CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................... 2-5

CAPITOLUL I. Consideraţii generale................................................... 6

1. Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie.......... 6-8

2. Definirea conceptului de eutanasie....................................................... 8-9

3. Clasificarea eutanasiei.......................................................................... 9-11

4. Formele eutanasiei…………..………………………………………..11-12

CAPITOLUL II. Argumente Pro și Contra Eutanasiei......................13-19

CAPITOLUL III. Studiul comparat asupra reglementărilor juridice a

răspunderii pentru fapta de eutanasie în legislaţia diferitor state. Problema
legalizării şi neîncriminării în dreptul penal contemporan.......................20-26

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI..................................................... 27-28

BIBLIOGRAFIE................................................................................... 29-30

ANEXE................................................................................................... 31-35

1
 INTRODUCERE

Am ales tema dată deoarece este o temă actuală în toată lumea şi în jurul căreia se învîrt o
mulţime de întrebări şi probleme care necesită o soluţionare oportună, şi datorită faptului că
infracţiunea de eutanasie ţine direct de cel mai ocrotit drept al omului dreptul la viaţă fapta dată
se află într-o permanentă cotradicţie în societate referitor la faptul dacă ar putea infracţiunea de
eutanasie să îmbrace o haină legală sau nu. Şi pentru aceasta apare necesitatea de a acorda o
atenţie mai accentuată asupra faptei de eutanasie şi anume asupra analizei juridico-penale.
Dezbaterile legate de eutanasie și sinuciderea asistată nu sunt noi.
În anii ‘90 preocuparea publică cauzată de grija persoanelor aflate pe moarte a dus la
crearea unei comisii parlamentare care să constate dacă nu ar trebui schimbată legislația pentru a
permite uciderea din milă. La acea vreme era vorba despre persoanele care erau pe moarte și
aveau dureri îngrozitoare care nu se puteau controla cu medicamente, în special persoanele cu
cancer în fază terminală.
Cu siguranță uciderea cu ajutorul medicamentelor era de preferat față de o stingere
înceată și agonizantă. După investigații detaliate, Camera Lorzilor a votat decisiv împotriva
schimbării legii, încurajînd în schimb dezvoltarea și diseminarea îngrijirii paleative pentru
bolnavii în fază terminală.
Cincisprezece ani mai tîrziu, dezbaterea despre uciderea cu medicamente a ieșit din nou
la suprafață, dar de această dată problemele sunt izbitor de diferite. Deși teama de durere este
larg răspîndită, a devenit evident faptul că folosind expertiză medicală potrivită și resurse de
îngrijire paleativă potrivite, durerea poate fi controlată. Cu îngrijire calificată și expertiză, nimeni
nu mai trebuie să moară în agonie.
Acum problema centrală este dreptul la autodeterminare, iar boala despre care este vorba
nu mai e doar cancer, ci tulburări neurodegenerative cronice, precum bolile neuromotorii și
scleroza în plăci.
Datorită culturii în care pacientul participă tot mai mult la luarea deciziilor, îngrijirea
medicală modernă este condusă și controlată de alegerea pacientului. Dacă putem face atîtea
alegeri cu privirea la tot ce ține de viața noastră, de ce să nu putem alege momentul și felul în
care să murim?
Dacă lăsăm un adult competent mental să refuze tratamentul care să-l țină în viață, de ce
să nu lăsăm pe același adult să aleagă tratamentul care să-i cauzeze moartea, într-un spațiu bine
definit?
Dezbaterile despre moartea prin tratament medical au fost întotdeauna confuze datorită
folosirii de expresii ambigue și eufemistice precum „dreptul de a muri”, „moarte asistată”,
2
„moarte liniștitoare”, „alegerea și controlul asupra morții noastre” și așa mai departe. În
contextul acesta , eutanasia poate fi definită ca uciderea medicală intenționată a unei persoane a
cărei viață se crede că nu mai merită trăită.
Sinuciderea asistată medical (SAM) reprezintă asistarea deliberată a unui doctor la
sinuciderea unui pacient. Este ucidere deliberată, dintr-o singură încercare.
În cazul pacienților cu dizabilități serioase care au nevoie de ajutor pentru a-și curma
viața se poate utiliza un aparat de infuzie controlată care injectează substanțe letale la apăsarea
unui buton, într-o clipită. Doctorul asigură mijloacele, medicamentele, aparatele și cunoștințele
tehnice. El explică bolnavului ce să facă, cum să facă, dar se retrage în actul final.
Atît în ceea ce privește eutanasia, cît și în ceea ce privește SAM este vorba despre ucidere
medicală intenționată, o acțiune deliberată și premeditată care are ca scop luarea vieții.
Deși eutanasia a fost legalizată în Olanda, Belgia și Luxemburg, în Marea Britanie și
SUA, SAM este considerată mai acceptabilă de către populație, poate din cauză că se potrivește
mai bine cu preocupările anglo-saxone legate de libertatea și autonomia individuală.
Nu e nicio îndoială că legalizarea SAM este considerată de către activiștii pro-eutanasie
drept o primă fază în liberalizarea progresivă a legii ce vizează uciderea medicală.

Actualitatea temei investigate. Viaţa umană, în orice stadiu ar fi, pornind de la demnitatea
şi valoarea ei inerentă, trebuie protejată din momentul concepţiei până în cel al morţii naturale.
Dintotdeauna, viaţa umană a reprezentat o valoare socială incontestabilă, indiferent de
etapa de dezvoltare istorică a societăţii sau de situaţia economică şi politică a oricărui stat.
Dreptul la moarte reprezintă un subiect discutabil şi controversat din toate punctele de
vedere. Cu toate că este indisolubil legat de dreptul la viaţă, în majoritatea cazurilor
necesitatea lui este negată, iar exercitarea liberă a acestuia de către o persoană este de cele
mai multe ori condamnată.
Chiar dacă, la prima vedere, s-ar părea că subiectul viaţa şi moartea omului reprezintă un
subiect destul de vulnerabil din punct de vedere juridic ori unul al cărui specific este deja
cunoscut, problema vizînd aprecierea calităţii vieţii umane şi luarea deciziei cu privire la lipsirea
de viaţă a omului în anumite circumstanţe specifice rămîne absolut nedeterminată.
Nici un act normativ nu îşi asumă riscul de a prevedea posibilitatea dispunerii de acest
drept, cel puţin în anumite condiţii, când sfârşitul vieţii este inevitabil şi reprezintă o
chestiune de timp.
Eutanasia, ca fenomen social şi ca concept juridico-penal, generează dezaprobare din partea
unora şi acceptare din partea altora.

3
 Avînd în vedere faptul că eutanasia este practicată, oficial sau nu, în toată lumea, s-a pus,
de nenumarate ori, problema dacă este într-adevăr necesară legiferarea acesteia în statele
europene, cu atît mai mult cu cît, deşi în majoritatea statelor aceasta constituie o infractiune,
există o evidenţă discrepantă între prevederile legale existente şi punerea acestora în practică.
La etapa actuală, odată cu recunoaşterea legală a eutanasiei în Olanda, Belgia și începînd cu
anul 2009 Luxenburgul, discuţiile asupra regimului juridic al acesteia s-au amplificat, axîndu-se
pe căutarea unei soluţii viabile pentru fiecare stat în parte, bazată pe principiile şi valorile
declarate de Constituţia fiecărui stat, de convenţiile internaţionale semnate şi ratificate, pe
condiţiile de dezvoltare economică şi politică, atitudinea populaţiei, precum şi pe nivelul
acordării serviciilor de sănătate, totodată luîndu-se în calcul capacitatea, posibilitatea creării şi
administrării organelor de control necesare.
Recomandarea numărul 1418 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei din anul 1999
cu privire la protectia drepturilor omului și a demnității bolnavilor aflaţi în faza terminală şi a
persoanelor aflate pe moarte1, observa pentru prima dată faptul că aceste persoane necesită
îngrijri speciale, solicitîndu-se în acest sens statelor membre să protejeze dreptul la
autodeterminare al bolnavilor aflaţi în faza terminală şi a persoanelor aflate pe moarte, fără a
recunoaşte prin aceasta dreptul unei persoane de a alege momentul şi modalitatea pentru propria
moarte. Mai mult ca atît, atitudinea instanţelor de judecată din diferite ţări vis-a-vis de unele
cazuri, devenite răsunătoare, şi posibilitatea apariţiei unor asemenea situaţii în oricare areal
geografic readuce eutanasia în actualitate, de fiecare dată cu o tot mai puternică rezonanţă.
Această situaţie de contrarietate de idei din rîndurile masei de populație ne face tot mai
mult să credem că ideea legalizării eutanasiei să fie o idee actuală chiar şi pentru Republica
Moldova. Datorită acestor contrarietăţi de ideii precum şi dinamica dezvoltării societăţii atît
raţional cît şi din punct de vedere ştiinţific este cert faptul că problema eutanasie, în dreptul penal
contemporan rămîne a fi o chestiune foarte actuală ne mai vorbind despre apariţia unor concepte
şi tendinţe noi în domeniul dat .

Gradul de studiere a temei investigate. În ştiinţa dreptului penal, infracţiunilor contra

vieţii persoanei li se acordă o atenţie deosebită, datorită gradului lor prejudiciabil şi specificului
obiectului de atentare. Cît doctrina, cît şi practica judiciară stabilesc semnele distinctive ale
acestora şi stabilesc particularităţile atragerii la răspundere penală.
Astfel, protecţia vieţii umane constituie, indubitabil, unul dintre scopurile fundamentale ale
legii penale .

