri
detaşabile dintr-un cadavru uman (proteză, perucă, picior, mână etc.) ; acele energii care sunt
susceptibile de a fi sustrase şi care au o valoare economică (electrică, termică, hidraulică etc.);
înscrisurile de orice fel, precum şi vehiculele, indiferent dacă au fost sustrase în scopul de a fi
însuşite sau numai în scopul folosirii lor temporare.
• Bunul să se fi aflat în posesia sau detenţia unei alte persoane.
Termenii posesie şi detenţie au înţelesul de simplă stăpânire de fapt. Un obiect care nu se află în
stăpânirea unei persoane este un lucru extrapatrimonial şi nu poate forma obiectul material al
infracţiunii de furt (res nulius, res delictae) .
• Bunul să fie luat fără consimţământul celui deposedat, adică fără permisiunea sau îngăduinţa
acestuia. Consimţământul celui care posedă sau deţine bunul trebuie să fi intervenit anterior
acţiunii de luare .
• Acţiunea de luare să aibă o urmare imediată, adică scoaterea bunului din sfe-ra de stăpânire a
celui deposedat şi lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun.
• Să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea de luare şi urmarea imediată.

151
a) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian şi componente ale
acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
b) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoa-nelor pe
drumurile publice;
c) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, precum şi com-ponente de
comunicaţii.
(1) De asemenea, este calificat şi furtul care a produs consecinţe deosebit de grave.
Potrivit art. 146 c.pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai
mare de 5 miliarde RON sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzate vreuneia dintre
unităţile la care se referă art. 145 ori alte persoanei juridice sau fizice.
Termenul public, potrivit art. 145, înseamnă „tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile
publice, sau alte persoane juridice de drept public”.

Principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea furtului şi a tâlhăriei

Stabilirea exactă a locului şi a timpului săvârşirii faptei prezintă importanţă:

• pentru încadrarea corectă a infracţiunii de furt sau tâlhărie: de exemplu, furtul sau tâlhăria
săvârşite într-un loc public sau într-un mijloc de transport ori în timpul nopţii;
• deoarece locul faptei este cel mai bogat în urme;
• deoarece locul şi timpul oferă indicii preţioase pentru formarea cercului de suspecţi, verificarea
alibiurilor acestora;
• pentru selecţionarea martorilor oculari, verificarea sincerităţii persoanei vătămate privind
bunurile sau valorile despre care pretinde că a fost deposedată;
• pentru determinarea precisă a bunurilor sustrase, estimarea cuantumului prejudiciului cauzat,
precum şi a caracteristicilor de identificare, pentru darea în urmărire locală sau generală în
vederea prinderii făptuitorilor.

Moduri de operare folosite

Cunoaşterea modului de operare prezintă un interes operativ deosebit pentru a se stabili
• căile de acces ale infractorilor;
• dacă a acţionat unul sau mai mulţi infractori;
• vicii sau deprinderi profesionale;
• cât timp s-a aflat în locul faptei;
• dacă a cunoscut amplasarea locului faptei;
• identificarea şi ridicarea obiectelor care au servit la săvârşirea infracţiunii;
• formarea cercului de suspecţi;
• încadrarea juridică a faptei săvârşite.

Moduri de operare folosite la săvârşirea furtului din locuinţe:

• pătrunderea în locuinţe după un studiu prealabil ori ca urmare a „vânzării de ponturi”. Hoţii
profesionişti se orientează asupra locuinţelor care sunt prevăzute cu geamuri termopan ori cu
instalaţii de aer condiţionat, acţionând, de regulă, între orele 8 – 13, iar în blocuri de locuinţe, de
la etajele superioare spre cele inferioare;
• pătrunderea în locuinţe sub diferite pretexte (cititori de contoare de gaze sau electricitate,
poştaşi, telefonişti, folosindu-se de legitimaţii false sau profitând de credulitatea unor persoane) .

152
În această categorie intră şi „furturile de bună ziua” ori cele comise prin „împrietenire”,
ademenirea copiilor, ori profitând de naivitatea şi neatenţia victimelor;
• prin efracţie:
 spargerea geamurilor cu pumnul sau cu un obiect;
 forţarea uşilor şi ferestrelor prin folosirea forţei fizice;
 folosirea cheilor originale, a cheilor potrivite, a şperaclelor (denumite în argou „pontoarce”),
precum şi a unor instrumente perfecţionate, denumite pistol-şperaclu sau „cupometru ”;
 folosirea „ruptorului”, dacă uşa este prevăzută cu broască şi butuc;
 folosirea „extractorului”, pentru yale de tip rotund;
 forţarea uşilor cu ajutorul unor instrumente ca: levier, scoabă, rangă, bare metalice, menghină
de smulgere a butucului yalei sau prin utilizarea unui instrument special, denumit buldozer;
 distrugerea toartei lacătului prin tăiere, pilire, îndoire, rupere sau smulgere;
 pătrunderea în balcoane prin coborâre de pe acoperişul locuinţei;
 pătrunderea prin spargerea plafonului sau a zidurilor ori a chepengurilor;
 tăierea cu pânza de bomfaier a buloanelor de la balamale sau a zăvoarelor caselor de bani,
tăierea pereţilor laterali cu gura de lup sau cu aparat de sudură ori bormaşină electrică.

Moduri de operare folosire la furtul din buzunare, poşete sau genţi

• De regulă, se operează în mijloacele de transport în comun sau în locuri aglomerate: magazine,
pieţe, gări, săli de spectacol, stadioane etc.
• Infractorii îşi aleg victimele dintre persoanele care lasă impresia că au bani asupra lor, dar care
sunt şi neatente, obosite, preocupate, fiind preferate victime din categoria femeilor, bătrânilor sau
provincialilor .
• Infractorii sustrag portofelele fie introducând degetul arătător şi mijlociu în buzunarul victimei,
fie recurgând la tăierea părţii de jos a buzunarului sau la tăierea poşetei, folosindu-se de
instrumente de tăiat minuscule, mascate între degete .
• De asemenea, infractorii recurg la busculade, în special la urcarea sau coborârea din mijloacele
de transport ori în pieţe, magazine, săli de spectacole.
• Portofelul sustras este trecut din mână în mână la complici, care dispar imediat.
• Furtul din buzunare, poşete, genţi sau sacoşe se înscrie printre cele mai frecvente infracţiuni
flagrante . Odată prins în flagrant delict, infractorul este percheziţionat, se cercetează locul în
care a fost prins şi împrejurimile, pentru a se stabili eventuale obiecte sau arme aruncate, se
audiază victima şi martorii oculari şi se insistă pe descoperirea şi cercetarea întregii filiere de
infractori. De asemenea, se vor efectua percheziţii domiciliare şi la locurile de muncă ale
infractorilor.

Unele particularităţi ale investigării furtului şi tâlhăriei

Cercetarea locului faptei

a. Cercetarea locului faptei este necesară şi obligatorie în toate cazurile de furt şi tâlhărie, chiar
când infracţiunea este reclamată după 2 – 3 săptămâni (la externarea victimei tâlhăriei), atât
pentru stabilirea cercului de suspecţi, cât şi pentru identificarea martorilor oculari.
b. Prin loc al faptei se înţelege:
• locul în care s-au aflat bunurile şi valorile sustrase;
• itinerariul parcurs de infractor pentru a ajunge la locul faptei;
• locul în care făptuitorii s-au ascuns şi au pândit victima;

153
• itinerariul parcurs de infractor după comiterea faptei;
• locurile în care au fost ascunse obiectele corp-delict sau obiectele şi valorile provenite din
săvârşirea infracţiunii;
• locurile în care s-au ascuns infractorii pentru a scăpa de urmărire.
c. Prin cercetarea sistematică a locului faptei se stabilesc date privind:
• numărul făptuitorilor;
• perioada în care au operat;
• căile de acces ale infractorilor;
• mijloacele şi metodele folosite;
• bunurile sustrase.
d. La locul faptei vor fi descoperite urme de mâini şi de picioare; urme ale instru-mentelor de
spargere folosite; urme biologice (pete de sânge, fire de păr), care pot conduce la identificarea
făptuitorilor; urme olfactive, care vor fi exploatate cu ajutorul câinelui de urmărire; urme sub
formă de resturi de obiecte (pilitură, rumeguş, peliculă de vopsea etc.); urme care indică anumite
deprinderi sau specializări ale infractorului; microurme pe îmbrăcămintea şi corpul infractorului.
Aceste categorii de urme vor fi căutate, fixate şi ridicate inclusiv pe itinerariile folosite de
infractori după comiterea faptei.
e. Practica demonstrează că, la locul faptei, infractorii pot comite erori grave: renunţarea la
portul mănuşilor şi folosirea unor pahare; pierderea unor obiecte personale sau a unor corpuri
delicte, autoaccidentări etc. De asemenea, în multe situaţii, infractorii au fost identificaţi după
urmele de mănuşi folosite în câmpul infracţional .
f. O deosebită importanţă prezintă clarificarea împrejurărilor negative sau controversate care pot
fi rezultatul unor încercări de simulare a furtului sau tâlhăriei .
g. În cazul în care victima infracţiunii de tâlhărie a fost supusă unor violenţe fizice, este
obligatorie examinarea ei de către medicul legist, pentru a stabili:
• natura şi vechimea leziunilor;
• instrumentele cu care au fost cauzate;
• gravitatea leziunilor;
• dacă victima putea să-şi producă singură leziunile (în situaţia în care există indicii de simulare a
tâlhăriei).
h. În procesul – verbal de cercetare a locului faptei vor fi consemnate, în detaliu, toate
constatările făcute, fotografiile judiciare executate, schiţa locului faptei etc.

Alte forme de furt:

a. furturi din hoteluri;
b. furturi de la garderobele sălilor de spectacol;
c. furturi din ştranduri sau de pe plajă;
d. furturi de bagaje sau furturi prin substituirea bunurilor cu un obiect asemă-nător;
e .furturi de la persoanele adormite sau în stare de ebrietate (din trenuri, gări, restaurante,
parcuri);
f. furturi de la persoanele tratate cu cafea, ceai, prăjituri, sucuri etc. în care au fost introduse
substanţe ce produc adormirea victimelor, specifice îndeosebi în trenurile de călători;
g. furturi de animale;
h. furturile obiectelor de artă, multe la comanda unor colecţionari sau traficanţi.
La toate aceste forme de furt întâlnim situaţii în care infractorii, când sunt surprinşi asupra faptei
ori sunt urmăriţi, recurg la forme de violenţă deosebit de agresive, astfel că furtul se transformă

154
automat în tâlhărie.
i. furtul aşa-numit de identitate. „Hoţii de identitate” îşi procură date de identificare, de exemplu,
numerele cărţilor de credit sau numerele de asigurare socială, cu scopul de a se substitui
victimelor şi de a obţine anumite foloase ori de a comite unele infracţiuni în numele acestora.
Ascultarea martorilor
Practica judiciară demonstrează că identitatea şi audierea martorilor oculari chiar cu ocazia
cercetării locului faptei sunt activităţi deosebit de importante pentru investigarea furtului sau
tâlhăriei, deoarece depoziţiile lor nu au suferit alterări ca urmare a trecerii timpului sau a unor
influenţe de natură subiectivă .
Principalele probleme care trebuie clarificate cu ocazia audierii martorilor:
• distanţa de la care au perceput fapta;
• condiţiile atmosferice şi de vizibilitate;
• activităţile desfăşurate de făptuitori şi de către victimă;
• semnalmentele făptuitorilor, ţinuta vestimentară ori datele de identificare, dacă îi cunosc;
• leziunile produse victimei;
• caracteristicile obiectelor sustrase de la victimă;
• mijlocul de transport folosit de infractori;
• posibilitatea de a recunoaşte autorii faptei după fotografii în eventualitatea prezentării pentru
recunoaştere;
• raporturile pe care le au cu făptuitorii sau cu partea vătămată;
Ascultarea părţii vătămate urmăreşte clarificarea următoarelor aspecte:
• caracteristicile bunurilor sau valorilor sustrase;
• împrejurările în care s-a comis furtul sau în care victima a fost ameninţată şi lovită de către
agresor;
• semnalmentele făptuitorului sau, dacă îl cunoaşte, datele de identificare;
• suma cu care se constituie parte civilă în proces;
• leziunile constatate prin acte medico-legale şi pretenţiile civile pe care le are;
• posibilitatea de a identifica făptuitorul ori bunurile de care a fost deposedată;
• modul în care şi-a petrecut timpul înainte, în momentul şi după comiterea infracţiunii .
Se va ţine cont, în cazul audierii victimei unei tâlhării, de tulburarea psihică prin care a trecut,
datorită căreia ea poate să exagereze semnalmentele agresorului sau să nu-şi amintească nimic.
Efectuarea de percheziţii
Făptuitorului, odată identificat şi prins, i se vor efectua percheziţie corporală, precum şi
percheziţii la domiciliu, la locul lor de muncă, ori la complici.
Cu ocazia percheziţiilor se au în vedere atât recuperarea prejudiciului cauzat, cât şi descoperirea
unor urme şi mijloace de probă, a instrumentelor folosite la săvârşirea faptei ori a altor obiecte a
căror deţinere este interzisă de lege.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se face cu asigurarea dreptului la apărare şi cu aplicarea
metodelor de tactică adecvate.
Pe durata investigării furtului sau tâlhăriei se pot efectua prezentări pentru recunoaşterea de
persoane sau obiecte, reconstituiri (care pot confirma şi o eventuală înscenare) sau se pot dispune
constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice sau medico-legale.

Consideraţii introductive

Traficul de stupefiante a devenit astăzi o realitate crudă pentru lumea contemporană. România,
155
după 1990, din ţară de tranzit s-a înscris treptat în lista ţărilor consumatoare – de la cele mai
uşoare până la drogurile de mare risc - şi plăteşte, anual, un tribut din ce în ce mai greu în rândul
tinerilor.
Drogurile constituie motorul criminalităţii în ţările dezvoltate, căci, de la mirajul iluzoriu se
ajunge la disperarea devastatoare care „înghite”, ca un sac fără fund sume tot mai mari a căror
provenienţă nu poate fi decât de natură infracţională: de la furtul simplu până la crimă.
Adevăratele reţele criminale împânzesc astăzi Terra. 
Se manipulează bani, sume fabuloase cu peste 6 zerouri, înfloresc economii subterane clădite pe
corupţie la cele mai înalte niveluri iar explozia violenţei tinde să spulbere orice bariere. 
Toate ţările sunt nevoite să aloce fonduri la fel de fabuloase – în raport cu cele alocate nevoilor
sociale, învăţământului şi culturii – pentru curmarea acestui flagel care pune în pericol însăşi
fiinţa umană.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX), drogul este o substanţă de sorginte
vegetală, animală sau minerală care se întrebuinţează la prepararea unor medicamente sau ca
stupefiant.
Drogul, în accepţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OSM), este substanţa care, absorbită de un
organism viu, îi modifică una sau mai multe funcţii. În sens farmacologic, drogul este o substanţă
utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire abuzivă poate crea dependenţă fizică şi psihică sau
tulburări grave ale activităţii mintale, ale percepţiei şi ale comportamentului. În sens larg, potrivit
convenţiilor internaţionale, prin drog se înţelege substanţele supuse controlului prin Convenţia
Unică asupra stupefiantelor din 1961 şi substanţele psihotrope al căror control este prevăzut de
Convenţia din 1971.
În înţelesul Legii nr. 143 din 26 iulie 2000, drogurile sunt plantele şi substanţele stupefiante ori
psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi stupefiante, înscrise în tabelele I-III;
droguri de mare risc – sunt drogurile înscrise în tabelele nr. I-II; drogurile de risc – drogurile
înscrise în tabelul nr. III; precursori – substanţe utilizate stabilite ca atare prin ordin al
Ministerului Sănătăţii.
Potrivit Legii nr. 143/2000, prin consum ilicit de droguri se înţelege consumul de droguri aflate
sub control naţional, fără prescripţie medicală; toxicoman este persoana care se află în stare de
dependenţă fizică şi/sau psihică de consumul de droguri, constatată de una dintre unităţile
sanitare stabilite în acest sens de Ministerul Sănătăţii; prin cura de dezintoxicare şi
supravegherea medicală se înţelege măsurile ce pot fi luate pentru înlăturarea dependenţei fizice
şi/sau psihice faţă de droguri.

Clasificarea drogurilor

Legea nr. 143/2000 clasifică drogurile în:

• Droguri de mare risc: heroina, mescalina, morfina, amfetamina, cocaina, codeina, opiu ş.a.;
• Drogurile de risc: canabis, rezină de canabis, ulei de canabis, diazepam ş.a.
Convenţia Unică asupra stupefiantelor din 1961, precum şi, mai recent, Raportul Mondial al
OIPC Interpol din 1999 clasifică substanţele psihotrope în grupe de droguri:
• Stimulente: amfetaminele şi derivaţiile lor:
• Depresive: LSD, MDMA-Ecstasy, mescalina, psilocybina, phencyclidina, marijuana.
Prin substanţe psihotrope, în sens larg, se înţelege substanţe de origine sintetică ori naturală
capabile să influenţeze activ psihicul şi comportamentul uman, iar în sens restrâns substanţe a
căror acţiune farmacodinamică implică efecte pronunţate asupra proceselor mentale şi

156
emoţionale.
În nomenclatura internaţională, substanţele psihotrope sau halucinogene se împart în 4 grupe:
Droguri care inhibă centrii nervoşi: canabis, opiacee, opiu, morfina, derivaţii de morfină,
heroina, metadona, petidina, codeina, barbiturice, tranchilizante;
Droguri care stimulează centrii nervoşi: cocaina, amfetamina, crack-ul;
Droguri halucinogene: LSD, Ecstasy, Phencyclidina (PCP), Peyote (mescalina), Psilocybina şi
Psilocyna;
Inhalaţii: solvenţi organici, lacuri, vopsele („Aurolac”), gaz, adezivi, benzine uşoare.
3.3. Într-o altă clasificare generală, drogurile se împart în două categorii mari:
Substanţe psihotrope, care se pot subclasifica în substanţa de origine naturală, semisintetică sau
sintetică şi în raport cu efectele psihofizice;
Substanţe psihoactive (naturale, semisintetice şi sintetice), care se subclasifică în 9 categorii: 1.
alcoolul; 2. opiacee: latex, morfină, heroină ş.a.; 3. cocaina şi derivatele ei; 4. canabisul,
marijuana; 5. halucinogene; 6. tranchilizante, sedative, hipnotice (barbiturice şi benzadiazepine);
7. solvenţi organici; 8. stimulente psihice (amfetamine); 9 droguri folosite ca medicamente.
O altă clasificare a drogurilor care generează abuzul : 1. drogurile naturale, semisintetice şi
sintetice; 2. produse extrase din canabis; 3. cocaina şi celelalte substanţe extrase din coca; 4.
barbituricele şi celelalte sedative hipnotice; 5. tranchilizantele minore; 6. amfetaminele şi
substanţele analoage; 7. LSD şi alte halucinogene; 8. aşa-zisele „Designer Drugs”; 9. solvenţii
organici şi inhalanţi.
Reţinem, în final, clasificarea făcută de Organizaţia Mondială a Sănătăţii:
I. După modul de acţiune:
1. psiholeptice (depresive): hipnotice, neuroleptice, tranchilizante;
2. psihoanaleptice (stimulente): opiacee (opiul, morfina, heroina ş.a.); amfetamine;
3. psihodisleptice (helucinogene): halucinogene propriu-zise (haşiş, mescalină etc.),
halucinogene depersonalizate (L.S.D., psilocybină ş.a.);
II. După modul de producere:
1. produse de natură vegetală: opiacee, canabis, cocaină, peytol ş.a.;
2. produse de natură sintetică: mescalina, psilocybina, L.S.D. ş.a.

