MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.:343 (043.2)

VIDAICU MIHAELA

ASPECTELE JURIDICO - PENALE ALE EUTANASIEI

Specialitatea:12.00.08 – Drept Penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific:

BRÎNZĂ Sergiu, doctor habilitat,

profesor universitar
______________________________

Autor
VIDAICU Mihaela
_____________________________

CHIŞINĂU 2008
 CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................................3
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE............................................................................. 9
§1. Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie....................................................9
§2. Definirea conceptului de eutanasie...............................................................................................20
§3. Eutanasia şi dreptul la viaţă: compatibilităţi şi controverse.........................................................38

CAPITOLUL II. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNII DE EUTANASIE ÎN

LEGISLAŢIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA................................................................. 59
§1. Obiectul infracţiunii de eutanasie.................................................................................................59
§2. Caracterizarea generală a laturii obiective a infracţiunii de eutanasie........................................74
§3. Particularităţile laturii subiective a infracţiunii de eutanasie......................................................100
§4. Subiectul infracţiunii de eutanasie..............................................................................................103
§5. Delimitarea eutanasiei de alte fapte similare..............................................................................112

CAPITOLUL III. STUDIUL COMPARAT ASUPRA REGLEMENTĂRII JURIDICE A

RĂSPUNDERII PENTRU EUTANASIE ÎN LEGISLAŢIILE DIFERITELOR STATE.
PROBLEMA LEGALIZĂRII ŞI DEZINCRIMINĂRII EUTANASIEI ÎN DREPTUL PENAL
CONTEMPORAN...........................................................................................................................125
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE................................................................................... 164
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI............................................................................................... 165
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................. 168
ANEXE............................................................................................................................................180
ADNOTARE....................................................................................................................................185
CUVINTE-CHEIE ALE TEZEI......................................................................................................191
LISTA ABREVIERILOR................................................................................................................192

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Dintotdeauna, viaţa umană a reprezentat o valoare socială

incontestabilă, indiferent de etapa de dezvoltare istorică a societăţii sau de situaţia economică şi
politică a oricărui stat. Chiar dacă, la prima vedere, s-ar părea că subiectul viaţa şi moartea omului
reprezintă un subiect destul de vulnerabil din punct de vedere juridic ori unul al cărui specific este
deja cunoscut, problema vizând aprecierea calităţii vieţii umane şi luarea deciziei cu privire la
lipsirea de viaţă a omului în anumite circumstanţe specifice rămâne absolut nedeterminată.
Eutanasia, ca fenomen social şi ca concept juridico-penal, generează dezaprobare din partea
unora şi acceptare din partea altora. Asemenea atitudini contradictorii duc la apariţia conflictelor de
idei şi a diferitelor soluţii legislative, datorită imposibilităţii aprecierii unanime a impactului social
şi juridic al acesteia. La etapa actuală, odată cu recunoaşterea legală a eutanasiei în Olanda şi
Belgia, discuţiile asupra regimului juridic al acesteia s-au amplificat, axându-se pe căutarea unei
soluţii viabile pentru fiecare stat în parte, bazată pe principiile şi valorile declarate de Constituţia
fiecărui stat, de convenţiile internaţionale semnate şi ratificate, pe condiţiile de dezvoltare
economică şi politică, atitudinea populaţiei, precum şi pe nivelul acordării serviciilor de sănătate,
totodată luându-se în calcul capacitatea, posibilitatea creării şi administrării organelor de control
necesare. Mai mult ca atât, atitudinea instanţelor de judecată din diferite ţări vis-à-vis de unele
cazuri, devenite răsunătoare, şi posibilitatea apariţiei unor asemenea situaţii în oricare areal
geografic readuce eutanasia în actualitate, de fiecare dată cu o tot mai puternică rezonanţă.
De altfel, tocmai această contrarietate de poziţii face ca ideea legalizării eutanasiei să
rămână la o stare incipientă din punct de vedere legislativ, îndeosebi pentru Republica Moldova. Cu
toate că recunoaşterea şi aprobarea eutanasiei în calitate de practică medicală pozitivă este
considerată o garanţie a realizării dreptului persoanei la o moarte demnă, acestei soluţii i s-a găsit
deja o alternativă – îngrijirea paliativă – care poate asigura îndeplinirea condiţiilor de respectare a
demnităţii umane în cazul bolnavilor incurabili şi al muribunzilor. Dar, se pare că îngrijirea
paliativă reprezintă fie o activitate de binefacere, fie o metodă degradantă de menţinere a unei
persoane în viaţă; anume prin aceasta se explică diversitatea soluţiilor legislative cu privire la fapta
de eutanasie. Odată ce unele state o incriminează sub formă de omor la dorinţa victimei, bazându-se
pe dorinţa acesteia de a pleca din viaţă, dar nu pe starea specifică a bolnavului, altele continuă să o
considere ca întrunind semnele unei infracţiuni de omor clasic, iar proporţia dintre statele care
recunosc eutanasia, cu toate elementele sale caracteristice, în calitate de infracţiune şi statele care au
considerat oportună legalizarea ei este aproape egală. Cu toate acestea, actualmente, în dreptul penal
contemporan eutanasia, sub o formă sau alta, este privită ca infracţiune.

3
 Totuşi, urmează să luăm în consideraţie şi faptul că tendinţele în întreaga lume, în ceea ce
priveşte locul unei asemenea fapte, în cadrul penal sau extrapenal, sunt orientate spre
dezincriminarea treptată, dar sigură a eutanasiei. De cele mai multe ori însă, anume nesiguranţa
succesului şi probabilitatea eşecului este considerată o piedică pentru iniţierea unui asemenea
proces de legalizare. În asemenea situaţii de incertitudine, când obiectivul principal rămâne a fi
protecţia şi respectul vieţii umane, dezincriminarea eutanasiei este inadmisibilă; or, în caz contrar,
omul ca fiinţă raţională, înzestrat cu capacitatea de a se naşte şi a muri, ar fi considerat o simplă
formă de existenţă. Acestea sunt motivele din care unele state urmează calea recunoaşterii legale a
suicidului asistat sau a eutanasiei pasive ca o modalitate de exprimare a dreptului persoanei de a
refuza tratamentul medical. Desigur, şi o asemenea abordare implică incertitudine în ceea ce
priveşte scopul atingerii unui anumit rezultat şi motivul unui asemenea comportament, dar
păstrează, într-o oarecare măsură, calitatea autodeterminării valorii vieţii umane şi respectarea unei
decizii luate în acest sens.
Dreptul la viaţă, în complexitatea sa, este recunoscut şi respectat de întreaga comunitate
umană, iar recunoaşterea unui drept corelativ la moarte ridică, în acest context, o serie de obiecţii,
bine întemeiate şi fundamentate. Eutanasia, ca o faptă care atentează la dreptul la viaţă, exprimând,
pe de o parte, şi dorinţa victimei, nu poate fi totuşi acceptată ca realizare a unui drept invers
acestuia, a dreptului la moarte, iar problema demnităţii umane urmează a fi percepută într-un alt
mod: asigurarea unei vieţi demne va contribui la realizarea unui drept la o moarte demnă.
Datorită acestor controverse, precum şi evoluţiei societăţii umane atât din punct de vedere
ştiinţific, cât şi raţional, este incontestabil faptul că problema eutanasiei în dreptul penal
contemporan rămâne a fi actuală, mai ales în condiţiile apariţiei unor noi tendinţe moderne în acest
sens.
Gradul de studiere a temei investigate. În ştiinţa dreptului penal, infracţiunilor contra
vieţii persoanei li se acordă o atenţie deosebită, datorită gradului lor prejudiciabil şi specificului
obiectului de atentare. Atât doctrina, cât şi practica judiciară stabilesc semnele distinctive ale
acestora şi determină particularităţile tragerii la răspundere penală. Astfel, protecţia vieţii umane
constituie, indubitabil, unul dintre scopurile fundamentale ale legii penale. Totuşi, problema
eutanasiei în Republica Moldova nu a fost juridic analizată şi examinată până la adoptarea Codului
penal din 2002, în care aceasta a fost recunoscută ca infracţiune contra vieţii persoanei. Datorită
acestui fapt, doctrina autohtonă a pus accentul pe unele aspecte generale ale infracţiunii date, fără a
fi efectuată o cercetare temeinică a premiselor apariţiei acesteia şi a caracterelor specifice unei
asemenea fapte. Astfel, putem constata că un asemenea subiect nu este studiat în doctrina penală a
Republicii Moldova, fapt ce argumentează noutatea investigaţiei de faţă. Cu toate acestea, la nivel

4
internaţional, preocupările doctrinare cu privire la eutanasie, atât din punct de vedere juridic,
medical, cât şi etic, social şi religios se regăsesc într-o serie de lucrări ştiinţifice. Mai mult, aceasta a
fost pusă în discuţie şi în cadrul diferitelor organizaţii internaţionale, care s-au expus, prin explicaţii
destul de argumentate, pe marginea problemei în cauză. Astfel, atenţia acordată pe plan
internaţional unui asemenea subiect vine să confirme necesitatea şi importanţa analizei juridico-
penale a conceptului de eutanasie, în general, şi a faptei de eutanasie, în special.
Scopul şi obiectivele lucrării. Odată cu recunoaşterea eutanasiei ca infracţiune în legislaţia
penală a Republicii Moldova, prevăzută de art.148 CP, discuţiile în jurul acestui subiect au început
să se orienteze spre inoportunitatea unei asemenea norme şi necesitatea legalizării eutanasiei, din
perspectiva promovării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pe de altă
parte însă, nu s-a pus problema elaborării unui mecanism de supraveghere a unei asemenea practici
medicale şi privind nivelul de pregătire a societăţii în general pentru acceptarea acesteia. Datorită
acestui fapt şi necesităţii de determinare a oportunităţii unei asemenea soluţii legislative în
Republica Moldova, scopul tezei de faţă rezidă în examinarea conceptului de eutanasie în
complexitatea sa, prin prisma compatibilităţii sale cu drepturile consacrate ale omului, în
determinarea specificului infracţiunii de eutanasie, în condiţiile legislaţiei penale în vigoare, precum
şi în formularea unor recomandări cu privire la soluţionarea controverselor ce apar în legătură cu
examinarea problemei privind răspunderea pentru fapta de eutanasie.
Pentru atingerea scopului preconizat au fost propuse următoarele obiective:
• determinarea conţinutului dreptului la viaţă, în contextul aplicării eutanasiei, precum şi
determinarea statutului unui potenţial drept la moarte;
• identificarea coraportului dintre eutanasie şi dreptul persoanei de a refuza tratamentul
medical şi a coraportului dintre eutanasie şi dreptul la o moarte demnă;
• determinarea caracteristicilor conceptului de eutanasie şi a criteriilor de clasificare a
acesteia, precum şi încadrarea juridică a fiecărei forme de eutanasie;
• stabilirea obiectului juridic special şi a obiectului material ale infracţiunii de eutanasie, în
contextul analizei juridico-penale a acestei fapte;
• explicarea noţiunilor de „boală incurabilă” şi „suferinţă fizică insuportabilă”, precum şi
identificarea necesităţii întrunirii alternative sau cumulative a acestor condiţii;
• argumentarea necesităţii recunoaşterii motivului infracţiunii de eutanasie ca semn
obligatoriu al laturii subiective;
• stabilirea deosebirilor dintre eutanasie şi suicidul asistat, precum şi dintre aceasta şi alte
fapte similare;

