UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
DISCIPLINA: CRIMINALISTICĂ

Galați, 2019
Cuprins

1
Introducere

Capitolul 1 – Aspecte introductive

1.1 – Identificarea criminalistică după semnalmentele exterioare – fundament științific
1.2 – Tactica realizării prezentării pentru recunoaștere
1.2.1 – Recunoașterea de persoane
1.2.2 – Recunoașterea cadavrelor
1.2.3 – Expertiza medico-legală și criminalistică
1.3 – Realizarea unor acte de urmărire penală și cercetare a cazurilor de dispariție

Capitolul 2 – Identificarea persoanelor

2.1 – Identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit
2.2 – Relatarea formelor statice
2.3 – Prezentarea formelor dinamice

Capitolul 3 – Metode tehnice de identificarea a persoanelor

3.1 – Portretul schițat
3.2 – Fotorobotul
3.3 – Sintetizatorul fotografic
3.4 – Porterul robot computerizat
3.5 – Tehnici de amprentare a cadavrelor
3.6 – Identificarea prin expertiza fotografiei de portret

Concluzii

Bibliografie

Introducere

2
 Progresele științei din ultimii ani au adus modificări în desfășurarea unor activități din
domeniul dactiloscopiei, fotografiei judiciare, a identificării persoanelor, aceste modificări
necesitând și o reevaluare a informațiilor care sunt necesar a fi cunoscute și de către fiecare
utilizator.
Procesul penal are scopul de a constata la timp și în mod complet faptele infracționale,
în vederea tragerii la răspunderea penală a persoanelor care le-au comis.
În desfășurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la
faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.
Progresele făcute în domeniul cercetării științifice nu au putut fi ignorate de către juriștii
preocupați de găsirea unor criterii de obiectivizare a adevărului, dar drumul țintei pusă în slujba
justiției a fost deosebit de lung și dificil și adesea extrem de sinuos.
Utilizarea cunoștințelor științifice de către organele judiciare în efortul lor de aflare a
adevărului a avut drept consecință, alături de perfecționarea sistemului probator, și o
specializare a unor metode și mijloace destinate acestui scop, iar în timp, apariția unor ramuri
sau chiar a unor științe cu acest obiect.
Printre aceste științe care, datorită obiectului și organelor care-l realizează, se mai
numesc și științe judiciare, se numără și criminalistica. Denumirea de „criminalistică” a fost
folosită pentru prima dată în literatura judiciară de către Hans Gross, în anul 1893, în Manualul
judecătorului de instrucție, unde este definită ca o știință „a stărilor de fapt în procesul penal”.
Criminalistica este o știință al cărei obiect constă în elaborarea metodelor și procedeelor
tehnico - științifice și tactice de descoperire, ridicare, fixare și examinare a urmelor infracțiunii,
precum și de descoperire și identificare a autorilor. Ea are, de asemenea, ca obiect și elaborarea
unor măsuri de prevenire a infracțiunilor.
Abordarea modalităților de identificare a persoanelor, dar și a cadavrelor, poate conduce
la întrebarea dacă imaginea făptuitorului – așa cum a fost reținută de către un martor ocular sau
de victimă, fotografia unei persoane, ori un craniu, vocea, scrisul chiar, pot constitui, prin ele
însele, urme ale infracțiunii, după cum sunt urmele de mâni, de picioare, de dinți.
Metode de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare, după voce, precum
și prin alte procedee criminalistice vin să se adauge posibilităților de identificare a omului pe
baza urmelor lăsate de acesta în câmpul infracțional.
În anumite lucrări de specialitate, tratarea problematicii examinării urmelor aparținând
omului, fie că privește descoperirea lor la fața locului, fie expertiza acestora, include și scrisul,
vocea sau vorbirea. În alte lucrări, se are în vedere caracterul distinct, de sine stătător, al acestor
modalități de identificare, o parte din ele fiind analizate separat, cum este cazul identificării
3
persoanei după semnalmentele exterioare și, îndeosebi, identificarea după scris, examinată în
cadrul expertizei grafice a cercetării criminalistice a înscrisurilor.
Identificarea prin descriere și recunoaștere se realizează prin activități de tactică
criminalistică – ascultări, confruntări, reconstituiri, iar rezultatul acesteia se consemnează în
declarații, procese-verbale, pe suport audio-video, planșe fotografice.

Capitolul 1 – Aspecte introductive

4
 Nu există o justificare a apropierii (altfel decât una paradoxală) dintre violență și
creativitatea descoperirii sale. Violența include nestăpânire, impulsivitate, putere, forță și
brutalitate. În opoziție cu violența se află armonia afectivă. Creativitatea descoperirii violenței
include energie vitală și elan, capacitatea de a inventa și de a descoperi, forța de a evidenția
particularitățile realului. Atât violența, cât și creativitatea descoperirii sale sunt două forțe care
aparțin omului, care, prin esența sa este o ființă socială.
Omul este un produs al împrejurărilor sociale și, totodată, este capabil să influențeze și
să determine împrejurările. Acesta nu poate viețui singur, izolat de restul oamenilor. În
permanență, el se raportează la alți indivizi, acționează cu ajutorul acestora și leagă relații cu
cei ce-l înconjoară. Ar fi greu să concepem existența umană fără relații sociale, însă relațiile
acestea sunt diverse, multiple și acționează în diferite planuri. Acestea pornesc de la o relație
de simpatie între doi indivizi, de la relația de vecinătate sau de rudenie, până la relații tensionate
între indivizi ori la acțiuni îndreptate împotriva vieții unui individ, într-un variat cadru de acțiuni
sociale ce se înfăptuiesc prin interacțiunile interpersonale.
De-a lungul vremii, oamenii au avut o preocupare deosebită pentru studierea
comportamentului propriu și al celorlalți, încercând astfel să creeze reguli și norme de
conviețuire și comportare socială, în dorința de a îmbunătăți tipul de relație dintre ei. Toate
regulile și normele impuse de nevoile socio-umane prevedeau ca cei ce nu le respectau să fie
sancționați și pedepsiți.
De-a lungul timpului, apărarea individului și a dreptului la viață al acestuia a reprezentat
o trăsătură comună, indiferent de rânduirea socială.
Cel mai natural drept al omului este dreptul la viață, acesta fiind impus de norme și
reguli în sistemul juridic al vremii, fiind consacrat în primele declarații de drepturi și
constituții.1
Dreptul nu îl studiază pe om în integritatea sa, ci doar pe cel ce este parte integrantă a
relațiilor sociale și a acelor raporturi sociale care constituie obiect de reglementare juridică.
Din acest motiv, prevenirea infracțiunilor este extrem de importantă, de aceea se impune a i se
conferi un caracter permanent, eficient și organizat.
Pentru a preveni infracțiunile de ucidere și altele fapte antisociale trebuie elaborate pe
baze științifice metode de muncă noi și eficiente. Această prevenire presupune ca fenomenul
infracțional să fie cunoscut în mod științific, prin studierea criminologică a faptelor și a
cauzelor ce le-au declanșat, scopul fiind cel de a găsi mijloace și căi științifice eficiente pentru
a acționa împotriva criminalității.

1 Bercheşan V., Ruiu M. – „Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti, 2004
5
 Bazele criminalității au fost puse de către englezul Sir Francis și francezul Alfonso
Bertillon, iar cu un secol în urmă, înțeleptul magistrat și pedagog austriac Hans Gross a adăugat
informații asupra criminalității.
Sub aspect istoric, Profesorul Keith Simpson (Londra) a distins trei etape în evoluția
preocupărilor ce a culminat în prezent cu știința criminalității:
– epoca medico-legală, care datează de două-trei secole;
– epoca criminologică, inaugurată de către Lombroso în lucrările sale (1891);
– epoca științifică, care a fost fundamentală și dezvoltată în ultimii 50 de ani.
Cu toate că nu s-a gândit nimeni să conteste paternitatea descoperirilor geniale ale lui
Bertillon, au existat situații ce l-au precedat în multe inovații ale sale. După cum a arătat și
profesorul Edmond Locard în lucrarea „Criminologia”, semnalmentul s-a practicat ca metodă
de identificare din cele mai vechi timpuri, aflându-se chiar și în prezent în activitate, într-o
formă mai detaliată. În 1923, a fost descoperit un raport al proconsulului Publius Lentulus (în
colecția Vaticanului), ce descrie un personaj agitator al maselor, turbulent, numit Hristos. În
urma campaniei din 1812, când a fost înfrânt, soldații ruși au primit o descriere a lui Napoleon
pentru a-l putea depista și închide în închisoare.
La jumătatea anului 1884 Bertillon a fost preocupat de anumite carențe cu privire la
sistemul său antropometric de identificare și astfel, a combinat semnalmentul antropometric cu
cel descriptiv, aducând, poate, cea mai genială contribuție. Profesorii Mina Minovici și
Alexandre Lacassagne au acordat o mare atenție tatuajului în realizarea portretului discutat,
primul publicând un studiu complex asupra acestora. Incontestabil, Bertillon a fost primul care
și-a dat seama cât de importante sunt tatuajele și semnele particulare, descoperirile sale fiind
valabile și-n prezent.2
Odată ce tehnica de combatere a criminalității a evoluat, au luat naștere metode tehnice
îmbunătățite și ușor de folosit chiar și de cei ce nu au cunoștințe de specialitate: în anul 1952
fotorobotul, pe care și l-a imaginat Pierre Chabot, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial,
identi - kit - ul de către șeriful Mc Donald (Los Angeles). 3
În România, Criminalistica a luat ființă la finele secolului XIX, datorită preocupărilor
oamenilor de știință, țara noastră fiind situată pe primele locuri din Europa în domeniul acesta.
Mina Minovici a avut un aport substanțial la identificarea indivizilor după oase și craniu,
în anul 1904 fiind elaborat primul tratat de Medicină legală, în care au fost promovate și
elemente de criminalistică.

2 Mina Minovici – „Tratat complet de medicină legală”, București, 1930

3 Golunski S.A. – „Criminalistica”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961
6
 Mihail Kernbach și Henri Stahl au realizat studii asupra posibilităților de perfecționare
a falsului în înscrisuri și a expertizei grafice, iar în ceea ce privește balistica judiciară,
dactiloscopia și traseologia, dr. Constantin Țurai a făcut cercetări și a publicat în anul 1937
lucrarea „Elemente de poliție tehnică”.

1.1 – Identificarea criminalistică pe baza semnelor exterioare – fundament

științific
Fenomenul științific al identificării pe baza semnalmentelor exterioare este bazat de
stabilitatea relativă și individualitatea caracteristicelor somatice ale fiecărei persoane adulte.
Pentru ca un individ să fie deosebit de altul, sub raport criminalistic, și deci identificat, trebuie
ca descrierea caracteristicilor lui anatomice să fie făcută pe baza unor metode științifice,
folosindu-se o terminologie corespunzătoare și criterii precise în ceea ce privește aprecierea
dimensiunilor.
Metoda portretului vorbit - descrierea semnalmentelor – se bazează pe caracteristicile
întregului trup, punându-se accent pe trăsăturile definitorii anatomice ale feței (gură, nas, buze,
obraz, sprâncene, ochi bărbie), toate elementele apreciindu-se în raport alte elemente anatomice
care constituie ansamblul descris. 4

Calitatea descrierii poate să difere în funcție de cel ce o realizează și astfel pot apărea
erori în funcție de percepție, de diverse împrejurări obiective sau subiective .Utilajul tehnic
auxiliar menit acestui scop poate să-i ajute pe cei ce efectuează relatarea, portretul robot
computerizat fiind în prezent cea mai modernă metodă pentru a alcătui portretul unui individ.
Referitor la identificarea cadavrelor necunoscute, tehnicele de identificare sunt mai greu
de aplicat din cauza transformărilor firești ale trupului uman, în urma unor fenomene
cadaverice ori cauza unor factori care acționează în mod distructiv: catastrofe, accidente,
intervenția criminalului pentru a face victima de nerecunoscut, procesul de putrefacție.
Aici este necesară colaborarea între Criminalistică și Medicina legală: se reconstituie
fizionomia craniului, se identifică după rămășițele oaselor, sistemul dentar, lucrările
stomatologice.

4 Mina Minovici – „Tratat complet de medicină legală, vol. II”, Bucureşti, 1930
7
 La indivizii ce au fost în cartoteca poliției, un procedeu științific larg experimentat este
cel de a face identificarea în funcție de amprentele papilare. Indiferent dacă acestea au fost
alterate ori au fost aproape distruse, există metode ce fac posibilă amprentarea.
Raportat la baza științifică a acestei metode, principalul motiv ce a condus la utilizarea
desenelor papilare pentru a identifica persoanele este că nu doar desenul papilar integral, ci și
porii și crestele papilare prezintă elemente caracteristice și puncte specifice prin care indivizii
se diferențiază unii da alții. Desenele papilare se diferențiază între ele atât prin formă, cât și prin
detalii caracteristice, ce sunt foarte diverse, făcând imposibilă întâlnirea a două amprente
identice.5

1.2 – Tactica realizării prezentării pentru recunoaștere

În principiu, prezentarea spre recunoaștere constă în a înfățișa victimei, martorului,
învinuitului sau bănuitului, persoanele sau obiectele care au legătură cu infracțiunea comisă,
cu scopul de a stabili dacă acestea sunt aceleași cu cele care au fost anterior concepute, direct
ori indirect, în împrejurări care au legătură cu activitatea ilegală a celui ce a înfăptuit-o ori a
altor indivizi implicați.

Dumitrescu, E. Gacea – „Elemente de antropologie judiciară”, Editura Ministerului de Interne, București,

5 C.

1993
8
 Prezentarea spre recunoaștere, cu formă de identificare criminalistică, reprezintă o
modalitate foarte eficientă de a identifica cadavrele necunoscute, de a stabili apartenența
bunurilor ilegal sustrase, a uneltelor și armelor utilizate la săvârșirea infracțiunii și a altor
obiecte referitoare la latura obiectivă a acestora.

1.2.1 – Recunoașterea de persoane

Prezentarea spre recunoaștere constituie o activitate practică menită să identifice
persoane, obiecte sau cadavre, de către personal ce le-au perceput în împrejurări ce au fost
determinate de comitere a unei infracțiuni ori a unui fapt juridic ce are implicații penale. Cu
toate că nu este inclusă în mijloacele de probă din cadrul art. 64 Cod de procedură Penală,
recunoașterea prin procedeul acesta tactic constituie o modalitate de ascultare a indivizilor, un
proces memorial de identificare a unor persoane ori a unor lucruri cunoscute, percepute anterior.
La fel ca celelalte acte de urmărire, prezentarea spre recunoaștere presupune o pregătire
atentă și detailată care să asigure succesul acestui procedeu tactic.
Se studiază materialul cauzei pentru a fi prescris stabilit obiectul prezentării spre
recunoaștere și pentru a fi aleși subiecții procesuali, adică cei ce au perceput direct individul
care urmează a fi identificat.6
Este necesar să existe o ascultare a individului care face identificarea pentru a i se evalua
realele sale posibilități de percepție, fixare și redare, caracteristicile sale psihice, factorii ce ar
fi putut să influențeze procesul de percepție senzorială și volumul de date pe care acesta le-a
perceput. Prezentarea pentru recunoaștere trebuie efectuată urgent pentru a se evita ștergerea
din memorie a unor semnalmente ori influențarea din partea indivizilor care doresc să nu fie
identificați.