1
Recomandarea numărul 1418 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei din anul 1999 Recommendation 1418
(1999) of the Parlamentary Assembly of the Counsil of Europe, 25 June 1999 // www.coe.int.
4
 Totuşi, problema eutanasiei în Republica Moldova nu a fost juridic analizată şi examinată
pînă la adoptarea Codului penal din 2002, în care aceasta a fost recunoscută în articolul 148 ca
infracţiune contra vieţii persoanei. Odată ce eutanasia a fost reglementată de codul penal ca
infracţiune contra veţii, doctrina autohtonă a pus accentul pe unele aspecte generale ale
infracţiunii date, fără a fi efectuată o cercetare temeinică a premiselor apariţiei acesteia şi a
caracterelor specifice unei asemenea fapte.
Luînd în consideraţie cele expuse mai sus putem menţiona că infracţiunea dată nu este
studiată la nivelul cuvenit în doctrina penală a Republicii Moldova fapt ce ne demonstreaza că
acest subiect este o noutate investigaţiei de față. Aceasta fiind pusă în discuţie în cadrul
diferitelor conferinţe, mese rotunde, în cadrul diferitelor organizaţii la nivel internaţional fiind
studiat din punct de vedere juridic, etic, medical, religios acestea se găsesc într-o serie de lucrări
ştiintifice, acestea la rîndul lor sau expus prin explicaţii destul de argumentate. Astfel, atenţia pe
plan internaţional se acordă analizei juridico-penale a conceptului de eutanasie.

Scopul lucrării. Odată cu stipularea conceptului de eutanasie ca infracțiune în codul penal

al Republicii Moldova prevăzută de articolul 148, sau iscat discuţii cu o orientare spre
inoportunitatea acestei norme şi posibilitatea şi chiar necesitatea legalizării eutanasiei din
perspectiva promovării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pe de
altă parte însă, nu s-a pus problema elaborării unui mecanism de supraveghere a unei asemenea
practice medicale şi privind nivelul de pregătire a societăţii în general pentru acceptarea acesteia.
Reieşind din cele menţionate putem determina scopul lucrării de faţă care presupune
examinarea eutanasiei sub aspectul legal şi anume a drepturilor consacrate omului în determinare
specificului infracţiunii de eutanasie în cadrul legislaţiei penale, precum şi întărirea unor
formulări unor recomandări întru soluţionarea contrazicerilor ce se învîrt în jurul problemei ce
apar la răspunderea pentru fapta de eutanasie.

Obiectivele cercetării presupune determinarea regimului juridic al conceptului de

eutanasie în cadrul dreptului penal şi stabilirea criteriilor de răspundere penală pentru o
asemenea faptă prin prizma diferenţelor de conţinut şi de forma răspunderii juridice din diferite
state .
Lucrarea dată reprezintă cercetare juridică a unei probleme căreia se ridică multiple
poleimici şi care nu este tratată doctrinal suficient în Republica Moldova. Cercetînd opiniile
specificate în literatura autohtonă am făcut trimitere şi la modalităţile de abordare acestei dileme
în ţările unde eutanasia a căpătat statut legal cercetînd nu doar jurisprudenţa dar şi prevederile
legilor speciale.
5
 CAPITOLUL I. Consideraţii generale.

1. Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie

Problema regimului juridic al eutanasiei este una de durată, care s-a manifestat diferit pe
parcursul evoluţiei sale, fiind caracterizată prin necesităţile perioadelor istorice respective şi prin
atitudinea luată de un stat sau altul faţă de un asemenea fenomen. Problema vieţii şi morţii
persistă chiar de la începutul apariţiei comunităţilor umane, fiind determinată de factori naturali,
geografici şi fiziologici. Pe parcurs, odată cu apariţia statului şi dreptului, s-a încercat să se
găsească o soluţie viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei pentru o anumită comunitate,
civilizaţia sec. XXI rămînînd în căutarea unei asemenea soluţii. Practica eutanasiei este mult mai
veche decît cuvîntul, o întîlnim la societăţile vechi sau primitive . Conceptul a fost larg răspîndit
în întreaga Europă şi a determinat întroducerea în jurămîntul lui Hipocrat a celebrei fraze „jur să
nu dau bolnavilor otrăvuri ucigătoare şi să nu facilitez obţinerea acestor otrăvuri de către alţii ”.
În istorie sunt cunoscute numeroase exemple cînd viaţa oamenilor cu disabilităţi era curmată
pentru a despovăra familia şi societatea de îngrijirea lor .
Iniţial, sintagma eutanasie, care nu avea semnificaţia psihologizată de astăzi, desemna în
Antichitatea greco-latină „o experienţă de viaţă, o calitate a ultimelor instantanee ale vieţii”.
Platon considera că medicii nu trebuie să mai îngrijească un om invalid, prelungindu-i
viaţa, deoarece aceasta nu-i foloseste nici lui, nici statului.
Thomas Morus se considera ca cel dintîi susţinător al eutanasiei în timpurile moderne. În
romanul său filosofic „Utopia”, Thomas Morus îi descrie pe imaginarii locuitori ai Insulei Utopia
care practică uciderea bolnavilor incurabili, sfîşiaţi de dureri cumplite . Un asemenea
comportament e calificat ca fiind „un act de înţelepciune”, mai mult ca „un act religios şi sfînt” .
În Utopia, omului îi este interzis să se ucidă fără permisiunea consiliilor (autorităţii), dar
sinuciderea la sfatul autorităţii era considerată ca o comportare virtuoasă .
Francis Bacon (,,Noul organon” 1620) preciza că funcţia medicului este „de a îndulci
suferinţele şi durerile, nu numai cînd aceste îndulciri pot conduce la vindecare, dar şi atunci cînd
ele pot să servească la producerea unei morţi calme şi dulci”2.
Eutanasia a conservat sensul său iniţial, dar a implicat şi intervenţia unui terţ, astfel ca
,,eutanasia ca modalitate a morţii s-a transformat în eutanasie ca acţiune de ucidere”.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea, Louis Pasteur îşi eutanasia cîinii bolnavi de turbare.

2
Bacon Fr., Noul Organon, Ed. Academiei, Bucureşti, 1957;

6
 Primele atitudini care au apărut la începutul secolului XX în Europa au fost folosite, din
păcate, de dictatura nazistă în sprijinul doctrinei sale, asimilînd eutanasia eufuisticului termen de
eugenie, prin care se înţelegea îmbunătăţirea patrimoniului genetic german.
În anii 1960, ca urmare a progresului în domeniul tehnicilor de reanimare şi terapie
intensivă, s-a admis că nu contează decît „moartea cerebrală” care, de fapt, reprezintă şi criteriul
unanim acceptat al morţii organismului uman, în detrimentul „morţii cordului” sau al „morţii
plămînului”. Eutanasia se constituie într-un veritabil fenomen social, însă un tabu pe care
politicienii, juriştii, corpul medical etc. sau cetăţenii obişnuiţi nu au avut întotdeauna curajul să-l
abordeze cu sinceritate şi dezbrăcaţi de hainele strîmte ale unei morale îndoielnice, discuţiile
asupra acestui concept fiind marcate de prejudecăţi etico-morale, religioase, emoţionale etc..
Lăsînd însă la o parte divergenţele de opinii, eutanasia fiind o chestiune de drept, întrebarea
care se pune este: are dreptul o persoana să decidă asupra propriului său corp, asupra propriului
mod şi timp de a muri?
Pentru prima dată omorul la cerere a fost reglementat de Codul penal german, care
prevedea că cererea victimei trebuie să fie explicită şi serioasă pentru a putea fi luată în
consideraţie .
Omorul la cerere era considerat o crimă privilegiată, avînd un tratament sancţionator mult
atenuat. Nu de acelaşi tratament se bucură şi cel care a luat viaţa unui bolnav aflat într-o situaţie
disperată (de pildă, din cauza unei suferinţe mari cauzate de boală), dar fără consimţămîntul
acestuia din urmă.
3
În legislaţia penală pre-sovietică omorul comis la insistenţa victimei şi din compătimire
faţă de el era recunoscut ca delictum sui generis şi pentru el se prevedea o pedeapsă mai uşoară
decît pentru omorul obişnuit (art.460 Codul penal din 1903).
În istoria legislaţiei Rusiei a existat aşa o perioadă cînd legiuitorul considera că lipsirea de
viaţă comisă la insistenţa victimei pe motiv de milă nu trebuie să fie recunoscută ca infracţiune.
Începînd din secolul XX au existat preocupări legislative legate în special de regimul eutanasiei .
Codul penal roman din 1936 în art.468 alin.1 prevedea4: acela care ucide un om, în urma
rugăminţii stăruitoare şi repetate a acestuia, se pedepseşte cu temniţa grea de la 3 la 8 ani . În
alin.3 este prevăzută o circumstanţă care uşurează şi mai mult infracţiunea de omor la rugăminte
Pentru existenţa ei se cer întrunite următoarele condiţii:
a) omorul să fie săvîrşit dintr-un sentiment de milă;

3
Florea V., Răspunderea penală pentru infracţiunile medicale, Ed. _____, Chişinău, ____, p.151-173
4
Codul penal roman din 1936 in art.468 alin.1
7
 b) pentru a pune capăt suferinţelor fizice ale victimei şi victima să fi suferind de o boală
incurabilă datorită căreia moartea era inevitabilă. În prezenţa acestei circumstanţe atenuante
omorul la rugăminte se pedepseşte cu închisoare corecţionară de la 1 la 5 ani .
Propuneri cu privire la legalizarea eutanasiei au fost făcute în Marea Britanie şi în Statele
Unite ale Americii.
Toate, fără excepţii, prevedeau limitarea aplicabilităţii ei doar asupra celor care suferă de o
boală incurabilă sau care sunt în faza terminală a acesteia. În acelaşi timp, s-au depus eforturi
susţinute pentru a stabili un sistem de determinare a dorinţei persoanei la obţinerea declaraţiei cu
privire la intenţia sa. Multe propuneri prevăd pedepse aspre pentru oricine care îşi creează
impresia falsă precum că o altă persoană doreşte eutanasia. Se cere de asemenea ca actul de
eutanasie să fie efectuat de către medic sau sub supraveghere medicală . În cazul în care toate
condiţiile vor fi întrunite, medicul care acţionează cu bună-credinţă nu va comite omor şi nu va fi
pasibil de pedeapsă penală .
În concluzie, putem menţiona următoarele: şi anume, că de-alungul istoriei legislaţia penală
a evoluat şi sa dezvoltat odată cu societatea şi deci în diferite perioade de timp acțiunea de lipsire
de viaţă la dorinţa persoanei adică eutanasia a fost tratată diferit dacă la început eutanasia era
ceva permis sau mai uşor acceptat apoi cu ajutorul eutansiei i se oferea un aspect legal a unor
lichidări în masă, deaceea la momentul actual este o problemă destul de actuală şi dezbătută în
cadrul dezbaterilor petrecute în marea majoritate de conferinţe, mese rotunde organizate de către
diferite organizaţii internaţionale.

