Teza Eutanasia

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
Catedra Drept public
Teza de licenţă
ASPECTELE JURIDICO-PENALE ALE EUTANASIEI
A elaborat:
Vasile ŢAPURDEI
an. V, f/r
Conducător ştiinţific:
Alexandru MARIŢ
dr. în drept, prof. univ. interimar
Chişinău 2015
CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................................
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND EUTANASIA ...........................

1.1. Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie...........
1.2. Definirea conceptului de eutanasie.........................................................
1.3. Eutanasia şi dreptul la viaţă……………...........................
2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNII DE EUTANASIE

ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA........................
2.1. Obiectul infracţiunii de eutanasie.............................................................
2.1.1. Caracterizarea generală a laturii obiective a infracţiunii de
eutanasie…………………………………………………………………..
2.2. Subiectul infracţiunii de eutanasie......................................................
2.2.1. Particularităţile laturii subiective a infracţiunii de eutanasie...........
2.3. Delimitarea eutanasiei de alte fapte similare............................................
3. ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND REGLEMENTAREA

JURIDICĂ A RĂSPUNDERII PENTRU EUTANASIE ÎN
LEGISLAŢIILE ALTOR STATE……………………………………………..
3.1. Răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie în legislaţia
României……………………………………………………………………..
3.2. Răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie in legislaţia Federaţiei
Ruse……………………………………………………………………………..
3.3. Răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie în legislaţia
Germaniei……………………………………………………………………
CONCLUZII .................................................................................
BIBLIOGRAFIE................................................................................................
2
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate. Dintotdeauna, viaţa umană a reprezentat o
valoare socială incontestabilă, indiferent de etapa de dezvoltare istorică a
societăţii sau de situaţia economică şi politică a oricărui stat. Chiar dacă, la
prima vedere, s-ar părea că subiectul viaţa şi moartea omului reprezintă un
subiect destul de vulnerabil din punct de vedere juridic ori unul al cărui specific
este deja cunoscut, problema vizând aprecierea calităţii vieţii umane şi luarea
deciziei cu privire la lipsirea de viaţă a omului în anumite circumstanţe specifice
rămâne absolut nedeterminată.
Eutanasia, ca fenomen social şi ca concept juridico-penal, generează
dezaprobare din partea unora şi acceptare din partea altora. Asemenea atitudini
contradictorii duc la apariţia conflictelor de idei şi a diferitelor soluţii legislative,
datorită imposibilităţii aprecierii unanime a impactului social şi juridic al
acesteia. La etapa actuală, odată cu recunoaşterea legală a eutanasiei în Olanda
şi belgia, discuţiile asupra regimului juridic al acesteia s-au amplificat, axându-
se pe căutarea unei soluţii viabile pentru fiecare stat în parte, bazată pe
principiile şi valorile declarate de Constituţia fiecărui stat, de convenţiile
internaţionale semnate şi ratificate, pe condiţiile de dezvoltare economică şi
politică, atitudinea populaţiei, precum şi pe nivelul acordării serviciilor de
sănătate, totodată luându-se în calcul capacitatea, posibilitatea creării şi
administrării organelor de control necesare. Mai mult ca atât, atitudinea
instanţelor de judecată din diferite ţări vis-à-vis de unele cazuri, devenite
răsunătoare, şi posibilitatea apariţiei unor asemenea situaţii în oricare areal
geografic readuce eutanasia în actualitate, de fiecare dată cu o tot mai puternică
rezonanţă.
De altfel, tocmai această contrarietate de poziţii face ca ideea legalizării
eutanasiei să rămână la o stare incipientă din punct de vedere legislativ,
îndeosebi pentru Republica Moldova. Cu toate că recunoaşterea şi aprobarea
eutanasiei în calitate de practică medicală pozitivă este considerată o garanţie a
realizării dreptului persoanei la o moarte demnă, acestei soluţii i s-a găsit deja o
alternativă – îngrijirea paliativă – care poate asigura îndeplinirea condiţiilor de
respectare a demnităţii umane în cazul bolnavilor incurabili şi al muribunzilor.
Dar, se pare că îngrijirea paliativă reprezintă fie o activitate de binefacere,
fie o metodă degradantă de menţinere a unei persoane în viaţă; anume prin
aceasta se explică diversitatea soluţiilor legislative cu privire la fapta de
eutanasie. Odată ce unele state o incriminează sub formă de omor la dorinţa
victimei, bazându-se pe dorinţa acesteia de a pleca din viaţă, dar nu pe starea
specifică a bolnavului, altele continuă să o considere ca întrunind semnele unei
infracţiuni de omor clasic, iar proporţia dintre statele care recunosc eutanasia, cu
3
toate elementele sale caracteristice, în calitate de infracţiune şi statele care au
considerat oportună legalizarea ei este aproape egală. Cu toate acestea,
actualmente, în dreptul penal contemporan eutanasia, sub o formă sau alta, este
privită ca infracţiune.
Totuşi, urmează să luăm în consideraţie şi faptul că tendinţele în întreaga
lume, în ceea ce priveşte locul unei asemenea fapte, în cadrul penal sau
extrapenal, sunt orientate spre dezincriminarea treptată, dar sigură a eutanasiei.
De cele mai multe ori însă, anume nesiguranţa succesului şi probabilitatea
eşecului este considerată o piedică pentru iniţierea unui asemenea proces de
legalizare. În asemenea situaţii de incertitudine, când obiectivul principal
rămâne a fi protecţia şi respectul vieţii umane, dezincriminarea eutanasiei este
inadmisibilă; or, în caz contrar, omul ca fiinţă raţională, înzestrat cu capacitatea
de a se naşte şi a muri, ar fi considerat o simplă formă de existenţă. Acestea sunt
motivele din care unele state urmează calea recunoaşterii legale a suicidului
asistat sau a eutanasiei pasive ca o modalitate de exprimare a dreptului persoanei
de a refuza tratamentul medical. Desigur, şi o asemenea abordare implică
incertitudine în ceea ce priveşte scopul atingerii unui anumit rezultat şi motivul
unui asemenea comportament, dar păstrează, într-o oarecare măsură, calitatea
autodeterminării valorii vieţii umane şi respectarea unei decizii luate în acest
sens.
Dreptul la viaţă, în complexitatea sa, este recunoscut şi respectat de
întreaga comunitate umană, iar recunoaşterea unui drept corelativ la moarte
ridică, în acest context, o serie de obiecţii, bine întemeiate şi fundamentate.
Eutanasia, ca o faptă care atentează la dreptul la viaţă, exprimând, pe de o parte,
şi dorinţa victimei, nu poate fi totuşi acceptată ca realizare a unui drept invers
acestuia, a dreptului la moarte, iar problema demnităţii umane urmează a fi
percepută într-un alt mod: asigurarea unei vieţi demne va contribui la realizarea
unui drept la o moarte demnă.
Scopul şi obiectivele lucrării. Odată cu recunoaşterea eutanasiei ca
infracţiune în legislaţia penală a Republicii Moldova, prevăzută de art.148 CP,
discuţiile în jurul acestui subiect au început să se orienteze spre inoportunitatea
unei asemenea norme şi necesitatea legalizării eutanasiei, din perspectiva
promovării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pe
de altă parte însă, nu s-a pus problema elaborării unui mecanism de
supraveghere a unei asemenea practici medicale şi privind nivelul de pregătire a
societăţii în general pentru acceptarea acesteia. Datorită acestui fapt şi necesităţii
de determinare a oportunităţii unei asemenea soluţii legislative în Republica
Moldova, scopul tezei de faţă rezidă în examinarea conceptului de eutanasie în
complexitatea sa, prin prisma compatibilităţii sale cu drepturile consacrate ale
4
omului, în determinarea specificului infracţiunii de eutanasie, în condiţiile
legislaţiei penale în vigoare, precum şi a problemei privind răspunderea pentru
fapta de eutanasie.
5
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND EUTANASIA
1.1. Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de

eutanasie
Problema regimului juridic al eutanasiei este una de durată, care s-a

manifestat diferit pe parcursul evoluţiei sale, fiind caracterizată prin necesităţile
perioadelor istorice respective şi prin atitudinea luată de un stat sau altul faţă de
un asemenea fenomen. Problema vieţii şi morţii persistă chiar de la începutul
apariţiei comunităţilor umane, fiind determinată de factori naturali, geografici şi
fiziologici. Pe parcurs, odată cu apariţia statului şi dreptului, s-a încercat să se
găsească o soluţie viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei pentru o
anumită comunitate, civilizaţia sec. XXI rămânând în căutarea unei asemenea
soluţii.
Legiuirile penale din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale au
recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl reprezintă
infracţiunile contra vieţii, uciderea unei persoane constituind una dintre cele mai
grave fapte.1
Practica eutanasiei este mult mai veche decât cuvântul; o întâlnim la
societăţile vechi sau primitive. Se spune că vechii germani îi ucideau pe bolnavii
cronici; în Birmania, un incurabil considera că este obligat să se spânzurare;
după Amudsen, eschimoşii practicau suicidul când durerile deveneau
insuportabile; în unele părţi ale Indiei, bolnavul care nu se putea vindeca era
condus de familie pe malul Gangelui şi - cu nasul şi gura umplute cu mâl sfânt -
era aruncat în fluviu: „Dar, în general, această eutanasie a popoarelor primitive
răspundea unei idei economice şi alimentare; ea rezulta din raritatea hranei şi din
suprimarea necesară a gurilor inutile: era o chestiune de stomac. Eutanasia
modernă este de ordin sentimental: este o chestie de nervi; iar indicaţia
dominantă este suprimarea durerii”.2
În antichitatea greacă şi romană, suprimarea copiilor nedezvoltaţi, a celor
neviabili era o practică unanim admisă; de asemenea, fapta de a lua viaţa unui
camarad, în vederea eliberării lui de chinuri, nu numai că nu era pedepsită, dar
era şi privită ca un act demn, umanitar, camaradesc. La romani, principiul
„volenti et consentienti non injuria” excludea posibilitatea pedepsirii celui care a
luat viaţa victimei, la cererea acesteia. Numai în ultima perioadă a Imperiului
roman acest principiu tradiţional nu a putut opri intervenţia legii, care, în
anumite cazuri concrete de omor, prevedea pedepsirea făptuitorului fără să ţină
1
Pop O. Concepţii asupra vieţii şi omului în viziunea marilor gânditori ai lumii // Legea şi Viaţa. (Chişinău).- 2005.- Nr.4.-p.8.
2
Athanasiu A. Tratat de psihologie medicală. - Bucureşti: Oscar Print, 1998, p.201
6
seama de motivele umanitare ale medicului sau ale consimţământului victimei.
Treptat, dreptul roman a evoluat, ajungând să considere omorul ca un prejudiciu
adus mai degrabă societăţii decât individului. Dreptul la viaţă era considerat
inalienabil şi în afara posibilităţii de dispoziţie a individului.1
Legea celor XII Table (140 î.Hr.) permitea uciderea copiilor cu disabilităţi
imediat după naştere, iar filosofii antici vorbeau despre Ars (bene) moriendi şi
Libertarum mortis arbitrum. Seneca susţinea că suicidul este permis dacă
bătrâneţea afectează puterea de judecată şi calitatea vieţii. Plinius cel Bătrân
afirma că „medicina are dreptul de a curma viaţa pacientului pentru a pune capăt
suferinţelor sale”. 2
Din punct de vedere istoric, trebuie de menţionat şi faptul că în perioada
războaielor medievale se practica omorârea persoanelor grav rănite pe câmpul
de luptă, fapt care era privit ca un act de binefacere creştină. În acest scop erau
folosite pumnale cu mânere sub formă de cruce cu următoarea inscripţie pe ele
„Miserikordia” (îndurare). Existau şi unele societăţi monahale ce purtau
denumirea „Alină-mi suferinţele”, care, la înţelegerea cu rudele, grăbeau
moartea celor grav bolnavi.3
În istoria apariţiei şi utilizării cuvântului eutanasie sunt stabilite patru
sensuri distincte: arta morţii blânde, cel utilitarist, eugenic şi eutanasia din milă:
• faza morţii blânde durează din antichitate până în secolul XIX - Kratinos,
un poet grec, a folosit în sec. V î.e.n. adverbul „euthanatâs” pentru a descrie
„moartea bună” şi, în special, moartea blândă. Istoricul Suetonius descrie cum
împăratul Augustus a murit repede şi fără suferinţă în braţele soţiei sale, Livia,
experimentând eutanasia pe care a cerut-o. În Evul mediu devotamentul era
asociat cu grija şi suportul faţă de muribunzi: „Brotherhoods of Good Death”
(Frăţia morţii bune) a fost înfiinţată pentru a ajuta muribundul şi a acorda suport
familiei îndoliate. Această tradiţie reprezintă aspectul integral al funcţionării
bisericii în lumea vestică. Tot la această etapă este plasat şi aportul ştiinţific al
filosofului englez F.Bacon. La această etapă înţelesul predominant al cuvântului
„eutanasie” descria scopul îngrijirii paliative moderne;4
• eutanasia utilitaristă este răspândită începând cu sec. XIX. Jeremy
Bentham (1748-1832) şi John Mill (1806-1873) reprezintă doctrina utilitaristă
cu „principiul ei de utilitate”, susţinând că fericirea - „plăcerea şi absenţa
durerii” - era unicul lucru dorit ca un sfârşit. Când suma durerii depăşea suma
1
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. - Bucureşti: All Beck, 1999, p. 31.
2
Astărăstoae V., Ioan B. Atitudinea faţă de moarte, eutanasie şi suicid asistat medical - o perspectivă românească // Revista română de
bioetică // www.bioetica.ro.
3
Рыбин А. Эвтаназия, Медицина, Культура: философские основания современного социокультурного кризиса в медико-
антропологическом аспекте. - Челябинск: Изд-во Челябинского Государственного Университета, 2006, p.17.
4
Euthanasia. Vol.I. Ehical and human aspects. - Germany: Council of Europe Publishing, 2003, p.13-16
7
plăcerii, viaţa nu mai avea sens şi putea fi terminată. J. Bentham considera că
natura a plasat umanitatea între doi stâlpi suverani: durerea şi plăcerea. În acest
context, crima, ca orice comportare umană obişnuită, reprezintă un efort în
obţinerea plăcerii, care, de regulă, este maximizată în raport cu durerea;
• eutanasia eugenică caracterizează secolul XX. Pentru perfecţionarea
sănătăţii şi moralei clasei muncitoare Francis Galton (1822-1911) a fondat
„ştiinţa eugeniei” (din greacă „eu” - bun, şi „genos” - rasă) cu două scopuri: de a
limita numărul în creştere al persoanelor bolnave şi de a perfecţiona rasa pe
calea reproducerii prin alegerea celor mai buni. Astfel, sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX sunt marcate de apariţia unei serii de lucrări care
promulgau eliminarea rasei inferioare şi a persoanelor cu anomalii (Charles
Richet - „La selection humaine”, Karl Ludwing Binding, Alfred Hoche - „Die
Freigabe der Vernichtung lebensunwerten Lebens”). Aceste propuneri au
generat consecinţe îngrozitoare. Astfel, în septembrie 1939 Hitler a început un
proiect numit „Aktion 4”, cunoscut şi sub denumirea de „Aktion Gnadenton”, cu
scopul de a aduce „moartea din milă” persoanelor cu disabilităţi, mintale şi
fizice, precum şi celor în vârstă. În timp ea a fost suspendată la 24 august 1941,
dar Aktion 4 a avut ca rezultat moartea a peste 100 000 de persoane cu
disabilităţi mintale şi a peste 75 000 de vârstnici.
De altfel, asemenea idei eugeniste vin tocmai din antichitate. Platon cerea
evitarea cuplurilor unite prin hazard, fiind încurajate financiar naşterile
„romane”, dar prin aportul unor oameni de ştiinţă (Galton considera că eugenia
este o armă în competiţia naţiunilor pentru supravieţuire economică, ideea fiind
promovată astăzi de Crick, laureat al Premiului Nobel). Asemenea idei au dus la
legiferări obligatorii privind sterilizarea din motive eugenice pentru a limita
imigraţia (SUA, 1920), la legile hitleriste privind prevenirea eredităţii bolnave
(1933), privind protecţia sângelui german (1935) sau privind „moartea
dulce”(1939), cu programe eutanasice în masă;1
• eutanasia din compasiune, care, la fel ca cea eugenică, caracterizează
secolul XX. Leon Daudet menţionează unul dintre cazurile de eutanasie: şase
ruşi după ce au fost muşcaţi de un lup nebun au fost trimişi la Louis Pasteur,
care tocmai finisase lucrul asupra dezvoltării serului antibacterian. Serul însă nu
şi-a atins scopul şi după zile de agonie intolerabilă bărbaţii l-au rugat pe Pasteur
să le curme suferinţele. În continuare autorul menţionează că după consultarea
farmacistului şi a directorului spitalului, Pasteur le-a satisfăcut marea lor
rugăminte. Farmacistul a pregătit 5 pastile - unul dintre bărbaţi deja murise - şi
acestea au fost administrate victimelor cu discreţia necesară în asemenea cazuri,
urmările fiind cele aşteptate. Cazuri de asemenea gen au dus la necesitatea
1
Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Ciucă A., Scripcaru C. Introducere în biodrept. - Bucureşti: Lumina LEX, 2003, p.283-284.
8
formării unor asociaţii care ar accepta eutanasia. Anume această perioadă se
caracterizează prin apariţia asociaţiilor de acest gen (1935 - Voluntary
Euthanasia Association, UK, 1938 - The Society for the Right to Die, SUA).
Astăzi în Federaţia Mondială a Societăţilor pentru dreptul la moarte (World
Federation of Right-to-Die Societies) însumează aproximativ 500 000 membri,
dintre care 25 000 societăţi din Franţa şi 60 000 din Elveţia.1
În ceea ce priveşte determinarea conceptului de eutanasie, autorii de
specialitate pornesc de la cunoscuta idee emisă în 1623 de Farancis Bacon, care
în lucrarea sa „Instauratio Magna” susţine că misiunea medicilor este nu numai
de a restabili sănătatea, ci şi de a îndulci durerile şi suferinţele pricinuite de boli.
Această îndulcire a durerilor contribuie şi conduce la convalescenţă, dar poate şi
„să procure bolnavului, când nu mai există nici o speranţă, o moarte dulce şi
liniştită”. În opinia filosofului şi omului de ştiinţă britanic, misiunea medicilor
era şi aceea de a asigura celor care agonizează o ieşire din această lume cu mai
multă uşurinţă şi facilitate. În opinia lui Bacon, „această cercetare, pe care noi o
calificăm ca fiind aceea asupra euthanasiei exterioare, se distinge de cealaltă
euthanasie, care are ca obiect pregătirea sufletului şi noi o calificăm printre
recomandările noastre”.2 Trebuie de menţionat că F. Bacon prin eutanasie avea
în vedere nu lipsirea de viaţă a bolnavilor din compătimire, dar oferirea
analgezicelor eficiente, care l-ar fi scutit pe om de suferinţe. Esenţa ideii lui
Bacon este că medicul nu renunţă la bolnavii incurabili, dar este împreună cu ei
până la sfârşitul zilelor lor, uşurându-le soarta. Dacă e să analizăm lucrarea lui
Bacon, putem spune că concluzia lui se întemeiază pe faptul că eutanasia este un
motiv stimulator pentru fiecare medic de a căpăta noi cunoştinţe, ca bolile
incurabile să înceteze a mai a fi astfel. De aceea, este destul de dificil a vorbi
despre Bacon ca despre întemeietorul eutanasiei în sensul ei contemporan.3
Walter Kan menţionează că folosirea termenului „eutanasie” în sensul
omorului din milă („mercy killing”) este o neînţelegere istorică. El presupune că
în literatura europeană termenul „eutanasie” pentru prima dată a fost folosit de
medicul Paradys în lucrarea „Oratio de euthanasia” (Leyden, 1794). Ceea ce
dovedeşte poziţia cu privire la faptul că eutanasia este arta de a uşura moartea şi
nu omor din milă.4
În diverse ţări, atât din Europa, cât şi din America, s-au prezentat diferite
proiecte de legi, cerându-se dreptul de a beneficia de eutanasie; în America, în
Italia şi în Saxonia, în 1903, s-au discutat în întruniri publicitare proiectele, iar în
1
Euthanasia. Vol.I. Ehical and human aspects. - Germany: Council of Europe Publishing, 2003, p.13-16.
2
Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale. - Bucureşti: Lumina LEX, 1998, p.298
3
Романовский Г.Б. Право на жизнь. - Архангельск: Изд-во Поморского Государственного Университета им. М.В. Ломоносова,
2002, p. 90.
4
Зильберг А.П. Трактат об эвтаназии. - Петрозаводск: Изд-во Петрозаводского Государственного Университета, 1998, p.23
9
1913 un asemenea proiect s-a propus în Reichstag. Principalele paragrafe puse
în discuţie:
a) orice om ce suferă de o boală incurabilă are dreptul de a beneficia de
eutanasie;
b) acest drept este încuviinţat de tribunalul respectiv în urma cererii
bolnavului;
c) cererea transmisă tribunalului va fi imediat referită şi supusă unei
comisii compuse din trei medici din care un medic legist; examenul bolnavului
va trebui să aibă loc în cele dintâi opt zile după înaintarea cererii;
d) procesul-verbal încheiat în urma examenului medical trebuie să
menţioneze dacă moartea pacientului este mai probabilă decât vindecarea, sau
cel puţin lipsa unei stări ce ar permite o aptitudine de lucru;
e) dacă examenul conchide că, cu cea mai mare probabilitate,
terminaţiunea va fi fatală, tribunalul va acorda bolnavului dreptul la eutanasie, în
caz contrar cererea va fi respinsă;
f) nu se va putea urmări nici da în judecată pe acel care va ucide bolnavul,
în urma formalităţilor îndeplinite la punctele de mai sus (cererea formală şi
categorică a bolnavului de a beneficia de eutanasie şi autopsia demonstrând
boala incurabilă);
g) oricine va ucide un bolnav fără voia formală şi expresivă a acestuia se
va pedepsi cu recluziune;
h) paragrafele de la a) până la g) pot fi aplicate atât infirmilor, cât şi
bolnavilor cronici.1
Cu toate acestea, nici unul din proiectele de legi propuse la acea vreme,
printre ele fiind şi unele iniţiative ca de eutanasie să poată beneficia şi copiii
idioţi sau născuţi cu viciu de conformaţie hidos sau incompatibili cu viaţa, au
fost respinse, adoptat fiind doar unul în 1906 în Ohio (ulterior şi el respins).
Primele manifestări de amploare în favoarea eutanasiei se înregistrează în
Statele Unite ale Americii, în preajma lui 1900: tentativele de a obţine
legalizarea eutanasiei în statele Ohio şi Iowa la începutul secolului XX au eşuat
însă sistematic. Singura ţară în care s-a reuşit, la un moment dat, să se legifereze
eutanasia a fost Germania fascistă: printr-un decret semnat de Hitler în
octombrie 1940 s-a hotărât suprimarea indivizilor „de calitate inferioară”: copii
cu malformaţii, alienaţi, bolnavi incurabili etc.2
În perioada anilor ‘60 în Franţa tribunalele aveau o atitudine nedefinită în
ceea ce priveşte pedepsirea sau nu pentru comiterea eutanasiei. Astfel, în 1962,
la Liege, a avut loc procesul soţilor Vandeput şi al doctorului Castes, care au
1
Bogdan G., Icard S. Moartea şi moartea subită. - Iaşi: H. Goldner, 1925, p.20
2
Brătescu Gh. Etica Medicală. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, p.132-133.
10
fost acuzaţi de omorârea micuţei infirme Corinne Vandeput ce suferea de
thalidomidă. În urma examinării cauzei de instanţă juraţii au pronunţat un
verdict de achitare. Puţin mai târziu, în 1966, la Metz, a fost intentat procesul
unei mame care şi-a înecat fiul debil mintal, iar în cursul procesului procurorul a
declarat următoarele: „În Franţa mai sunt alţi un milion şi jumătate asemenea
micului Richard, trebuie să luăm măsuri împotriva unor recidive prea lesnicioase
ale dramei de faţă”.
Pentru prima dată omorul la cerere a fost reglementat de Codul penal
german, care prevedea că cererea victimei trebuie să fie explicită şi serioasă
pentru a putea fi luată în consideraţie. Omorul la cerere era considerat o crimă
privilegiată, având un tratament sancţionator mult atenuat. Nu de acelaşi
tratament se bucură şi cel care a luat viaţa unui bolnav aflat într-o situaţie
disperată (de pildă, din cauza unei suferinţe mari cauzate de boală), dar fără
consimţământul acestuia din urmă. Codul penal maghiar din 1880, reglementând
omorul la cerere, impunea, de asemenea, condiţia să existe o cerere motivată şi
serioasă provenind din partea victimei. Aceeaşi condiţie o reclama şi Codul
penal al cantonului Basel, iar Codul penal elveţian din 1916 impunea necesitatea
unei cereri urgente şi serioase. Tot în această categorie trebuie inclus şi Codul
penal din Wurtenberg (Germania) din 1839, care reglementa omorul consimţit,
dar numai în cazul în care cererea provenea din partea unui om bolnav sau a
unui rănit mortal. Codul penal italian (1930), în art.579, prevedea posibilitatea
sancţionării atenuate a „omuciderii acelui care consimte”. Fapta era considerată
un delict asupra persoanei; în asemenea cazuri nu era consacrat un drept al
victimei de a se sinucide, ci fapta era considerată infracţiune, dat fiind interesul
imediat şi direct al colectivităţii de a sancţiona asemenea fapte. O aplicare a
acestei reguli s-a făcut în cazul unei femei însărcinate care a consimţit să moară
pentru salvarea foetusului; în asemenea situaţii, medicul nu ar fi putut invoca
starea de necesitate prevăzută în art.54 CP, deoarece medicul nu poate sacrifica
o viaţă sigură (aceea a femeii însărcinate), pentru una incertă (a foetusului).
Dacă persoana care săvârşea fapta, la cererea aceluia care consimţea să fie ucis,
acţionează din milă, ea poate să beneficieze de o circumstanţă atenuantă (art.61
pct.1), dar fapta sa nu poate rămâne nepedepsită.1
Dintre legislaţiile penale care au consacrat nepedepsirea omorului la
cererea victimei nu o putem cita decât pe cea a Rusiei din 1926. Această soluţie
a fost apreciată de unii autori care militau pentru a se recunoaşte dreptul fiecărui
om de a hotărî asupra propriei sale vieţi. În acest sens s-au pronunţat şi autorii
K. Binding şi A. Hoche care, în 1920, au susţinut legalizarea eutanasiei. Ei
vroiau să demonstreze că inumană este nu eutanasia, respectiv legalizarea ei, ci
1
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. - Bucureşti: All Beck, 1999, p. 32-33
11
impunerea pacientului de a muri în chinuri, atunci când există posibilitatea de a
fi scutit de ele prin accelerarea producerii morţii.1
În legislaţia penală pre-sovietică omorul comis la insistenţa victimei şi din
compătimire faţă de el era recunoscut ca delictum sui generis şi pentru el se
prevedea o pedeapsă mai uşoară decât pentru omorul obişnuit (art.460 Codul
penal din 1903).2 În istoria legislaţiei Rusiei a existat aşa o perioadă când
legiuitorul considera că lipsirea de viaţă comisă la insistenţa victimei pe motiv
de milă nu trebuie să fie recunoscută ca infracţiune. Autorul S.V. Borodin
menţionează că în Codul penal din 1922, în art.143 era stipulat: „omorul comis
la insistenţa victimei, pe motiv de milă, nu se pedepseşte”. Totuşi, această
atitudine a legiuitorului faţă de omorul comis la insistenţa victimei pe motiv de
milă nu a rezistat în timp, astfel încât la 11 noiembrie 1922, la expirarea a 5 luni
de la data intrării în vigoare a Codului penal, această prevedere a fost anulată
prin hotărârea VŢIC, convocarea a Xl-a.3 N.V. Krîlenko a cerut amânarea
acestor prevederi reieşind din considerentul că „poate fi dovedit faptul
insistenţei (practica a demonstrat că în asemenea situaţii poate fi întocmit şi un
proces-verbal), dar nu poate fi verificată existenţa faptului de compătimire”.4
Începând din secolul XX au existat preocupări legislative legate în special
de regimul eutanasiei. În 1936, la Londra, Asociaţia pentru o legislaţie a
eutanasiei voluntare a susţinut şi ea un proiect de lege, recunoscând dreptul de a
solicita eutanasia adulţilor atinşi de o boală mortală şi incurabilă, însoţită de
dureri severe. Cererea trebuia să fie semnată în prezenţa a doi martori şi supusă
unui Comitet de eutanasie. Proiectul a fost respins de Camera Lorzilor. În 1947,
legislativul statului New York a respins şi el o propunere asemănătoare. În anii
'80 au existat numeroase proiecte în legătură cu regimul juridic al eutanasiei. S-a
admis, de regulă, că omorul săvârşit la rugăminte nu exonerează de răspundere
persoana care l-a săvârşit, dar conferă acesteia circumstanţe atenuante (Elveţia,
Grecia, Danemarca, Islanda, Australia, Germania, Olanda).5
G. Bogdan scria în 1921 că sinuciderea nu este pedepsită de Codul penal
după cum nu este pedepsită nici complicitatea, deoarece faptul principal - crima
- lipseşte. Prin urmare, nu cade sub rigorile legii acela care abuzând de
autoritatea sa îndeamnă, sugerează sau porunceşte unei alte persoane să se
sinucidă, nici acela care procură otravă celui care vrea să o absoarbă, pistolul
1
Bujor V., Şleahtiţchi V. Omor şi vătămare gravă a integrităţii corporale. - Chişinău: Universitatea de Criminologie, 2003, p.96
2
Красиков А.Н. Преступления против права человека на жизнь в аспектах de lege lata и lege ferenda. - Саратов: Изд-во
Саратовского Государстенного Университета, 1999, p. 180.
3
Бородин С.В. Квалификация убийств по советскому уголовному праву. - Москва: Научно-исследовательский и редакционно-
издательский отдел, 1963, p.41-42.
4
5
Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale. - Bucureşti: Lumina LEX, 1998, p.301
12
sau cuţitul cu care îşi va străpunge inima, după cum nu este pedepsit chiar acela
care ajută, asistă şi chiar prepară cele necesare aceluia care vrea să-şi curme
viaţa. Ori, cât ar fi de condamnabile aceste acte, nu este nici crimă, nici delict în
înţelesul juridic al cuvântului, suntem la limita ultimă a complicităţii morale.1
Legislaţia română s-a situat pe poziţia pedepsirii omorului chiar în
condiţiile eutanasiei. Codul penal român de la 1936 incrimina, în mod distinct,
uciderea unei persoane în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acesteia sau
sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile unui bolnav
incurabil (art.468 alin.1 şi 3). Dispoziţiile art.468 din vechiul Cod penal nu au
fost reeditate în Codul penal din 1969, motivându-se că, „în astfel de cazuri, vor
opera dispoziţiile privitoare la reducerea pedepsei pentru existenţa unor
circumstanţe atenuante judecătoreşti şi că, pe drept cuvânt, în legea noastră
consimţământul victimei nu înlătură răspunderea penală nici în caz de eutanasie,
pentru că dreptul la viaţă, integritate corporală şi sănătate sunt valori
fundamentale ale omului. Pentru infracţiunile îndreptate împotriva acestor
valori, culpabilitatea nu poate fi înlăturată pentru motivul că victima şi-a dat
consimţământul.”2 Codul penal român din 1936 în art.468 alin.1 prevedea: acela
care ucide un om, în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acestuia, se
pedepseşte cu temniţa grea de la 3 la 8 ani. În alin.3 este prevăzută o
circumstanţă care uşurează şi mai mult infracţiunea de omor la rugăminte.
Pentru existenţa ei se cer întrunite următoarele condiţii:
a) omorul sa fie săvârşit dintr-un sentiment de milă;
b) pentru a pune capăt suferinţelor fizice ale victimei şi victima să fi
suferind de o boală incurabilă datorită căreia moartea era inevitabilă. În prezenţa
acestei circumstanţe atenuante omorul la rugăminte se pedepseşte cu închisoare
corecţionară de la 1 la 5 ani.3
Propuneri cu privire la legalizarea eutanasiei au fost făcute în Marea
Britanie şi în Statele Unite ale Americii. Toate, fără excepţii, prevedeau
limitarea aplicabilităţii ei doar asupra celor care suferă de o boală incurabilă sau
care sunt în faza terminală a acesteia. În acelaşi timp, s-au depus eforturi
susţinute pentru a stabili un sistem de determinare a dorinţei persoanei la
obţinerea declaraţiei cu privire la intenţia sa. Multe propuneri prevăd pedepse
aspre pentru oricine care îşi creează impresia falsă precum că o altă persoană
doreşte eutanasia. Se cere de asemenea ca actul de eutanasie să fie efectuat de
către medic sau sub supraveghere medicală. În cazul în care toate condiţiile vor
fi întrunite, medicul care acţionează cu bună-credinţă nu va comite omor şi nu
1
Bogdan G. Atentate contra sănătăţii şi a vieţii prin răniri şi loviri, din punct de vedere juridic şi medico-legal. - Bucureşti: Cartea
Românească, 1921, p.180.
2
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. - Bucureşti: All Beck, 1999, p. 34-35.
3
Braunstein B. Dreptul penal al RPR. Partea Specială. Partea I. - Iaşi, 1959, p.150
13
va fi pasibil de pedeapsă penală.1
În concluzie putem menţiona că abordarea eutanasiei în contextul
mişcărilor de legalizare a acesteia s-a conturat pe parcursul unei perioade de
timp îndelungate. Cu toate acestea, atitudinea societăţii nu a căpătat o formă
unitară, fiind divizată în două tabere, formate din cei care acceptă legalizarea
eutanasiei şi, respectiv, cei care se pronunţă contra, indiferent de etapa de
dezvoltare istorică. Acest fapt poate fi explicat prin specificul eutanasiei şi
legătura nemijlocită a acesteia cu continuitatea vieţii umane, indiferent de
calitatea ei; or, viaţa umană a fost considerată în toate timpurile ca fiind cea mai
de preţ valoare socială.
1.2. Definirea conceptului de eutanasie
Eutanasia reprezintă unul dintre controversatele subiecte ale jurisprudenţei,