6 Aioniţoaie C. şi colaboratorii – „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpaţi, Bucureşti, 1992

9
 Pentru o recunoaștere obiectivă și exactă trebuie ca aceasta să fie organizată în condiții
cât mai apropiate de momentul în care martorul observă persoana. Alături de cel ce realizează
identificarea, la prezentare participă martorii asistenții, dar și grupul de trei-patru membri în
care va fi inclus cel ce va fi identificat. Dacă cel care realizează procedura de recunoaștere
este și martor, va fi aplicat art. 85 C. Prin prezență, cu ocazia ascultării prealabile, și i se va cere
să depună jurământul și să zică adevărul. Dacă martorul recunoaște individul prezentat, acesta
trebuie să prezinte elementele ce l-au ajutat la identificare, toate aspectele acestea fiind
menționate în procesul verbal.

1.2.2 – Recunoașterea cadavrelor

Recunoașterea cadavrelor este o activitate ce se întâlnește atât în ipoteza cercetării unor
fapte ce le prevede legea penală, cât și de împrejurări precum catastrofe naturale, accidente,
sinucideri.
Ca regulă tactică, cadavrul trebuie prezentat spre recunoaștere izolat de alte cadavre și
la lumină naturală suficientă. Persoanele care privesc cadavrul pot cere să-i fie schimbată
poziția acestuia pentru a fi cercetat mai minuțios, indicat fiind faptul de a fi prezentat în aceleași
haine ce le purta în momentul descoperirii. Dacă faptul acesta nu este posibil din anumite
motive, este recomandat să fie prezentate mai întâi hainele, iar mai apoi cadavrul.
Cadavrul ce trebuie prezentat pentru a fi identificat trebuie ferit de descompunere prin
conservarea sa la o temperatură scăzută. Dacă fața este desfigurată sau descompusă, este foarte
dificil de identificat și astfel, se recurge la așa-numită toaletă a cadavrului. La recunoaștere,
trebuie să se aibă în vedere că în cazul în care cadavrul este găsit într-un loc umed sau uscat,
părul poate să-și schimbe culoarea din timpul vieții: părul ce are culoare deschisă se închide în
nuanțe diferite, iar cel de culoare închisă devine galben - roșcat ori cenușiu. În mod obligatoriu,
cadavrul trebuie fotografiat înainte și ulterior toaletei, apoi sunt prezentate fotografiile, cât și
cadavrul pentru identificare.7
La recunoaștere se ține cont de tensiunea psihică apărută la vederea individului decedat,
având în vedere că poate fi un prieten apropiat sau o rudă.
Recunoașterea cadavrului poate să aibă și un rol tactic în desfășurarea activității
organelor de cercetare penală, atunci când cadavrul este prezentat inculpatului sau învinuitului,
căruia i se poate modifica poziția față de învinuire sub impresia pe care i-o produce vederea
victimei.

7 Stancu E. – „Criminalistică - vol. II” , Editura Universitară, Bucureşti, 1993

10
 Atunci când se interpretează rezultatele recunoașterii, se va ține cont și de cauzele de
natură psihică, subiectivă ce poate duce la false identificări din cauza imposibilității identificării
în spațiu și în timp a unor obiecte sau persoane, dar care prezintă trăsături similare, care îi sunt
familiare celui chemat să facă recunoașterea.

1.2.3 – Expertiza medico-legală și criminalistică

Examinarea medico-legală a cadavrului, inclusiv autopsia, trebuie realizată cu organul
de urmărire penală de față, dându-i acestuia posibilitatea de a cunoaște rezultatele obținute și
de a rezolva problemele care apar ulterior. Este recomandat ca autopsia să se efectueze de către
același medic legist care a participat la prima examinare a cadavrului.
Autopsia medico-legală se efectuează pe baza unei rezoluții motivate și i se cere unui
organ competent să o realezeze. În temeiul rezoluției motivate este întocmită adresa către
serviciului medico-legal, prin care se solicită înfăptuirea autopsiei și în care sunt formulate
întrebările la care medicul legist trebuie să răspundă: natura morții, cauza medicală, dar și cea
medico-legală a acestuia etc.
Examenul la fața locului se efectuează împreună cu organele judiciare, datele obținute
se consemnează în procesul-verbal de cercetare de la fața locului.
Atunci când este vorba despre o moarte suspectă sau violentă, este obligatorie autopsia.
Obiectele corp-delict trebuie ridicate folosind mănuși (pentru a nu crea noi urme),
ambalate în cutii ori saci, etichetate și expediate în laboratorul de specialitate (pentru a cerceta
urmele de sânge, seminale, amprente, păr, salivă etc.). Organul de anchetă elaborează ordonanța
de expertiză și trebuie să răspundă de trimiterea probelor în laborator.
Trebuie să se facă diferența dintre constatarea medico-legală și expertiză: actele
procedurale din prima categorie sunt făcute de urgență (într-un moment apropiat comiterii
infracțiunii) în faza de urmărire penală și în ceea ce privește constatarea, specialiștii cercetează
mai puțin aprofundat situația, în timp ce la expertiză investigarea este una exhaustivă.8
Din punct de vedere procedural, organul de urmărire penală dispune constatările
medico-legale prin rezoluție. Conform art. 114 alin. 2, Cod de procedură penală, examinarea cu
privire la constatarea cauzelor morții se efectuează numai cu acordul procurorului. Potrivit art.
115, Cod de procedură penală, organul de urmărire penală ori instanța de judecată (din oficiu
ori la cererea uneia dintre părți) putea să dispună să fie efectuată o expertiză.

8 Văduva N. – „Criminalistica”, Editura Universitaria, Craiova, 2004.

11
 Organul de urmărire penală ori instanța de judecată îl numește pe expert și în momentul
în care expertiza este efectuată de serviciu medico-legal, instanța sau organul de urmărire se
adresează acestuia pentru a efectua expertiza (art. 119, C. pr. pen.).
Expertizele criminalistice principale dispuse în infracțiunile de ucidere cu cadavru
necunoscut vizează aspectele următoare: urme digitale, plantare și palmare, urmele ale
mijloacelor de transport sau de încălțăminte, urme ale instrumentelor de lovire/tăiere,
identificarea antropologică a indivizilor, identificarea unor indivizi după semnalmente,
identificarea indivizilor după vorbire și voce, stabilirea aparenței a mai multor substanțe,
metale, soluri, alte urme materiali etc.

1.3 – Întocmirea unor acte de urmărire penală și cercetare în cazurile de dispariție

Pe parcursul instrumentării cauzelor penale, pentru a identifica diferitele împrejurări
legale față de faptă trebuie ascultați unii indivizi în calitate de suspecţi, martori, persoane
vătămate, inculpați, între declarațiile cărora apar contraziceri privind una și aceeași faptă
(împrejurare de fapt).
Organul de anchetă, trebuie să utilizeze totalitatea posibilităților legale de care dispun
pentru a înlătura aceste contraziceri și confruntarea, conform art. 87-88, C.p.). Procedeul acesta
tactic este întrebuințat de către organul de anchetă, în special în cazul omorurilor în participație.
De regulă, confruntarea se realizează simultan între doi indivizi, un număr mai mare nefiind
recomandabil pentru că s-ar putea reduce posibilitatea de a clarifica problemele în cazul
contrazicerilor, iar activitate ar fi îngreunată.9
În desfășurarea confruntării se va urmări cu atenție reacția celor confruntați, ce pot oferi
indicii privind poziția lor față de aspectele ce trebuie clarificate, inclusiv cu sinceritatea
acestora. În fine, indivizii confruntați sunt întrebați dacă mai au de făcut o declarație și i se
atrage atenția martorului că trebuie neapărat să spună adevărul, altminteri, va comite
infracțiunea de mărturie mincinoasă, potrivit art. 200 C. pen.
Adesea, contrazicerile dintre declarațiile indivizilor ascultați pot fi înlăturate prin
realizare de reconstituiri, ascultare de martori, percheziții etc.
Cu autorizația procurorului, organul de urmărire penală poate să facă percheziții la
domiciliu.
Conform art. 100, Cod de procedură penală, când individul căruia i s-a cerut să predea
vreun bun sau un înscris ce are legătură cu rezolvarea cauzei, neagă deținerea sau existența lor,
instanța de judecată sau organul de urmărire penală să dispună înfăptuirea unei percheziții.

9 Aioniţoaie C. şi colaboratorii – „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpaţi, Bucureşti, 1992

12
 De regulă, odată cu acest act procedural sunt descoperite categoriile următoare de
obiecte: instrumente care au fost comisă crima și cele cu care cadavrul a fost dezmembrat,
lucruri care au pe ele urmele comiterii infracțiunii sau care sunt o dovadă a faptului că suspectul
a fost prezent la locul săvârșirii crimei, lucruri sustrase de la victimă, diferite obiecte și acte
care pot oferi informații cu privire la făptuitor și motivele crimei, bani ori alte bunuri valoroase
etc.
Adesea, scopul percheziției la domiciliul victimei este de a clarifica unele aspecte
importante ori împrejurări ale cauzei cercetate prin indiciile și urmele ce se pot descoperi cu
această ocazie.10
Așadar, imediat după identificarea victimei, este necesar ca locuința acesteia să fie
minuțios percheziționată. Se impune o percheziție la domiciliu victimei și dacă organul de
urmărire penală este înștiințat despre dispariția unor indivizi și există presupuneri că uciderea
este cauza dispariției.
Reconstituirea presupune a reproduce artificial anumite fapte și secvențe ale acestora,
cu scopul de a verifica anumite împrejurări în care omorul a fost săvârșit. În practica judiciară,
au lămurit probleme și versiuni ce nu se bănuiau sau erau considerate imposibile.
Conform art. 130 Cod de procedură penală, instanța de judecată ori organul de urmărire
penală dacă consideră necesar pentru a verifica unele date poate să „procedeze la reconstituirea
la fața locului”. Expertul criminalist are un rol important în a efectua reconstituirea infracțiunii
de ucidere (participarea sa la activitățile acestea este solicitată de către un procuror). Prin
reconstituire, probele îndoielnice ori simple indicii se pot reține ca probe serioase ori se pot
înlătura, fiind considerate lipsite de valoare. Conform prevederilor art. 63 Cod procedură
penală, atât reconstituirii, cât și celorlalte mijloace nu pot fi considerate ca având o valoare
probantă însemnată; concluziile care rezultă din menționarea și verificarea elementelor de fapt,
urmează a fi apreciate în raport cu alte probe administrate în cauză.
Indiferent de ceea ce conțin declarațiile martorilor, inculpaților sau învinuiților, Codul
de procedură penală, nu conferă acestor mijloace de probă o forță probantă deosebită și arată
că declarațiile acestea pot servi la descoperirea adevărului doar dacă sunt coroborate cu
împrejurări sau fapte care sunt rezultatul ansamblului de probe existente în cauză (art. 69).
Oferind expresiei principiului liberei aprecieri a probelor, legislația noastră procesuală
manifestă rezerve cu privire la forța probantă a declarațiilor inculpatului sau învinuitului, pentru
că rezultatele cercetătorilor din cadrul psihologiei judiciare dovedesc că nu ar trebui să-i fie

10 Pletea C. – „Criminalistică. Elemente de anchetă penală”, Editura Little Star, Bucureşti, 2003
13
acordate prea mute cerințe acestui mijloc de probă, pentru că, voluntar sau involuntar,
inculpatul sau învinuitul denaturează declarația.
Trebuie să se menționeze ca aspect procedural, necesitatea de a fi efectuată o expertiză
psihiatrică a inculpatului sau suspectului în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, dar și
atunci când există dubii referitoare la starea sa psihică (art. 117, C. pr. pen.).
Sarcina fundamentală a expertizei medico-legale psihiatrice este să aprecieze dacă fapta
comisă este urmarea unei alterări psihice și totodată se pronunță cu privire la potențialul
infractogen a celui examinat.
Expertiza acestora este executată de către o comisie instituită în acest scop, alcătuită din
doi medici cu specialitatea de psihiatrie și un medic legist. În cazul în care sunt examinați
indivizii cu tulburări care prezintă stare de pericol, vor fi propuse în concluziile raportului de
expertiză și măsurile care trebuie luate conform dispozițiilor legale (art. 112-114 Cod de
procedură penală).

14
 Capitolul 2 – Identificarea persoanelor

Din cele mai îndepărtate vremuri s-a impus diferențierea oamenilor între ei, în scopul
acesta utilizându-se elemente de individualizare ca aspectul feței, existența anumitor obiceiuri
sau ticuri, a unor malformații congenitale ori accidentale, corpolența.
Diferențele dintre aspectele exterioare ale indivizilor au fost utilizate în timp și de
organele juridice ale statelor, cu scopul de a identifica infractorii. Printre principalele preocupări
ale organelor juridice au fost și cele care se referă la identificarea indivizilor în virtutea
trăsăturilor exterioare specifice fiecărei persoane, dar și la crearea unui sistem de înregistrare și
evidență a indivizilor care încălcau normele juridice.
Astfel, a apărut și a fost inclus în cadrul terminologiei juridice noțiunea de
„semnalmente”.
Descrierea semnalmentelor exterioare ale unui individ cu scopul de a recunoaște și a
identifica trebuie realizată clar și sistematic, utilizându-se o terminologie special elaborată,
precisă și unitară, pentru a elimina confuziile și greșelile care pot apărea. Aceasta se realizează
prin intermediul metodei portretului vorbit ce constituie un sistem științific de descriere și
comparare a semnalmentelor unui individ ori ale unui cadavru.
Leonardo da Vinci a pus bazele portretului vorbit în secolul al XV-lea, considerând
organele corpului uman ca fiind concave, conexe și drepte. Acesta a arătat că tehnica descrierii
portretului vorbit presupune „maniera de a reține și a reproduce profilul unei figuri umane după
ce a fost văzută o singură dată”.
În anul 1779, Alphonse Bertillon a introdus tehnica identificării persoanelor după
semnalmente în practica organelor de poliție, cu scopul de a recunoaște recidiviștii, măsurând
elemente invariabile ale corpului și scheletului uman, astfel creând antropometria.
Acest sistem al lui A. Bertillon a fost oficializat în 1888, în Franța, iar România s-a
situat printre primele țări din Europa care au introdus metoda aceasta; în anul 1882, la București,
profesorul dr. Mina Minovici a înființat un serviciu de antropometrie.
Chiar și în zilele noastre este aplicată în România această metodă de identificare,
rezultatele obținute fiind destul de bune, de-a lungul timpului, poliția a utilizat diferite procedee,
cu scopul de a însuși și memora semnalmentele infractorilor.
Baza științifică a identificării după semnalmente exterioare este constituit de relativa
stabilitate și individualitatea caracteristicilor somatice ale fiecărei persoane adulte.
Descrierea semnalmentelor exterioare este aplicată în urmărirea infractorilor ce se
ascund, în identificarea acestora prin intermediul martorilor oculari, în identificarea indivizilor
dispăruți și a cadavrelor necunoscute.
15
 Pentru a putea compara între ele semnalmentele persoanelor, descrierea lor trebuie
realizată pe baza unor metode științifice, utilizând o anumită terminologie, anumite criterii de
a aprecia dimensiunile și diferitele semnalmente, fără metoda aceasta neputându-se organiza
forme de evidență.
Spre deosebire de fotografia semnalmentelor, metodele stabilite pentru identificarea
semnalmentelor au avantajul de a schematiza trăsăturile feței, prestându-se mai ușor la o
clasificare a semnalmentelor ori transmiterea acestora la distanță.
În identificarea criminalistică (parte integrantă a identificării judiciare) principalul
conținut al examinării este constituit de evidențierea și aprecierea asemănărilor, un număr
suficient de caracteristici individuale asemănătoare ducând la identificarea obiectului care a
lăsat urme și totodată la desființarea caracteristicilor similare de cele ale altor obiecte.