2. Definirea conceptului de eutanasie

Definirea conceptului de eutanasie provine din greaca veche, (eu-bun, armonios; thanos-
moarte), introdusă pentru prima dată în 1620 de omul politic, savantul şi filozoful englez Francis
Bacon (1561-1626), în lucrarea “Novum Organum”, adversar al scolasticii şi partizan al metodei
experimentale, el făcea în acea lucrare o nouă clasificare a ştiinţelor. Sensul baconian al utilizării
cuvîntului avea o tentă filozofică şi nu pragmatică, semnificaţia de "moarte bună, liniştită,
fericită" putîndu-se referi la atmosfera din jurul celui care moare.
Eutanasia este o problemă de carrefour între ştiinţele umaniste, medicină şi religie.
Exista o mare diversitate de opinii privind conţinutul conceptului de eutanasie și definiţia
noţiunii. Ca instituţie și concept, referitor la sfîrşitul vieţii, eutanasia are un pronunţat caracter
multidisciplinar preocupînd ştiinţe ca tanatologia, deontologia, antropologia, bioetica, biodreptul,
psihologia medicală şi sociologia medicală. Prin consultarea unei vaste bibliografii în limba
romînă, franceză, italiană și engleză, s-au reţinut peste 50 de definiţii privind eutanasia.

8
 Una din definiţiile actualmente aflate în circulaţie este "uciderea din milă a unei
persoane, pentru a-i suprima în mod radical suferinţele extreme, sau pentru a-i cruţa pe copiii
anormali, pe bolnavii incurabili sau pe bolnavii psihici lipsiţi de angrenarea în realitate de
prelungirea unei vieţi de suferinţă (uneori pentru mulţi ani), care reprezintă, pe deasupra, o
povară grea pentru familie şi societate".
Necesitatea eutanasiei a apărut din sentimentul de milă faţa de cei aflaţi în suferinţă,
pentru care viaţa înseamnă o conectare continuă la diverse aparate care să menţină în mod
artificial funcţiile vitale şi pentru care medicina actuală nu are soluţii terapeutice, iar
prognosticul este un sfîrşit inevitabil şi apropiat.
Eutanasia implică un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale, avînd suport etico-
juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor lui, care în
momentul actual, din punct de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament
etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil.
După cum afirma, în Antichitate, Seneca: ,,N-am să renunţ la bătrîneţe dacă mă va lăsa
întreg! Dar dacă va începe să-mi scrîntească sau să-mi ia minţile, dacă-mi va lăsa nu viaţa, ci
numai suflarea, voi fugi din această hardughie putredă şi pornită la vale. N-am să-mi caut
moartea ca să scap de-o boală, să fie numai o boală care se poate vindeca şi care nu-mi întunecă
mintea. N-am să ridic mîna asupra mea ca să scap de dureri: a muri înseamnă a te da bătut. Dar
dacă mă voi convinge că suferinţa mea nu are sfîrşit, voi pleca... Este un nevolnic şi un ticălos
cel care moare din cauza durerilor, dar este un nebun cine trăieşte numai ca să sufere dureri”5.
3. Clasificarea Eutanasiei

Clasificarea eutanasiei se face după două criterii esenţiale6:

 criteriul voinţei personale a bolnavului şi,

 criteriul acţiunii medicului.

După criteriul voinţei bolnavului, a consimţămîntului şi a capacităţii de integrare a acestuia

în sfera socialului, dar şi a nivelului de informare asupra realităţii diagnosticului şi
prognosticului bolii sale, eutanasia poate fi:

a) voluntară, atunci cînd bolnavul aflat în stadiu terminal este competent, avînd discernămînt
neafectat de boală, fără să sufere de o depresie tratabilă, solicitînd în mod repetat medicului
curant scurtarea suferinţelor din cauza durerilor insuportabile şi/sau a pierderii demnităţii,

5
Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Курс Российского уголовного права. Часть Особенная – Москва: Спартак,
2002, 1040 c.
6
https://www.academia.edu/20273400/UNIVERSITATEA_DE_STAT_DIN_MOLDOVAEutanasia
9
 fiind conştient că nu mai există nici un fel de soluţie terapeutică. Toate referinţele permanente
în privinţa legalizării s-au făcut şi se fac numai la această categorie de eutanasie.
b) involuntară, atunci cînd pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu este consultat asupra
gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte să i se practice eutanasie.

Practic, persoana ar fi fost în măsură să-şi dea sau să se abţină să-şi dea consimţămîntul, dar nu şi
l-a dat, fie pentru că nu a fost întrebată, fie că a fost întrebată dar s-a abţinut să şi-l dea fiindcă
dorea în continuare să trăiască.

c) non-voluntară, atunci cînd se pune capăt vieţii unui bolnav care nu poate alege el însuşi între
a trăi şi a muri, acordul subiectului neputînd fi obţinut datorită stării lui mintale sau fizice. Se
întîlneşte în cazurile de fetuşi, nou-născuţi plurimalformaţi, a bolnavilor inconştienţi, a celor
aflaţi în stare vegetativă persistentă, în cazurile pacienţilor cu boli mintale severe sau care
datorită unor boli sau unor accidente nu sunt autonomi (au pierdut capacitatea de a acţiona în
mod responsabil), fără însă ca înainte de boală sau accident să fi menţionat dacă într-o
asemenea situaţie ar dori sau nu eutanasia.

Cazurile în care pentru întreruperea vieţii, consimţămîntul este acordat de familie sau este
obţinut printr-o hotărîre judecătorească, sunt asimilate eutanasiei non-voluntare.

După criteriul acţiunii medicului se disting două tipuri de eutanasie:

a) activă (mercy killing = omorul din milă) apare cînd moartea este produsă în mod deliberat şi
activ, prin mijloace pozitive. Aceste aspecte bioetice J.M.B. 199 tip de eutanasie presupune
intervenţia unei persoane (care nu este în mod necesar medicul curant) în producerea morţii
prin utilizarea unui mijloc tanatogen (supradozări medicamentoase, inhalare de monoxid de
carbon sau anestezice, injecţii intravenoase cu aer, insulină sau clorură de potasiu).

b) pasivă (letting die, mercy dying = lăsarea să moară, lăsarea în mila „lui Dumnezeu”7,
lăsatul în plata Domnului) apare cînd moartea este produsă în mod deliberat prin
neinstituirea sau întreruperea unor măsuri obişnuite de nutriţie sau tratament.

Ea presupune grăbirea morţii unei persoane, de către medic, prin: îndepărtarea echipamentului de
susţinere a vieţii; întreruperea oricărui tratament intensiv; întreruperea administrării de apă şi
hrană; acordarea doar a unor îngrijiri minime, de confort.

7
Dr. Stan G., Teologie şi Bioetică. Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.

10
Procedurile de acest gen sunt aplicate în cazul: bolnavilor incurabili aflaţi în stadii terminale, în
care oricum moartea naturală va surveni curînd; persoanelor cu stare vegetativă persistentă –
indivizi cu leziuni cerebrale importante, care se află într-o comă din care nu-şi vor mai reveni
niciodată.

Eutanasia pasivă constă, deci, în lipsa aplicării sau întreruperea unui tratament care ar putea
prelungi viaţa.

Fie că este activă sau pasivă, eutanasia rămîne un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate
atenta nici la viața lui, nici la viața vre-unui semen de-al său pentru că, în ultima instanță, aceasta
înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.

Medicul ( și nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viața vre-unei persoane. Cel care nu poate
da cuiva un drept, nu i-l poate lua; așadar, cel care nu poate da cuiva viața nu i-o poate lua.

Ca instrument și mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează, medicul (valorificînd vocația și

menirea sa) este dator să aline suferințele, dar nu are dreptul să grăbească intenționat procesul
natural al morții.

În cazul în care sfîrșitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul să-i grăbim acest
sfîrșit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu constă în curmarea vieții cuiva din mila pentru a-l
scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea pînă în clipa cînd se va preda lui Dumnezeu,
moment care trebuie să rămînă rezultatul unui proces natural și, pe cît posibil, în deplina
constiență și cu deplina conștiință. Datoria noastră și în special scopul medicilor este de a fi în
slujba vieții pînă la capătul acesteia; ori omul trăiește chiar și atunci cînd se află în stadiul
terminal al vieții fizice.

Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică și-a
încălcat menirea și comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu și detestat de Biserică. Pentru
evitarea unui asemenea păcat este nevoie de o informare corectă cu privire la gravitatea lui și cu
privire la sensul vieții.

Moartea fizică este o realitate prin care trece orice ființă creată. Atunci cînd survine în viața
omului, cu sau fără suferință, aceasta trebuie privită ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment
solemn al trecerii noastre în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu " unde nu este durere, nici
întristare, nici suspin".

