UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE

UMANISTE, ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI

Disciplina : Metode de investigații în expertiza medico-legală

REFERAT
Importanța probatoriului medico-legal în
cazuri de suspiciune de omor

A executat: A verificat:
Masterand an. I profesor universitar
doctor în științe,
Bahnaru Viorel Fulga Iuliu

CHIȘINĂU, 2019

1
Cuprins

Introducere

CAPITOLUL I. PROBLEME CARE TREBUIE LĂMURITE

ÎN
CURSUL CERCETĂRII

Secţiunea 1. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.

Secţiunea 2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

2.1. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.

2.2. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii.

Secţiunea 3. Metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea şi acoperirea

Infracţiunii

CAPITOLUL II. PRIMELE MĂSURI CARE SE

ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

Secţiunea 3. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a

expertizelor criminalistice

3.1. Valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă

Concluzie

Bibliograife

2
Introducere

Infracţiunile contra vieţii, reprezintă cele mai grave infracţiuni

contra persoanei, prin săvârşirea lor, omului i se răpeşte bunul cel mai
de preţ, care este viaţa. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva
vieţii omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind
întotdeauna sancţionate cu mare severitate1.

CAPITOLUL I. PROBLEME CARE TREBUIE LĂMURITE ÎN

CURSUL CERCETĂRII

Cercetarea omorului se individualizează, faţă de investigarea altor

categorii de infracţiuni prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată
în câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea naturii şi cauzei morţii, a
circumstanţelor de mod şi de timp în care a fost săvârşită fapta, descoperirea
mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei,
identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului,
precizarea scopului sau a mobilului infracţiunii.
Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer
soluţionate intr-un caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de
particularităţile omorului, organul judiciar va trebui sa-şi orienteze cercetările
potrivit formulei „celor şapte întrebări”, amintită: ce faptă s-a comis şi care
este natura ei?; unde s-a comis fapta?; când a fost săvârşită?; cine este
autorul?; cum şi în ce mod a săvârşit-o?; cu ajutorul cui?; în ce scop?2. La
aceste întrebări, adăugând încă una extrem de importantă: cine este victima?
Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcătuiască
un probatoriu care să reflecte realitatea şi, astfel, să permită stabilirea
adevărului.
Altfel spus, problemele ce se cer rezolvate prin investigarea omorului
vor constitui, fiecare în parte, obiect al probaţiunii.

Secţiunea 1. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.

1.1. Natura morţii.

1
Pentru o privire istorică, a se vedea, I. Dobrinescu , Infracţiuni contra vieţii persoanei , Editura Academică,
Bucureşti; 1987, p. 11-18.
2
Referitor la aceste probleme, a se vedea Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Editura Charles
Thomas, California, S.U.A., 1958, p.3-13; Rene Lechat „La techinque de l*enquete criminelle”, vol. I,
Edition Moderna, Bruxelles, 1959, p.181; M. Le Clere „Manuel de police technique”, ed a 2-a, Ed. Police-
Revue, Paris, 1974; Camil Suciu „Criminalistica”, Editura Didactică si pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 601;
I.Mircea „Criminalis-tică” Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.176.