Principalele droguri întâlnite în traficul ilegal

Opiul este obţinut în urma incizării macului de opiu (Papaver Somniferum), o plantă anuală care
produce flori albe, violete sau purpurii cu patru petale. Opiul provine doar din planta cu flori
albe.
Opiul este latexul obţinut prin tăierea capsulelor , care se întăreşte şi devine maroniu spre brun.
Are gust amar şi miros de amoniac. Se mai colectează şi prin extracţie chimică din mac.
Principalii componenţi ai opiului sunt: morfina, noscapina, papaverina, codeina, tebaina şi
narceina, iar derivaţii: morfina, heroina, precum şi laudanum, paregoric, codeina şi opiacee
sintetice. La noi în ţară se cultivă în Câmpia Moldovei, Câmpia Timişului, Podişul Transilvaniei.

Opiul se poate ingera sunt formă de decoct, iar cel preparat se fumează cu ajutorul unei pipe.
Drossul (reziduul combustic) poate fi utilizat din nou.
Morfina este principalul derivat al opiului. A fost obţinută pe cale chimică în anul 1805, fiind
denumită de Friederich Serturner, în 1817, în onoarea lui Morfeu, zeul somnului. Se găseşte sub
formă de tablete ori cuburi, are gust amar, este solubilă la umiditate. Este utilizată frecvent în
medicină, pentru calmarea durerilor postoperatorii, a celor provocate de arsuri sau fracturi,

157
precum şi în ultima fază a bolilor incurabile. Se prezintă sub formă de comprimate (pulbere albă,
bej sau maro), supozitoare şi fiole. Pe piaţa ilicită este vândută în pachete.
Heroina. Se obţine prin sinteză din morfină sau chiar direct din capsulele de papaver
somniferum. În stare naturală, heroina este o pulbere brun-verzuie care prin diluţie devine albă.
Are gust amar, este solubilă în apă şi alcool. OMS a interzis folosirea heroinei în scop terapeutic,
astfel că este fabricată în laboratoare clandestine din triunghiul de Aur, Mexic şi Europa
Occidentală (Franţa, Italia), prin folosirea anhidridei acetice de la care primeşte gustul amar şi
mirosul slab de oţet. Pe piaţa ilicită circulă două tipuri: heroina nr. 3 şi 4.
Heroina nr. 3 – heroina de fumat se prezintă sub formă de granule sau de pudră, având diferite
culori: de la brună, gri închis, la roşie. Toxicomanii o amestecă, pentru a induce în eroare
organele judiciare, cu lactoză, zahăr pudră, lapte praf şi alte ingrediente.
Heroina nr. 4 – heroina de injectat. Conţine până la 98% clorhidrat de diacetilmorfină şi se
prezintă sub forma unei pulberi fine. Se vinde în amestec cu lactoză, cafeină ori alte ingrediente.
Heroina psihedelică (sau Special K32) – este un drog de ultimă oră, considerat cu impactul cel
mai mare asupra tinerilor, după L.S.D. – 25 şi Ecstasy.
Efectele nefaste: greţuri, depresiunea centrilor nervoşi, încetinirea ritmului cardiac; pe termen
lung: hemoragii, infecţii, hepatite virale, SIDA (ca urmare a modului neigienic de administrare).
Canabisul. Este denumirea generică pentru produsele vegetale obţinute din cânepa de cultură, din
care se produce marijuana. Canabisul Sativa L. este o plantă anuală care creşte în zonele cu climă
caldă sau temperată, denumită popular cânepă indiană. Are o înălţime de 1-3 m, frunze lungi,
strălucitoare şi lipicioase, acoperite în partea superioară de perişori.
Din canabis Sativa L. se prepară: Marijuana, prin macerarea frunzelor, somităţilor florare şi
fructifere ale plantelor mascule şi femeie, după ce au fost uscate; Ganja, conţinând fluorescenţele
şi tulpinile plantei femeie;
Haşişul, rezina de pe frunzele şi fluorescenţele plantei, presată în turte; Haşişul lichid, obţinut în
laborator prin extracţii din plante femeie cu solvent organic.
Din vârful nefertilizat al florii plantei femeie se obţine Sinsemilla. În traficul ilicit, marijuana se
prezintă sub formă de turte sau de pulbere. Haşişul sub formă lichidă sau uleioasă are culoarea
verde închis.
În urma consumării permanente, canabisul generează halucinaţii, perturbări de memorie, angoasă
şi panică, tulburări cardio-vasculare, sterilitate, afecţiuni oculare.
Dependenţa psihică este foarte puternică. Marijuana, considerată mult timp un relaxant muscular
şi un calmant împotriva durerilor, are efecte nocive: provoacă astm, bronşite, afecţiuni cardiace
şi numeroase forme de cancer; afectează, de asemenea, sistemul imunitar care protejează
împotriva infecţiilor şi bacteriilor, precum şi sistemul endocrin care controlează hormonii şi
metabolismul. Semne de avertisment : ochii iritaţi; tuse cronică; ţinută neîngrijită; menstră
neregulată la femei; iritabilitate; lapsusuri; paranoia; suspiciune şi ostilitate; treceri fără motiv de
la pasivitate la agresivitate; stare de oboseală şi apatie sau de depresie; dificultăţi de vorbire ş.a.
Cocaina. Este principalul alcaloid al frunzelor de coca, extrasă printr-un procedeu chimic. Se
prezintă sub formă de pudră cristalină albă, de unde şi denumirea de „zăpadă” în argou. Deseori
este combinată cu o pudră albă, acidul boric sau bicarbonatul de sodiu. Sub formă pulverulentă
se prizează, iar sub formă de soluţii poate fi injectată intravenos.
Efecte: creează o puternică dependenţă psihică, produce dereglări digestive, greţuri, pierderea
greutăţii, convulsii şi psihoze paranoice.
Cocaina bază, vândută pe stradă, sub formă de clorhidrat, este tratată cu o bază, obţinându-se
acidul clorhidric şi cocaina bază care este dizolvată într-un solvent (eter), după care cocaina

158
pudră se cristalizează. Cristalele se zdrobesc şi sunt plasate într-o pipă specială din sticlă.
Produce, prin fumat, o euforie mai mare decât cocaina.
Crackul. Se prezintă sub formă de cristale, obţinându-se dintr-un amestec de clorhidrat de
cocaină şi amoniac sau bicarbonat de sodiu, care se încălzeşte. Numele de crack vine de la
zgomotul produs de bicarbonatul de sodiu, când substanţa este fumată. Se utilizează prin prizare,
injectare, fumare, inhalare.
Majoritatea produselor obţinute din arborele de coca: frunzele de coca, pasta de coca, cocaina
bază şi crackul sunt stimulenţi puternici ai sistemului neurocerebral (SNC).
Frunzele de coca înlătură senzaţiile de foame şi oboseală, conţinând 0,5-1% cocaină. Pasta de
coca se obţine prin pulverizarea frunzelor, după care sunt înmuiate în var sau alte substanţe
alcaline la care se adaugă kerosen, benzină sau alţi derivaţi ai petrolului. După omogenizare,
soluţia se filtrează, se adaugă acid sulfuric şi se amestecă din nou până se evaporă kerosenul. Se
obţine cocaina-bază sub forma de precipitat. Se adaugă carbonat de sodiu sau amoniac în soluţie,
după care precipitatul este spălat cu kerosen şi răcit, obţinându-se pastă de coca.
Deşi Sigmund Freud a descris cocaina (1884-1887) ca pe o sursă euforică, efectele sunt nocive:
accelerează respiraţia, măreşte temperatura corpului, provoacă insomnii, induce starea de comă,
poate să producă o stare de tremur şi convulsii mergând până la un colaps al sistemului nervos
central care poate să conducă la insuficienţă respiratorie şi/sau stop cardiac.
Asupra psihicului are ca efecte: paranoia, delirul de persecuţie, halucinaţiile vizuale, auditive şi
tactile, nervozitate, depresie, acte iraţionale. Provoacă tulburări de comportament, precum şi
moartea prin supradozare.
Droguri halucinogene:
a) L.S.D. – dietilamida acidului dextro-lisergic face parte din categoria drogurilor halucinogene,
care, în cantităţi foarte mici (25 micrograme) determină halucinaţii, senzaţii de plutire, de
călătorie în afara propriului corp, care pot persista peste 12 ore după administrare. Se prezintă
sub forma unui lichid incolor, inodor şi insipid sau ca o pudră albă capsulată.
Poate fi conservat pe fluturaşi adezivi, timbre şi capsule de diferite forme şi culori. Provoacă
halucinaţii care pot deveni tulburătoare şi chiar înfricoşătoare. Consumatorul devine paranoic şi
anxios. Alte efecte: creşterea ritmului cardiac şi a tensiunii arteriale, dilatarea pupilelor,
tremuratul mâinilor, răceală, umezirea palmelor, iar uneori frisoane şi greţuri;
b) Ecstasy – unul dintre cele mai periculoase droguri halucinogene, uşor de fabricat. Este
supranumit: Adam, X-TC, „partydrog”, „drog de discotecă”. Se prezintă sub formă de pilule
albe, galbene sau maro. Se consumă sub formă de pilule sau se aspiră, dar se poate şi injecta.
Unii introduc pilula în anus. În prima fază consumatorul se simte fericit şi relaxat. Efecte:
creşterea frecvenţei pulsului, a temperaturii şi a tensiunii arteriale; creşterea încrederii; rinoree,
pierderea apetitului. Creşterea dozei provoacă halucinaţii, convulsii, comportamente iraţionale,
insomnie, anxietate, paranoia, depresie. Cele mai grave efecte se întâlnesc la consumatori care
suferă de hipertensiune arterială, boli de inimă, diabet, epilepsie, boli mentale. Supradoza
produce moartea prin hipertermie, hiponatremie (scăderea natriului în sânge), atac cerebral sau
cardiac;
c) Mescalina, principalul alcloid din cactusul Peyotl se prezintă ca o pulbere albă, cristalină, sau
sub formă lichidă şi se consumă pe cale orală, se fumează ori este injectată pe cale intravenoasă.
Este un drog halucinogen mai slab decât L.S.D.

Modalităţi tactice şi metodologice folosite în investigarea traficului de droguri

159
Metode tactice
Metode prevăzute în Legea nr. 143/2000:

• Folosirea investigatorilor acoperiţi autorizaţi de către procuror;

• Procurarea de droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori în vederea descoperirii
activităţilor infracţionale;
• Folosirea şi supravegherea sistemelor de telecomunicaţii sau informatice cu respectarea
dispoziţiilor art. 911 – 916 Cod pr.pen.;
b) Supravegheri şi verificări, verificări în registre, corespondenţe şi evidenţe financiar-contabile,
inclusiv cele pe suport informatic, care au legătură directă sau indirectă cu bunuri importate,
exportate sau tranzitate pe teritoriul naţional;
c) Supravegherea şi verificarea operativă a clădirilor, depozitelor sau terenurilor unde s-ar putea
afla droguri sau precursori;
d) Prelevarea de probe în vederea identificării şi expertizării bunurilor suspecte;
e) Livrarea supravegheată, când drogurile sunt luate sub control de poliţiile mai multor ţări
pentru depistarea şi neutralizarea reţelelor internaţionale de traficanţi.
Metode tehnico-ştiinţifice de depistare
• Folosirea câinelui detector de droguri, special dresat;
• Folosirea dispozitivelor cu raze X pentru controlul bagajelor şi a locurilor greu accesibile;
• Folosirea aparaturii de examinare neutronică;
• Folosirea radarelor, a navelor rapide, a avioanelor AWACS (radar cu rază foarte mare de
scanare), precum şi a sateliţilor.
Identificarea toxicomanilor
a) Simptome fizice legate de consumul de droguri:
• pleoape căzute;
• privire în gol;
• ochii roşii;
• pupile dilatate sau contactate;
• ten anormal de palid;
• insomnie;
• somn la ore neobişnuite;
• guturai;
• tuse slabă;
b) Schimbări de comportament:
• depresie;
• anxietate;
• plictiseală, indiferenţă;
• letargie;
• lipsă de vlagă;
• pierderea memoriei imediate;
• pierderea puterii de concentrare;
• purtarea ochelarilor de soare în momente nepotrivite;
c) Indicii fizice:
• pachete mici de aluminiu;
• miros de marijuana în cameră, mijloc de transport sau impregnat în haine şi păr;
• esenţe parfumate sau deodorante pentru mascarea mirosurilor specifice;

160
• picături pentru ochi;
• ţigări rulate;
• ţigări pe jumătate scuturate şi mărunţite;
• cleştişori metalici pentru ţigări de marijuana, cu extremităţile înnegrite sau gudronate;
• prafuri, substanţe vegetale, ciuperci;
• capsule sau comprimate de origine necunoscută;
• pipe, accesorii de pipe, filtre;
• cântar, trusă pentru experienţe chimice;
• linguriţe, paie, lame de ras, oglinzi;
• săculeţi de plastic;
• flacoane de sticlă;
• cuţite cu capăt ars;
• arzător cu propan;
• înţepături, cruste, cicatrice.
d) Identificarea pe baza registrelor aflate la proprietarii de farmacii, a reţetelor cu timbru sec
onorate de policlinici, spitale şi farmacii, pentru aceeaşi persoană; condicele camerelor de gardă;
evidenţele unităţilor de intervenţie şi salvare .
Reguli speciale pentru realizarea flagrantului
Pregătirea constatării infracţiunilor flagrante presupune realizarea următoarelor activităţi
preliminare:
a) Stabilirea oportunităţii şi necesităţii constatării infracţiunilor flagrante prin măsuri de
supraveghere, interceptări telefonice şi alte măsuri operative;
b) Obţinerea unor date complexe cu privire la făptuitor şi activitatea sa infracţională: domiciliul
şi reşedinţele, anturaj, complici, moduri de operare folosite, de unde procură drogurile, modul de
distribuire etc.;
c) Pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice: trusa pentru testarea stupe-fiantelor cu
dispozitive pentru prevalări de aer, aparate de fotografiat şi video;
d) Stabilirea momentului şi a modului de acţiuni, componenţa echipei, analizei specificităţii
fiecărui caz;
e) Stabilirea martorilor asistenţi.
Realizarea efectivă a prinderii în flagrant presupune următoarele activităţi:
a) Identificarea martorilor oculari, apelându-se la persoane de bună-credinţă aflate la locul faptei;

b) Stabilirea activităţii ilicite desfăşurate în momentul constatării;

c) Declinarea calităţii de către organul judiciar şi luare tuturor măsurilor pentru încetarea
activităţii ilicite;
d) Acordarea primului ajutor persoanelor intoxicate;
e) Identificarea făptuitorului pe baza actelor de identitate sau a datelor men-ţionate de acesta;
f) Efectuarea percheziţiei corporale este obligatorie în toate cazurile, extinzându-se asupra
bagajelor şi autoturismului făptuitorului. Se vor căuta: substanţe sau produse stupefiante ori
toxice, ţigări, băuturi, înscrisuri (note de cazare, note de plate a unor servicii), hărţi, telefoane
mobile, adrese, numere de telefon, dar şi arme albe şi arme de foc;
g) Dispunerea măsurilor procedurale cu privire la făptuitor, obiecte, valori şi înscrisuri
descoperite. Făptuitorul va fi supravegheat şi păzit atât pentru a nu fugi, cât şi pentru a nu
distruge mijloacele materiale de probe. Obiectele purtătoare de urme vor fi trimise la
laboratoarele de specialitate pentru identificarea substanţelor stupefiante.

161
Una din cele mai importante măsuri tactice care se dispune în cazul investigării traficului de
droguri este efectuarea obligatorie a percheziţiei domiciliare , care va viza, simultan, toate
locuinţele, anexele, depozitele şi alte locuri stabilite cu ocazia documentării activităţii
făptuitorului, prin echipe stabilite din timp, ori prin comisie rogatorie. Această măsură se ia în
cazul în care infractorii au acţionat pe teritoriul mai multor ţări, astfel că la ora H, organele
judiciare vor acţiona simultan, rolul de coordonator revenind punctului de comandă stabilit de
Europol sau de Centrul SECI. La percheziţiile domiciliare poate fi folosit cu succes câinele
dresat antidrog.
Dispunerea de constatări tehnico – ştiinţifice şi expertize
• Constituie principalele modalităţi ştiinţifice de dovedire a existenţei stupefiantului pe baza
caracteristicilor proprii fiecărui stupefiant (structură moleculară, punct de topire, stare de
agregare etc.);
• Sarcina identificării drogurilor este de competenţa specialiştilor şi a laboratoarelor de profil;
• Lucrătorii de poliţie sau vameşii pot proceda la o primă identificare prin folosirea trusei de
reactivi;
• Întrebările la care trebuie să răspundă specialistul trebuie să fie formulate clar şi precis; dacă
substanţa este sau conţine stupefiante; natura stupefiantului şi denumirea; puritatea, concentraţia,
umiditatea, greutatea stupefiantelor; dacă au fost sau nu falsificate; dacă sunt sustrase sau nu
dintr-o fabrică; dacă eşantionul de probă are aceeaşi compoziţie cu substanţele incriminate.
Pentru analiză se trimit şi: seringi, fiole, pahare, pipe, resturi de ţigări etc.
• Specialiştii pot formula următoarele concluzii: cert pozitivă („substanţa supusă examinării este
haşiş”); cert negativă („substanţa supusă examinării nu este stupefiant”); de probabilitate
(„substanţa supusă examinării este, probabil, haşiş”); de imposibilitate („nu se poate stabili dacă
substanţa supusă examinării este stupefiant”).
• Pentru identificarea stupefiantelor şi a altor toxice se folosesc gazcromatografe portabile, fiind
necesară o cantitate redusă de substanţă.
Metode de identificare a drogurilor
Testele de rutină folosite de specialişti pentru identificarea drogurilor sunt: testele de culoare,
testele microcristaline, cromatografia, spectrofotometria şi spectrometria de masă.
Testele de culoare sunt indicatorii utili ai prezenţei drogurilor, dar nu sunt concludente în
identificarea unor droguri necunoscute:
• Marquis. În prezenţa acestui reactiv, heroina, morfina şi majoritatea derivaţilor opiumului se
colorează în purpuriu, iar în prezenţa amfetaminei şi a metilfetaminei se colorează în orange-
brun;
• Dillie-Koppanyi. La testarea barbituricelor, reactivul se colorează în albastru-violet;
• Duquenois-Levine. Se foloseşte în testarea marijuanei (culoare purpurie);
• Von Urk. Prezintă culoarea albastru-purpuriu în prezenţa LSD-ului;
• Scott. Evidenţiază cocaina;
Testele microcristaline. Sunt specifice numai testelor color. O picătură de reactiv determină o
precipitare cristalină a unor cantităţi mici de drog. La microscop, forma şi măsura cristalelor
prezintă caracteristici specifice fiecărui drog.
Cromatografia pe strat subţire şi cromatografia de gaze sunt tehnici de analiză prin separarea
fracţiilor care compun drogurile.
Spectrofotometria este utilizată ca tehnică de probabilitate în aprecierea identităţii unui drog pe
baza absorbţiei selective a luminii în zonele UV şi IR ale spectrului electromagnetic. Spectrul
ultraviolet nu este concludent pentru identificare. Spectrul infraroşu este unic pentru fiecare

162
componentă a unei substanţe, reprezentând o veritabilă amprentă a acestora.
Spectrometria de masă este o tehnică valoroasă de identificare, putând separa drogul propriu-zis
de restul substanţelor aflate în compoziţia drogului amalgamat.

METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACŢIUNILOR INFORMATICE

1. Infracţiunile informatice

Noile tehnologii şi mediul digital sofisticat au facilitat posibilităţile de ascundere a informaţiei

despre infracţiunile realizate, iar dovezile sunt colectate şi păstrate într-un mod diferit, chiar
utilizând tehnologii legale. 
Prin urmare, în cazul cercetărilor infracţiunilor informatice, apare necesitatea de a elabora noi
tehnici de cercetare şi analiză.
Până în prezent nu a fost formulată o definiţie unanim acceptată a criminalităţii informatice,
astfel încât se poate vorbi în sens larg că prin infracţiune informatică se înţelege orice infracţiune
în care un calculator sau o reţea de calculatoare este obiectul unei infracţiuni sau în care un
calculator sau o reţea de calculatoare este instrumentul sau mediul de înfăptuire a unei
infracţiuni.
În sens restrâns, prin infracţiune informatică se înţelege orice infracţiune în care făptuitorul
interferează fără autorizare cu procesele de prelucrare automată a datelor.
După părerea Comitetului European pentru Probleme Criminale, toate tentativele de definire a
„criminalităţii informatice” prezintă unele inconveniente ce nu se împacă uşor cu obiectivul
conciziei formulării şi cu acela de a nu lăsa nici o îndoială asupra importanţei sau utilizării
definiţiei.
Cele mai multe infracţiuni informatice sunt acele infracţiuni în care modus operandi nu este
îndreptat împotriva funcţionării corespunzătoare a unui sistem informatic, sau asupra
informaţiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării datelor, este utilizat pentru înfăptuirea unor
infracţiuni clasice. Făptuitorii fac astfel apel la mijloace netradiţionale pentru înfăptuirea unor
infracţiuni cu caracter „tradiţional”.
Infracţiunile informatice pot fi clasificate urmând diverse criterii. Vom utiliza pentru clasificarea
infracţiunilor informatice criteriul rolului avut de sistemele informatice în comiterea infracţiunii.
Din această perspectivă, infracţiunile informatice se clasifică în:
Infracţiuni săvârşite cu ajutorul sistemelor informatice, în care sistemele informatice constituie
un instrument de facilitare a comiterii unor infracţiuni. Este vorba de infracţiuni perfecţionate
prin utilizarea sistemelor informatice şi
Infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, în care sistemele informatice,
incluzând şi datele stocate în acestea, constituie ţinta infracţiunii. Aceste infracţiuni pot fi
săvârşite doar prin intermediul sistemelor informatice. Ele au făcut obiect de reglementare în
ultimii ani.
Amintim aici şi un rol pe care sistemele informatice îl pot juca în ancheta criminalistică: rolul de
mediu de stocare şi regăsire a indiciilor sau probelor ce privesc modul de săvârşire a unei
infracţiuni.
Prin prisma dinamicii dezvoltării acestui fenomen infracţional care tinde să devină un flagel,
putem concluziona următoarele:
• Infracţiunile informatice devin din ce în ce mai frecvente. Societatea informaţională depinde
din ce în ce mai mult de calculatoare. Componente importante ale vieţii sociale sunt coordonate
163
de sisteme informatice. Ca o consecinţă, atacurile prin intermediul şi asupra acestora se vor
înmulţi.
• Infracţiunile informatice pot fi comise în zilele noastre de, virtual, orice persoană şi pot atinge,
virtual, toate persoanele. Dacă sistemele informatice constituiau, la apariţia lor, un atribut al
mediilor ştiinţifice, militare şi guvernamentale, în ziua de astăzi, datorită creşterii performanţelor
corelată cu reducerea preţurilor, ele au devenit disponibile pentru oricine.
• Infracţiunile informatice au un caracter din ce în ce mai mobil, şi o extindere internaţională.
Procesarea electronică a datelor este din ce în ce mai mult convergentă cu domeniul
telecomunicaţiilor. Infracţiunile informatice sunt în măsură sporită comise prin intermediul
reţelelor de telecomunicaţii.
• Infracţiunile informatice şi reţeaua Internet constituie în mod special o atracţie pentru grupările
crimei organizate. Anonimitatea oferită de reţelele mondiale de calculatoare, precum şi metodele
de criptare a transmiterii mesajelor prin intermediul acestora, corelate cu imposibilitatea forţelor
de menţinere a ordinii publice, de a controla fluxul de informaţii prezintă avantaje deosebite
pentru grupările crimei organizate, inclusiv cele cu caracter transnaţional.
Din perspectiva prevenirii şi combaterii activităţilor privind săvârşirea de infracţiuni informatice,
România a adoptat o serie de norme legale care incriminează şi pedepseşte o serie de fapte cu
caracter penal după cum urmează:
• Infracţiunea de punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin Internet sau prin alte reţele de
calculatoare, fără consimţământul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtătoare de
drepturi conexe, prevăzută şi pedepsită de art. 139 indice 8;
• Infracţiunea de reproducere fără drept a unei opere, reglementată de art. 142, lit. a din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
• Infracţiunea de trădare prin transmiterea de secrete, reglementată de art. 157 din Codul penal;
• Infracţiunea de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului, reglementată de art.
169 din Codul penal şi art. 12 alin. 2 din Legea nr. 51/ 1991 privind siguranţa naţională a
României;
• Infracţiunea de divulgare a secretului profesional, reglementată de art. 196 din Codul penal;
• Infracţiunea de gestiune frauduloasă, reglementată de art. 214 din Codul penal;
• Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori, reglementată de art. 282 din Codul
penal;
• Infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronice, reglementată de art. 24 din
Legea 365/2002 modificată prin Legea nr. 121 din 4 mai 2006;
• Infracţiunea de falsificare a instrumentelor oficiale, reglementată de art. 286 din Codul penal;
• Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, reglementată de art. 288 din noul Cod penal;
• Infracţiunea de divulgare a secretului economic, reglementată de art. 298 din noul Cod penal;
• Infracţiunea de deturnare de fonduri, reglementată de art. 302 din Codul penal;
• Infracţiunea de instigare la discriminare, reglementată de art. 317 din Codul penal.
Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu
modificările ulterioare, a introdus, pentru prima dată în legislaţia română, noţiunea de infracţiuni
săvârşite prin intermediul calculatoarelor.
Legea nr. 161/2003, Titlul III privind prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice
reglementează trei categorii de infracţiuni:
1. Infracţiuni contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice:
• infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută şi pedepsită de art. 42;

164
• infracţiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice, prevăzută şi pedepsită
şi art. 43;
• infracţiunea de perturbare a funcţionării sistemelor informatice prevăzută şi pedepsită art. 45;
2. Infracţiunea de a realiza operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, prevăzută
şi pedepsită art. 44.
3. Pornografia infantilă prin sisteme informatice:
• infracţiunea de pornografie infantilă prin intermediul sistemelor informatice, prevăzută şi
pedepsită de art. 59;
Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe reglementează următoarele
infracţiuni:
• infracţiunea de permitere a accesului public la bazele de date pe calculator, care conţin sau
constituie opere protejate;
• infracţiunea de punere la dispoziţia publicului ale unor mijloace tehnice de neutralizare a
protecţiei programelor pentru calculator.
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate reglementează în
art. 2, lit. b alin. 18:
Este infracţiune gravă – infracţiunea care face parte dintre următoarele categorii:
……….
18) infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii.
Accesul poate fi realizat în mai multe tipuri de acţiuni:
 autentificarea – prezentarea identităţii cuiva unui program şi, dacă este nevoie, verificarea
acestei identităţi, cu scopul de a primi acces pe sistemul ţintă;
 evitarea (bypass) – evitarea unui proces sau program folosind o metodă alternativă de a accesa
ţinta;
 citire (read) – obţinerea conţinutului unui mediu de date;
 copiere (copy) – reproducerea ţintei fără a o modifica;
 furt (steal) – preluarea posesiei unei ţinte, fără a păstra o copie în locaţia originală.
Unele din aceste modalităţi de acces (cum ar fi modificarea sau autentificarea) se realizează prin
încălcarea măsurilor de securitate.

2. Particularităţile investigării infracţiunilor informatice

Investigarea criminalistică a sistemelor informatice prezintă o serie de particularităţi care o
diferenţiază în mod fundamental de alte tipuri de investigaţii.
Investigarea criminalistică a sistemelor informatice poate fi definită ca utilizarea de metode
ştiinţifice şi certe de identificare, de asigurare, strângere, validare, analiză, interpretare,
documentare şi prezentare a probelor de natură digitală obţinute din surse de natură informatică,
în scopul facilitării descoperirii adevărului în cadrul procesului penal.
În cele ce urmează am încercat să stabilim câteva etape pentru investigarea criminalistică de
natură informatică:
1. Identificarea incidentului – recunoaşterea unui incident şi determinarea tipului acestuia. Nu
reprezintă efectiv o etapă a investigaţiei criminalistice, dar are un impact semnificativ asupra
următoarelor etape.
2. Pregătirea investigaţiei – pregătirea instrumentelor, verificarea procedurilor, obţinerea
documentelor ce permit percheziţia etc.
3. Formularea strategiei de abordare – formularea unei strategii în funcţie de tehnologia implicată
şi de posibilele consecinţe asupra persoanelor şi instituţiilor implicate. Scopul formulării acestei

165
strategii este să maximizeze potenţialul obţinerii de probe relevante, minimizând în acelaşi timp
impactul negativ asupra victimei.
4. Asigurarea probelor – izolarea, asigurarea şi păstrarea probelor de natură fizică şi digitală.
Aceasta include îndepărtarea celor care ar putea denatura probele în orice fel.
5. Strângerea probelor – înregistrarea ambianţei fizice şi copierea probelor digitale folosind
practici şi proceduri comune şi acceptate.
6. Examinarea probelor – examinarea în profunzime a probelor, în căutarea elementelor care sunt
în legătură cu fapta penală investigată. Acest lucru presupune localizarea şi identificarea
probelor, precum şi documentarea fiecărui pas, în scopul facilitării analizei.
7. Analiza probelor – determinarea semnificaţiei probelor şi relevarea concluziilor cu privire la
fapta investigată.
8. Prezentarea probelor – sintetizarea concluziilor şi prezentarea lor într- un mod inteligibil
pentru nespecialişti. Această sinteză trebuie susţinută de o documentaţie tehnică detaliată.
9. Restituirea probelor – dacă este cazul, returnarea către proprietarii de drept a obiectelor
reţinute în timpul investigaţiei. În funcţie de prevederile legilor procedurale penale, poate fi luată
măsura confiscării obiectelor.
Investigarea criminalistică a sistemelor informatice trebuie să prezinte o serie de caracteristici
specifice, necesare asigurării unui grad înalt de corectitudine şi legalitate a concluziilor rezultate.

Acestea sunt:
• autenticitatea (dovada sursei de provenienţă a probelor);
• credibilitatea (lipsa oricăror dubii asupra credibilităţii şi solidităţii probelor);
• exhaustivitatea şi integralitatea (prelevarea tuturor probelor existente şi integritatea acestora);
• lipsa interferenţelor şi contaminării probelor ca rezultat al investigaţiei sau al manipulării
probelor după ridicarea acestora.
De asemenea, investigaţia criminalistică mai presupune:
 existenţa unor proceduri pre-definite pentru situaţiile întâlnite în practică;
 anticiparea posibilelor critici ale metodelor folosite, pe temeiul autenticităţii, credibilităţii,
integrităţii şi afectării probelor oferite;
 posibilitatea repetării testelor realizate, cu obţinerea unor rezultate
identice;
 anticiparea problemelor legate de admisibilitatea probelor;
 acceptarea faptului că metodele de cercetare utilizate la un moment dat pot face subiectul unor
modificări în viitor.
În legătură cu acest ultim aspect, se reliefează o particularitate a investigaţiei criminalistice a
sistemelor informatice, şi anume modificarea tehnicilor criminalistice într-un timp foarte scurt,
modificare dată de avansul tehnologic extrem de rapid ce se manifestă la nivel global în
domeniul informaticii.
Datorită avansului permanent al tehnicii de calcul modul efectiv de realizare a investigaţiilor
informatice nu poate fi consemnat în actele normative. Din această cauză, organizaţiile
răspunzătoare de aplicarea legii dezvoltă în mod continuu practici şi proceduri de natură să
ghideze modul în care se realizează investigaţiile, la un anumit nivel al tehnicii. Aspectele
prezentate sunt preluate din practica INTERPOL, a Franţei, SUA şi a Marii Britanii şi se
concentrează mai degrabă pe principiile investigaţiilor şi mai puţin pe tehnologii sau instrumente
folosite la efectuarea acestui tip de investigaţii.

166
Probele digitale
Probele digitale sunt acele informaţii cu valoare probantă pentru organele de urmărire penală şi
pentru instanţele judecătoreşti, care sunt stocate, prelucrate sau transmise prin intermediul unui
sistem informatic. Ele sunt definite ca fiind orice informaţie cu valoare probantă care este
stocată, prelucrată sau transmisă într-un format digital.
Probele digitale cuprind probele informatice, probele audio digitale, video digitale, cele produse
sau transmise prin telefoane mobile, faxuri digitale etc. Una dintre particularităţile acestui tip de
probe este că ele nu sunt evidente în mod aparent, fiind conţinute în echipamentele informatice
ce le stochează.
Este nevoie de echipamente de investigaţie şi de softuri specifice pentru a face ca aceste probe să
fie disponibile, tangibile şi utilizabile.
Un alt aspect este legat de faptul că astfel de probe sunt foarte „fragile”, în sensul că pot fi
modificate sau pot dispărea foarte uşor, prin metode care de multe ori sunt la îndemâna
făptuitorilor. 
Din această cauză, investigatorii trebuie să ia măsuri speciale de protecţie pentru a strânge, păstra
şi examina aceste probe. Păstrarea acestor tipuri de probe a devenit o preocupare crescândă a
investigatorilor din întreaga lume.
Necesitatea uniformizării practicii în domeniu a dus la elaborarea de standarde cu privire la
probele digitale, cum ar fi cele elaborate de International Organization on Computer Evidence
(IOCE) şi de Scientific Working Group on Digital Evidence (SWGDE).

Prelevarea probelor prin prisma procedurilor de cercetare a locului faptei

De principiu, se vor aplica regulile privind cercetarea locului faptei dar şi regulilor de percheziţie
enunţate în prezentul curs, cu câteva particularităţi.
Asfel, odată ajunşi la locul în care se află sistemele informatice ce fac obiectul percheziţiei,
investigatorii se vor asigura de posibilitatea de a fi accesate fără a interveni în vreun fel asupra
modului de funcţionare. Recomandarea Consiliului Europei menţionează ca necesară includerea
în legislaţiile penale naţionale a obligaţiei de a se permite accesul la sistemele informatice, atât
din partea celor care răspund de acestea, cât şi din partea oricăror persoane care au cunoştinţă de
modul lor de funcţionare. Pe lângă accesul fizic, aceste persoane au datoria de a furniza şi
informaţii referitoare la securitatea sistemului, informaţii care să permită investigatorilor accesul
la datele stocate în sistemele informatice respective.
Înainte de a trece la examinarea sistemelor informatice, nu trebuie neglijate procedurile
criminalistice tradiţionale de analiză a spaţiului percheziţionat, cum ar fi prelevarea probelor
fizice (amprente, alte urme materiale). De asemenea, poate avea relevanţă imaginea aflată pe
ecranul monitorului în momentul pătrunderii organelor de cercetare penală, cărora li se
recomandă să realizeze o captură video şi foto asupra ecranului monitorului.
O primă decizie ce trebuie luată priveşte explorarea judiciară a sistemului informatic la locul
faptei, sau ridicarea acestuia şi analiza în laborator. În luarea acestei decizii, trebuie avute în
vedere următoarele aspecte:
• calitatea superioară a investigării sistemului efectuată în condiţii de laborator;
• măsura în care ridicarea sistemului informatic afectează activitatea suspectului.
În acest sens, trebuie reţinute recomandările Camerei Internaţionale de Comerţ ce menţionează
regula evitării ridicării sistemelor informatice ale întreprinderilor, dacă aceasta ar duce la
afectarea desfăşurării activităţilor lor normale.
Următoarele criterii sunt utile în aprecierea oportunităţii ridicării sistemelor informatice:

167
• Criteriul volumului probelor
Particularitatea sistemelor informatice de a permite stocarea unui volum foarte mare de
informaţie într-un spaţiu de dimensiuni fizice reduse face ca investigaţia să necesite un volum
mare de timp pentru obţinerea probelor relevante. Astfel de cercetări pe o perioadă de timp mare
pot fi conduse mult mai eficient în laborator.
• Criteriul dificultăţilor de natură tehnică
Prima problemă este cea a evitării distrugerii datelor în decursul investigaţiei. Analiza sistemelor
informatice de către investigatori care nu au cunoştinţe suficiente asupra echipamentului sau
programelor utilizate poate duce la distrugerea din greşeală a datelor.
O a doua problemă este reprezentată de reconstituirea sistemului în laborator. Datorită varietăţii
foarte mari a componentelor tehnice ale calculatoarelor, pentru ca sistemul să poată funcţiona
corect în laborator este necesară ridicarea tuturor echipa-mentelor prezente la locul percheziţiei.
În cazul ridicării parţiale a componentelor sistemului este posibilă prezenţa unor incompatibilităţi
fie între echipamentele sistemului informatic ridicat şi cele din laborator (de exemplu,
incompatibilitatea calculatorului cu echipamentele periferice – imprimante etc.), fie între
programele de pe sistemul ridicat şi echipamentele din laborator.
Odată decisă ridicarea sistemului informatic aflat la locul percheziţiei, trebuie luate unele măsuri
care să permită reconstituirea exactă a acestuia în laborator.
În primul rând, trebuie consemnat modul de aranjare în spaţiu a echipamentelor sistemului
informatic ridicat. Aceasta se poate face fie prin fotografierea sistemului din toate unghiurile, fie
prin filmare video. În procesul de fotografiere sau filmare este necesar să se insiste asupra
cablajelor ce conectează diferitele componente ale echipamentului. Consemnarea, în variantă
foto sau video, are relevanţă şi pentru a arăta starea în care se găsea echipamentul în momentul
ridicării, prevenind astfel plângerile legate de o eventuală deteriorare a acestuia în decursul
anchetei.
În procesul de ridicare a componentelor sistemului trebuie să fie avută în vedere necesitatea
păstrării integrităţii şi identităţii datelor. Orice avariere a suportului pe care se află datele duce în
mod inevitabil la distrugerea acestora.