medicinei şi bioeticii, care ridică variate dispute şi polemici. Cu toate că este
incriminată penal în majoritatea statelor lumii, tot mai des apare problema
necesităţii, perspectivelor şi importanţei legalizării unei asemenea proceduri
într-un stat sau altul, luându-se ca bază legislaţiile statelor unde eutanasia are
sau a avut un cadru legal de aplicabilitate (ne putem referi la legislaţia Olandei,
Belgiei, Nordului Australiei şi a statului Oregon din SUA). Tocmai datorită
acestor discuţii subiectul eutanasiei rămâne valabil şi pentru Republica
Moldova, unde introducerea ei în legislaţia penală reprezintă o noutate şi
necesită o examinare temeinică, completă şi sub diferite aspecte.
Eutanasia va fi un subiect actual atâta timp cât vor predomina acei factori
care au adus-o în actualitate, atâta timp cât viaţa va da o luptă cu moartea şi
durerea.2 Abordând problema definirii eutanasiei în Republica Moldova, luând
în consideraţie climatul format în jurul acestei probleme în hotarele acestui
areal, este foarte greu a stabili anumite principii directoare, atâta timp cât acest
concept este privit fie cu ironie, fie cu neîncredere. Cu toate că se consideră
prematură dezbaterea unui astfel de subiect, necesitatea aprecierii lui juridice
apare şi aici, datorită precedentelor existente în alte state referitor la această
problemă. În literatura juridico-penală autohtonă se observă o tendinţă de a lăsa
problema eutanasiei neatinsă, fără să se facă cel puţin careva referinţe la natura
acesteia. Motivele invocate pentru susţinerea unei asemenea poziţii sunt, de
obicei, inexistenţa practicii judiciare şi faptul că, în lipsa unui mecanism de
efectuare a eutanasiei, norma care stabileşte răspunderea penală pentru
comiterea ei riscă să rămână nulă. Cu toate acestea, existenţa unui articol în
1
Law Reform Commission of Canada. Working Paper 28. Euthanasia, aiding suicide and cessation of treatment. - Ottawa, 1982, p 45.
2
Astărăstoae V., Stoica O. Impactul învăţământului bioetic asupra modului de percepţie a unor noţiuni controversate: Eutanasia // Revista
română de bioetică // www.bioetica.ro.
14
Codul penal, care incriminează fapta de eutanasie, ne oferă posibilitatea să
abordăm acest subiect, adaptându-l la realitatea existentă în întreaga lume şi
raportându-l la situaţia din Republica Moldova.
În ceea ce priveşte definirea unui asemenea concept, literatura juridică şi
cea medicală din diferite ţări încearcă să stabilească unele elemente comune
eutanasiei, care ar putea s-o caracterizeze şi să evidenţieze trăsăturile specifice
nu doar pentru aşa-numitul „fenomen” al eutanasiei, dar şi pentru infracţiunea de
eutanasie. În general, conceptul de eutanasie implică mai multe elemente
obligatorii, iar elaborarea unei definiţii unanim recunoscute constituie un
procedeu destul de complex. Din aceste considerente, majoritatea autorilor
preferă să elucideze doar unele aspecte ale acestei noţiuni, plecând de la
înţelesul etimologic şi semantic al cuvântului „eutanasie”. În acest context se
impune întrebarea: este oare necesară o definiţie exhaustivă ori aprecierea
teoretică a unui asemenea concept nu implică anumite conotaţii practice?
Suntem de părere că stabilirea completă a elementelor constitutive ale
conceptului de eutanasie poate facilita procesul de calificare a unei asemenea
infracţiuni speciale, precum şi determina particularităţile acesteia în raport cu
unele fapte similare. Motiv din care considerăm oportună examinarea punctelor
de vedere existente privind definirea conceptului de eutanasie, fapt ce va
contribui la stabilirea specificului acestei infracţiuni.
Susţinem şi apreciem constatarea autorului V.A. Râbin care menţionează că
o definiţie unică cu privire la eutanasie lipseşte până în prezent, deoarece atât
autorii autohtoni, cât şi cei străini, care au încercat să o elaboreze, pun accentul
pe aspecte diferite, uneori contradictorii, ale fenomenului dat sau preferenţial pe
rezultat (moartea pacientului), fie pe acţiunile medicului, care duc la acest
rezultat, sau pe motivele lor, adică pe partea psihologică interioară a subiectului
acţiunii, fie pe aprecierea rezultatului atins sau pe contextul social-legal; în unele
cazuri, în calitate de definiţie este folosită metafora. Ca urmare, sensul se
„împrăştie”, iar termenul rămâne apreciat şi se foloseşte în diferite sensuri,
printre care pot fi evidenţiate următoarele: grăbirea morţii celor care trăiesc în
suferinţe grele; întreruperea vieţii persoanelor considerate „în plus”; grija faţă de
muribunzi; oferirea posibilităţii omului de a muri. 1 Uneori, examinarea acestei
probleme are loc în general în lipsa unei definiţii iniţiale.2
Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarea definiţie: eutanasia
este o metodă de provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil,
1
антропологическом аспекте. - Челябинск: Изд-во Челябинского Государственного Университета, 2006, p. 24.
2
Рыбин А.И. Философские основания проблемы эвтаназии: методологический анализ: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени доктора философских наук - Екатеринбург, 2006, p.4.
15
pentru a-i curma o suferinţă grea şi îndelungată.1 Dicţionarul juridic penal
defineşte eutanasia ca: uciderea săvârşită sub impulsul unui sentiment de milă,
pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală
incurabilă şi a cărei moarte este, din această cauză, inevitabilă. 2 Dicţionarul de
medicină Larousse defineşte eutanasia ca activitate care constă în pregătirea unei
morţi fără suferinţe, unui bolnav atins de o boală incurabilă, care antrenează
dureri intolerabile.3 Dicţionarul Webster defineşte eutanasia ca act medical sau
practică medicală prin care se suprimă viaţa sau se permite moartea unor indivizi
(oameni sau animale), bolnavi sau traumatizaţi, incurabili, în mod relativ
nedureros, fără alt beneficiu decât recunoaşterea bolnavului traumatizat. 4 De
fapt, aceste definiţii general-explicative determină sensul multifuncţional al
termenului de eutanasie: „metodă de provocare a morţii”, „ucidere” „activitate
de pregătire a morţii”, „act medical”, legate în principal de lipsirea de viaţă a
unei persoane bolnave incurabil.
În conformitate cu art.148 CP RM, lipsirea de viaţă la dorinţa victimei, sau
eutanasia, este definită ca lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o maladie
incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat
dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor apropiate.
Această definiţie legală întruneşte două elemente obligatorii, dar ea totuşi
nu este una exhaustivă şi prezintă unele dificultăţi în apreciere:
a) prezenţa unei maladii incurabile sau suferinţe fizice ce au un caracter
insuportabil, fapt ce ilustrează o dispoziţie alternativă;
b) dorinţa victimei sau a rudelor apropiate, în cazul minorilor, dar nu face
referire la cazul persoanelor care nu pot să-şi exprime voinţa din anumite
considerente.
Etimologic, noţiunea de eutanasie provine din grecescul „euthanasia”.
Paradoxal şi metaforic, putem spune că noţiunea de eutanasie înseamnă „moarte
uşoară”, în sensul unei morţi liniştite, acceptate şi dorite de către persoana în
cauză. Eutanasia este procesul prin care o viaţă umană este luată de către o altă
persoană pentru a evita efectele chinuitoare ale unei boli. În limbajul curent
eutanasia desemnează prescurtarea voluntară a vieţii de către medic, la cererea
explicită a unui pacient, prin anumite mijloace. Scopul urmărit nu este, în sine,
neapărat de scurtare a vieţii; el trebuie să evite mai ales prelungirea inutilă a
durerii şi suferinţei. Deci, eutanasia poate fi definită ca fiind acea metodă de
provocare de către medic a unei morţi precoce nedureroase unui bolnav
1
Seche L., Seche N., Coteanu I. Dicţionar Explicativ al Limbii Române. - Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p.352.
2
Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh. Dicţionar Juridic Penal. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p.107.
3
Dicţionar de Medicină Lerousse. - Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p.224.
4
http://www.webster-dictionary.net.
16
incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită.1
A. Athanasiu menţionează că termenul „eutanasie” are trei accepţiuni
principale: a) bonne mort douce et sans souffrance (Littre). Este sensul pe care i
l-a atribuit cel care a inventat, termenul Fr. Bacon, marele filosof englez, unul
dintre întemeietorii gândirii moderne. Acesta preconiza ca fiecare artă şi ştiinţă
să contribuie la a face acceptabilă moartea. Scriind că „omul este incapabil să se
bucure în chip sănătos de viaţă, dacă nu are idei senine despre moarte”, el
susţine că o moarte „bună” nu poate să se obţină fără aportul esenţial al educaţiei
şi al filosofiei.
b) Curmarea vieţii „inutile” sau împovărătoare (în acest sens eutanasia şi-
a dobândit o tristă şi îngrozitoare reputaţie, fiind chiar arbitrar şi dăunător
conectată cu termenul „eugenie”: uciderea deliberată a celor infirmi, fizic sau
mintal, a celor indezirabili din punct de vedere ereditar - disgenicii - sau rasial
(ca în genocidul efectuat de regimul lui Hitler şi de nazişti în cel de-al doilea
război mondial).
c) Curmarea vieţii chinuite - singura care interesează direct pe medicul
terapeut.2 Forgue propune distincţia între eutanasia naturală (aceea în care, după
expresia lui Dostre, nevoia morţii vine la sfârşitul vieţii tot astfel cum nevoia
somnului vine la sfârşitul zilei) şi eutanasia artificială (în care liniştea minutelor
supreme este cerută sub calmante sau narcotice ori alte mijloace).
În unele cazuri, termenul „eutanasie” este interpretat în sens extinsiv, fiind
lărgit cercul persoanelor faţă de care poate fi efectuată eutanasia, fapt care
reduce din scopul şi caracterul atenuat al acestei fapte, incluzând şi îngrijirea
paliativă, care nu implică nici o activitate ilegală şi chiar corespunde scopurilor
medicinii, fiind considerată o alternativă a eutanasiei şi nu o parte integrantă a
acesteia. Considerăm că doar accelerarea morţii persoanelor care nu mai au nici
o şansă de însănătoşire şi care suferă chinuri mari, fiind deja în faza finală a bolii
poate fi atribuită la categoriile de acţiuni incluse în noţiunea de eutanasie.
De fapt, se menţionează că termenul de eutanasie este unul dintre cele mai
ambigue: el denumeşte fie arta de a uşura suferinţa unui muribund, fie hotărârea
de a se abţine de la orice tratament devenit zadarnic faţă de situaţia bolnavului,
fie actul care tinde spre suprimarea vieţii unei persoane pentru a face să-i
înceteze suferinţele şi la cererea acesteia. Mai frecvent, acest din urmă înţeles se
atribuie termenului de eutanasie. În literatura franceză se întâlnesc diferite
semnificaţii ale eutanasiei. După cum menţionează J. Pradel, prin ea se înţelege:
în primul rând, uşurarea suferinţei muribundului; în al doilea rând, hotărârea de
a se abţine de la măsurile medicale; în al treilea rând, actul prin care se pune
1
Moldovan A.T. Tratat de Drept medical. - Bucureşti: All Beck, 2002, p.293-294.
2
Athanasiu A. Tratat de psihologie medicală. - Bucureşti: Oscar Print, 1998,p 200.
17
capăt vieţii şi care se realizează la rugămintea persoanei interesate cu scopul de
a-i curma suferinţele. Singur savantul determina eutanasia în felul următor: este
un act de omor, comis cu scopul de a pune capăt suferinţelor individului, care se
află sub pericolul morţii apropiate şi inevitabile, la rugămintea insistentă şi
repetată a acestei persoane.1 J. Pradel indică expres asupra caracterului
rugăminţii bolnavului şi modului ei de exprimare, fapt care atribuie faptei de
eutanasie un caracter atenuat şi o particularitate specifică în raport cu noţiunea
de omor, astfel apreciind eutanasia ca o varietate specială a omorului. Într-
adevăr, specificul eutanasiei constă nu doar în simpla existenţă a rugăminţii
victimei, dar urmează să se determine şi particularităţile acesteia, pentru
încadrarea juridică corespunzătoare a faptei respective.
Eutanasia mai semnifică şi străduinţa medicului, răsărită din compasiune
faţă de suferinţa umană, de a uşura muribundului cât mai mult părăsirea vieţii
pământeşti, prin îndepărtarea tulburărilor exterioare, prin alinarea durerilor cu
anestezice, toate de natură să liniştească, să micşoreze sentimentul fricii, să
ridice moralul, să suprime durerile. Astăzi, însă, datorită faptului că trăim într-o
lume care a uitat de Dumnezeu, eutanasia şi-a modificat sensul original, prin ea
înţelegându-se metode de provocare, de către medic, a unei morţi precoce,
nedureroase unui bolnav incurabil pentru a-i curma o suferinţă grea şi
prelungită. Din acest motiv, eutanasia reprezintă o problemă gravă de o imensă
responsabilitate, care se ridică în faţa conştiinţei lumii contemporane pentru că,
de fapt, ea înseamnă „o execuţie”. Practic, de comun acord cu un bolnav care nu
mai suportă durerile, medicul vine şi îl ucide în condiţiile stabilite de bolnav, de
obicei - la bolnav acasă, la ora fixată de el, deci „bolnavul pune condiţiile”, el
alege dacă vrea să moară singur sau înconjurat de cei dragi.2 Prin această
constatare autorul O. Pop stabileşte parţial trăsăturile eutanasiei, făcând referire
la scopul pe care îl urmăreşte medicul în exercitarea obligaţiilor sale faţă de
bolnav. Astfel, eutanasia este privită ca fiind un instrument în mâinile medicului
de care poate beneficia un bolnav incurabil sau un muribund la discreţia sa.
Autorul nu face, însă, referire la posibilitatea efectuării eutanasiei de o altă
persoană decât medicul, or, determinarea conţinutului noţiunii de eutanasie
impune stabilirea existenţei sau lipsei infracţiunii şi în această situaţie.
În sens juridico-penal, definirea conceptului de eutanasie implică
accentuarea unor particularităţi specifice şi determinarea elementelor obiective
şi subiective necesare. Unii autori au încercat să se expună pe marginea acestui
subiect. N.E. Krâlova susţine că în literatura medicală, filosofică şi juridică
1
Крылова Н.Е. Эвтаназия: уголовно-правовой аспект // Вестник Московского Университета. Серия 11 б Право. (Москва).- 2002.- №
2. p.28.
2
Pop O. Omorul. - Timişoara: Mirton, 2003, p. 120.
18
semnificaţia eutanasiei se tratează diferit: „nedureros, cruţător şi izbăvitor de
suferinţă exod spre nefiinţă”, „omorârea bolnavilor incurabili la cererea lor
pentru a-i izbăvi de suferinţă”, „acţiunea conştientă, care duce la moartea unui
bolnav incurabil, fără dureri cu scopul de a-i întrerupe suferinţa”. Nici una din
aceste semnificaţii nu poate fi considerată exhaustivă, incluzând toate semnele şi
situaţiile posibile de eutanasie. Prima semnificaţie nu permite deosebirea
eutanasiei de suicid, comis fără participarea altei persoane. Cea de-a doua nu ia
în consideraţie cazul când bolnavul nu poate să-şi expună voinţa (aflându-se în
stare de comă). A treia semnificaţie conţine indicaţia la acţiunea, care duce la
sfârşitul mortal, dar nu cuprinde şi cazul inacţiunii conştiente a medicului, care
are ca scop neîmpiedicarea mersului natural al lucrurilor şi survenirea morţii
pacientului. Nici una din semnificaţiile date nu vorbeşte despre subiectul care
înfăptuieşte eutanasia. Se presupune că un aşa subiect poate fi doar un lucrător
medical (medic, soră medicală). Dacă însă acţiunile (inacţiunile)
corespunzătoare sunt comise de o altă persoană (de exemplu, rudele bolnavului),
atunci aceste cazuri urmează a fi examinate nu de pe poziţia eutanasiei, ci a unei
semnificaţii mai largi - acordul victimei la cauzarea pagubei.1
Desigur, conceptul de eutanasie, chiar dacă este definit unilateral sau
complet, implică examinarea detaliată a unor elemente constitutive, care ne
permit să distingem între mai multe forme ale acesteia, în dependenţă de
anumite aspecte, fie de ordin obiectiv, fie subiectiv. Astfel, putem clasifica
eutanasia după următoarele criterii:
1) în dependenţă de implicarea subiectului infracţiunii: activă şi pasivă
2) în dependenţă de rugămintea (consimţământul) bolnavului: voluntară şi
involuntară.
Ca şi în cazul conceptului de eutanasie, determinarea specificului
eutanasiei active implică existenţă diferitelor opinii în literatura de specialitate,
reflectând două poziţii diametral opuse. Unii autori consideră că termenul
„eutanasie activă” este folosit în discuţii etice, definind procesul prin care este
produsă moartea: printr-un act special dirijat către producerea acesteia. Acţiunea
trebuie să fie însoţită de o intenţie din partea subiectului, astfel ca să rezulte
moartea, iar această intenţie trebuie să fie cea dominantă, mai degrabă decât a
doua, sau o intenţie oblică.2 Eutanasia activă - înfăptuită de un facilitator (de
obicei, un medic) care nu doar prescrie metodele morţii, dar şi realizează actul
final cauzator de moarte.
Eutanasia activă, la rândul său, poate fi divizată în directă şi indirectă, în
1
Крылова Н.Е. Эвтаназия: уголовно-правовой аспект // Вестник Московского Университета. Серия 11 б Право. (Москва).- 2002.- №
2. p.19-20.
2
Moldovan A.T. Tratat de Drept medical. - Bucureşti: All Beck, 2002, p.299.
19
dependenţă de intenţia subiectului care efectuează eutanasia. Prin eutanasie
activă indirectă se înţelege „administrarea intenţionată unei alte persoane de
mijloace, în ideea vizibilă ca suferinţele acesteia să fie uşurate, deci în beneficiul
persoanei respective, în timp ce cel ce administrează mijloace ştie că mijloacele
administrate (pot) scurta viaţa respectivei persoane.1 Acestea se referă la
calmante contra durerilor puternice. Aici, la bază stă uşurarea durerii şi nu
scurtarea vieţii. Acelaşi autor menţionează în continuare că prin eutanasie activă
directă se înţelege acţiunile intenţionate de sfârşire a vieţii unei alte persoane, în
beneficiul ei, pentru a-i sfârşi suferinţa. Eutanasia indirectă apare în situaţia în
care nu s-a urmărit moartea în mod deliberat, iar actul săvârşit de medic nu
trebuia să aibă neapărat drept consecinţă moartea pacientului lui; de exemplu, în
cazul de administrare a unor cantităţi tot mai mari de calmante care alină
durerea. Cu alte cuvinte, chiar dacă A anticipează că B va muri ca urmare a
acţiunii pe care o face A, totuşi moartea lui B este doar anticipată şi nu
intenţionată direct. Intenţia directă a fost aceea de a calma durerea, nu de a ucide
pacientul. De fapt, ne aflăm în faţa principiului dublului efect, care cuprinde o
seamă de condiţii sub care un agent poate permite să se întâmple ceva, chiar
dacă aceasta nu este neapărat o condiţie înaintată de către agent.2
Clasificarea eutanasiei active în directă şi indirectă nu se bazează decât pe
atitudinea psihică a subiectului faţă de faptă şi faţă de urmările prejudiciabile ale
acesteia. Nu putem nega faptul că în cazul infracţiunii de eutanasie vinovăţia sub
formă de imprudenţă este, practic, imposibilă, datorită specificului condiţiilor
obligatorii pentru comiterea unei asemenea fapte. Astfel, atât eutanasia activă
directă, cât şi cea indirectă este comisă doar cu intenţie. Unica distincţie dintre
aceste două noţiuni o reprezintă forma intenţiei: intenţie directă (în cazul
eutanasiei active directe) şi intenţie indirectă (în cazul eutanasiei active
indirecte). În aceste condiţii, însă, apare întrebarea: care va fi încadrarea juridică
a faptei de eutanasie activă indirectă dacă aceasta nu a dus la decesul victimei?
Suntem de părere că poate fi considerată o măsură luată de medic pentru
atenuarea durerilor bolnavului, datorită faptului că nu reprezintă o faptă
prejudiciabilă propriu-zisă. O altă diferenţă, care determină specificul eutanasiei
active directe şi indirecte, rezidă în scopul acestora. Astfel, eutanasia activă
indirectă întotdeauna va urmări uşurarea suferinţelor şi, în nici un caz,
provocarea morţii bolnavului, fapt care ar putea exclude caracterul prejudiciabil
al faptei.
Această clasificare a eutanasiei active ridică unele semne de întrebare.
Divizarea eutanasiei în directă şi indirectă atinge sfera motivaţională a
1
Van Es J.C. Medicul de familie şi pacientul său. Manual pentru medicul de familie. - Bucureşti: Libra, 1997, p.462.
2
Cocîrţă A. Eutanasia - Concept , reglementare, perspective // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. -
Chişinău: CEP USM, 2001, p.179.
20
lucrătorului medical. Eutanasia directă presupune îndeplinirea conştientă a
manipulaţiei, care trebuie nemijlocit să ducă la moartea pacientului. Eutanasia
indirectă presupune îndeplinirea de către medic a unor acţiuni care constituie o
verigă în lanţul de acţiuni care duc la sfârşitul letal (doctrina efectului dublu). În
această categorie se includ cazurile morţii survenite în urma administrării unei
supradoze de droguri cu scopul de a înlătura durerile. 1 Dacă eutanasia deja se
întâlneşte în practica medicală, atunci devine destul de complicat a stabili
diferenţa dintre survenirea morţii ca consecinţă naturală a stadiului terminal al
unei boli grave, pe de o parte, de accident (cazul în care este greu de prevăzut,
de exemplu, oprirea respiraţiei ca urmare a administrării unei doze prea mari
pentru pacientul respectiv de anestezice) sau chiar de neglijenţă (cazul când
medicul trebuia să prevadă în virtutea calificării sale), pe de altă parte - de
abuzuri, adică de eutanasia ascunsă. Ultima se practică în SUA: aşa-numita
„sedataţie terminală”, când bolnavului, cu ajutorul substanţelor sedative, mai
întâi i se deconectează conştiinţa, iar apoi se întrerupe administrarea alimentelor
şi a lichidului. Anume în acest sens unii savanţi afirmă că eutanasia pasivă poate
fi folosită în calitate de cale indirectă pentru eutanasia activă.2
O altă formă de eutanasie, care de fapt vine în opoziţie cu eutanasia activă,
este eutanasia pasivă care implică neluarea unor măsuri pentru menţinerea în
viaţă a unei persoane. Majoritatea manualelor de etică disting eutanasia „activă”
de eutanasia „pasivă” după cum moartea bolnavului s-a produs ca urmare a unui
act provocat de terţ sau numai ca urmare a omisiunii continuării unui anumit
tratament.3
La fel ca şi eutanasia activă, eutanasia pasivă poate fi clasificată în directă
şi indirectă. În dreptul austriac, prin eutanasie pasivă directă se înţelege
provocarea decesului prin neluarea unor măsuri de menţinere în viaţă a unui
bolnav incurabil, când nu se urmăreşte alinarea durerilor, ci întreruperea oricărui
tratament medical de menţinere în viaţă încă posibil. Un exemplu în acest sens îl
constituie administrarea de medicamente de inimă la un pacient aflat în stadiul
final de cancer, fapt care duce la oprirea activităţii inimii (edem pulmonar).
Dimpotrivă, nu este permisă privarea de lichide şi de hrană (prin infuzii). 4 A.T.
Moldovan menţionează în continuare că eutanasia pasivă indirectă va fi
incidentă ori de câte ori intenţia făptuitorului este de a alina durerile bolnavului
prin nerealizarea unor tratamente medicale încă posibile, tratamente care să-i
1
2
3
Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale. - Bucureşti: Lumina LEX, 1998, p. 299.
4
21
prelungească viaţa. Considerăm necesară divizarea eutanasiei pasive în directă şi
indirectă, cu toate că acest fapt are o influenţă minimă asupra esenţei naturii
juridice a eutanasiei pasive. La fel ca în cazul eutanasiei active directe şi
indirecte, elementul distinctiv îl constituie orientarea intenţiei făptuitorului cu
privire la cauzarea morţii bolnavului sau alinarea suferinţelor, fapt care are o
natură esenţială în determinarea specificului activităţii infracţionale. În cazul
eutanasiei pasive, acest indice se conturează prin aceleaşi particularităţi, chiar
dacă se admite producerea morţii în urma sistării tratamentului. Pe de altă parte,
însă, întreruperea unui tratament care încă poate fi realizat este de asemenea în
interesul pacientului, ca, de altfel, şi alinarea suferinţelor, de aceea stabilirea
priorităţii ţine doar de competenţa bolnavului, decizia acestuia fiind considerată
determinantă.
Deosebirea eutanasiei active de eutanasia pasivă este de natură atât
conceptuală, cât şi practică, deoarece aceste forme posedă un caracter diferit, cu
toate că urmăresc acelaşi scop. Astfel, după cum menţionează D.L. Tămăşanu,
în secţiile de terapie intensivă există un număr finit de aparate şi resurse care pot
asista bolnavul terminal (respiratoare, injectomate, medicaţie costisitoare). În
asemenea condiţii se pune problema scoaterii unui bolnav terminal de pe
suportul respirator şi alocarea resurselor către pacienţii care au şansa
supravieţuirii. Diferenţa dintre eutanasia activă şi cea pasivă constă în aceea că
prima presupune „a cauza” moarte unei persoane, iar a doua - „a permite” să se
întâmple moartea, în sensul de a nu interveni când aceasta este pe cale să se
producă şi cât se mai poate face ceva pentru a o împiedica, sau în sensul de a
înlătura un obstacol care împiedică să se desfăşoare o succesiune firească a
lucrurilor. Aşadar, „a cauza” este în legătură cu eutanasia activă, care implică a
ucide pe cineva; „a permite” este în legătură cu eutanasia pasivă care semnifică
a nu face nimic pentru a evita moartea.1
Eutanasia activă este acţiunea intenţionată, îndreptată spre un anumit scop,
care grăbeşte moartea bolnavului, de exemplu: administrarea unor mijloace
farmacologice care provoacă un efect letal. Eutanasia pasivă este refuzul
medicilor de la măsurile care favorizează prelungirea vieţii bolnavului, adică
neacordarea de ajutor, sancţionarea pasivă a morţii. Uneori, eutanasia activă este
numită „metoda siringii pline”..., iar cea pasivă este numită „metoda siringii
amânate”, presupunând în primul caz acordarea ajutorului medical, iar în cel de-
al doilea - întreruperea acestuia. În aşa fel, criteriul stabilirii prezentei clasificări
este poziţia ocupată de medic.2
1
Tămăşanu D.L. Eutanasia în dreptul penal român // Dreptul. (Bucureşti).- 2005.- Nr. 5. p.295.
2
22
Astfel, cât de artificială ar părea această divizare, în anumite situaţii ea
totuşi poate contribui la stabilirea regimului juridic al eutanasiei. Ne referim la
cazul atribuirii unui regim legal practicilor medicale care sunt considerate forme
ale eutanasiei, observându-se tendinţa de a considera eutanasia pasivă o practică
medicală legală, care ar fi binevenită şi în Republica Moldova, în perspectiva
asigurării dreptului pacientului la refuzarea unui tratament medical.
În dependenţă de modul de exprimare a rugăminţii (consimţământului),
eutanasia poate fi clasificată în:
a) voluntară;
b) involuntară;
c) din necesitate;
L. Hecser le defineşte în felul următor:
1) eutanasia voluntară se face la solicitarea expresă a bolnavului;
2) dacă bolnavul nu este capabil, nu este în stare decizional şi decizia de
eutanasie este involuntară (stabilită, de regulă, de o terţă persoană);
3) în situaţia în care bolnavul este capabil, este decizional şi eutanasia se
efectuează din milă, din empatie (activitate de compasiune), fără ca el să fie
consultat în această privinţă, atunci se vorbeşte despre eutanasie din necesitate.
Acest tip de eutanasie nu poate fi acceptat nici juridic, nici etico-moral, iar
celelalte două forme ale eutanasiei, a celei active şi pasive, ridică o serie de
probleme bioetice.1
Elaborarea unei definiţii unanim acceptate cu privire la conceptul de
eutanasie implică expunerea tuturor elementelor constitutive ale acesteia, care
rezidă în: stabilirea categoriilor de persoane faţă de care poate fi aplicată
eutanasia, identificarea trăsăturilor privind rugămintea victimei, determinarea
motivului faptei de eutanasie. Astfel, în sens juridico-penal, propunem
următoarea definiţie a conceptului de eutanasie: lipsirea intenţionată de viaţă a
unei persoane, care suferă de o boală incurabilă, la rugămintea insistentă,
clară, repetată şi liber exprimată a acesteia sau a reprezentantului său legal,
din motiv de compătimire faţă de bolnav. Totodată, considerăm necesară
clasificarea eutanasiei în activă şi pasivă datorită specificului fiecărei forme,
luând în consideraţie gradul prejudiciabil al fiecăreia, cu următoarea specificare:
1) eutanasia activă reprezintă acţiunea intenţionată în scopul lipsirii de
viaţă a unui bolnav incurabil pentru curmarea suferinţelor fizice, prin mijloace
care vor produce în mod direct moartea acestuia, precum şi aplicarea mijloacelor
predestinate pentru uşurarea suferinţelor lui, dar care în aceeaşi măsură sunt
capabile să-i scurteze viaţa;
2) eutanasia pasivă reprezintă întreruperea intenţionată a tratamentului sau
1
Hecser L. Eutanasia - reflecţii medicale şi socio-juridice // Dreptul. (Bucureşti).- 2001.- Nr.11. p.96.
23
a mijloacelor de menţinere a vieţii unui bolnav incurabil în scopul lipsirii de
viaţă a acestuia pentru curmarea suferinţelor fizice.
1.3. Eutanasia şi dreptul la viaţă: compatibilităţi şi controverse
Drepturile omului reprezintă nişte garanţii necesare fiecărei societăţi care