Analiza procesului de formare a marturiei

Intervine personalitatea martorului care:

-- filtrează
-- distorsionează
informaţiile provenite din
eveniment

Reactualizarea – un
Memoria episodică– un rol important în procesul
de formare a mărturiei. Aici informaţiile sunt proces activ în care
informaţiile memorate
reţinute prin asocieri cu contextul
sunt supuse unor
spaţio-temporal
în care a avut loc evenimentul judiciar. modificări, restructurări,
Cunoştinţele sunt organizate cronologic fiind determinate de o serie de
factori ce ţin de
asociate cu reacţii emoţionale care determină
personalitate, interese,
fie o bună retenţie, fie o inhibare ce denaturează
stare emoţională etc.
reactualizarea
Fidelitatea imaginii
reproduse din memorie
Memoriile senzoriale este condiţionată atât
prelungesc durata de fidelitatea perceperii
reprezentării senzoriale a memorării, cât şi a
câteva sutimi de sec. capacităţii de
verbalizare, de exprimare
şi transmitere a
informaţiilor. Apar
denaturări : prin adiţie,
prin omisiune, prin
substituire şi prin
transformare.

Specificul identificării criminalistice provine din împrejurarea că cercetarea are un

caracter retrospectiv întotdeauna, efectuându-se în urma săvârșirii faptei. Evenimentul trecut
poate fi reconstituit prin descifrare și interpretare a aspectelor informative din reflectările sale.
În practica judiciară, identificării criminalistice îi mai este atribuit și un alt înțeles, cel
de individualizare a unui individ.
Identificarea criminalistică se efectuează treptat, de la general, la particular. Trăsăturile
definitorii ale ființelor, obiectelor, sunt alese prin determinarea modelului, tipului, speciei,
genului, grupei, subgrupei, ajungându-se astfel la individualizare. Procesul de identificare
16
presupune două etape: determinarea apartenenței genetice și identificarea individuală. Acestea
fac parte din procesul unic de identificare criminalistică, prima fiind premisa logică a celei de-
a doua. Uneori, din cauza anumitor factori, victimele nu pot fi recunoscute, de aceea se recurge
la folosirea unor metode de identificare criminalistică precum reconstituirea fizionomiei după
resturile osoase, după craniu, după sistemul dentar.
Portretul vorbit constituie o metodă frecvent aplicată care ajută la identificarea
persoanelor, prin intermediul unei descrieri a semnalmentelor exterioare ale acestora de către
o persoană diferită.
Metodele tehnice de identificare - portretul robot computerizat, photo-identi-kit-ul, sunt
frecvent utilizate în practica organelor de cercetare penală, obținându-se mari reușite de multe
ori.

2.1 – Identificarea persoanelor pe baza metodei portretului vorbit

Identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit se sprijină pe principiile
identificării criminalistice, care la rândul lor, se bazează pe teza materialismului didactic,
conform căreia totalitatea obiectelor lumii materiale sunt individuale, însușirile lor
nerepetându-se .
Toate ființele au individualitate obiectivă, certă, invariabilă, durabilă și ușor de
recunoscut. „Nimic nu variază mai mult de la un individ la altul, decât culorile, formele și
mărimile aparente ale fizionomiei”.
Este important de reținut faptul că omul este într-o permanentă și continuă transformare,
trăsăturile sale corespunzătoare suferind schimbări. Astfel, apar modificări lente, ce au loc după
stabilirea maturității fizice și privesc îndeosebi forma detenției, a feței, a corpului.
De asemenea, trăsăturile corpului pot să sufere și modificări rapide, pe care omul le
condiționează: schimbarea culorii părului, dezvoltarea corpolenței, portul mustății, al bărbii etc.
Bolile ori traumatismele pe care le suferă corpul uman, sau anumite intervenții chirurgicale, pot
să genereze modificări care constituie semne particulare ale respectivei persoane. Și vârsta
produce modificări asupra anumitor părți ale corpului, mai puțin asupra celor ce au o structură
cartilaginoasă ori osoasă.11
Descrierea științifică a semnalmentelor individului se bazează pe anumite principii,
criterii, cele mai importante fiind acestea:
1. în descrierea trăsăturilor fizice ale individului se urmăresc caracteristicile întregului corp
(umeri, cap, mâini, trunchi și picioare, elemente definitorii ale feței);

11 Suciu C. – „Criminalistica”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

17
2. înfățișarea individului se descrie sub două aspecte: semnalmente funcționale (dinamice) și
semnalmente anatomice (statice); semnalmentele anatomice fac referire la variațiile
morfologice ale corpului, feței, capului și ale elementelor de componente, iar semnalmentele
funcționale se referă la caracteristicile de mișcare și de poziție ale corpului;
3. referitor la semnalmente, vor fi individualizate caracteristicile cu privire la variațiile
morfologice ereditare sau rezultate din unele fenomene patologice; este vorba de deformarea și
rănirea anumitor organe ale corpului uman, cicatrice, alunițe, negi, care constituie semne
distinctive ale persoanei;
4. observarea unui individ cu scopul de a reține și înregistra semnalmentele se face, de obicei,
din față (plan frontal) și din profil (plan lateral); dacă este posibil, individul poate fi privit și
din spate;
5. pentru identificarea prin intermediul portretului vorbit, după menționarea semnalmentelor
funcționale și anatomice ale indivizilor, vor fi descrise obiectele și îmbrăcămintea acestora;
6. în descrierea semnalmentelor prin metoda portretului vorbit, este important ca terminologia
folosită să fie comună, precisă și unitară:
7. semnalmentele trebuie descrise într-o succesiune logică;
8. atunci când este întocmit portretul vorbit al unui individ, caracterizarea semnalmentelor se
face pe baza mărimii, formei, poziției și a culorii.

18
 Mărimea este redată prin comparația cu mărimea altor părți ale corpului, notându-se cu
„mare ”, „ mediocru” și „mic”, iar în unele cazuri, „ foarte mic” și „foarte mare”.
Forma este dată de conturul liniar exterior al organului care trebuie descris, fiind mai
apoi încadrat într-o figură geometrică cu care se aseamănă (rotund, oval, triunghi, dreptunghi,
romb). Poziția unui detaliu al corpului iman va fi apreciat în raport cu planul vertical ori
orizontal sau după zonele învecinate.
Culoarea va fi menționată pentru detaliile ce au însușirea aceasta: ochii, părul, tenul
ori alte organe (părți de organe).12
Când se apreciază semnalmentele unui individ trebuie să se țină cont de anumiți factori
ce influențează exactitatea observării și reținerea acestora.
Factorii principali ce exercită o astfel de influență sunt următorii:
– locul unde se află respectivul individ;
– distanța de la care este privit;
– durata observării;
– timpul când este executată observarea și factorii care o pot influența: condițiile atmosferice,
ziua, noaptea, vizibilitatea etc.;
– poziția individului observat și îmbrăcămintea sa;
– capacitatea de apreciere și pricepere a persoanelor care face observarea.

2.2 – Relatarea formelor statice

Categoria semnalmentelor anatomice cuprind vârsta și sexul care joacă un rol important
în a recunoaște și identifica persoanele.
Când sunt descrise semnalmentele anatomice ale unui individ, se au în vedere multiple
categorii de elemente:
1. Sexul: există trei modalități pentru aprecierea acestuia:
– observarea directă a individului;
– verificarea sexului la introducerea în arest;
– determinarea medico-legală a sexului.
2. Vârsta (etatea): aprecierea acesteia este făcută cu probabilitate, fiindcă intervin mai mulți
factori precum starea generală, tipul constituțional, condițiile de muncă și de locuit, felul de
alimentație, clima, mediul de viață etc., care are o influență asupra paralelismului ce ar trebui
să existe între vârstă și înfățișarea corespondentă acesteia.

12 Bercheşan V., Ruiu M. – „Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti, 2004
19
 „Se poate spune că omul nu are vârstă din actele de stare civilă, ci pe aceea determinată
de suferințele și bucuriile vieții.”
V. Popov a recomandat mai multe elemente care pot ajuta la deducerea valorii medii
a vârstei: perimetrul toracic, talia, diametrele capului, lungimea trunchiului, circumferința
coapselor și a brațelor, dezvoltarea pilozității, dimensiunile bazinului (la sexul feminin),
modificarea vocii modificarea elasticității pielii (ridurile), pigmentarea regiunii peri
mamelonare (la femei), starea și modificarea detenției, dezvoltarea scheletului, gradul de
pigmentației a organelor genitale externe, dezvoltarea stratului adipos (grăsos). Estimarea
acestor elemente se face corespunzător fiecăruia, ori prin utilizarea unor aparate și sisteme de
măsurat, ori prin simpla apreciere. 13
Detenția este cel mai stabil element, care oferă criterii însemnate pentru a determina
vârsta.
Înălțimea (statura): pentru a indica înălțimea este folosită precizarea valorii în cm atunci
când se stabilesc semnalmentele, având cadavrul în față. Altminteri, vor fi folosiți termenii:
foarte mic, mic, mijlociu, înalt, foarte înalt.
Aprecierea înălțimii se face și în funcție de înălțimea căciulilor, pălăriilor, coafurilor și
a încălțămintei folosite, pentru a putea fi scăzute din înălțimea aparentă a indivizilor cărora le
sunt redate semnalmentele.
Constituția corpului este determinată de dezvoltarea țesutului adipos, a musculaturii și
a scheletului. Constituția unui individ se face în trei gradații: indivizi grași, atletici și slabi. La
atletici, dezvoltarea țesutului adipos, a musculaturii și a scheletului este normală, robustă, slabii
sunt doar „piele și os”, în timp ce grașii se remarcă printr-o dezvoltare exagerată a țesutului
adipos (obezitate).

13 Stancu E. – „Tratat de criminalistică, ediţia a II-a revăzută şi adăugită”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002
20
 Conturul corpului (spinării) este determinat de forma coloanei vertebrale; acesta poate
fi încovoiat, drept, piept proeminent ori cocoșat.
Umerii sunt descriși în funcție de lățime și înclinație. Din punctul de vedere al lățimii,
umerii sunt lați, mijlocii și înguști, iar după înclinație pot fi drepți, ridicați ori coborâți.
Membrele se descriu după lungimea și grosimea lor, iar la mâini sunt descrise și
degetele. Referitor la alcătuire, membrele superioare și inferioare au trăsături comune. Toate
membrele sunt legate de corp printr-o centură osoasă (umăr, respectiv șold) și ulterior se
continuă cu fragmentele libere constituite din trei segmente: braț, antebraț și mână (pentru
membrele superioare) și coapsă, gambă, labă (pentru membrele inferioare).
În ceea ce privește lungimea, membrele sunt scurte, mijlocii și lungi, iar după grosime
sunt subțiri, mijlocii și groase.
Când sunt descrise membrele, picioarele vor primi o atenție deosebită, acestea fiind în
formă de „X ” (medical - genu valgus) sau de „O” (medical - genu valgus) . Totodată, în raport
cu corpul, mâinile pot fi prea scurte sau prea lungi.
În anumite anotimpuri (toamnă, iarnă) trebuie să se țină cont în aprecierea conturului
corpului și de îmbrăcămintea purtată de respectiva persoană, fiindcă poate să marcheze anumite
trăsături definitorii ale corpului.
Capul este examinat după forma liniilor sale de contur, din față și din profil. Aspectul
formei capului diferă în raport cu gradul de dezvoltare și cu formele oaselor care îl constituie.

21
 Figura umană se analizează din față și din profil, ea incluzând zonele feței de la linia de
inserție a părului până la vârful bărbiei (osul montonier).
La figura individului sunt descrise trei zone:
– zona frontală, cuprinsă între linia de inserție a părului și rădăcina nasului;
– zona nazală, cuprinsă între rădăcina nasului și baza sa;
– zona bucală, cuprinsă între baza nasului și vârful bărbiei.
În momentul în care fiecare zonă constituie 1/3 din totalitatea înălțimii, subdiviziunile
sunt de mărime mijlocie. Dacă o subdiviziune depășește valoarea de 1/3, respectiva zonă este
considerată mare, iar dacă o zonă este sub valoarea de 1/3, aceasta este considerată mică.
Părțile care constituie figura umană văzută din profil sunt: fruntea, inserția părului,
rădăcina nasului, arcadele sprâncenelor, conturul nasului, vârful nasului, șanțul naso-labial,
baza inferioară, buza superioară, bărbia și baza acesteia, sprânceana, capătul extern al
sprâncenei, aripile nasului, nara.
Fruntea este mărginită în partea superioară de linia de inserție a părului, iar în cea
inferioară de baza arcadelor.

22
 Forma și conturul ei sunt determinate de înfățișarea osului frontal, care corespunde în
exteriorul frunții, pretinzând interes arcadelor, glabela (zona dintre arcade) și bosele frontale.
Nasul este alcătuit din următoarele elemente : conturul, rădăcina, baza, vârful, aripa,
înălțimea, nara.
Nasul este examinat din față, dar și din profil. Elementele care se au în vedere în
portretul vorbit sunt următoarele: baza nasului (orientare și lățime), linia conturului, rădăcina
nasului, proeminența piramidei nazale, înălțimea nasului, particularități.
Particularitățile nasului pot fi: osul nazal zdrobit, nări depărtate, nas ondulat (neregulat),
vârful nasului deviat spre stânga sau dreapta, vârful în formă de sferă, nas în șa, vârful nasului
turtit, vârful nasului bilobat, culoarea deosebită a acestuia ( vânătă, roșie), nările lipite etc.
Profilul fronto-nazal; examinând conturul figurii de profil, se remarcă două regiuni
expresive în continuarea fizionomiei individului.
Regiunea superioară, formată din linia nasului și a frunții, se numește profil fronto-
nazal, care pornește de la inserția părului și se termină la baza nasului.
Profilul fronto-nazal continuu constituie o linie aproape dreaptă.
Profilul fronto-nazal frânt are aspectul unei linii frânte: în acest caz rădăcina nasului
este foarte puțin vizibilă.14

14 Păşescu Ghe. – „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei”, Editura Naţional, Bucureşti, 2000
23
 Profilul naso-bucal reprezintă regiunea inferioară a profilului feței, constituită din
jumătatea de jos a acesteia și mărginită de structura maxilarelor superior și inferior. Dacă
profilul acesta este osos, dur, cu gura proeminentă, poartă denumirea prognat. Dacă oasele
constituie o linie de profil ștearsă, fără ridicături osoase la nivel de gură și nas, profilul este
denumit ortognat, iar când oasele maxilarului inferior sunt retrase și profilul gurii formează o
linie concavă, este numit retrognat.