11
 4. Formele Eutanasiei

Forme speciale de eutanasie sunt următoarele:

1) Cripto-tanasia - este o formă de eutanasie subtilă, de limită cu moartea naturală, insesizabilă

ca un act de violenţă, aşa cum ar fi moartea provocată printr-o supradoză terapeutică de
morfină la un bolnav cu insuficienţă respiratorie.
2) Medicotanasia sau automat-tanasia - este un fel de eutanasie pasivă, produsă prin
suprimarea aparaturii de menţinere a vieţii sau a unor „reziduuri de viaţă”. Ea este similară
cu decizia de a nu resuscita. Responsabilitatea întreruperii unei reanimări este admisă în
condiţiile încetării ireversibile a funcţiilor creierului, cu excepţia copiilor, gravidelor,
refrigeraţilor sau atunci când se solicită donare de organe (în condiţiile legii).

3) Dis-tanasia - este înţeleasă ca o moarte penibilă, chinuită ce ar putea să orienteze, în final, fie
spre eutanasia activă, fie spre cea pasivă. Ea apare în situaţiile în care se abuzează de
sistemele de susţinere a vieţii în mod nejustificat, în general în mediul spitalicesc.

4) Cryo-tanasia - este metodă de eutanasie voluntară activă, presupune congelarea la minus 200
grade Celsius (temperatura azotului lichid), a bolnavilor comatoşi sau în primele secunde
după oprirea inimii unui muribund.

5) Eutanasia economică - apare ca un refuz de tratament al celor în vîrstă din raţiuni

economice.

6) Eutanasia eugenică - reprezintă un adevărat genocid ce presupune eliminarea prin eutanasie

a handicapaţilor genetic sau a celor cu diverse boli patologice.

Cazul Sigmund Freud este unul dintre primele cazuri de eutanasie relatate. Protagonistul acestui
caz este părintele psihanalizei, Sigmund Freud8.

Aflat în exil în Marea Britanie, Freud era însoţit de prietenul şi medicul său curant Max Schur.
Celebrul psiholog suferea de mult timp de un carcinom recurent al palatului moale pentru care
suportase deja peste 20 de intervenţii chirurgicale.

Cu toate acestea neoplasmul recidivase, iar Freud suferea dureri insuportabile, neexistînd nici o
posibilitate ca boala sa să fie vindecată sau măcar ameliorată.

8
https://www.9am.ro/top/Incredibil/142208/Top-7-sinucideri-celebre/3/Sigmund-Freud-S-a-sinucis-cu-mana-
altuia.html
12
La cererea sa expresă, Max Schur i-a administrat o injecţie letală cu morfină pentru a-i curma,
astfel, suferinţele.

CAPITOLUL II. Eutanasia Pro sau Contra?

Există şase condiţii în favoarea acceptării eutanasiei:

 pacient terminal, fără şanse de vindecare;

 durere insuportabilă şi neameliorabilă;
 trebuie practicată cu intenţia de a suprima durerea pacientului;
 pacientul trebuie să ceară eutanasia în mod expres;
 poate fi efectuată numai de către medic, chiar dacă pot asista şi alte persoane;
 trebuie efectuată numai printr-o metodă acceptabilă din punct de vedere etic.

În lume nu există un consens în abordarea eutanasiei şi a suicidului asistat medical.

Este o modalitate de a opri suferința extremă prin care trec unii bonavi în stadiu terminal și de a
le oferi o moarte liniștită. De obicei o moarte bună este descrisă ca trecerea în neființă într-un
mediu plăcut, familiar și fără suferință, ca și cum ai adormi.

Cicero spunea că o moarte bună este modalitatea ideală de a respecta legea naturii, părăsind
lumea în liniște și demnitate. Oamenii ar trebui să aibă dreptul să decidă momentul propriei
morți.

În secolul al XVIII-lea, filozoful scoțian David Hume susținea în eseul său Despre sinucidere că,
într-o societate liberă, oamenii ar trebui să aibă dreptul să aleagă modul în care vor să moară.
Unele voci susțin și că acest drept ar trebui totuși temperat prin obligația de a nu face rău altei
persoane.

Menținerea în viață a unei persoane, mai mult decît durata naturală de viață (de exemplu prin
conectarea la aparate), nu este morală; Oamenilor ar trebui să li se permită să moară cu
demnitate.

Există mari diferențe între modurile în care fiecare vede conceptul de a trăi și a muri în
demnitate.

Cele mai comune umilințe care ar justifica eutanasia sunt:

 persoana devine o povară pentru ceilalți,

 incapacitatea de a mai face față activităților cotidiene,
13
  petrecerea ultimei perioade a vieții într-un spital sau cămin,

 rudele bolnavului nu ar mai trebui să îndure clipele dificile în care își văd apropiații
așteptînd o moarte lentă și dureroasă;

 s-ar reduce costurile pentru îngrijirea pacienților incurabili;

Eutanasia și sinuciderea asistată se practică oricum în cămine și spitale, iar medicii, membrii
familiei sau apropiații care acceptă să facă asta pot fi acuzați de crimă.

Susţinătorii eutanasiei şi suicidului asistat medical aduc patru argumente pentru a justifica
aceste practici:

1. Argumentul compasiunii în faţa unei suferinţe majore, boli incurabile care produc o
degradare fizică şi psihică neacceptată de pacient. În astfel de situaţii, gestul apare ca un act de
compasiune pentru persoana a cărei viaţă a devenit de nesuportat.

2. Argumentul dreptului de a muri conform căruia pacientul are dreptul să ceară finalul
chinurilor şi clamarea suferinţei. Acest argument este privit ca parte a dreptului de autonomie,
prin care pacientul are dreptul de a lua hotărâri în legătură cu orice aspect al tratamentului.

3. Argumentul progresului social potrivit căruia societatea ar avea obligaţia de a-i elimina din
cadrul ei pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic şi mintal. Aceasta are la bază teoria
utilitaristă cunoscută sub numele de darwinism social, teorie populară în Germania Nazistă.

4. Argumentul necesităţii economice are în vedere costurile ridicate pentru îngrijirea medicală
şi socială a celor care ar putea fi candidaţi pentru eutanasie. Într-adevăr costul îngrijirii acestor
pacienţi poate fi foarte mare, iar motivaţiile susţin că legalizarea şi trecerea la efectuarea
eutanasiei ar putea permite ca o parte din sume să fie redistribuite în alte sectoare, în folosul
îmbunătăţirii serviciilor medicale pentru populaţie.

Aceste patru argumente nu au fost suficiente pentru a decide în favoarea eutanasiei / suicidului
asistat medical şi au fost susţinute în cadrul dezbaterilor de o serie de afirmaţii, şi anume:

 Omul are cu adevărat dreptul de a muri, iar valoarea vieţii umane este măsurabilă;
 Suferinţa nu poate avea nici o funcţie benefică;

14
  Cererea de eutanasie este întotdeauna raţională şi demnă de încredere. Se spune că,
datorită progresului în ştiinţele medicale, diagnosticul şi prognosticul medical sunt
întotdeauna certe, că se poate aprecia întotdeauna în mod realist gradul de suferinţă al
unei persoane, iar în condiţiile în care metodele alternative eficiente pentru îndepărtarea
suferinţei nu sunt disponibile în nici un chip, eutanasia este o îndatorire a medicului.

 Există speranţa că prin legalizarea eutanasiei să se poată controla şi abuzul, mai ales în
zilele noastre, când cererea de organe pentru transplant este tot mai mare şi astfel se va
putea face o distincţie clară a eutanasiei / suicidului asistat faţă de omor.

 Argumentul progresului social şi al necesităţii economice au implicaţii care le diminuă

forţa în mod considerabil. Nu trebuie să uităm politica rasială şi de genocid a Germaniei
Naziste.

 Viaţa umană şi fericirea personală nu pot fi reduse doar la termenii impersonali ai banilor
şi cheltuielilor cu care nu se poate estima situaţia umană.

 Prin argumentul dreptului de a muri se face o confuzie între drepturi şi libertăţi, în sensul
că omul este liber să-şi încheie viaţa atunci când crede de cuviinţă, dar aceasta nu
înseamnă că el are dreptul să procedeze în consecinţă. Un atare drept nu există din punct
de vedere etic, legal sau social.

 Argumentul compasiunii este puternic la cei ale căror rude au fost obligate să-şi
urmărească persoanele iubite suferind agonii insuportabile şi să asculte repetate cereri de
a le pune capăt prin eutanasie.

Cu toate acestea este îndoielnic cât de mult credit putem acorda compasiunii faţă de alte principii
care guvernează comportamentul uman în orice situaţie dată în actuala stare a naturii umane şi a
societăţii.

Dacă o acţiune este greşită din punct de vedere etic sau chiar ilegală, trebuie să ne îndoim că un
apel la motivul compasiunii o poate face justă etic şi legal.

Dacă studiem prezumţiile pentru practica eutanasiei, observăm că sunt de valoare îndoielnică,
mai ales cele de ordin medical.

Oponenţii eutanasiei şi suicidului asistat aduc, la rândul lor, cinci argumente pentru a-şi
justifica opţiunea:
15
1. Eutanasia este prea radicală, adică distruge o problemă în loc să o rezolve. Sfârşind viaţa
pacientului, îl privează pe acesta de speranţă şi de orice posibilitate de a regreta sau de a se
răzgândi. În cazul durerilor intolerabile distruge întregul sistem nervos, în loc să distrugă doar
locul de percepţie a durerii.

2. Eutanasia nu are justificare etică, adică există un principiu etic al totalităţii, care îngăduie
sacrificarea unei părţi de dragul întregului. Nu există un principiu invers, de a sacrifica întregul
de dragul unei părţi. Ar fi ilogic şi neetic.