Pregătirea membrilor echipei ce participă la investigaţie

Natura infracţiunilor cere ca cercetarea penală să se realizeze în cadrul unei echipe de
investigatori. Necesitatea investigaţiei în echipă reiese din nevoia garantării unei obiectivităţi
sporite şi eficiente, derivată din conjugarea competenţelor şi specia-lizărilor membrilor echipei.
Atât datorită caracteristicilor speciale ale echipamentelor ce fac obiectul investigaţiei, cât şi a
metodelor întrebuinţate în investigarea criminalistică a sistemelor informatice, membrii echipei
de investigatori trebuie să posede cunoştinţe şi aptitudini adecvate specificului investigaţiei.
Se apreciază că un bun investigator trebuie să posede:
1. cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor informatice, care să îi permită să înţeleagă filosofia
funcţionării unui sistem informatic, să analizeze documentaţia tehnică şi să apeleze, dacă este
nevoie, la tehnici informatice evoluate care să-l ajute în atingerea scopului urmărit;
2. cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor utilizate de firme, în special asupra sistemelor contabile,
pentru a putea înţelege caracteristicile sistemelor care ar putea face obiectul unor fraude, astfel
încât să poată stabili atât modul de operare, cât şi să dirijeze investigaţia până acolo unde ar
putea găsi probele delictului;

168
3. cunoştinţe suficiente asupra tehnicilor de securitate internă, astfel încât investigaţia să poată fi
efectuată cu rapiditate şi fiabilitate şi să fie îndreptată în direcţia justă.
Pe lângă nivelul de cunoştinţe al anchetatorilor, au fost reliefate aptitudinile ce trebuie să existe
sau să fie dezvoltate în persoana investigatorilor, pentru ca aceştia să poată conduce ancheta.
Astfel, putem aminti: personalitate extrovertită (datorită faptului că, în general, specialiştii în
domeniile tehnice, şi în special informatice, posedă mai puţine abilităţi de comunicare
interumană), înclinare spre detaliu (foarte importantă, mai ales având în vedere specificul
probelor electronice – abundenţa informaţiilor aflate pe un spaţiu de stocare de dimensiuni fizice
reduse; cu toate acestea, este importantă păstrarea unei viziuni de ansamblu asupra anchetei),
gândire logică, comunicare bună (importantă mai ales pentru a asigura prezentarea rezultatelor
investigaţiei într-un mod relevant, atât în scris, cât şi în faţa instanţei), obiectivitate. Pregătirea
investigatorilor în domeniul infracţiunilor informatice este o preocupare permanentă a organelor
de cercetare penală din întreaga lume.

Instrumente necesare investigaţiei

(echipamente şi programe pentru calculator)
Investigarea criminalistică a sistemelor informatice necesită utilizarea unor instrumente
specifice. Ca echipamente, echipa de investigatori trebuie să dispună de medii de stocare a
datelor în cantitate suficientă şi de calitate superioară, pentru a permite copierea acestora de pe
sistemul informatic analizat. În analiza sistemelor informatice este folosit un număr semnificativ
de programe de calculator. Cu titlu de exemplu, se pot menţiona: programe pentru copierea
exactă a conţinutului memoriei fizice, pentru analiza şi compararea fişierelor, pentru catalogarea
conţinutului discului, pentru validarea şi autentificarea matematică a datelor, pentru recuperarea
fişierelor şterse;programe de decriptare sau programe antivirus. Este necesar ca programele de
calculator folosite de organele de urmărire penală să fie înregistrate din punctul de vedere al
protecţiei drepturilor de autor aparţinând producătorilor acestor programe.

Procedura ridicării sistemelor informatice:

Etapa I: Închiderea sistemului. Dacă sistemul a fost găsit închis în momentul pătrunderii
investigatorilor, nu trebuie sub nici un motiv pornit. Se va proceda în continuare trecând la
celelalte etape. Dacă sistemul a fost găsit deschis, el trebuie închis pentru a se putea proceda la
ridicarea lui. Pentru închiderea sistemului se pot folosi următoarele procedee:
• deconectarea de la alimentarea cu energie electrică;
• închiderea conform procedurii normale.
Prima alternativă este de preferat în cazul în care investigatorul nu are cunoştinţe de informatică.
Unele calculatoare dispun de surse de alimentare neintreruptibile (UPS). În acest caz, pe lângă
deconectarea de la sistemul de alimentare cu energie electrică, trebuie oprit şi acest sistem.
Deconectarea nu va produce, în cele mai multe cazuri, pierderea de date, dar poate provoca
ştergerea unor informaţii relevante, cum ar fi fişierele temporare, care se pot pierde în cadrul
procesului normal de închidere a calculatorului.
Cea de-a doua alternativă este de preferat atunci când calculatorul este conectat în reţea sau
atunci când investigatorul este asistat de o persoană ce are cunoştinţe asupra modului de
funcţionare a sistemului respectiv, precum şi asupra procedurilor ce sunt folosite pentru
închiderea lui.
Etapa a-II-a: etichetarea componentelor. În cazul în care se impune dezasamblarea, fiecare
componentă a sistemului trebuie etichetată înainte de modificarea configuraţiei în vederea

169
ridicării probelor. În cazul cablurilor, se etichetează atât cablul, cât şi suporturile de unde a fost
debranşat. În cazul existenţei unor suporturi care nu au conectate cabluri, este recomandabil ca să
fie etichetate „neocupat”. Se poate realiza şi o schiţă a componentelor, cu precizarea simbolurilor
folosite pentru etichetare.
Etapa a-III-a: protejarea la modificare. Toate suporturile magnetice de stocare a datelor trebuie
protejate împotriva modificării conţinutului lor. Unele tipuri de hard-diskuri au contacte speciale
care realizează protejarea la scriere. În cazul dischetelor, protejarea se va face prin mutarea
martorului de permitere a modificărilor în poziţia „închis”.
Etapa a-IV-a: ridicarea propriu-zisă. Ridicarea probelor trebuie făcută cu multă grijă, evitându-se
orice avariere a componentelor. Este recomandabilă împachetarea componentelor în ambalajul
original, dacă acesta poate fi găsit, sau în ambalaj special ce asigură protecţia electrostatică a
acestora. De asemenea, toate suporturile magnetice de stocare a datelor vor fi ambalate şi sigilate
în aşa fel încât accesul la ele să nu fie permis până la desfacerea în laborator.

Suspectul
În timpul investigaţiei, dacă suspectul este prezent, organul de urmărire penală trebuie să
împiedice orice apropiere a acestuia de sistemul informatic. Mai ales dacă suspectul are pregătire
superioară în domeniul informatic, acesta poate altera voit datele aflate pe calculatorul său, fără
ca investigatorii să poată sesiza acest lucru. Calcu-latorul suspectului poate conţine unele
comenzi ce pot produce pierderea datelor, co-menzi ce pot fi mascate sub numele unor comenzi
uzuale ale sistemului de operare folosit.
Dacă suspectul insistă să ajute investigatorii în procesul de închidere a calculatorului sau în
procesul de ridicare a componentelor sistemului, aceştia pot cere suspectului să le descrie
operaţiunile pe care acesta doreşte să le execute, şi chiar să le scrie pe hârtie. Investigatorii nu
vor urma indicaţiile suspectului, ci le vor remite experţilor ce efectuează analiza probelor. Astfel,
aceştia vor putea fi avertizaţi de eventualele capcane introduse de suspect.

Rolul altor persoane

De la persoanele prezente la percheziţie sau de la alte persoane care au cunoştinţă de modul de
operare a sistemului informatic respectiv, pot fi obţinute informaţii importante. Fiecare martor
trebuie intervievat asupra modului în care sunt folosite sistemele informatice ridicate. Sunt
relevante modalităţile de introducere, sortare şi stocare a datelor pe computer, precum şi
practicile referitoare la diverse aspecte legate de utilizarea lui curentă.
În cazurile în care se anchetează incidente legate de pătrunderea neautorizată în sistemele
informatice ale unor întreprinderi, de cele mai multe ori specialiştii întreprinderii-victimă sunt
cele mai importante ajutoare ale investigatorilor.Astfel, investigatorii nu trebuie să folosească
tehnici de pătrundere activă în sistem pentru prelevarea probelor, bucurându-se de sprijinul celor
care administrează sistemul.
În unele situaţii speciale, calculatoarele altor persoane, situate la aceeaşi locaţie, pot deţine probe
relevante. De exemplu, se citează cazuri în care documente relevante au fost găsite în
calculatorul secretarelor persoanelor investigate.

Transportarea probelor în laborator

Transportarea probelor reţinute trebuie făcută cu multă grijă, având în vedere fragilitatea lor.
Este necesar să fie luate precauţii legate de protejarea de şocuri fizice, umiditate, căldură şi, mai
ales, de influenţa undelor electromagnetice. În legătură cu acest din urmă aspect, trebuie evitată

170
plasarea echipamentelor în apropierea surselor de radiaţii electromagnetice, cum ar fi aparate de
fax, copiatoare, staţii radio, telefoane celulare. Este recomandabilă măsurarea cu instrumente
speciale a câmpului electromagnetic în spaţiile unde sunt depozitate echipamentele ridicate.

Analiza probelor
Odată aduse în laborator, componentele trebuie asamblate, pentru a reconstitui sistemul original.
Pentru aceasta se vor folosi fotografiile sau casetele video filmate înainte de ridicarea probelor,
respectându-se conexiunile originale, precum şi informaţiile obţinute de la martori în legătură cu
practicile de utilizare a sistemului informatic respectiv.
Un prim aspect care trebuie avut în vedere este acela al relevării forţei probante a probelor
digitale care trebuie să fie obţinute numai în condiţiile prevăzute de lege.
În acest context, chiar în timpul percheziţiei este bine să se asigure protecţia împotriva
modificării datelor din sistemele informatice, prin luarea măsurilor de protejare fizică a mediilor
de stocare de unele fenomene naturale (surse de umezeală, expunerea la soare, apropierea de
dispozitive ce conţin câmp electromagnetic etc.) .
Se recomandă ca analiza criminalistică a conţinutului discului să se realizeze pe o copie fidelă a
discului original, realizată în laborator cu ajutorul unor programe şi dispozitive speciale.
Procedeul nu presupune doar copierea tuturor fişierelor aflate pe disc, ci a întregului conţinut al
discului, sector cu sector, inclusiv fişierele temporare, fişierele de schimb, fişierele şterse, chiar
informaţia aflată pe porţiunile avariate ale discului etc. O copiere de această natură se realizează
cu ajutorul programului En Case recunoscut în activitatea organelor judiciare ca fiind unul dintre
cel mai performante instrumente de back up şi extragere intrisecă de date digitale de pe un
hardisk.
Este necesar să se procedeze la realizarea a două copii, pe una dintre ele să se fixeze date pentru
investigarea criminalistică propriu-zisă, iar cealaltă să devină o copie de rezervă.
Copierea trebuie efectuată după un procedeu bine determinat şi cu respectarea normelor legale în
vigoare. Pentru a putea avea această caracteristică, copierea trebuie:
• să asigure posibilitatea verificării de către terţi – instanţa de judecată sau partea încriminată,
chiar dacă se va cere o expertiză pentru autenticitatea datelor copiate;
• să aibă ca rezultat copii sigure, protejate, ce nu pot fi falsificate.
• să se realizeze în prezenţa persoanei suspecte că ar fi comis infracţiuni prin intermediul
sitemului informatic, iar acolo unde situaţia impune în prezenţa unui apărător ales şi a martorilor
prezenţi la ridicarea probelor.
• rezultatele acestei proceduri vor fi fixate printr-un proces-verbal de copiere a datelor de pe
mediile de stocare, unde se vor menţiona date despre, locul de unde au fost ridicate probele, ora,
persoana la care au fost găsite, cine le deţinea sau le folosea, echipamente folosite la copiere,
programe utilizate, mediile de stocare şi alte date de interes probator.
• Procesul-verbal se va întocmi în două exemplare care vor fi contrasemnate de către organul
judiciar, persoana suspectă, apărător, martori şi interpret, dacă se impune.
Păstrarea în siguranţă a probelor impune, în primul rând, copierea conţinutului sistemelor
informatice originale, iar pentru desfăşurarea investigaţiei criminalistice se va folosi o copie de
lucru, având aceleaşi caracteristici cu originalul. Ca o metodă de siguranţă în plus, se poate
realiza autentificarea matematică a conţinutului unui mediu de stocare, fie el hard-disk sau
dischetă, mediu optic etc. Acest procedeu constă în realizarea prin procedee matematice a unei
imagini a mediului de stocare respectiv, imagine ce poate servi ca referinţă în cazul în care este
contestată integritatea acestuia. Autentificarea se realizează cu ajutorul unor programe speciale

171
ce oferă un grad de siguranţă de 1 la câteva milioane.

3. Procedura penală privind infracţiunile informatice

Activitatea procesuală care se desfăşoară în faza de urmărire penală implică în mod necesar
intervenţia unui act care să determine declanşarea sa. Acest act este sesizarea, care constituie
primul moment în desfăşurarea activităţii de urmărire penală.
În art. 221-227 C.pr.pen. sunt reglementate modurile de sesizare ale organelor de urmărire
penală, acestea fiind plângerea sau denunţul, ca moduri obişnuite de sesizare externă a organelor
de urmărire penală, dar şi alte moduri speciale de sesizare sau autorizarea organului prevăzut de
lege, ca şi exprimarea dorinţei Guvernului străin, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 171 Cod
penal.
În cazul infracţiunilor informatice, sesizarea organului de urmărire penală este cea obişnuită,
respectiv sesizarea prin plângere sau denunţ, ca mod de sesizare externă, dar sunt şi situaţii de
sesizare din oficiu a organelor de urmărire penală, acestea echivalând cu o sesizare, atunci când
se ia cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prin alt mod decât prin plângere sau denunţ.
În ceea ce priveşte desfăşurarea urmăririi penale, aceasta este subordonată regulilor de drept
comun, prevăzute în art. 228 -238 C.pr.pen, cât şi dispoziţiilor cuprinse în Capitolul al III-lea din
Legea nr.161/2003.
Pentru începerea urmăririi penale este necesar a fi îndeplinite condiţiile arătate în art. 228 C. pr.
pen., respectiv săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, existenţa unei sesizări şi
inexistenţa vreunui caz de împiedicare a începerii urmăririi penale, situaţie în care aceasta va fi
declanşată printr-o rezoluţie de începere a urmăririi penale în cazul sesizării prin plângere sau
denunţ, sau printr-un proces verbal de începere a urmăririi penale, în cazul sesizării din oficiu.
Urmărirea penală poate începe in rem, atunci când nu este cunoscută persoana făptuitorului, iar
când acesta este cunoscut, urmărirea penală este in rem şi in personam.
Conform art. 30 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, infracţiunile prevăzute în
această lege se constată de către autorităţile publice competente, iar acestea au obligaţia de a
înainta actul de constatare organului competent să efectueze urmărirea penală.
Autoritatea de reglementare în comunicaţii şi tehnologia informaţiei, denumită în lege
«Autoritatea», este competentă să supravegheze şi să controleze respectarea de către furnizorii de
servicii a prevederilor prezentei legi şi să constate contravenţiile pentru care poate aplica
sancţiunile prevăzute de art. 22.
În vederea descoperirii şi investigării încălcărilor prezentei legi şi a normelor sale de aplicare,
autoritatea acţionează printr-un personal de control împuternicit în acest scop, acesta putând
solicita furnizorilor de servicii orice informaţii necesare, menţionând baza legală şi scopul
solicitării.
Potrivit art. 45 din Legea nr. 161/2003, în cazuri urgente şi temeinic justificate, dacă există date
sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea vreunei infracţiuni prin intermediul
sistemelor informatice, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor se poate
dispune conservarea imediată a datelor informatice sau a datelor referitoare la traficul
internaţional faţă de care există pericolul distrugerii ori alterării.
Folosirea mijloacelor de probă, pentru instrumentarea delictelor informatice, necesită o bună
cunoaştere a mecanismelor ce stau la baza comiterii infracţiunilor din acest domeniu, iar pe cale
de consecinţă, se impune folosirea unor specialişti de înaltă calificare, a unei aparaturi tehnice de
ultimă generaţie şi, nu în ultimul rând, necesită existenţa unui cadru juridic clar şi adecvat care să
ofere posibilitatea organelor judiciare de a preveni, combate şi limita efectele acestui gen de