5
 • studiul comparativ al infracţiunii de eutanasie şi al prevederilor referitoare la răspunderea
pentru eutanasie în legislaţia diferitelor state;
• determinarea argumentelor pro şi contra dezincriminării şi legalizării eutanasiei în dreptul
penal contemporan.
Obiectul cercetării îl constituie determinarea regimului juridic al eutanasiei în dreptul penal
contemporan şi stabilirea criteriilor răspunderii pentru o asemenea faptă, în contextul diferenţelor de
conţinut şi formă a răspunderii juridice în diferite state.
Baza teoretico-metodologică a studiului. Pentru realizarea scopului şi obiectivelor acestei
lucrări au fost folosite metodele logică, istorică, comparativă, sistemică etc. Întru asigurarea unei
analize multilaterale a subiectului au fost analizate opiniile doctrinare, legislaţiile penale ale
diferitelor state, precum şi practica judiciară a acestora. În calitate de suport tehnico-ştiinţific al
prezentei investigaţii au servit lucrările doctrinarilor din Republica Moldova: S. Brînză, A.
Barbăneagră, V. Florea; din România: I. Duculescu, Gh. Scripcaru, V. Astărăstoae, A. Ciucă, C.
Scripcaru, G. Antoniu, A. Moldovan, A. Athanasiu, O. Loghin, T. Toader; din Federaţia Rusă: O.S.
Kapinus, G.B. Romanovschi, A.P. Zilberg, S.V. Borodin, N.E. Krâlova, N.O. Maleaeva, A.N.
Krasikov, precum şi din alte state: A.S. Berger, J. Berger, H. Biggs, M. Otlowski, G. Tullock, I.
Kennedy, A. Grubb, Sh. Loan, J. Keown, R. Dworkin etc. Prezenta lucrare vine să întregească
studiile existente în acest domeniu, accentul punându-se pe anumite probleme specifice care pot să
apără într-un context sau altul.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Autorul studiului readuce în discuţie un
subiect destul de controversat nu doar pentru doctrina penală din Republica Moldova, dar şi pentru
dreptul penal contemporan în general. Datorită inexistenţei unei poziţii unitare faţă de aprecierea
juridică a eutanasiei, în teză s-a făcut referire la principiile de bază ale răspunderii penale pentru o
asemenea faptă atât în Republica Moldova, cât şi în alte state, precum şi s-a încercat o analiză
multilaterală a argumentelor care vin să sprijine o anumită poziţie. Datorită tendinţelor moderne
promovate cu privire la atribuirea unui regim legal eutanasiei, investigaţia vine să sprijine
menţinerea interdicţiei asupra unei asemenea practici atât timp cât o asemenea poziţie are o bază
socială corespunzătoare, cu toate că se susţine ideea recunoaşterii legale a dreptului persoanei de a
refuza tratamentul medical. Poate părea destul de conservatoare poziţia luată, dar ideile exprimate
au fost argumentate din punct de vedere sociojuridic şi au determinat formularea unor concluzii şi
recomandări propriu-zise. În acelaşi timp, examinarea unei asemenea probleme, cum este eutanasia,
din punct de vedere juridico-penal, într-un context multilateral, constituie prin ea însăşi o noutate
ştiinţifică pentru teoria dreptului penal, care îşi propune atragerea atenţiei asupra necesităţii
rezolvării problemelor ce ţin de aplicabilitatea unei asemenea norme.

6
 Noutatea şi rezultatele investigaţiei îşi găsesc exprimare în următoarele idei ale tezei:
• eutanasia nu poate fi interpretată ca fiind o exercitare a dreptului la moarte, în cazul
recunoaşterii legale a dreptului la viaţă;
• ca obiect juridic special al acestei infracţiuni urmează a fi recunoscută viaţa şi dreptul la
viaţă al persoanei;
• caracterul atenuat al unei asemenea fapte se bazează şi pe existenţa rugăminţii victimei
sau a reprezentantului ei legal;
• componenţa de eutanasie este una materială şi la stabilirea momentului consumării ei
urmează a fi luată în consideraţie moartea cerebrală a persoanei;
• urmează a fi recunoscut dreptul persoanei de a refuza tratamentul medical şi de a
asigura exercitarea legală a acestui drept.
Datorită faptului că eutanasia este des concepută ca o formă a activităţii medicale, de cele
mai multe ori se recunoaşte calitatea obligatorie de lucrător medical a subiectului care efectuează
eutanasia. Această poziţie urmează, însă, a fi raportată la potenţialele cazuri ce pot să apără în afara
instituţiilor medicale. Astfel, îngustarea cercului de persoane care pot fi subiecţi ai unei asemenea
fapte este în defavoarea stabilirii unei răspunderi adecvate pentru eutanasie.
La fel, analiza legilor cu privire la eutanasie, adoptate deja în Olanda şi Belgia, precum şi a
Recomandărilor Consiliului Europei cu privire la problema bolnavilor incurabili şi muribunzilor,
determină aprecierea corespunzătoare a capacităţii de exprimare a dorinţei acestor persoane
referitoare la o intervenţie medicală sau la încetarea acesteia, în contextul menţinerii şi respectării
demnităţii umane.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Lucrarea reprezintă o cercetare
juridică integră după conţinut a unei probleme care ridică multiple polemici, dar care este aproape
neglijată sub aspect doctrinar în Republica Moldova. Pe lângă faptul că au fost analizate opiniile
existente în literatura de specialitate autohtonă, s-a făcut referire şi la modalităţile de abordare a
acestei probleme în statele unde eutanasia a căpătat un statut legal, analizându-se atât jurisprudenţa
acestora, cât şi prevederile legilor speciale, care reprezintă o inovaţie în această materie.
Concomitent s-a atras atenţia şi asupra răspunderii pentru eutanasie stabilite în aceste state, care
incriminează în Codul penal faptele prin care se încalcă prevederile acestor legi speciale. Astfel, au
fost analizate şi recomandările Consiliului Europei în materia îngrijirii bolnavilor terminali şi a
muribunzilor, pentru a determina rolul îngrijirii paliative în contextul incriminării infracţiunii de
eutanasie. Valoarea aplicativă a lucrării îşi găseşte materializare în:

7
 1) analiza comparativă a normelor de incriminare a eutanasiei din diferite state, atât sub forma
omorului la cererea victimei, cât şi ca suicid asistat sau omor intenţionat;
2) interpretarea şi explicarea conţinutului normei art.148 din Codul penal al Republicii
Moldova, în scopul stabilirii esenţei infracţiunii de eutanasie, precum şi în elaborarea unor
recomandări în vederea operării modificărilor, care ar atribui normei respective un conţinut
determinat şi clar;
3) delimitarea eutanasiei de alte fapte similare, ceea ce permite determinarea corectă a
elementelor şi semnelor unei asemenea infracţiuni în procesul calificării faptelor penale.
Aprobarea rezultatelor lucrării. Concluziile şi recomandările formulate în teză au fost
expuse într-o serie de articole ştiinţifice, inclusiv la Conferinţa Internaţională ştiinţifico-practică
„Precedentul judiciar: aspecte teoretice şi practice” din 29 septembrie 2007 (Chişinău) şi pot servi
ca bază teoretico–metodologică pentru efectuarea unor cercetări similare. În acelaşi timp, ele au fost
folosite şi aplicate în procesul predării cursului de Drept penal special. Sugestiile expuse pe
marginea acestui subiect pot fi luate în consideraţie la perfecţionarea legislaţiei penale a Republicii
Moldova.
Volumul şi structura tezei. Teza este structurată în: trei capitole, cinci paragrafe, sinteza
rezultatelor obţinute; concluziile şi recomandările; bibliografia; anexe; adnotarea; cuvintele-cheie
ale tezei; lista abrevierilor utilizate în teză. Teza este expusă pe 192 pagini.