3. Eutanasia este inadmisibilă legal, motiv pentru care, datorită posibilităţilor de abuz,
majoritatea ţărilor nu au legalizat-o până în prezent. Există riscul ca să înceapă cu cazuri
adevărate de ucidere din milă şi la cererea bolnavului, ca apoi să ajungă la eutanasie
nonvoluntară generalizată, practicată pe motive politice, sociale sau rasiale.

4. Eutanasia este greu de pus în practică, deoarece trebuie dusă la îndeplinire de medici, iar
medicii au o formaţie în scopul păstrării vieţii şi nu a distrugerii ei.

5. Eutanasia devine tot mai puţin necesară, deoarece când s-au avansat ideile ce susţineau
eutanasia, în anii ’30, nu erau cunoscute conceptul şi practica medicinei paliative. Nu era încă
înţeles mecanismul acţiunii opiaceelor în controlul durerii, iar alte metode şi medicamente nu se
cunoşteau.

După cum arată experienţele, soluţii acceptabile şi simple care să poată fi introduse rapid şi cu
uşurinţă nu există. Nici astăzi şi nici în viitorul apropiat nu ne putem aştepta la o conformitate de
idei în ceea ce priveşte deciziile practice legate de eutanasie. Se pare că există un decalaj major
între ceea ce prescriu legile şi ceea ce se întâmplă în realitate, de aşa manieră încât putem spune
că trăim o ipocrizie socială la cel mai înalt nivel.

De asemenea, legalizarea unei astfel de practici la nivel mondial ar putea duce lucrurile
către o pantă lunecoasă, spre abuzuri, spre eutanasie practicată pe motive politice, rasiale sau
exclusiv din raţiuni economice. Un alt argument este acela al descoperirilor şi progreselor rapide
care se produc în medicină, atît în ceea ce priveşte tratamentul curativ, cît şi cel paliativ; alinarea
durerilor şi a suferinţelor nu mai reprezintă astăzi o problemă fără soluţie, deci eutanasia ar fi o
practică din ce în ce mai puţin necesară şi în scurt timp inutilă.

16
 Viziuni Teologice
Religia creştină se opune eutanasiei întrucît viaţa şi moartea sunt date de la Dumnezeu,
viaţa este sacră și intangibilă, iar dimensiunea suferinţei este atribuită unei purificări spirituale pe
care omul adesea nu o poate înţelege.
Pe de altă parte, conform doctrinei catolice, după spusele Papei Pius al XII-lea în 1957,
aplicarea unor "măsuri terapeutice extraordinare" nu este obligatorie, menţinerea în viaţă a unei
persoane numai datorită conectării la un aparat putînd face parte din această categorie.
Biserica Ortodoxă şi-a expus poziţia vizavi de eutanasie într-o declaraţie specială în
octombrie 2000.
Recunoscînd valoarea vieţii fiecărui om, clerul ortodox consideră inadmisibile orice
încercări de a legaliza eutanasia, considerînd-o formă specială de omucidere (prin decizia
medicilor sau acordul rudelor), sau sinucidere (la rugămintea pacientului), sau combinarea a
uneia şi a alteia. Sf. Sinod este împotriva oricărei forme de eutanasie9.

Argumentele împotriva sinuciderii asistate și eutanasiei se bazează, de obicei, pe principiile

etice și religioase cu privire la sacralitatea vieții.

De asemenea, sunt voci care susțin că legalizarea eutanasiei ar putea grăbi moartea unor
persoane, împotriva voinței lor.

a) Sacralitatea vieții. Acest argument se bazează pe valorile religioase care consideră viața
sacră și inviolabilă. Conform acestui principiu, nici o persoană nu are dreptul de a lua
viața altcuiva.
b) Diagnosticul greșit sau eventualitatea unor noi tratamente. Conform acestui punct de
vedere, unde există viață există speranță.

Susținătorii săi sunt de părere că în condițiile evoluției rapide a societății moderne, a tehnologiei
și tehnicilor medicale, eutanasia ar lua dreptul unor persoane bolnave de a beneficia de viitoarele
tratamente și implicit de o viață mai bună.

9
Sgreccia E., Tambone V., Manual de bioetică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001;
17
 c) Legalizarea eutanasiei în cazurile medicale grave ar face din această practică o rutină,
folosită pe scară largă.

 Chiar dacă cineva îți dorește să fie eutanasiat, această dorință ar putea fi rezultatul
depresiei sau a interpretării eronate a diagnosticului.

 Eutanasia ar submina finanțarea sectorului geriatric și furnizarea de asistență

corespunzătoare pentru persoanele vîrstnice.

 Ar submina de asemenea activitățile de cercetare în această zonă.

 Ar compromite în mod grav relațiile dintre persoanele în vîrstă, sau dependente de

asistență, și rudele lor, care ar putea să le preseze să nu devină o povară.

 Ar compromite relația de încredere dintre medic și pacient.

 Orice formă de sinucidere este greu de suportat pentru persoanele apropiate care rămîn în
viață; o astfel de decizie ar afecta în special copiii din viața bolnavului.

 "Nimeni nu are dreptul de a lua viața cuiva. “Toți care fac așa ceva se numesc criminali,
indiferent de justificările care le aduc pentru gesturile lor: puritatea rasei, scăparea de
bătrîni, copii, bolnavi mintali,etc.

Efortul social trebuie să se concentreze spre salvarea și conservarea vieții, nu spre stingerea ei.
Medicina este chemată să slujească viața, nu să servească scopurilor morții. Oare cît de
complicat poate fi?"

 "Nimeni nu are dreptul de a ucide”. Însă mai este un aspect!

În vremurile anterioare, dacă cineva era bolnav incurabil, murea repede sau grav lovit într-un
accident nu era conectat la aparate pentru o perioadă nelimitată de timp.

Aparatura sofisticată de astăzi nu exista atunci. Toate problemele din zilele noastre sunt cauzate
de evoluția științei și a medicinei. Dar dacă știința te ajută să descoperi că fiul tău nenăscut va fi
un copil cu o gravă malformație sau cu o boală rară, cronică... ce faci în acest caz?

18
În cazul României, lucrurile sunt absolut limpezi şi, în acest sens, nu există loc nici de discuţii,
nici de dezbateri. Pe de o parte, avem Codul Deontologic aprobat de Colegiul Medicilor care
interzice în mod implicit şi explicit eutanasia.

 În mod implicit în art.23 care specifică: “medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei
bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului, dar în nici un caz nu are
dreptul să-i provoace moartea în mod deliberat, act ce constituie o crimă, chiar dacă a fost
cerut insistent de un bolnav perfect conştient”.
 În mod explicit în art.27 ”se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor
substanţe sau mijloace apte de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea sau
prognosticul bolii”.

Fie că este activă sau pasivă, eutanasia rămâne un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate
atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vre-unui semen de-al său pentru că, în ultimă instanţă, aceasta
înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.

Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vre-unei persoane. Cel care nu poate
da cuiva un drept, nu i-l poate lua; așadar, cel care nu poate da cuiva viaţă nu i-o poate lua. Ca
instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea
sa) este dator să aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al
morţii.

În cazul în care sfârşitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul să-i grăbim
acest sfârşit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu constă în curmarea vieţii cuiva din milă
pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea până în clipa când se va preda lui
Dumnezeu, moment care trebuie să rămână rezultatul unui proces natural şi, pe cât posibil,
conştient şi cu deplină conştiinţă. Datoria noastra şi în special scopul medicilor este de a fi în
slujba vieţii până la capătul acesteia; or omul trăieşte chiar şi atunci când se află în stadiul
terminal al vieţii fizice. În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor
mijloacelor în vederea uşurării durerii provocată de boală: în primul rând a celor de natură
spirituală, înţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească,
rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea
tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paleative.

Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică şi-a
încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică. Pentru

19
evitarea unui asemenea păcat este nevoie de o informare corectă cu privire la gravitatea lui şi cu
privire la sensul vieţii. Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţă creată. Atunci
când survine în viaţa omului, cu sau fără suferinţă, aceasta trebuie privită ca mijloc de unire cu
Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în împăraţia veşnică a lui Dumnezeu "unde nu
este durere, nici întristare, nici suspin".

Sau, cum spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Sănătatea şi boala sunt în mâinile purtării de grijă a
lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul
credinţe”10.

CAPITOLUL III. STUDIUL COMPARAT ASUPRA

REGLEMENTĂRILOR JURIDICE A RĂSPUNDERII PENTRU
FAPTA DE EUTANASIE ÎN LEGISLAŢIA DIFERITOR STATE.
PROBLEMA LEGALIZĂRII ŞI DEZINCRIMINĂRII ÎN
DREPTUL PENAL CONTEMPORAN.