172
criminalitate.
În cursul urmăririi penale, conservarea se dispune de procuror prin ordonanţă motivată, la
cererea organului de cercetare penală sau din oficiu, iar în cursul judecăţii de instanţă prin
încheiere.
Această măsură se poate dispune pe o durată ce nu poate depăşi 90 zile şi poate fi prelungită o
singură dată cu o perioadă ce nu poate depăşi 30 zile.
Ordonanţa procurorului sau încheierea instanţei se transmite de îndată oricărui furnizor de
servicii sau oricărei persoane în posesia căreia se află datele arătate, iar aceasta este obligată să le
conserve imediat în condiţii de confidenţialitate.
Atunci când datele referitoare la traficul internaţional se află în posesia mai multor furnizori de
servicii, primul dintre aceştia are obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia organului de urmărire
penală sau a instanţei informaţiile necesare pentru identificarea celorlalţi furnizori de servicii,
pentru a se cunoaşte astfel toate elementele din lanţul de comunicare folosit.
Pe tot parcursul urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştiiţeze în scris persoanele faţă
de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate.
Pe baza autorizaţiei motivate a procurorului anume desemnat de Procurorul General al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, sau, după caz, de Procurorul General al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori a instanţei de judecată competentă, se poate
dispune cu privire la ridicarea obiectelor care conţin date informatice care pot servi ca mijloc de
probă, iar dacă aceste obiecte nu sunt puse de bunăvoie la dispoziţia organelor judiciare pentru
efectuarea de copii, procurorul sau instanţa de judecată va dispune ridicarea silită. În cursul
judecăţii, dispoziţia de ridicare silită se comunică procurorului, iar acesta va lua măsuri de
aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală.
Ori de câte ori, pentru descoperirea şi strângerea probelor, este necesară cercetarea unui sistem
informatic sau a unui sistem de stocare a datelor informatice, organul competent poate dispune
efectuarea unei percheziţii.
Dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la efectuarea percheziţei domiciliare se
aplică în mod corespunzător.
Accesul într-un sistem informatic, precum şi interceptarea şi înregistrarea comunicărilor
desfăşurate prin intermediul sistemelor informatice se efectuează când sunt utile pentru aflarea
adevărului, iar stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorilor nu poate fi realizată în
baza altor probe.
Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor şi comunicărilor (deci şi a
comunicărilor de date) sunt menţionate în art. 911 C.pr. pen. în care se arată că, atunci când sunt
date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, pentru care urmărirea
penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau comunicări
se impune pentru aflarea adevărului, într-o cauză dată, preşedintele instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece acea cauză în primă instanţă, la cererea procurorului, din oficiu sau la
propunerea organului de cercetare penală, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, poate
autoriza efectuarea de interceptări şi înregistrări pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de
suport.
Autorizaţia se dă pentru o perioadă de cel mult 30 zile cu posibilitatea prelungirii cu câte 30 de
zile dar nu mai mult de 4 luni. Interceptările şi înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a
persoanei căreia îi sunt adresate, cu autorizarea instanţei de judecată.
În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării de la instanţă ar aduce prejudicii activităţii
de investigare, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, interceptarea şi înregistrarea pe

173
bandă magnetică sau pe orice alt suport a convorbirilor sau comunicărilor, informând despre
aceasta, în termen de cel mult 24 de ore, instanţa competentă, care poate confirma sau infirma
măsura luată de procuror.
După efectuarea interceptărilor sau înregistrărilor, procurorul sau organul de cercetare penală,
întocmeşte un proces – verbal, în care se menţionează autorizaţia dată de instanţă, numărul sau
numerele posturilor telefonice (sau reţele informatice) între care s-au purtat convorbirile, date de
identificare a persoanelor care au comunicat între ele, data şi ora fiecărei comunicări precum şi
numărul de ordine a tipului de suport, pe care s-a făcut înregistrarea. La procesul – verbal se
anexează transcrierea integrală a convorbirilor sau a materialelor pe care sunt imprimate
comunicările, care trebuie certificate pentru autenticitate de organul judiciar care a efectuat
înregistrarea.
În art. 91 indice 4 C.pr.pen se arată că această procedură se aplică în mod corespunzător şi în
cazul investigării de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie autorizate, deci şi
prin cele specifice mediului informatizat.
Conform art. 59 din lege, în cazul infracţiunilor săvârşite prin sistemele informatice, pentru a se
garanta aducerea la îndeplinire a confiscării speciale, prevăzute în art 118 C. pen., pot fi luate
măsurile asiguratorii descrise în Codul de procedură penală.
În legătură cu modul de examinare criminalistică a sistemelor informatice, trebuie arătat faptul că
acestea se referă la examinarea hard-disk-ului, cât şi a altor medii de stocare a datelor.
Referitor la primul caz este necesar ca toate mediile de stocare folosite în timpul procesului de
examinare să fie pregătite recent şi verificate antivirus, iar programele informatice folosite să
prezinte licenţă şi să poată fi folosite de instituţia respectivă. Originalul este examinat fizic,
consemnându-se orice element care ar putea avea calitate de probă în cadrul urmăririi penale.
Copia sau imaginea hard-disk-ului original va fi examinată, iar conţinutul acestuia va fi descris
într-un proces-verbal. În ceea ce priveşte informaţiile digitale şterse şi care mai pot fi recuperate,
vor fi salvate, relizându-se o nouă listare a tuturor fişierelor, indiferent dacă acestea conţin sau nu
potenţiale probe.

În mod obligatoriu, se va realiza o imprimare sau o copie a tot ceea ce aparent constituie probe,
fişierul de unde aceste posibile probe au fost obţinute fiind notat pe foaie imprimată, toate
probele fiind marcate, numerotate, asigurate şi transmise în mod corespunzător.
Referitor la examinarea mediilor, se impune o descriere detaliată a caracteristicilor CD-ului sau
DVD-ului care a fost înregistrat şi se iau toate precauţiile în timpul copierii, în scopul prevenirii
transferului de viruşi, programe distructive sau orice alte conţinuturi neesenţiale de pe acestea.
Toate probele vor fi marcate, numerotate, asigurate şi transmise în mod corespunzător.
Potrivit noilor dispoziţii ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în
cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism(D.I.I.C.O.T.), infracţiunile săvârşite în domeniul criminalităţii informatice sunt
cercetate, anchetate şi trimise în judecată de această instituţie care efectiv desfăşoară întreaga
urmărire penală.
În conformitate cu art. 13 şi următoarele din Legea nr. 508/2004, persoanele cu atribuţii de
conducere sau de control din cadrul instituţiilor publice sau private sunt obligate să sesizeze
această Direcţie cu privire la orice date sau informaţii din care rezultă că a fost săvârşită o
infracţiune de acest tip.
Mai mult decât atât, serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au
obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia Direcţiei toate datele şi informaţiile deţinute în

174
legătură cu săvârşirea infracţiunilor, în materia criminalităţii informatice. De altfel, D.I.I.C.O.T.
este autorizată să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru verificarea, preluarea, stocarea
şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa sa în condiţiile legii,
iar în acest sens, atunci când sunt indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni prin intermediul sistemelor informatice, în scopul strângerii de probe sau al
identificării făptuitorilor, se poate dispune conservarea imediată a datelor informatice ori a
datelor referitoare la traficul internaţional faţă de care există pericolul distrugerii ori al alterării.
Aceste împrejurări sunt inserate în art. 54, alin. 1 din Legea nr 161/2003 şi ele reprezintă măsuri
care derogă de la dreptul comun, necesitatea lor fiind determinată de specificul infracţiunilor
informatice.

METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE

Cercetarea infracţiunilor de corupţie prezintă unele dificultăţi legate în mod deosebit de ocultismul şi
conspiraţia care le caracterizează, dar şi de efectuarea propriu-zisă a probaţiunii datorită riscurilor la
care se expun denunţătorul şi martorii. Legiuitorul a prevăzut metode specifice de investigare, dar
transformarea informaţiilor în probe ridică serioase probleme tehnico-tactice şi nu în ultimul rând o
pregătire specială a investigatorilor.

1. Consideraţii generale
1.1. Aspecte comune ale noilor reglementări privind faptele de corupţie
Corupţia este un concept prioritar normativ şi desemnează încălcarea normelor morale şi legale care
guvernează exercitarea unei funcţii publice.
În ţările subdezvoltate corupţia este favorizată fie de lipsa de autoritate a puterii şi de incapacitatea
acesteia de a reacţiona eficient faţă de acest fenomen, fie de caracterul dictatorial al puterii care
constituţionalizează puterea la nivelurile superioare ale ierarhiei politice.
Combaterea corupţiei este o problemă de mare interes pentru organismele internaţionale şi una din
priorităţile României în efortul general de depăşire a greutăţilor pe care le ridică perioada de tranziţie .
România a adoptat Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie , modificată prin O.U.G. nr. 124/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002
privind Parchetul Naţional Anticorupţie, astfel cum a fost aprobată cu modificări la Legea nr. 54/2006,
prin care Parchetul Naţional Anticorupţie devine Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru eficientizarea
activităţilor de prevenire şi combatere a acestui flagel care tinde să ameninţe tot mai mult buna
desfăşurare a activităţii instituţiilor publice, a societăţii în general.

1.2. Categorii de persoane cărora le este aplicabilă Legea nr. 78/2000 (art.1)
a. care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităţilor
publice sau instituţiilor publice;
b. care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care
participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome,
societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor
agenţi economici;

175
c. care exercită atribuţii de control potrivit legii;
d. care acordă asistenţă specializată unităţilor, prevăzute la lit. a şi b, în măsura în care participă la luarea
deciziilor sau le pot influenţa;
e. care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în
care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia
cu capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în
asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii
comerciale interne şi internaţionale;
f. care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o
organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;
g. alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a, f, în condiţiile prevăzute de lege.

1.3. Reguli speciale de comportament

Persoanele cărora le este aplicabilă Legea nr. 78/2000 sunt obligate:
• Să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor
încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să asigure
ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile,
atribuţiile ori însărcinările primite, în scopul dobândirii pentru ele sau pentru alte persoane de bani,
bunuri sau alte foloase necuvenite (art. 2).
• Persoanele care exercită o funcţie publică, prevăzute în art. 1, precum şi persoanele care deţin o
funcţie de conducere, de la directori inclusiv, în sus, în cadrul regiilor autonome, companiilor naţionale,
societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice
locale este acţionar, instituţiilor publice implicate în realizarea procesului de privatizare, Băncii Naţionale
a României, băncilor la care statul este acţionar majoritar, au obligaţia să îşi declare averea în condiţiile
prevăzute de Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere.
• Nedepunerea declaraţiei de avere atrage declanşarea din oficiu a procedurii de control al averii în
condiţiile Legii nr. 115/1996.
• Persoanele care îndeplinesc o funcţie publică în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice ori care
exercită atribuţii de control sunt obligate să declare, în termen de 30 de zile de la primire, orice donaţie
directă ori indirectă sau daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor,
cu excepţia celor care au o valoare simbolică.

2. Organele care au atribuţii în aplicarea legii

2.1. Autorităţi judiciare
Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procurori specializaţi din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în virtutea Legeii
nr. 78/2000, faptele fiind săvârşite în una din următoarele condiţii:

176
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare
decât echivalentul în lei a 200.000 Euro sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi
publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice;
b) de către deputaţi, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii
Curţii Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi contro-lorii financiari ai Curţii de conturi şi ai
Camerelor de conturi judeţene, preşedintele Consiliului Legislativ, avocatul poporului, guvernatorul şi
viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedintele Consiliului Concurenţei, magistraţi, ofiţeri
supe-riori, generali, mareşali, amirali, notari publici, executori judecătoreşti, consilieri judeţeni şi locali,
primari, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi de control în cadrul autorităţilor
publice centrale şi locale sau în cadrul instituţiilor publice, membrii consiliilor regiilor autonome de
interes naţional sau local, al companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul
sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice care au atribuţii în
procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare.
c) celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 sunt de competenţa Serviciilor Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, care funcţionează la nivelul parchetelor de pe lângă Curţile de Apel.

2.2. Autorităţi administrative (art. 14 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2002)

• Persoanele cu atribuţii de control sunt obligate să sesizeze Parchetul Naţional Anticorupţie cu privire la
orice date sau informaţii din care rezultă că s-a săvârşit una din infracţiunile atribuite în competenţa
Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
• Persoanele cu atribuţii de control sunt obligate ca în cursul efectuării actului de control să procedeze la
asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de probă ce pot
servi organelor de urmărire penală.
• Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la
dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu
săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie.
• Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, la cererea procurorului
general al Direcţii Naţionale Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la
dispoziţie, la sediul lor, datele şi informaţiile neprelucrate în legătură cu săvârşirea infracţiunilor
privitoare la corupţie.
• Potrivit art. 24 din Legea nr. 78/2000, persoanele cu atribuţii de control, care cunosc operaţiuni ce
antrenează circulaţia de capitaluri sau alte activităţi prevăzute de lege, privind sume de bani, sau bunuri
sau alte valori ce se presupune că provin din infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora ori din
infracţiuni ce au legătură cu acestea, au obligaţia să sesizeze organele de urmărire penală abilitate de
lege.

Îndeplinirea cu bună-credinţă a acestor obligaţii nu constituie o încălcare a secretului profesional sau

bancar şi nu atrage răspunderea penală, civilă sau disciplinară. Neîndeplinirea cu reacredinţă a
obligaţiilor menţionate constituie infracţiuni şi se pedepsesc, potrivit art. 262 Cod penal (nedenunţarea
unor infracţiuni).

2.3. Alte dispoziţii procedurale prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2000

177
Când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea infracţiunilor de corupţie prevăzute de Legea nr.
78/2000,(cu modificările ulterioare) în scopul strângerii de probe sau al identificării autorului, procurorii
Direcţiei Naţionale Anticorupţie pot să dispună, pe o durată de cel mult 30 de zile, următoarele măsuri:
• punerea sun supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora;
• punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice;
• accesul la sisteme informaţionale;
• comunicarea de acte autentice sau sub semnătură privată, de documente bancare, financiare ori
contabile.
Pentru motive temeinice, aceste măsuri pot fi prelungite de procuror prin ordonanţă motivată, fiecare
prelungire neputând depăşi 30 de zile.

De asemenea, sunt prevăzute următoarele măsuri:

• folosirea investigatorilor sub acoperire din rândul ofiţerilor de poliţie special desemnaţi în acest scop,
care pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului general al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie;
• protecţia martorilor, a experţilor şi a victimelor, potrivit legii;
• după începerea urmăririi penale, secretul bancar şi cel profesional nu sunt opozabile procurorilor din
Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi nici instanţei de judecată;
• verificarea conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora, măsură care poate fi efectuată numai
la cererea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat
de acesta;
• aplicarea dispoziţiilor art. 118 din Codul penal privind confiscarea bunurilor. Dacă bunurile care fac
obiectul infracţiunii nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul
acestora;
• luarea măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură penală pentru aducerea la îndeplinire a
confiscării bunurilor (art. 163 C.pr.pen.);
• persoanele care au atribuţii în aplicarea legii sunt obligate să respecte secretul profesional cu privire la
datele şi informaţiile obţinute în această calitate;
• persoana care a comis una din infracţiunile atribuite în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor
persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor prevăzute
de lege;
• dacă infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 sunt flagrante, urmărirea şi judecata se efectuează
potrivit art. 465 şi art. 467-479 din Codul de procedură penală, iar dacă nu sunt flagrante urmărirea
penală şi judecata se efectuează potrivit procedurii de drept comun.

3. Categorii de infracţiuni
• În înţelesul Legii nr. 78/2000 sunt infracţiuni de corupţie propriu-zise prevăzute în art. 254-257 din
Codul penal (mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă), precum şi infracţiunile
prevăzute în legi speciale, ca modalităţi specifice ale infracţiunilor prevăzute la art. 254-257 din Codul
penal, în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele ori în
raport cu sectoarele care incriminează astfel de fapte, menţionăm: Legea privind încuviinţarea adopţiei,

178
care incriminează fapta părintelui, tutorelui sau ocrotitorului legal care pretinde sau primeşte bani sau
alte foloase în scopul adopţiei unui copil; Legea privind donarea de sânge, utilizarea terapeutică a
sângelui şi organizarea transfuzională de sânge, Legea electorală etc.
• În cuprinsul legii sunt prevăzute şi infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie (art. 10-13), iar în
art. 17 sunt prevăzute infracţiuni care sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu cele
asimilate acestora.
Prin organizaţie sau asociaţie criminală se înţelege „o pluralitate constituită de infractori, care au ca scop
săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni. Variantele clasice ale pluralităţii constituite sunt complotul
(art. 167 C.pen.) şi asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 323 C.pen.). Specific organizaţiilor
sau asociaţiilor criminale le este gradul înalt de organizare, stabilirea în timp, caracterul clandestin,
mijloacele de care dispun etc.” .

3.1. Infracţiuni de corupţie propriu-zise

Sunt considerate infracţiuni de corupţie propriu-zise, în sensul Legii nr. 78/2000:
• Faptele incriminate în art. 254 C.pen. (luare de mită sau corupţia pasivă); art. 255 C.pen.(darea de mită
sau corupţia activă); art. 256 C.pen. (primirea de foloase necuvenite) şi art. 257 C.pen. (traficul de
influenţă);
• Faptele incriminate în legi speciale, dacă prin calitatea făptuitorului sau a persoanei faţă de care se
săvârşesc ori prin specificul sectorului de activitate în care se comit, asemenea fapte apar ca modalităţi
specifice ale infracţiunilor prevăzute la art. 254-257 C.pen.
Legea nr. 78/2000 stabileşte următoarele modalităţi agravate ale infracţiunilor de corupţie prevăzute în
Codul penal:
• Fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârşită de o persoană care,
potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire
sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin.2 din Codul penal
privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control;
• Fapta de dare de mită săvârşită de o persoană care îndeplineşte o funcţie cu atribuţii de constatare şi
sancţionare a contravenţiilor, de urmărire sau judecare a infracţiunilor sau faţă de un funcţionar cu
atribuţii de control, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din Codul penal, al cărei maxim se
majorează cu 2 ani;
• Infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, dacă au fost săvârşite de persoane
care îndeplinesc funcţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, de urmărire şi judecare a
infracţiunilor sau de coautorat , se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 256 din Codul penal,
respectiv la art. 257 din Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani;
• Prevederile art. 254-257 din Codul penal se aplică şi managerilor, directorilor, administratorilor şi
cenzorilor societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome şi ai oricăror
alţi agenţi economici;
• Faptele de corupţie sunt considerate şi mai grave, dacă sunt săvârşite în interesul unei organizaţii,
asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile
tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale; maximul pedepsei
prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni se majorează cu 5 ani.

179
3.2. Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie
3.2.1. Potrivit art. 10 din Legea nr. 78/2000, sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea
unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de
bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:
a. stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor
aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este
acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor
aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora,
săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare;
b. acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea,
conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractante ale creditelor sau subvenţiilor ori
neurmărirea creditelor restante;
c. utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.