8
 CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE

§ 1. Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a

conceptului de eutanasie

Problema regimului juridic al eutanasiei este una de durată, care s-a manifestat diferit pe
parcursul evoluţiei sale, fiind caracterizată prin necesităţile perioadelor istorice respective şi prin
atitudinea luată de un stat sau altul faţă de un asemenea fenomen. Problema vieţii şi morţii persistă
chiar de la începutul apariţiei comunităţilor umane, fiind determinată de factori naturali, geografici
şi fiziologici. Pe parcurs, odată cu apariţia statului şi dreptului, s-a încercat să se găsească o soluţie
viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei pentru o anumită comunitate, civilizaţia sec. XXI
rămânând în căutarea unei asemenea soluţii.
Legiuirile penale din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale au recunoscut gradul de
pericol social deosebit de ridicat pe care îl reprezintă infracţiunile contra vieţii, uciderea unei
persoane constituind una dintre cele mai grave fapte. [144, p.18]
Practica eutanasiei este mult mai veche decât cuvântul; o întâlnim la societăţile vechi sau
primitive. Se spune că vechii germani îi ucideau pe bolnavii cronici; în Birmania, un incurabil
considera că este obligat să se spânzurare; după Amudsen, eschimoşii practicau suicidul când
durerile deveneau insuportabile; în unele părţi ale Indiei, bolnavul care nu se putea vindeca era
condus de familie pe malul Gangelui şi – cu nasul şi gura umplute cu mâl sfânt – era aruncat în
fluviu: „Dar, în general, această eutanasie a popoarelor primitive răspundea unei idei economice şi
alimentare; ea rezulta din raritatea hranei şi din suprimarea necesară a gurilor inutile: era o
chestiune de stomac. Eutanasia modernă este de ordin sentimental: este o chestie de nervi; iar
indicaţia dominantă este suprimarea durerii”(Forgue). [26, p.201]
În epoca prehipocratică, bolnavilor le era frică de doctor, deoarece aveau convingerea că
aceştia nu le doreau binele şi că nu lucrau în scopul vindecării lor. Conceptul a fost larg răspândit în
întreaga Europă şi a determinat introducerea în jurământul lui Hipocrat a celebrei fraze „... jur să nu
dau bolnavilor otrăvuri ucigătoare şi să nu facilitez obţinerea acestor otrăvuri de către alţii...” La
greci, suicidul era considerat un act de nobleţe dacă era făcut cu participarea corpului medical, în
toate circumstanţele fiind privit ca o recunoaştere implicită a unei culpe, chiar dacă aceasta nu era
cunoscută publicului. [32, p.115] În Egiptul Antic, legile faraonice, Cartea Sacră puteau pedepsi pe
cel care recomanda sau înfăptuia un tratament care ducea pacientul la moarte. În istorie sunt
cunoscute numeroase exemple când viaţa oamenilor cu disabilităţi era curmată pentru a despovăra
familia şi societatea de îngrijirea lor. Etica medicală din Egiptul Antic obliga medicul ca după

9
examinarea bolnavului să-i spună sincer acestuia despre rezultatele posibile ale tratamentului cu
una din trei fraze: această boală eu o pot lecui; această boală se prea poate să o lecuiesc; această
boală eu nu o pot lecui. [87, p.194]
În antichitatea greacă şi romană, suprimarea copiilor nedezvoltaţi, a celor neviabili era o
practică unanim admisă; de asemenea, fapta de a lua viaţa unui camarad, în vederea eliberării lui de
chinuri, nu numai că nu era pedepsită, dar era şi privită ca un act demn, umanitar, camaradesc. La
romani, principiul „volenti et consentienti non injuria” excludea posibilitatea pedepsirii celui care a
luat viaţa victimei, la cererea acesteia. Numai în ultima perioadă a Imperiului roman acest principiu
tradiţional nu a putut opri intervenţia legii, care, în anumite cazuri concrete de omor, prevedea
pedepsirea făptuitorului fără să ţină seama de motivele umanitare ale medicului sau ale
consimţământului victimei. Treptat, dreptul roman a evoluat, ajungând să considere omorul ca un
prejudiciu adus mai degrabă societăţii decât individului. Dreptul la viaţă era considerat inalienabil şi
în afara posibilităţii de dispoziţie a individului. [41, p.31]
Legea celor XII Table (140 î.Hr.) permitea uciderea copiilor cu disabilităţi imediat după
naştere, iar filosofii antici vorbeau despre Ars (bene) moriendi şi Libertarum mortis arbitrum.
Seneca susţinea că suicidul este permis dacă bătrâneţea afectează puterea de judecată şi calitatea
vieţii. Plinius cel Bătrân afirma că „medicina are dreptul de a curma viaţa pacientului pentru a pune
capăt suferinţelor sale”. [130]
În dreptul vechi evreiesc, pedeapsa capitală pentru omor nu se aplica în cazurile când
obiectul infracţiunii era un copil neviabil, un bolnav incurabil sau o persoană care se afla în
agonie.[116, p.423]
În Japonia, pe bătrâni, cu acordul lor, îi duceau pe Muntele Sfânt şi îi lăsau acolo pentru
venirea morţii, eliberând în aşa fel societatea şi familia de sarcina îngrijirii lor. Istoria cunoaşte şi
„Stânca străbunilor” la goţi, de pe care se aruncau bolnavii şi bătrânii neputincioşi. Despre celţii
spanioli, care urau bătrâneţea, se ştie că îndată ce celtul trecea de vârsta deplinelor puteri fizice el îşi
termina viaţa prin suicid. Tradiţiile, prin care se prescria bătrânilor şi bolnavilor să se sinucidă, o
privau pe acea persoană de respect, de onorurile funerare în cazul în care nu erau respectate etc.
Această acţiune, „liberă” la prima vedere, în realitate era foarte dur reglementată în societăţile
linguale. [94, p.162] Popoarele nomade îşi abandonau bătrânii şi bolnavii care deveneau povară în
permanentele lor deplasări. De regulă, răniţilor în războaie li se dădea lovitura de graţie. Uneori, cei
încercuiţi, pentru a nu cădea vii în mâinile duşmanilor, se omorau reciproc. Aşa au pierit cei
aproximativ o mie de evrei asediaţi de romani la Masada. Practici asemănătoare găsim la popoarele
primitive. La Battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrâneţe îi invita pe copiii săi să-i mănânce
carnea. Apoi se urca într-un copac, se lăsa să cadă jos ca un fruct copt, după care cei din familie îl

10
omorau şi îl mâncau. Se practica uciderea bătrânilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul
inferior, la triburile Cachibas şi Tupi din Brazilia, în Europa la străvechea populaţie slavă Wendi.
Din punct de vedere istoric, trebuie de menţionat şi faptul că în perioada războaielor
medievale se practica omorârea persoanelor grav rănite pe câmpul de luptă, fapt care era privit ca
un act de binefacere creştină. În acest scop erau folosite pumnale cu mânere sub formă de cruce cu
următoarea inscripţie pe ele „Miserikordia” (îndurare). Existau şi unele societăţi monahale ce
purtau denumirea „Alină-mi suferinţele”, care, la înţelegerea cu rudele, grăbeau moartea celor grav
bolnavi. [111, p.17]
Pe parcursul evoluţiei istorice, în Japonia au fost înregistrate mai multe cazuri de eutanasie
voluntară. Un exemplu este rinja-gyogi (ceremonia momentului morţii) care avea loc în Mujo-do
(templul unde preoţii bolnavi incurabili îşi petreceau ultimele zile) în timpul perioadei Heian. Acest
templu era un fel de hospis pentru îngrijirea incurabililor unde moartea era privită ca ceva frumos şi
bun.... Mai târziu, când harakiri a devenit un mod de a evita umilinţa unei condamnări publice şi a
pedepsei sau presupusa disgraţie, în cazul capturării de către forţele armate ale duşmanului, o astfel
de ceremonie a devenit asemănătoare cu eutanasia pentru condamnatul care vroia să se elibereze de
dereglările psihice mult mai dureroase ca însăşi harakiri, păstrându-şi demnitatea. La comiterea
acţiunii de harakiri era prezentă o rudă sau un prieten al condamnatului. Acţiunea de asistare a
procesului de harakiri este numit kaishaku. Odată ce ceremonia lua sfârşit, obligaţia asistentului era
să-l decapiteze pe suferind pentru ca agonia lui să fie cât posibil de scurtă. În acest context,
asistentul era la fel ca medicul care administrează substanţa letală la dorinţa pacientului. [34, p.73-
74]
Astfel, G.B. Romanovschi evidenţiază următoarele poziţii ale lumii antice referitoare la
acest subiect: 1) era acceptată întreruperea vieţii următoarelor categorii de persoane: a) bolnavilor
incurabili, b) celor care sufereau dureri fizice grele, c) bolnavilor psihici d) bătrânilor; 2) era
permisă lipsirea de viaţă a nou-născuţilor cu malformaţii; 3) era recunoscut dreptul medicului de a
nu acorda ajutor medical, care nu ar duce la vindecare, dar care putea doar să prelungească viaţa pe
o perioadă de timp. Autorul susţine că aceste reguli aveau ca temei principiul umanismul, totodată
luându-se în calcul şi inutilitatea socială a acestor categorii de persoane. [112, p.89]

Posibilitatea aplicării eutanasiei în anumite situaţii nu i-a lăsat indiferenţi nici pe împăraţii
şi regii acelor timpuri. Împăratul Hadrian a cerut medicului său să-i prescrie un anumit tratament
pentru a muri cu demnitate, în urma cărui fapt medicul nu s-a învrednicit însă de nici un avantaj. Iar
în 1936 doctorul Lord Dawson a decis să-l ajute să moară cu demnitate şi fără mari suferinţe pe
George al V-lea şi chiar a prezentat în faţa Camerei Lorzilor un discurs în care susţinea că „... orice