contribuie la formarea unor reguli pentru conveţuirea socială şi care permit
instalarea unor prerogative pentru respectarea acestora. Subiectul drepturile
omului este foarte des vehiculat, mai ales în ultimul timp, când se încearcă
„democratizarea” unor anumite ţări. Uneori, noţiunea „drepturile omului” este
folosită pentru camuflarea unor acţiuni, mai mult sau mai puţin corecte, alteori
este folosită pentru declararea unor puncte de plecare în realizarea anumitor
politici statale. Cu toate acestea, nu putem să nu apreciem importanţa şi
necesitatea lor pentru fiecare cetăţean al unui stat.
Examinarea vieţii ca componentă a dreptului de proprietate mult timp a fost
discutată în jurisprudenţă. Cu toate că iniţial ea constituia temeiul criminalizării
suicidului, ulterior a căpătat şi un aspect diametral opus. Când în societate a
apărut ideea că împăratul nu mai este proprietarul vieţilor supuşilor săi, a apărut
întrebarea: nu este oare proprietar al vieţii sale însuşi cetăţeanul? Dacă omul
posedă un asemenea drept de proprietate, respectiv lui îi aparţine şi dreptul de a
dispune de ea.1 Dreptul la viaţă reprezintă unul dintre drepturile fundamentale
ale omului care se cere a fi respectat şi protejat de legislaţia fiecărui stat.
Legătura dintre dreptul la viaţă şi dreptul penal este una semnificativă, deoarece
Codul penal incriminează câteva categorii de infracţiuni, care pot aduce unele
atingeri acestuia. Cu toate că în calitate de obiect al infracţiunilor contra vieţii
este recunoscută viaţa persoanei, dreptul la viaţă rămâne o valoare care la fel
poate suferi în urma atentatelor criminale. Deseori, în literatura de specialitate se
discută corelaţia sau legătura dintre aşa fapte infracţionale ca genocidul,
provocarea ilegală a avortului, eutanasia, pruncuciderea şi dreptul la viaţă,
posibilitatea influenţării reciproce şi coexistenţei lor. De altfel, problema
eutanasiei implică şi examinarea conotaţiilor juridico-practice în legătură cu
realizarea liberă a drepturilor fundamentale ale omului şi, în particular, a
dreptului la viaţă. Poate oare fi considerată decisivă compatibilitatea sau
incompatibilitatea eutanasiei cu dreptul la viaţă? Răspunsul poate fi doar unul
afirmativ, deoarece prin prisma acestei abordări poate fi determinat statutul
juridic al eutanasiei şi cadrul de aplicare a acesteia.
Eutanasia reprezintă unul dintre aspectele conţinutului dreptului la viaţă.
1
2002, p. 70.
24
De cele mai multe ori, cei care se opun legalizării eutanasiei nu fac altceva decât
să aducă ca unul din argumente posibilitatea încălcării dreptului la viaţă şi
atentarea la sacralitatea vieţii unei persoane, fapt care prin eutanasie s-ar putea
produce. Motiv din care majoritatea legislaţiilor lumii merg pe calea pedepsirii
unei asemenea fapte. Această tendinţă îşi găseşte susţinere şi în opiniile
exprimate de unii autori. Astfel, D.L. Tămăşanu menţionează că legea penală
ocroteşte tuturor oamenilor, în aceeaşi măsură, dreptul la viaţă. A nu respecta
dreptul la viaţă a unei fiinţe umane, chiar dacă aceasta ar suferi de o boală gravă
incurabilă, fie are o vârstă înaintată şi este neputincioasă, înseamnă omor.1
Dreptul la viaţă aparţine oricărei persoane şi este protejat de lege. Ca drept şi
valoare supremă ocrotită de toate sistemele de protecţie a drepturilor omului,
dezvoltate după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la 10
decembrie 1948, dreptul la viaţă a fost nu numai recunoscut şi consacrat în
instrumentele juridice internaţionale, ci şi plasat pe primul loc, în categoria
acelor 7 drepturi fundamentale, formând aşa-numitul nucleu dur al drepturilor
omului, ca drepturi de la care nu se admite nici o derogare.
În ceea ce priveşte Republica Moldova, protecţia dreptului la viaţa este
asigurată la nivel legislativ. Astfel, în Constituţia Republicii Moldova, în art.24
se stipulează că „statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă...” Mai mult ca
atât, art.148 CP RM prevede că lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o
maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a
existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor apropiate, se
pedepseşte. Interzicerea eutanasiei o întâlnim şi în Legea Republicii Moldova
privind ocrotirea sănătăţii, nr. 411-XIII din 28.06.1995, intrată în vigoare la
22.06.19952, care în art.34 „Încetarea acordării asistenţei medicale” prevede că:
1) rugămintea pacientului de a-şi scurta viaţa prin mijloace medicale
(eutanasia) nu poate fi satisfăcută;
2) aparatura medicală care menţine viaţa pacientului în caz extremal poate
fi deconectată numai după constatarea morţii creierului;
3) modul de constatare a morţii şi de luare a deciziei de deconectare a
aparaturii medicale este stabilit de legislaţia în vigoare;
4) pacientul are dreptul de a primi sau de a refuza ajutorul spiritual şi
moral, inclusiv din partea unui slujitor al religiei sale. Pacientul are dreptul să
moară în demnitate.
O contribuţie la protecţia dreptului la viaţă au şi instrumentele
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Astfel, în art.3 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, în vigoare
1
2
Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii, nr.411-XIII, adoptată, de Parlamentul Republicii Moldova la 28.03.1995 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. - 1995. - Nr.34.
25
pentru Republica Moldova de la 28.07.19901, se spune că „orice fiinţă umană
are dreptul la viaţă”; în art. 6 al Pactului internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat la 16.12.1966, în vigoare pentru Republica Moldova de
la 26.04.19932, se menţionează că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane.
Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod
arbitrar”; Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului3 consacră în art.2 dreptul la viaţă al oricărei persoane şi
stipulează că el trebuie să se bucure de protecţie în politica penală a statelor
membre.
Articolul 2 al Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului stabileşte:
1) Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate
fi aplicată în mod intenţionat, în afară de executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de
lege cu această pedeapsă.
2) Moartea nu este considerată ca aplicată prin violarea acestui articol în
cazul în care ea ar fi dintr- un recurs de forţă absolut necesar:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei;
b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica
evadarea unei persoane deţinute conform legii, pentru a reprima, conform legii,
o răscoală sau o insurecţie.
În literatura de specialitate rusă la fel se întâlnesc opinii referitoare la
relaţia dintre eutanasie şi dreptul la viaţă. Astfel, se menţionează că, în
conformitate cu Constituţia Federaţiei Ruse, fiecare om posedă dreptul
inalienabil la viaţă (art.20), unul dintre aspectele căruia presupune posibilitatea
de a dispune liber de ea şi de a hotărî problema încetării ei. Aceasta a permis
unor autori să afirme că „acest ultim atribut al dreptului la viaţă poate fi realizat
doar pe calea eutanasiei, adică prin satisfacerea dorinţei unui bolnav incurabil
privind grăbirea morţii lui”.4
Desigur, examinarea dreptului la viaţă în contextul raportului lui cu
eutanasia prezintă un subiect destul de controversat, deoarece argumentarea
necesităţii existenţei unei conexiuni pozitive dintre acestea ar stârni critica şi
dezapropbarea unei asemenea iniţiative, iar neglijarea totală a subiectului
1
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.207-XII din 28.09.1990, în
vigoare pentru Republica Moldova de la 28.07.1990 // Buletin Oficial al Republicii Moldova. - 1990. - Nr.008.
2
Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, Rezoluţia Adunării Generale a ONU, A/XX/16.12.1996, ratificat de Republica
Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.217- XIII din 28.09.1990, în vigoare din 26.04.1993 // Buletin Oficial al Republicii Moldova. -
1990. - Nr.008.
3
Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, adoptată la 07.11.1997, ratificată de Republica
Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1928-XIII din 27.07.1997, în vigoare din 12.09.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. -
1997. - Nr.54-55.
4
Капинус O.C. Убийство: мотивы и цели. - Moсква: ИМПЭ-ПАБЛИШ, 2005, p. 162.
26
provoacă apariţia unor aprecieri eronate ale interdependenţei lor. Din acest
considerent, atitudinea CEDO faţă de acest subiect este considerată
determinantă, chiar şi la nivel teoretic. Tocmai datorită acestei influenţe unele
opinii expuse în literatura de specialitate sunt orientate spre susţinerea punctului
de vedere exprimat de CEDO. Autorii D.R. Clayton şi H. Tomlinson
menţionează că dreptul la viaţă este legat cu eutanasia. Eutanasia poate fi
realizată fie în mod activ, fie în mod pasiv: prin administrarea unor
medicamente letale sau prin refuzul de a continua tratamentul de salvare a vieţii.
Este clar că terminarea activă a vieţii unei persoane de către autorităţile medicale
va fi o încălcare prima facie a art.2 al CEDO. Totuşi, dacă pacientul îşi dă
acordul, atunci se poate întâmpla ca eutanasia activă să nu fie o încălcare a art.2.
Se pare că suicidul este în afara scopului art.2 şi dacă unui mare grevist i se va
permite să moară decât să fie hrănit cu forţa nu va fi o încălcare a acestui articol.
În ceea ce priveşte eutanasia pasivă, Comisia a decis că ea nu este interzisă de
art.2: când moartea este asistată prin o inacţiune a îngrijirilor medicale sau a
tratamentului, Convenţia nu cere ca aşa inacţiune să fie criminalizată.1
Din punctul de vedere al conţinutului, dreptul la viaţă, aşa cum este
reglementat de art.2 al Convenţiei, impune statelor, în primul rând, obligaţia
negativă de a nu provoca moartea unei persoane prin acţiunea agenţilor acestora,
fie voluntar, fie din neglijenţă sau imprudenţă. În al doilea rând, jurisprudenţa
CEDO a determinat un număr de 133, obligaţii pozitive care revin statelor pe
temeiul aceluiaşi text. Astfel, statele sunt obligate să ia toate măsurile necesare
protejării vieţii persoanelor ce ţin de jurisdicţia lor. Aceasta implică datoria lor
primordială de a asigura dreptul la viaţă prin adoptarea unei legislaţii penale care
să prevină săvârşirea de fapte reprezentând atingeri aduse persoanelor şi prin
reglementarea unui mecanism procedural de aplicare a acestei legislaţii,
conceput în aşa fel încât să conducă la reprimarea şi pedepsirea celor vinovaţi de
săvârşirea unor asemenea fapte. De asemenea, în anumite circumstanţe,
autorităţilor li se incumbă şi obligaţia pozitivă de a lua măsuri de ordin preventiv
şi practic pentru protecţia vieţii unei persoane, a cărei viaţă poate fi ameninţată
de acţiunile altei persoane.2
O altă problemă ce apare în legătură cu eutanasia ca conţinut al dreptul la
viaţă este posibilitatea legitimizării eutanasiei în cadrul legal al respectării
dreptului la viaţă, adică posibilitatea de a recunoaşte dreptul la eutanasie ca o
realizare naturală a dreptului la viaţă. Cu toate că s-ar părea că se află în
opoziţie, există posibilitatea ca aceste două concepte să coexiste pe viitor.
Dreptul la viaţă ridică unele discuţii şi în legătură cu recunoaşterea aşa-
1
Clayton R., Tomlinson H. The law of human rights.- New York: Oxford University Press, 2000,
2
Bîrsan C. Problema eutanasiei pe rolul Curţii de la Strasbourg: recunoaşte Convenţia existenţa unui „drept de a muri”? // Pandectele
române. (Bucureşti).- 2002.- Nr.4. p. 174
27
numitului „drept la moarte”. În baza instrumentelor privind protecţia drepturilor
omului apare posibilitatea de a pleda pentru existenţa dreptului pozitiv la
moarte, cu toate că nu există nici o prevedere expresă privind acest drept în nici
unul din instrumentele care proclamă drepturile omului. Cu toate acestea, putem
afirma că dreptul la moarte sau, cel puţin, libertatea de a fi asistat la o moarte
timpurie poate fi stabilit în baza altor prevederi ale acestor instrumente, cum ar
fi dreptul la viaţă sau dreptul la viaţă intimă şi siguranţa persoanei. Tentativa de
a analiza dreptul la moarte ridică dificultăţi enorme, începând cu noţiunea
populară a dreptului la moarte, având înţelesul că moartea este inevitabilă pentru
fiecare persoană. Mai mult ca atât, dreptul la moarte este un drept ambiguu,
deoarece el poate semnifica orice: începând cu dreptul de a nu fi ţinut în viaţă
împotriva voinţei până la un drept mai pozitiv, ca acela de a solicita asistenţă la
moarte.1
Dreptul la moarte reprezintă un subiect discutabil şi controversat din toate
punctele de vedere. Cu toate că el este indisolubil legat de dreptul la viaţă,
necesitatea lui este în majoritatea cazurilor negată, iar exercitarea liberă a
acestuia de către o persoană este de cele mai multe ori condamnată. Nici un act
normativ nu îşi asumă riscul de a prevedea posibilitatea dispunerii de acest
drept, cel puţin în anumite condiţii, când sfârşitul vieţii este inevitabil şi
reprezintă o chestiune de timp. De altfel, părerile ce ţin de existenţa dreptului la
moarte sunt împărţite. V. Duculescu consideră că în literatura de specialitate s-
au vehiculat - fără succes - fel de fel de construcţii, ca de pildă aceea a
„dreptului de a muri”, care ar putea fi considerată un corelativ al dreptului la
viaţă. Această concepţie nu a fost acceptată, deşi atât medicii, cât şi juriştii au
căzut de acord că trebuie recunoscut dreptul bolnavului, al persoanei muribunde
de a sfârşi viaţa în condiţii de respect al libertăţii şi demnităţii sale.2
Aspectul juridic al problemei constă în răspunsul la întrebarea: refuzul la
acordarea dreptului la moarte persoanei nu contravine oare drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului şi nu va împiedica oare elaborarea
procedurii legale de efectuare a eutanasiei, în cazul în care ea va fi permisă de
lege? De aici şi necesitatea analizei constituţionale a posibilităţii legalizării
eutanasiei. De ce statul dispune de vieţile oamenilor în scopuri politice
(războaie, conflicte, condiţii experimentale de muncă etc.) şi în acelaşi timp
refuză acordarea dreptului de a dispune de propria viaţă? Numai bolnavul
incurabil poate hotărî să continue tratamentul sau să renunţe la el, să se agaţe de
viaţă, preferând chinurile morţii, sau să-şi întrerupă viaţa. Plecarea treptată din
viaţă a bolnavului este însoţită de suferinţe fizice şi/sau morale. Dacă persoana
1
Otlowski M. Voluntary Euthanasia and the Common Law.- Oxford: University Press, 1997, p. 195-196.
2
Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale. - Bucureşti: Lumina LEX, 1998, p. 299.
28
eroic se luptă cu boala, fără a face încercări de a se lipsi de viaţă, atunci obligaţia
statului şi a societăţii în persoana organelor de ocrotire a sănătăţii este de a o
ajuta să-şi uşureze suferinţele, să apropie calitatea vieţii ei condiţiilor unei
persoane demne. Dacă bolnavul, dimpotrivă, se roagă de moarte, atunci refuzul
la eutanasie poate fi apreciat ca aplicare faţă de om a violenţei care înjoseşte
demnitatea umană. O viaţă umană demnă trebuie să se finiseze cu o moarte
demnă. În acest caz este vorba exclusiv despre eutanasia voluntară. Eutanasia
forţată reprezintă, indiscutabil, o infracţiune.1
În continuarea aceleiaşi idei, se consideră că cel care nu mai vrea să
trăiască este lipsit de dreptul de a fi protejat din partea statului; el nu mai este
deja subiect de drept şi de aceea cel care îl omoară la dorinţa lui nu comite o
faptă ilegală.2 Punctul de vedere al acestor autori vis- à-vis de acceptarea unui
drept la moarte este destul de interesant, deoarece: pe de o parte, persoana ca
membru al societăţii se bucură de anumite drepturi oferite de stat, asigurându-i-
se şi protejarea acestora; pe de altă parte, o intervenţie de altă natură din partea
statului, cu excepţia protecţiei, este inadmisibilă. Or, orice drept cere o obligaţie
corelativă. Nu insistăm asupra obligaţiei de a trăi ca corelativă a dreptului la
viaţă, deoarece nu putem neglija dreptul omului de a dispune de propria viaţă,
dar considerăm oportună stabilirea unor anumite limite cu privire la acest drept,
care ar asigura realizarea eficientă a acestuia fără prejudicii considerabile aduse
individului.
Din punct de vedere fiziologic, viaţa este caracterizată prin: metabolism,
iritabilitate şi autoreproducere (noţiune care include şi ereditatea). La rândul său,
moartea reprezintă un fenomen natural, necesar şi universal, fiind înscrisă în
programul genetic al oricărei fiinţe; moartea este considerată un proces şi nu un
moment în care încetarea în timp a activităţii centrelor vitali este urmată de
încetarea activităţii tisulare. Ea constituie un fenomen necesar, deoarece
„dispariţia unor indivizi face loc pentru noi combinaţii genetice, mai favorabile,
care cresc potenţialul adaptiv al speciilor. Moartea este un tribut pe care
organismele îl plătesc diferenţierii şi specializării celulare”. 3 Nu putem accepta
declararea legislativă a dreptului la moarte doar datorită faptului că moartea este
un proces fiziologic inevitabil, deoarece moartea firească, naturală nu este o
infracţiune, chiar şi sinuciderea nu este condamnabilă, cu toate că în aceste
cazuri putem vorbi despre existenţa unui corelativ al dreptului la viaţă cu dreptul
la moarte, ce-i drept, neproclamat. Pedepsirea sinuciderii ar fi ineficientă.
1
Маляева Е.О. Уголовно-правовые проблемы медицины. - Нижний Новгород: Изд-во Нижегородского Госуниверситета, 2004, p.
94.
2
3
29
Dreptul la moarte, ca expresie a voinţei unei persoane libere, ca o ultimă
realizare a drepturilor vitale, se confruntă cu problema interzicerii omorului,
care după esenţă e aceeaşi eutanasie, deoarece pentru realizarea acestuia este
necesară influenţa exterioară. Dreptul, sau mai bine zis, posibilitatea şi
necesitatea realizării acestui drept depinde şi de faptul cum îşi imaginează
moartea persoana respectivă şi ce loc i se atribuie ei în cultura dată. Dreptul la
moarte este, în esenţă, continuarea dreptului la viaţă şi, deci, libertatea realizării
dorinţei de a întrerupe viaţa. Ca problemă el poate apărea doar atunci când
dreptul la viaţă şi interdicţia omorului s-au realizat pe deplin.
Dreptul la moarte poate fi promovat şi ca bază pentru acceptarea eutanasiei,
cu toate că nu întotdeauna se poate argumenta necesitatea apelării la o asemenea
măsură pentru rezolvarea situaţiei unui bolnav incurabil sau a unei persoane care
suferă dureri insuportabile. Mai mult ca atât, legislaţia penală a Republicii
Moldova condamnă orice faptă de acest fel, încât în acest caz nu putem vorbi
despre proclamarea juridică a dreptului la moarte. Cu toate că încercări de a
proclama legislativ un asemenea drept au existat. În 1950, o petiţie semnată de
2000 de persoane a fost expediată Naţiunilor Unite prin care se cerea ca
Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile omului să fie modificată prin
includerea dreptului bolnavilor incurabili la eutanasie. Declaraţia propriu-zisă în
art.5 prevedea că „nimeni nu poate fi supus torturii”. Semnatarii petiţiei
susţineau că această libertate nu poate fi asigurată în totalitate atâta timp cât
suferinzii supuşi torturii cauzate de durerile unei boli incurabile, pentru care nu
este cunoscut nici un mijloc de uşurare, nu pot fi asiguraţi cu eliberarea de
aceasta prin moarte. Dreptul la viaţă nu înseamnă şi obligaţia de a trăi; o
societate umană nu-şi poate condamna membrii săi să trăiască când viaţa nu mai
este altceva decât o suferinţă prelungită. Prin acordarea incurabililor a dreptului
de a-şi uşura suferinţele, societatea nu va conferi statului obligaţia de a priva un
individ de viaţă, de libertate sau de securitate. Suferindul care se va folosi de
dreptul său va depinde în întregime de propria lui voinţă; el va avea libertatea
deplină de a acţiona în conformitate cu ceea ce îi dictează conştiinţa şi religia
sa.1
Considerăm întemeiată opinia autorilor I Kennedy şi A. Grubb care
menţionează că dacă unii acceptă principiul autodeterminării ca bază pentru
eutanasia voluntară activă, rămâne de stabilit ce statut legal urmează a fi atribuit
interesului pacientului pentru a alege o moarte timpurie. În special, urmează a se
decide dacă pacientul are dreptul la moarte. În acest context, o diferenţă
importantă trebuie să fie stabilită între dreptul la moarte, în contextul drepturilor
omului (deşi nu este necesară o încadrare juridică), şi un drept legal.
1
Russell O. Ruth. Freedom to die. Moral and legal aspects of euthanasia. - New York: Laurel, 1975, p. 60.
30
Recunoaşterea dreptului la moarte ca un drept al omului va crea anumite
obligaţii pentru stat (de exemplu, cu privire la modificarea legilor care interzic
medicilor să acorde ajutor la moarte), nu va conferi persoanei nici un drept legal
executoriu la eutanasia voluntară activă sau va impune careva obligaţii
medicului de a participa la efectuarea acesteia. În cazul în care dreptul la moarte
este exprimat printr-un drept legal executoriu, situaţia devine mult mai
problematică. Pe lângă problema definirii, există dificultăţi potenţiale în
adoptarea unui model de drept strict care ar servi ca bază pentru legalizarea
eutanasiei voluntare active. De asemenea, noţiunea de „drept” este una extensivă
şi în sensul ei larg poate fi folosită pentru a cuprinde o varietate de concepte
legale, adică drepturi (diferite de libertăţi sau privilegii) care sunt corelative cu
obligaţiile. Astfel, crearea unui drept la eutanasie activă tinde să implice o
obligaţie corelativă de partea cuiva care urmează a fi activ implicat în
producerea morţii; de asemenea, este recunoscut că un drept poate fi teoretic
încadrat într-un aşa mod care ar evita impunerea unei obligaţii unei persoane
concrete.1
Cu toate acestea, nu putem vorbi la etapa actuală despre posibilitatea
realizării dreptului la moarte sub o formă sau alta, nici din punct de vedere
juridic şi nici din punct de vedere moral, etic sau religios. Chiar dacă putem
recunoaşte că eutanasia ar fi o soluţie pentru o categorie specială de persoane, nu
putem accepta existenţa juridică a dreptului la moarte atâta timp cât aceasta este
considerată infracţiune. Un alt motiv al nerecunoaşterii acestui drept ar fi teama
de eventualele abuzuri care pot apărea în exercitarea acestui drept şi de
extinderea lui şi asupra altor fapte. În literatura de specialitate română se
menţionează că moartea, ca şi concepţia umană sau viaţa, este o problemă
juridică, de drept. Există norme de drept privind dreptul la viaţă, la demnitate
umană, dreptul la intimitate, care sunt inviolabile. Dar nu există referiri privind
dreptul la moarte. În această problemă legiuitorul pare a fi depăşit prin
incompetenţă şi nespecialitate. Opinia trebuie să se formuleze, în exclusivitate,
de justiţie, care constituie (sau cel puţin ar trebui să constituie) stâlpul societăţii
civile.2
2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNII DE
EUTANASIE ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
2.1. Obiectul infracţiunii de eutanasie
La analiza juridico-penală a oricărei componenţe de infracţiuni importanţa