3
 Indiferent de modalităţile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească
dacă in cauză este vorba de un omor, de o moarte neviolentă – patologică sau
fiziologică, sinucidere sau accident3 . În cazul în care se confirmă existenţa
morţii violente, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă
rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acţiunii de ucidere – spre
exemplu moartea unei femei însărcinate ca urmare a unor manopere avortive,
violul care s-a soldat cu moartea sau sinuciderea victimei.
Pentru stabilirea naturii morţii atât a cauzelor cât şi a mecanismului de
producere , un rol extrem de important îi revine medicinii legale. Cu toate
acestea, apreciem că şi organele de urmărire penală trebuie să cunoască un
minimum de date pentru a face diferenţierea dintre o moarte violentă şi una
neviolentă, dintre leziunile produse prin acţiunea diferitelor obiecte, să
diferenţieze leziunile prin împuşcare, de exemplu, de cele produse cu obiecte
tăioase, înţepătoare. Cu siguranţă că prin constatarea sau expertiza medico-
legală, problemele in discuţie vor fi rezolvate în baza argumentelor ştiinţifice.
Însă, până la aflarea concluziilor specialiştilor, organul de urmărire penală,
are obligaţia de a interpreta o serie de urme, să explice mecanismul de
formare al acestora, la acestea se mai adaugă şi elaborarea versiunilor iar în
raport de acestea, să desfăşoare activităţi în scopul identificării şi prinderii
făptuitorului.
Astfel, în cazul morţii consecutive leziunilor produse prin obiecte
contondente – plane (scândură, cărămidă, muchia toporului, etc), în unghi
obtuz (drug de fier in patru muchii, ciocan cu suprafaţa pătrată sau rotundă, şi
altele), cu suprafaţă sferică, (bilă, piatră), sau cu suprafaţă cilindrică (baston,
ţeavă, şi alte-le) – urma obiectului se reflectă complet sau parţial in leziune,
depinzând de regularitatea ei şi de unghiul de înclinare la care se adaugă
greutatea obiectului şi energia cinetică, precum şi regiunea corpului, unde
acţionează factorul mecanic. Rănile contuze au marginile neregulate,
zdrenţuite, adesea fiind întrerupte prin punţi de piele intactă şi nu trebuie
confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede. Acest gen de răni
se caracterizează prin hemoragie redusă. În cazul leziunilor mortale
consecutive traumatismelor prin obiecte ascuţite – des-picătoare, tăietoare,
înţepătoare – în general, rănile tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea.
Sinucigaşul se înjunghie stând în picioare sau şezând şi atunci sângele se
scurge în şiroaie paralele pe părţile anterioare ale corpului şi picioare,
producând mici bălţi – pete de sânge prin scurgere 4. La infracţiunea de omor,
atât mişcarea victimei cât şi acţiunile săvârşite de aceasta pentru a se apăra,
vor avea ca rezultat numeroase pete de sânge, de diferite forme şi mărimi şi
împrăştiate în câmpul comiterii infracţiunii.
3
Ministerul de Interne, coordonator C.Aioaniţoaie, Vasile Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică,
Editura Carpţi, Craiova, 1994, op.cit., p.23.
4
M. Kernbach, Medicină judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, op. cit., p.126-128, 187. În acelaşi8
sens, V. Beleş ş.a., Medicină legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, p. 41-46

4
 Rănile produse prin obiecte înţepătoare se caracterizează prin existenţa
unui orificiu de pătrundere şi a unui canal. De cele mai multe ori acest orificiu
reflectă lăţimea minimă a instrumentului iar uneori, unele particularităţi ale a-
cestuia. Toate cele arătate se constituie în elemente ce pot dirija cercetările
încă din faza iniţială.
Spre exemplu, în cazul sesizării despre producerea unui accident de
circulaţie, având urmări mortale, se pot descoperi pe corpul sau
îmbrăcămintea victimei urme din cele menţionate mai sus, care coroborate cu
lipsa unor leziuni specifice evenimentelor rutiere duce şi la formularea
versiunii privind disimula-rea omorului într-un accident.

1.2. Cauza nemijlocită a morţii

Organele de urmărire penală în dovedirea existenţei infracţiunii de

omor, trebuie să stabilească dacă între activitatea desfăşurată de către
făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi rezultatul produs există sau nu o
legătură de cauzalitate. Altfel spus, dacă modalităţile concrete în care a
acţionat şi acţiunile ori inacţiunile celui în cauză constituie cauza morţii sau
erau susceptibile de a produce acest rezultat. Fiind vorba de o legătură de
cauzalitate şi nu de o cauzalitate exclusivă, acesta nu este condiţionată de
suficienţa acţiunii de ucidere, de a produ-ce prin ea însăşi moartea victimei.
De asemenea, nu prezintă relevanţă, sub aspectul raportului de cauzalitate,
dacă acţiunii de ucidere i s-au adăugat şi alte cauze preexistente –
concomitente sau survenite -, cum ar fi: boala victimei ori complicaţiile
survenite ca urmare a renunţării la tratamentul medical prescris sau neglijenţei
în aplicarea acestuia5.