24
 Descrierea zonei bucale
Zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii individului. Ea pornește de la șanțul
subnazal (distanța naso-labială) și se termină la vârful bărbiei.
Buzele sunt descrise în funcție de grosime, proeminență și particularitățile lor. După
grosime, buzele sunt subțiri, mijlocii și groase. Proeminența buzelor se poate aprecia la ambele
buze, dar și separat. Particularități ale buzelor: buză de iepure, buză inferioară coborâtă. Bază
superioară ridicată, buza superioară ori inferioară crăpată, ambele buze crăpate.
Gura este apreciată din față, examinându-i-se forma, dimensiunea și particularitățile
sale. Dimensiunea gurii este apreciată ca fiind mică, mijlocie și mare.
Forma gurii este redată de poziția comisurilor (colțul gurii) în raport cu un plan orizontal
care traversează centrul ei. Particularități ale gurii: gură oblică, gură în formă de inimă, gură
mare, cu buze proeminente.15

15 Pletea C. – „Criminalistică. Elemente de anchetă penală”, Editura Little Star, Bucureşti, 2003
25
 Dinții sunt fixați în marginea alveolară a maxilarelor și se disting în: canini, incisivi,
molari și premolari. Dinții pot fi: ieșiți în afară, lați, lipsă, depărtați unul de altul, îmbrăcați,
falși. De obicei se descriu incisivii, distanța dintre ei, forma lor, dacă sunt ieșiți în exterior, felul
în care gingia îmbracă rădăcina. Atunci când sunt examinați incisivii, pot fi observate mai multe
anomalii, unele congenitale: incisivi lați, sudați etc. Mai pot fi întâlnite și anomalii dobândite:
lipsa unuia ori mai multor incisivi, uzură, fractură orizontală, carii etc.
În cazul cadavrelor neidentificate, dentiția în general se examinează amănunțit.
Anumite anomalii pot fi observate și la persoanele vii: dinții foarte rari, absența
congenitală a tuturor dinților, dinți asimetrici, dinți reduși sau exagerați ca mărime, fenomenul
de homodontism (toți dinții au aceeași formă). În general, la dinți, mai pot fi apreciate piatra
existentă, culoarea, lucrări dentare (proteze, plombe).
Bărbia constituie porțiunea cea mai de jos a figurii, conturează fața și îi dă forme
caracteristice. Aceasta este examinată din față și din profil, stabilindu-se înălțimea, înclinația și
particularitățile sale.

26
 Înălțimea bărbiei este stabilă ținând cont de distanța de la linia bucală până la vârful
bărbiei, putând fi mică mijlocie, mare.
Înclinația bărbiei, văzută din profil, poate fi proeminentă, verticală, oblică interior
(retrasă).
Lățimea bărbiei poate fi lată, mijlocie, îngustă (ascuțită). Particularitățile bărbiei sunt:
răsucită, proeminentă, cu gropiță, dublă, alungită, bilaterală.

Marginea inferioară a mandibulei poate fi oblică, intermediară, orizontală.

Ochii se regăsesc în cavitatea orbitală; părțile vizibile ale ochilor sunt următoarele:
– pupila ocupă centrul ochiului şi este un orificiu rotund, de culoare neagră
– irisul – o bandă colorată în jurul pupilei, care dă culoarea ochiului;
– sclerotica sau albul ochiului;
La ochi se examinează mărimea, forma, culoarea, așezarea în orbită, deformațiile.
Forma ochiului variază în funcție de poziția unghiurilor interne și externe. Astfel, ochii
pot fi drepți, atunci când o linie dreaptă și orizontală întretaie mijlocul intern și extern la ambii
ochi, cu comisuri (unghiuri) interne ori externe, coborâte sau ridicate.
Mărimea ochilor este apreciată după lățimea și lungimea lor, ei putând fi mici, mijlocii
și mari.
27
 Așezarea în orbită a globului ochiului se observă din profil și poate fi proeminentă,
înfundată, normală.
Alături de forma și dimensiunea ochilor, trebuie observată și culoarea acestora, situată
pe iris; se pot regăsi ochi negri, albaștri, verzi, cenușii, cearcăne (un ochi de o culoare și celălalt
de alta). De asemenea, ochii pot prezenta anumite deformații: privire sașie, asimetric, unul sau
ambii ochi lipsă, diferite boli etc.
Ochii au și părți auxiliare: pleoapele superioare și sprâncenele. Referitor la gene și
pleoapele inferioare, nu se pot obține prea multe detalii.

Sprâncenele se analizează după amplasarea, direcția, forma, dimensiunea în înălțime și

lungime, nuanța de culoare și particularitățile lor. După amplasare, sprâncenele pot fi apropiate,
reunite, ridicate, depărtate, coborâte, intermediare. Direcția sprâncenelor pot fi astfel apreciate:
oblice exterior, oblice interior, orizontale.

28
 În ceea ce privește forma, se ține cont de lățimea sprâncenelor și lungimea firului de
păr. Astfel, după, lățime, sprâncenele sunt înguste, mijlocii, late, iar după lungime sunt scurte,
lungi, intermediare, pensate.
De obicei, nuanța culorii este similară cu cea a părului de pe cap. Astfel, se întâlnesc
sprâncene negre, albe, blonde, șatene, roșii etc.
Particularități ale sprâncenelor: abundență, lipsă, fire rare, ridicare nervoasă a unor fire
de păr din alcătuirea lor.
Pleoapele se examinează după deschidere, lungime, și eventual, particularități.
Pleoapele scurte nu acoperă întregul ochi atunci când sunt închise, în timp ce pleoapele
superioare pot fi coborâte pe ochi la una dintre margini ( exterioară ori inferioară), dar și la
partea mediană.
Genele pot fi scurte sau lungi, dese sau rare, sau pot să lipsească. Mai pot fi întâlnite și
gene false.
Bărbia și mustața se descriu după mărime, culoare și port. Barba poate fi: mare (când
acaparează toată fața, părul ei fiind lung); bărboși (când acoperă toată fața, însă părul este scurt),
în formă de guler (când continuă de la perciuni și acoperă toată fața până sub bărbie); muscă
(atunci când este un mănunchi de fire sub buza inferioară); cioc (când este mică și acoperă toată
bărbia).
Mustața poate fi: mare cu colțurile drepte, mare cu colțurile ridicate, mare cu colțurile
coborâte, doar pe porțiunea foselor nazale, tăiată mărunt pe buză. În general, nuanța de culori
este similară cu cea a părului de pe cap.
Părul se examinează după caracteristicile sale: dimensiunea, linia de inserție, densitatea,
natura, culoarea, lungimea, portul. De asemenea, și chelia se studiază. Tot la păr se studiază și
favoriții (perciunii), care pot fi scurți, lungi, tăiați drept sau oblic.
Chelia (calviția) este descrisă în raport cu partea capului pe care este situată. Astfel,
chelia este de mai multe tipuri:
– frontală (cuprinde regiunea dinspre frunte a capului);
– temporală (situată pe părțile laterale ale capului);
– frontal-parietală (plasată pe partea superioară a capului);
– occipitală (se găsește spre ceafă);
– totală (efectuează întreaga formă a capului).

29
 Urechea constituie partea principală a figurii în tehnica portretului vorbit, deoarece
prezintă majoritatea calităților de identificare. Urechea are un dublu caracter: este imuabilă ca
formă (de la naștere până la moarte) și variabilă (nu se întâlnesc două urechi similare). 16
Pavilionul extern al urechii este format din mai multe cartilagii de diferite mărimi și
forme.
La ureche mai sunt examinate și dimensiunile, forma generală, depărtarea și
particularitățile pavilionului
În general, forma urechii poate fi rectangulară, triunghiulară, rotundă, ovală.
Înălțimea urechii poate fi mică, mijlocie, mare, iar lățimea urechii – îngustă, mijlocie,
lată.
Depărtarea urechii în raport cu conturul capului poate fi nulă, totală, inferioară,
superioară, normală.

16 Coman L., Constantinescu M. – „Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic de criminalistică, vol. I”,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 1976
30
 2.3 – Prezentarea formelor dinamice
Trăsăturile sau semnalmentele funcționale (dinamice) constituie caracteristicile unui
individ, care apar odată cu executarea diferitelor mișcări: mimica, gesticulația, mersul etc. De
obicei, în viața de zi cu zi oamenii se recunosc după privire, nu după culoarea ochilor, după
mișcarea lor, și nu după forma membrelor, după mimică, nu după conturul feței.
Principalele semnalmente funcționale sunt: atitudinea, expresia fizionomiei, mersul,
gesticulația, vorbirea și vocea, diferite obișnuințe în anumite activități.
Potrivit unor criminaliști, scrisul este și el un semnalment funcțional.
Expresia fizionomiei: printre trăsăturile unui individ cele mai reprezentative sunt
manifestările (expresiile) de comportament precum expresia buzelor, a ochilor, a feței,
mobilitatea corpului, capului, a picioarelor ori a mâinilor.
În mod aparent, expresia feței poate fi enervantă, calmă, supărată, flegmatică, distrată,
confuză, obosită, mirată.
Expresia ochilor poate fi fixă, tristă, mobilă.
Privirea apare ca o realitate imaterială, ca un șir de radiații ce pleacă din ochi. Radiațiile
acestea sunt susceptibile de modalități care sunt „expresiile privirii”, astfel: privire mirată,
tandră, mânioasă, rea, întrebătoare, neîncrezătoare, bănuitoare. De asemenea, există priviri
drepte, fixe, pătrunzătoare, oblice, fugitive, mobile.
Expresia buzelor poate fi cu tremurături, obișnuită, poate fi un aspect de tristețe sau
ironic. Uneori, un individ este caracterizat prin faptul că își mușcă buzele, sau la ele se poate
observa un tic nervos ori un rictus, își strânge sau își smulge dinții.
Atitudinea – se datorează stării de contracție musculară, al cărei efect este o atitudine
rigidă, contractată sau relaxată. Tot ca atitudini se apreciază și poziția mâinilor din timpul
vorbirii, staționării sau mersului, ca: ținerea mâinilor în buzunar, pe șolduri, la spate , la
încheietura hainei.
Gesticulația este apreciată după întinderea și frecvența ei. Aceasta poate fi nulă, rară,
abundentă.
Câteva gesturi sunt: ridicarea frecventă din umeri, clipirea rapidă și deasă a pleoapelor,
mobilitatea sprâncenelor, încruntarea frunții, aranjarea repetată a cravatei/a gulerului,
mobilitatea mărului lui Adam, a comisurilor gurii, frecarea mâinilor, mișcarea capului, a
gâtului, joaca cu degetele, roaderea unghiilor, joaca cu părul, scărpinatul, scobitul în
nas/gură/ureche etc.
Pot fi observate mai multe elemente ale mersului: linia de direcție (ondulată, dreaptă),
unghiul de mers (pozitiv, negativ), lungimea pasului (mică, mijlocie, mare), lățimea pasului
(mică, mijlocie, mare). Ulterior, pot fi definite și caracterizate uniformitatea, simetria laterală
31
și rapiditatea pașilor, poziția capului, atitudinea corpului, mobilitatea, oscilațiile corpului,
atitudinea corpului.

Vocea și vorbirea. Vorbirea poate fi: scurtă și corectă; scurtă și incorectă; în fraze lungi
corecte; în fraze lungi confuze. Totodată, pot fi întâlnite: vorbirea cu erori gramaticale sau cu
utilizarea de cuvinte uzuale ori străine; utilizarea unor dialecte, subdialecte ori graiuri sau
expresii literare.17
Obișnuințe în anumite activități. Anumite obișnuințe ale indivizilor în timpul activității
lor constituie semnalmente funcționale.
Câteva dintre acestea sunt:
– poziția mâinilor în timpul activității profesionale;
– felul de a aprinde chibritul;
– utilizarea într-un mod specific a pipei sau a țigaretelor;
– felul în care este ținută țigara, în gură sau în mână, în timpul fumatului;
– salivație frecventă;
– toaleta aleasă ori îngrijită.
Semnele particulare în sens criminalistic se referă la anumite efecte funcționale și
anatomice care ajută la identificarea unor indivizi. Ele sunt cauzate de malformații congenitale,
diferite acumulări ori deformări cantitative/calitative sau lipsa anumitor organe din corpul
omenesc.
Semnele particulare cel mai des întâlnite sunt:
Cicatricile: etimologia lor variază mult, putând fi de natură:

17 Stancu E. – „Criminalistica - vol. II” , Editura Universitară, Bucureşti, 1993

32
– traumatică – din cauza unor plăgi, ce afectează pielea, acestea pot reprezenta o consecință a
unor accidente chimice, fizice, mecanice.
– chirurgicală – cauzată de intervenții operatorii.
Cicatricea trebuie amplu descrisă, făcându-se referiri la formă, culoare, mărime și
poziția anatomică.
După formă, cicatricile pot fi: stelare, liniare, semiovale, circulare.
După culoare, cicatricile pot fi: roşii, roz, negre, vinete, albicioase ori decolorate.
Culorile acestea pot arăta și momentul aproximativ al creării lor. Spre exemplu, o cicatrice roșie
este nouă/proaspătă, iar una albă/decolorată este veche; celelalte culori sunt intermediare.
În ceea ce privește mărimea, cicatricele pot fi mici, mijlocii, mari.
Culoarea pielii (tenul) constituie (excluzând diferențierea dintre rase) și un semn
particular. Astfel, colorația roșiatică a obrazului, a nasului este caracteristică persoanelor
alcoolice; pielea de culoare galbenă/cenușiu-galbenă este caracteristică persoanelor ce au o
suferință hepato - biliară.
Pe pielea anumitor persoane se poate observa prezența unor negi, pete, alunițe ori a altor
semne din naștere. Când acestea sunt descrise, trebuie să se precizeze forma, locul, mărimea,
poziția și culoare.
Modificări în sistemul funcțional sau al unor organe. Anumite semne particulare sunt
cauzate de modificări apărute în sistemul funcțional al organismului. Astfel, o paralizie facială
poate să determine căderea comisului gurii pe partea afectată; sifilisul terțiar se manifestă
(printre altele) și prin dinți crenelați (zimțați).18
Malformațiile congenitale pot să dea naștere unor semne particulare precum:
– modificări ale coloane vertebrale (concavități sau convexități în plan media sau longitudinal);
– platfus ( picior plat);
– deschiderea naturală a vălului palatin.
Semne particulare pot să existe și la nivelul anumitor organe (părți) ale corpului
omenesc, nefiind de natură patologică, de exemplu: urechi ascuțite în partea superioară,
vizibilitatea gingiilor în timpul râsului sau vorbirii, bărbia dublă ori bilobată.
Semne particulare sunt și încrețiturile feței. Cele vizibile în regiunea frontală se prezintă
sub forme de cute ori onduleuri adânci sau superficiale. Încrețiturile se mai întâlnesc și în:
– regiunea dintre sprâncene;
– regiunea orbitală (sub formă de pungi sau dungi).
Regiunea obrazului:

18 Suciu C. – „Criminalistica”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

33
– regiunea peri bucală;
– regiunea temporală (încrețituri ce poartă denumirea de „laba gâștei”.
Aceste încrețituri se pot corija sau îndepărta prin intervenții chirurgicale plastice.
Anumite semne particulare sunt cauzate de modificările structurale ale unor părți ale
corpului omenesc, ca efect al practicării unor meserii. Astfel:
– parchetarii: bătături la genunchi;
– fierarii: întărirea podului palmei la nivelul bazei degetelor;
– croitorii și frizerii: înțepături și bătături pe degete;
– metalurgiștii și pietrarii: tăieturi foarte mici pe cornee;
– plăpumarii: îngroșarea gleznelor (efect al obiceiului de a sta turcește);
– spălătoresele: retracția pielii podului palmelor;
– muncitorii care manipulează produse chimice (crom, petrol, materii colorate): dermatoze,
eczeme caracteristice, colorarea persistentă a pielii, colorația brumă a unghiilor;
– muncitorii care manipulează substanțe pulverulente, minerale sau minereuri: încrustații cu
praf (de făină, ipsos, cărbune, calcar, argilă, argint, mercur, fier) pe față și pe mâini.
Uneori, infractorii folosesc machierea și deghizarea pentru a îngreuna urmărirea și
identificarea lor. Astfel, ei își pot schimba hainele, pot folosi măști (din pânză, carton sau
materiale sintetice) și își pot schimba aspectul exterior al feței (folosirea de proteze, modificarea
anumitor detalii prin intervenții chirurgical-plastice, vopsirea părului).
Părul poate fi ușor descoperit dacă a fost vopsit sau nu, datorită nuanțelor care-s diferite
în comparație cu părul natural, aspectului natural (cel natural strălucește), culorii originale ce
există la rădăcina firelor de păr ori diferenței de intensitate a culorii în diverse regiuni ale
corpului. 19

Machierea este de obicei descoperită ușor, însă uneori este mai dificil de depistat dacă
este cerută identificarea pe baza unor fotografii, una dintre ele reprezentând aceeași persoană,
însă machiată.
Intervențiile chirurgical-plastice pot îngreuna mult identificarea după semnalmente.
Trebuie urmărite urmele create de intervenția chirurgicală, care se manifestă prin existența unei
cicatrici liniare, cu toate că s-a folosit pentru camuflarea sa un rid ori o cută naturală a pielii. În
astfel de situații, medicii au rol important, deoarece pot stabili existența anumitor intervenții
chirurgical-plastice care au dus la modificarea anumitor detalii caracteristice. Oricum,
cicatricea rezultată dintr-o astfel de intervenție este un semn particular care va scoate în evidență
și va diferenția respectiva persoană, facilitând astfel identificarea sa.

19 Stancu E. – „Tratat de criminalistică”, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008

34
 Pregătirea ascultării martorilor este absolut necesară și trebuie respectată mereu, oricât
de dificilă ar fi cauza. Actele preparatorii presupun examinarea datelor care există la dosar,
stabilirea indivizilor care vor fi ascultați, cunoașterea personalității acestora, relațiile pe care le
pot avea cu subiecții infracțiunii ori cu obiectul identificării, stabilirea momentului, a locului și
a modului de citire, dar și pregătirea acelor materiale care pot fi utilizate de către organul
judiciar cu această ocazie.
Atunci când se stabilesc martorii, se ține cont de persoanele ce au perceput direct faptele
și împrejurările cauzei ori cele ce dețin indirect date, dar din surse apropiate de realitate. După
clarificarea sistemului de relații cu persoanele implicate în comiterea infracțiunii (victimă sau
presupus autor) – dușmănie, prietenie ori diverse interese, se va păși către cunoașterea
personalității martorilor.
Cunoașterea aceasta este necesară pentru eficacitatea ascultării, interesând pregătirea și
ocupația, profilul psihologic față de faptă, dar și față de condițiile în care a perceput aspectele
în legătură cu care este ascultat.
Conform reglementărilor procesului penal, depoziția martorilor este consemnată în
scris, pe formulare tip, după ce individul ascultat a redat liber faptele și împrejurările percepute,
timp în care organul judiciar notează aspectele importante, neclaritățile, anumite amănunte
semnificative.
Ascultarea propriu-zisă se realizează într-un cadru fără factori stresanți, fără întreruperi
și dacă e cazul, cu întrebări de completare, control sau de precizare, fără a se sugera
răspunsurile.
În cadrul literaturii de specialitate, sunt adesea evidențiate avantajele înregistrărilor foto
și videomagnetice, îndeosebi cu privire la obiectivitatea, fidelitatea și corectitudinea
procedeelor de obținere a declarațiilor. Înregistrarea realizată în momentul ascultării
persoanelor, poate servi ca mijloc de probă, pe lângă declarația scrisă, numai în situația în care
se efectuează conform regulilor procesual - penale, precum și celor tehnico-tactice
criminalistice.

35
 Capitolul 3 – Metode tehnice de identificarea a persoanelor

Actualmente tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat științific de

mijloace tehnice și metode privind utilizarea lor de către organele cu funcții de urmărire penală,
precum și de către experți, în vederea descoperirii, examinării și administrării probelor necesare
pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar, în scopul descoperirii și prevenirii
infracțiunilor.

3.1 – Portretul schițat

Metodele tehnice folosite de organele de urmărire penală îndeosebi în acțiunea de
recunoaștere a unor persoane sau cadavre necunoscute, în prezent sunt numai câteva, dar
numeroasele variante cărora le-au dat naștere au creat perspectiva apariției unor metode noi,
mult mai perfecționate.
Principalele 4 metode utilizate astăzi la recunoașterea unei persoane pe baza descrierii
semnalmentelor sunt: „desenul – schiță”, „fotorobotul” , „identi – kt - ul” și
„mimicompozitorul.”
Desenul schiță sau metoda portretului schițat executat pe baza declarațiilor martorilor
este prima formă de tehnicizare a procesului de recunoaștere a persoanelor sau a cadavrelor prin
descrierea semnalmentelor acestora. Metoda constă în desenarea trăsăturilor unei persoane după
relatările martorilor, retușarea finală a desenului și fotografierea lui. În numeroase cazuri,
publicarea acestor fotografii a dus la identificarea neajunsurilor determinate de modul în care o
persoană apreciază sau descrie semnalmentele exterioare.
Din cauza împrejurărilor în care a fost percepută persoana de identificat, a momentului
îndepărtat în care se face ascultarea, sau a posibilităților de descriere de către martor, este
deseori greu de imaginat să se realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare. Acest
inconvenient, determinat uneori de gradul de instruire și de inteligență, de vârstă sau de
profesiune poate fi înlăturat, în parte, prin participarea și imaginația specialistului care
realizează schița de portret.20
Din cauza numărului relativ redus de desenatori de care dispun organele de cercetare
penală, acest procedeu, cu rezultate notabile este aplicat destul de rar în practică.
Ideea identificării unei persoane în baza unor semne particulare survenite după naștere
a apărut cu ocazia cercetărilor efectuate în vederea descoperirii autorului unei infracțiuni de

20 D.Călinescu – „Dactiloscopia sau identificarea prin impresiunile digitale de la mâini – Portret vorbit” ,
Craiova, Institutul de arte clasice „Sanitka”, 1914
36
viol, despre care victima, o minoră, a reținut printre alte semnalmente și prezența unui tatuaj,
pe care l-a descris şi poziţionat.
Verificările ulterioare şi mai ales mărturia unui coleg au dus la concluzia că persoana
autorului putea fi una şi aceeaşi cu un individ urmărit general pentru o altă infracţiune de viol.
Despre acesta se cunoştea că avea un tatuaj asemănător în aceeaşi parte a corpului.
În urma prinderii urmăritului general, s-a stabilit că acesta avea tatuajul descris de
victimă şi s-a procedat la prezentarea pentru recunoaştere a tatuajului şi apoi a persoanei care-l
purta, ambele fiind recunoscute indubitabil.
Plecând de la un semn, practic creat pe parcursul vieţii (prin voinţa subiectului), s-a pus
problema dacă tatuajul reprezintă o reamintire constantă, ce tatuaje se pot constitui ca o bancă
de date operaţionale, precum şi ce alte semne de pe corp ar putea fi contabilizate şi apoi folosite
în procesul identificării persoanelor.
În practica judiciară, identificării criminalistice i se atribuie, uneori, şi sensul de
individualizare a unui obiect după un semn distinctiv, semn care trebuie să asigure premisele
ştiinţifice ale identificării, adică individualitatea, relativa stabilitate, dar şi reflectivitatea. 21
În cazul nostru, individualitatea nu este dată de însuşirile individuale ale obiectului, ci
mai ales de cele dobândite, ulterior, prin folosire, dar în special celor apărute întâmplător, care
fac ca individualitatea să-i devină mai pronunţată la nivel de detaliu, făcându-ne să ne gândim
deja la unicitatea detaliului, în cadrul general al individualităţii.
Relativa stabilitate a detaliului despre care am relatat, vizează păstrarea pentru o
anumită perioadă de timp a trăsăturilor care-l fac să fie ceea ce este iar, în cazul unor modificări,
să existe posibilitatea explicării din punct de vedere criminalistic a genezei acestora.
Reflectivitatea urmei trebuie privită mai mult în planul transpunerii imaginii acesteia la
nivelul memoriei umane, care devine primitoare, locul de întipărire a caracteristicilor
individuale ale detaliului vizat.
Pentru început, răspunzând premisele ştiinţifice enumerate mai sus, am stabilit un număr
de şapte elemente care pot fi folosite pentru o viitoare identificare, şi anume: cicatricea, tatuajul,
negul, pata, aluniţa, lipsa unor părţi ale corpului, alte modificări. Aceste elemente, în funcţie de
valoarea practică, ce se va dovedi pe parcursul fazei experimentale, vor fi menţionate total sau
parţial în funcţie şi de valoarea lor probantă ori posibilitățile de a fi reflectate de memoria altor
persoane, după locul dispunerii lor pe corp.

21 C.Dumitrescu , E. Gacea – „Elemente de antropologie judiciară și portret vorbit”, Editura Ministerului de

Interne, București, 1993
37
 Problema identificării criminalistice a persoanei, după semnalmente, este tratată de către
toți autorii de cursuri universitare dar, dintre aceștia aș dori să mă opresc asupra modalității în
care a abordat-o profesorul S.A. Golunski în „Criminalistica” apărută sub îndrumarea sa.
După explicarea principiilor care stau la baza identificării după trăsăturile exterioare se
abordează „procedee speciale” sau tehnica descrierii trăsăturilor exterioare ale unei persoane
ajungându-se la punctul „semne de pe piele”.
Arătând importanța cicatricei, petelor constante, tumorii, tatuajului, coloraturii anumitor
porțiuni ale pielii datorită profesiunii, formarea unor bătături caracteristice, etc. identificarea
persoanei, autorul menționează şi modul în care se face descrierea acestora prin arătarea
denumirii, locului de amplasare, formei, mărimii şi culorii.
Locul amplasării este subclasat pe porțiunile corpului uman (cap, spinare, mâini,
picioare, etc.) precum şi pe alte părţi (față, spate, la suprafață şi în interior, la stânga şi la
dreapta). Pentru o mai bună situare în spațiu se mai folosește stânga, dreapta, dedesubtul sau
deasupra, în față sau în spatele unui anumit punct al corpului precum şi distanța măsurată între
un punct fix şi semn.
O dată stabilit locul se trece la descrierea semnului prin subdiviziuni: liniare
(rectiliniare, unghiulare, ondulate, etc.) şi neliniare (comparabile cu diferite figuri sau litere).
Pentru o mai bună descriere în cazul semnelor liniare se fixează şi direcția verticală,
orizontală, înclinarea spre interior sau exterior.
Ca să se stabilească mărimea semnului se recomandă măsurarea lui sau folosirea unei
terminologii unitare (lung, scurt, lat, îngust, adânc, cu relief, cu cicatrice).
„Mare însemnătate pentru identificare o are şi descrierea tatuajelor, trebuie să se arate
locul de amplasare, poziția, forma, culoarea şi ce reprezintă (de exemplu, anumite inițiale,
vultur cu aripile întinse, baionetă etc.). Este indicat ca tatuajele să fie fotografiate” (Prof. S.A.
Golunski, „Criminalistica”, Editura științifică, București, 1961, pag.239).
Această abordare valorifică o latură particulară a metodei portretului vorbit, plecând de
la ceea ce nu este asemănător şi stabilind un sistem unitar de evaluare a tuturor acestor urme
specifice.
Acest sistem de identificare a persoanelor, în baza semnelor particulare survenite după
naștere, presupune a aplicație practică, care să permită o utilizare cât mai ușoară, accesibilă şi
cu posibilități de îmbunătățire, atât din punct de vedere al capacității de înmagazinare a datelor,
cât şi din punct de vedere al utilităților, respectiv al metodelor de lucru.
Programul este compus din nouă fișiere cu reprezentare grafică specifică, dispuse într-
o succesiune logică, pe interfața de bază şi care apar succesiv după fiecare operațiune în fișierul

38
anterior de lucru. Aceste fișiere, cuprind, în funcţie de complexitate, un singur filtru ori mai
multe de acces, care permit deschiderea unor fișiere secundare.
Descrierea şi conținutul fișierelor.
1. fișierul „C.N.P.”: cuprinde înregistrarea codului numeric personal al persoanei
descrise de la care se înregistrează semnul particular;
2. fișierul „DATE DE IDENTITATE”: CUPRINDE, după cum sugerează chiar
denumirea lui, datele de identificare a persoanei descrise (nume, prenume, nume anterior,
părinți, data şi locul nașterii, domiciliul, datele declarate sau verificate, bărbat sau femeie);
3. fișierul „ELEMENTE”: cuprinde un număr de şapte elemente de bază care sunt
incluse în program şi pe care se bazează acest sistem şi anume: cicatrice, tatuaj, neg, pată,
aluniță, lipsuri, modificări;
4. fișierul „DIMENSIUNE”: cuprinde descrierea din punct de vedere al mărimii, a
elementului identificat la descriere şi este împărțit în: mic, mediu şi mare;
5. fișierul „POZIŢIE”: permite selectarea zonei corpului unde se află elementul
descoperit, descris şi înregistrat, folosind ca reper o axă imaginară verticală, respectiv: față
stânga, față dreapta, spate stânga, spate dreapta, profil stânga, profil dreapta;
6. fişierul „PARTE A CORPULUI” care cuprinde şi permite selectarea părţii distincte
a corpului uman unde a fost identificat elementul descris şi care urmează a fi înregistrat;
7. fişierul „DESCRIERE” în care se găsesc descrieri de formă, conţinut şi culoare ale
tuturor elementelor care ar putea fi identificate, cu posibilitatea de intervenţie, prin adăugare,
în anumite condiţii, de elemente noi care nu sunt cuprinse de fişier.
Acest fişier va cuprinde o serie de elemente geometrice specifice cum ar fi: liniar, linie
frântă, sinusoidal, circular, oval, neregulat, precum şi o serie de simboluri şi desene grafice care
se pot întâlni pe parcursul activităţilor de înregistrare: inimă, inimă-săgeată, inimă cu iniţiale,
inimă cu nume, an (cifric), zar, palmier, sirenă, sirenă cu nume, sirenă cu iniţiale, spini, centură
cu spini, portret de femeie, portret de bărbat, corp de femeie, ancoră, ancoră cu an (cifric), şarpe,
şarpe cu an, dragon, insulă, fluture, cruce, tigru şi altele;
8. fişierul „FOTO PERSOANĂ”, în care se va înregistra fotografia persoanei de la care
s-a preluat semnul particular şi care a fost înregistrată;
9. fişierul „DETALIU SEMN”, în care va fi înregistrată imaginea elementului
individual descris anterior.
Toate aceste fişiere, cuprinse în interfaţa acestui program, sunt activate succesiv în
ordinea descrisă anterior, trecerea de la un fişier la altul se poate face numai prin parcurgerea
etapelor succesive de la 1 la 9.