La momentul actual, problema eutanasiei este una destul de complexă şi discutabilă atat la
nivelul unui anumit stat, cît şi în contextul unei societăţi internaţionale. Conceptul de eutanasie
este privit din diferite puncte de vedere; respectiv, atitudinea luată faţă de un asemenea subiect
este diferită şi, de multe ori, contradictorie. Legalizarea sau dezincriminarea eutanasiei ridică
cele mai multe semne de întrebare, datorită faptului că de fiecare dată, cînd se încearcă stabilirea
statutului acesteia, apare necesitatea evaluării impactului unei asemenea decizii asupra societăţii
în ansamblu, precum şi stabilirea priorităţii anumitor valori sociale, care fie sunt lezate, fie sunt
protejate de prevederile unei asemenea legislaţii.
Toate sistemele de drept au refuzat, într-un fel sau altul, să permită eutanasia activă şi
eutanasia voluntară. Unele pedepsesc omorul din compasiune ca formă a omorului, altele merg la
compromisuri luînd în consideraţie motivele subiectului, fie prin definirea infracţiunii sau prin
mărimea pedepsei. Cu toate acestea, în toate cazurile studiile denotă un paradox evident, anume:
contradicţia dintre severitatea aparentă a legii şi aplicarea ei în practică. Infractorii rar sunt aduşi
în faţa instanţelor de judecată . Iar cînd sunt aduşi rar sunt găsiţi vinovaţi şi, cînd sunt găsiţi
vinovaţi, li se aplică o pedeapsă uşoară .
Analizînd problema eutanasiei în legislaţiile diferitelor state, putem diviza aceste state în
cîteva categorii: (Anexa 5)

10
Brătescu Gh. Etica Medicală. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, 221 p.
20
 1) ţări în care eutanasia este încriminată ca infracţiune, care reprezintă majoritatea statelor
lumii;
2) ţări în care eutanasiei i s-a oferit un statut legal;
3) ţări în care faţă de eutanasie nu se ia nici o atitudine.
Datorită faptului că conceptul de eutanasie este strîns legat de cel de suicid asistat, în
majoritatea ţărilor se observă existenţa ambilor termeni atît în literatura de specialitate, cît şi în
legislaţia penală. Vom încerca să ne referim la accepţiunea eutanasiei în diferite state din Europa
şi din lume, făcînd referire atît la folosirea unui asemenea termen în practica medicală, cît şi în
legislaţia acestora. O scurtă cercetare a soluţiilor oferite de diferite sisteme de drept din diferite
ţări acestei probleme ne permite a le diviza în următoarele două grupe:
1) ţările cu jurisdicţie common law, unde am putea include SUA, Marea Britanie şi Canada;
2) alte ţări decît cele cu tradiţie common law. În această grupă se includ ţările (în principal
europene) care separă omorul simplu de omorul din compasiune, micşorînd gravitatea
infracţiunii sau micşorînd pedeapsa pentru ea.
Elveţia s-a dovedit destul de activă în ce priveşte recunoaşterea dreptului la moarte.
Legislaţia Elveţiei, ca şi cea a Germaniei, nu incriminează suicidul asistat, dar, spre deosebire de
Germania, Elveţia nu impune obligaţia de salvare, fapt care face asistenţa medicală în cazul
suicidului destul de dificilă. Mai mult ca atât, suicidul asistat nu este ilegal dacă este efectuat fără
interes personal. Elveţia are acum cel puţin patru organizaţii pentru dreptul la moarte, inclusiv:
Exit Deutsche Schweiz, Exit International şi Digitas în parte analoage cu Compassion in Dying
din Oregon şi cu programul „Caring Friends” a Hemlock Society (acum End-of-Life Choice), şi
DGHS din Germania, care oferă informaţii, consultanţă, instrucţiuni, conducere personală,
precum şi alt suport pacienţilor incurabili care au ales suicidul.
Există un şir de state care nu incriminează nemijlocit eutanasia, dar acceptă un concept mai
larg omorul la cerere, sub a cărui incidenţă cade şi fapta de eutanasie. Printre acestea putem
menţiona Croaţia. Codul penal al Croaţiei prevede în art.94 omorul la cerere, adică omorul la o
cerere serioasă şi specială, fără a face precizări în baza cărora aceste prevederi ar putea fi
interpretate direct vizînd eutanasia. Cu toate acestea, se consideră că elemente de eutanasie
pasivă pot fi regăsite în alt articol din Codul penal: art.104 „Refuzul de a acorda ajutor”, care
prevede că se pedepseşte persoana care refuză să acorde ajutor unei alte persoane, a cărei viaţă se
află într-un pericol imediat, ea putînd să o ajute fără a-şi aduce sieşi sau altora careva prejudicii
grave.
Codul penal al Danemarcii (1930), în art.239 prevede omorul altei persoane la cererea
exprimată a acesteia11. Cam acelaşi conţinut întîlnim şi în Codul penal al Austriei (1974 ), care
11
Уголовный Кодекс Дании. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001, 228 c.
21
în art.77 prevede răspunderea penală a celui care omoară o altă persoană la cererea serioasă şi
insistentă a acesteia. Dar, spre deosebire de Codul penal danez (care prevede o pedeapsă de
privaţiune de libertate de pînă la 3 ani sau arest pînă la 60 de zile), Codul penal austriac prevede
o singură pedeapsă: privaţiunea de libertate de la 6 luni pînă la 5 ani. Cu toate că aceste prevederi
sunt mult mai generale şi nu indică direct asupra semnelor infracţiunii de eutanasie, aceasta poate
fi pedepsită conform normelor penale respective.
Codul penal al Republicii Moldova nu incriminează fapta de omor la cererea victimei, însă
prevede expres fapta de eutanasie în art.148. Omorul la cererea victimei, în cazul în care nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de eutanasie, urmează a fi calificat în baza
art.145 CP RM, datorită faptului că consimţămîntul victimei la actul infracţional nu constituie un
element definitoriu pentru calificare, în special cînd este vorba despre infracţiunile contra vieţii
şi sănătăţii persoanei. Astfel, spre deosebire de legislaţia penală a Croaţiei, Danemarcii, Austriei,
Italiei şi Portugaliei, legislaţia penală a Republicii Moldova se evidenţiază prin următoarele:
1) stabileşte expres că lipsirea de viaţă poate fi comisă la dorinţa victimei în legătură cu o
maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice;
2) stabileşte răspunderea penală pentru eutanasie dacă a existat acordul rudelor, în cazul
minorilor.
Totodată, în Republica Moldova, la fel ca şi în Croaţia, este încriminată infracţiunea de
neacordare de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM), dar sub incidenţa acestui articol nu cade
infracţiunea de eutanasie pasivă (ca în cazul Croaţiei).
Prevederile altor legislaţii penale din alte state referitor la infracţiunea de eutanasie
sunt următoarele:

Articolul 148 din CP al RM prevede că „lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o

maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa
victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora, se pedepseşte cu închisoare de la trei la
şapte ani".
Răspunderea penală pentru eutanasia activă şi pentru cea pasivă este prevăzută în
legislaţia penală a diverselor ţări.
Articolul 83 din CP al Argentinei: „Se pedepseşte prin privaţiune de libertate de la un an la
patru ani cu încarcerare în închisoare a celui care 1-a provocat pe altul să se sinucidă sau i-a
favorizat sinuciderea. Pedeapsa se stabileşte atît în cazul unei sinucideri pînă la capăt, cît şi a
unei tentative de sinucidere".

22
 CP al Danemarcei, paragraful 239: „Orice persoană care o omoară pe altă persoană la
rugămintea acesteia din urmă este pasibilă de pedeapsă cu închisoare pe orice termen care nu
depăşeşte trei ani sau cu ţinere simplă sub strajă pe un termen de minimum 60 de zile".
Paragraful 240: „Orice persoană care o ajută pe altă persoană să se sinucidă urmează a
fi pedepsită cu o amendă sau cu o ţinere simplă sub strajă. Dacă această faptă însoţită de
ajutor este săvîrşită din cauza unui interes personal, pedeapsa va consta în încarcerarea în
închisoare pe orice termen care nu depăşeşte trei ani".
CP al Poloniei, art. 150, paragraful 1: „Cine săvîrşeşte un omor al omului la rugămintea
acestuia din urmă şi sub influența compătimirii faţă de el este pasibil de pedeapsă cu privaţiune
de libertate pe un termen de la trei luni la cinci ani".
Paragraful 2: „în cazuri excepţionale, instanţa poate aplica o pedeapsă deosebit de blîndă
sau chiar poate să nu stabilească nici o pedeapsă".
Articolul 151: „Acel care printr-o înţelegere sau prin acordarea unui ajutor îl aduce pe un om în
starea de sinucidere este pasibil de pedeapsa cu privaţiune de libertate pe un termen de la trei luni la
cinci ani".
CP al Franţei, articolul 221 „Atentarea la viaţa altui om prin folosirea sau prin prescrierea unor
substanţe capabile să-i provoace moartea ori să-i cauzeze otrăvirea se pedepseşte cu treizeci de ani de
privaţiune de libertate".
CP al Elveţiei, articolul 114 este intitulat „Omorul la rugămintea victimei" şi prevede: „Acel care
din motive demne de atenţie şi anume din compasiune omoară un om la insistenţele serioase ale
acestuia se pedepseşte cu închisoare".
Articolul 115, intitulat „Provocarea şi favorizarea sinuciderii", prevede: „Acel care din motive
egoiste, josnice îl aduce pe cineva la starea de sinucidere sau îi acordă ajutor pentru a se sinucide,
dacă săvîrşeşte sinuciderea sau o tentativă de sinucidere, se pedepseşte cu o deportare pe un termen de
cinci ani sau cu închisoare".
Legalizarea eutanasiei este una dintre acele subiecte care au fost, sunt şi vor fi discutate
atîta timp cît prevederile legislative ale diferitelor ţări nu vor fi unificate în acest sens. Stabilirea
unei poziţii unice referitor la o problemă care ţine de viaţa umană este destul de dificilă şi
complexă. Fiind recunoscută una dintre acele valori sociale care necesită nu doar protecţie
legală, dar şi respect, asigurare şi continuitate, viaţa umană face ca legalizarea eutanasiei să
reprezinte un subiect delicat şi, de cele mai multe ori, controversat.
De fapt, însă, legalizarea eutanasiei implică mult mai multe responsabilităţi decât s-ar părea
la prima vedere. Responsabilităţi pe care urmează să şi le asume nu legiuitorul, fiind o entitate
abstractă şi niciodată pasibilă să suporte consecinţele unei sau altei decizii, dar persoana, ca