Secţiunea 2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

2.1. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.

Identificarea locului unde a fost săvârşit omorul este o problemă

importantă pentru soluţionarea cazului, acesta fiind, de regulă, cel mai bogat
în urme şi date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta 6. De multe
ori, pentru a îngreuna activitatea de cercetare a organelor de urmărire penală,
făptuitorii transportă cadavrul victimei de la locul săvârşirii infracţiunii,
5
Vintilă Dongoroz ş.a., op.cit, p.183
6
Emilian Stancu, Criminalictică, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, op. cit., p.161.

5
pentru a face mai dificilă descoperirea acestuia, sau pentru a disimula omorul
într-o alta parte – accident de circulaţie, sinucidere, moarte accidentală
datorată atacului unor animale sălbatice, etc. Din acest punct de vedere, locul
în care a fost săvârşită infracţiunea prezintă o deosebită importanţă prin
posibilitatea descoperirii, fixării, tuturor categoriilor de urme şi mijloacelor
materiale de probă, care, prin interpretare şi valorificare ştiinţifică, vor duce la
identificarea făptuitorului. Astfel, in funcţie de urmele şi modul lor de
amplasare în câmpul comiterii infracţiunii se poate prefigura desfăşurarea
acţiunii înainte de săvârşirea infracţiunii, în timpul şi după comiterea
agresiunii, reacţia victimei, modul de operare folosit de făptuitor, mobilul şi
scopul urmărit, etc, toate acestea ducând la elaborarea celor mai plauzibile
versiuni şi desfăşurarea celor mai eficiente măsuri de verificare a lor.
Pe timpul desfăşurării cercetării, dar mai ales cu ocazia cercetării
locului faptei, trebuie să se lămurească dacă locul unde a fost descoperit
cadavrul coincide sau nu cu cel în care făptuitorul a desfăşurat activitatea
ilicită. La lămurirea acestui aspect contribuie, deopotrivă, natura leziunilor
existente pe corpul victimei, modul lor de amplasare, forma – în raport cu
obiectele folosite - ,lipsa unor urme ce trebuiau să existe în contextul dat,
existenţa unor urme care nu se justifică, etc7.

2.2. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii.

Stabilirea certă a momentului în care a fost săvârşită infracţiunea ajută

organele de urmărire penală să stabilească activităţile şi traseul înaintea
comiterii faptei desfăşurate de victimă, persoanele care au văzut-o ultima
dată, bunurile şi valorile pe care le avea în momentul atacului, eventualele
incidente avute, starea în care se afla, ş.a.
O problemă deosebit de importantă o constituie stabilirea momentului
su-primarii vieţii victimei. Rezultatele cercetărilor trebuie sa ducă pe de o
parte la stabilirea datei exacte la care moartea a survenit iar pe de altă parte, la
încadra-rea în timp a activităţii infracţionale desfăşurată de autor. Astfel, o
serie de date pot conduce la delimitarea unei perioade (de timp ) în care
autorul a efectuat di-verse acte de pregătire, acestea fiind de natură să permită
încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditare.
De asemenea, cunoscând timpul comiterii faptei se vor putea face
verificări în ceea ce priveşte modul cum şi-au petrecut timpul în perioada
critică persoanele bănuite, dacă au fost văzute la locul faptei ori în
împrejurimile acestuia, posibilitatea ajungerii în acel loc – în raport cu
alibiurile invocate – interesul imediat pe care l-ar fi avut la descoperirea
cadavrului, şi altele8.