11
medic bun trebuie să curme suferinţele unui bolnav incurabil, indiferent de rangul acestuia sau de
importanţa pacientului pe pământ...” În acelaşi an, Societatea pentru Eutanasie Voluntară
(Voluntary Euthanasia Society) nou-creată a iniţiat o lege în Camera Lorzilor cu privire la
legalizarea eutanasiei pentru persoanele care suferă de boli incurabile şi fatale, precum şi de dureri
puternice. [34, p.87]
O.S. Kapinus consideră că apariţia, formarea şi dezvoltarea eutanasiei ca fenomen
sociojuridic în istoria statului şi dreptului cunoaşte trei etape. Prima etapă include în sine
învăţăturile juridico-politice ale lumii antice, când eutanasia era privită ca un bine şi era inevitabilă
în anumite cazuri determinate. A doua etapă este determinată de gândirea juridico-politică a Evului
mediu în care viziunea religiei creştine a determinat atitudinea negativă a societăţii faţă de ideea
eutanasiei. A treia etapă începe în perioada modernă şi este legată de pluralitatea de opinii în
amploare cu privire la eutanasie, de noile argumentări în favoarea legalizării ei. În antichitate, în
diferite societăţi şi state obiceiul juridic admitea şi reglementa unele forme ale eutanasiei, care erau
destul de practicate în condiţiile atât ale civilizaţiilor orientale cât şi occidentale. Totuşi, odată cu
dezvoltarea sistemului dreptului scris eutanasia nu a mai fost reglementată. Acest fapt a fost legat de
un şir de factori, cum ar fi răspândirea religiilor de bază: creştinismului, islamismului, budismului,
care, de regulă, aveau o atitudine negativă faţă de eutanasie, examinând-o ca o modalitate a
omorului sau a suicidului. [173, p.9]
Metoda eutanasiei este cunoscută încă din antichitate (Republica Ideală a lui Platon), iar în
epoca contemporană a fost promovată de F. Nietzsche (1844-1909), filosof iraţionalist german care
considera ca esenţă a lumii şi ca forţă motrice a dezvoltării ei „voinţa de putere”, şi de A. Carrel.
[75, p.176]
Thomas Morus (1478-1535) este cel pe care unii vor să-l vadă ca pe cel dintâi susţinător al
eutanasiei în timpurile moderne. În romanul său filosofic „Utopia”, Thomas Morus îi descrie pe
imaginarii locuitori ai Insulei Utopia care practică uciderea bolnavilor incurabili, sfâşiaţi de dureri
cumplite. Un asemenea comportament e calificat ca fiind „un act de înţelepciune”, mai mult ca „un
act religios şi sfânt”. În 1516, Thomas Morus publică Utopia: din republica sa ideală şi imaginară
umanistul englez dorea să izgonească durerea. Bolnavilor incurabili, cu boli pestilenţiale, cu dureri
continue şi înspăimântătoare, preoţii şi magistraţii le vor da sfatul „de a fugi din viaţă ca dintr-o
închisoare” sau de „a se lăsa eliberaţi de alţii”. În Utopia, omului îi este interzis să se ucidă fără
permisiunea consiliilor (autorităţii), dar sinuciderea la sfatul autorităţii era considerată ca o
comportare virtuoasă. [26, p.202]
În istoria apariţiei şi utilizării cuvântului eutanasie sunt stabilite patru sensuri distincte: arta
morţii blânde, cel utilitarist, eugenic şi eutanasia din milă:

12
 • faza morţii blânde durează din antichitate până în secolul XIX – Kratinos, un poet grec, a
folosit în sec. V î.e.n. adverbul „euthanatôs” pentru a descrie „moartea bună” şi, în special,
moartea blândă. Istoricul Suetonius descrie cum împăratul Augustus a murit repede şi fără
suferinţă în braţele soţiei sale, Livia, experimentând eutanasia pe care a cerut-o. În Evul
mediu devotamentul era asociat cu grija şi suportul faţă de muribunzi: „Brotherhoods of
Good Death” (Frăţia morţii bune) a fost înfiinţată pentru a ajuta muribundul şi a acorda
suport familiei îndoliate. Această tradiţie reprezintă aspectul integral al funcţionării bisericii
în lumea vestică. Tot la această etapă este plasat şi aportul ştiinţific al filosofului englez
F.Bacon. La această etapă înţelesul predominant al cuvântului „eutanasie” descria scopul
îngrijirii paliative moderne; [58, p.13-16]
• eutanasia utilitaristă este răspândită începând cu sec. XIX. Jeremy Bentham (1748-1832) şi
John Mill (1806-1873) reprezintă doctrina utilitaristă cu „principiul ei de utilitate”, susţinând
că fericirea – „plăcerea şi absenţa durerii” – era unicul lucru dorit ca un sfârşit. Când suma
durerii depăşea suma plăcerii, viaţa nu mai avea sens şi putea fi terminată. J. Bentham
considera că natura a plasat umanitatea între doi stâlpi suverani: durerea şi plăcerea. În acest
context, crima, ca orice comportare umană obişnuită, reprezintă un efort în obţinerea
plăcerii, care, de regulă, este maximizată în raport cu durerea; [48, p.90]
• eutanasia eugenică caracterizează secolul XX. Pentru perfecţionarea sănătăţii şi moralei
clasei muncitoare Francis Galton (1822-1911) a fondat „ştiinţa eugeniei” (din greacă „eu” –
bun, şi „genos” – rasă) cu două scopuri: de a limita numărul în creştere al persoanelor
bolnave şi de a perfecţiona rasa pe calea reproducerii prin alegerea celor mai buni. Astfel,
sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX sunt marcate de apariţia unei serii de
lucrări care promulgau eliminarea rasei inferioare şi a persoanelor cu anomalii (Charles
Richet – „La selection humaine”, Karl Ludwing Binding, Alfred Hoche – „Die Freigabe der
Vernichtung lebensunwerten Lebens”). Aceste propuneri au generat consecinţe îngrozitoare.
Astfel, în septembrie 1939 Hitler a început un proiect numit „Aktion 4”, cunoscut şi sub
denumirea de „Aktion Gnadenton”, cu scopul de a aduce „moartea din milă” persoanelor cu
disabilităţi, mintale şi fizice, precum şi celor în vârstă. În timp ea a fost suspendată la 24
august 1941, dar Aktion 4 a avut ca rezultat moartea a peste 100 000 de persoane cu
disabilităţi mintale şi a peste 75 000 de vârstnici.
De altfel, asemenea idei eugeniste vin tocmai din antichitate. Platon cerea evitarea cuplurilor unite
prin hazard, fiind încurajate financiar naşterile „romane”, dar prin aportul unor oameni de ştiinţă
(Galton considera că eugenia este o armă în competiţia naţiunilor pentru supravieţuire economică,
ideea fiind promovată astăzi de Crick, laureat al Premiului Nobel). Asemenea idei au dus la

13
legiferări obligatorii privind sterilizarea din motive eugenice pentru a limita imigraţia (SUA, 1920),
la legile hitleriste privind prevenirea eredităţii bolnave (1933), privind protecţia sângelui german
(1935) sau privind „moartea dulce”(1939), cu programe eutanasice în masă; [80, p.283-284]
• eutanasia din compasiune, care, la fel ca cea eugenică, caracterizează secolul XX. Leon
Daudet menţionează unul dintre cazurile de eutanasie: şase ruşi după ce au fost muşcaţi de
un lup nebun au fost trimişi la Louis Pasteur, care tocmai finisase lucrul asupra dezvoltării
serului antibacterian. Serul însă nu şi-a atins scopul şi după zile de agonie intolerabilă
bărbaţii l-au rugat pe Pasteur să le curme suferinţele. În continuare autorul menţionează că
după consultarea farmacistului şi a directorului spitalului, Pasteur le-a satisfăcut marea lor
rugăminte. Farmacistul a pregătit 5 pastile – unul dintre bărbaţi deja murise – şi acestea au
fost administrate victimelor cu discreţia necesară în asemenea cazuri, urmările fiind cele
aşteptate. Cazuri de asemenea gen au dus la necesitatea formării unor asociaţii care ar
accepta eutanasia. Anume această perioadă se caracterizează prin apariţia asociaţiilor de
acest gen (1935 – Voluntary Euthanasia Association, UK, 1938 – The Society for the Right
to Die, SUA). Astăzi în Federaţia Mondială a Societăţilor pentru dreptul la moarte (World
Federation of Right–to–Die Societies) însumează aproximativ 500 000 membri, dintre care
25 000 societăţi din Franţa şi 60 000 din Elveţia. [58, p.13-16]
În ceea ce priveşte determinarea conceptului de eutanasie, autorii de specialitate pornesc de
la cunoscuta idee emisă în 1623 de Farancis Bacon, care în lucrarea sa „Instauratio Magna” susţine
că misiunea medicilor este nu numai de a restabili sănătatea, ci şi de a îndulci durerile şi suferinţele
pricinuite de boli. Această îndulcire a durerilor contribuie şi conduce la convalescenţă, dar poate şi
„să procure bolnavului, când nu mai există nici o speranţă, o moarte dulce şi liniştită”. În opinia
filosofului şi omului de ştiinţă britanic, misiunea medicilor era şi aceea de a asigura celor care
agonizează o ieşire din această lume cu mai multă uşurinţă şi facilitate. În opinia lui Bacon, „această
cercetare, pe care noi o calificăm ca fiind aceea asupra euthanasiei exterioare, se distinge de cealaltă
euthanasie, care are ca obiect pregătirea sufletului şi noi o calificăm printre recomandările noastre”.
[55, p.298] Trebuie de menţionat că F. Bacon prin eutanasie avea în vedere nu lipsirea de viaţă a
bolnavilor din compătimire, dar oferirea analgezicelor eficiente, care l-ar fi scutit pe om de
suferinţe. Esenţa ideii lui Bacon este că medicul nu renunţă la bolnavii incurabili, dar este împreună
cu ei până la sfârşitul zilelor lor, uşurându-le soarta. Dacă e să analizăm lucrarea lui Bacon, putem
spune că concluzia lui se întemeiază pe faptul că eutanasia este un motiv stimulator pentru fiecare
medic de a căpăta noi cunoştinţe, ca bolile incurabile să înceteze a mai a fi astfel. De aceea, este
destul de dificil a vorbi despre Bacon ca despre întemeietorul eutanasiei în sensul ei
contemporan.[112, p.90]