39
 Înregistrarea succesivă în fiecare fişier se poate opri la oricare dintre etape, dar nu se
poate evita un fişier şi trece la următorul, decât prin parcurgerea celui anterior. În cazul când,
în unul sau mai multe fişiere de parcurs, nu avem informaţia necesară sau nu este posibil de
încadrat, în formula fişierului, există posibilitatea trecerii la fişierul următor, fără a face o anume
înregistrare în acel fişier, existând pentru acesta o opţiune „SKIP”.
Fişierul intitulat „Descriere” are şi posibilitatea de a înregistra şi alte noi desene,
simboluri care sunt descoperite pe parcursul înregistrărilor şi nu se află în baza fişierului,
existând pentru aceasta o opţiune de „ADD.NEW”.

3.2 – Fotorobotul
Fotorobotul a fost imaginat pentru prima oară în 1952 de către Pierre Chabot, comisar
divizionar la Lyon, constând, la început, din prezentarea în faţa martorilor a mai multor
fotografii, dintre care cei prezenţi urmau să le indice pe cele care se asemănau cu persoana
căutată. După mai multe succese, Chabot şi-a perfecţionat metoda, iar după 1965 formează o
compoziţie facială din trei zone, fiecare având câteva zeci de variante. Cele trei zone au
următoarea compoziţie: zona frunţii şi a părului, cuprinzând aici şi conturul superior al capului,
zona ochilor şi a nasului şi zona gurii şi a bărbiei.
Din punct de vedere tehnic, albumul destinat identificării aste alcătuit dintr-un set de
fotografii executat în condiţii similare de încadrare şi mărime, astfel încât cele trei zone
menţionate să se suprapună perfect.
Se vor fotografia sute de persoane, la aceeaşi scară şi aceeaşi poziţie a capului. După
sexul persoanei şi conturul feţei, aceste fotografii vor fi împărţite în 2 – 3 grupe. În cadrul
fiecăreia, fotografiile vor fi tăiate în trei fâşii, urmând delimitările celor trei zone. Aceste
fotografii vor fi lipite pe planurile alunecătoare şi paralele ale unui dispozitiv cu care se vor
putea executa numeroase combinaţii de structuri faciale, după indicaţiile date de martorii care
au văzut persoana căutată.
Când combinaţia celor trei zone a ajuns la construcţia unei fizionomii care este
asemănătoare cu persoana ce urmează a fi identificată, se fac unele retuşuri pentru a asigura
continuitatea dintre diferitele secţiuni, compoziţia rezultată se fotografiază, iar după o nouă
retuşare a negativului se scoate pozitivul. 22
Dacă martorii oculari nu au fost de acord asupra unei singure imagini, atunci se vor face
mai multe compoziţii, care vor fi trimise organelor de urmărire penală.

22 Sorin Alămoreanu – „Elemente de criminalistică” , Editura Alma Mater , Cluj Napoca , 2000
40
 Adeseori, fotografiile celor trei zone sunt proiectate simultan, diferitele combinaţii ale
trăsăturilor feţei făcându-se în plină proiecţie, sub controlul tuturor persoanelor care iau parte
la prezentare pentru recunoaştere.
O variantă a acestei metode de compoziție fotografică constă în întocmirea unui album,
format din câteva zeci sau sute de fotografii, decupate în patru sau cinci zone, prin combinarea
cărora, la îndrumarea persoanei care face recunoașterea, se obține o imagine care apoi se
retușează şi se fotografiază.
Metoda fotorobotului s-a extins în ultimii ani în mai multe ţări europene, folosindu-se
cu succes la recunoaşterea persoanelor văzute de martorii oculari ai unei infracţiuni.

3.3 – Sintetizatorul fotografic

Mimicompozitorul (MIMIC) se apropie, oarecum, de metoda identi – kit – ului, dar este
mai perfecționată. Dispozitivul are forma unei cutii prevăzute cu un ecran. Pe ecran sunt
proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de 36 mm. În aparat există 6 filme
pe care sunt înregistrate variantele elementelor faciale.
La elementele faciale se va lua în considerare forma capului (raportată la conturul feţei
şi la conturul profilului), faţa, părul, fruntea, ochii, nasul, gura şi buzele, bărbia, urechile,
ridurile, culoarea pielii, eventualele semne particulare sau tatuaje.
Deplasarea filmului pe ecran este dirijată de la un panou de comandă. Prin combinarea
elementelor faciale potrivite se va alcătui pe ecran imaginea dorită, şi aceasta trebuie
fotografiată imediat (de obicei cu aparat de tip “Polaroid”).
Sintetizatorul fotografic se ghidează după aceleaşi principii de realizare a imaginii. Cu
ajutorul a patru dispozitive se proiectează pe un ecran câte o zonă a feţei, realizându-se astfel
un montaj.

41
 Se va proceda la selecţionarea variantelor de elemente faciale din fotografii obişnuite,
ceea ce conferă imaginii de ansamblu un grad sporit de autenticitate.
Ca tehnică şi metodă de realizare, sintetizatorul fotografic se apropie de fotorobot, fiind
însă mai perfecţionat datorită posibilităţii compunerii figurii din elemente faciale naturale.

3.4 – Porterul robot computerizat

Metodele criminalistice de identificare a infractorilor după semnalmentele feţei, numită
metoda portretului – robot , îşi are rădăcinile în studiile renascentiste efectuate asupra
fizionomiei umane şi în antropometrie, ştiinţa ale cărei baze au fost puse de către Alphonse
Bertillon. Mai aproape de noi, contribuţii variabile şi-au adus oameni de ştiinţă ca Nicolae şi
Mina Minovici şi Dumitru Călinescu.
Portretul – robot reprezintă finalizarea vizuală a portretului vorbit. Ideea pe care se
bazează realizarea portretului e simplă: martorului sau victimei unei infracţiuni i se prezintă
albume cu elemente faciale din care trebuie să le aleagă pe cele asemănătoare cu cele ale
făptuitorului. Elementele alese sunt apoi combinate astfel încât să reproducă o faţă umană, faţa
infractorului. Fiind realizat, de regulă, cu aportul unor persoane care nu au nici o pregătire în
acest domeniu, portretul – robot este deseori incomplet şi are o doză mai mică sau mai mare de
subiectivism.23

În executarea unui portret – robot intervin trei componente: martorul sau victima,
mijlocul de realizare şi specialistul. Între acestea trebuie să existe o legătură cât mai strânsă

23 D. Călinescu – „Dactiloscopia sau identificarea prin impresiunile digitale de la mâini – Portret vorbit”, Craiova,
Institutul de arte clasice „Sanitka”, 1914

42
pentru asigurarea reuşitei. Primul, de o deosebită importanţă calitativă, victima sau martorul
ocular pasiv, furnizează date (semnalmente) pe baza senzaţiilor şi percepţiilor sale vizuale care
sunt, uneori, doar impresii sau iluzii. În relatarea sa, martorul poate fi, după caz, realist sau
subiectiv din cauza stresului puternic, unei temeri nejustificate de ridicol sau nesincerităţii,
situaţii în care se impun convingerea să se spună adevărul. Nu există reguli prestabilite în
selecţia martorilor, totuşi persoanele care lucrează cu publicul, copiii de peste 10 ani, şi unele
femei casnice – dornice de informare – pot asigura premisele unui portret – robot de calitate.
Veriga finală, executantul tehnic al portretului – robot, procedează conform unei tactici
de lucru bune pusă la punct, adaptabilă în funcţie de martor. Specialistul în portrete – robot
trebuie să posede o cultură vizuală vastă, dobândită din observaţiile zilnice, din orice imagine
cotidiană. În plus, folosind ca unealtă computerul, trebuie să aibă cunoştinţele necesare şi
deprinderea lucrului cu calculatorul în general şi cu programele grafice în special.
Folosirea calculatorului electronic pentru realizarea portretului – robot s-a impus
datorită faptului că uşurează mult manipularea elementelor faciale şi chiar transformarea lor,
reducând pe această cale timpul de lucru.
Computerul folosit în acest scop este compatibil IBM şi are următoarea configuraţie:
unitate centrală, memorie externă, monitor color cu interfaţă grafică specială TARGA, mouse,
tastatură, video – printer sau imprimantă color, cameră video.

Din punct de vedere software, pe calculator trebuie instalat programul TIPSPLUS, un

program de grafică general, care oferă însă şi facilităţile necesare realizării portretelor – robot:
- posibilitatea achiziţionării de imagini – în cazul nostru feţe umane;
- gestionarea elementelor faciale în fişiere separate;
- posibilitate de translaţie, rotaţie, de modificare a dimensiunilor şi proporţiilor.

43
 Metoda se poate folosi în cercetarea infracţiunilor în care făptuitorul a fost văzut de
victimă sau de un martor ocular (omor, tâlhărie, vătămare corporală, viol, furt, înşelăciune) sau
în cazul dispariţiilor de persoane.

Pentru început i se spune martorului ce se aşteaptă de la el, i se precizează elementele

faciale care interesează: conturul feţei, părul, ochii, nasul, gura, urechile şi eventualele elemente
particulare: barbă, mustăţi, ochelari, aluniţe, negi, apoi modul de lucru şi facilităţile pe care le
oferă calculatorul printr-o foarte scurtă demonstraţie. În continuare i se prezintă martorului
banca de date. Acest lucru poate fi realizat în două variante:
1. prezentarea fotografiilor unor persoane aşa cum au fost înregistrate;
2. prezentarea elementelor faciale decupate, sub forma unor tablouri de elemente de acelaşi tip.
Una sau alta din variante se alege în funcţie de martor întrucât s-a constatat că unii
martori nu reuşesc să aleagă elementele odată decupate dar le pot recunoaşte mai uşor din feţe
întregi, în timp ce pe alţii ansamblul îi derutează şi pot alege doar din tablouri de elemente de
acelaşi tip.
Deoarece este greu să intuim de la început capacitatea martorului de analiză şi sinteză,
de multe ori trebuie să prezentăm elementele în ambele moduri, succesiv.
Martorul trebuie să aleagă elementele fizionomice în mai multe variante dintre care se
va hotărâ pe parcursul compunerii care este cel mai potrivit.
În continuare, cu ajutorul elementelor indicate de martor se trece la alcătuirea propriu –
zisă la portretului robot. Se aşează pe ecran toate contururile de feţe alese, eventual micşorate,
martorul fiind invitat să se decidă asupra uneia singure. Conturul ales se readuce la dimensiunea
normală şi se aşează într-o parte a ecranului monitorului, cealaltă rămânând spaţiu de lucru. În
44
zona liberă se aşează perucile, martorul urmând să o indice pe cea mai potrivită. Acesteia i se
fac mici retuşuri, conform indicaţiilor martorului. Operaţia este urmată de posibilităţile oferite
de calculator: translaţia imaginilor şi mărirea sau micşorarea lor. Se procedează la fel cu restul
elementelor dacă este cazul.
Ultima fază o reprezintă retuşarea portretului, care constă în ştergerea sau atenuarea
liniilor de îmbinare şi adăugare a elementelor particulare de genul ridurilor, aluniţelor şi
cicatricelor, care întregesc imaginea şi îi dau o notă de particularitate. Dacă este cazul, se poate
adăuga o şapcă sau o căciulă în cazul în care martorul l-a observat pe infractor cu aşa ceva,
astfel încât imaginea finală să se apropie cât mai bine de cea din memoria martorului.
Portretul robot este trecut apoi pe un suport fizic cu ajutorul video – printerului sau a
imprimantei color şi este apoi folosit în mod specific în munca de poliţie.
La Poliţia Municipiului Bucureşti, observând că uneori portretul – robot nu reuşeşte să
redea ce doreşte martorul, s-au îmbinat posibilităţile oferite de tehnica modernă, computerizată,
cu desenul realizat de un plastician.
S-a procedat astfel la un caz – cel al violului din Herăstrău - care a produs multă vervă
în presă în anul 1993. Portretul – robot scos de pe video – printer a fost fotografiat şi apoi
fotografia sa a fost prelucrată, reuşindu-se în final să se obţină o imagine care, difuzată în presă,
a condus la identificarea făptuitorului. 24
Metoda combinată are următoarele avantaje:
- se pot corecta erorile de vârstă apărute datorită unor elemente faciale, mai ales a ochilor şi
feţei, alese de la persoane de altă vârstă decât făptuitorul;
- se atenuează unele caracteristici nedorite apărute în procesul de compunere;
- se înlătură erorile de îmbucşarea elementelor şi diferenţele de culoare dintre ele;
Calitatea portretului robot, adică gradul de asemănare cu infractorul depinde de mulţi
factori obiectivi şi subiectivi. Dintre factorii obiectivi fac parte:
- locul unde s-a realizat percepţia, vizibilitatea şi condiţiile atmosferice;
- durata percepţiei;
- depărtarea de locul evenimentului;
- îmbrăcămintea sau alte accesorii specifice deţinute de infractor;
- fapta petrecută;
Dintre factorii subiectivi se pot menţiona:
- sexul – în literatura de specialitate se acreditează ideea că femeile reuşesc să reţină şi să redea
figurile mult mai bine: în practica noastră, acest lucru nu a fost confirmat până în prezent;