7
Min. de Interne, op. cit., p. 25
8
Gheorghe Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, op. cit., p.435

6
Secţiunea 3. Metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea şi acoperirea
infracţiunii

Luând în considerare faptul că infracţiunile de omor sunt atât fapte

comisive, cât şi materiale, condiţionate de producerea unui rezultat, acestea
sunt susceptibile de o desfăşurare în timp, organele de urmărire penală trebuie
aşadar să lămurească metodele şi mijloacele care au dus la consumarea faptei,
dar şi actele preparatorii sau cele care întrunesc elementele constitutive ale
tentativei.
Deci, pe parcursul cercetării trebuie să se lămurească dacă victima a
fost urmărită, atrasă în cursă, atacată prin surprindere, etc, toate acestea sunt
de natură a demonstra premeditarea. Premeditarea există atunci când între
rezoluţiunea infracţională şi executarea infracţiunii se interpune un interval de
timp în care făptuitorul a desfăşurat, pe lângă actele premergătoare
menţionate şi alte activităţi: culegerea de informaţii, confecţionarea sau
procurarea mijloacelor necesare scopului propus, inclusiv căutarea
complicilor. Trebuie reţinut însă că pentru a se reţine premeditarea – cu
implicaţie asupra încadrării juridice– este necesar să se probeze că acea
hotărâre a fost exteriorizată, manifestată şi obiectivizată în actele pregătitoare
efectuate, singur elementul timp nefiind suficient 9 . Premeditarea, implicând o
concretizare, în acte de pregătire, a hotărârii infracţionale luate, presupune nu
numai trecerea unui timp mai îndelungat, dar şi condiţii necesare cântăririi
tuturor posibilităţilor de săvârşire şi a consecinţelor legate de hotărârea
luată.
Stabilind problema metodelor şi mijloacelor utilizate pentru comiterea
infracţiunii, organele de cercetare trebuie să depună toate eforturile necesare,
pentru identificarea instrumentelor folosite pentru atingerea scopului propus –
armă de foc, topor, cuţit, substanţă toxică, şi altele - ,să stabilească dacă în
executarea rezoluţiunii infracţionale s-au folosit mijloace ce pun în pericol
viaţa mai multor persoane ori dacă autorul faptei a apelat la cruzimi pentru a
pune capăt vieţii victimei.
Agravanta folosirii unor mijloace care pun în pericol viaţa mai multor
persoane nu presupune doar ca rezultatul să fie moartea altor persoane, ci
fiind suficient ca viaţa acestora să fie pusă în peri-col de mijlocul utilizat de
către făptuitor. Spre exemplu, folosirea gazelor asfixiante în locul obişnuit
prin care merge persoana vizată, dar pe unde trec şi alte persoane, otrăvirea
apei unei fântâni pe care o folosesc şi alte persoane decât cea împotriva căreia
este îndreptată acţiunea de ucidere.
Împrejurarea privitoare la cruzimi ia naştere în momentul în care la
săvârşirea omorului s-a folosit ca procedeu supune-rea la cruzimi, faptul că

9
V. Dongorog ş.a., op.cit., p.188.

7
moartea victimei a fost pricinuită efectiv de cruzimile practicate sau dacă
acestea au precedat actul uciderii, nu este relevant.
Cruzimile nu presupun doar provocarea de suferinţe fizice victimei –
suferinţe care, de cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit, ci şi ferocitatea
cu care infractorul a săvârşit omorul şi care trezeşte sentimente de groază, de
repulsie, în conştiinţa membrilor colectivităţii. În această situaţie, devine
irelevantă împrejurarea că victima şi-a pierdut cunoştinţa, nepercepând
cruzimea, elementul determinant pentru reţinerea agravantei fiind pericolul
social deosebit pe care-l prezintă inculpatul prin modul în care a săvârşit
omorul.
De asemenea, în cadrul cercetării trebuie să se lămurească activităţile
certe desfăşurate de către făptuitor pentru a se sustrage de la urmărirea penală,
arestarea ori executarea pedepsei, acţiunile întreprinse pentru derutarea
cercetărilor, cum ar fi dezmembrarea, distrugerea sau desfigurarea cadavrului,
precum şi îngroparea acestuia ori disimularea omorului într-o formă de
moarte violentă sau neviolentă.