14
 Walter Kan menţionează că folosirea termenului „eutanasie” în sensul omorului din milă
(„mercy killing”) este o neînţelegere istorică. El presupune că în literatura europeană termenul
„eutanasie” pentru prima dată a fost folosit de medicul Paradys în lucrarea „Oratio de euthanasia”
(Leyden, 1794). Ceea ce dovedeşte poziţia cu privire la faptul că eutanasia este arta de a uşura
moartea şi nu omor din milă. [92, p.23]
În 1918-1922, în Germania au fost editate un şir de cărţi şi broşuri în care se susţinea dreptul
moral şi juridic la omorul bolnavilor incurabili, alienaţilor şi al altor persoane preţul vieţii cărora,
după Karl Binding, se cobora „mai jos de zero”. Aceleaşi idei pot fi găsite şi în lucrările lui Iosta
„Dreptul la moarte”, Ernst Mann „Salvarea omenirii de la dezastru”, A. Hoche „ Despre moarte”, în
raportul Dr. R. Gheneli „Este împuternicit medicul la distrugere” şi în alte lucrări. Cea mai
răsunătoare lucrare aparţine lui Karl Binding, scrisă în colaborare cu psihiatrul A. Hoche – „Dreptul
la distrugerea vieţilor inferioare, limitele şi formele lui” (1920). Baza ideologică a acestor lucrări
era filosofia reacţionară a lui Nietzsche, care îl trata pe bolnav ca pe un parazit, şi teoria lui
Lombrozo. [89, p.40]
În diverse ţări, atât din Europa, cât şi din America, s-au prezentat diferite proiecte de legi,
cerându-se dreptul de a beneficia de eutanasie; în America, în Italia şi în Saxonia, în 1903, s-au
discutat în întruniri publicitare proiectele, iar în 1913 un asemenea proiect s-a propus în Reichstag.
Principalele paragrafe puse în discuţie:
a) orice om ce suferă de o boală incurabilă are dreptul de a beneficia de eutanasie;
b) acest drept este încuviinţat de tribunalul respectiv în urma cererii bolnavului;
c) cererea transmisă tribunalului va fi imediat referită şi supusă unei comisii compuse din
trei medici din care un medic legist; examenul bolnavului va trebui să aibă loc în cele
dintâi opt zile după înaintarea cererii;
d) procesul-verbal încheiat în urma examenului medical trebuie să menţioneze dacă
moartea pacientului este mai probabilă decât vindecarea, sau cel puţin lipsa unei stări ce
ar permite o aptitudine de lucru;
e) dacă examenul conchide că, cu cea mai mare probabilitate, terminaţiunea va fi fatală,
tribunalul va acorda bolnavului dreptul la eutanasie, în caz contrar cererea va fi respinsă;
f) nu se va putea urmări nici da în judecată pe acel care va ucide bolnavul, în urma
formalităţilor îndeplinite la punctele de mai sus (cererea formală şi categorică a
bolnavului de a beneficia de eutanasie şi autopsia demonstrând boala incurabilă);
g) oricine va ucide un bolnav fără voia formală şi expresivă a acestuia se va pedepsi cu
recluziune;

15
 h) paragrafele de la a) până la g) pot fi aplicate atât infirmilor, cât şi bolnavilor cronici.[38,
p.20]
Cu toate acestea, nici unul din proiectele de legi propuse la acea vreme, printre ele fiind şi
unele iniţiative ca de eutanasie să poată beneficia şi copiii idioţi sau născuţi cu viciu de conformaţie
hidos sau incompatibili cu viaţa, au fost respinse, adoptat fiind doar unul în 1906 în Ohio (ulterior
şi el respins).
Primele manifestări de amploare în favoarea eutanasiei se înregistrează în Statele Unite ale
Americii, în preajma lui 1900: tentativele de a obţine legalizarea eutanasiei în statele Ohio şi Iowa
la începutul secolului XX au eşuat însă sistematic. Singura ţară în care s-a reuşit, la un moment dat,
să se legifereze eutanasia a fost Germania fascistă: printr-un decret semnat de Hitler în octombrie
1940 s-a hotărât suprimarea indivizilor „de calitate inferioară”: copii cu malformaţii, alienaţi,
bolnavi incurabili etc. [43, p.132-133]
În perioada anilor ‘60 în Franţa tribunalele aveau o atitudine nedefinită în ceea ce priveşte
pedepsirea sau nu pentru comiterea eutanasiei. Astfel, în 1962, la Liege, a avut loc procesul soţilor
Vandeput şi al doctorului Castes, care au fost acuzaţi de omorârea micuţei infirme Corinne
Vandeput ce suferea de thalidomidă. În urma examinării cauzei de instanţă juraţii au pronunţat un
verdict de achitare. Puţin mai târziu, în 1966, la Metz, a fost intentat procesul unei mame care şi-a
înecat fiul debil mintal, iar în cursul procesului procurorul a declarat următoarele: „În Franţa mai
sunt alţi un milion şi jumătate asemenea micului Richard, trebuie să luăm măsuri împotriva unor
recidive prea lesnicioase ale dramei de faţă”.
Pentru prima dată omorul la cerere a fost reglementat de Codul penal german, care prevedea
că cererea victimei trebuie să fie explicită şi serioasă pentru a putea fi luată în consideraţie. Omorul
la cerere era considerat o crimă privilegiată, având un tratament sancţionator mult atenuat. Nu de
acelaşi tratament se bucură şi cel care a luat viaţa unui bolnav aflat într-o situaţie disperată (de
pildă, din cauza unei suferinţe mari cauzate de boală), dar fără consimţământul acestuia din urmă.
Codul penal maghiar din 1880, reglementând omorul la cerere, impunea, de asemenea, condiţia să
existe o cerere motivată şi serioasă provenind din partea victimei. Aceeaşi condiţie o reclama şi
Codul penal al cantonului Basel, iar Codul penal elveţian din 1916 impunea necesitatea unei cereri
urgente şi serioase. Tot în această categorie trebuie inclus şi Codul penal din Würtenberg
(Germania) din 1839, care reglementa omorul consimţit, dar numai în cazul în care cererea
provenea din partea unui om bolnav sau a unui rănit mortal. Codul penal italian (1930), în art.579,
prevedea posibilitatea sancţionării atenuate a „omuciderii acelui care consimte”. Fapta era
considerată un delict asupra persoanei; în asemenea cazuri nu era consacrat un drept al victimei de a
se sinucide, ci fapta era considerată infracţiune, dat fiind interesul imediat şi direct al colectivităţii

16
de a sancţiona asemenea fapte. O aplicare a acestei reguli s-a făcut în cazul unei femei însărcinate
care a consimţit să moară pentru salvarea foetusului; în asemenea situaţii, medicul nu ar fi putut
invoca starea de necesitate prevăzută în art.54 CP, deoarece medicul nu poate sacrifica o viaţă
sigură (aceea a femeii însărcinate), pentru una incertă (a foetusului). Dacă persoana care săvârşea
fapta, la cererea aceluia care consimţea să fie ucis, acţionează din milă, ea poate să beneficieze de o
circumstanţă atenuantă (art.61 pct.1), dar fapta sa nu poate rămâne nepedepsită. [41, p.32-33]
Dintre legislaţiile penale care au consacrat nepedepsirea omorului la cererea victimei nu o
putem cita decât pe cea a Rusiei din 1926. Această soluţie a fost apreciată de unii autori care militau
pentru a se recunoaşte dreptul fiecărui om de a hotărî asupra propriei sale vieţi. În acest sens s-au
pronunţat şi autorii K. Binding şi A. Hoche care, în 1920, au susţinut legalizarea eutanasiei. Ei
vroiau să demonstreze că inumană este nu eutanasia, respectiv legalizarea ei, ci impunerea
pacientului de a muri în chinuri, atunci când există posibilitatea de a fi scutit de ele prin accelerarea
producerii morţii. [46, p.96]
În legislaţia penală pre-sovietică omorul comis la insistenţa victimei şi din compătimire faţă
de el era recunoscut ca delictum sui generis şi pentru el se prevedea o pedeapsă mai uşoară decât
pentru omorul obişnuit (art.460 Codul penal din 1903). [100, p.180] În istoria legislaţiei Rusiei a
existat aşa o perioadă când legiuitorul considera că lipsirea de viaţă comisă la insistenţa victimei pe
motiv de milă nu trebuie să fie recunoscută ca infracţiune. Autorul S.V. Borodin menţionează că în
Codul penal din 1922, în art.143 era stipulat: „omorul comis la insistenţa victimei, pe motiv de
milă, nu se pedepseşte”. Totuşi, această atitudine a legiuitorului faţă de omorul comis la insistenţa
victimei pe motiv de milă nu a rezistat în timp, astfel încât la 11 noiembrie 1922, la expirarea a 5
luni de la data intrării în vigoare a Codului penal, această prevedere a fost anulată prin hotărârea
VŢIC, convocarea a XI-a. [89, p.41-42] N.V. Krîlenko a cerut amânarea acestor prevederi reieşind
din considerentul că „poate fi dovedit faptul insistenţei (practica a demonstrat că în asemenea
situaţii poate fi întocmit şi un proces-verbal), dar nu poate fi verificată existenţa faptului de
compătimire”. [100, p.180]
Începând din secolul XX au existat preocupări legislative legate în special de regimul
eutanasiei. În 1936, la Londra, Asociaţia pentru o legislaţie a eutanasiei voluntare a susţinut şi ea un
proiect de lege, recunoscând dreptul de a solicita eutanasia adulţilor atinşi de o boală mortală şi
incurabilă, însoţită de dureri severe. Cererea trebuia să fie semnată în prezenţa a doi martori şi
supusă unui Comitet de eutanasie. Proiectul a fost respins de Camera Lorzilor. În 1947, legislativul
statului New York a respins şi el o propunere asemănătoare. În anii `80 au existat numeroase
proiecte în legătură cu regimul juridic al eutanasiei. S-a admis, de regulă, că omorul săvârşit la

