UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL: SIBIU

Drept medical

COORDONATOR:
prof. dr. JUGASTRU CALINA FELICIA

Student: Munteanu Dragoș-Alexandru

Anul: III
 Eutanasia
Eutanasierea înseamnă “moarte bună” şi provine din grecescul euthanasia: eu –
bine, thanatos – moarte. Acesteia i se poate da mai multe definiţii variate.
O primă definiţie ar fi următoarea: „Eutanasia este actul deliberat de a pune capăt
vieţii unui pacient cu intenţia de a curma suferinţa acestuia. Sinuciderea asistată medical
(SAM) reprezintă moartea unui pacient ca urmare directă a "ajutorului" dat de un medic.”
O altă definiţie mai amoplă a etanasierii este următoarea: „un ansamblu de acţiuni sau
inacţiuni medicale, având suport etico-juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în
care duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav care în momentul actual, din punctul de
vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, ci, dimpotrivă,
prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil.”

Felurile eutanasierii:
a) eutanasierea umană
- Eutanasia voluntară - eutanasia la cererea sau cel puţin cu consimţământul
pacientului.
- Eutanasia involuntară - eutanasia împotriva dorinţei unei persoane competente
(care îşi poate exprima voinţa).
- Eutanasia non-voluntară - eutanasia unui pacient non-competent, precum
persoane suferind de demenţă senilă sau copii mici.
- Eutanasia activă – terminarea intenţionată a vieţii unui pacient de către un medic
care crede că moartea este în beneficiul pacientului.
- Eutanasia pasivă - terminarea vieţii unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin
retragerea tratamentului.
b) eutanasierea animală