1
Kennedy I., Grubb A. Medical Law. - Butterworths: Read Elsevier, 2000, p. 1972.
2
Hecser L. Eutanasia - reflecţii medicale şi socio-juridice // Dreptul. (Bucureşti).- 2001.- Nr.11. p.102.
31
determinării şi examinării elementelor sale constitutive este indiscutabilă.
Obiectul juridic fiind unul dintre elementele componenţei de infracţiune,
urmează a fi stabilit în fiecare caz în dependenţă de natura şi categoria acesteia.
Deseori, însă, specificul infracţiunii examinate provoacă anumite dificultăţi în
stabilirea obiectului juridic. Astfel, prin obiect juridic al infracţiunii se înţelege
valorile sau relaţiile sociale protejate de legea penală, la care se atentează printr-
o faptă infracţională. Ne propunem să analizăm natura obiectului juridic al
infracţiunii de eutanasie în scopul stabilirii unor trăsături specifice pentru
aceasta.
Obiectul juridic general îl constituie totalitatea valorilor şi relaţiilor sociale
protejate de lege, fiind comun pentru toate infracţiunile incriminate de legea
penală.
Obiectul juridic generic îl constituie un grup de relaţii sociale sau valori
sociale omogene, dependente unele faţă de altele, la care atentează un şir întreg
de infracţiuni.1 În ceea ce priveşte obiectul juridic generic al infracţiunilor contra
vieţii, se conturează următoarele opinii.
O. Loghin şi T. Toader consideră că infracţiunile contra vieţii au ca obiect
juridic relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viaţă. În cadrul acestor
relaţii sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular
al dreptului absolut la viaţă, iar toate celelalte persoane apar cu obligaţia de a se
abţine de la săvârşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingeri dreptului la
viaţă al titularului. Aşa fiind, constituie infracţiuni contra vieţii numai faptele
prin care se aduce atingere dreptului la viaţă al altuia, nu şi propriei vieţi.
Aceasta este, de altfel, şi explicaţia neincriminării încercării de sinucidere, faptă
prin care nu se încalcă obligaţia pe care o are orice persoană de a nu aduce
atingere dreptului la viaţă al altuia.2 I. Dobrinescu consideră că relaţiile sociale a
căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul valorii vieţii
umane şi al normelor care o ocrotesc şi care obligă pe fiecare individ să se
comporte astfel încât să nu o lezeze - constituie obiectul juridic generic al
infracţiunilor de omucideri.3 Suntem de părere că infracţiunile contra vieţii nu
pot fi concepute doar ca atentând asupra persoanei, datorită faptului că în acest
caz s-ar pune accentul pe calităţile de ansamblu ale acestora, fără a se determina
specificul lor, or, anume semnele particulare ale infracţiunilor contra vieţii le
evidenţiază ca grup. Astfel, ţinând cont de faptul că eutanasia este una dintre
infracţiunile prevăzute de Capitolul II al Părţii Speciale a Codului penal al
Republicii Moldova considerăm că obiectul generic al infracţiunii de eutanasie îl
1
Borodac A. Drept penal. Partea Generală. - Chişinău: Ştiinţa, 1994, p. 75.
2
Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. - Bucureşti: Şansa SRL, 1999, p. 73.
3
Dobrinescu I. Infracţiuni contra vieţii persoanei. - Bucureşti: Editura Academiei, 1987, p. 21,22.
32
constituie viaţă şi sănătatea persoanei.
Obiectul juridic special îl constituie valoarea sau relaţia socială concretă la
care se atentează printr-o faptă infracţională sau alta. Obiectul juridic special al
infracţiunii de eutanasie este tratat diferit în literatura de specialitate. Obiectul
special în cazul infracţiunilor contra vieţii îl formează relaţiile sociale a căror
formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul valorii vieţii umane
şi al normelor care o ocrotesc şi care obligă pe fiecare individ să se comporte
astfel încât să nu o lezeze. Într-o altă accepţiune, obiectul nemijlocit al
infracţiunilor contra vieţii este viaţa unei persoane. V.I. Makrinskaia consideră
că obiectul omorului este format din relaţiile sociale care asigură securitatea
vieţii cetăţenilor. Pentru toate categoriile de omor acest element al infracţiunii
este identic. Protecţiei juridico-penale este supusă viaţa oricărei persoane
independent de vârstă, calităţile fizice şi morale, poziţia socială şi naţionalitate, 1
din momentul naşterii şi până în momentul morţii.2 Scopul dreptului penal
constă în protejarea anumitor valori sociale, printre care pe primul loc se află
viaţa omului, deoarece respectarea vieţii este unul dintre principiile civilizaţiei
noastre.3 În ştiinţa dreptului penal nu există o opinie unitară privind
determinarea obiectului infracţiunilor contra vieţii, la care se atribuie şi omorul.
Unii autori consideră că obiectul nemijlocit al omorului îl formează relaţiile
sociale privind protecţia vieţii şi sănătăţii omului. Dreptul la viaţă este analizat
de aceştia ca un drept obiectiv al fiecărui om, căruia îi corespunde obligaţia
celorlalţi de a se abţine de la atentarea la viaţa oricărei alte persoane.4
Suntem de părere că sănătatea persoanei nu poate să apără ca obiect juridic
special al infracţiunilor contra vieţii, deoarece, în acest fel, nu va putea fi trasată
o diferenţă clară între infracţiunile contra vieţii şi cele contra sănătăţii, iar o
asemenea interpretare extinsivă ar putea provoca unele erori la încadrarea
juridică a unor fapte. Obiectul juridic special al infracţiunii de eutanasie este
similar cu al altor infracţiuni contra vieţii şi îl constituie viaţa umană, ca valoare
socială, ocrotită de legea penală. La determinarea semnificaţiei şi importanţei
vieţii umane în cadrul dreptului penal s-au conturat mai multe opinii. Ne
propunem să facem o analiză a acestora în scopul de a argumenta poziţia expusă
mai sus.
Autorii A.V. Naumov şi V.N. Kudreavţev consideră că infracţiunile contra
vieţii se atribuie la infracţiunile deosebit de grave, care atentează la valoarea de
bază a omului - viaţa, care este dată acestuia de la natură. Obiectul omorului este
1
Макриская В.И. Концептуальные начала национального, междунородного и зарубежного законодательства в области охраны
права на жизнь и обеспечения безопасности личности: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук.- Москва, 2006, p. 20.
2
Скуратов Ю.И., Лебедев В.М. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации. - Москва: Норма, 2003, p. 224.
3
Сэнт-Роз Ж. Право на жизнь // Вестник Московского Университета. Серия 11 Право. (Москва). - 2003. - № 6. p. 56.
4
Константинов П. Объект убийствa: проблемы теории и практики // Уголовное право. (Москва).- 2005.- № 2. P. 37.
33
viaţa omului, dar în acelaşi timp la săvârşirea acestei infracţiuni se încalcă
relaţiile sociale, existente în societate, deoarece viaţa omului este un concept
social şi nu-l putem rezuma doar la procesul biologic. Viaţa doar ca concept
biologic nu poate fi obiectul infracţiunii, deoarece această semnificaţie în egală
măsură se referă la viaţă, fiind sau nu protejată de societate şi lege. 1 Ca obiect al
infracţiunii, viaţa este cea mai importantă şi cea mai de preţ valoare nematerială,
care este condiţia necesară pentru apariţia la persoană a celorlalte drepturi
subiective, atât materiale, cât şi nemateriale, pentru posesia atât a valorilor
materiale, cât şi nemateriale, deoarece a poseda drepturi şi valori este posibil
numai fiind în viaţă: „calitatea juridică de subiect de drept este inseparabilă de
rutina fizică a personalităţii umane”. Din punct de vedere obiectiv, nu putem
formula semnificaţia conceptului de viaţă, potrivit Dicţionarului enciclopedic,
viaţa reprezintă „una dintre formele de existenţă a materiei, legal apărată în
anumite condiţii ale dezvoltării sale”.2 Viaţa şi sănătatea constituie valori sociale
care desemnează atributele principale ale persoanei. Viaţa persoanei reprezintă
existenţa socială a acesteia, adică realizarea posibilităţii de a participa la relaţiile
sociale, de a-şi exercita drepturile şi interesele şi de a-şi executa obligaţiile.
Dintre toate atributele inerente oricărei persoane cel mai important este viaţa.
Toate celelalte atribute ale persoanei - sănătatea, libertatea, cinstea, demnitatea
etc. - îşi pierd sensul şi semnificaţia odată cu suprimarea vieţii persoanei.3
În doctrina penală română se conturează opinia conform căreia obiectul
juridic al infracţiunii de omor este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la
dreptul la viaţă al persoanei. Această poziţie se argumentează prin următoarele:
oricare om este titular al acestui drept absolut la viaţă, iar toţi ceilalţi au
obligaţia corelativă de a nu face nimic de natură a-i aduce vreo atingere. Viaţa
este o valoare absolută. Aceasta înseamnă că presupune o putere mai mare ca o
altă valoare, să nu fie niciodată violată, să fie întotdeauna salvată. Adepţii
eutanasiei adoptă o altă poziţie în considerarea valorii vieţii: autonomia
individuală este o valoare absolută. Persoanele autonome sunt îndreptăţite să ia
decizii asupra vieţii lor, precum şi asupra indivizilor neautonomi. Această
poziţie plasează respectul faţă de persoană mai presus de sanctitatea vieţii,
permite evaluarea morală a situaţiilor complexe, supune viaţa indivizilor
neautonomi la riscul unor decizii arbitrare şi, de asemenea, nu lasă loc pentru
dialog. Viaţa nu este apreciată a fi o valoare absolută, ci o valoare de bază,
pentru că este o precondiţie a manifestărilor altor valori; valoarea vieţii este
aşadar instrumentală. Foarte adesea valoarea vieţii depăşeşte alte valori, dar nu
1
Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Курс Российского уголовного права. Часть Особенная - Москва: Спартак, 2002, p. 107
2
Михайлова И. А. Право на жизнь: актуальные проблемы закoнoдательства, теории и практики // Российский судья. (Москва). -
2005.- № 8. p. 39.
3
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. Vol.II. - Chişinău: Cartier juridic, 2005, p. 48.
34
întotdeauna. Ea (viaţa) trebuie să fie cântărită şi evaluată faţă de alte valori. Este
evident că viaţa umană nu trebuie violată - acest lucru nu poate fi pus la
îndoială; dar viaţa umană nu trebuie întotdeauna păstrată prin toate mijloacele şi
cu orice preţ. Există excepţii importante. Se apreciază că valoarea de bază în
etica medicală este respectul pentru persoană. În consecinţă, tratarea unui
pacient trebuie făcută cu grijă asupra bunăstării pacientului şi cu respect pentru
autonomia pacientului. Aceste consideraţii au implicaţii deosebite asupra
eutanasiei. Se afirmă că exagerarea importanţei vieţii duce la pierderea
respectului faţă de persoană, de aici importanţa sporirii sau neînceperii unui
tratament în anumite cazuri (permiţând pacientului să moară) şi a respectării
deciziei de a refuza tratamentul. Exagerarea importanţei autonomiei pacientului
duce la devalorizarea vieţii şi pune o nedreaptă vină asupra altora.1
Profesorul A. Boroi tratează viaţa umană ca o relaţie socială (relatio ad
alteros) ce explică de ce nu este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării
de sinucidere. Aceasta este de neconceput nu pentru că o persoană nu ar avea
dreptul să-şi ridice viaţă, ori pentru că sinuciderea nu ar fi în contradicţie cu
interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci
pentru că în această situaţie nu poate fi vorba de o relaţie socială cu privire la
viaţă. O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăşi; ca urmare,
lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relaţia socială care se
creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită astfel o
valoare socială.2 Astfel, poziţia profesorului A. Boroi stabileşte calitatea de
relaţie socială a vieţii pentru a determina opozabilitatea acesteia faţă de terţi şi a
argumenta ineficienţa incriminării suicidului; pe de altă parte, conturează
importanţa acesteia ca valoare socială ocrotită de lege.
S. Brînză percepe noţiunea de viaţă într-un sens mult mai larg, decât
aprecierea acesteia ca o valoare sau o relaţie sau un interes social, menţionând
că, din punctul de vedere al dreptului, viaţa reprezintă forma de existenţă a
omului. Pe parcurs, această formă poate avea un conţinut variat. Conţinutul
concret al vieţii omului depinde de diverşi factori. Aceşti factori pot aparţine sau
nu de voinţa individuală. Dacă omul este sănătos şi viguros sub aspect fizic,
dacă e capabil de iure şi de facto, el creează de sine stătător conţinutul vieţii
sale, astfel încât acest conţinut să corespundă reprezentărilor sale despre o viaţă
demnă. Dacă însă, în virtutea unor cauze, omul face parte din categoria
persoanelor socialmente vulnerabile, atunci sarcina de asigurare a unei vieţi
demne şi-o asumă statul. În această ipoteză, conţinutul vieţii omului,
determinarea calităţii ei trece din sfera individuală în sfera publică, în domeniul
1
2
35
obligaţiilor sociale ale statului. Or, în conformitate cu alin.1 art.147 din
Constituţia Republicii Moldova, statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice
om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi
a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală,
precum şi serviciile sociale necesare.1
Ne este cunoscut că, din timpuri străvechi, la multe popoare persoana care
a lipsit o altă persoană de viaţă era urmărită în conformitate cu răzbunarea
sângelui. Adică, protecţia vieţii reprezenta un interes personal, viaţa nu era
percepută ca o valoare publică. Dreptul penal ridică viaţa omului la o valoare pe
care o protejează statul prin intermediul normelor de drept. Mai mult ca atât, în
anumite perioade ale istoriei omenirii viaţa omului, la aprecierea statului, se
transforma în absolut. De aceea, pentru atentarea la viaţa omului au început să
fie urmăriţi nu doar asasinii, dar şi sinucigaşii.2
Suntem de părere că în cazul stabilirii obiectului infracţiunilor contra vieţii,
în general, şi a infracţiunii de eutanasie, în special, calitatea vieţii nu reprezintă
un punct de plecare, deoarece viaţa umană nu poate fi valorificată în dependenţă
de asemenea criterii ca conţinut, posesor, necesitate, inutilitate. Astfel, percepem
viaţa umană ca o valoare socială absolută şi inalienabilă, indiferent de categoria
posesorului ei şi calitatea acestuia.
Infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei,
privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care
menţin o persoană în viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi
psihică. Nu are relevanţă dacă corpul aparţine unei persoane tinere sau în vârstă,
ori dacă este în plenitudinea forţelor fizice sau psihice; este necesar însă să fie
vorba de o persoană în viaţă, indiferent dacă a fost şi viabilă în momentul
naşterii, ori dacă este normală sau nu din punct de vedere anatomo-fiziologic,
adică dacă are sau nu o constituţie care să prezume că va putea trăi mai departe.
Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană pe care o
aşteaptă o moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul să-şi ridice singură viaţa.
Legea penală română nu acordă nici o relevanţă consimţământului victimei; de
asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită
de orice relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii.3 De aceeaşi părere sunt şi
autorii O. Loghit şi T. Toader, care menţionează că infracţiunile contra vieţii au
şi un obiect material, care constă în corpul victimei. Este vorba de corpul unei
persoane în viaţă în momentul săvârşirii faptei, deoarece altfel n-ar putea fi
1
Brînză S. Legalizarea actului de eutanasie: argumente pro şi contra // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe Socioumanistice”. Vol.I. -
Chişinău: CEP USM, 2006, p. 336.
2
3
36
încălcate relaţiile sociale care constituie obiectul juridic al acestor infracţiuni.1
Suntem de acord cu părerea că este necesar de a considera întru totul
greşită opinia, potrivit căreia omul ar fi obiectul special al infracţiunilor contra
vieţii. Corpul victimei, adică corpul unei persoane în viaţă în momentul
săvârşirii faptei, reprezintă obiectul material al omorului, şi nu obiectul
nemijlocit al lui. Corpul victimei sau, altfel spus, expresia corporală a vieţii
reprezintă ansamblul de funcţii şi procese organice care asigură individului
prezenţa biologică şi care, odată distruse, suprimă calitatea de fiinţă a persoanei.2
Autorii Gh. Nistoreanu şi A. Boroi subliniază unele trăsături specifice obiectului
material al infracţiunilor contra vieţii, atribuind eutanasia la componenţa de
omor, considerând că obiectul material al omorului constă în corpul unui om în
viaţă, indiferent de vârstă (copil sau nou-născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat
sau femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalităţii bio-
antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau
monstruozităţi anatomice sau antropologice etc.).3 Suntem de părere că în cazul
infracţiunii de eutanasie nu este necesar de a evidenţia unele particularităţi
specifice în cazul stabilirii obiectului special şi al celui material. Obiectul juridic
special al eutanasiei îl reprezintă viaţa umană, iar corpul persoanei este
considerat obiectul material al acestei componenţe de infracţiuni.
În acelaşi timp, la examinarea infracţiunii de eutanasie este necesar a stabili
încă două momente importante: când începe şi când se sfârşeşte viaţa omului,
problemă care în literatura juridică este foarte mult discutată. Identificarea
acestor momente în cazul infracţiunii de eutanasie se justifică prin necesitatea
stabilirii cercului corespunzător de persoane care pot deveni victime ale acestei
infracţiuni, precum şi prin posibilitatea săvârşirii acesteia într-o perioadă de timp
determinată, perioadă în care viaţa omului este considerată o valoare socială
susceptibilă de a fi pusă în pericol sau de a fi obiectul unor atentate de acest gen.
În literatura de specialitate română sunt întâlnite mai multe opinii. A fost
exprimat punctul de vedere potrivit căruia despre un om în viaţă se poate vorbi
din momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii, prin urmare,
înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă viaţa sa extrauterină. După o altă
opinie, nu este posibil să se fixeze teoretic şi în abstract momentul apariţiei vieţii
şi, implicit, al dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de
particularităţile procesului naşterii în fiecare caz concret. În sfârşit, există opinia
că, potrivit conceptului legiuitorului din 1968, despre existenţa dreptului la viaţă
nu se poate vorbi din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii
1
2
Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei. - Chişinău: USM, 1999, p. 10.
3
Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept Penal. Partea Specială. - Bucureşti: All Beck, 2002, p. 58.
37
naturale, ci abia din momentul când, acest proces luând sfârşit, copilul este
expulzat şi îşi începe viaţa sa extrauterină.1
Analizând părerile existente cu privire la momentul apariţiei vieţii umane,
suntem de părere că în cazul infracţiunii de eutanasie stabilirea exactă a
momentului morţii prezintă o importanţă mai semnificativă. Mulţi cercetători
leagă problema eutanasiei cu necesitatea constatării exacte a incurabilităţii
bolnavului şi constatării indubitabile a momentului morţii. Ca deosebit de
importantă această problemă se impune în epoca folosirii pe larg a realizărilor
din domeniul transplantologiei.2
Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care
nu a fost pe deplin elucidată. În ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cazuri rare,
moartea persoanei nu constituie un caz instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată
întreaga emisferă cerebrală şi cu atât mai puţin celelalte organe sau ţesuturi.
Există situaţii de tranziţie a dispariţiei vieţii, caracterizate prin şoc, colaps,
sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se
desfăşoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea
momentului.3
Cu toate acestea, stabilirea etapelor morţii are importanţă pentru
infracţiunea de eutanasie datorită faptului că acestea corespund cu fazele în care
un bolnav incurabil poate cere efectuarea unor acte de eutanasie. Astfel,
procesul morţii se desfăşoară în mai multe faze, care, din punct de vedere clinic
şi morfologic, se clasifică în:
1) faza preagonală - exprimă o stare de excitare psihosenzorială
cu începutul deprimări funcţiilor vitale;
2) faza agonală - scăderea controlului cortical asupra funcţiilor
organice ce duce la o insuficienţă a funcţiilor vitale;
3) moartea clinică - exprimă o abolire a funcţiilor organului
fără moartea sa celulară;
4) moartea biologică, reală sau ireversibilă - se caracterizează
prin alterări definitive ale nucleului celular. Clinic, nu este posibilă
reanimarea sistemului nervos central şi a celorlalte funcţii vitale;
5) moartea aparentă, viaţa vegetativă şi supravieţuirea
artificială - sunt forme clinice particulare ale stărilor terminale.4
În medicina legală etapele morţii sunt stabilite a fi: agonia, moartea clinică
şi moartea biologică. Agonia (care provine din cuvântul grecesc „agon” care
1
2
Маковеев Д.Б. Жизнь человека. Насилие и смерть. Аспекты социальнофилософского анализа. - Пермь: ПГТУ, 2004,
3
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. - Bucureşti: All Beck, 1999, p. 18. p.61.
4
Astărăstoae V., Grigoriu C., Scripcaru C. Ghid practic de medicină legală pentru jurişti. - Iaşi: Fontract internaţional, 1993, p.33-34.
38
însemnă „luptă”) constă într-o luptă între scoarţa cerebrală şi straturile
subcorticale (foarte primitive). În această etapă au loc tulburări respiratorii şi de
circulaţie şi ale sistemului nervos central. Din punct de vedere juridic, ca criteriu
fiind luat timpul, agonia este scurtă sau lungă, iar având drept criteriu conştiinţa,
agonia poate fi conştientă sau inconştientă. Într-o asemenea situaţie se poate cere
efectuarea eutanasiei sau subiectul îşi poate da consimţământul pentru realizarea
eutanasiei. Se pune problema valabilităţii acestor fapte sau acte. Moartea clinică
debutează prin oprirea respiraţiei şi circulaţiei. Moartea clinică durează atât cât
creierul se poate ţine în viaţă în lipsă de oxigen - de la 3 la 5 minute. În această
perioadă trebuie să se încerce reanimarea sau resurcitarea, fapt pentru care se
poate pune problema responsabilităţii echipei de resurcitare. Moartea biologică
începe după 5 minute şi se caracterizează, la debut, prin încetarea respiraţiei, a
circulaţiei şi a funcţiilor sistemului nervos central.1
Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale cu privire la moarte, adoptată la
Sydney în 1968, modificată ulterior în 1987, vine să confirme punctele de
vedere menţionate mai sus, prevăzând că:
1) determinarea momentului morţii este, în cea mai mare parte
a ţărilor, sub responsabilitatea legală a medicului şi aşa trebuie să rămână.
Medicul va fi în general capabil să se pronunţe fără ajutorul special şi pe
baza criteriilor clasice cunoscute de toţi medicii asupra decesului unei
persoane;
2) două procedee moderne au făcut totuşi mai aprofundat
studiul asupra momentului morţii:
a) posibilitatea de a menţine, prin metode artificiale, oxigenarea
ţesuturilor care puteau fi în mod ireversibil alterate,
b) utilizarea organelor de la cadavre, precum rinichii sau inima,
pentru transplant;
3) problema devine mai complexă prin faptul că moartea este
un proces gradat la nivelul celulelor, ţesuturile reacţionând diferit la lipsa
de oxigen. Interesul clinic nu rezidă totuşi în menţinerea celulelor izolate,
ci a persoanei. Problema momentului morţii diferitelor celule şi organe
este aici mai puţin importantă decât certitudinea că procesul a devenit
ireversibil, oricare ar fi metodele de resurcitare care pot fi utilizate;
4) este esenţial să se constate oprirea ireversibilă a tuturor
funcţiilor creierului şi ale trunchiului cerebral. Această constatare va fi
bazată pe o judecată clinică susţinută, dacă e necesar, confirmată de unele
aparate, permiţând un diagnostic. Totuşi, nu există în stadiul terminal al
cunoştinţelor medicale un criteriu unic care să dea deplină satisfacţie şi
1
39
nici un procedeu tehnic actual nu poate înlocui judecată medicului. Dacă
urmează o transplantare de organe, determinarea decesului va trebui
făcută de doi sau mai mulţi medici, iar medicii care determină momentul
morţii nu trebuie în nici un caz să fie implicaţi direct în transplantare;
5) determinarea momentului morţii va permite, din punct de
vedere etic, oprirea efortului de reanimare şi, în ţările unde legea o
permite, recoltarea organelor, având grij ă ca să se respecte condiţiile
legale în materie de consimţământ;
Din analiza acestei Declaraţii rezultă că, de fapt, ar trebui să distingem între
moartea unor anumite celule sau organe şi moartea organismului în întregime.
Din punct de vedere juridico-penal, ne interesează aceasta din urmă, iar în
termenii Declaraţiei, pentru stabilirea juridică a decesului persoanei este
importantă constatarea ireversibilităţii funcţiilor fiziologice. Cu toate că
Declaraţia pune accentul pe stabilirea momentului morţii în scopul realizării
procesului de transplant, pentru care stabilirea morţii cerebrale reprezintă un
punct-cheie, totuşi, reprezintă o apreciere profesională a unui subiect atât de
delicat cum ar fi moartea unei persoanei. Legislaţiile diferitelor state acordă o
atenţie deosebită stabilirii acestui moment, de asemenea din perspectiva
transplantului de organe şi ţesuturi.
Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte ca moment al morţii moartea
biologică. Acest fapt este stabilit prin prevederile Legii cu privire la ocrotirea
sănătăţii, nr. 411-XIII din 28.03.1995, care în art.34 stabileşte că aparatura
medicală de menţinere a vieţii pacientului în caz extremal poate fi deconectată
numai după constatarea morţii creierului. Astfel, în Instrucţiunea cu privire la
confirmarea decesului în baza constatării morţii ireversibile a creierului
(moartea cerebrală), aprobată prin ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 297 din
16.12.1999, se menţionează că decesul reprezintă stingerea integrală şi
ireversibilă a activităţii biologice a proceselor vitale ale organismului. Moartea
cerebrală - stoparea ireversibilă a activităţii cerebrale cu suportul (protejarea)
funcţiilor vitale ale organismului.1
În baza celor expuse mai sus formulăm următoarele concluzii cu privire la
determinarea obiectului juridic al infracţiunii de eutanasie:
1) viaţa umană este considerată valoare socială fundamentală la care
se atentează prin infracţiunile contra vieţii, inclusiv prin componenţa de
eutanasie;
2) obiectul juridic special al infracţiunii de eutanasie îl constituie
viaţa persoanei;
1
Ordinul Ministerului Sănătăţii despre aplicarea Legii „Privind transplantul de organe şi ţesuturi umane în Republica Moldova”, Instrucţiunii
cu privire la confirmarea decesului în baza constatării morţii ireversibile a ceierului (moartea cerebrală), aprobate prin ordinul Ministerului
Sănătăţii nr.297 din 16.12.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2000. - Nr.29-30.
40
3) ca obiect material al infracţiunii de eutanasie urmează a fi
considerat corpul persoanei;
4) pentru determinarea momentului consumării componenţei de
eutanasie trebuie luat în consideraţie momentul stabilit al morţii cerebrale,
fapt care poate determina deosebirile dintre o faptă perfect legală (ne
referim la deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii după constatarea
morţii cerebrale) şi una ilegală (în cazul deconectării acesteia înainte de
momentul morţii cerebrale, în stare de comă vegetativă sau moarte clinică).
2.1.1. Caracteristica generală a laturii obiectivea infracţiunii de