17
rugăminte nu exonerează de răspundere persoana care l-a săvârşit, dar conferă acesteia circumstanţe
atenuante (Elveţia, Grecia, Danemarca, Islanda, Australia, Germania, Olanda). [55, p.301]
G. Bogdan scria în 1921 că sinuciderea nu este pedepsită de Codul penal după cum nu este
pedepsită nici complicitatea, deoarece faptul principal – crima – lipseşte. Prin urmare, nu cade sub
rigorile legii acela care abuzând de autoritatea sa îndeamnă, sugerează sau porunceşte unei alte
persoane să se sinucidă, nici acela care procură otravă celui care vrea să o absoarbă, pistolul sau
cuţitul cu care îşi va străpunge inima, după cum nu este pedepsit chiar acela care ajută, asistă şi
chiar prepară cele necesare aceluia care vrea să-şi curme viaţa. Ori, cât ar fi de condamnabile aceste
acte, nu este nici crimă, nici delict în înţelesul juridic al cuvântului, suntem la limita ultimă a
complicităţii morale. [39, p.180]
Legislaţia română s-a situat pe poziţia pedepsirii omorului chiar în condiţiile eutanasiei.
Codul penal român de la 1936 incrimina, în mod distinct, uciderea unei persoane în urma rugăminţii
stăruitoare şi repetate a acesteia sau sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile
unui bolnav incurabil (art.468 alin.1 şi 3). Dispoziţiile art.468 din vechiul Cod penal nu au fost
reeditate în Codul penal din 1969, motivându-se că, „în astfel de cazuri, vor opera dispoziţiile
privitoare la reducerea pedepsei pentru existenţa unor circumstanţe atenuante judecătoreşti şi că, pe
drept cuvânt, în legea noastră consimţământul victimei nu înlătură răspunderea penală nici în caz de
eutanasie, pentru că dreptul la viaţă, integritate corporală şi sănătate sunt valori fundamentale ale
omului. Pentru infracţiunile îndreptate împotriva acestor valori, culpabilitatea nu poate fi înlăturată
pentru motivul că victima şi-a dat consimţământul.” [41, p.34-35] Codul penal român din 1936 în
art.468 alin.1 prevedea: acela care ucide un om, în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acestuia,
se pedepseşte cu temniţa grea de la 3 la 8 ani. În alin.3 este prevăzută o circumstanţă care uşurează
şi mai mult infracţiunea de omor la rugăminte. Pentru existenţa ei se cer întrunite următoarele
condiţii:
a) omorul sa fie săvârşit dintr-un sentiment de milă;
b) pentru a pune capăt suferinţelor fizice ale victimei şi victima să fi suferind de o boală
incurabilă datorită căreia moartea era inevitabilă. În prezenţa acestei circumstanţe
atenuante omorul la rugăminte se pedepseşte cu închisoare corecţionară de la 1 la 5 ani.
[42, p.150]
În 1931, în Anglia, Dr. C. Killick Millard a prezentat propunerile sale într-un proiect de lege
„The Voluntary Euthanasia Legalization Bill”. În 1936 legea a fost respinsă de Camera Lorzilor
după o discuţie aprinsă. Cu toate acestea, Euthanasia Society a continuat campania pentru bolnavii
incurabili şi pentru o legislaţie corespunzătoare. În 1937, în Nebraska, o lege asemănătoare cu
predecesoarea sa engleză, Voluntary Euthanasia Act, a fost propusă legiuitorului de către senatorul

18
John Comstock. Cu toate acestea, ea a fost amânată pe un termen nedeterminat şi nu a mai intrat în
vigoare niciodată. În 1939, o lege privind legalizarea eutanasiei în New York a fost propusă de
Charles Nixdorff, care, similar cu legea engleză, s-a concentrat asupra bolnavilor incurabili maturi,
dar nici această lege nu a fost niciodată introdusă în parlament şi a fost îngheţată până după război.
Motivele unui asemenea interes cu privire la legalizarea eutanasiei sunt următoarele: 1) existau tot
mai mulţi medici care doreau să vorbească public despre responsabilităţile lor faţă de muribunzi;
2) începând cu 1920 în Anglia şi în America era în creştere numărul de cazuri judiciare care vizau
omorul din compătimire, suicidul asistat şi suicidul din cauza unei boli incurabile. [63, p.14-15]
Unele tentative, fără succes, au fost făcute pentru a reforma legea şi a legaliza eutanasia în
Anglia. De exemplu, Euthanasia Bill din 1936 prevedea un sistem de notificare prin care
pacienţilor adulţi (considerate atunci persoanele mai mari de 21 de ani) care suferă de o boală
terminală sau incurabilă li se va permite să semneze un formular pentru cererea eutanasiei.
Voluntary Euthanasia Bill din 1969 avea să permită eutanasia pentru pacienţii mai mari de 21 de ani
care o cereau. Conform acestui act, a fost propus un sistem prin care dacă doi medici erau convinşi
că pacientul suferă de o boală care s-a dovedit suficient de serioasă de a fi „incurabilă şi aşteptată să
cauzeze suferinţe acute sau să-l facă incapabil de o existenţă raţională”, ei puteau fi autorizaţi să
aplice eutanasia. În câteva proiecte de lege din 1970 s-a făcut tentativa de a acorda pacienţilor
incurabili dreptul de a primi medicamente pentru uşurarea durerii în cantităţi care ar fi putut duce la
inconştienţă. Aşa un drept ar fi fost, în practică, redus la un fel de suicid asistat, pentru că calcularea
dozei necesare pentru a duce la pierderea conştiinţei ar fi fost neapărat imprecisă şi moartea,
probabil, una conştientă. În 1991 a fost propus un alt Euthanasia Bill, care ar fi permis medicilor să
aplice eutanasia activă bolnavilor incurabili care o cereau. Bucurându-se de o vastă publicitate şi
suport din partea unui grup parlamentar, această măsură a împărtăşit soarta celorlalte şi în cele din
urmă a eşuat fără ca să devină lege. [35, p.13]
Propuneri cu privire la legalizarea eutanasiei au fost făcute în Marea Britanie şi în Statele Unite
ale Americii. Toate, fără excepţii, prevedeau limitarea aplicabilităţii ei doar asupra celor care suferă
de o boală incurabilă sau care sunt în faza terminală a acesteia. În acelaşi timp, s-au depus eforturi
susţinute pentru a stabili un sistem de determinare a dorinţei persoanei la obţinerea declaraţiei cu
privire la intenţia sa. Multe propuneri prevăd pedepse aspre pentru oricine care îşi creează impresia
falsă precum că o altă persoană doreşte eutanasia. Se cere de asemenea ca actul de eutanasie să fie
efectuat de către medic sau sub supraveghere medicală. În cazul în care toate condiţiile vor fi
întrunite, medicul care acţionează cu bună-credinţă nu va comite omor şi nu va fi pasibil de
pedeapsă penală. [66, p.45]

19
 În concluzie putem menţiona că abordarea eutanasiei în contextul mişcărilor de legalizare a
acesteia s-a conturat pe parcursul unei perioade de timp îndelungate. Cu toate acestea, atitudinea
societăţii nu a căpătat o formă unitară, fiind divizată în două tabere, formate din cei care acceptă
legalizarea eutanasiei şi, respectiv, cei care se pronunţă contra, indiferent de etapa de dezvoltare
istorică. Acest fapt poate fi explicat prin specificul eutanasiei şi legătura nemijlocită a acesteia cu
continuitatea vieţii umane, indiferent de calitatea ei; or, viaţa umană a fost considerată în toate
timpurile ca fiind cea mai de preţ valoare socială.

§ 2. Definirea conceptului de eutanasie

Eutanasia reprezintă unul dintre controversatele subiecte ale jurisprudenţei, medicinei şi

bioeticii, care ridică variate dispute şi polemici. Cu toate că este incriminată penal în majoritatea
statelor lumii, tot mai des apare problema necesităţii, perspectivelor şi importanţei legalizării unei
asemenea proceduri într-un stat sau altul, luându-se ca bază legislaţiile statelor unde eutanasia are
sau a avut un cadru legal de aplicabilitate (ne putem referi la legislaţia Olandei, Belgiei, Nordului
Australiei şi a statului Oregon din SUA). Tocmai datorită acestor discuţii subiectul eutanasiei
rămâne valabil şi pentru Republica Moldova, unde introducerea ei în legislaţia penală reprezintă o
noutate şi necesită o examinare temeinică, completă şi sub diferite aspecte.
Eutanasia va fi un subiect actual atâta timp cât vor predomina acei factori care au adus-o în
actualitate, atâta timp cât viaţa va da o luptă cu moartea şi durerea. [129] Abordând problema
definirii eutanasiei în Republica Moldova, luând în consideraţie climatul format în jurul acestei
probleme în hotarele acestui areal, este foarte greu a stabili anumite principii directoare, atâta timp
cât acest concept este privit fie cu ironie, fie cu neîncredere. Cu toate că se consideră prematură
dezbaterea unui astfel de subiect, necesitatea aprecierii lui juridice apare şi aici, datorită
precedentelor existente în alte state referitor la această problemă. În literatura juridico-penală
autohtonă se observă o tendinţă de a lăsa problema eutanasiei neatinsă, fără să se facă cel puţin
careva referinţe la natura acesteia. Motivele invocate pentru susţinerea unei asemenea poziţii sunt,
de obicei, inexistenţa practicii judiciare şi faptul că, în lipsa unui mecanism de efectuare a
eutanasiei, norma care stabileşte răspunderea penală pentru comiterea ei riscă să rămână nulă. Cu
toate acestea, existenţa unui articol în Codul penal, care incriminează fapta de eutanasie, ne oferă
posibilitatea să abordăm acest subiect, adaptându-l la realitatea existentă în întreaga lume şi
raportându-l la situaţia din Republica Moldova.
În ceea ce priveşte definirea unui asemenea concept, literatura juridică şi cea medicală din
diferite ţări încearcă să stabilească unele elemente comune eutanasiei, care ar putea s-o