3.2.2. Potrivit art. 11 din lege, fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării
primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a
îndeplini pentru aceasta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni
comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea
agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite, se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta prevăzută la alin.(1) a fost săvârşită într-un interval de 5 ani de la încetarea funcţiei, atribuţiei
ori însărcinării, aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
3.2.3. Art. 12 din lege, prevede că sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă
sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
a. efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau
însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând
informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;
b. folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori
permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.

3.2.4. Potrivit art. 13 din lege, fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid
sau o formaţiune politică, într-un sindicat ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie şi care
foloseşte influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau
alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

4. Particularităţi ale investigării infracţiunilor de corupţie

4.1. Cercetarea locului faptei
În cazul investigării infracţiunilor de corupţie cercetarea locului faptei urmează regulile generale, dar se
impune precizarea că procesul-verbal de constatare a infracţiunilor flagrante are o valoare probatorie
deosebită, astfel că el constituie un veritabil examen pentru procurorul criminalist care conduce
cercetarea.
Probaţiunea în cazul infracţiunilor de corupţie se realizează cu foarte multe dificultăţi, deoarece, atât

180
funcţionarul corupt, cât şi persoana care îl corupe îşi iau măsuri de precauţie şi lasă puţine urme
materiale.
Iată de ce locul faptei capătă o semnificaţie aparte şi trebuie să i se asigură o importanţă deosebită, mai
ales că, de cele mai multe ori constituie singura modalitate de obţinere a probelor.
Ocultismul şi confidenţialitatea care caracterizează infracţiunile de corupţie reclamă o pregătire
riguroasă a membrilor echipei de cercetare încă din faza sesizării şi respectarea cu stricteţe a secretului
operaţiunilor. Un argument în susţinerea acestei idei îl constituie şi faptul că, în cazurile complexe
infracţiunile de corupţie constituie modalitatea de exercitare a crimei organizate cu ramificaţii până în
cele mai înalte sfere ale puterii.
Mai mult ca oricând, se impune respectarea cu stricteţe a regulilor de tactică:
a) Faza pregătitoare
• Şeful echipei de cercetare a locului faptei este întotdeauna procurorul, deoarece acesta are în
competenţă exclusivă cercetarea faptelor de corupţie, în raport cu criteriile stabilite de legiuitor.
Se impune precizarea că şeful echipei trebuie să fie singura persoană care cumulează toate datele şi
informaţiile, atât pentru a asigura deplina conspirativitate a activităţilor planificate, cât şi pentru a-şi
asuma conducerea efectivă a întregii activităţi.
Subliniem faptul că, în cazul infracţiunilor flagrante momentul ales pentru efectuarea cercetării locului
faptei este, de cele mai multe ori, extrem de important pentru întregirea elementului material al
infracţiunii.
Neluarea în calcul a tuturor circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte, inclusiv a rolului nefast pe
care îl poate juca întâmplarea, poate să conducă la un eşec lamentabil, mai ales în realizarea
flagrantului;
• Un rol decisiv îl au datele şi informaţiile puse la dispoziţie de structuri specializate ori obţinute de cei
care instrumentează cazul. În baza lor se va contura personalitatea făptuitorului sau a grupării
infracţionale, bunurile mobile şi imobile ale acestora, poziţionarea lor în spaţiu pentru a permite
efectuarea simultană a unor activităţi procedurale;
• În raport cu aceste informaţii se vor asigura resursele materiale necesare acţiunii: mijloace de
transport, mijloace de comunicaţie, laboratorul mobil sau truse criminalistice specializate cu toate
accesoriile, de la sfoară, plastilină, plicuri de hârtie, sigilii, mănuşi chirurgicale, până la creioane
fluorescente de marcat, lămpi cu lumină ultravioletă, tehnică fotografică, audio şi video, acumulator şi
baterii electrice;
• Componenţa echipei de cercetare va fi stabilită în raport cu specificul fiecărui caz, de cele mai multe
ori impunându-se o echipă pluridisciplinară din care fac parte procurori, ofiţeri de poliţie judiciară,
specialişti din diverse domenii şi, bineînţeles, unul sau mai mulţi criminalişti în accepţiunea restrânsă a
termenului;
• Deplasarea la locul faptei trebuie să fie făcută cu maximă operativitate, dar numai după ce s-au stabilit
cu exactitate configuraţia locului faptei, modalităţile de acces, asigurarea şi supravegherea locaţiei prin
posturi de pază şi supraveghere;
• Pentru succesul acţiunii este necesar să se asigure elementul surpriză, astfel că se vor lua în calcul
modalităţile legendate de pătrundere în scena infracţiunii.

b) Reguli privind cercetarea propriu-zisă

181
• La locul faptei echipa se va legitima şi va prezenta scopul venirii;
• Vor fi legitimate, percheziţionate şi supravegheate persoanele care fac obiectul activităţii de cercetare;

• Toate activităţile să se desfăşoare în prezenţa unor martori asistenţi;

• Garantarea dreptului la apărare, mai ales în cazul infracţiunilor flagrante, prin aducerea la cunoştinţa
persoanelor vizate că au dreptul să fie asistate de un apărător;
• Asigurarea prezenţei unui interpret autorizat dacă una din părţile implicate nu cunoaşte limba română;

• Instituirea interdicţiei ca persoanele care interesează cauza să părăsească locul faptei sau să comunice
între ele;
• Îndepărtarea curioşilor;
• Supravegherea locului faptei pentru a se preîntâmpina încercări de sinucidere, de ascundere sau de
distrugere a unor probe materiale;
• Declanşarea, în paralel cu cercetarea locului faptei, a unor percheziţii domiciliare, ridicări de obiecte şi
înscrisuri ori alte activităţi procesuale;
• Prezenţa reprezentantului persoanei juridice pe întreaga durată a cercetării;
• Fotografierea şi/sau filmarea activităţilor executate la locul faptei în ordinea lor succesivă, atât pentru
identificarea şi conservarea unor urme, cât şi pentru a se dovedi, ulterior, dacă va fi cazul, că au fost
respectate regulile procedurale. În paralel cu filmarea este indicat să se descrie eventualele urme ori
corpuri delicte, indicându-se dimensiunile lor, locul în care au fost găsite, operaţiunile de ridicare şi
conservare, insistându-se şi asupra observaţiilor formulate de părţi ori de martorii asistenţi;
Facem şi aici precizarea că este de preferat tehnica digitală pentru efectuarea fotografiilor judiciare.
• Descoperirea, ridicarea şi conservarea urmelor şi a altor probe materiale.
Şeful echipei trebuie să asigure criminalistului cercetarea atentă, chiar dacă aceasta poate dura mai
multe ore, a locului faptei, pentru descoperirea urmelor şi a probelor materiale relevante pentru cauză.
Vor fi căutate urmele de substanţe fluorescente , care prezintă o relevanţă deosebită în cazul
infracţiunilor de corupţie, mai ales la constatarea infracţiunilor flagrante. Astfel de urme pot furniza
indicii despre locurile unde au fost păstrate bancnotele tratate chimic sau despre obiectele atinse de
persoanele vizate.
Pot fi evidenţiate şi alte urme care, pe parcursul cercetărilor, pot prezenta interes: urme papilare, urme
plantare, urme ale mijloacelor de transport, banderole sau benzi elastice cu care au fost prinse sumele
de bani.
De mare interes sunt obiecte şi înscrisuri care pot deveni mijloace de probă, iar în caz contrar vor fi
restituite aparţinătorilor.
Percheziţia şi ridicarea computerelor vor viza nu numai Unitatea Centrală de Prelucrare a Datelor şi
ansamblul de componente hardware, software, precum şi datele conţinute în Unitatea Centrală .
Procesul-verbal de cercetare a locului faptei este de preferat să fie întocmit la locul faptei în timpul sau
după terminarea cercetării. Cu titlul de excepţie, pentru motive bine întemeiate, procesul-verbal va fi
întocmit în vecinătatea locului faptei sau la sediul parchetului într-un interval de timp cât mai apropiat
de momentul finalizării acţiunii.
În acest act important pentru probaţiune, vor fi descrise, în mod cronologic, toate activităţile şi
constatările efectuate, într-un stil obiectiv, concis dar precis şi amănunţit. Vor fi consemnate declaraţiile

182
părţilor implicate – denunţător, persoane cercetate, martori asistenţi, insistându-se asupra obiecţiilor
sau observaţiilor acestora în legătură cu derularea cercetării sau cu consemnările făcute.
Vor fi întocmite schiţe şi desene ale locului faptei care, împreună cu planşele fotografice fac parte
integrantă din procesul-verbal.
În final se vor menţiona momentul începerii şi terminării cercetării, eventuale cauze care au condus la
întreruperea cercetării (condiţii climaterice, lumină, volum mare de activităţi), măsurile luate pentru
ridicarea şi conservarea urmelor, cât şi măsurile dispuse pentru asigurarea locului faptei.

4.2. Constatarea infracţiunii flagrante

Procedura infracţiunii flagrante se aplică potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 78/2000 şi art. 465-
467 din Codul de procedură penală.
Conform art. 405 alin. (1) C.pr.pen. este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau
imediat după săvârşire.
Constatarea infracţiunii flagrante va avea ca obiect prinderea făptuitorului (făptuitorilor) în momentul
comiterii faptei sau într-un timp cât mai apropiat de acesta.30
O dată cu prinderea infractorului se realizează şi alte deziderate:
• Întreruperea activităţii ilicite şi, implicit, diminuarea pericolului social;
• Obţinerea unei probaţiuni elocvente privind vinovăţia infractorului;
• Tragerea la răspundere penală a făptuitorului într-un timp cât mai apropiat de cel al săvârşirii
infracţiunii;
• Recuperarea prejudiciului cauzat, ridicarea bunurilor deţinute ori primite ilegal;
• Stoparea fenomenului infracţional prin caracterul preventiv al aplicării ferme a legii.

Etapele realizării flagrantului

a) Verificări prealabile:
• La primirea sesizării, organul de urmărire penală va verifica dacă persoana reclamantă are calitatea de
subiect activ al unei infracţiuni de corupţie: funcţionar public, funcţionar sau persoană care exercită un
serviciu de interes public;
• Dacă făptuitorul nu are vreuna din aceste calităţi dar a pretins sau a primit foloase necuvenite ori a
acceptat promisiunea lor, fapta ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
De asemenea, pentru corecta încadrare a faptei şi aprecierea oportunităţii organizării flagrantului se va
verifica dacă actul intră sau nu în îndatoririle sale de serviciu.
Se va verifica dacă banii sau alte foloase pretinse nu sunt datoraţi în mod legal funcţionarului sau unităţii
unde aceasta îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu.
În baza datelor şi informaţiilor obţinute se au în vedere:
a. verificarea credibilităţii denunţătorului;
b. stabilirea locaţiei unde urmează a fi primit banii sau alte foloase;
c. identificarea persoanelor implicate în actul de corupţie, solicitându-se inves-tigaţii complexe, precum
şi supravegheri operative, după caz, pentru cunoaşterea unor date de strictă utilitate: domiciliu,
reşedinţe, legături infracţionale, moduri de operare etc.;
d. împreună cu denunţătorul se vor stabili principalele momente ale realizării flagrantului, precum şi
unele consemne pentru comunicarea surprinderii în flagrant;

183
e. responsabilităţile fiecărui membru al echipei;
f. modalităţile de pătrundere în biroul, locuinţa, autoturismul în care se derulează actul de corupţie;
g. modul de supraveghere a locului vizat pentru prevenirea distrugerii unor corpuri delicte sau urme ale
infracţiunii;
l. mijloace logistice şi tehnice necesare: autoturisme, trusa criminalistică, aparatură foto şi camere . de
filmat, tehnică pentru realizarea comunicaţiilor etc.;
m. succesiunea activităţilor care vor fi realizate pentru obţinerea probelor materiale, îndeosebi pentru
găsirea banilor sau foloaselor care fac obiectul actului de corupţie;
n. modul de acţiune în situaţii neprevăzute;
o. întocmirea unui plan de acţiune şi efectuarea unui instructaj final.
• Este recomandabil ca toate aceste activităţi să facă obiectul unor procese-verbale întocmite cu
respectarea dispoziţiilor procedurale, folosindu-se tehnicile de înregistrare şi eventuale declaraţii de la
martori.

b) Declanşarea acţiunii de prindere în flagrant:

• Marcarea chimică a banilor şi/sau bunurilor care fac obiectul infracţiunii, precum şi a ambalajelor
acestora.
Despre această operaţiune se va întocmi un proces-verbal care va cuprinde: data încheierii, numele şi
calitatea persoanei care execută marcarea, numele şi prenumele denunţătorului, adresa acestuia,
referiri la funcţionarul care a pretins mită şi a motivelor expuse, locul unde urmează să se înmâneze
banii sau foloasele necuvenite, seria bancnotelor ori caracteristicile bunurilor, substanţa cu care s-a
făcut marcarea şi cuvântul inscripţionat („MITĂ”).
Se interzice marcarea banilor sau bunurilor de către cel care va realiza flagrantul pentru a nu fi purtător
de urme în câmpul infracţional. Banii sau foloasele vor fi înmânate deţinătorului doar cu puţin timp
înainte de realizarea flagrantului pentru a se evita pierderea ori deteriorarea acestora;
• În această fază se vor instala mijloacele tehnice de înregistrare audio sau video pentru care s-a obţinut
autorizarea prevăzută de art. 911 şi urm. din C.pr.pen;
• Instruirea denunţătorului cu privire la modul de desfăşurare a acţiunii, insistându-se să aibă un
comportament firesc pentru ca funcţionarul să nu realizeze că operaţiunea este supravegheată. Se vor
stabili, de asemenea, consemnele pentru semnalizarea momentului în care a înmânat banii ori a unor
eventuale împrejurări care presupun amânarea surprinderii în flagrant.
Echipa care va supraveghea derularea acţiunii va fi amplasată în locurile prevăzute în plan care oferă
posibilitatea comunicării cu denunţătorul, precum şi a blocării căilor de acces pentru împiedicarea
pătrunderii în zonă a unor persoane sau autovehicule care ar putea rata acţiunea.
c) Surprinderea în flagrant:
Momentul de vârf al acţiunii solicită o intervenţie precisă a echipei deoarece orice pas greşit poate avea
consecinţe nedorite, uneori ireparabile, asupra realizării flagrantului. Este preferabil să se treacă la
acţiune după ce denunţătorul a semnalizat consumarea actului infracţional. În felul acesta factorul
surpriză va acţiona ca un paratrăznet asupra făptuitorului care, pus în faţa evidenţei, nu are altceva de
făcut, decât să-şi recunoască fapta.
Echipa nu trebuie să-şi permită relaxarea sau slăbirea atenţiei, ci să acţioneze în continuare cu precizie,
pentru ca făptuitorul să nu ascundă sau să distrugă urmele infracţiunii.

184
După declinarea calităţii membrilor echipei şi prezentarea motivelor prezenţei la locul faptei, se va trece
la imobilizarea şi percheziţia corporală a infractorului în prezenţa martorilor asistenţi.
Locul faptei (imobil, autoturism, loc de muncă etc.) va fi investigat pentru a se descoperi banii sau
foloasele ilicite şi alte urme care certifică actul infracţional.
Funcţionarul corupt va fi examinat temeinic pentru relevarea urmelor de substanţă chimică pentru a se
proba primirea bunurilor marcate de la denunţător.
Considerăm că nu este indicat să se acţioneze înaintea sau în timpul consumării actului infracţional,
decât în varianta în care se urmăreşte prevenirea unui pericol social ridicat.
Fixarea rezultatului constatării infracţiuni flagrante se face prin proces-verbal întocmit în condiţiile
prevăzute în art. 91 şi 467 C.pr.pen. Indiferent cât durează acţiunea de surprindere în flagrant, în
procesul-verbal trebuie să fie consemnate operaţiunile efectuate, banii, bunurile sau alte foloase găsite,
urmele descoperite şi modul de prelevare şi conservare a acestora, declaraţiile învinuitului, ale
martorilor şi ale denunţătorului.
Procesul-verbal constituie un mijloc de probă care, coroborat cu declaraţiile martorilor, denunţătorului
şi făptuitorului ori cu alte probe materiale este în măsură să stabilească vinovăţia funcţionarului corupt.
Practica demonstrează că acţiunea de prindere în flagrant este sortită eşecului dacă nu se găsesc banii
marcaţi, chiar dacă pe mâinile sau pe îmbrăcămintea funcţionarului se evidenţiază praful fluorescent.
Probarea infracţiunii, este nu de puţine ori, foarte dificilă, chiar dacă se găsesc banii în încăperea
funcţionarului dar pe mâinile şi îmbrăcămintea acestuia nu se relevă praful fluorescent. Iată de ce
pregătirea şi desfăşurarea acţiunii trebuie să se deruleze în baza unui plan riguros şi să fie realizate de un
personal calificat, bine instruit. Orice neglijenţă, aparent minoră, poate să constituie portiţa de scăpare a
unui funcţionar versat în astfel de practici. Ca să nu mai vorbim de aspecte care vizează neverificarea
credibilităţii denunţătorului ori neverificarea calităţii şi sarcinilor de serviciu ale funcţionarului vizat.
Situaţiile prezentate constituie argumente elocvente ale unui adevăr recunoscut deopotrivă de
teoreticieni şi practicieni: investigarea infracţiunilor de corupţie necesită cunoştinţe temeinice ale
tehnicii şi tacticii criminalistice , dar şi curaj, obiectivitate şi, nu în ultimul rând, o remarcabilă stăpânire
de sine.