CAPITOLUL II. PRIMELE MĂSURI CARE SE

ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

După cum s-a arătat, cu toate că urmărirea se efectuează în mod obliga-

toriu de procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei au obligaţia de a
efectua acte de urmărire ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o
cauză care este de competenţa de cercetare a altor organe, conform codului de
procedură penală.
Urmărirea penală în caz de omor poate fi determinată de descoperirea
unui cadavru purtând urme de moarte violentă şi de dispariţia unei persoane,
dacă există bănuiala că a fost omorâtă10.
Între activităţile de urmărire penală urgente la care organele de cerce-
tare penală participă, amintim:
1. Cercetarea la faţa locului;
2. Dispunerea constatării ori a expertizei medico – legale;
3. Dispunerea expertizelor criminalistice;
4. Stabilirea identităţii victimei;
5. Identificarea şi ascultarea martorilor;
6. Efectuarea percheziţiilor;
7. Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor.

10
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, op. cit., p.602

8
 Examinarea cadavrului se efectuează de către medicul legist împreună
cu procurorul criminalist însărcinat cu ancheta şi reprezintă o activitate
esenţială a cercetării la faţa locului.
Prin examinarea atentă a cadavrului se urmăreşte să se clarifice cât mai
multe informaţii cu privire la:
-cauza şi natura morţii, prezenţa leziunilor sau a eventualelor urme
tipice unei lupte dintre victimă şi agresor;
-posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi
victima;
-corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi adevăratul
loc al comiterii infracţiunii;
-data şi modul în care s-a săvârşit infracţiunea de omor, mijloacele,
armele sau alte instrumente întrebuinţate.
Informaţiile acestea sunt de natură să permită aflarea răspunsului la mai
multe întrebări esenţiale, cu privire la faptă, printr-o cooperare între
procurorul criminalist şi medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe
toată durata urmăririi penale. Trebuie subliniat, în acest context, că
examinarea cadavrului reprezintă o activitate complexă, ce debutează odată cu
cercetarea la faţa locului şi continuă la unitatea medicală unde se efectuează
necropsia.

Examinarea cadavrului va începe doar după constatarea decesului de

către medicul legist, diagnostic pus pe seama semnelor cadaverice specifice
instalării morţii biologice şi confirmat cu ocazia examenului necroptic. Fără a
intra totuşi într-un domeniu care aparţine în exclusivitate medicinii legale,
considerăm că este totuşi necesar să amintim, foarte pe scurt, principalele
semne care servesc la diagnosticarea morţii, semne care se împart în:
-semne precoce;
-semne semitardive;
-semne tardive şi conservatoare11.
Semnele precoce, cum sunt spre exemplu absenţa respiraţiei, cât şi
încetarea activităţii cardiace sau areflexia totală, se poate spune că au o
valoare relativă, deoarece pot fi rezultatul unei morţi aparente.
Semnele semitardive permit, cu certitudine, diagnosticarea morţii, în
general ele constând în răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea
cadaverică, instalarea lividităţilor şi petelor cadaverice şi sunt de o foarte
mare importanţă în stabilirea cauzei şi datei morţii, inclusiv în determinarea
poziţiei cadavrului după instalarea morţii.
Semnele tardive şi conservatoare sunt determinate de apariţia
fenomenelor de putrefacţie, respectiv a celor de mumifiere, congelare,

11
Gheorghe Scripcaru şi M. Terbancea, supra cit., p.59-62, precum şi în lucrarea „Patologia medico-legală”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.56, ţi urm.

9
adipoceară, etc, semne, care depind, în egală măsură, atât de timpul scurs de
la data decesului, dar şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.