24 Pletea C. – „Criminalistică. Elemente de anchetă penală”, Editura Little Star, Bucureşti, 2003
45
- vârsta – deşi se consideră că oamenii maturi reţin mai bine semnalmentele, s-au obţinut
rezultate bune şi cu aportul unor copii de peste 10 ani;
- profesia – oamenii care lucrează cu publicul au cea mai mare precizie în identificarea
elementelor.
Lucrul cu martorii oculari presupune o anumită tactică şi reguli care sunt uneori
ignorate. Astfel, pentru a obţine maximul de informaţie, martorul trebuie să se prezinte pentru
efectuarea portretului – robot într-o perioadă de timp cuprinsă între o zi şi patru zile. În cazul
în care perioada optimă e depășită, martorul cu greu își mai poate aminti particularitățile
făptuitorului. Cu toate acestea se întâmplă deseori să se efectueze portrete – robot după mai
bine de două săptămâni de la comiterea faptei – cu rezultate nule de cele mai multe ori, dar nici
în cazurile în care victimele unor infracţiuni nu sunt lăsate să se odihnească şi să îşi limpezească
gândurile, rezultatele nu sunt mai bune.
O problemă deosebită se ridică atunci când se prezintă doi sau mai mulţi martori într-
un singur caz. În astfel de situaţii trebuie efectuate portrete robot cu fiecare în parte, separat, şi
apoi creat un portret – robot, rezultat, cu toţi martorii împreună.
Menţionăm o experienţă în care s-a solicitat efectuarea portretelor unor infractori care
acţionau prin smulgerea lănţişoarelor de la gâtul femeilor, pe stradă, în timpul zilei. Fiind vorba
de acelaşi mod de operare, s-a crezut că se avea de a face cu un singur făptuitor. S-au prezentat
zece victime care au fost audiate, concluzia fiind că în cauză existau cel puţin doi infractori,
unul blond şi celălalt brunet. Deoarece referitor la cel blond au descris semnalmente doar două
victime, portretul său a fost executat prin metoda IDENTI – KIT şi portret schiţat. Celelalte opt
persoane au participat la realizarea portretului – robot computerizat, deoarece această metodă,
necesitând un timp de execuţie mai scurt, era de preferat. În plus, s-a putut face o economie de
timp mai mare, prezentând concomitent, tuturor victimelor, banca de elemente faciale. A fost
realizată apoi cu fiecare victimă individual câte o schiţă de portret – robot şi apoi au fost
chemate toate pentru a trage concluziile. A rezultat că erau doi infractori, ale căror portrete s-
au realizat foarte uşor pe baza elementelor indicate de victimele din cele două grupuri formate.
Institutul de Criminalistică deţine calculatoare de tip Macintosh, pe care este instalat un
program specializat în realizarea portretului – robot. Acest program transpune pe calculator
metoda clasică a Identi – kit – ului: prezentarea elementelor faciale se face cu ajutorul unui
album, pe filele căruia se află schiţe care au avut la origine fotografii prelucrate. Portretele –
robot realizate astfel beneficiază de o doză mare de generalitate. 25

25 Păşescu Ghe. – „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei”, Editura Naţional, Bucureşti, 2000
46
 Cu toate că pentru realizarea portretelor – robot computerizate se foloseşte o tehnică
sofisticată, totuşi imaginile rezultate trebuie analizate şi interpretate cu prudenţă, întrucât
hotărâtor în realizarea lui este tot factorul uman (martor, victimă sau executant), a cărui
capacitate de memorare şi de redare a imaginilor este limitată şi încadrată de multe ori de
subiectivism.

3.5 – Tehnici de amprentare a cadavrelor

Dactiloscopia se preocupă cu studiul urmei care a revoluţionat identificarea persoanei,
înlocuind sistemul antropometric.
Identificarea „judiciară” a persoanelor a apărut ca preocupare şi necesitate încă de la
cercetarea primelor acte ostile societăţii organizate pe baze statale, acte care concretizau morala
societăţii respective şi încălcau regulile de comportare stabilite de ea.
În România, primele descoperiri după numărul liniilor papilare au fost făcute de către
prof. Nicolae Minovici.
Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale îl reprezintă
posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute. Aceasta se poate efectua (mai rar) prin
compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele ale presupuselor rude apropiate (tată, mamă,
copii). Frecvent însă, identificarea se face pe baza examenului comparativ dintre desenele
papilare ale victimei şi impresiunile prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de persoana
dispărută (domiciliu, reşedinţă, loc de muncă), respectiv de pe obiectele de uz personal. Dacă
se descoperă un cadavru necunoscut, acesta se amprentează şi dacă a avut vreodată a face cu
Justiţia, este repede identificat.
Când moartea este recentă, pulpa decedatului nu suferă modificări atât de importante
încât să împiedice luarea impresiunilor digitale asemeni practicii pe viu. După un număr de
câteva zile însă, variabil cu mediul exterior (anotimp, temperatură) ţesuturile se deshidratează
şi în special ţesutul celular subcutanat îşi pierde cea mai mare parte din apă; se formează cute
în pulpă făcând aproape imposibilă utilizarea impresiunilor luate direct. Mumificarea,
rigiditatea cadaverică şi deshidratarea determină anumite particularităţi procesului de
amprentare a cadavrelor, diferit de cel normal, aplicat persoanelor vii. Când cadavrul este găsit
în loc uscat, degetele i se usucă şi devin tari, cărnoase iar dacă, dimpotrivă, este găsit în apă,
ţesuturile se friabilizează, se umplu cu lichid, iar epiderma apare fragilă şi zbârcită.
În asemenea situaţii se recurge la metode speciale de amprentare. Se execută, de regulă,
un mulaj cu plastilină specială, de dentist, în locul amprentării propriu – zise. De asemenea,
desenele papilare se pot fixa şi cu ajutorul aparatului foto, fiecare deget fotografiindu-se separat.
O altă soluţie – neagreată însă de majoritatea practicienilor – este examinarea liniilor papilare
47
direct pe deget şi clasificarea lor fără o amprentare propriu – zisă, ţinând seama de ordinea
inversă a liniilor papilare în raport cu impresiunile. Acest procedeu este însă foarte riscant,
putând genera erori.26
Rigiditatea cadaverică acţionează asupra articulaţiilor şi împiedică răsucirea degetelor.
Când aceasta face mai dificilă luarea impresiunilor digitale, se fac mişcări forţate de flexiune şi
extensie atât la articulaţia pumnilor, cât şi asupra oaselor metacarpiene.
Dacă nu se reuşeşte astfel, se recomandă introducerea mâinilor şi antebraţelor
cadavrului timp de 10 – 15 minute într-un vas cu apă caldă. După ce rigiditatea a fost înlăturată,
se procedează la luarea impresiunilor digitale cu acelaşi material ca şi la persoanele vii, cu
deosebirea că în loc să se rotească degetele pe placă, stratul necesar de tuş se aplică cu ruloul
pe degete. Înainte de aplicarea tuşului, trebuie să se şteargă degetele cadavrului cu un tampon
de vată îmbibată în benzină. După aceea, se iau cartonaşe dreptunghiulare, cu dimensiuni
aproximativ egale cu ale spaţiului rezervat pentru un deget pe fişa dactiloscopică, şi se fixează
în lingura de amprentat cadavre. Pe câte un cartonaş se rulează, într-un singur sens, fiecare
deget, operaţiune făcută cu multă grijă pentru a nu se îmbâcsi impresiunile cu tuş sau pentru a
nu fi mişcate sau neclare. Cartonaşele cu impresiunile obţinute se lipesc pe spaţiile
corespunzătoare amprentelor fiecărui deget din fişa dactiloscopică. Pentru aceasta trebuie să se
noteze din timp pe spatele fiecăruia denumirea mâinii şi a degetului, iar în momentul când se
realizează lipirea pe fişă este necesar să se verifice cu toată atenţia ordinea fiecărui deget. În
vederea simplificării operaţiunii, în locul cartoanelor individuale pentru fiecare deget, se pot
folosi benzile de carton decupate din fişa dactiloscopică decadactilară pe care sunt delimitate
prin tipărire spaţiile destinate amprentării degetelor de la mâna dreaptă şi stângă. După
obţinerea amprentelor papilare, benzile se lipesc pe o fişă decadactilară mamă. În acest fel
dispare şi pericolul inversării locului degetelor pe fişe.
Uneori, într-un prim stadiu, înaintea intrării în putrefacţie, stratul celular gras subcutanat
se deshidratează şi este nevoie ca sub pielea vârfului degetelor să se injecteze cu o seringă,
prevăzută cu un ac lung şi gros, unul din următoarele lichide: apă caldă, vaselină lichidă,
glicerină cu alcool, ulei de parafină sau un amestec de gelatină şi glicerină până ce cutele dispar.
Amprentarea trebuie realizată imediat după introducerea în ţesuturi a lichidului, altfel acesta se
poate scurge în afară prin pori sau prin orificiul prin care a fost introdus.
Un fenomen invers deshidratării, dar cu aceleaşi consecinţe de zbârcire a pielii, se
petrece şi cu cadavrele care au stat în apă şi încă nu au intrat în putrefacţie, apărând fenomenul
de îmbibare hidrică.

26 Lorincz A.L. – „Drept procesual penal”, Editura Universul juridic, București, 2015
48
 Un procedeu care poate fi folosit fără a fi nevoie să se învingă starea de rigiditate şi nici
să se inoculeze parafină în stratul subcutanat este cel cunoscut sub denumirea de metoda
Schifferdeckorn. Pentru aplicarea acesteia sunt necesare următoarele materiale: negru de fum,
o pensulă şi două seturi a câte 5 folii dreptunghiulare colorate pe una din părţi după cum
urmează: negru – pentru degetul mare, roşu – pentru arătător, albastru – pentru mijlociu, galben
– pentru inelar şi verde – pentru degetul mic. Se impune ca foliile să fie subţiri, lipicioase şi
albe pe partea pe care urmează să se ia amprentele. Amprentarea se execută astfel: se prăfuiesc
bine cu negru de fum degetele cadavrului, folosindu-se de o pensulă fină din păr de marabut (o
pasăre africană) . După colorarea degetului cu pulbere neagră se ia folia corespunzătoare
degetului şi se lipeşte bine de aceasta, imprimându-se toate caracteristicile. Folia se aplică apoi
pe fişa dactiloscopică.27
Uneori singura metodă de obţinere a desenului papilar în condiţii bune este metoda
fotografică , la cazurile de îmbibare hidrică. În acest scop se detaşează epiderma de pe falange
şi se trece apoi la fotografierea desenului papilar. Pentru calitatea desenului se recurge la fixarea
pergamentelor de epidermă între două lamele de sticlă şi fotografierea impresiunii papilare de
pe faţa externă sau internă, cu inversarea ulterioară a poziţiei clişeului. Pentru contrast optim,
iluminarea s-a realizat prin transparenţă, cu film de 24 x 36 mm, nemaifiind necesară
diapozitivarea. Aplicându-se metoda descrisă mai sus, au fost obţinute desene papilare de bună
calitate, perfect exploatabile prin examinări comparative dactiloscopice.
Din cauza putrefacţiei, pentru amprentarea cadavrelor sunt necesare uneori operaţii ce
nu se pot efectua decât de către medicii legişti. În unele cazuri, pielea de pe faţa interioară a
degetelor cadavrului se tumefiază (umflă) şi se detaşează, formând o băşicuţă. Această porţiune
se poate tăia şi extrage prin incizii în jurul unghiei şi părţilor laterale ale falangetei. Pielea
obţinută este însă extrem de fragilă, putându-se rupe la cea mai uşoară tracţiune ce s-ar exercita
asupra ei. Ea se poate întări şi se conservă bine prin introducerea într-un vas cu alcool în amestec
cu glicerină. În astfel de cazuri, evidenţierea desenului papilar se realizează cel mai bune
folosind tehnica fotografierii prin transparenţă a epidermului. 28
Uneori, procesul de putrefacţie aplatizează crestele papilare sau face să dispară
proeminenţele ei de pe suprafaţa exterioară a degetelor; în astfel de situaţii este preferabil ca
fragmentele să fie studiate pe faţa lor internă, unde crestele se conservă mai bine şi mai mult
timp.

27 Coman L., Constantinescu M. – „Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic de criminalistică, vol. I”,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 1976.
28 P. Ciobanu, E. Stancu – „Criminalistică. Tactica criminalistică, curs universitar”, Editura Universul Juridic,

2017
49
 Întrucât aceste fragmente de piele, din cauza fragilităţii nu pot fi colorate cu cerneală
tipografică, singura posibilitate de a le scoate în evidenţă oferind-o fotografierea lor. În vederea
executării fotografiei, fragmentele se întind uşor, cu faţa externă în jos, pe plăcuţa din lemn de
tei, brad, plută, etc. şi se prind de margini cu ajutorul unor ace de gămălie. Prin iluminare
laterală, şanţurile de pe faţa internă apar negre, deci corespunzător crestelor, de pe faţa externă,
şi astfel pot fi fotografiate. Pentru cadavrele găsite în apă şi intrate în putrefacţie, la luarea
impresiunilor digitale se va folosi “mănuşa morţii”. În raport cu starea de putrefacţie, aceasta
va fi umplută fie cu vată, fie cu ceară, iar apoi se vor lua impresiunile, în acelaşi mod ca şi la
cadavre, după ce în prealabil va fi ţinută câteva zile într-o soluţie de alcool etilic în amestec cu
glicerină. Nu se recomandă introducerea în formol, întrucât se întăreşte puternic, ca o talpă, şi
nu mai poate fi manevrată.29
O modalitate mai simplă de luare a amprentelor după „mănuşa morţii” constă (atunci
când gradul mai puţin avansat de putrefacţie o permite) în îmbrăcarea “mănuşii” pe degetele
criminalistului, protejate cu mănuşi chirurgicale, şi rularea pe rând a degetelor întinse în acest
mod.
Împotriva degetelor „mumificate”, dintre procedeele cunoscute, cel mai frecvent se
aplică „reîmprospătarea” pielii cu soluţie 1- 3% de hidroxid de potasiu (KOH) în apă. În acest
scop, degetele se ţin în soluţie până revin la normal. Unii practicieni recomandă mulajul de
latex. De asemenea, se poate realiza mulaj de alginat (mulaj dentar), care însă trebuie folosit
extrem de repede, deoarece îşi micşorează considerabil volumul în timp. Procedeul este
următorul: se face o bilă de plastilină, ce se presează apoi între două suprafeţe plane pentru a se
elimina amprentele tehnicianului care lucrează. După ce a fost presată, se apasă bine în ea
degetul mumificat, care apoi se îndepărtează din plastilină cu multă grijă. Se picură din lichidul
latex (lapte de cauciuc) în urma respectivă, avându-se grijă ca bucata de plastilină să fie
continuu înclinată în dreapta şi în stânga, în faţă şi înapoi, pentru a permite lichidului să intre
uniform în toate depresiunile create de crestele papilare. Operaţiunea se repetă de 4 – 5 ori până
când stratul de mulaj are o grosime de 0,5 – 1 mm. După 15 – 20 de minute, când latexul s-a
uscat, el este desprins uşor cu o pensetă şi se obţine o peliculă plană, moale, elastică, ce poate
fi uşor presată pe tuşieră în vederea obţinerii amprentelor, sau se îmbracă pe pulpa degetului
mare al tehnicianului şi se rulează.
O contracţie mai mare sau o prelungire excesivă a timpului de tratare duce la înlăturarea
epidermei, fiind apoi necesară prelevarea impresiunilor papilare direct de pe dermă. Procesul
poate fi întrerupt prin introducere în alcool etilic timp de 15 minute, apoi în acid acetic 94 – 96

29 Bogdan T. – „Probleme de psihologie judiciară”, Editura Ştiinţifică, 1973

50
% şi reluat ulterior, procesul fiind astfel controlat. Durata operaţiunii de tratare cu KOH poate
fi de la 60 de minute până la mai multe zile şi depinde de gradul de uscare şi de împrospătare a
soluţiei pe măsură ce aceasta îşi schimbă culoarea. Pentru obţinerea impresiunilor papilare de
pe dermă se poate încerca pensularea degetelor cu negru de fum şi rularea pe hârtie de folie albă
sau fotografierea directă.
Practica criminalistică cunoaşte şi situaţii neprevăzute în care amprentarea cadavrelor
impune efectuarea unor încercări şi experienţe inedite. În luna iunie a anului 1995 au fost găsite
în canalul de scurgere al unui imobil numeroase fragmente din corpurile a doi cetăţeni chinezi,
asasinaţi, tranşaţi, fierţi şi apoi fragmentele aruncate în WC. Bucăţile aveau dimensiuni între 2
şi 6 cm. Printre ele se găseau şi mai multe fragmente de epidermă ce puteau proveni de pe
suprafaţa degetelor, palmelor sau tălpilor picioarelor. S-au încercat punerea în evidenţă a
desenelor papilare de pe aceste fragmente prin fotografiere cu lumină laterală (şi fotografiere
în transparenţă) dar rezultatele au fost modeste. S-a încercat apoi acoperirea lor cu un strat de
tuş tipografic dar nu s-a reuşit. În final amprentarea s-a realizat cu ajutorul unei tuşiere de
amprentat al cărei conţinut a aderat cel mai bine la suprafaţă. S-a stabilit astfel, că trei fragmente
de dermă proveneau de la degete şi aveau desene papilare de tip bideltic şi adeltic, iar pe baza
lor s-a reuşit identificarea victimelor în cazul unei crime teribile din B-dul Dimitrie Cantemir.
După amprentarea cadavrelor se va trece la verificarea cartotecilor dactiloscopice.
Fişierul dactiloscopic reprezintă o colecţie de amprente digitale imprimate pe diferite
suporturi (carton, fotografii, pelicule de celuloid, dischete, compact discuri), organizate într-o
ordine strict matematică care să permită combinarea şi regăsirea cu uşurinţă a oricărora dintre
ele.30
Fiecare tip de fişă dactiloscopică stă la baza unui tip separat de cartotecă având reguli
de organizare şi funcţionare diferite, dar acelaşi scop: identificarea rapidă şi exactă a persoanei.
Pe lângă desenul papilar, fiecare fişă conţine datele de identificare ale persoanei amprentate.