5. Tactica ascultării participanţilor la acte de corupţie

5.1. Ascultarea învinuitului (inculpatului)
După cum se ştie, învinuitul sau inculpatul este actorul principal al procesului penal. În cazul faptelor de
corupţie acest personaj are o configuraţie aparte, dată atât de pregătirea sa profesională, cât şi de
experienţa de viaţă. Dacă adăugăm şi faptul, de loc de neglijat, că un astfel de individ este asistat de
apărători versaţi, este de la sine înţeles de ce se impune pregătirea deosebită a duelului psihologic de
către un anchetator experimentat şi cu o solidă pregătire juridică şi criminalistică.
Anchetatorul va studia cu atenţie datele şi informaţiile cauzei pentru a fi în măsură ca în raport cu
personalitatea învinuitului sau inculpatului şi cu împrejurările şi modalitate în care s-a comis fapta, să
elaboreze un plan de ascultare realist.
În această fază, a pregătirii ascultării, anchetatorul va trebui să stabilească:
• funcţia şi atribuţiile de serviciu ale învinuitului sau inculpatului;
• dacă actul săvârşit se încadrează în aceste atribuţii;
• în ce a constat acţiunea sau inacţiunea sa: dacă a îndeplinit sau nu a îndeplinit o sarcină de serviciu,

185
dacă a întârziat ori a efectuat un act contrar îndatoririlor sale;
• dacă este cunoscut cu antecedente penale şi cu moduri de operare;
• cine a avut iniţiativa remiterii banilor sau foloaselor necuvenite;
• în ce constau sumele de bani sau foloasele pretinse, primite, acceptate sau nerespinse;
• împrejurările în care l-a cunoscut pe cel de la care a pretins şi a primit banii sau foloasele necuvenite;
• locul şi timpul în care a primit sau urmează să primească banii ori foloasele;
• dacă există alţi participanţi se vor clarifica rolul acestora, cota parte ce le-a revenit din bunurile
pretinse şi primite;
• dacă sumele de bani pretinse şi primite reprezentau o datorie faţă de funcţionar sau de instituţia din
care acesta face parte;
• în ce a constat constrângerea exercitată de funcţionar asupra celui care a dat banii sau foloasele;
• alte persoane care au cunoştinţă despre împrejurările comiterii faptei pentru a fi audiate ca martori;
• probele pe care învinuitul sau inculpatul le solicită în apărarea sa.
În cazul traficului de influenţă, trebuie să se aibă în vedere faptul că infracţiunea se consumă în
momentul în care infractorul, prevalându-se de influenţa reală sau presupusă pe care o are pe lângă un
funcţionar sau funcţionar public, pretinde bani sau alte valori pentru a-l determina să efectueze un act
sau să nu efectueze un act, indiferent dacă va interveni sau nu pe lângă acest funcţionar.

5.2. Ascultarea denunţătorului, martorului sau a părţii vătămate

În înţelesul art. 223 C.pr.pen., denunţătorul este persoana care încunoştiinţează organul de urmărire
penală, oral sau în scris, despre comiterea infracţiunii. Este considerat denunţ doar sesizarea semnată, în
caz contrar aceasta va îmbrăca aspectul unei simple informări. Legea nr. 78/2000 face precizarea
expresă, în art. 25 alin. 3, că sesizările anonime nu se iau în considerare.
Încă din faza pregătitoare este necesar să se verifice persoana denunţătorului sub aspectul moralităţii şi
a interesului personal pe care îl urmăreşte.
Verificarea credibilităţii denunţătorului este o operaţiune stringentă atât asupra relevanţei pe care o are
în asigurarea probaţiunii, cât şi a atacurilor pe care le poate declanşa apărarea funcţionarului pentru a
deturna acuzarea, ţintindu-se moralitatea şi buna-credinţă a celui care a reclamat că i s-au pretins banii
sau foloasele necuvenite.
Martorul trebuie să fie încurajat să coopereze în anchetă pentru stabilirea adevărului dându-i-se
asigurări că va fi protejat. Anchetatorul trebuie să-l convingă că gestul său nu va fi apreciat ca o trădare
ci ca o contribuţie la eliminarea fenomenului de corupţie.
Protecţia martorului a fost reglementată pentru prima dată în legislaţia românească de art. 18 din
O.U.G. nr. 43/2002. Această măsură poate fi dispusă din oficiu de organul de urmărire penală sau la
cererea procurorului, a martorului în cauză ori a oricărei persoane îndreptăţite, iar în cursul judecăţii de
către instanţă.
Astfel, se prevede că procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie pot dispune măsuri specifice de
protecţie a martorilor, a experţilor şi a victimelor. Datele despre identitatea reală a martorului şi
domiciliul său vor fi consemnate într-un proces-verbal, iar plicul sigilat va fi păstrat la sediul parchetului
sau al instanţei de judecată, într-un loc special amenajat şi în condiţii de maximă siguranţă.
Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate instanţei de judecată în condiţii de
maximă confidenţialitate.

186
În acest context, a fost adoptată Legea nr. 682/2002 , care precizează, încă din primul articol, că
„prezenta lege reglementează asigurarea protecţiei şi asistenţei martorilor a căror viaţă, integritate
corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către acesta a unor informaţii ori date
cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze
organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea unor
cauze”.
În art. 2 lit. h din această lege se precizează expres că în sintagma „infracţiuni grave” intră şi infracţiunile
de corupţie.
În urma includerii martorului în Programul de protecţie, Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor are
obligaţia de a întocmi o schemă de sprijin pentru fiecare martor protejat, care să cuprindă măsuri de
protecţie şi asistenţă.
Măsurile de protecţie care pot fi prevăzute, singure sau cumulat, sunt:
• protecţia datelor de identitate a martorului protejat;
• protecţia declaraţiei acestuia;
• ascultarea martorului protejat sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalităţi speciale de
distorsionare a imaginii şi vocii;
• protecţia martorului aflat în stare de reţinere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse
privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează locurile de deţinere;
• măsuri sporite de siguranţă la domiciliu, precum şi de protejare a deplasării martorului la şi de la
organele judiciare;
• schimbarea domiciliului;
• schimbarea identităţii;
• schimbarea înfăţişării.
Măsurile de asistenţă privesc:
• reinserţia în alt mediu social;
• recalificarea profesională;
• schimbarea sau asigurarea locului de muncă;
• asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.
Martorii trebuie să aibă încredere în autorităţi, să fie convinşi că viaţa lor personală, a familiei şi
interesele lor vor fi protejate faţă de orice pericol care ar putea veni din partea celor corupţi. Pentru
obţinerea cooperării, martorilor trebuie să li se explice că este posibil să se ajungă la proces, şi în acest
caz, au obligaţia să spună adevărul chiar în public, în faţa instanţei de judecată.
În depoziţia sa, martorul trebuie să răspundă unor probleme esenţiale pentru anchetă:
• împrejurările în care l-a cunoscut pe făptuitor;
• înţelegerea care a intervenit între ei şi cine a avut iniţiativa;
• sumele de bani sau foloasele care i-au fost pretinse; dacă le-a predat efectiv;
• locul şi timpul prevăzut pentru întâlnire; eventuale consemne pretinse de funcţionar;
• dacă predarea banilor sau foloaselor s-a făcut direct sau prin intermediar;
• actul vizat care trebuie să-l întocmească, să nu-l întocmească sau să-l amâne funcţionarul;
• atitudinea făptuitorului după comiterea faptei ş.a.

5.3. Efectuarea confruntării

187
Confruntarea este un procedeu tactic care contribuie la eliminarea contradicţiilor între declaraţiile a
două persoane (învinuit – învinuit, învinuit – martor sau persoană vătămată, martor – martor), având şi
rolul de a obţine noi informaţii sau de a confirma unele date obţinute în aceeaşi cauză.
În acelaşi timp, confruntarea poate determina părţile implicate în procesul penal să coopereze. Trebuie
însă să se aprecieze cu maximă exigenţă oportunitatea confruntării. Dacă nu este bine pregătită şi nu se
realizează impactul psihologic scontat, atunci poate avea rol de bumerang: pe de o parte martorul poate
fi expus unor eventuale acte de răzbunare sau compromitere , pe de altă parte dubiile care vor persista
ori se vor amplifica nu fac decât să-l avantajeze pe învinuit sau inculpat potrivit principiului in dubio pro
reo.

5.4. Constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului

Un alt gen de confruntare, de data aceasta interioară, cu sine însuşi, o poate provoca folosirea
poligrafului.
„Tehnicile poligraf, abordând în mod indirect planul conştiinţei subiectului, caută să evidenţieze dacă
acesta redă cu fidelitate şi în mod sincer „ceea ce ştie”, adică elementele de conţinut ale „realităţii
subiective”, în fapt matricea – patternul infracţional ca achiziţie mentală, „amintirea faptei” – pe care o
poartă în planul conştiinţei sale (elementele de timp şi de loc legate de fapte, de modul de operare şi de
împrejurările care au declanşat comportamentul infracţional)”.
Presiunea psihologică exercitată asupra individului, fie el învinuit (inculpat) sau martor (persoană
vătămată) îl poate determina să coopereze cu organul judiciar. Acest lucru este valabil atât în cazul
verificării credibilităţii denunţătorului, cât şi în cazul martorilor mincinoşi sau al martorilor care refuză
colaborarea, pentru a-i determina să se răzgândească.
Trăirile lăuntrice evidenţiate de tehnica poligraf sunt o sursă de investigaţie benefică dar şi un
instrument al anchetatorului experimentat pentru a triumfa în duelul psihologic cu părţile angajate în
procesul penal.

5.5. Efectuarea de percheziţii şi de ridicări de obiecte şi înscrisuri

Efectuarea percheziţiilor în investigarea faptelor de corupţie a devenit o obligaţie pentru organul de
urmărire penală, care decurge nu neapărat din normele procesuale (art. 100-111 Cod de procedură
penală), cât din realităţile evidenţiate de practica judiciară. Într-adevăr, prin percheziţie se asigură atât
completarea probaţiunii pentru faptele de corupţie cercetate (descoperirea bunurilor sau foloaselor
necuvenite, a unor înscrisuri sau fotografii care pot dovedi săvârşirea infracţiunii de către învinuit sau
inculpat), cât şi găsirea unor probe noi care concretizează întreaga conduită infracţională a
participanţilor.
Pentru reuşita percheziţiei, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, organul judiciar va trebui să
dispună de date suficiente privind: caracteristicile obiectelor, valorilor sau ale actelor căutate, persoana
care le deţine şi configuraţia locurilor în care s-ar putea afla, metodele tactice de efectuare propriu-zisă,
persoanele participante, mijloacele materiale folosite, „fără să piardă din vedere încadrarea întregii
activităţi – de la început până la sfârşit – în limitele prevăzute de lege”.
Înainte de a se trece la efectuarea percheziţiei se va face un instructaj amănunţit, astfel că fiecare
participant să cunoască sarcinile pe care le are, modalităţile de acţiune pentru prevenirea sinuciderii ori

188
a dispariţiei făptuitorului, împiedicarea distrugerii sau ascunderii obiectelor şi valorilor căutate ori a altor
probe materiale.
De asemenea, se vor perfecta măsurile care privesc deplasarea şi pătrunderea în locul percheziţionat,
asigurarea simultaneităţii în cazurile în care sunt implicate mai multe locaţii în aceeaşi localitate sau în
localităţi aflate la mare distanţă unele de altele, mijloacele de comunicaţii pentru rezolvarea unor situaţii
neprevăzute ş.a.
Percheziţia corporală a persoanelor aflate în locurile percheziţionate este absolut necesară atât pentru
preîntâmpinarea unei eventuale riposte cu arme alte sau de foc, cât şi pentru găsirea unor probe
relevante pentru cauză.
Agendele, corespondenţele, caietele, registrele, casetele video şi audio, cel mai adesea purtătoare de
probe sau de indicii cu privire la relaţiile infracţionale ale percheziţionatului vor fi studiate, iar dacă acest
lucru nu este posibil, vor fi ridicate.

5.6. Folosirea investigatorilor sub acoperire

Agentul acoperit sau investigatorul sub acoperire este acea persoană care, în numele sau cu acceptul
autorităţii legitime, se implică într-o anumită formă de participaţie la săvârşirea unei infracţiuni, pentru a
dovedi vinovăţia celorlalţi participanţi şi a asigura tragerea lor la răspundere penală.
Instituţia agentului sub acoperire a fost introdusă în legislaţia română prin Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului de droguri. Potrivit art. 21 din lege, „procurorul poate autoriza
folosirea investigatorilor acoperiţi pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea
mijloacelor de probă în situaţiile în care există indicii temeinice că a fost săvârşită sau că se pregăteşte
comiterea unei infracţiuni din cele prevăzute de lege.”
Prin adoptarea O.U.G. nr. 43/2002, folosirea investigatorilor acoperiţi a fost prevăzută în mod expres
pentru incriminarea faptelor de corupţie. În art. 17 se prevede că, atunci când sunt indicii temeinice că s-
a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, care nu poate fi descoperită sau
făptuitorii nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind
existenţa infracţiunii şi identificării persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o
infracţiune, investigatori sub acoperire. Aceştia sunt ofiţeri de poliţie din Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative, special desemnaţi în acest scop şi care pot efectua investigaţii în materia
infracţiunilor de corupţie cu autorizarea motivată a Procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Investigatorul acoperit acţionează sub o altă identitate decât cea reală, ceea ce presupune nu numai
schimbarea datelor de stare civilă, ci şi a oricăror altor date care privesc ocupaţia, funcţia, studii, loc de
muncă ş.a.
Activitatea investigatorilor acoperiţi se derulează cu respectarea prevederilor constituţionale şi ale
tratatelor şi convenţiilor la care România este parte. De asemenea, activitatea desfăşurată de către
investigatorii acoperiţi, precum şi de către magistraţii care autorizează, este supusă regulilor secretului
profesional.
Pentru a fi admisibilă această probă, în doctrină se consideră necesară îndeplinirea următoarelor
condiţii:
• Să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; legea nu cere
existenţa unor probe, ci doar a unor indicii temeinice, a unor informaţii suficient de convingătoare în
sensul pregătirii sau săvârşirii unei infracţiuni de corupţie;

189
• Să privească o infracţiune pregătită sau săvârşită în condiţiile faptelor de corupţie sau crimei
organizate sau care constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, trafic de stupefiante şi de
arme, spălarea banilor, falsificarea de monedă ori alte infracţiuni grave;
• Infracţiunile să fie aflate în faza de pregătire sau care au fost săvârşite şi să nu poată fi descoperite sau
făptuitorii să nu poată fi identificaţi prin alte mijloace;
• Scopul investigatorilor acoperiţi este de a desfăşura activităţi în vederea strângerii datelor privind
existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o
infracţiune.
Considerăm că folosirea sub acoperire nu contravine prevederilor art. 69 Cod procedură penală („Este
oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau
îndemnuri, în scopul de a obţine probe. De asemenea, este oprit de a determina o persoană să
săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte, în scopul obţinerii unei probe.”), deoarece acesta
acţionează numai la ordinul expres al procurorului şi în limita mandatului acestuia, fiindu-i interzis să
folosească violenţa, ameninţarea sau îndemnul pentru obţinerea probaţiunii.

5.7. Metode specifice de investigare a faptelor de corupţie

Art. 27 al Legii nr. 78/2000 şi art. 16 al O.U.G. nr. 43/2002 prevăd patru modalităţi de investigare a
infracţiunilor de corupţie:
• punerea sub supraveghere a conturilor bancare ale celor cercetaţi şi a conturilor asimilate acestora;
• punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice;
• accesul la sistemele informaţionale;
• solicitarea comunicărilor actelor autentice sau sub semnătură privată, a documentelor bancare,
financiare ori contabile.

5.7.1 Punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora

Această instituţie probatoare se dispune pentru a verifica sumele de bani care se tranzacţionează de
către persoane suspecte de a fi comis infracţiuni de corupţie ori pentru a stabili operaţiuni financiar-
bancare ilicite.
Potrivit prevederilor art. 27 din Legea nr. 78/2000 şi art. 16 din O.U.G. nr. 43/2002, pentru a dispune
punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) să existe indicii temeinice că se pregăteşte comiterea unei infracţiuni de corupţie sau că s-a comis o
asemenea infracţiune;
b) indiciile temeinice să privească săvârşirea sau pregătirea unei infracţiuni de corupţie atribuite prin
lege în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
c) persoana care pregăteşte comiterea uneia dintre infracţiunile de corupţie prevăzute de lege sau a
comis o asemenea infracţiune să aibă conturi bancare sau asimilate acestora şi să le folosească în
operaţiuni financiar-bancare;
d) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora să fie utilă pentru
aflarea adevărului.
În legătură cu datele obţinute prin luarea acestei măsuri, art. 21 din O.U.G. nr. 43/2002 prevede în mod
expres obligaţia persoanelor care efectuează urmărirea penală, a specialiştilor precum şi a personalului

190
auxiliar de specialitate de a respecta secretul profesional.

5.7.2. Punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice

Punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice se face potrivit prevederilor art. 27 din
Legea nr. 78/2000 şi art. 16 alin. 1 lit. b din O.U.G. nr. 43/2002, atunci când sunt indicii temeinice cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, şi se dispune în scopul strângerii de probe sau al
identificării făptuitorului.
Măsura poate fi dispusă de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie pe o durată de cel mult 30 de zile,
conform art. 16 alin. 1 din O.U.G. nr. 43/2002. Pentru motive temeinice, măsura poate fi prelungită de
procuror prin ordonanţă motivată, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Merită să subliniem şi
faptul că această măsură se ia numai după începerea urmăririi penale.

5.7.3. Accesul la sistemele informaţionale

Pentru a se autoriza accesul la sistemele informaţionale, potrivit art. 27 din Legea nr. 78/2000 şi art. 16
alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 43/2002 trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
• să existe indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie;
• indiciile să privească pregătirea unei infracţiuni de corupţie;
• persoana care pregăteşte comiterea unei infracţiuni de corupţie să folosească asemenea sisteme
informaţionale;
• accesul la aceste sisteme să fie util pentru strângerea de probe sau identificarea făptuitorului
infracţiunii de corupţie.
Măsura se ia de către un procuror al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin ordonanţă şi care are în
supraveghere cauza, pe o durată de cel mult 30 de zile. Pentru motive temeinice, măsura accesului la
sisteme informaţionale poate fi prelungită, prin ordonanţă motivată, de către acelaşi procuror, fiecare
prelungire neputând depăşi 30 de zile.
Dispoziţiile art. 911-915 Cod de procedură penală, privind înregistrările audio sau video, la care actele
normative speciale fac trimitere, se aplică în mod corespunzător.
În doctrină se apreciază că accesul la sistemele informaţionale se poate face şi în cadrul percheziţiei.
Organul judiciar, asistat de un specialist în informatică, va efectua percheziţia cu precauţii speciale, atât
la dezasamblarea sau asamblarea echipamentelor unui computer, cât şi pentru integritatea şi
accesibilitatea datelor pe care le conţin.49

5.7.4. Înscrierile cu caracter autentic al funcţionarilor

Această măsură este prevăzută în mod expres în art. 27 alin. 1 lit. d din Legea nr. 78/2000 şi art. 16 alin.
4 din O.U.G. nr. 43/2002 şi se dispune atunci când există indicii temeinice că s-a comis o infracţiune de
corupţie sau că se pregăteşte comiterea unei asemenea infracţiuni, în scopul strângerii de probe sau al
identificării făptuitorului. Metoda este indicată atunci când activitatea infracţională se derulează în timp,
iar făptuitorul foloseşte în mod constant acte contabile sau financiare autentice sau sub semnătură
privată. De asemenea, se poate folosi şi pentru verificarea unor tranzacţii financiare asupra cărora
planează suspiciunea că sunt suspecte, chiar dacă făptuitorul nu le întocmeşte ori nu le foloseşte.