eutanasie
Orice faptă infracţională implică un anumit conţinut intern şi o structură

externă determinată. Analiza juridico-penală a unei componenţe de infracţiuni
presupune examinarea exhaustivă a tuturor elementelor ei constitutive şi, în
special, a laturii obiective. Determinarea laturii obiective atrage evidenţierea
unor semne ale acesteia, ca: fapta prejudiciabilă, urmările prejudiciabile,
legătura cauzală dintre faptă şi urmările prejudiciabile, semne care variază de la
o componenţă de infracţiune la alta şi care capătă un statut de semn obligatoriu
sau facultativ, în dependenţă de dispoziţiile legii penale în acest sens. Latura
obiectivă a infracţiunii de eutanasie este una destul de complexă, datorită
faptului că semnele ei au un conţinut nedeterminat, dar destul de semnificativ,
chiar în asemenea condiţii. Fiind o componenţă de infracţiune materială,
eutanasia urmează a fi considerată consumată în momentul survenirii morţii
cerebrale a unui bolnav incurabil şi supus unor suferinţe fizice şi psihice
insuportabile. Datorită faptului că eutanasia este considerată o varietate a
omorului cu circumstanţe atenuante, unii autori examinează atribuirea sau
neatribuirea eutanasiei la infracţiunea de omor din perspectiva laturii obiective a
acesteia. Astfel, E.O. Maleaeva consideră că după mecanismul executării sale
eutanasia aminteşte omorul, iar el în majoritatea cazurilor (nu chiar în toate) se
condamnă. Cu toate acestea, nu putem atribui eutanasia la omor, cel puţin în
sensul larg al acestuia, deoarece motivul ei principal este compătimirea.1
În acest context, în studiul de faţă vom face referire la următoarele
aspecte ale laturii obiective, care urmează a fi întrunite cumulativ (conform
art.148 CP RM):
1. fapta prejudiciabilă - acţiune sau inacţiune:
a) prezenţa unei maladii incurabile sau a suferinţelor fizice
1
93.
41
insuportabile;
b) prezenţa rugăminţii/consimţământului victimei sau a rudelor
acesteia, în cazul minorului;
2. urmările prejudiciabile;
3. prezenţa legăturii cauzale.
În literatura de specialitate autohtonă se menţionează că în cazul eutanasiei
fapta prejudiciabilă poate îmbrăca forma acţiunii sau inacţiunii. În cazul acţiunii
fapta se numeşte eutanasie activă (sau procedeul „siringii umplute”),
concretizându-se în: majorarea dozei medicaţiei prescrise (de exemplu, a
preparatelor barbiturice) până la cea letală, efectuarea unei injecţii, mortale,
gazarea victimei cu monoxid de carbon, utilizarea unei maşini a morţii speciale
(de exemplu, mercytron-ul creat de Kevorkian). Eutanasia poate fi săvârşită şi
pe calea inacţiunii, numindu-se eutanasie pasivă sau negativă (sau procedeul
„seringii amânate”). Aceasta se exprimă în abţinerea de la îndeplinirea acţiunilor
îndreptate spre menţinerea vieţii persoanei (de exemplu privarea de toate cele
necesare vieţii: apă, mâncare, căldură). Sau de cele care sunt folositoare
menţinerii vieţii (reanimarea sau tratamentul medical care îi poate oferi victimei
şansa de a continua viaţa în condiţii normale).1 Autorii Comentariului Codului
Penal al Republicii Moldova menţionează că eutanasia, fiind o formă atenuată a
omorului, se realizează ca şi omorul printr-o activitate de ucidere, adică prin
orice activitate ilegală care pricinuieşte moartea.2
În literatura de specialitate română se menţionează că eutanasia se
realizează din punct de vedere obiectiv prin uciderea unei persoane, respectiv
printr-o activitate materială care are drept rezultat moartea unei persoane.
Elementul material poate consta într-o acţiune (comisiune) sau într- o inacţiune
(omisiune), în oricare din aceste ipoteze fiind considerată prezenţa unui act care
să posede o anumită forţă distructivă, adică să fie aptă a provoca moartea
persoanei în condiţiile date. O asemenea forţă distructivă exercitată asupra
victimei se poate manifesta sub forma unor acţiuni fizico-mecanice (înţepare,
tăiere, împuşcare, lovire, sugrumare, electrocutare), acţiuni chimice (otrăvire),
acţiuni psihice (şocuri psihice). Aceeaşi forţă distructivă este prezentă şi în cazul
inacţiunii, dar numai atunci când făptuitorul avea obligaţia de a întreprinde
acţiunea prin care s-ar fi împiedicat sau înlăturat desfăşurarea unor procese de
natură a provoca moartea victimei. De exemplu, omisiunea intenţionată a
medicului de a administra medicamente sau de a aplica tratamentul necesar unui
bolnav, omisiunea intenţionată a mamei de a hrăni copilul sănătos sau bolnav
grav. După cum conduita făptuitorului consta într-o acţiune sau într-o inacţiune,
1
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. Vol.II. - Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.81.
2
Barbăneagră A. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. - Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2003, p. 314.
42
eutanasia este activa sau comisivă şi pasivă sau omisivă. De cele mai multe ori,
eutanasia activă se realizează, de pildă, prin injectarea unei substanţe letale cu
efect imediat sau prin orice alte acţiuni, condiţia necesară fiind ca acestea să
provoace o moarte rapidă, liniştită, lipsită de dureri.1
Aceeaşi abordare o întâlnim şi în literatura de specialitate rusă, unde se
menţionează că latura obiectivă a eutanasiei este diferită. În cazul eutanasiei
active persoana foloseşte aşa mijloace ca deconectarea aparatelor de menţinere a
vieţii, o doză letală de medicamente, folosirea gazului otrăvitor şi altele.
Eutanasia pasivă poate fi realizată pe calea neacordării medicamentelor
necesare, neîndeplinirii altor proceduri, obligatorii pentru menţinerea vieţii.
Circumstanţele de comitere a infracţiunii se caracterizează prin starea gravă
incurabilă a bolnavului, greutăţile apărate în timpul îngrijirii lui, cheltuieli
materiale importante.2
De fapt, diferenţele de conţinut care se fac în literatura de specialitate
referitoare la analizarea laturii obiective a eutanasiei în dependenţă de forma
acesteia (activă sau pasivă) sunt corecte şi bine întemeiate. Dar, dacă în cazul
eutanasiei active probleme esenţiale de realizare a acesteia nu se ivesc (de
exemplu, mediculu curant B administrează bolnavului A aflat într-o stare
terminală a cancerului intestinal, la cererea acetuia, o doză letală de morfină
pentru a-l lipsi de viaţă, în scopul de a-i curma suferinţele fizice insuportabile,
satisfăcând cererea bolnavului comite o infracţiune de eutanasie activă; în acest
caz, fapta lui B nu ridică unele dificultăţi de calificare conform art. 148 CP RM
şi nici nu produce unele confuzii cu privire la determinarea acţiunii în cadrul
laturii obiective a eutanasiei), atunci eutanasia pasivă, prin conţinutul ei omisiv,
cere unele precizări şi chiar conduce, în anumite situaţii, la concluzia că poate
deveni absolut legală, chiar în cazul existenţei prevederilor incriminatorii în
legea penală (cel mai des caz de eutanasie pasivă invocat fiind deconectarea
aparaturii de menţinere a vieţii, desigur, cu respectarea condiţiilor înaintate faţă
de un comportament omisiv, adică existenţa obligaţiei de menţinere a vieţii
bolnavului). Această problemă a eutanasiei pasive este examinată diferit, în
dependenţă de atitudinea faţă de îndeplinirea acestor obligaţii de menţinere a
vieţii şi de acceptarea legală a practicii de eutanasie.
Adică, putem evidenţia două momente care determină atribuirea abţinerii
de la reanimare la eutanasia pasivă: 1) intenţia făptuitorului la cauzarea morţii
bolnavului incurabil sau celui supus unor dureri fizice şi psihice insuportabile
(în redacţia art.148 CP RM - doar suferinţe fizice) şi 2) existenţa rugăminţii
/consimţământului acestuia sau a reprezentantului său legal sau al rudelor (în
1
Tămăşanu D.L. Eutanasia în dreptul penal român // Dreptul. (Bucureşti).- 2005.- Nr. 5. p.171-173.
2
101.
43
redacţia art.148 CP RM - prezenţa dorinţei victimei sau a rudelor, în cazul
minorului). Aceeaşi încadrare juridică va avea şi cazul în care reanimarea
pacientului a fost începută, dar a fost întreruptă la un anumit moment, cu scopul
de a cauza moartea acestuia.
Referitor la eutanasia pasiva, trebuie de adăugat că pacientul este în drept
să ceara acordarea ajutorului medical calificat, dar este în drept şi să renunţe la
el. Obligaţia instituţiei medicale cu privire la acordarea ajutorului medical nu
este abstractă, dar apare faţă de un pacient concret în volum determinat şi numai
după ce pacientul îşi va înainta dreptul său la primirea ajutorului medical. Altă
atitudine ar însemna că medicii ar putea să pătrundă în orice apartament şi,
făcând trimitere la jurământul lui Hipocrat, sa-şi propună insistent ajutorul.1
Aceleaşi forme ale eutanasiei sunt evidenţiate şi în literatura franceză.
Astfel, când pacientul suferă de o durere teribilă, există cinci opţiuni posibile:
- să se administreze analgezice în doze capabile să provoace
moartea;
- să se limiteze sau să se suspende tratamentul sau resurcitarea;
- să se retragă menţinerea artificială a vieţii;
- să se asiste la suicid;
- să se injecteze o substanţă letală.2
Susţinătorii îngrijirii paliative văd o diferenţă radicală între primele trei
opţiuni, care sunt măsuri de îngrijire (combaterea durerii şi oprirea de la
abuzurile terapeutice) şi ultimele două, care implică o decizie de terminare a
vieţii (asistarea suicidului şi omorul intenţionat), pe când cei ce optează pentru
dreptul la eutanasie susţin ca toate cinci implică eutanasia: sub formă pasivă în
primele trei opţiuni şi sub formă activă în cazul ultimelor două, deoarece
îngrijitorul ştie foarte bine care va fi rezultatul şi, respectiv, acţionează sau
inacţionează. Primii îşibazează poziţia pe diferenţierea conştientă a celor două
efecte, unul dorit (uşurarea durerii), al doilea nedorit (moartea).
Susţinătorii eutanasiei consideră însă că distincţia artificială între ceea ce
este făcut de fapt (orice, injecţia sau retragerea tratamentului) şi ceea ce a urmat
este exact aceeaşi.3
În esenţă, de fapt, majoritatea opţiunilor propuse reprezintă forme ale
eutanasiei şi nu poate fi acceptată poziţia că făptuitorul nu doreşte survenirea
morţii bolnavului în condiţiile în care acţionează sau inacţionează în asemenea
circumstanţe. Prima opţiune reprezintă o modalitate de comitere a eutanasiei
active indirecte, datorită faptului că se administrează o doză de medicamente
1
Малеина М.Н. О праве на жизнь // Советское государство и право. (Москва). -1992. - № 2. P. 58.
2
Euthanasia. Vol.I. Ehical and human aspects. - Germany: Council of Europe Publishing, 2003, p. 59
3
Euthanasia. Vol.I. Ehical and human aspects. - Germany: Council of Europe Publishing, 2003, p. 60
44
care poate produce moartea. Următoarele două reprezintă forma pasivă a
eutanasiei, datorită faptului că se suspendă tartamentul/resurcitarea, precum şi se
retrage menţinerea artificială a vieţii. Ultima opţiune propusă este considerată
eutanasie activă directă, deoarece injectarea unei substanţe letale reprezintă
comportamentul activ al subiectului orientat spre producerea morţii victimei.
Suntem de părere că suicidul asistat nu poate fi considerat o formă a eutanasiei
şi urmează a fi examinat separat.
O altă problemă destul de interesantă în abordare (cu toate că implică
prezenţa semnelor eutanasiei active sau pasive, deja examinate) este
determinarea cazurilor în care se poate vorbi despre prezenţa sau absenţa de
facto a eutanasiei. Varietatea de opinii întâlnite în literatura de specialitate
uneori sunt contradictorii sau chiar diametral opuse. În conformitate cu Legea
ocrotirii sănătăţii, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 28.03.1995,
pacientul are dreptul să moară cu demnitate. Interpretând această prevedere, este
necesar a menţiona că nu exista eutanasie nici în următoarele cazuri: 1) când se
întrerupe sau se omite un astfel de tratament care ar avea un impact nefavorabil
asupra persoanei (de exemplu, tratamentul care doar i-ar prelungi viaţa în
condiţii inumane, fără a uşura starea pacientului), 2) când este sistată
reanimarea, deoarece nici un fel de tratament nu mai are un efect pozitiv, nu
uşurează suferinţele, nu lasă nici o şansă pentru însănătoşire, ci prelungeşte doar
agonia, 3) când nu este reanimat un copil nou-născut malformat sau având o
patologie gravă, a cărei evoluţie firească conduce spre moarte (când viaţa poate
fi prelungită doar în mod artificial, fără o speranţă de ameliorare şi de apariţie a
capacităţii de existenţă autonomă, neasistată de aparatura medicală.), 4) când se
permite „a muri în linişte” unui suferind de o boală incurabilă care evoluează, în
mod firesc, către moarte în timp scurt (când orice terapie ar permite prelungirea
vieţii în condiţii insuportabile şi doar pentru un termen scurt).1 Acceptăm această
interpretare a noţiunii de „moarte demnă”, cu următoarea rezervă: dacă în toate
aceste cazuri decizia a fost luată de comun acord cu pacientul sau cu
reprezentantul lui legal/rude, după caz.
În cazul infracţiunii de eutanasie nici unul dintre semnele facultative ale
laturii obiective nu sunt recunoscute ca semne obligatorii. Astfel, eutanasia
poate fi comisă prin orice mijloace care ar duce la realizarea intenţiei
făptuitorului (mijloace care au fost menţionate în cazul examinării eutanasiei
active şi pasive), în orice timp, indiferent de locul aflării bolnavului (acasă, în
salonul de spital etc.) Totuşi, în practica de judecată a CEDO şi în doctrina
penală a unor ţări membre ale Consiliului Europei s-a ridicat problema dacă
provocarea morţii în condiţiile eutanasiei nu în instituţii sanitare de stat, ci în
1
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. Vol.II. - Chişinău: Cartier juridic, 2005, p. 82.
45
spitale particulare ar putea justifica un recurs în baza Convenţiei. Răspunsul a
fost negativ, deoarece, potrivit dispoziţiilor art.25 din Convenţie, recursul
individual este permis numai în caz de violare a drepturilor omului de către una
din Înaltele Părţi contractante şi nu de către o persoană fizică sau juridică
particulară.1 Cu toate acestea, locul săvârşirii infracţiunii de eutanasie nu
reprezintă un moment important în determinarea existenţei sau lipsei semnelor
obligatorii ale acesteia. Datorită faptului că eutanasia este o componenţă de
infracţiune materială, ca urmare prejudiciabilă apare moartea creierului şi este
necesar de a stabili legătura cauzală dintre aceasta şi fapta de eutanasie.
Luând la bază faptul că eutanasia reprezintă o componenţă de infracţiune
materială, posibilitatea existenţei tentativei, precum şi a participaţiei la
săvârşirea infracţiunii de eutanasie poate fi acceptată. Dacă ne-am referi la
formele tentativei, ea poate exista atât în forma sa consumată, cât şi
neconsumată, iar în cazul participaţiei pentru dreptul penal are relevanţă nu
determinarea bolnavului la luarea unei decizii cu privire la înaintarea unei cereri
despre efectuarea eutanasiei, ci participaţia, sub orice formă, la comiterea acestei
fapte.
Aprecierea bolii ca fiind una incurabilă este una dintre problemele cu care
se confruntă majoritatea specialiştilor în determinarea existenţei infracţiunii de
eutanasie, datorită specificului acestei noţiuni, care, în lipsa unor criterii unanim
acceptate, devine o noţiune destul de abstractă şi produce unele dificultăţi în
procesul de stabilire a cercului de persoane care pot deveni victime ale
eutanasiei.
Aprecierea unei boli ca fiind una „incurabilă” presupune stabilirea
posibilităţii de tratament a acesteia prin toate mijloacele existente la momentul
de faţă, criteriu care presupune şi o diagnosticare medicală a stării bolnavului.
Autorul G.B. Romanovschi menţionează că conceptul de „incurabil” este unul
destul de relativ, care în mare măsură depinde de mijloacele şi posibilităţile ce
sunt puse la dispoziţia lor. Mijloacele şi posibilităţile depind de capacitatea de
plată a pacientului.2 Unii autori consideră că nu ar fi de dorit ca dreptul la
eutanasie să fie răspândit asupra tuturor bolnavilor incurabili, a căror boală
presupune un sfârşit apropiat. În special, eutanasia este inoportună în cazul
bolilor Alzheimer, Parkinson, altor depresiuni nervoase, în psihiatrie şi
gerontologie. Considerăm că cercul acestor boli trebuie să fie determinat de
lege, cu luarea în consideraţie a progresului în domeniul tratării unor categorii
de boli, şi în lista dată ar trebui periodic să se introducă schimbări. Cu toate
acestea, chiar în prezenţa uneia din bolile enumerate este necesar a fi stabilită de
1
htt://www.echr.coe.int
2
2002, p. 102.
46
un consiliu de medici competenţi imposibilitatea salvării vieţii pacientului (cu
luarea în consideraţie a încercărilor, a oricăror lucrări îndreptate la primirea unor
medicamente pentru tratarea acestei boli). Excepţie pot face cazurile când boala
cauzează şi va cauza suferinţe fizice şi morale, de asemenea dacă dezvoltarea
bolii va duce sau deja a dus la degradarea personalităţii. Ultima se referă şi la
copiii născuţi cu dereglări serioase, în virtutea cărora ei nu mai pot să se
realizeze ca personalitate.1
Din opiniile expuse se observă că conceptul de boală incurabilă este relativ
determinat şi stabilirea acesteia depinde în mare măsură de evoluţia progresului
tehnico-ştiinţific al societăţii şi de metodele de tratare disponibile. Nu putem
accepta, în acest caz, poziţia conform căreia determinarea calităţii bolii ca fiind
incurabilă depinde de starea materială a pacientului sau de medicamentele
disponibile într-o anumită regiune. Suntem de părere că urmează a fi elaborată o
listă de boli incurabile la nivel mondial, luându-se în consideraţie nivelul de
dezvoltare a medicinei la etapa actuală.
Pe lângă existenţa unei boli incurabile, dispoziţia art.148 CP RM mai
prevede, în formă alternativă, suferinţele fizice insuportabile (cu toate că în
literatura de specialitate ar fi unele propuneri de a considera ca temei de aplicare
a eutanasiei şi suferinţele psihice). Suntem de părere că forma alternativă
prevăzută de Codul penal al Republicii Moldova este una destul de generală,
care pune semnul egalităţii între o boală incurabilă şi unele suferinţe fizice, care,
din dispoziţia normei, rezultă că pot fi provocate de orice altă boală.
Un concept actual important în evaluarea eutanasiei moderne este
aprecierea evoluţiei pacientului în funcţie de diferitele niveluri de tratament. Se
consideră că peste 80% din pacienţii terminali pot fi făcuţi să nu mai sufere prin
metode şi tratamente considerate minore, aflate la îndemâna oricărui medic. În
ultimul timp se utilizează tot mai des metoda analgosedării prin blocare a
receptorilor durerii de tip K şi p - fără deprimare respiratorie. Se recomandă
frecvent controlul durerii („pain management”), folosind scheme de tratament
complexe, în care există asocieri polimedicamentoase de tip analgetic
antiinflamator nesteroidian, asociat cu psihotrope antiemetice şi sedative
uzuale.2 Astfel, se încearcă să se dovedească faptul că legalizarea eutanasiei
poate fi evitată prin acceptarea unor alternative eficiente pentru alinarea
durerilor bolnavilor incurabili. La etapa actuală soluţia propusă poate fi utilizată
pentru a preveni apariţia unor eventuale abuzuri şi încălcarea drepturilor
pacientului.
1
123.
2
Beliş V., Gangal M. Cadrul juridic şi deontologic al practicii medicale. Responsabilitatea medicală. - Bucureşti: Viaţa Medicală
Românească, 2002, p. 119.
47
O listă exhaustivă a bolilor incurabile lipseşte; din acest considerent, la
stabilirea existenţei acesteia se va ţine cont de criteriile formulate mai sus. Este
foarte greu a determina conţinutul suferinţelor fizice şi psihice insuportabile,
care au un caracter absolut subiectiv, de aceea în aprecierea lor urmează să se
ţină cont de părerea bolnavului.
Consimţământul victimei reprezintă un subiect destul de discutabil în teoria
dreptului penal, datorită specificului său şi influenţei pe care o exercită asupra
activităţii infracţionale. Luând în consideraţie particularităţile acestuia, legislaţia
penală a diferitelor state îl tratează în mod diferit, raportându-l la anumite
componenţe de infracţiuni sau reglementând doar unele aspecte generale privind
condiţiile aplicării lui. Există însă diferite modalităţi de interpretare a influenţei
consimţământului victimei la calificarea infracţiunii, fie acesta este obligatoriu
pentru existenţa componenţei de infracţiune, fie prezenţa lui atrage excluderea
caracterului penal al faptei, în dependenţă de prevederile legale în acest sens.
Legislaţia penală a Republicii Moldova nu prevede drept cauză care înlătură
caracterul penal al faptei consimţământul victimei, iar pentru unele componenţe
de infracţiuni, prevăzute de Codul penal, acesta constituie un semn al
infracţiunii.
Consimţământul victimei în dreptul penal este privit diferit, în dependenţă
de mai multe circumstanţe: fie că existenţa lui este apreciată datorită faptului că
o infracţiune comisă cu acordul victimei îşi pierde din gradul său prejudiciabil şi
înlătură caracterul penal al faptei, fiind o manifestare liberă de voinţă, fie că
necesitatea lui este neglijată, considerându-se că existenţa consimţământului
victimei nu este suficientă pentru a îndreptăţi un comportament sau altul şi
reprezintă, de fapt, o atentare asupra unor valori sociale protejate de lege.
Unii specialişti consideră că este imposibil a ignora totalmente
consimţământul victimei şi propun ca omorul cu consimţământul victimei să fie
examinat ca delictum sui generis.1
Astfel, putem concluziona că atitudinea luată de legislaţiile diferitelor ţări
faţă de soluţia legislativă cu privire la consimţământul victimei se bazează de
fapt pe importanţa acestuia la calificarea faptei şi la individualizarea pedepsei
penale.
Consimţământului victimei este un semn obligatoriu în cazul infracţiunii de
eutanasie, care a primit o consacrare legală în Codul penal al Republicii
Moldova. Atitudinea diferitelor legislaţii şi opiniile existente în literatura de
specialitate vis-à-vis de acest subiect vin să susţină necesitatea tragerii la
răspundere penală pentru infracţiunile contra vieţii persoanei chiar în cazul
1
Саратовского Государстенного Университета, 1999, p. 166-167.
48
prezenţei consimţimântului acesteia, datorită nu doar necesităţii de a proteja şi a
valorifica viaţa omului, dar şi de a impune respectarea şi menţinerea acesteia în
oricare condiţii.
Cu toate acestea, în cazul în care vorbim despre infracţiunea de eutanasie,
rugămintea victimei urmează să îndeplinească anumite condiţii, fără de care nu
putem atribui acesteia importanţa pe care o are la determinarea atenuării
răspunderii pentru eutanasie. Una dintre condiţii este caracterul acesteia,
condiţie faţă de care doctrina reacţionează diferit.
Circumstanţa, care în cazul de faţă atribuie omorului cu intenţie un caracter
atenuat, constă în faptul că el se comite în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate
a victimei. Pentru a se putea vorbi de rugăminte stăruitoare şi repetată, este
necesar ca victima, în mod liber şi nesilit de infractor, să-i fi cerut acestuia
suprimarea vieţii sale. Nu va exista, deci, circumstanţă atenuantă în cazul în care
victima a fost adusă de infractor în situaţia disperată de a-i cere suprimarea
vieţii. Într-un astfel de caz, dacă omorul a avut loc, el va trebui calificat drept
omor obişnuit.1
Apare întrebarea: poate fi exprimat consimţământul persoanei prin gesturi
sau mimică? Care va fi valoarea juridică a unui asemenea consimţământ?
Susţinem opinia autorului N.E. Krâlova care menţionează că gestul nu
poate fi cu temeinicie stabilit şi demonstrat nici chiar martorilor, astfel încât în
cazul unei probleme dubioase judecătorul să poată ajunge la concluzia că
cererea de a fi lipsit de viaţă a fost exprimată în realitate. Cu atât mai mult acest
fapt se atribuie şi privirii, care, chiar fiind fixată de o fotografie, lasă un spaţiu
foarte larg pentru interpretări subiective. Ca rezultat, demonstrarea prezenţei sau
lipsei consimţământului exprimat prin gesturi, cu atât mai mult prin privire, este
o sarcină foarte grea, dacă nu chiar imposibilă.2
Datorită faptului că actuala formulă a art.148 CP RM nu prevede
răspunderea penală pentru lipsirea de viaţă în cazul existenţei acordului
reprezentanţilor legali (cu excepţia minorilor, pentru care se cere acordul rudelor
acestora), considerăm oportună declararea legislativă a acestuia. Astfel,
recomandăm înlocuirea sintagmei „în cazul minorilor, a rudelor acestora” cu
sintagma „reprezentantului legal”, care ar cuprinde atât cazul minorilor, cât şi
al persoanelor incapabile de aşi exprima dorinţa cu privire la lipsirea de viaţă.
2.2. Subiectul infracţiunii de eutanasie
La stabilirea subiectului infracţiunii de eutanasie urmează a fi luate în