Sinuciderea asistată medical (SAM) - terminarea de către un pacient a propriei

vieţi, cu ajutorul medicului (în practică diferenţa faţă de eutanasia voluntară este
minimă). Eutanasia si SAM sunt ilegale în aproape întreaga lume.
 Legislaţia relativă la acest subiect este, la nivel mondial, destul de redusă, în ciuda
fenomenului pe care l-a stârnit problema eutanasiei; răspunsul oferit de către legile penale
în vigoare privitor la caracterul şi la posibilitatea eutanasiei continuă să fie, în general,
acelaşi ca şi acum o sută de ani: un răspuns insuficient, vag si ambiguu. Unele state au
recunoscut valabilitatea testamentului vital – care nu include un ajutor activ la moarte -
altele au admis suicidul asistat sau unele forme ale eutanasiei, pe când în alte state se
practică eutanasia. În ţara noastră eutanasierea este condamnată de stat, de codul penal.
Cel care practică eutanasierea este pedepsit sever, pentru că este încadrată ca infracţiune
la adresa vieţii omului.
Doctrina de drept constituţional consideră dreptul la viaţă unul absolut şi
indisponibil : „dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului”, fiind „cel dintâi şi cel
mai firesc fiinţei umane” şi totodată că „viaţa este valoarea supremă, esenţială sau
fundamentală a fiinţei umane, izvorul sau sursa tuturor celorlalte drepturi fundamentale”
În Codul penal român, infracţiunile contra persoanei sunt aşezate, nu întâmplător,
imediat după infracţiunile contra statului; în această categorie,infracţiunile contra vieţii
sunt tratate primele. Motivul care stă la baza acestei alegeri a legiuitorului este importanţa
pe care o acordă legiuitorul vieţii, cu toate că în cuprinsul Constituţiei, la Titlul I,
Principii generale, art. 1 alin 3 prevede că „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane (...) reprezintă valori supreme, şi sunt
garantate” iar dreptul la viaţă este proclamat doar în Titlul II - Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale, Cap. II - Drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 22. O altă
dovadă a faptului că legiuitorul român a considerat dreptul la viaţă mai important decât
celelalte drepturi este cuantumul pedepsei aplicabile: în cazul infracţiunilor împotriva
vieţii este prevăzută pedeapsa închisorii până la 25 de ani, pe când în cadrul infracţiunilor
contra libertăţii persoanei, pedeapsa maximă ajunge la 25 de ani numai dacă a dus la
moartea persoanei.
Din punct de vedere religios viaţa umană are o valoare intrinsecă. Tradiţia
iudeo-creştină susţine că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi ca urmare, viaţa
umană are demnitate, sfinţenie şi este inviolabilă. Principiul secular, non-religios,
consacrat în tratatele de drepturile omului, conform căruia nimeni nu trebuie să ucidă este
bazat în fapt pe demnitatea şi sfinţenia iudeo-creştine.
 Toate bisericile din lume sunt împotriva eutanasierii, practic ei cred în viaţă, că ea
este mai presus de orice. Mai toate religiile sunt de acord cu ideea că în viaţă suferi şi
acest lucru este dat de Dumnezeu, şi această suferinţă este ca o cruce pe care noi toţi
trebuie să o ducem. Chiar dacă nu ne putem mişca, nu putem vorbi, nu putem auzi sunt
toate date de dumnezeu şi trebuie să învăţăm să trăim cu ele, dar mai ales să putem
convieţui alături de aceşti oameni „bătuţi de soartă”.
Biserica Ortodoxă Română, a comunicat, în data de 07.06.2005, poziţia Sfântului
Sinod cu privire la problema eutanasiei, „considerând că eutanasia nu poate avea
justificare nici medicală, nici economică, iar medicul care face acest lucru şi-a încălcat
menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică”. "Viaţa
omului este de la Dumnezeu şi tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis,
într-o anumită măsură împotriva voinţei divine, iar omul are acest drept la viaţă, dar şi
responsabilitatea de a respecta această viaţă şi de a o apăra în orice împrejurare" arată
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Papa Ioan Paul al-II-lea, Evangelium Vitae, ne atrage atenţia asupra caracterului
absurd şi inuman al acestei culturi a morţii, asupra faptului ca eutanasia este o violare
gravă a legilor lui Dumnezeu, a ameninţării tuturor drepturilor umane a acestui război a
celor puternici împotriva celor slabi, şi asupra pericolului foarte grav şi mortal care
izvorăşte din confuzia dintre bine şi rău, în ceea ce priveşte dreptul fundamental la viaţă.
Din punct de vedere medical