După ce are loc constatarea morţii, medicul legist împreună cu

procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, cu toate că nu poate fi
făcută în condiţiile puse la dispoziţie de o sală de autopsie, aceasta trebuie
făcută în mod atent şi minuţios, evitându-se astfel concluziile pripite, în
primul rând cu privire la cauza şi natura morţii. Un serios argument cu privire
la importanţa examinării cu maximă atenţie a cadavrului este acela, conform
căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte patologică (
ne-violentă ), cercetarea locului faptei se face într-un mod mai sumar, uneori
chiar superficial, ceea ce duce la prejudicierea serioasă a desfăşurării
cercetărilor viitoare, după ce s-a făcut constatarea cauzei reale a morţii.
Desfăşurarea examinării cadavrului are loc după aceleaşi faze ca şi
cercetarea locului faptei, anume fază statică şi faza dinamică, rezultatele
acesteia consemnându-se într-un proces verbal şi fixate prin intermediul
fotografierii sau prin înregistrarea videomagnetică.
În faza statică se determină, în principal, următoarele:
a) locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea acestuia în raport
cu obiectele şi urmele din jurul său ( spre exemplu mobilă, elemente de
construcţie, vegetaţie, etc), distanţa până la acestea, precum şi sexul, talia şi
vârsta aproximativă a victimei;
b) poziţia corpului, privită în ansamblul ei: de exemplu, pe spate, cu
faţa în jos sau lateral ( decubit dorsal, ventral sau lateral ) dar şi poziţia
membrelor, a capului ( membrele pot fi în extensie sau îndoite, capul întors
într-o parte, etc).
În faza dinamică, vor fi examinate, în această ordine:
a) îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului. Practica judiciară
recomandă ca această activitate să se desfăşoare într-o anumită ordine,
începându-se cu obiectele de la exteriorul bustului, continuându-se cu
lenjeria, pantalonii, etc şi terminându-se cu examinarea articolelor de
încălţăminte. Cercetarea vestimentaţiei trebuie făcută cu multă atenţie,
accentul fiind pus pe descrierea fiecărui obiect în parte, a mărimii, taliei,
poziţiei şi ordinii în care sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor
individuale – natura materialului, culoarea, croiala, emblema fabricii, numărul
de nasturi, modul de dispunere şi starea acestora, natura şi culoarea din care
este confecţionată căptuşeala – existenţa celorlalte accesorii – fermoare,
curele, bretele, cordoane, etc – ciorapii, felul materialului din care sunt
confecţionaţi, culoarea, mărimea, gradul de uzură, existenţa unor corpuri sau
substanţe străine aderente12 - obiectele de încălţăminte – felul, mărimea,
12
L. Coman şi I.R. Constantin, „Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în infracţiunea de omor şi în
cazul cadavrelor neidentificate”, în „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti,
1976, op. cit., p. 434.

10
modelul, culoarea, natura materialului, gradul de uzură, deformări
caracteristice, eventualele zgârieturi, etc.
În timp ce examinează vestimentaţia, expertul criminalist şi medicul
legist trebuie să evidenţieze eventualele urme de târâre, de murdărire recentă
şi în acelaşi timp semnele de violenţă ( număr, formă, poziţie, dimensiune,
lipsă de substanţă ), legătura dintre acestea şi urmele imprimate pe corpul
victimei. De asemenea, se va menţiona lipsa anumitor părţi din îmbrăcăminte
sau încălţăminte, care, în mod obişnuit, ar fi trebuit să existe ( pantofi,
pantaloni, fustă, lenjerie ), inclusiv lipsa unor obiecte cum ar fi ceasul sau
verigheta, care lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete. Se va
cerceta, cu atenţie, fiecare buzunar în parte, precizându-se conţinutul şi
poziţia acestuia – scos, în afară ori normală – dar şi urmele de murdărie sau
pete-le. Toată îmbrăcămintea trebuie bine verificată pentru a nu se evita în
timpul cercetării, buzunarele practicate în locuri mai puţin obişnuite.
Tot pe îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului pot fi relevate, fixa-te
şi ridicate şi alte categorii de urme cum ar fi spre exemplu cele biologice, de
natură chimică, bunuri, înscrisuri sau valori care au aparţinut victimei dar şi
microurme atât de natură umană, cât şi de natură animală sau vegetală sau
microurme ale obiectelor, dacă este cazul.