1
Braunstein B. Dreptul penal al RPR. Partea Specială. Partea I. - Iaşi, 1959, p.150
2
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление. - Москва: Буквовед, 2006, p. 273.
49
consideraţie particularităţile faptei respective şi categoriile de victime specifice
acesteia, deoarece eutanasia, fiind o faptă ilegală şi prejudiciabilă, implică
anumite criterii juridice şi medicale, care influenţează la determinarea cercului
de persoane pasibile de răspundere penală. Nu în zadar doctrina, examinând
problema stabilirii subiectului unei asemenea fapte, cuprinde o serie de opinii
care variază de la un autor la altul, în dependenţă de noţiunea dată faptei de
eutanasie şi aportul anumitor categorii de persoane (medic, rude, persoane terţe)
la lipsirea de viaţă. Atât Codul penal al Republicii Moldova (art.148), cât şi
literatura de specialitate autohtonă stabilesc în calitate de subiect al unei
asemenea infracţiuni persoana fizică, responsabilă, care la momentul comiterii
infracţiunii a atins vârsta de 16 ani, fapt care poate fi justificat prin modul de
formulare a dispoziţiei normei penale (art. 148 CP RM), care nu cere un subiect
special, şi prin caracterul atenuat al acestei fapte.
Subiectul general, acceptat de legislaţia penală a Republicii Moldova,
ridică unele critici din partea unor autori. Astfel, G.B. Romanovschi consideră
că eutanasia este o varietate doar a activităţii medicale şi realizarea ei este
posibilă numai de către personalul medical sau cu sancţiunea personalului
medical. Esenţa constă în faptul că lucrătorul medical, conştientizând suferinţele
chinuitoare şi lente ale bolnavului incurabil, îi oferă o „moarte uşoară”.
Respectiv, lipsirea intenţionată de viaţă trebuie să fie precedată de un examen
medical, care ar constata incurabilitatea bolii. Este necesară o observaţie
medicală îndelungată, care trebuie să fixeze prezenţa suferinţelor permanente,
acestea trebuind să fie destul de mari, insuportabile pentru bolnav. Indubitabil,
eutanasia este o măsură excepţională, care se foloseşte, în cazul în care oricare
alte mijloace de uşurare a stării bolnavului nu pot fi rezultative. În caz contrar
are loc un omor elementar. Dacă lipsirea de viaţă este săvârşită de un alt subiect,
care nu este medic, atunci cum poate el evalua caracterul incurabil al bolii,
prezenţa suferinţelor chinuitoare, care nu pot fi suportate, dar nici nu pot fi
excluse cu ajutorul anestezicelor? Dacă însuşi medicul poate comite o eroare
profesională, atunci cum i se poate încredinţa nespecialistului să pronunţe
verdictul final?1
Alţi autori, datorită specificului exercitării profesiunii de medic, acordă
acestuia drepturi mult mai largi, inclusiv de a dispune de viaţa bolnavului. În
literatura medicală străină se exprimă opinia că medicul poate lua singur decizia
cu privire la refuzarea reanimării, întreprinse pentru preîntâmpinarea morţii
bolnavului - oprirea inimii sau a respiraţiei. Unica justificare a unei asemenea
decizii este părerea întemeiată a medicului despre faptul că bolnavul se află într-
1
2002, p. 93.
50
o stare avansată şi ireversibilă a unei boli şi trebuie să moară într-un termen
foarte scurt. Dacă bolnavul este conştient, lui i se aduce la cunoştinţă această
hotărâre cu temeiurile de rigoare; în cazul în care el totuşi cere reanimarea,
medicul este obligat să încerce să-i salveze viaţa. În cazul în care bolnavul este
inconştient, hotărârea trebuie să se ia de medic personal, despre care fapt se face
o înscriere în cartela medicală. Cu excepţia cazului când bolnavul se află la
întreţinerea rudelor, consimţământul ultimelor la refuzul de la reanimare nu este
obligatoriu. În continuare autorul menţionează că un asemenea punct de vedere
are adepţi în mai multe ţări. Unii prin concluziile lor ajung la extremităţi,
afirmând că „reanimarea pacientului într-o stare incurabilă, capabil să iasă din
starea inconştientă, este inadmisibilă. Pentru încălcarea interdicţiei de reanimare
vinovatul poate fi tras la răspundere penală pentru torturarea persoanei aflate sub
îngrijirea sa”. Situaţia absurdă când medicul poate fi pedepsit pentru salvarea
vieţii (cu toate acestea, lipseşte vreo menţiune despre rugămintea bolnavului cu
privire la aplicarea eutanasiei pasive) se adânceşte prin faptul că asemenea idei
apar în legătură cu posibilitatea potenţială de a folosi un bolnav concret în
calitate de donator pentru prelevarea post mortem a organelor cu scopul
transplantării unei alte persoane.1
Este clar că o asemenea abordare a rolului medicului la efectuarea
eutanasiei este inacceptabilă, iar interpretarea extensivă a capacităţilor şi
abilităţilor sale profesionale (care ar include şi luarea deciziei în numele
bolnavului) nu poate fi considerată una legală, datorită faptului că medicul poate
să se pronunţe doar asupra stării de sănătate a bolnavului, fără a decide în locul
acestuia de a continua sau a sfârşi viaţa. Conform art.3 lit.b) şi d) al Legii cu
privire la exercitarea profesiunii de medic, nr.264-XVI din 27.09.2005 2, printre
principiile generale de exercitare a profesiunii de medic se include şi
competenţa, responsabilitatea profesională a medicului şi înzestrarea lui cu
calităţi etico-morale, respectarea principiului „nu dăuna”; respectarea primatului
vieţii şi a dreptului inerent la viaţă al fiinţei umane. Astfel, art.6 pct.1 prevede în
continuare că profesiunea de medic are un caracter uman prin faptul că orice act
medical se exercită exclusiv în interesul păstrării, restabilirii şi fortificării
sănătăţii individului şi în interesul societăţii, iar art.7 pct.2 stabileşte că medicul
este obligat, prin utilizarea tuturor capacităţilor şi cunoştinţelor profesionale, să
contribuie la protejarea sănătăţii populaţiei, să combată orice formă de cruzime
şi înjosire a demnităţii umane, păstrând respectul faţă de fiinţa umană.
Participarea obligatorie a medicului la efectuarea eutanasiei în cazul în care
1
Кальченко Н.В. Права человека на жизнь (вопросы теории и практики). - Волгоград: Академия МВД России, 2003, p. 64.
2
Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic, nr.264-XVI, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 27.09.2005 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. - 2005. - Nr.172-175.
51
aceasta este privită ca o practică medicală legală poate fi explicată şi prin
stabilirea unui anumit control al acestei activităţi, precum şi prin faptul că, în
acest caz, nu mai există necesitatea efectuării eutanasiei de alte persoane în timp
ce ea este o măsura de tratament prestată în instituţiile medicale. Din acest
considerent, când vorbim despre eutanasia legală (ne referim la eutanasia care a
căpătat un statut juridic legal în baza unor legi speciale), participarea medicului
nu poate fi considerată doar obligatorie, dar este una necesară, pentru asigurarea
rezultatului urmărit.
Astfel, din cele menţionate, în dependenţă de persoana care poate apărea în
calitate de subiect al infracţiunii de eutanasie, doctrina clasifică eutanasia în
două categorii: medicală şi nemedicală, ceea ce înseamnă că eutanasia medicală
poate fi efectuată doar de lucrătorul medical, iar eutanasia nemedicală poate fi
comisă de oricare altă persoană, de exemplu, de rude, cunoştinţe etc.1
Suntem de părere că subiectul infracţiunii de eutanasie este unul general.
Astfel, această clasificare are o importanţă mai mult doctrinară decât practică,
datorită faptului că în acest caz sunt considerate ca infracţiuni ambele forme
menţionate mai sus şi nu prezintă un impediment la calificarea faptei date.
Dacă în cazul stabilirii subiectului infracţiunii de eutanasie opiniile variază
între acceptarea unui subiect special sau a unui subiect general, atunci în cazul
determinării persoanelor care pot fi supuse eutanasiei, victime ale infracţiunii,
considerăm că acestea urmează să se determine în baza stabilirii conţinutului
noţiunii de boală incurabilă sau suferinţe fizice insuportabile, fapt ce prezintă
unele dificultăţi datorită sensului destul de abstract al criteriilor de determinare.
De cele mai dese ori, victimă a infracţiunii de eutanasie este considerat
pacientul, care, în acelaşi timp, se bucură şi de anumite privilegii, drepturi la o
moarte demnă. Legislaţia Republicii Moldova stabileşte că principiile de bază
ale realizării drepturilor pacientului includ şi recunoaşterea vieţii umane, a
sănătăţii omului ca valoare supremă, orientarea spre menţinerea vieţii, a sănătăţii
fizice şi a pacientului în procesul prestării serviciilor de sănătate.2
Pacientul are dreptul la reducerea suferinţei şi la atenuarea durerii,
provocate de o îmbolnăvire şi/sau intervenţie medicală, prin toate metodele şi
mijloacele legale disponibile, determinate de nivelul existent al ştiinţei medicale
şi de posibilităţile reale ale prestatorului de servicii de sănătate, precum şi la
informaţii exhaustive cu privire la sănătate, metodele de diagnostic, tratament şi
recuperare, profilaxie, precum şi la riscul potenţial şi eficienţa terapeutică a
acestora. Pacientul are dreptul la o îngrijire terminală (îngrijirea acordată unui
1
2
Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 27.10.2005 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2005. - Nr.176-181.
52
pacient în cazul în care, prin metode de tratament disponibile, nu mai este
posibilă o îmbunătăţire a prognozei fatale, precum şi îngrijirea acordată
pacientului nemijlocit înainte de deces) demnă de o fiinţă umană.1
Dreptul de a muri demn este proclamat şi în Declaraţia Asociaţiei Medicale
Mondiale privind drepturile bolnavilor de la Lisabona din 1981. În toate cazurile
urmează să se ţină cont de interesele pacientului şi să i se respecte decizia cu
privire la un anumit tratament şi dreptul de a muri demn. Cu toate acestea,
datorită faptului că pacientul este persoana care necesită, utilizează sau solicită
servicii de sănătate, indiferent de starea sa de sănătate, nu putem impune
noţiunea de „pacient” ca victimă absolut determinată a infracţiunii de eutanasie,
chiar dacă am interpreta în sens larg această noţiune. Considerăm oportună
folosirea termenului de „persoană” care suferă de o boală incurabilă şi suferinţe
fizice insuportabile.
Partea medico-biologică a problemei eutanasiei constă în faptul
determinării categoriei pacienţilor faţă de care este posibilă aplicarea eutanasiei.
Aceştia sunt, întâi de toate, pacienţii, care, murind, încearcă suferinţe fizice
grele. Altă categorie - bolnavii care se află în stare vegetativă stabilă. În acest
context, aspectul medical constă în determinarea gradului gravităţii bolii,
tratarea acesteia, atingerea unui anumit nivel în procesul de tratament când toate
mijloacele medicale posibile s-au epuizat.2
În concluzie putem menţiona că subiectul infracţiunii de eutanasie este
persoana fizică, responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani, iar victimă a
infracţiunii de eutanasie este considerată persoana bolnavă incurabil, fapt care
urmează a fi determinat în dependenţă de criteriile de stabilire a acestei noţiuni.
2.2.1. Particularităţile laturii subiective a infracţiunii de eutanasie
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă partea interioară a acesteia, adică

atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă şi urmările ei. De
cele mai multe ori, latura subiectivă a unei componenţe de infracţiune reprezintă
punctul-cheie la calificarea unei fapte prejudiciabile. Considerent din care
particularităţile specifice ale laturii subiective în cazul infracţiunii de eutanasie
sunt determinante şi prezintă o importanţă deosebită. Omorul poate fi diferenţiat
de alte fapte similare în baza la două criterii: intenţiei şi ilegalităţii, fapt care
dovedeşte încă o dată necesitatea prezenţei intenţiei în cazul atentatelor contra
vieţii. Suntem de părere că infracţiunea de eutanasie poate fi comisă cu intenţie
directă, dar numai existenţa acesteia nu este suficientă, datorită faptului că
1
Ibidem
2
93.
53
motivul în acest caz îi conferă acesteia un caracter atenuat. Datorită acestui fapt,
considerăm că, în cazul eutanasiei, necesită a fi stabilit, pe lângă trăsăturile
vinovăţiei, conţinutul motivului.
În ceea ce priveşte motivul care a impulsionat persoana la săvârşirea unei
asemenea fapte, aprecierea juridică a acestuia este diferită, variind între
acordarea unui statut de semn obligatoriu până la considerarea lui inutil pentru
calificarea juridică a faptei.
Potrivit părerii unor specialişti, autorul în momentul comiterii faptei
conştientizează caracterul serios şi insistent al rugăminţii victimei şi se conduce
de motivul demn de atenţie (compătimire). Aceste două elemente ale laturii
subiective trebuie să existe până la începerea faptei infracţionale. Dacă însă
autorul comiţând infracţiunea se înşeală referitor la rugămintea victimei, fie la
seriozitatea ei, atunci aceasta atrage consecinţele prevăzute de lege.1
Omorul cu consimţământul victimei poate fi săvârşit din diferite motive.
De exemplu, cu acordul bolnavului incurabil sau la rugămintea persoanei care
nu poate găsi puteri în sine pentru a se sinucide. La interpretarea fiecărui caz din
acestea, cel mai important rezidă în aceea că persoana care posedă dreptul
natural înnăscut la viaţă vrea să se despartă într-un mod atât de specific de el.2
Autorul nu face altceva decât să stabilească imboldul interior care l-a făcut
pe bolnav să ajungă la exprimarea rugăminţii sale, fapt care nu importă în cazul
stabilirii semnelor eutanasiei, fiindcă subiectul activ în acest context este cel
responsabil pentru o faptă ilegală şi motivele victimei de a acţiona într-un fel sau
altul nu schimbă natura rugăminţii acestuia. În literatura de specialitate este
exprimată şi opinia potrivit căreia compasiunea este considerată motiv al
infracţiunii de eutanasie.
Considerăm că motivul poate apărea ca semn obligatoriu al laturii
subiective a eutanasiei, şi respectiv, are o influenţă decisivă la calificarea
infracţiunii. Pentru ca un semn al laturii subiective să devină obligatoriu, este
necesar ca acesta să fie prevăzut expres de legea penală, fapt care nu este
prezent în prevederile art. 148 CP RM.
2.3. Delimitarea eutanasiei de alte fapte similare
Acceptarea eutanasiei ca noţiune implică o multitudine de aspecte de diferit