20
caracterizeze şi să evidenţieze trăsăturile specifice nu doar pentru aşa-numitul „fenomen” al
eutanasiei, dar şi pentru infracţiunea de eutanasie. În general, conceptul de eutanasie implică mai
multe elemente obligatorii, iar elaborarea unei definiţii unanim recunoscute constituie un procedeu
destul de complex. Din aceste considerente, majoritatea autorilor preferă să elucideze doar unele
aspecte ale acestei noţiuni, plecând de la înţelesul etimologic şi semantic al cuvântului „eutanasie”.
În acest context se impune întrebarea: este oare necesară o definiţie exhaustivă ori aprecierea
teoretică a unui asemenea concept nu implică anumite conotaţii practice? Suntem de părere că
stabilirea completă a elementelor constitutive ale conceptului de eutanasie poate facilita procesul de
calificare a unei asemenea infracţiuni speciale, precum şi determina particularităţile acesteia în
raport cu unele fapte similare. Motiv din care considerăm oportună examinarea punctelor de vedere
existente privind definirea conceptului de eutanasie, fapt ce va contribui la stabilirea specificului
acestei infracţiuni.
Susţinem şi apreciem constatarea autorului V.A. Râbin care menţionează că o definiţie unică
cu privire la eutanasie lipseşte până în prezent, deoarece atât autorii autohtoni, cât şi cei străini, care
au încercat să o elaboreze, pun accentul pe aspecte diferite, uneori contradictorii, ale fenomenului
dat sau preferenţial pe rezultat (moartea pacientului), fie pe acţiunile medicului, care duc la acest
rezultat, sau pe motivele lor, adică pe partea psihologică interioară a subiectului acţiunii, fie pe
aprecierea rezultatului atins sau pe contextul social-legal; în unele cazuri, în calitate de definiţie este
folosită metafora. Ca urmare, sensul se „împrăştie”, iar termenul rămâne apreciat şi se foloseşte în
diferite sensuri, printre care pot fi evidenţiate următoarele: grăbirea morţii celor care trăiesc în
suferinţe grele; întreruperea vieţii persoanelor considerate „în plus”; grija faţă de muribunzi;
oferirea posibilităţii omului de a muri. [111, p.24] Uneori, examinarea acestei probleme are loc în
general în lipsa unei definiţii iniţiale. [176, p.4]
Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarea definiţie: eutanasia este o metodă de
provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi
îndelungată. [82, p.352] Dicţionarul juridic penal defineşte eutanasia ca: uciderea săvârşită sub
impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o
boală incurabilă şi a cărei moarte este, din această cauză, inevitabilă. [24, p.107] Dicţionarul de
medicină Larousse defineşte eutanasia ca activitate care constă în pregătirea unei morţi fără
suferinţe, unui bolnav atins de o boală incurabilă, care antrenează dureri intolerabile. [54, p.224]
Dicţionarul Webster defineşte eutanasia ca act medical sau practică medicală prin care se suprimă
viaţa sau se permite moartea unor indivizi (oameni sau animale), bolnavi sau traumatizaţi,
incurabili, în mod relativ nedureros, fără alt beneficiu decât recunoaşterea bolnavului traumatizat.
[185] De fapt, aceste definiţii general-explicative determină sensul multifuncţional al termenului de

21
eutanasie: „metodă de provocare a morţii”, „ucidere” „activitate de pregătire a morţii”, „act
medical”, legate în principal de lipsirea de viaţă a unei persoane bolnave incurabil.

Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale de la Madrid din 1987 prevede: eutanasia, adică
oprirea vieţii unui pacient printr-un act deliberat, chiar la cererea acestuia sau a apartinatorilor, este
contrară eticii. Aceasta nu împiedică medicul să respecte voinţa pacientului de a lăsa ca procesul
natural al morţii să-şi urmeze cursul în faza terminală a bolii. Această prevedere nu pune însă
accentul pe categoria pacientului faţă de care un asemenea „act” nu este acceptabil; mai mult ca
atât, prevede o alternativă pentru medic în cazul respectării voinţei pacientului (de a muri), care nu
poate fi interpretată ca element constitutiv al conceptului de eutanasie.
În conformitate cu art.148 CP RM, lipsirea de viaţă la dorinţa victimei, sau eutanasia, este
definită ca lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul
insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor
apropiate.
Această definiţie legală întruneşte două elemente obligatorii, dar ea totuşi nu este una
exhaustivă şi prezintă unele dificultăţi în apreciere:
a) prezenţa unei maladii incurabile sau suferinţe fizice ce au un caracter insuportabil,
fapt ce ilustrează o dispoziţie alternativă;
b) dorinţa victimei sau a rudelor apropiate, în cazul minorilor, dar nu face referire la
cazul persoanelor care nu pot să-şi exprime voinţa din anumite considerente.
Etimologic, noţiunea de eutanasie provine din grecescul „euthanasia”. Paradoxal şi
metaforic, putem spune că noţiunea de eutanasie înseamnă „moarte uşoară”, în sensul unei morţi
liniştite, acceptate şi dorite de către persoana în cauză. Eutanasia este procesul prin care o viaţă
umană este luată de către o altă persoană pentru a evita efectele chinuitoare ale unei boli. În
limbajul curent eutanasia desemnează prescurtarea voluntară a vieţii de către medic, la cererea
explicită a unui pacient, prin anumite mijloace. Scopul urmărit nu este, în sine, neapărat de scurtare
a vieţii; el trebuie să evite mai ales prelungirea inutilă a durerii şi suferinţei. Deci, eutanasia poate fi
definită ca fiind acea metodă de provocare de către medic a unei morţi precoce nedureroase unui
bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită. [71, p.293-294]
A. Athanasiu menţionează că termenul „eutanasie” are trei accepţiuni principale:
a) bonne mort douce et sans souffrance (Littre). Este sensul pe care i l-a atribuit cel care a
inventat, termenul Fr. Bacon, marele filosof englez, unul dintre întemeietorii gândirii
moderne. Acesta preconiza ca fiecare artă şi ştiinţă să contribuie la a face acceptabilă
moartea. Scriind că „omul este incapabil să se bucure în chip sănătos de viaţă, dacă nu are

22
 idei senine despre moarte”, el susţine că o moarte „bună” nu poate să se obţină fără aportul
esenţial al educaţiei şi al filosofiei.
b) Curmarea vieţii „inutile” sau împovărătoare (în acest sens eutanasia şi-a dobândit o tristă şi
îngrozitoare reputaţie, fiind chiar arbitrar şi dăunător conectată cu termenul „eugenie”:
uciderea deliberată a celor infirmi, fizic sau mintal, a celor indezirabili din punct de vedere
ereditar – disgenicii – sau rasial (ca în genocidul efectuat de regimul lui Hitler şi de nazişti
în cel de-al doilea război mondial).
c) Curmarea vieţii chinuite – singura care interesează direct pe medicul terapeut. [26, p.200]
Forgue propune distincţia între eutanasia naturală (aceea în care, după expresia lui Dostre,
nevoia morţii vine la sfârşitul vieţii tot astfel cum nevoia somnului vine la sfârşitul zilei) şi
eutanasia artificială (în care liniştea minutelor supreme este cerută sub calmante sau narcotice ori
alte mijloace).
O abordare similară întâlnim în cazul autorilor japonezi care definesc eutanasia în două sensuri:
1) în sens larg, ea ar presupune moartea naturală care ar fi plăcută pentru fiecare dintre noi,
care este nedureroasă pentru corp şi liniştită pentru minte. Aceasta este moartea după care
toţi tânjesc pentru că nu pot să evite sfârşitul vieţii. De obicei, eutanasia se traduce în
japoneză ca Anraku-shi (moarte) care este şi sinonim cu paradis sau pământul fericirii în
Budism, semnificând idealul fericirii fără agonie şi durere. Un budist chinez scriind (Fa-hua-
wën.chǘ) o defineşte ca un mijloc nepericulos în corp şi (Raku), fără anxietate în minte.
Astfel, lato sensu, eutanasia are un sens pre-bacconian care înseamnă a avea o moarte uşoară
prin a duce o viaţă temperată sau prin cultivarea accepţiunii de mortalitate;
2) stricto sensu, eutanasia înseamnă măsurile speciale luate de un medic, incluzând
posibilitatea de a grăbi moartea.[192]
Aprecierea autorilor japonezi este destul de superficială. Definirea eutanasiei în sens larg
caracterizează mai mult principiile gândirii şi religiei japonezilor, decât fapta de eutanasie ca atare.
Sensul îngust, atribut eutanasiei, rezidă în identificarea acesteia ca fiind una dintre măsurile speciale
ce ţin de competenţa medicului, inclusiv de a grăbi moartea, fără a specifica condiţiile necesare
pentru efectuarea acesteia.
În unele cazuri, termenul „eutanasie” este interpretat în sens extinsiv, fiind lărgit cercul
persoanelor faţă de care poate fi efectuată eutanasia, fapt care reduce din scopul şi caracterul atenuat
al acestei fapte, incluzând şi îngrijirea paliativă, care nu implică nici o activitate ilegală şi chiar
corespunde scopurilor medicinii, fiind considerată o alternativă a eutanasiei şi nu o parte integrantă
a acesteia. Considerăm că doar accelerarea morţii persoanelor care nu mai au nici o şansă de

23
însănătoşire şi care suferă chinuri mari, fiind deja în faza finală a bolii poate fi atribuită la
categoriile de acţiuni incluse în noţiunea de eutanasie.
De fapt, se menţionează că termenul de eutanasie este unul dintre cele mai ambigue: el
denumeşte fie arta de a uşura suferinţa unui muribund, fie hotărârea de a se abţine de la orice
tratament devenit zadarnic faţă de situaţia bolnavului, fie actul care tinde spre suprimarea vieţii unei
persoane pentru a face să-i înceteze suferinţele şi la cererea acesteia. Mai frecvent, acest din urmă
înţeles se atribuie termenului de eutanasie. În literatura franceză se întâlnesc diferite semnificaţii ale
eutanasiei. După cum menţionează J. Pradel, prin ea se înţelege: în primul rând, uşurarea suferinţei
muribundului; în al doilea rând, hotărârea de a se abţine de la măsurile medicale; în al treilea rând,
actul prin care se pune capăt vieţii şi care se realizează la rugămintea persoanei interesate cu
scopul de a-i curma suferinţele. Singur savantul determina eutanasia în felul următor: este un act de
omor, comis cu scopul de a pune capăt suferinţelor individului, care se află sub pericolul morţii
apropiate şi inevitabile, la rugămintea insistentă şi repetată a acestei persoane. [161, p.28] J. Pradel
indică expres asupra caracterului rugăminţii bolnavului şi modului ei de exprimare, fapt care
atribuie faptei de eutanasie un caracter atenuat şi o particularitate specifică în raport cu noţiunea de
omor, astfel apreciind eutanasia ca o varietate specială a omorului. Într-adevăr, specificul eutanasiei
constă nu doar în simpla existenţă a rugăminţii victimei, dar urmează să se determine şi
particularităţile acesteia, pentru încadrarea juridică corespunzătoare a faptei respective.
Eutanasia este un proces natural care implică o alegere. Chiar dacă netratat pacientul ar
muri, decizia de întrerupere a tratamentului ţine de oportunitatea unui om. Tratamentul nu se
opreşte de la sine. Dacă am putea avea certitudinea datei când pacientul va muri, problema ar fi mai
puţin dificilă. Limita între viaţă şi moarte este neclară; pentru a le delimita, viaţa şi moartea au
nevoie de definiţii convenţionale. [132] Aceste accepţiuni atribuie eutanasiei un caracter general
fără conotaţii juridico-penale semnificative şi se referă la practica de eutanasie în sens preponderent
medical şi sociologic, dar, totodată, reprezintă o apreciere faptică a termenului de eutanasie,
moment care nu trebuie neglijat în cazul elaborării unei definiţii şi pentru stabilirea sensului
termenului respectiv.
Eutanasia mai semnifică şi străduinţa medicului, răsărită din compasiune faţă de suferinţa
umană, de a uşura muribundului cât mai mult părăsirea vieţii pământeşti, prin îndepărtarea
tulburărilor exterioare, prin alinarea durerilor cu anestezice, toate de natură să liniştească, să
micşoreze sentimentul fricii, să ridice moralul, să suprime durerile. Astăzi, însă, datorită faptului că
trăim într-o lume care a uitat de Dumnezeu, eutanasia şi-a modificat sensul original, prin ea
înţelegându-se metode de provocare, de către medic, a unei morţi precoce, nedureroase unui bolnav
incurabil pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită. Din acest motiv, eutanasia reprezintă o