Corpul cadavrului se examinează având ca punct de pornire elementele

generale şi anume constituţia fizică, culoarea pielii, semnele particulare, chiar
şi semnele cadaverice
După ce a avut loc stabilirea şi consemnarea elementelor generale se va
trece la o examinare amănunţită a întregului corp şi se începe cu capul
victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a
membrelor superioare, şi a celor inferioare.
Leziunile vizibile se vor descrie ca şi poziţie, în formă şi mărime, chiar şi
fiecare pată biologică sau de altă natură şi mai cuprinzător, orice urmă care ar
putea avea legătură cu omuciderea cercetată. De asemenea, se vor examina
mâinile şi unghiile cadavrului, deoarece se pot găsi fire de păr, resturi de
îmbrăcăminte, fire de textile, nasturi desprinşi în timpul luptei cu agresorul,
etc. În depozitul subunghial, pot fi găsite celule epiteliale, urme de sânge,
fragmente de fire de păr, etc, provenind de la autorul infracţiunii.
Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal şi orificiul
vaginal vor fi cercetate cu o deosebită atenţie, pentru că de exemplu, în gură
se pot descoperi materiale folosite de agresor pentru a împiedica victima să
strige ( cârpe, batiste, hârtie, etc ) iar în celelalte, urme biologice. În acelaşi
timp, se vor face menţiuni exacte în ceea ce priveşte cercetarea obiectelor sau
materialelor care au servit imobilizarea sau la ştrangularea victimei, cum ar fi
bucăţi de frânghie, sfoară, sârmă, etc.
După ce a avut loc examinarea cadavrului şi a vestimentaţiei acestuia, cât
şi după fixarea şi ridicarea urmelor descoperite cu această ocazie, se va trece

11
la examinarea suprafeţei de sub cadavru şi din apropiata vecinătate cum ar fi
parchet, duşumea, sol, etc.

Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia

cadavrului.

Cu ocazia investigării locului faptei şi, în principal, a cadavrului, între

multele probleme avute în vedere, o menţionăm şi pe aceea a stabilirii datei la
care a survenit moartea, dar şi a eventualelor modificări apărute în poziţia
cadavrului. Cu siguranţă că aceste date se vor determina mult mai precis în
urma necropsiei, însă chiar din momentul examinării victimei la faţa locului,
se pot obţine o serie de informaţii, care pot servi la orientarea operativă a
cercetărilor în scopul descoperirii autorului omorului.
Pentru aceasta, se procedează la studierea semnelor specifice morţii, în
special a celor precoce şi semitardive. Precizăm, însă, că siguranţa în
stabilirea datei morţii scade pe măsura creşterii intervalului de timp scurs între
momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este
mai scurt, cu atât determinarea datei morţii este mai exactă. De exemplu13:
-La semnele precoce, semnificative sunt reacţiile pupile la unele sub-
stanţe chimice, care se produc în limita a 4 ore de la deces, în cazul atropinei,
ori a 6 ore în cazul piliocarpinei. Contractarea locală a vaselor de adrenalină
se produce în cel mult 24 de ore de la deces.
Celelalte semne precoce ale morţii, pe care le-am menţionat anterior
(încetarea activităţii cardiace, absenţa respiraţiei ), nu vor fi luate în calcul
pentru a determina momentul morţii, decât în cazul sesizării lor de către o
persoană avizată şi care să se afle lângă victimă chiar în momentul în care
moartea a survenit.
-În cazul semnelor semitardive, problemele sunt mai complicate, în
funcţie de semnul clinic şi de condiţiile în care a fost găsit cadavrul şi astfel:
a) pierderea de căldură în general se face cu un grad pe oră, cadavrul
ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 ore la care mai
contribuie şi alţi factori cum ar fi temperatura mediului înconjurător,
condiţiile de loc şi timp, vârsta şi constituţia fizică a victimei, îmbrăcămintea;
b) rigiditatea cadaverică începe să se instaleze de la muşchii
maxilarului inferior şi coboară treptat spre membrele inferioare, după care
cunoaşte o rezoluţie în acest sens, tot ciclul fiind cuprins între 2 şi 36 de ore
de la deces, rigiditatea maximă fiind aproximativ de 10 ore, dar şi aici putem
vorbi doar în funcţie de cauza morţii, deoarece în cazul traumatismelor
cerebrale masive se întâlneşte şi rigiditatea cataleptică ( împuşcare în cap,
electrocutare );