ordin: fie juridic, fie bioetic, fie religios. Tratarea unui asemenea subiect separat
de alte concepte apropiate este practic imposibilă, datorită faptului că confuziile
care pot să apără în cazul asimilării diferitelor noţiuni, care, la prima vedere, par
1
Крылова Н.Е. Уголовное право и биоэтика: проблемы, дискуссии, поиск решений. - Москва: ИНФРА-М, 2006, p. 168.
2
54
a fi identice, pot provoca denaturări de limbaj sau erori de calificare. Din aceste
considerente, elementele comparative în cazul analizei unui sau altui concept
sunt inerente pentru stabilirea corelaţiei dintre acestea.
Datorită acestui fapt, prezintă interes corelaţia eutanasiei cu suicidul asistat,
deoarece de cele mai dese ori acesta este considerat o formă specială a
eutanasiei şi este tratat ca atare, fără a se evidenţia oportunitatea unei asemenea
aprecieri, fapt incorect din punctul de vedere al evaluării juste a acestor două
concepte. Pentru a determina deosebirea dintre acestea urmează a fi stabilit
coraportul eutanasie - suicid - suicid asistat.
În literatura de specialitate se menţionează că eutanasia şi suicidul se
deosebesc după următoarele criterii:
1) criteriul psihologic - spre deosebire de suicid, care are un
complex de cauze, la baza faptei de eutanasie poate sta doar o singură
cauză - suferinţele fizice insuportabile, datorită fazei terminale a unei boli
incurabile;
2) criteriul filosofic - eutanasia nu este o alegere dintre viaţă şi
moarte. Sinucigaşul, cu toate că are o atitudine negativă faţă de viaţă,
totuşi vrea să trăiască. El protestează împotriva insuportabilităţii vieţii, iar
pacientul condamnat protestează împotriva insuportabilităţii apropierii
morţii. Bolnavul incurabil nu are alternativă, în faţa lui este doar moartea;
3) criteriul juridic - eutanasia întotdeauna presupune
participarea nemijlocită a unei alte persoane la cauzarea intenţionată a
morţii bolnavului, care în acest caz nu este apt să se omoare printr-un
mijloc mai nedureros şi roagă alte persoane, cel mai des medicii sau
persoanele apropiate lui, să-l ajute să moară. Suicidul la fel este lipsirea
de viaţă benevolă şi conştientă, dar personală şi din diferite motive, nu
însă doar din cauza suferinţelor insuportabile, provocate de o boală
incurabilă;
4) criteriul organizaţional - suicidul este de cele mai dese ori o
reacţie neaşteptată la o situaţie absolut nefavorabilă, care a apărut poate
nu chiar atât de spontan, dar conştientizarea disperării consecinţelor ei
apare spontan; respectiv, apare brusc dorinţa de a pune capăt vieţii, fără
să-i lase timp celui ce s-a decis de a gândi asupra metodelor nedureroase
de lipsire de viaţă. Necesitatea eutanasiei este simţită de oamenii care
suferă dureri insuportabile ca rezultat al bolii, de regulă, în faza terminală
şi preterminală a acesteia. Decizia lor cu privire la moarte nu este
spontană, dar este plănuită şi bine gândită.1
1
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление (уголовно-правовые проблемы): Автореферат диссертации на соискание
ученой степени доктора юридических наук. - Москва, 2006, p. 11-12.
55
De fapt, distincţia este destul de clară: suicidul este o faptă cu caracter
absolut personal, adică trebuie realizat nemijlocit de persoana care doreşte să se
sinucidă, indiferent de motivul acesteia, iar eutanasia reprezintă o faptă ce
implică participarea unei terţe persoane, care are intenţia de a lipsi de viaţă o
persoană incurabilă pentru a-i curma suferinţele fizice şi psihice insuportabile,
cauzate de această boală Astfel, stabilirea deosebirilor dintre eutanasie şi suicid
nu prezintă dificultăţi semnificative, cu atât mai mult că prima este considerată
infracţiune în majoritatea statelor, iar cea de-a doua a fost dezincriminată pe
motivul lipsei unui subiect pasibil de răspundere penală.
Prezintă interes determinarea deosebirilor dintre eutanasie şi suicidul
asistat, deoarce poziţiile existente sunt destul de variate. De multe ori eutanasia
este considerată formă a suicidului asistat. Astfel, specificul acţiunii sau
inacţiunii, precum şi condiţiile de realizare a acesteia nu este luat în consideraţie
pentru determinarea unor diferenţe de ordin conceptual dintre acestea.
Susţinem părerea autorilor care menţionează că eutanasia este distinctă de
sinuciderea asistată în cazul în care medicul sau un alt membru al personalului
medical ajută pacientul să se sinucidă, la cererea repetată şi bine analizată a
acestuia (de exemplu, pacientului i se prescrie o reţetă cu o substanţă letală, i se
indică cum să oprească singur aparatele de resurcitare sau i se oferă o mască şi
un tub cu un gaz care provoacă moartea). Totuşi, în pofida acestei distincţii, mai
ales din motive practice, diferenţa dintre eutanasie şi sinucidere asistată a fost
ştearsă, cele două acţiuni fiind asimilate deseori într-o singură noţiune, cea de
eutanasie.1
Coraportul dintre eutanasie şi suicidul asistat necesită o analiză mult mai
completă, decât doar constatarea că ar fi două noţiuni echivalente.
În ceea ce priveşte suicidul asistat medical, deşi este privit din punct de
vedere moral-etic ca o formă particulară de eutanasie, acesta trebuie considerat
strict un suicid raţional, ce poate îmbrăca chiar haina parasuicidului (în forma sa
pasivă), fără a putea fi asimilat eutanasiei, deoarece atât decizia, cat şi acţiunea/
inacţiunea tanatogeneratoare aparţin persoanei însăşi. Ajutorul dat de un terţ (în
speţă medicul) pentru realizarea suicidului este profund blamabil din punct de
vedere etic, dar nu transformă actul autoagresiv în eutanasie.2
Este absolut corect acest punct de vedere. Suicidul asistat reprezintă,
indubitabil, o faptă imorală şi ilegală, dar nu poate fi egalat cu eutanasia. Cu
toate că rezultatul este similar (moartea persoanei), gradul prejudiciabil al
acestora este diferit, fapt care trebuie să excludă confuzia care apare la
delimitarea acestor două concepte.
1
Pivniceru M.M., Dăscălescu F.D. Eutanasia: unde se sfârşeşte dreptul la viaţă?, www.bioetica.ro
2
Morar S. Eutanasia: între dreptul la viaţă şi libertatea de a muri demn // Revista română de bioetică // www.bioetica.ro.
56
Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale adoptată de cea de-a 44-a
Adunare Generală cu privire la ajutorul în caz de suicid prevede că cazurile
devenite cunoscute cu privire la ajutarea la sinucidere de către unii medici au
atras atenţia opiniei publice. În aceste cazuri a fost folosit un aparat inventat de
un medic, care a fost propusă persoanei respective de către acesta. Persoanelor
în cauză li s-a acordat ajutor pentru a se sinucide. În alte cazuri medicul a pus la
dispoziţia pacientului medicamente însoţite de explicaţiile necesare privind doza
letală. Altor persoane li s-a pus la dispoziţie un mijloc pentru a se putea
sinucide. Persoanele respective erau grav bolnave, poate chiar în faza terminală
a unei boli incurabile şi sufereau cumplit din cauza durerilor.
Analizând opiniile expuse în literatura de specialitate, observăm că, de fapt,
se încearcă să se diferenţieze eutanasia de suicidul asistat, dar în unele cazuri
deosebirile de ordin calitativ pot fi uşor manipulate în favoarea sau defavoarea
unui sau altui concept.
De fapt, în literatura şi jurisprudenţa americană se mai vehiculează şi
următoarea opinie: dacă acţiunea de a ajuta conştient un pacient să-şi ia viaţa
este considerată infracţiune, deoarece este ilegal ca specialistul în domeniul
medicinii să încurajeze pacientul să se sinucidă, respectiv ar fi ilegală şi
producerea drogurilor disponibile ştiind că un pacient poate să ia o doză fatală.
Cu toate acestea, se consideră că persoana nu comite un suicid prin refuzul
de a primi tratament şi medicii, în cazul în care respectă alegerea pacientului, nu
vor putea fi pedepsiţi pentru suicidul asistat. O altă problemă care apare la
stabilirea coraportului dintre eutanasie şi suicidul asistat este posibilitatea
pacientului de a-şi realiza dreptul său de a refuza tratamentul. Declaraţia
Asociaţiei Medicale Mondiale de la Marbella, din 1992, deosebeşte clar
atât suicidul asistat, cât şi eutanasia de dreptul pacientului de a refuza
tratamentul. Acest drept este suveran, iar medicul acţionează etic când se supune
voinţei pacientului de a-i acorda numai îngrijiri paliative, asigurându-i
pacientului o moarte demnă şi fără suferinţe.
Raportul de la Rotterdam a afirmat că jumătate din bolnavii care mor pe
parcursul unui an beneficiază de „ajutor” medical. 5% din bolnavii cronici
netratabili au cerut sprijin activ medicului curant, iar 400 dintre ei s-au sinucis
asistaţi de medic. În acelaşi timp însă, comisia Remmlink, studiind aceste cazuri,
menţionează că eutanasia activă este cerută de majoritatea bolnavilor terminali,
dar mulţi medici rămân fideli menirii lor - de a prelungi viaţa până la limitele ei
fireşti.1
Considerăm că atât la nivel conceptual, cât şi practic eutanasia urmează a fi
diferenţiată de suicidul asistat. Coraportul dintre eutanasie şi suicidul asistat se
1
Beliş V. Tratat de medicină legală. Vol.II. - Bucureşti: Editura Medicală,1995, p.898.
57
stabileşte în baza elementelor comune şi a diferenţelor care, în aparenţă, ar lipsi.
De fapt, în majoritatea statelor suicidul asistat este cel pedepsit de legea penală,
de cele mai dese ori eutanasia căzând sub incidenţa prevederilor generale cu
privire la omor. Fapt care nu se referă şi la legislaţia penală a Republicii
Moldova, unde suicidul asistat nu poate fi pedepsit conform Codului penal, dar
pe care unii specialişti îl atribuie la eutanasie. În studiul eutanasiei determinarea
similitudinilor şi deosebirilor dintre aceste două concepte reprezintă un punct de
pornire în stabilirea statutului eutanasiei.
Totodată, infracţiunea de eutanasie urmează a fi delimitată de alte
infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, care de cele mai multe ori se
aseamănă cu eutanasia din punct de vedere obiectiv. Autorii A.S. Berger, J.
Berger menţionează că pentru a efectua eutanasia voluntară este necesar ca
consimţământul pacientului să fie completat de asistenţa unui complice.
Conform gradului acestei asistenţe, eutanasia poate fi clasificată în: 1) omor cu
consimţământul victimei; 2) complicitatea sau instigarea la suicid; 3) omor prin
contract.
Deosebirea infracţiunii de eutanasie de omorul intenţionat nu prezintă o
mare dificultate, datorită faptului că eutanasia este considerată o varietate a
omorului cu circumstanţe atenuante, fapt confirmat prin prezenţa rugăminţii
victimei, a bolii incurabile şi a suferinţelor fizice insuportabile, cauzate de
această boală, semne care o deosebesc de omorul intenţionat prevăzut la art.145
CP RM.
Urmează a fi examinat un alt aspect privind coraportul dintre eutanasie şi
omor, cu referire la o varietate a omorului, denumit, în literatura de specialitate,
mercy killing (omor din milă). De cele mai multe ori mercy killing este asociat
cu eutanasia fiind considerat un sinonim al acesteia, datorită faptului că
întruneşte aceleaşi condiţii ca şi fapta de eutanasie. Cu toate acestea, noţiunea de
omor din milă ar putea implica şi situaţia în care lipseşte rugămintea bolnavului
incurabil de a fi lipsit de viaţă, făptuitorul ghidându-se, în acest caz, de
sentimentul de milă, provocat de situaţia în care se află bolnavul şi convigerea
că va contribui la uşurarea suferinţelor acestuia.
Cu toate acestea, este dificil a stabili coraportul dintre eutanasie şi
pruncucidere, care este considerată o varietate a omorului cu circumstanţă
atenuantă. Conform art.147 CP RM, pruncuciderea reprezintă omorul copilului
nou-născut, săvârşit în timpul naşterii sau imediat după naştere de către mama
care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea
discernământului, cauzată de naştere. În acest context, urmează să stabilim
coraportul dintre eutanasie şi pruncucidere sub aspectul elementelor
componenţei de infracţiune. Pruncuciderea, la fel ca şi eutanasia, fiind o
58
infracţiune contra vieţii, are ca obiect juridic special viaţa persoanei, iar ca
obiect material corpul acesteia. Sub aspectul laturii obiective, atât
pruncuciderea, cât şi eutanasia, pot fi comise prin acţiune şi prin incaţiune. În
cazul ambelor componenţe de infracţiune latura subiectivă poate fi exprimată
prin vinovăţie sub formă de intenţie.
Totodată, în cazul infracţiunii de pruncucidere, subiectul este unul special:
mama care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea
discernământului, cauzată de naştere, iar în cazul infracţiunii de eutanasie
subiectul este unul general. O altă deosebire rezidă în calitatea victimei: în cazul
pruncuciderii ca victimă este recunoscut copilul nou-născut, iar în cazul
infracţiunii de eutanasie - persoana care suferă de o maladie incurabilă sau ale
cărei suferinţe au un caracter insuportabil. Spre deoasebire de eutanasie, ca
element obligatoriu al laturei obiective a prunuciderii este considerat timpul
comiterii infracţiuni: în timpul naşterii sau imediat după naştere. Eutanasia, însă,
diferă de pruncuidere prin prezenţa dorinţei victimei privind actul criminal. Însă,
art.148 CP RM prevede şi prezenţa dorinţei rudelor, în cazul minorilor. Astfel,
problema care apare în cazul delimitării acestor două componenţe de infracţiune
rezidă în stabilirea unei soluţii pentru calificarea faptei în situaţia concurenţei
art.147 şi art.148 CP RM. Conform art.117 lit. b) CP RM, în cazul concurenţei
dintre două componenţe de infracţiune cu circumstanţe atenuante, infracţiunea
se califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă. Această
prevedere nu poate însă contribui la soluţionarea problemei de calificare,
deoarece atât sancţiunea art.147, cât şi cea a art.148 stabilesc pedeapsa de
închisoare de la 3 la 7 ani. În aceste condiţii, suntem de părere că dacă fapta
întruneşte toate condiţiile pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere,
calificarea urmează a fi efectuată în conformitate cu art.147 CP RM, datorită
calităţii speciale a subiectului şi victimei infracţiunii; în caz contrar conform
art.148 CP RM.
Pe de altă parte, prezintă unele dificultăţi delimitarea faptei de eutanasie de
infracţiunile prevăzute la art.162 CP RM (neacordarea de ajutor unui bolnav) şi
la art.163 CP RM (lăsarea în primejdie), datorită unor aspecte comune care sunt
semnificative la calificarea acestora. Omorul din motiv de compătimire trebuie
deosebit de aşa infracţiuni ca lăsarea în primejdie şi neacordarea de ajutor unui
bolnav. Toate aceste fapte se comit intenţionat. Latura obiectivă la ele poate să
coincidă - inacţiunea. Aceste infracţiuni presupun o atitudine specială faţă de
victimă. Ca rezultat, „neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană
obligată sa-l acorde” şi „ lăsarea fără ajutor a persoanei care se află în situaţie
periculoasă pentru viaţă sau sănătate şi lipsită de posibilitatea de a se apăra din
motiv de boală, minoritate, bătrâneţe sau ca rezultat al imposibilităţii sale...” se
59
prezintă, la prima vedere ca o formă pasivă de efectuare a eutanasiei, care se
exprimă prin abţinerea de la îndeplinirea de către medicul curant a cărorva
acţiuni, necesare pentru menţinerea vieţii bolnavului. Cu toate acestea, criteriul
de diferenţiere a neacordării de ajutor unui bolnav şi lăsarea în primejdie de
omorul la rugămintea victimei sunt particularităţile laturii subiective a acestei
componenţe. Latura subiectivă a omorului la rugămintea victimei include în sine
indicarea obligatorie la motivul şi scopul celor săvârşite.1
Cu toate acestea, pentru delimitarea eutanasiei de aceste componenţe de
infracţiune urmează să luăm în consideraţie fiecare element constitutiv al
acestora. Din punctul de vedere al obiectului juridic, acestea se deosebesc prin
categoria de relaţii sociale la care se atentează; când vorbim despre eutanasie, ne
referim la viaţa, implicit - la dreptul la viaţă al persoanei, iar în cazul
infracţiunilor prevăzute la art.162 şi, respectiv, 163 CP RM obiectul juridic îl
formează atât viaţa, cât şi sănătatea persoanei.
O altă diferenţă ar fi lipsa obiectului material la infracţiunile menţionate,
datorită faptului că nu se realizează o influenţă fizică asupra corpului victimei,
fapt care nu poate fi conceput în cazul infracţiunii de eutanasie, unde existenţa
obiectului material este obligatorie. În ceea ce priveşte latura obiectivă,
delimitarea acestora are loc în baza stabilirii tipului componenţei de infracţiune.
Astfel, spre deosebire de eutanasie, care este o componenţă de infracţiune
materială, infracţiunile de la art.162 şi art.163 CP RM reprezintă nişte
componenţe formale, care se consumă la momentul comiterii faptei
prejudiciabile.
Datorită faptului că atât la neacordarea de ajutor unui bolnav, cât şi la
lăsarea în primejdie latura obiectivă se exprimă prin inacţiune, apare asocierea
acestora cu eutanasia pasivă, care la fel reprezintă o formă omisivă a eutanasiei,
ceea ce nu exclude existenţa unei forme comisive în cazul infracţiunii de
eutanasie. Fapt care diferenţiază eutanasia în complexitatea sa de aceste două
componenţe de infracţiune.
Eutanasia pasivă presupune un efort psihologic mai mic din partea
medicului şi rudelor, şi în acelaşi timp, exclude posibilitatea unei reacţii
neprevăzute a organismului la doza letală de medicamente. După natura sa
juridică, eutanasia pasivă mai mult se aseamănă cu neacordarea de ajutor unui
bolnav sau cu lăsarea în primejdie decât cu omorul. Ea poate fi realizată prin
deconectarea aparatelor de menţinere a vieţii sau prin întreruperea procedurilor
medicale, prin întreruperea asigurării cu hrană şi apă, ca bolnavul să poată muri
de extenuare şi deshidratare (această metodă este antiumană şi poate fi folosită
1
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление. - Москва: Буквовед, 2006, p.289-290.
60
doar când substanţa nutritivă pătrunde prin intermediul picurătoarei), prin
refuzul de la procedura cardio-pulmonară de înviere, care împiedică moartea
bolnavului, a cărui inimă s-a oprit, prin încetinirea intenţionată a procedurilor
urgente în caz de oprire a inimii sau a respiraţiei, pentru a face revenirea la viaţă
imposibilă.1
Iar în cazul infracţiunilor prevăzute la art.162 şi art.163 CP RM latura
obiectivă include inacţiunea de neacordare de ajutor unui bolnav, fără motive
întemeiate şi, respectiv, lăsarea cu bună-ştiinţă fără ajutor a unei persoane care
se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi este lipsită de posibilitatea de a se
salva din cauza vârstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinţei.
Cu toate acestea, diferenţa esenţială între acestea se axează pe elementele
de ordin subiectiv.
După motiv, dar şi după forma intenţiei, eutanasia se deosebeşte de
neacordarea de ajutor unui bolnav care a dus la producerea unor urmări grave.
Neacordarea de ajutor este o faptă intenţionată, îmbinată cu neîndeplinirea fără
motive întemeiate a procedurilor de tratament şi diagnostice necesare, care au
putut provoca sau au provocat urmări grave pentru bolnav. Ajutorul la
provocarea morţii bolnavului este acordat, de regulă, de medic, în unele situaţii -
de rudele apropiate care au grijă de bolnav. În cazul eutanasiei active persoana
care ajută la provocarea morţii trebuie să fie competentă în domeniul medicinii
şi poate face venirea morţii nedureroasă. În orice situaţie, este pasibilă de
răspundere persoana care a comis fapta fără acordul bolnavului.2
De fapt, orientarea intenţiei făptuitorului determină caracterul unic al
fiecărei infracţiuni examinate. Dacă am face referire la infracţiunea de eutanasie,
atunci intenţia făptuitorului este orientată spre lipsirea de viaţă a unui bolnav
incurabil, pe când în cazul infracţiunilor de neacordare de ajutor unui bolnav sau
de lăsare în primejdie intenţia făptuitorului este una neconcretizată. De cele mai
dese ori, nu poate fi orientată la realizarea unor scopuri specifice şi se bazează
pe motive destul de variate, fiind mai mult exprimată vis-à-vis de neîndeplinirea
de către făptuitor a anumitor obligaţii, decât de a prejudicia nemijlocit victima,
datorită prezenţei prevederilor exprese ale legii penale (vătămările corporale
grave ale integrităţi corporale sau a sănătăţii sau decesul bolnavului/victimei
urmează să survină din imprudenţă). Motivul infracţiunii, fiind un semn
facultativ al laturii subiective a tuturor acestor infracţiuni, capătă un caracter
specific în cazul infracţiunii de eutanasie, fiind în majoritatea cazurilor unul de
compătimire. Spre deosebire de infracţiunea de eutanasie, care nu cere un
1
125.
2
102.
61
subiect special, cu toate că nu exclude participarea medicului la efectuarea
eutanasiei, componenţa de neacordare de ajutor unui bolnav necesită prezenţa
unui subiect special. Astfel, conform art.162 CP RM, aceasta poate fi comisă
doar de către „o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era
obligată să acorde ajutor unui bolnav”; cu toate că cercul subiecţilor nu se
reduce la personalul medical, el este mult mai restrâns decât în cazul infracţiunii
de eutanasie.
Dacă ne-am referi la subiectul infracţiunii de lăsare în primejdie, atunci,
conform art.163 CP RM, subiectul trebuie să mai întrunească unele calităţi
speciale alternative: 1) să aibă posibilitatea de a acorda ajutor victimei, fiind
obligat să-i poarte de grijă; 2) el însuşi a pus victima într-o situaţie periculoasă
pentru viaţă. De aici rezultă şi deosebirea dintre victima componenţelor de
infracţiune menţionate: în cazul infracţiunii de eutanasie victimă poate fi un
bolnav incurabil şi care suportă dureri fizice insuportabile, iar în cazul
infracţiunii de neacordare de ajutor unui bolnav victima este persoana fizică care
suferă de o boală. Prin „boală” se înţelege starea în care individul îşi pierde
capacitatea de a-şi exercita funcţiile şi obligaţiile obişnuite şi, în urma dereglării
structurii anatomice şi a funcţiilor lui psihofiziologice, nu este în stare să-şi
realizeze în mod normal atribuţiile sociale.
Astfel, cercul victimelor acestei infracţiuni este unul mult mai larg, decât
cel al victimelor eutanasiei, şi inacţiunea subiectului în acest caz nu se bazează
pe rugămintea victimei de a-i curma viaţa, dar pe atitudinea lui faţă de obligaţiile
sale. În cazul infracţiunii de lăsare în primejdie, însă, victima trebuie să
întrunească unele calităţi speciale, şi anume: 1) persoana care se află într-o stare
periculoasă pentru viaţă şi 2) este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza
vârstei fragede sau înaintate, a bolii sau neputinţei.
La prima vedere, s-ar părea că aceste trăsături sunt specifice şi unui bolnav
incurabil: starea este periculoasă pentru viaţă şi persistă imposibilitatea de a se
salva din cauza bolii, dar în cazul infracţiunii de lăsare în primejdie persoana nu-
şi exprimă rugămintea de a fi lipsită de viaţă şi poate fi salvată de către făptuitor;
pe când incurabilitatea bolii în cazul eutanasiei reprezintă un semn al unei morţi
apropiate şi inevitabile, în acest caz fără a exista careva posibilitate de
recuperare, care ar depinde de făptuitor.
Astfel, tangenţele infracţiunii de eutanasie cu alte fapte similare nu fac
altceva decât să confirme trăsăturile specifice ale acesteia şi caracterul absolut
unic al unei asemenea fapte, datorită unui ansamblu de particularităţi care nu pot
fi regăsite, sub aceeaşi formă şi cu acelaşi conţinut, în cazul altor fapte
asemănătoare.
62
3. ASPECTE PRIVIND REGLEMENTAREA JURIDICĂ A
RĂSPUNDERII PENTRU EUTANASIE ÎN LEGISLAŢIILE ALTOR
STATE
La momentul actual, problema eutanasiei este una destul de complexă şi

discutabilă atât la nivelul unui anumit stat, cât şi în contextul unei societăţi
internaţionale. Conceptul de eutanasie este privit din diferite puncte de vedere;
respectiv, atitudinea luată faţă de un asemenea subiect este diferită şi, de multe
ori, contradictorie. Legalizarea sau dezincriminarea eutanasiei ridică cele mai
multe semne de întrebare, datorită faptului că de fiecare dată, când se încearcă
stabilirea statutului acesteia, apare necesitatea evaluării impactului unei
asemenea decizii asupra societăţii în ansamblu, precum şi stabilirea priorităţii
anumitor valori sociale, care fie sunt lezate, fie sunt protejate de prevederile unei
asemenea legislaţii.
3.1. răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie în legislaţia

României
Legislaţia română s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului chiar în

63
condiţiile eutanasiei. Codul penal român din 1936 incrimina, în mod distinct,
uciderea unei persoane în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acesteia sau
sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile unui bolnav
incurabil (art.468 alin.1 şi 3). În Expunerea de motive se arată că textul
urmăreşte să înlăture discuţiile din doctrină, după care consimţământul victimei
ar anula criminalitatea faptului. Deşi actele de eutanasie nu erau asimilate cu
omorul sau asasinatul, ele erau pedepsite; pentru pedepsirea mai blândă a
omorului comis în aceste condiţii se cerea ca rugăminţile să fie făcute de
victimă, în deplinătatea facultăţilor sale mintale, să fie serioasă şi stăruitoare
(adică făcute cu insistenţă), repetate (să denote, deci, că hotărârea victimei
persistă), ceea ce exclude o hotărâre luată în pripă, într-un moment de
deznădejde.1 Actualul Cod penal al României nu prevede însă eutanasia ca
infracţiune distinctă, cu toate că asemenea fapte sunt pasibile de pedeapsă
penală.
În consecinţă, potrivit legii penale în vigoare, pedeapsa pentru omorul
comis cu acest mobil poate fi redusă doar de magistrat, în măsura în care el
converteşte mobilul într-o circumstanţă atenuantă şi îi acordă acesteia
semnificaţie juridică.2
Cu toate că în majoritatea statelor eutanasia rămâne să fie încă o infracţiune
pedepsită, pentru care se aplică o pedeapsă mai blândă, dar totuşi pedepsită,
există însă state unde faţă de eutanasie s-a luat o altă poziţie. Legislaţia acestor
state este diferită de cea a României, deoarece regimul juridic al eutanasiei este
prevăzut în legi speciale, care atribuie acesteia un statut legal.
3.2 Răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie in legislaţia