3.6 – Identificarea prin expertiza fotografiei de portret

Expertiza fotografiei de portret este frecvent folosită de organele judiciare în stabilirea
identităţii unui cadavru sau a unei persoane dispărute.
În privinţa cadavrelor, procedeul este relativ simplu. Mai întâi se efectuează toaleta
acestuia pentru a-i reda o înfăţişare cât mai asemănătoare de aceea avută în timpul vieţii, după
care i se face o fotografie a semnalmentelor care trebuie comparată cu o fotografie cât mai

30 Bercheşan V. – „Cercetarea la faţa locului”, Ed. Little Star, Bucureşti, 2004

51
recentă a persoanei dispărute sau presupusă a fi decedat. Un rol important în această operaţiune
de identificare, îi revine fotografiei judiciare. În orice împrejurare în care la faţa locului se
găseşte un cadavru, indiferent de cauza şi natura morţii, se impune efectuarea de fotografii – în
starea şi în poziţia în care a fost găsit – nefiind permisă nici o modificare. Fotografia de
identificare a cadavrelor necunoscute foloseşte aceeaşi aparatură şi material fotosensibil, acelaşi
mod de iluminare ca la fotografia de identificare a persoanelor condamnate.
Compararea se poate face prin confruntare, juxtapunere, măsurarea valorilor,
unghiulare, caroiaj, etc. La fotografia de comparare prin confruntare se compară fotografia
suspectului cu fotografiile de pe fişă de antecedente penale, sau fotografia cadavrului cu
fotografia de pe fişa persoanelor dispărute. În ipoteza comparării pe baza unor fotografii
executate ocazional, situaţie frecvent întâlnită în cazul persoanelor dispărute fotografia de
examinare se realizează în condiţii cât mai apropiate de fotografia de referinţă. 31
Ca procedeu special de fotografiere, cadavrului i se va executa o fotografie – plan, luată
de sus, pe verticală, şi mai multe fotografii laterale încrucişate. Acestea se execută încă din faza
statică a cercetării la faţa locului, cu aparatul situat suficient de sus, deasupra cadavrului, pentru
a-l cuprinde în întregime. Înălţimea aparatului se stabileşte după caracteristicile optice ale
obiectivului, adică după distanţa principală focală şi după unghiul de deschidere al câmpului
fotografic. Sursele de lumină vor fi reprezentate astfel: lumina principală este situată deasupra
aparatului fotografic sau alături de el, iar una sau două surse secundare de lumină se aşează
lateral pentru a atenua umbrele şi a scoate în evidenţă mai pregnant unele caracteristici, ca
leziunile vizibile, starea îmbrăcămintei, etc. Pentru a nu obţine imagini deformate, aparatul
fotografic va fi fixat într-o poziţie plan paralelă cu poziţia cadavrului.
După executarea fotografiei plan se trece la fotografierea cadavrului din părţile laterale,
executându-se mai multe fotografii încrucişate. În fotografiile din părţile laterale trebuie să se
evite fotografierea dinspre cap sau dinspre picioare pentru a nu da naştere unor disproporţii
supărătoare. În cazurile în care poziţia cadavrului nu permite fotografierea lui de sus, fiind situat
sub o masă sau într-o nişă şi singura posibilitate de fotografiere este numai dinspre cap sau
picioare, pentru a evita deformările prea mari, fotografiile se vor executa de la o distanţă cât
mai mare şi cât mai de sus.
Cadavrele situate în poziţia şezând sau cele spânzurate vor fi fotografiate din patru părţi
opuse, incluzând obligatoriu între aceste poziţii şi partea unde este situat nodul lanţului sau
leziunea principală vizibilă.

31 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică - Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2011
52
 Cadavrele care trebuie identificate după semnalmentele exterioare, vor fi fotografiate în
funcţie de starea lor: carbonizate, dezmembrate, îngheţate, etc.
Cadavrele dezmembrate se fotografiază atât separat, fiecare în parte, cât şi asamblate.
Fotografierea fiecărei părţi izolate se face împreună cu urmele de sânge şi de alte resturi
organice şi dacă este posibil, împreună cu materialul (hârtie, ţesătură) în care au fost găsite.
Cele carbonizate se aşează pe un cearşaf alb sau pe nişte coli de hârtie pentru a se asigura
precizia conturului şi se fotografiază sub o lumină puternică directă, situată în spatele aparatului
fotografic, pentru a le reda cât mai bine detaliile.
Fotografierea cadavrelor atât de sus, în formă de plan, cât şi lateral nu trebuie să ocupe
mai mult de 1/3 din lungimea cadrului fotografiei , pentru a se asigura încadrarea cadavrului în
ambianţa locului în care s-a găsit. La expertiza fotografiei de portret a persoanelor dispărute se
va ţine cont de eventualele transformări, deghizări încercate de acestea pentru a-şi pierde urma,
unele recurgând chiar la metodele oferite de chirurgia plastică şi reparatorie. Şi în cazul
acestora, trebuie acordată o atenţie specială modalităţii de fotografiere pentru realizarea unei
comparări eficiente. Se execută două fotografii bust obligatorii, una din faţă şi una din profilul
drept, luate în condiţii precis stabilite, iar dacă este necesar se vor face fotografii şi din alte
poziţii diferite, ca semiprofil sau în picioare, pentru a reda ţinuta obişnuită a persoanei care
urmează a fi identificată sau cu partea care prezintă un semn caracteristic deosebit. Şi se va
insista îndeosebi asupra semnelor particulare (din naştere) sau a tatuajelor. În cazul acestora din
urmă, plăcile Autochrome Lumiere, permit identificarea tatuajelor care, superficial, nu se mai
pot distinge.
Pentru a uşura controlul poziţiei capului, pe geamul mat sau pe vizorul cadru al
aparatului fotografic sunt trasate două linii. Aceste linii de control sunt formate dintr-o verticală
ce trece, la fotografia din faţă, prin mijlocul imaginii frunţii, al nasului şi al bărbiei şi o linie
oblică, ce traversează unghiul exterior al imaginii ochiului drept şi partea de sus a urechii drepte.
La fotografierea profilului drept, linia verticală străbate extremitatea imaginii ochiului
drept, iar linia oblică taie partea de sus a imaginii pavilionului urechii drepte. Pentru a asigura
compararea caracteristicilor feţei, în vederea identificării, toate fotografiile se execută
obligatoriu la aceeaşi scară şi anume 1/7 din mărimea naturală.
Fotografiile sunt executate pe material fotografic pozitiv sau ortocromatic. Clişeele se
developează normal şi nu se retuşează, iar dacă pentru comparaţie dispunem de fotografii
executate comercial, în primul rând se va şterge cu benzină urmele retuşului. 32

32 Sorin Alămoreanu – „Elemente de criminalistică” , Editura Alma Mater , Cluj Napoca , 2000
53
 O problemă importantă în această fotografie reprezintă iluminarea – se va folosi o sursă
directă frontală şi una sau două laterale, ceva mai slabe, pentru a atenua umbrele şi a da relief
imaginii. Luminile trebuie aşezate aproximativ la nivelul feţei, pentru a nu crea umbra care să
acopere detaliile. Sursa principală de lumină ar trebui să fie un bec “Nitrafot” de 500W, iar
lumina secundară de 250 sau 100W. Pentru urmele de tatuaj sau cicatrice atât de şterse încât nu
se mai văd în mod clar cu ochiul liber, locul respectiv se bate uşor cu palma sau se frecă, pentru
a irita ţesutul, iar pe fondul congestionat, cicatricele vor apărea în alb. Metoda cea mai preţioasă
şi mai precisă pentru scoaterea în evidenţă a semnelor invizibile este fotografierea sub radiaţii
infraroşii, care vor reproduce detaliile pielii până la o adâncime de 2 mm. 33
Compararea prin suprapunere a celor două imagini fotografice se poate realiza prin
fotografierea succesivă a celor două obiecte ce se compară, pe aceeaşi placă fotografică, care
va fi reemulsionată. Coincidenţele şi divergenţele de trăsături vor ieşi în evidenţă în acelaşi fel
ca în cazul scoaterii unui singur pozitiv de pe două negative suprapuse.

33 Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014

54
 Concluzii

Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este destinată să

servească scopurile acesteia, nefiind chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o
identitate probantă.
În identificarea criminalistică conţinutul principal al examinării îl constituie
evidenţierea şi aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale
similare conducând la identificarea obiectului creator de urme şi implicit la deosebirea totalităţii
acestor caracteristici asemănătoare de cele ale altor obiecte.
Specificul identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are
întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu
poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea şi interpretarea
informaţiilor conţinute în reflectările sale.
În practica judiciară identificării criminalistice i se mai atribuie uneori şi un alt înţeles,
şi anume de individualizare a unei persoane (cadavru, obiect, după un semn distinctiv, distrus
sau modificat, intenţionat sau accidental).
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general, la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor, fiinţelor, sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului, modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări
criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două
mari etape: determinarea apartenenţei genetice şi identificarea individuală. Ambele trebuie
privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind
premisa logică a celei de a doua. Continuă în condiţiile unei criminalităţi în creştere şi a unor
omoruri deosebite – adeseori săvârşite prin cruzimi – se ajunge deseori la imposibilitatea
recunoaşterii victimelor, fiind necesară aplicarea unor metode de identificare criminalistică
precum – reconstituirea fizionomiei după sistemul dentar, după craniu, după resturile osoase,
mai ales când avem a face cu depresajul criminal.
Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent şi perfecționată pe parcursul timpului,
care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale
acestora de către o altă persoană.
În conturarea exactă a obiectului probațiunii, penaliștii dreptului modern susțin că este
necesar să se recurgă la metode ştiinţifice de investigare a realității, precum şi la reguli tactice
specifice de efectuare a unor acte procedurale. Metodele şi mijloacele tehnice elaborate ori

55
adoptate de criminalistică își găsesc aplicarea în munca de descoperire, prindere şi cercetare a
infractorilor dar şi în activitatea de prevenire a infracțiunilor.
Fizica, chimia, biologia sau chiar matematica au un numitor comun cu criminalistica și
din acest punct de vedere, putem concluziona că, în lipsa acestor științe și implicit a metodelor
pe care acestea le pun la dispoziția expertului criminalist, tehnica realizării procedurilor penale
și a procesului penal, în ansamblul său, a fi fost una precară.
Din aceste motive, este relevant faptul că în realizarea scopului procesului penal,
colaborează în strânsă legătură specialiști în mai multe ramuri ale științei. Astfel, pe lângă
juriști, magistrații învestiți cu soluționarea unei cauze penale, specialiști precum experți
criminaliști, medici legiști și alții își aduc aportul lor la finalitatea procesului penal.

56
 Bibliografie

● Constituția României
● Codul penal al României
● Codul de procedură penală al României
- Aioniţoaie C. şi colaboratorii – „Tratat de tactică criminalistică”, Ed. Carpaţi, Bucureşti, 1992.
– Mina Minovici – „Tratat complet de medicină legală”, București, 1930
- Bercheşan V. – „Cercetarea la faţa locului”, Ed. Little Star, Bucureşti, 2004.
- Bercheşan V., Ruiu M. – „Tratat de tehnică criminalistică”, Ed. Little Star, Bucureşti, 2004.
- Bogdan T. – „Probleme de psihologie judiciară”, Editura Ştiinţifică, 1973.
- Coman L., Constantinescu M. – „Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic de
criminalistică, vol. I”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 1976.
- Golunski S.A. – „Criminalistica”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
- Păşescu Ghe. – „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei”, Edit. Naţional,
Bucureşti, 2000
- Pletea C. –„Criminalistică. Elemente de anchetă penală”,Ed. Little Star, Bucureşti, 2003.
- Stancu E. –„Criminalistica - vol.II” , Universitatea Bucureşti,1993.
- Stancu E. –„Tratat de criminalistică, ediţia a II-a revăzută şi adăugită”, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002.
- Stancu E. – „Tratat de criminalistică”, Edit. Universul juridic,Bucureşti, 2008
- Suciu C. – „Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1972.
- Văduva N. –„Criminalistica”, Ed. Universitaria, Craiova, 2004.
– Ionescu L. , Sandu D. , - „Identificarea criminalistica” , Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1990
Pagini web: www.printrakinternational.com
www.efit.co.uk.
– D. Calinescu – “Dactiloscopia sau identificarea prin impresiunile digitale de la mâini – Portret
vorbit” , Craiova , Institutul de arte clasice ”Sanitka” , 1914
– C. Dumitrescu , E. Gacea – “Elemente de antropologie judiciara si portret vorbit” , Ed.
Ministerului de Interne , București , 1993
– Sorin Alămoreanu – “Elemente de criminalistica” , Ed. Alma Mater , Cluj Napoca, 2000
– Em. Stancu – „Tratat de criminalistică”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
– Antoniu George, Costică Bulai – „Dicţionar de drept penal şi de procedură penală”,
Hamangiu, 2011

57
– Ionescu L., Sandu D. – „Identificarea criminalistică - Ediția 2”, Editura C. H. Beck, București,
2011
– Lorincz A.L. – „Drept procesual penal”, Editura Universul juridic, București, 2015
P. Ciobanu, E. Stancu – „Criminalistică. Tactica criminalistică, curs universitar”, Editura
Universul Juridic, 2017

58