23
entitate socială concretă şi deţinătoare a unor drepturi şi obligaţii, destinatarul acestei creaţii
legislative şi societatea, ca mediu de formare a personalităţii umane.
În acelaşi timp, legalizarea eutanasiei impune formarea unor structuri care ar fi capabile să
asigure temeinicia şi necesitatea bine argumentată a aplicării unei asemenea hotărâri, pentru care
nu va fi suficientă doar rugămintea bolnavului sau acordul rudelor apropiate ale acestuia, fapt
care poate constitui un teren incontestabil pentru apariţia diferitelor abuzuri şi profituri.
Susţinem şi apreciem opinia autorului M.I. Kovaliov care consideră că eutanasia nu poate
fi legalizată şi care aduce următoarele argumente:
1) un număr mare de diagnoze este greşit. Fapt care se stabileşte definitiv după expertiza
medico-legală a cadavrului. Potrivit unor date, această „revizuire” stabileşte existenţa greşelii în
diagnoză în 30% şi mai mult de cazuri;
2) stadiul terminal şi preterminal sunt nişte noţiuni destul de relative. Ele deseori sunt
legate cu unele stări speciale ale organismului uman, care rămân deocamdată o taină pentru
medicină . Organismul poate să se mobilizeze în lupta pentru viaţă în aşa măsura, încât poate ieşi
învingător în lupta disperată cu moartea;
3) medicina şi farmacologia se dezvoltă atât de rapid, încât bolile care ieri erau absolute
incurabile, astăzi pot fi tratate pe deplin;
4) medicul este ajutorul omului la menţinerea vieţii. El este chemat să slujească sănătăţii,
dar nu să încurajeze boala şi moartea.
Autorul A.P. Zilberg consideră că lumea are nevoie de o legislaţie detalizată asupra
eutanasiei. Ea este necesară cel puţin din trei motive:
1) legislaţia trebuie să-i dea bolnavului încrederea în faptul că dispune de metode care îi
vor face ultimele ore din viaţă şi însăşi moartea într-adevăr liniştită;
2) legislaţia trebuie să contureze eutanasia şi situaţiile similare ei în aşa fel, încît să nu fie
posibilă nici interpretarea ei dublă, nici, cu atît mai mult, abuzul de eutanasie;
3) legislaţia trebuie să protejeze lucrătorii medicali, care aplică eutanasia, de la urmărirea
penală sau de alt gen de constrîngere12.
Autorul englez Short Loan consideră că legalizarea, din perspectiva prejudicierii minime,
are cîteva avantaje: în lipsa unei obligaţii veridice de a urmări legal medicii infractori, ea
reorientează practica medicală în conformitate cu legea. Ea educă profesioniştii din domeniul
ocrotirii sănătăţii şi promovează o serie de norme menite să influenţeze comportamentul
acestora. În acest mod ea poate reduce incidentele ilicite de moarte asistată, precum şi suicidul.

12
Зильберг А.П. Трактат об эвтаназии. Петрозаводск: Изд-во Петрозаводского Государственного
Университета, 1998, 463 c.
24
 Tendinţele actuale în lume sunt de a admite eutanasia pasivă (renunţarea la insistenţele
terapeutice), poziţie ce se observă, deşi cu caracter ambivalent, şi în Rezoluţiile Consiliului
Europei care, deşi proclamă dreptul de a muri demn, în pace şi, dacă e posibil, şi în confort,
respectând testamentul biologic al bolnavului, cer informarea completă a bolnavului pentru a-şi
pregăti moartea. În caz de moarte vegetativă (moarte cerebrală), familia poate cere întreruperea
reanimării. În acelaşi timp, Rezoluţiile Consiliului Europei cer ca medicii şi juriştii să fie primii
care să respecte drepturile omului şi să sesizeze încălcarea lor13.
Drept un prim argument, de bază, al adepţilor eutanasiei serveşte faptul că atunci când
durerea şi suferinţele fac viaţa insuportabilă, grea şi chinuitoare, când bolnavul incurabil suportă
nu doar suferinţe fizice, dar şi morale, este necesar de a uşura, şi nu doar de a uşura, dar şi de a
întrerupe aceste suferinţe, eutanasia fiind un act de compătimire faţă de bolnav.
Adepţii legalizării eutanasiei susţin că menţinerea interdicţiei legale asupra eutanasiei
voluntare active provoacă un tratament inuman şi crud şi această cruzime este un rău care poate
fi, pe cît de posibil, evitat. Există un conflict între obligaţia de a preveni cruzimea şi de a uşura
suferinţele şi obligaţia medicului de a salva viaţa.
Cei care se opun aplicării eutanasiei susţin că legalizarea acesteia ar duce la criminalizarea
medicinii, la lezarea demnităţii medicului, la profanarea conceptului de umanitate. Ghidul
European de etică medicală, adoptat la Paris în ianuarie 1987, la Conferinţa Internaţională a
Ordinelor şi Organismelor cu atribuţii similare (în continuare Ghidul), vine să confirme încă
odată că interzicerea aplicării eutanasiei contravine nu numai Constituţiei Republicii Moldova şi
instrumentelor internaţionale în materie de protecţie a drepturilor omului, dar şi însăşi esenţei
activităţii profesionale a medicului.
Pentru Republica Moldova eutanasia reprezintă o componenţă de infracţiune, introdusă
recent, dispoziţia art.148 avînd un caracter foarte îngust de aplicabilitate la momentul actual. Nu
putem nega faptul că în Republica Moldova, ca şi oriunde în lume, există bolnavi în stadiul
terminal al bolii, care ar prefera moartea în locul durerilor insuportabile, dar, spre deosebire de
alte state, aici fiind interzisă, această procedură aproape că nu este folosită. O eventuală
legalizare a eutanasiei în Republica Moldova ar duce la multe ciocniri de idei, ar genera
numeroase contradicţii şi dificultăţi, şi, în cele din urmă, ar provoca unele consecinţe nedorite.
Făcînd o analiză a legislaţiilor străine, putem observa că eutanasia a căpătat o consacrare legală
doar în foarte puţine state, care sunt la o etapă avansată de democratizare. De menţionat însă că
în unele dintre ele legile privind eutanasia nu au rezistat prea mult în timp .

13
Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Ciucă A., Scripcaru C. Introducere in biodrept. Bucureşti: Lumina LEX, 2003, 319
p.
25
 La cercetarea acestui subiect, de fiecare dată cînd este vorba despre excluderea sau
menţinerea unei interdicţii legale apare necesitatea evaluării nu doar a posibilităţilor şi
perspectivelor care ar putea să apară în viitor şi care ar putea îndreptăţi o asemenea decizie, dar şi
a urmărilor pozitive şi negative care ar putea influenţa evoluţia ascendentă sau descendentă a
acestui fenomen.
De facto, adepţii legalizării eutanasiei de cele mai multe ori îşi întemeiază argumentele pe
necesitatea protejării demnităţii şi voinţei umane, care ar avea de suferit în cazul în care viaţa
bolnavului va fi menţinută pînă la sfarşitul firesc al său, iar uşurarea suferinţelor prin
întreruperea vieţii ar reprezenta unicul mijloc capabil să atingă obiectivul propus, îngrijirea
paliativă fiind considerată unul dintre mijloacele de tortură sau ca tratament inuman aplicat faţă
de bolnavul aflat în stadiul terminal. Cu toate că Olanda a adoptat o lege referitoare la practicarea
eutanasiei, aceasta a menţinut în Codul penal prevederi susceptibile să prevină unele situaţii în
defavoarea pacienţilor, în cazul încălcării de către medic a procedurilor legale de practicare a
eutanasiei sau în cazul apariţiei unor eventuale abuzuri.
Astfel, nu putem afirma deocamdată că eutanasia este o practică totalmente legalizată şi
recunoscută ca mijloc eficient de asigurare a dreptului fiecărei persoane la autonomie de voinţă
şi a dreptului de a muri cu demnitate.
Din cele expuse putem concluziona că eutanasia este privită atît ca un fenomen pozitiv, cît
şi ca unul negativ. Legalizarea acesteia, în opinia unora, ar putea contribui la crearea unui cadru
normativ şi a unor programe de prevenire, permiţînd, în acelaşi timp, exercitarea liberă a
dreptului la viaţă. Cu toate acestea, majoritatea se pronunţă ca fapta de eutanasie să fie
încriminată de Codul penal, pentru a se asigura de eventualele abuzuri, care pot apărea atît din
partea lucrătorilor medicali, cît şi din partea terţelor persoane.
În concluzie, putem menţiona că problema eutanasiei rămîne încă deschisă, încercîndu-se
să se găsească unele soluţii care ar răspunde multitudinii de întrebări ce apar la discutarea unui
asemenea subiect, întrebări care au o mare importanţă la stabilirea regimului juridic al eutanasiei
pentru un stat anume sau pentru societatea internaţională în ansamblu.

26
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Analiza juridico-penală efectuată în cadrul referatului dat ne permite să formulăm
următoarele concluzii şi recomandări:
1. Problema primordială în stabilirea statutului juridic al eutanasiei o reprezintă
recunoaşterea legală a existenţei dreptului la moarte. Considerăm că, eutanasia nu poate fi
interpretată ca o posibilitate de realizare a dreptului la viaţă sau a unui drept pseudo-legal la
moarte, dar nici nu poate fi egalată cu moartea naturală .
2. Analiza legislativă a conţinutului dreptului la viaţă nu poate include în sine şi dreptul
persoanei la moarte, dar nici nu poate atrage după sine obligaţia de a trăi. Datorită acestui fapt,
necesită a fi recunoscut dreptul persoanei de a refuza tratamentul medical, în cazul existenţei
unei boli incurabile, care produce suferinţe fizice şi psihice insuportabile, precum şi în cazul
bolnavilor terminali, prin întreruperea tratamentului asigurându-se dreptul persoanei de a muri cu
demnitate .
3. Infracţiunea de eutanasie, fiind o componenţă materială, pentru determinarea
momentului de consumare a acesteia trebuie luat în consideraţie momentul stabilit al morţii
cerebrale, fapt care poate determina deosebirile dintre o faptă perfect legală (deconectarea
aparaturii de menţinere a vieţii după constatarea morţii cerebrale) şi una ilegală (în cazul
deconectării acesteia înainte de momentul morţii cerebrale, în stare de comă vegetativă sau
moarte clinică).