Federaţiei Ruse
Legislaţia penală a Federaţiei Ruse nu prevede infracţiunea de eutanasie,

iar eventualele cazuri care pot apărea sunt calificate conform art.105 alin.1, ca
omor simplu. Cu toate că în procesul elaborării noului Cod penal al Federaţiei
Ruse, la iniţiativa profesorului S.V. Borodin, a fost propusă norma privind
răspunderea penală pentru omor din milă, comis cu circumstanţe atenuante,
această propunere fiind susţinută şi de alţi jurişti (cum ar fi A.I. Korobeev), în
varianta finală a textului Codului penal, adoptat în 1996 şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1997, articolul privind lipsirea de viaţă la dorinţa victimei nu a intrat.3
Cu toate acestea, legislaţia Federaţiei Ruse privind ocrotirea sănătăţii
1
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. - Bucureşti: All Beck, 1999, p.34-35.
2
p.165.
Diaconescu Gh. Drept Penal. Partea Specială. Curs I. - Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2003,
Караев А. Простое убийство и сложность его квалификации // Уголовное Право. (Москва). - № 2.- 2001. p. 18.
3
64
interzice direct eutanasia: personalului medical i se interzice realizarea
eutanasiei - satisfacerea rugăminţii bolnavului privind accelerarea morţii cu
ajutorul unor mijloace sau acţiuni, inclusiv întreruperea măsurilor artificiale de
menţinere a vieţii. Persoana care conştient determină o altă persoană la eutanasie
sau realizează eutanasia poartă răspundere penală conform legislaţiei Federaţiei
Ruse. Autorul I.L. Petruhin consideră că lipsirea de viaţă a persoanei la
rugămintea acesteia cu scopul de a-i curma suferinţele înainte de moarte, comisă
de personalul medical sau de către rude (eutanasia), este privită ca omor (art.105
CP al Federaţiei Ruse, art.45 Bazele legislaţiei Federaţiei Ruse cu privire la
ocrotirea sănătăţii cetăţenilor). Admiterea eutanasiei ar însemna răspândirea
cruzimii în cazul formării unei societăţi bazate pe moralitate. 1 Legislaţia
Federaţiei Ruse consideră absolut inadmisibilă efectuarea eutanasiei prin diferite
acţiuni sau mijloace, inclusiv întreruperea măsurilor artificiale de menţinere a
vieţii. Conform legii penale a Federaţiei Ruse, eutanasia este egalată cu omorul.
Medicul nu poate şi nici nu trebuie să omoare, indiferent de circumstanţe, astfel
încât să prejudicieze bazele morale ale profesiei de medic.2
În decembrie 2004 în Federaţia Rusă a fost examinat dosarul aşa-numit
„primul caz de eutanasie”, care a fost calificat de instanţa de judecată din
regiunea Rostov ca omor. Infracţiunea respectivă a fost comisă de două minore -
Cristina Patrinin (de 17 ani) şi Marta Şchermanova (14 de ani), care susţineau că
au omorât-o pe vecina lor Natalia Baranikova (de 32 ani) din milă şi la
rugămintea acesteia. În februarie 2004 Natalia Baranikova a căzut într-un
accident, în urma căruia a fost paralizată total. Minorele au fost acuzate de omor
profitând de starea de neputinţă a victimei, comisă de un grup de persoane şi cu
înţelegere prealabilă. Pe parcursul examinării cauzei s-a mai susţinut că
infracţiunea a fost comisă din interes material, deoarece fetelor li s-a promis o
remunerare. Conform circumstanţelor cauzei, minorele, după comiterea
infracţiunii de omor (prin introducerea aerului sub piele cu seringa, care nu a dus
la rezultatul dorit, urmată de strangulare care a dus la moartea victimei) au luat
din casa victimei remunerarea promisă, sub formă de bijuterii. Ca urmare,
instanţa a condamnat minorele la 5 şi, respectiv, 4,5 ani privaţiune de liberate.
Astfel, s-a stabilit că omorul a fost comis din milă, dar ca motiv a servit
remunerarea promisă de către victimă.
3.3 Răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie în legislaţia

Germaniei
1
Петрухин И.Л. Человек и власть. - Москва: Юристь, 1999, p.42.
2
Козаченко И.Я., Незнамова З.А., Новоселов Г.П. Уголовное право. Часть Особенная - Москва: Норма, 2001, p. 60.
65
În ceea ce priveşte statutul eutanasiei în Germania, acesta a fost stabilit de-
a lungul timpului. Codul penal al Germaniei din 15 mai 1871 prevede în art.216
următoarele: „Cel care omoară o altă persoană la rugămintea categorică şi
insistentă a victimei se pedepseşte cu privaţiune de libertate de la 6 luni la 5
ani”.1 De fapt, denumirea articolului este omorul la rugămintea victimei, iar
însuşi termenul de eutanasie nu este folosit. Conform aceluiaşi articol, pedepsită
penal este nu doar infracţiunea consumată, ci şi tentativa la infracţiune. Conform
dreptului german, omorul la cerere (inclusiv eutanasia voluntară) este ilegal;
începând cu perioada lui Frederick cel Mare (1742) legislaţia germană nu
interzice suicidul asistat. Medicilor le este interzisă participarea la suicidul
asistat nu de lege, dar de politicile şi codurile de etică ale Bundesartzekammer,
Asociaţia medicală germană. Orice persoană, medic sau oricine altcineva, are
obligaţia de a salva o persoană care este inconştientă. Astfel, suicidul medical
asistat este limitat, dar este posibil ca membrii familiei sau prietenii să asiste
suicidul unei persoane, prin asigurarea cu o substanţă letală, atâta timp cât
persoana este competentă şi acţionează liber, iar cel care asistă nu trebuie să
rămână cu persoana dată după survenirea inconştienţei acesteia.2
Componenţa de omor la rugămintea victimei o comite acela care, în
rezultatul rugăminţii categorice şi insistente a victimei cu privire la lipsirea ei de
viaţă, o omoară. Victima trebuie să-şi dorească survenirea morţii şi trebuie să-şi
exprime clar şi definitiv această dorinţă prin cuvinte, gesturi sau mimică. Dacă
victima şi-a exprimat rugămintea sub influenţa constrângerii, înşelăciuni, erorii
sau a altor împrejurări similare, atunci § 216 CP nu se aplică. În practică,
acţiunile vinovatului nu se califică conform acestei norme dacă rugămintea a
parvenit din partea unui minor, a unui iresponsabil sau a unei persoane care se
află într-o stare depresivă. Rugămintea victimei trebuie să fie exprimată
nemijlocit înainte de comiterea omorului şi să fie adresată vinovatului. O
întrerupere determinată în timp se permite, dar rugămintea victimei trebuie să
constituie unicul motiv al acestei fapte; în caz contrar, acţiunile făptuitorului pot
fi calificate conform § 212 CP (omor) sau, în cazul existenţei semnelor
calificante, conform § 211 (omor agravat).3
Cu toate acestea, nu este corect a afirma categoric că în Germania eutanasia
este interzisă. Totul depinde de definiţia care i se dă termenului. În mod
obişnuit, se face distincţia între eutanasia activă (provocarea morţii în mod
direct) şi eutanasia pasivă (încetarea susţinerii artificiale a vieţii). Iar dacă se ţine
cont de această distincţie, în caz de suferinţe extreme, eutanasia activă este
1
Уголовный Кодекс ФРГ. - Москва: Зерцало, 2000, p. 127.
2
Baltin M.P. Ending life. Ethics and the way we die. - New York: Oxford University Press, 2005, p. 51.
3
Борозенков Г.Н., Комиссаров В.С. Курс Уголовного правa. Том 5. Часть Особенная. - Москва: Зерцало-Л, 2002, p.428-429.
66
posibilă în Germania. Curtea Federală de Casaţie formulează astfel acest
principiu: un tratament medical destinat să atenueze suferinţele unui pacient
muribund nu devine ilegală din cauza că are efect secundar, deşi previzibil şi
inevitabil - grăbirea decesului unui pacient. Nu este pedepsită eutanasia directă,
act care are ca ţintă moartea. Eutanasia indirectă, acea care vizează alte scopuri,
cum ar fi alinarea suferinţelor, nu constituie temei pentru consecinţe juridice.
Determinant nu este deci caracterul deliberat, premeditat al actului, ci obiectul
său principal.1
În contrast cu eutanasia activă, suicidul asistat nu este pedepsit în
Germania. La cererea pacientului, medicului îi este permis să-i pună la
dispoziţie o doză letală de substanţe otrăvitoare. Cu toate acestea, dacă pacientul
îşi administrează această substanţă în prezenţa medicului, medicul ca garant este
obligat să facă tot posibilul să prevină moartea. Această situaţie legală absurdă
face ca suicidul asistat să fie o opţiune dificilă, deoarece el obligă persoana care
efectuează eutanasia să părăsească muribundul la sfârşit pentru a evita urmărirea
penală. Aşa-numita „eutanasie indirectă” este legal admisibilă. Aceasta este o
formă a scurtării neintenţionate a vieţii care poate să apără ca efect colateral al
administrării unei doze mai mari de analgezice.
În 1987, în Germania, un grup de profesori (medici şi jurişti) au elaborat un
proiect de lege alternativ cu privire la ajutorul muribunzilor. Ei considerau că
medicul nu poate fi impus, sub frica de răspundere penală, să păstreze viaţa
omului, care, conform hotărârii bine gândite şi libere a acestuia, vrea să moară:
„Dorinţa pacientului trebuie să fie exprimată clar şi serioasă. Clar, ca să
împiedice abuzurile din partea rudelor şi a moştenitorilor. Serioasă, împotriva
posibilului act de disperare într-o situaţie depresivă”. Autorii proiectului
considerau că „dorinţa pacientului este obligatorie pentru medic, cu excepţia
acelor cazuri când medicul observă semne indubitabile că acestea sunt cauzate
de o dorinţă viciată sau dacă pacientul refuză la propriile declaraţii făcute.2
Astfel, spre deosebire de Codul penal al Republicii Moldova, legislaţia
Germaniei incriminează:
1) omorul la cererea victimei şi impune condiţii obligatorii pentru
exprimarea acesteia;
2) suicidul asistat, care de facto poate fi legal practicat de către medic, cu
condiţia că acesta nu va fi prezent la administrarea dozei letale.
1
Cocîrţă A. Eutanasia - Concept , reglementare, perspective // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. -
Chişinău: CEP USM, 2001, p. 180.
2
112.
67
CONCLUZII
Pentru Republica Moldova eutanasia reprezintă o componenţă de

infracţiune, dispoziţia art.148 având un caracter foarte îngust de aplicabilitate la
momentul actual. Nu putem nega faptul că în Republica Moldova, ca şi oriunde
în lume, există bolnavi în stadiul terminal al bolii, care ar prefera moartea în
locul durerilor insuportabile, dar, spre deosebire de alte state, aici fiind interzisă,
această procedură aproape că nu este folosită. O eventuală legalizare a eutanasiei
în Republica Moldova ar duce la multe ciocniri de idei, ar genera numeroase
contradicţii şi dificultăţi, şi, în cele din urmă, ar provoca unele consecinţe
nedorite. Făcând o analiză a legislaţiilor străine, putem observa că eutanasia a
căpătat o consacrare legală doar în foarte puţine state, care sunt la o etapă
avansată de democratizare. De menţionat însă că în unele dintre ele legile
privind eutanasia nu au rezistat prea mult în timp.
La cercetarea acestui subiect, de fiecare dată când este vorba despre
excluderea sau menţinerea unei interdicţii legale apare necesitatea evaluării nu
doar a posibilităţilor şi perspectivelor care ar putea să apară în viitor şi care ar
putea îndreptăţi o asemenea decizie, dar şi a urmărilor pozitive şi negative care
ar putea influenţa evoluţia ascendentă sau descendentă a acestui fenomen.
De facto, adepţii legalizării eutanasiei de cele mai multe ori îşi întemeiază
argumentele pe necesitatea protejării demnităţii şi voinţei umane, care ar avea de
suferit în cazul în care viaţa bolnavului va fi menţinută până la sfârşitul firesc al
său, iar uşurarea suferinţelor prin întreruperea vieţii ar reprezenta unicul mijloc
68
capabil să atingă obiectivul propus, îngrijirea paliativă fiind considerată unul
dintre mijloacele de tortură sau ca tratament inuman aplicat faţă de bolnavul
aflat în stadiul terminal. Cu toate că Olanda a adoptat o lege referitoare la
practicarea eutanasiei, aceasta a menţinut în Codul penal prevederi susceptibile
să prevină unele situaţii în defavoarea pacienţilor, în cazul încălcării de către
medic a procedurilor legale de practicare a eutanasiei sau în cazul apariţiei unor
eventuale abuzuri. Astfel, nu putem afirma deocamdată că eutanasia este o
practică totalmente legalizată şi recunoscută ca mijloc eficient de asigurare a
dreptului fiecărei persoane la autonomie de voinţă şi a dreptului de a muri cu
demnitate.
Din cele expuse putem concluziona că eutanasia este privită atât ca un
fenomen pozitiv, cât şi ca unul negativ. Legalizarea acesteia, în opinia unora, ar
putea contribui la crearea unui cadru normativ şi a unor programe de prevenire,
permiţând, în acelaşi timp, exercitarea liberă a dreptului la viaţă. Cu toate
acestea, majoritatea se pronunţă ca fapta de eutanasie să fie incriminată de
Codul penal, pentru a se asigura de eventualele abuzuri, care pot apărea atât din
partea lucrătorilor medicali, cât şi din partea terţelor persoane.
În concluzie putem menţiona că problema eutanasiei rămâne încă deschisă,
încercându-se să se găsească unele soluţii care ar răspunde multitudinii de
întrebări ce apar la discutarea unui asemenea subiect, întrebări care au o mare
importanţă la stabilirea regimului juridic al eutanasiei pentru un stat anume sau
pentru societatea internaţională în ansamblu.
69
BIBLIOGRAFIE
Manuale, monografii
1. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh. Dicţionar Juridic Penal. - Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, 288 p.
2. Athanasiu A. Tratat de psihologie medicală. - Bucureşti: Oscar Print, 1998,
201 p.
3. Astărăstoae V., Grigoriu C., Scripcaru C. Ghid practic de medicină legală
pentru jurişti. - Iaşi: Fontract internaţional, 1993, 152 p.
4. Barbăneagră A. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. -
Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2003, 835 p.
5. Baltin M.P. Ending life. Ethics and the way we die. - New York: Oxford
University Press, 2005, 344 p.
6. Beliş V., Gangal M. Cadrul juridic şi deontologic al practicii medicale.
Responsabilitatea medicală. - Bucureşti: Viaţa Medicală Românească,
2002, 248 p.
7. Bogdan G., Icard S. Moartea şi moartea subită. - Iaşi: H. Goldner, 1925,
416 p.
8. Bogdan G. Atentate contra sănătăţii şi a vieţii prin răniri şi loviri, din punct
de vedere juridic şi medico-legal. - Bucureşti: Cartea Românească, 1921,
376 p.
9. Borodac A. Drept penal. Partea Generală. - Chişinău: Ştiinţa, 1994, 368 p.
10. Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. - Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p.
11. Braunstein B. Dreptul penal al RPR. Partea Specială. Partea I. - Iaşi, 1959,
70
237 p.
12. Brătescu Gh. Etica Medicală. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, 221 p.
13. Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal.
Partea Specială. Vol.II. - Chişinău: Cartier juridic, 2005, 804 p.
14. Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii
persoanei. - Chişinău: USM, 1999, 234 p.
15. Bujor V., Şleahtiţchi V. Omor şi vătămare gravă a integrităţii corporale. -
Chişinău: Universitatea de Criminologie, 2003, 126 p.
16. Clayton R., Tomlinson H. The law of human rights.- New York: Oxford
17. Dobrinescu I. Infracţiuni contra vieţii persoanei. - Bucureşti: Editura
Academiei, 1987,184 p.
18. Diaconescu Gh. Drept Penal. Partea Specială. Curs I. - Bucureşti: Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, 2003, 274 p.
19. Dicţionar de Medicină Lerousse. - Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998,
550 p.
20. Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi
internaţionale. - Bucureşti: Lumina LEX, 1998, 476 p.
21. Kennedy I., Grubb A. Medical Law. - Butterworths: Read Elsevier, 2000,
2303 p.
22. Law Reform Commission of Canada. Working Paper 28. Euthanasia,
aiding suicide and cessation of treatment. - Ottawa, 1982, 71 p.
23. Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. - Bucureşti:
Şansa SRL, 1999, 662 p.
24. Moldovan A.T. Tratat de Drept medical. - Bucureşti: All Beck, 2002, 744
p.
25. Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept Penal. Partea Specială. - Bucureşti: All
Beck, 2002, 585 p.
26. Otlowski M. Voluntary Euthanasia and the Common Law.- Oxford:
27. Pop O. Omorul. - Timişoara: Mirton, 2003, 122 p.
28. Russell O. Ruth. Freedom to die. Moral and legal aspects of euthanasia. -
New York: Laurel, 1975, 334 p.
29. Seche L., Seche N., Coteanu I. Dicţionar Explicativ al Limbii Române. -
Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, 1192 p.
30. Ţîrdea T. Filosofia şi bioetica: Istorie, Personalităţi, Paradigme. - Chişinău:
USMF, 2000, 256 p.
31. Van Es J.C. Medicul de familie şi pacientul său. Manual pentru medicul de
familie. - Bucureşti: Libra, 1997, 495 p.
71
32. Бородин С.В. Квалификация убийств по советскому уголовному
праву. - Москва: Научно-исследовательский и редакционно-
издательский отдел, 1963, 219 c.
33. Борозенков Г.Н., Комиссаров В.С. Курс Уголовного правa. Том 5.
Часть Особенная. - Москва: Зерцало-Л, 2002, 501 c.
34. Зильберг А.П. Трактат об эвтаназии. - Петрозаводск: Изд-во
Петрозаводского Государственного Университета, 1998, 463 c.
35. Кальченко Н.В. Права человека на жизнь (вопросы теории и
практики). - Волгоград: Академия МВД России, 2003, 72 c.
36. Капинус O.C. Убийство: мотивы и цели. - Moсква: ИМПЭ-ПАБЛИШ,
2005, 310 c.
37. Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление. - Москва:
Буквовед, 2006, 398 c.
38. Козаченко И.Я., Незнамова З.А., Новоселов Г.П. Уголовное право.
Часть Особенная - Москва: Норма, 2001, 956 c.
39. Красиков А.Н. Преступления против права человека на жизнь в
аспектах de lege lata и lege ferenda. - Саратов: Изд-во Саратовского
Государстенного Университета, 1999, 291 c.
40. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Курс Российского уголовного права.
Часть Особенная - Москва: Спартак, 2002, 1040 с.
41. Маляева Е.О. Уголовно-правовые проблемы медицины. - Нижний
Новгород: Изд-во Нижегородского Госуниверситета, 2004, 165 с.
42. Маковеев Д.Б. Жизнь человека. Насилие и смерть. Аспекты
социальнофилософского анализа. - Пермь: ПГТУ, 2004, 185 с.
43. Петрухин И.Л. Человек и власть. - Москва: Юристь, 1999, 391 с.
44. Рыбин А. Эвтаназия, Медицина, Культура: философские основания
современного социокультурного кризиса в медико-
антропологическом аспекте. - Челябинск: Изд-во Челябинского
Государственного Университета, 2006, 391 с.
45. Романовский Г.Б. Право на жизнь. - Архангельск: Изд-во Поморского
Государственного Университета им. М.В. Ломоносова, 2002, 165 с.
46. Скуратов Ю.И., Лебедев В.М. Комментарий к Уголовному Кодексу
Российской Федерации. - Москва: Норма, 2003, 881 с.
47. Шаргородский М.Д. Избранные труды. - Санкт Петербург:
Юридический Центр Пресс, 2004, 651 с.
48. Уголовный Кодекс ФРГ. - Москва: Зерцало, 2000, 200 с.
Acte normative:
72
49. Constituţia Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 20.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994
- Nr.1.
50. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948,
ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.207-XII din 28.09.1990, în
vigoare pentru Republica Moldova de la 28.07.1990 // Buletin Oficial al
51. Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului, adoptată la 07.11.1997, ratificată de Republica
Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1928-XIII din 27.07.1997, în
vigoare din 12.09.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1997.
- Nr.54-55.
52. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, Rezoluţia Adunării
Generale a ONU, A/XX/16.12.1996, ratificat de Republica Moldova prin
Hotărârea Parlamentului nr.217- XIII din 28.09.1990, în vigoare din
26.04.1993 // Buletin Oficial al Republicii Moldova. - 1990. - Nr.008.
53. Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii, nr.411-XIII, adoptată, de
Parlamentul Republicii Moldova la 28.03.1995 // Monitorul Oficial al
Ordinul Ministerului Sănătăţii despre aplicarea Legii „Privind transplantul de
organe şi ţesuturi umane în Republica Moldova”, Instrucţiunii cu privire la
confirmarea decesului în baza constatării morţii ireversibile a ceierului
(moartea cerebrală), aprobate prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr.297 din
16.12.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2000. - Nr.29-30.
Publicaţii periodice:
54. Astărăstoae V., Stoica O. Impactul învăţământului bioetic asupra modului
de percepţie a unor noţiuni controversate: Eutanasia // Revista română de
bioetică // www.bioetica.ro.
55. Astărăstoae V., Ioan B. Atitudinea faţă de moarte, eutanasie şi suicid asistat
medical - o perspectivă românească // Revista română de bioetică //
www.bioetica.ro.
56. Bîrsan C. Problema eutanasiei pe rolul Curţii de la Strasbourg: recunoaşte
Convenţia existenţa unui „drept de a muri”? // Pandectele române.
(Bucureşti).- 2002.- Nr.4.-P.174- 193.
57. Brînză S. Legalizarea actului de eutanasie: argumente pro şi contra //
Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe Socioumanistice”. Vol.I. -
Chişinău: CEP USM, 2006, P.365-371.
58. Cocîrţă A. Eutanasia - Concept , reglementare, perspective // Analele
73
Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. - Chişinău: CEP
USM, 2001, P.177-183.
59. Hecser L. Eutanasia - reflecţii medicale şi socio-juridice // Dreptul.
(Bucureşti).- 2001.- Nr.11.-P.93-102.
60. Morar S. Eutanasia: între dreptul la viaţă şi libertatea de a muri demn //
Revista română de bioetică // www.bioetica.ro.
61. Pop O. Concepţii asupra vieţii şi omului în viziunea marilor gânditori ai
lumii // Legea şi Viaţa. (Chişinău).- 2005.- Nr.4.- P.18 -22.
62. Pivniceru M.M., Dăscălescu F.D. Eutanasia: unde se sfârşeşte dreptul la
viaţă?, www.bioetica.ro
63. Tămăşanu D.L. Eutanasia în dreptul penal român // Dreptul. (Bucureşti).-
2005.- Nr. 5.- P.163-179.
64. Stan C. Coordonate jurisprudenţiale europene privind eutanasia // Revista
română de bioetică // www.bioetica.ro.
65. Караев А. Простое убийство и сложность его квалификации //
Уголовное Право. (Москва). - № 2.- 2001.- C.18.
66. Константинов П. Объект убийствa: проблемы теории и практики //
Уголовное право. (Москва).- 2005.- № 2 - C.37-39.
67. Крылова Н.Е. Эвтаназия: уголовно-правовой аспект // Вестник
Московского Университета. Серия 11 б Право. (Москва).- 2002.- № 2.
- C.38-59.
68. Малеина М.Н. О праве на жизнь // Советское государство и право.
(Москва). -1992. - № 2. - C.50-59.
69. Михайлова И. А. Право на жизнь: актуальные проблемы
закoнoдательства, теории и практики // Российский судья. (Москва). -
2005.- № 8. - C.39-43.
70. Сэнт-Роз Ж. Право на жизнь // Вестник Московского Университета.
Серия 11 Право. (Москва). - 2003. - № 6. - C.56 -69.
71. Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление (уголовно-
правовые проблемы): Автореферат диссертации на соискание ученой
степени доктора юридических наук. - Москва, 2006, 51 c.
72. Макриская В.И. Концептуальные начала национального,
междунородного и зарубежного законодательства в области охраны
права на жизнь и обеспечения безопасности личности: Автореферат
диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук.- Москва, 2006, 27 с.
73. Рыбин А.И. Философские основания проблемы эвтаназии:
методологический анализ: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени доктора философских наук - Екатеринбург, 2006, 52 c.
74
Surse Internet:
74. htt://www.echr.coe.int
75. http://www.webster-dictionary.net.
75

Teza Eutanasia

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teza Eutanasia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

Catedra Drept public

ASPECTELE JURIDICO-PENALE ALE EUTANASIEI

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND EUTANASIA ...........................

2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNII DE EUTANASIE

3. ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND REGLEMENTAREA

1.1. Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de

Problema regimului juridic al eutanasiei este una de durată, care s-a

1.2. Definirea conceptului de eutanasie

Eutanasia reprezintă unul dintre controversatele subiecte ale jurisprudenţei,

1.3. Eutanasia şi dreptul la viaţă: compatibilităţi şi controverse

Drepturile omului reprezintă nişte garanţii necesare fiecărei societăţi care

2.1. Obiectul infracţiunii de eutanasie

La analiza juridico-penală a oricărei componenţe de infracţiuni importanţa

2.1.1. Caracteristica generală a laturii obiectivea infracţiunii de

Orice faptă infracţională implică un anumit conţinut intern şi o structură

2.2. Subiectul infracţiunii de eutanasie

La stabilirea subiectului infracţiunii de eutanasie urmează a fi luate în

2.2.1. Particularităţile laturii subiective a infracţiunii de eutanasie

Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă partea interioară a acesteia, adică

2.3. Delimitarea eutanasiei de alte fapte similare

Acceptarea eutanasiei ca noţiune implică o multitudine de aspecte de diferit

La momentul actual, problema eutanasiei este una destul de complexă şi

3.1. răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie în legislaţia

Legislaţia română s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului chiar în

3.2 Răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie in legislaţia

Legislaţia penală a Federaţiei Ruse nu prevede infracţiunea de eutanasie,

3.3 Răspunderea pentru infracţiunea de eutanasie în legislaţia

Pentru Republica Moldova eutanasia reprezintă o componenţă de

S-ar putea să vă placă și