Din vechi timpuri ştim că doctorii nu au voie să ucidă, şi la baza acestui lucru stă
„Jurământul lui Hipocrate”, care afirmă acelaşi principiu: să nu prescrii un medicament
mortal, să nu dai sfaturi care ar putea provoca moartea nici să nu provoci un avort.
Hipocrate a trăit în secolul al 5-lea IC şi deci principiul sfinţeniei vieţii datează dinaintea
învăţăturilor creştine.
La fel despre menţinerea vieţii cu orice preţ vorbeşte şi Declaraţia de la Geneva,
adoptată în 1948 de Asociaţia Medicală Mondială, afirmă: "Voi acorda cel mai mare
respect vieţii umane încă de la începuturile ei." Acelaşi principiu a fost implementat şi în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: "Dreptul fiecărui om la viaţă va fi protejat
prin lege. Nici un om nu ar trebui lipsit de viaţă intenţionat."
 Şi Codul de deontologie medicală în vigoare în România stipulează clar că
eutanasia şi SAM sunt inacceptabile: "Art. 121: se interzice cu desăvârşire eutanasia,
adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav,
indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerută insistent de un
bolnav perfect conştient. Art. 122: medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri sau
autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de
mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens."
Da, putem spune că viaţa noastră este sfântă, şi ea trebuie preţuită, pe4ntru că
numai una avem şi aceea trebuie trăită frumos şi liniştit.
Principiul inviolabilităţii vieţii interzice uciderea intenţionată, dar nu specifică
faptul că viaţa trebuie menţinută cu orice preţ, de exemplu până la capăt în cazul
tratamentelor invazive sau agresive, cum ar fi ventilaţia asistată împotriva dorinţei
pacientului conştient sau în cazul în care tratamentele ar fi zadarnice, de exemplu
chimioterapia agresivă pentru cancerul avansat. Doctorii trebuie să decidă dacă un
tratament prescris este adecvat sau nu. Medicul îl va găsi, de obicei, pe cel potrivit făcând
o analiză corectă a metodelor folosite în tratament, a gradului de complexitate sau de risc,
a costurilor. Medicul compară aceste elemente cu rezultatele aşteptate, luând în
considerare şi starea de sănătate a persoanei bolnave şi resursele fizice şi psihice ale
acesteia. Refuzul, venit din partea pacientului, al unui tratament agresiv nu este
considerat sinucidere. De asemenea, moartea unei persoane, grăbită în mod intenţionat
prin omiterea unor intervenţii medicale - "eutanasie pasivă"- este complet diferită de
omiterea tratamentului zadarnic sau neadecvat.
În zilele noastre tot mai mulţi omeni se gândesc la această opţiune din diferite
probleme. Chiar dacă în ţara lor de origine nu este legalizată eutanasierea, ei pot merge în
alt stat unde aceasta este deja legalizată şi deja este practicată de doctori. În cele ce
urmează voi aminte mai multe state unde eutanasierea este deja în „vogă”, dar aceste ţări
au şi probleme cu care se confruntă.
În 2011 în Olanda au existat 1.133 de cazuri de eutanasiere, respectiv 1% din
numărul total de decese, potrivit Comisiei de evaluare a eutanasierilor, iar numărul lor nu
înceteaza să crească. Din motive culturale şi de proximitate cu Olanda, 81% din numarul
persoanelor care au recurs la eutanasiere erau flămânzi.
 Intrarea în vigoare a legii care „scotea din clandestinitate eutanasia" a avut loc la
1 aprilie 2002 (în Olanda) şi la 28 mai 2002 (în Belgia, unde dezbaterile între creştini şi
laici au fost mai îndelungate). În prezent, eutanasia este practicată în fiecare an pe mai
mult de 4.000 de pacienţi, în principal cancere în fază terminală, precum şi, din ce în ce
mai mult, boala Alzheimer în stadii avansate. Prima eutanasiere a unui pacient cu boala
Alzheimer a avut loc în Olanda în 2011, ceea ce „ar fi fost inimaginabil în 2002" -
conform purtătorului de cuvânt al „Asociaţiei pentru un sfârşit de viaţă voluntar"
(NVVE), Walburg de Jong. Se observă că textul legii nu s-a schimbat, dar s-au modificat
maniera în care medicii îl înţeleg şi percepţia opiniei publice.
Doctorii olandezi raportează autorităţilor în prezent numai jumătate din cazurile
de eutanasie. Într-o analiză recentă, rata notificărilor a crescut de la 18% în 1990 la 45%
în 1990 şi la 54% în 2001. Întrebaţi de ce doctorii nu raportează cazurile de eutanasie
autorităţilor, chiar dacă legea îi obligă să o facă, medicii au răspuns că această condiţie
este considerată plictisitoare şi o pierdere de timp. Mult mai îngrijorătoare este