13
M. Kermbach, op.cit., p.435 şi urm.

12
 c) după circa 5 ore se instalează lividităţile cadaverice, fiind maxime
după aproximativ 10-15 ore şi nu se mai modifică prin schimbarea poziţiei
cadavrului după circa 12 ore din momentul morţii.
Lividităţile cadaverice îşi au importanţa lor în lămurirea unor eventuale
modificări survenite în poziţia cadavrului. Dacă la faţa locului, spre exemplu,
cadavrul este descoperit în poziţie de decubit ventral, adică cu faţa în jos, iar
lividităţile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este mai mult decât evident
faptul că ne aflăm în faţa unei schimbări de poziţie a cadavru-lui la
aproximativ 12 ore după deces.
Cu privire la semnele precoce şi semitardive, în literatura occidentală se
indică următoarele aspecte:
-corpul cald şi suplu, având corneea umedă şi transparentă, fără
lividităţi, arată că moartea s-a produs de 1-2 ore;
-apariţia lividităţilor cadaverice la nivelul gâtului, răcirea şi rigiditatea
articulaţiei maxilarului se face la 3-4 ore de la intervenirea decesului;
-apariţia petei negre scleroticale arată aproximativ 6 ore;
-confluenţa lividităţilor pe suprafaţă mare şi rigiditatea întregii muscu-
laturi scheletice alături de pierderea transparenţei corneei este tipică orelor 8 -
10 de la instalarea morţii;
-persistenţa la presiune a lividităţilor şi nemodificarea poziţiei lor e
specifică morţii instalată de aproximativ 12 ore.
La calculul datei la care decesul s-a instalat, sunt luaţi mult mai mulţi
factori, cum ar fi, de pildă, starea digestiei alimentelor din stomac, prezenţa
faunei cadaverice, rezultatele unor examene histochimice sau biochimice,
aceasta, însă, numai în condiţii de laborator, iar nu în cele ale cercetării la faţa
locului14.

Secţiunea 3. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a

expertizelor criminalistice

3.1. Valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă

Lămurirea problemelor multiple şi diverse pe care le ridică soluţionarea

legală şi temeinică a cauzelor privind infracţiunea de omor, în toate formele
sale, impune valorificare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, descoperite şi ridicate de la faţa locului, prin intermediul constatărilor
tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.

Bibliografie

14
Em. Stancu, op.cit., p.174.

13
1. Pentru o privire istorică, a se vedea, I. Dobrinescu , Infracţiuni contra vieţii persoanei , Editura
Academică, Bucureşti; 1987, p. 11-18.
2. Referitor la aceste probleme, a se vedea Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Editura Charles
Thomas, California, S.U.A., 1958, p.3-13; Rene Lechat „La techinque de l*enquete criminelle”, vol.
I, Edition Moderna, Bruxelles, 1959, p.181; M. Le Clere „Manuel de police technique”, ed a 2-a,
Ed. Police-Revue, Paris, 1974; Camil Suciu „Criminalistica”, Editura Didactică si pedagogică,
Bucureşti, 1972, p. 601; I.Mircea „Criminalis-tică” Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1978, p.176.
3. Ministerul de Interne, coordonator C.Aioaniţoaie, Vasile Bercheşan, Tratat de metodică
criminalistică, Editura Carpţi, Craiova, 1994, op.cit., p.23.
4. M. Kernbach, Medicină judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, op. cit., p.126-128, 187. În
acelaşi8 sens, V. Beleş ş.a., Medicină legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, p. 41-46
5. Vintilă Dongoroz ş.a., op.cit, p.183
6. Emilian Stancu, Criminalictică, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, op. cit., p.161.
7. Min. de Interne, op. cit., p. 25
8. Gheorghe Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, op. cit., p.435
9. V. Dongorog ş.a., op.cit., p.188.
10. Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, op. cit., p.602
11. Gheorghe Scripcaru şi M. Terbancea, supra cit., p.59-62, precum şi în lucrarea „Patologia medico-
legală”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.56, ţi urm.
12. L. Coman şi I.R. Constantin, „Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în infracţiunea de
omor şi în cazul cadavrelor neidentificate”, în „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de
Interne, Bucureşti, 1976, op. cit., p. 434.
13. M. Kermbach, op.cit., p.435 şi urm.
14. Em. Stancu, op.cit., p.174.

14