27
 4. Pentru existenţa infracţiunii de eutanasie este necesară prezenţa unei boli incurabile,
condiţie care contribuie la atenuarea răspunderii penale.
5. Dat fiind caracterul atenuat al infracţiunii de eutanasie, considerăm oportună
recunoaşterea legală a motivului unei asemenea infracţiuni. În calitate de motiv al eutanasiei
poate apărea compătimirea faţă de bolnav .
6. Atât la nivel conceptual, cât şi practic eutanasia urmează a fi diferenţiată de suicidul
asistat.
7. Considerăm oportună menţinerea în Codul penal al Republicii Moldova a normei cu
privire la eutanasie (art.148), datorită aprecierii adecvate a valorii vieţii umane, precum şi lipsei
condiţiilor sociale şi economice favorabile pentru asigurarea împotriva unor eventuale abuzuri,
în cazul acceptării unei asemenea practici medicale.
8. Ar fi cazul să fie recunoscut dreptul persoanei la întreruperea tratamentului sau la
deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii de către medic impunându-se totodată elaborarea
unui mecanism statal viabil de control şi supraveghere, pentru asigurarea realizării dreptului
pacientului de a refuza tratamentul medical şi a dreptului la o moarte demnă.
În virtutea concluziilor de mai sus şi în scopul perfecţionării legislaţiei penale, se fac
următoarele recomandări:
1. Datorită diferenţei de conţinut între noţiunea de „lipsire de viaţă la dorinţa victimei” şi
noţiunea de „eutanasie”, care se află în raport de gen-specie, propunem redenumirea art.148 CP
RM prin excluderea sintagmei „lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei”, titulatura acestuia urmând
a fi: „Eutanasia”.
2. Dat fiind că eutanasia este o faptă al cărei specific este determinat de calitatea victimei
(bolnav incurabil) şi de prezenţa dorinţei sau a rugăminţii acesteia de lipsire de viaţă, este
necesară reglementarea legală a specificului acestora. Propunem completarea art.148 CP RM cu
sintagma „la rugămintea insistentă, clară, repetată şi liber exprimată” .
3. Datorită faptului că actuala formulă a art.148 CP RM nu prevede răspunderea penală
pentru lipsirea de viaţă în cazul existenţei acordului reprezentantului legal (cu excepţia minorilor,
pentru care se cere acordul rudelor acestora), considerăm oportună declararea legislativă a
acestuia. Astfel, se recomandă substituirea formulei „în cazul minorilor, a rudelor acestora” cu
sintagma „reprezentantului legal” .
4. Luând în consideraţie recomandările anterioare, propunem următoarea redacţie a art.148
CP RM:
Art. 148 Eutanasia

28
 Lipsirea intenţionată de viaţă a unei persoane, care suferă de o boală incurabilă la
rugămintea insistentă, clară, repetată şi liber exprimată a acesteia sau a reprezentantului legal, din
motiv de compătimire faţă de bolnav, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
5. În scopul realizării dreptului pacientului de a refuza tratamentul medical (consacrat de
art.13, pct. 4 al Legii cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI din
30.12.2005), fapt care, implicit, ar însemna recunoaşterea legală a eutanasiei pasive,
recomandăm completarea alin. 2 art.34 „Încetarea acordării asistenţei medicale” al Legii cu
privire la ocrotirea sănătăţii, nr.411-XIII din 28.03.1995, după cum urmează: „aparatura medicală
care menţine viaţa pacientului poate fi deconectată în cazul în care pacientul sau reprezentantul
său legal şi-a exprimat, în forma corespunzătoare, dorinţa de a renunţa la intervenţia medicală
sau de a cere încetarea ei”.

Bibliografie

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 20.07.1994 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1994 Nr.1.
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, ratificată prin Hotărarea
Parlamentului nr.207-XII din 28.09.1990, in vigoare pentru Republica Moldova de la 28.07.1990
// Buletin Oficial al Republicii Moldova. 1990. Nr.008.
3. Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului,
adoptată la 07.11.1997, ratificată de Republica Moldova prin Hotărarea Parlamentului nr.1928-
XIII din 27.07.1997, in vigoare din 12.09.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –
1997. – Nr.54-55.
4.Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2002. Nr.128-129.
5. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI, adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 27.10.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2005.
Nr.176-181.

29
6. Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii, nr.411-XIII, adoptată, de Parlamentul Republicii
Moldova la 28.03.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995. Nr.34.
7. Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic, nr.264-XVI, adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova la 27.09.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2005.Nr.172-175.
8. Borodac A. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994, 368 p.
9. Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p.
10. Braunstein B. Dreptul penal al RPR. Partea Specială. Partea I. Iaşi, 1959, 237
11. Brătescu Gh. Etica Medicală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, 221 p.
12. Auto-referat “Aspecte juridico-penale ale Eutanasiei” Vidaicu Mihaiela Chisinau 2008.
13. Revista Natională de Drept Nr. 4, aprilie 2005 “Dreptul la Moarte ”Vidaicu Mihaiela pag.
50-53.
14. Revista Natională de Drept Nr. 7, iulie 2006 “Evoluţia istorico-juridică a conceptului de
Eutanasie” Vidaicu Mihaiela pag.52-54.
15. Moldovan A.T. Tratat de Drept medical. – Bucureşti: All Beck, 2002, 744 p.
16. Brinză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei. – Chişinău:
USM, 1999, 234 p.
17. Instrucţiunea cu privire la modul de acordare a concediului medical in Republica Moldova,
aprobată prin Hotărarea Guvernului Republicii Moldova nr.57 din 11.02.1993 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. – 1993. – Nr.2.
18. Codul penal al României, adoptat la 28.06.2004 // Monitorul Oficial al României. – 2004. –
Nr.575.
19. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2002. – Nr.128-129.
20. Ordinul Ministerului Sănătăţii despre aplicarea Legii „Privind transplantul de organe şi
ţesuturi umane în Republica Moldova”, Instrucţiunii cu privire la confirmarea decesului în baza
constatării morţii ireversibile a ceierului (moartea cerebrală), aprobate prin ordin al Ministerului
Sănătăţii nr.297 din 16.12.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr.29-30.
21. Recommendation 1418 (1999) of the Parlamentary Assembly of the Counsil of Europe, 25
June 1999 // www.coe.int.
22. Brătescu Gh. Etica Medicală. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, 221 p.
23. Dicţionar de Medicină Lerousse. – Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, 550 p.
24. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Курс Российского уголовного права. Часть Особенная –
Москва: Спартак, 2002, 1040 c.
25. Кудрявцев В.Н., Совершенствование мер борьбы с преступностью в условиях научно-
технической революции – Москва: Наука, 1980, 296 c.
30
26. Dr. Stan G., Teologie şi Bioetică. Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.

ANEXE

Anexa 1. Condiţiile necesare pentru determinarea conceptului de eutanasie

31
 EUTANASIA

Prezenţa rugăminţii
Prezenţa intenţiei
insistentă, clare,
repetate şi liber de a lipsi de viaţă
Prezenţa unei boli exprimate a
un bolnav incurabil,
incurabile bolnavului incurabil
sau al din motive
reprezentantului
de compătimire
legal

Anexa 2. Clasificarea eutanasiei

32
 EUTANASIA

În dependenţă
În dependenţă
de implicarea
de rugămintea
subiectului
bolnavului
infracţiunii

Activă Pasivă Voluntară Involuntară

Anexa 3. Analiza juridico-penală a infracţiunii de eutanasie

33
 EUTANASIA
(art.148 CP
RM)

Latura obiectivă
- acţiunea sau
inacţiunea de Latura
Subiectul
lipsire de viaţă a
infracţiunii - subiectivă -
Obiectul juridic unei persoane,
persoana fizică
care suferă de o intenţie directă
special - viaţa şi responsabilă,
boală incurabilă,
care a atins Motivul -
dreptul la viaţă la rugămintea
vîrsta de 16 ani.
insistentă, clară, compătimirea
al persoanei. Victima
repetată şi liber
infracţiunii - faţă de bolnav
exprimată a
bolnav incurabil.
acesteia sau a
reprezentantului
legal.

Anexa 4. Eutanasia şi Suicidul Asistat: similitudini şi deosebiri

Suicidul asistat
34
 Eutanasia

Persoana trebuie să
sufere de o boală incurabilă
care îi produce dureri fizice
sau psihice insuportabile.

Trebuie să existe dorinţa clară şi

liberă exprimată a persoanei de a i
se lua viaţa.

Participarea medicului este

obligatorie.

Medicul dministrează
Pacientul îşi
el însuşi medicaţia
administrează
letală, la dorinţa
singur medicaţia
pacientului, pentru a-i
letală, care a fost
curma suferinţele .
recomandată de
medic.
Ca rezultat survine moartea
persoanei.

Anexa 5. Regimul juridic al eutanasiei în legislaţiile diferitelor state

Nr. Ţara Încriminată Pedepsită ca Recunoscută Acceptată ca

35
 separat de omor la ca omor o
dorinţa intenţionat practică
Codul Penal
victimei sau suicid medicală
asistat legală
1 Albania V
2 Australia V
3 Austria V
4 Azerbaidjan V
5 Belgia V
6 Canada V
7 China V
8 Croaţia V
9 Danemarca V
10 Elveţia V
11 Georgia V
12 Germania V
13 Italia V
14 Japonia V
15 Moldova V
16 Norvegia V
17 Olanda V
18 Polonia V
19 Portugalia V
20 Marea V
Britanie
21 România V
22 Rusia V
23 Spania V
24 SUA V V
Oregon

36