posibilitatea că pacienţii să fi fost “eutanasiaţi” de către doctori prin încălcarea
regulamentelor şi cazurile nu au fost raportate pentru a se evita cercetările penale.
“Panta alunecoasă” este explicată de ceea ce se întâmplă în Olanda şi Belgia:
“Doctorii olandezi au plecat de la omorârea pacienţilor bolnavi în fază terminală şi au
ajuns la omorârea bolnavilor cronici care au cerut-o, la omorârea depresivilor care nu
aveau nici o suferinţă fizică dar au cerut să moară, la omorârea nou-născuţilor pentru
simplul fapt ca aveau infirmităţi, chiar daca, prin definiţie, aceştia nu ar fi putut cere să
moară.”
În Flandra, Belgia, mai mult de jumătate din decesele în rândul nou-născuţilor au
fost provocate de doctori prin deciziile de luare a vieţii, de obicei oprind medicaţia
prescrisă acestora. Totuşi, 7% din totalul deceselor nou-născuţilor au fost provocate de o
injecţie cu o doza letala de medicament. Cei mai mulţi dintre copii aveau malformaţii
congenitale şi/sau erau născuţi prematur.
In Oregon, sinuciderea asistată medical (SAM) a fost legalizată în 1997. Un raport
recent a dezvăluit că, pe măsura ce se accepta SAM-ul, procentul pacienţilor care au
murit prin SAM deoarece se simţeau o povara pentru ceilalţi (nefiind singurul motiv) a
crescut de la 12% în 1998 la 26% în 1999 şi la 63% în 2000. Sinuciderea asistată medical
legalizată în Oregon, 1998-2000. Pe măsura acceptării SAM-ului, aproape două treimi
din cei ce au murit ca urmare a SAM au declarat că se simţeau o povara pentru familii,
prieteni, îngrijitori şi acesta a fost motivul principal pentru care au cerut SAM.
Din punct de vedere moral – etic
Foarte mulţi oameni încă nu sunt de acord ca aproapele lor să fie omorât într-o
astfel de manieră. Practic ei nu sunt de acord cu ideea pierderii lor, printr-o manieră
uşoară, prin care acea persoană suferindă de diferite cauze poate să alegă moartea aşa de
uşor. Eu sunt de acord cu această idee pentru că mă gândesc la persoanele bolnave foarte
grav, a căror ţinere în viaţă este un calvar întreg. Ei nemaiputând mânca, chiar durându-i
enorm de mult tot corpul şi nemaiavând cale de însănătoşire. Eu cred că ar trebui să le
dăm şansă prin care să se poată exprima voinţa lor asupra vieţii. Practic este decizia lor
dacă vor să trăiască în chinuri sau decid să moară şi să-i lase să trăiască în pace ceilalţi
oameni pe care el îi iubeşte.
Din punct de vedere socio – phihologic
Societatea noastră din zilele noastre învaţă să trăiască prin diferite mijloace uşoare
care să le îmbunătăţească viaţa. Sunt unele persoane care se gândesc şi la cei care doresc
o curmare a vieţii la fel de uşoară. Dar practic nu pot să decidă ei. Marea majoritate a
populaţiei pământului nu sunt de acord cu aceasta, iar acestui fapt i se atribuie abolirea de
mai multe ori în diferite ţări a Legii eutanasierii. Da, au dreptate viaţa merită trăită aşa
cum este. Însă eu sunt de altă părere, cred că trebuie dat persoanelor şi drepul de aşi
decide curmarea vieţii. Normal nu oricum, în primă fază trebuie să se identifice cazurile
grave de boală, irecuperabile, mai apoi să se introducă anumite condiţii severe în
legătură cu acestea. Nu poţi să laşi să se desfăşoare după placul oricui, trebuie să se
decidă în ce condiţii, unde, de ce este nevoie intervenţia şi mai ales să aibă acordul
personal scris sau oral înregistrat. Este necesară şi vital acordul expres al acestei
persoane, astfel este ilegal!
Ca încheiere aş vrea să amintesc şi eutanasierea animalelor deoarece şi acestea au
dreptul la viaţă. Au dreptul să trăiască pe această lume. Sunt unele cazuri în care
eutanasierea este necesară şi sunt total de acord cu aceasta. Animalele fără stăpâni care
sunt infectate cu anumite boli şi chiar sunt gazde pentru acestea, sunt eutanasiate pentru
binele omenirii şi a celorlalte vieţuitoare. Există cazuri în care câinii vagabonzi au muşcat
oameni de diferite vârste şi aceştia s-au infectat cu diferite boli grave sau uşare. Cred că
în aceste cazuri este necesară o astfel de metodă, trebuie căutate animalele bolnave şi
eutanasiate. Sunt şi cazuri în care unii oameni exagerează şi abuzează de animalele
sănătoase. În România deşii există o lege prin care se condamnă maltratarea animalelor,
batjocorirea acestora, nu este luată în serios. Nu există o practică juridică prin care aceşti
oameni să fie pedepsiţi, pot să spun sincer că legea nici nu este aplicată, ea doar există să
fie acolo de ochii lumii.