5.8. Înregistrările audio sau video

191
Înregistrările audio sau video au fost introduse prin Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură penală şi sunt reglementate în art. 91 indice 1-91 indice 6.
În doctrina juridică s-a opinat că înregistrările audio sau video sunt procedee tehnice de relevare şi
conservare a probelor, iar rezultatul folosirii lor – compact discul, dvd-ul, filmul, fotografia, casetă video
fac parte din categoria generală a mijloacelor materiale de probă.
Potrivit art. 91 indice1 Cod de procedură penală, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau
comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu
autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea
sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi
înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea
participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Înregistrările audio
sau video pot servi ca mijloace de probă dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. La indicele 4 al articolului menţionat, se
precizează faptul că autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în acelaşi
condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală
a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate
depăşi 120 de zile.
Înregistrările audio sau video pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate privind
comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea procurorului anume desemnat de procurorul general.
Aşa cum rezultă din conţinutul art. 91, induce 2, alin 1, procurorul este cel care procedează personal la
înregistrările şi interceptările prevăzute de art. 91 indice 1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate
de organul de cercetare penală.
Înregistrările convorbirilor telefonice sunt redate în formă scrisă şi se ataşează la procesul-verbal după
ce au fost certificate pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificate şi
contrasemnate de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. La procesul-verbal
se ataşează caseta cu rola care conţine înregistrarea convorbirii, în original, sigilată de către organul de
urmărire penală cu sigiliul său propriu.
Potrivit art. 91 indice 6, înregistrările audio, video sau de imagini pot fi supuse expertizei tehnice la
cererea procurorului, a părţilor, ori din oficiu. De asemenea, aceste înregistrări pot servi ca mijloace de
probă dacă nu sunt interzise de lege.
Concluziile expertului, deşi nu sunt obligatorii pentru procuror, pot servi la lămurirea cauzei şi la aflarea
adevărului.

METODOLOGIA INVESTIGĂRII ACCIDENTULUI DE TRAFIC RUTIER

Definiţia accidentului de trafic rutier

O definiţie a accidentului de trafic rutier ne-o oferă Camil Suciu: „acel eveniment de circulaţie petrecut
pe drumurile publice în care au fost lezate persoane şi s-au produs pagube materiale”.
O altă definiţie, mai complexă şi mai exactă, consideră accidentul ca fiind „un eveniment produs pe
drumurile publice, constând în coliziunea a două sau mai multe vehicule, ori a unui vehicul cu un alt

192
obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor ş.a. având ca rezultat vătămarea integrităţii corporale ori
moartea unei persoane, pagube materiale, precum şi stânjenirea circulaţiei”.

Cauzele accidentelor de circulaţie

a. Accidentele datorate factorului uman au, în ordine, următoarele cauze: excesul de viteză, neatenţia
pietonilor, depăşirea neregulamentară şi neasigurarea priorităţii de trecere, conducerea sub influenţa
băuturilor alcoolice.
Alte cauze: conducerea imprudentă, nesemnalizarea la schimbarea direcţiei de mers, neasigurarea la
trecerile de nivel cu calea ferată, oboseala, boala, adormirea la volan, nerespectarea culorii semaforului
electric sau a semnalelor agentului de poliţie rutieră, conducerea fără permis etc.
În raport cu pericolul de accidentare, interesează: vârsta (conducătorii auto mai în vârstă produc mai
puţine accidente decât tinerii), experienţa şi calificarea profesională, oboseala, funcţia vederii şi
alcoolismul.
Statisticile demonstrează că, în medie, din 5 accidente rutiere grave, trei au loc din vina conducătorilor
auto şi două din cea a pietonilor, bărbaţii se accidentează de patru ori mai mult decât femeile, iar nivelul
mortalităţii cel mai ridicat este la persoanele din grupa de vârstă 18-25 ani.
b. Accidentele datorate factorilor tehnici: defecţiuni ale sistemului de frânare, direcţie, iluminare şi de
semnalizare. Pare incredibil, dar din totalul accidentelor rutiere factorilor tehnici le revin până la 5 %. De
cele mai multe ori aceştia trebuie corelaţi cu factorul uman, „în sensul lipsei de preocupare pentru
construirea, întreţinerea şi revizia corespunzătoare a autovehiculelor”.

c. Accidentele datorate factorilor rutieri: „lăţimea, declivitatea, curbura, natura şi starea îmbrăcămintei,
indicatoarele, refugiile, spaţiile verzi etc.”, la care se adaugă alte surse de pericol ca: intersecţiile,
podurile înguste, drumurile neiluminate, monotonia unor căi rutiere.
În concluzie, accidentele de circulaţie au la bază trei factori: omul, automobilul şi drumul, dintre care
rolul predominant îl are primul.
Accentuăm consecinţele nefaste ale alcoolului, ale consumului excesiv de medicamente, precum şi ale
stupefiantelor. La 0,5 g %0 alcool în sânge se triplează riscul de accidentare; la 1 g %0 riscul este de 5 ori
mai mare, la 1,5 g %0 de 15 ori iar la 2 g %0 de 55 ori.

Fapte şi împrejurări pe care trebuie să le lămurească investigarea criminalistică

a. Locul producerii accidentului

Accidentul de trafic rutier este considerat doar acela care a avut loc pe un drum public, adică pe o cale
de comunicaţie amenajată pentru circulaţia vehiculelor şi aflată în administrarea unui organ de stat,
dacă este deschisă circulaţiei publice. Potrivit reglementărilor în vigoare, drumurile care nu sunt
deschise circulaţiei publice vor fi marcate, la intrare, cu inscripţii vizibile din care să rezulte că este
interzisă circulaţia publică. Evenimentele care au fost în afara drumului public vor cădea sub incidenţa
infracţiunilor la regimul protecţiei muncii.
b. Mecanismul producerii accidentului, adică acţiunile sau inacţiunile care au produs accidentul de trafic
rutier interesează pentru identificarea persoanei care va fi trasă la răspundere penală.

193
Investigarea criminalistică va urmări următoarele probleme:
Caracteristicile şi starea drumului public (categoria din care face parte; lăţimea părţii carosabile;
existenţa sau lipsa acostamentului, a trotuarelor în localităţi, precum şi a şanţurilor, învelişul părţii
carosabile).
Condiţiile meteorologice şi starea de vizibilitate
Se iau în calcul factorii care influenţează vizibilitatea, condiţiile meteorologice (ceaţa, ploaia, ninsoarea,
lapoviţa, poleiul), precum şi conducerea pe timp de noapte – care solicită la maximum sistemul nervos şi
afectează capacitatea de conducere.
Intensitatea traficului rutier, care diferă în raport cu anumite luni, zile şi ore.
Starea şi comportamentul participanţilor: oboseala, alcool, fumat excesiv, folosirea unor medicamente,
viteza de deplasare a pietonului, etc.
Starea tehnică a autovehiculului angajat în accident
Interesează tipul coliziuni: frontală faţă-spate, laterală, coliziunea cu autovehiculul depăşit, ţinându-se
cont de următoarele concluzii:
• „mişcarea autovehiculului în timpul coliziunii şi calculul traiectoriei după ciocnire pot fi analizate prin
teoria impactului bidimensional şi dinamica mişcării plane a corpului rigid;
• deformaţia autovehiculului în timpul coliziunii este dependentă nu numai de viteză, ci şi de locul
impactului; viteze de impact mai mici pot cauza deformări mari dacă ciocnirea are loc în vecinătatea
centrului de greutate al caroseriei autovehiculului”.
Stabilirea stării tehnice a autovehiculului în momentul producerii accidentului şi a raportului de
cauzalitate între acestea şi accident oferă posibilitatea evaluării corecte a pagubelor produse, precum şi
a încadrării juridice a faptelor.

Leziunile specifice accidentului rutier

Practica medico-legală descrie următoarele mecanisme lezionale:

a. şoc direct, când victima se ciocneşte de vehicul (proiectare sau ejectare);
b. şoc indirect , când forţele se transmit prin os şi produc leziuni la distanţă prin forţele cinetice şi
vibratorii create;
c. leziuni mixte.
Leziunile la pietoni sunt cauzate de mecanisme simple: leziuni de impact direct; leziuni de proiectare;
leziuni de călcare; leziuni de agăţare şi târâre, precum şi de mecanisme asociate: lovire şi cădere, lovire-
proiectare; lovire, basculare şi proiectare; lovire-cădere, călcare, lovire-cădere şi târâre.
Cunoaşterea şi aprecierea corectă a leziunilor specifice accidentului de trafic rutier prezintă importanţă
pentru:
• identificarea urmelor aflate pe autovehiculul angajat în accident:
• stabilirea locurilor ocupate de pasageri în momentul impactului;
• evidenţierea şi clarificarea împrejurărilor negative sau controversate;
• elaborarea versiunilor şi a măsurilor de cercetare corespunzătoare.

Particularităţi ale cercetării locului faptei în cazul accidentelor de trafic rutier

194
Accepţiunea de loc al săvârşirii infracţiunii în cazul accidentelor de trafic rutier
Sintagma „locul săvârşirii infracţiunii” folosită de C. pr. pen. în art. 30 alin. ultim este, aşa cum am
subliniat, acoperitoare pentru expresia „faţa locului”, pe care legiuitorul nu o defineşte.
În cazul accidentelor de trafic rutier, în accepţiunea de loc al săvârşirii faptei sau de faţa locului vom avea
în vedere:
a. segmentul de cale rutieră în care a avut loc evenimentul, adică:
 locul impactului autovehicul-pieton;
 locul impactului autovehicul-autovehicul sau autovehicul – alt obstacol;
 locul în care a căzut însoţitorul din autovehicul, de pe scară ori din remorcă;
 porţiunea din carosabil pe care a fost târâtâ victima;
 traseul parcurs de autovehicul pe carosabil din momentul impactului sau al coliziunii până la oprire.
b. porţiunile de teren învecinate de drumul public în care au ajuns autovehiculele sau părţi din acestea
după accident;
c. locurile în care s-au descoperit rezultatele accidentului (ateliere, curţi, garaje etc., în care a fost
abandonat sau ascuns autovehiculul, precum şi locul în care a fost descoperit corpul victimei);
d. căile folosite pentru fuga de la locul accidentului.
Primele măsuri la locul accidentului
Echipajul de poliţie rutieră trebuie să se deplaseze cu operativitate la locul accidentului şi până la sosirea
echipei complexe de cercetare, va lua următoarele măsuri:
a. Acordarea primului ajutor pentru salvarea victimelor
Victimele pot fi transportate la spital cu orice autovehicul deţinut de persoane fizice sau juridice ori cu
autovehiculul angajat în accident. Victima va fi identificată după actele pe care le are asupra sa ori a
discuţiilor, dacă este în viaţă. Cadavrul cu identitate necunoscută va fi fotografiat, după regulile
fotografiei de identificare, ori descris, după metoda portretului vorbit, urmând a fi prezentat pentru
recunoaştere. Reţinem regula că salvarea victimelor se face cu prioritate, chiar cu riscul distrugerii
urmelor. Dacă este necesar, se va solicita sprijin de specialitate pentru descarcerarea victimelor;
b. Asigurarea pazei locurilor accidentului şi luarea măsurilor adecvate de conservare a urmelor;
c. Înlăturarea pericolelor iminente;
d. Identificarea persoanelor implicate în accident şi a martorilor oculari;
e. Raportarea evenimentului pentru a se dispune măsuri de urmărire şi prindere a conducătorului auto,
în cazul în care acesta a părăsit locul faptei precum şi pentru trimiterea unei echipe specializate, dacă va
fi cazul;
f. Descongestionarea circulaţiei şi asigurarea fluenţei traficului rutier;
g. Cercetarea făptuitorului (dacă este cunoscut) şi luarea măsurilor procedurale care se impun.

Desfăşurarea cercetării locului faptei

În faza statică
• Fixarea de ansamblu a locului accidentului, executându-se fotografii judiciare operative de orientare,
schiţă, fotografii ale obiectelor principale şi măsurători fotografice, acordându-se o importanţă
deosebită urmelor vizibile (de frânare).

195
• Stabilirea poziţiei şi a raportului de distanţă dintre autovehicule, dintre victimă şi vehicul, dintre
vehicul şi urme.

6.2. În faza dinamică se vor executa următoarele activităţi:

a. Se execută fotografia obiectelor principale, pentru a se reda poziţia şi locul cadavrului în raport cu
autovehiculul, cu urmele de frânare sau derapare ori cu părţile mai importate ale autovehiculului
purtătoare de urme ale accidentului;
b. fotografia de detaliu va fixa urme de impact pe autovehicule, urme de pe cadavru sau îmbrăcămintea
acestuia, urme de sânge sau de vopsea, cioburi etc. În ambele situaţii este preferabil ca fotografierea să
se execute la scară;
c. Se vor căuta următoarele categorii de urme:
• Urme existente pe corpul şi îmbrăcămintea victimei. Această activitate se va face la locul accidentului
sau la spital. Dacă se apreciază ca oportună, se va lua măsura ridi-cării cearşafurilor sau păturilor folosite
pe durata transportului, pe care pot fi descoperite urme. Aceste urme pot clarifica „împrejurările
negative” sau „controversate”.
• Urme lăsate de pneurile autovehiculelor, care apar la frânări violente, la derapaje şi în viraje strânse
executate la viteze mari, ori la viraje bruşte. Aceste urme pot oferi indicii despre direcţia de deplasare a
autovehiculelor, tipul sau marca acestora, gradul de uzură sau se poate realiza identificarea individuală
prin expertiza traseologică. Urmele lăsate de roţi se fixează prin fotografiere la scară, prin măsurare, se
ridică prin mulaje şi se descriu cât mai fidel în procesul – verbal.
• Urme biologice: sânge, fire de păr, resturi de ţesut, urme digitale etc.
Urmele de sânge pot fi sub formă de stropi, picături, scurgeri, pete sau bălţi. După forma lor se poate
determina poziţia victimei în momentul impactului iar după culoare se poate aprecia vechimea (1-2 zile:
culoare maro dacă sunt expuse la soare sau 5-6 zile dacă se află la umbră).
• Urme sau pete de ulei, vaselină, benzină sau alte substanţe. Interesează forma, dimensiunea, culoarea,
fiind descrise amănunţit în procesul-verbal şi fotografiate. Pot indica defecţiuni la motor, la instalaţia de
ungere, de frânare, ori defecţiuni la radiator sau rezervor. Se ridică în eprubete separate pentru fiecare
substanţă.
• Urme provenite din spargerea farurilor, lanternelor de poziţie, a geamurilor sau parbrizelor.
• Urme de sol, părţi din caroserie, ornamente de pe autovehicul, garnituri de cauciuc. Pot oferi indicii
despre natura autovehiculului implicat şi destinaţia acestuia.

Efectuarea unor acte de urmărire penală

Probleme specifice privind constatarea şi expertiza tehnică auto (art. 112 şi urm. C.pr.pen. şi Decretul nr.
79/1971 privind expertiza contabilă şi expertiza tehnică).
Stabilirea vitezei de circulaţie a autovehiculelor înainte de impact:
• Determinarea vitezei cu ajutorul diagramei tahograf;
• Determinarea vitezei iniţiale după urmele de frânare;
• Determinarea vitezei iniţiale, în cazul frânării cu toate roţile, când urmele de frânare sunt continue, iar
drumul este orizontal;
• Determinarea vitezei iniţiale când frânarea s-a efectuat cu toate roţile, urmele de frânare sunt

196
continue iar drumul are profilul longitudinal înclinat;
• Determinarea vitezei de impact la ciocnirile frontale;
• Frânarea motocicletei etc.
Determinarea timpului de oprire
• timpul scurs între momentul începerii procesului de frânare şi cel al producerii accidentului;
• timpul în care autovehiculul se deplasează frânat;
• timpul de frânare după ciocnire;
• timpul total de oprire etc.
Stabilirea spaţiului de oprire a autovehiculului:
• spaţiul parcurs datorită întârzierilor voluntare;
• spaţiul efectiv de frânare până la oprire etc.
Determinarea distanţei la care se afla autovehiculul în momentul angajării pietonului să traverseze
drumul.
Stabilirea vitezei şi spaţiului de frânare ale tractoarelor.
Stabilirea vitezei şi spaţiului de frânare ale troleibuzelor şi tramvaielor
Evaluarea daunelor produse de autovehicule în accidentele de circulaţie:
• stabilirea avariilor suferite de autovehicul;
• stabilirea coeficientului de uzură.
Alte precizări:
• Alegerea şi numirea experţilor trebuie să se facă numai dintre specialiştii cuprinşi în listele oficiale de
experţi (Decretul nr. 79/1971);
• Formularea întrebărilor să privească problemele de strictă specialitate ale experţilor. Este greşit să se
ceară întrebări de genul: „Ce reguli de circulaţie s-au încălcat şi de către cine?”, „Când se face vinovat de
producerea accidentului?” sau „În ce constă vinovăţia învinuitului?”.
Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele criminalistice cele mai des întâlnite sunt: traseologice,
chimice, biocriminalistice şi dactiloscopice.
Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza traseologică vor putea stabili:
• natura urmei: cu care piesă a autovehiculului a fost creată;
• mecanismul de formare a urmelor;
• direcţia şi viteza de deplasare a autovehiculului;
• identificarea generică a autovehiculului;
• identificarea individuală a autovehiculului care a lăsat urma;
• identificarea obiectelor de îmbrăcăminte sau încălţăminte care au creat urma.
Constatarea sau expertiza criminalistică mai pot avea ca obiect reconstituirea întregului după părţile
componente, variantă a identificării criminalistice (după natura fragmentelor de sticlă de far, pelicule de
vopsea, fragmente din lampa de poziţie şi semnalizare etc.)
Aceste probleme complexe şi complicate, cu implicaţii directe asupra răspunderii penale şi civile ale
învinuitului, reclamă, dacă mai este cazul să semnalăm, întocmirea procesului-verbal de constatare cu
exigenţă şi obiectivitate, în termeni clari şi precişi, fotografii judiciare operative, măsurători fotografice
etc.

Expertiza medico-legală va stabili: cauza morţii; mecanismul de formare a leziunilor, numărul de zile de

197
îngrijiri medicale necesare pentru vindecare etc., concluziile fiind relevante pentru încadrarea juridică a
faptei comise.
• Expertiza stării de intoxicaţie alcoolică este singura modalitate de determinare a alcoolemiei.
• Prin expertiză medico-legală se mai pot stabili: starea de sănătate a conducătorului auto sau a victimei
(boli psihice, cardiovasculare, de nutriţie etc.), care pot avea relevanţă în producerea accidentelor de
circulaţie.

198