24
problemă gravă de o imensă responsabilitate, care se ridică în faţa conştiinţei lumii contemporane
pentru că, de fapt, ea înseamnă „o execuţie”. Practic, de comun acord cu un bolnav care nu mai
suportă durerile, medicul vine şi îl ucide în condiţiile stabilite de bolnav, de obicei – la bolnav
acasă, la ora fixată de el, deci „bolnavul pune condiţiile”, el alege dacă vrea să moară singur sau
înconjurat de cei dragi. [76, p.120] Prin această constatare autorul O. Pop stabileşte parţial
trăsăturile eutanasiei, făcând referire la scopul pe care îl urmăreşte medicul în exercitarea
obligaţiilor sale faţă de bolnav. Astfel, eutanasia este privită ca fiind un instrument în mâinile
medicului de care poate beneficia un bolnav incurabil sau un muribund la discreţia sa. Autorul nu
face, însă, referire la posibilitatea efectuării eutanasiei de o altă persoană decât medicul, or,
determinarea conţinutului noţiunii de eutanasie impune stabilirea existenţei sau lipsei infracţiunii şi
în această situaţie.
O serie de autori definesc eutanasia strict unilateral cu referire la aspecte generale de
conţinut şi de formă; astfel, eutanasia reprezintă: satisfacerea rugăminţii bolnavului despre grăbirea
morţii prin orice acţiuni sau mijloace, inclusiv întreruperea măsurilor artificiale de menţinere a vieţii
[106, p.15]; acţiunea medicului îndreptată la întreruperea vieţii pacientului, la rugămintea concretă a
ultimului sau a rudelor lui apropiate [147, p.19]; acţiuni sau inacţiuni medicale, având suport etico-
juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav
care la momentul actual, din punctul de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament
etiologic, ci, dimpotrivă, pronosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil [49, p.120]; fapta prin care
se provoacă sau se permite moartea unor indivizi bolnavi incurabili în faza terminală sau muribunzi
aflaţi în suferinţă atroce, în mod relativ nedureros, de către un medic sau altă persoană determinată
de un sentiment profund de milă, cu unica finalitate de a suprima suferinţele inutile. [148, p.165]
Autorul V. Beliş menţionează că, plecând de la definiţia eutanasiei (metodă de provocare de către
medic a unei morţi precoce, nedureroase, a unui pacient nevindecabil pentru a-i curma o suferinţă
grea sau prelungită), putem concretiza eutanasia ca acţiunea sau inacţiunea unui medic de provocare
a morţii unui pacient aflat în stadiul terminal. Eutanasia are un suport etico-juridic în interesul
scurtării suferinţei unui bolnav care, la momentul actual al ştiinţei medicale, are un sfârşit previzibil
şi apropiat. [32, p.898]
O poziţie distinctă au autorii Mason şi McCall Smith, care propun două definiţii ale
eutanasiei, făcând referire la noţiunea uzuală a termenului, fără a stabili unele părţi distinctive,
elementul central axându-se pe rezultatul spre care se tinde: prima, având un aspect mai mult
medical, implică:
1) moartea liniştită şi fără dureri şi

25
 2) punerea intenţionată în faţa morţii, prin mijloace artificiale, a unei persoane care suferă de o
boală incurabilă sau dureroasă.
Cea de a doua fiind una mai generală: acţiunea de a omorî pe cineva fără durere, pentru a-i uşura
suferinţele apărute din cauza unei boli incurabile. [85, p.316]
O abordare similară, dar destul de abstractă, este exprimată de A.P. Zilberg, care consideră
că eutanasia reprezintă sosirea unei morţi uşoare şi liniştite pe cale naturală sau cu ajutorul
mijloacelor speciale. [92, p.23] Această definiţie este una destul de largă. În ea poate fi inclus
omorul care se realizează cu ajutorul preparatelor medicale analgezice şi chiar suicidul. Această
definiţie se deosebeşte şi de concepţia societăţii, care leagă eutanasia doar cu medicul şi pacientul
lui bolnav incurabil. [108, p.57]
Pe de altă parte, o serie de autori stabilesc, pe lângă aceste aspecte generale, unele trăsături
specifice, îngustând în acest fel aplicabilitatea noţiunii de eutanasie. Astfel, C.F. Leah apreciază
eutanasia ca o metodă de a grăbi survenirea morţii pentru rezolvarea problemelor pacientului,
punând accentul pe scopul social util al unei asemenea practici. Numitul autor evidenţiază interesul
primordial al bolnavului, dar nu scopul faptei în sine, definiţia propusă fiind una incompletă:
eutanasia reprezintă grăbirea morţii şi, în acest fel, rezolvarea problemelor muribundului, care
consideră (sau ar considera) moartea sa ca un bine ce poate fi realizat prin intermediul acţiunilor
medicale conştiente sau printr-un mod special de tratament, îngrijire (ca inacţiune) a bolnavului
terminal, în interesul lui. În societatea post-industrială problema eutanasiei capătă conotaţii
respectabile, social pozitive. [174, p.19-20]

Autorul N.E. Krâlova consideră că eutanasia poate fi definită în felul următor: acţiunea sau
inacţiunea intenţionată a lucrătorului medical, efectuată în conformitate cu rugămintea evidentă şi
clar exprimată a unui bolnav informat sau a reprezentantului lui legal, cu scopul de a întrerupe
suferinţele fizice şi psihice ale bolnavului, care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă, în
rezultatul cărora survine moartea acestuia. Conceptul de „bolnav informat” se foloseşte în actele
juridice internaţionale în domeniul ocrotirii sănătăţii şi presupune acel pacient, care este informat
despre starea sănătăţii sale şi despre diagnoza, prognoza dezvoltării bolii şi consecinţele unui sau
altui tratament, sau ale refuzului de la el. [102, p.143] De fapt, autorul introduce unele elemente
constitutive obligatorii în noţiunea de eutanasie: 1) calitatea bolnavului – bolnav informat – care
reduce astfel numărul bolnavilor faţă de care eutanasia este aplicabilă şi schimbă esenţa faptei în
cazul în care această calitate nu este întâlnită; 2) prezenţa rugăminţii reprezentantului legal, pentru
anumite categorii de bolnavi; 3) starea periculoasă pentru viaţă. Cu toate acestea, definiţia propusă
nu stabileşte categoria bolii pacientului, făcând referire la suferinţele fizice şi psihice şi la starea

26
periculoasă pentru viaţă, fapt care, considerăm, nu indică asupra specificului stării pacientului şi nu
poate fi interpretată ca o stare incurabilă sau terminală, astfel termenului de eutanasie atribuindu-i-
se un conţinut incomplet şi evaziv.
D.B. Makoveev, la rândul său, determină categoria bolii pacientului, dar, în acelaşi timp,
stabileşte şi un subiect special pentru efectuarea eutanasiei – medicul curant, fapt care nu
întotdeauna poate fi realizat. Astfel, în opinia acestui autor, eutanasia este satisfacerea rugăminţii
unui bolnav incurabil, care este în deplină conştiinţă şi cu mintea limpede (iar în cazul lipsei
conştiinţei – a rugăminţii rudelor apropiate, psihic sănătoase şi cu capacitate de exerciţiu) adresată
medicului curant al bolnavului cu privire la grăbirea nedureroasă şi uşoară a morţii prin orice
acţiune sau mijloace cu scopul de a scuti bolnavul de suferinţele psihice, chinurile insuportabile şi
durerile fizice. [108, p.59] Autorul L. Hecser pune accentul pe acelaşi element, medicul, dar sub
aspectul actorului principal în cazul eutanasiei, fapt determinat de calitatea sa profesională,
considerând eutanasia ca o atitudine intervenţionistă a unui medic, în legătură cu activitatea sa
profesională, care are ca scop promovarea morţii unui bolnav incurabil. Argumentul medical este
reprezentat de: boala de bază incurabilă, suferinţa fizică (şi nu numai) severă, insuportabilă a
bolnavului, starea terminală – preagonală. [141, p.96]
În sens juridico-penal, definirea conceptului de eutanasie implică accentuarea unor
particularităţi specifice şi determinarea elementelor obiective şi subiective necesare. Unii autori au
încercat să se expună pe marginea acestui subiect. N.E. Krâlova susţine că în literatura medicală,
filosofică şi juridică semnificaţia eutanasiei se tratează diferit: „nedureros, cruţător şi izbăvitor de
suferinţă exod spre nefiinţă”, „omorârea bolnavilor incurabili la cererea lor pentru a-i izbăvi de
suferinţă”, „acţiunea conştientă, care duce la moartea unui bolnav incurabil, fără dureri cu scopul de
a-i întrerupe suferinţa”. Nici una din aceste semnificaţii nu poate fi considerată exhaustivă,
incluzând toate semnele şi situaţiile posibile de eutanasie. Prima semnificaţie nu permite deosebirea
eutanasiei de suicid, comis fără participarea altei persoane. Cea de-a doua nu ia în consideraţie
cazul când bolnavul nu poate să-şi expună voinţa (aflându-se în stare de comă). A treia semnificaţie
conţine indicaţia la acţiunea, care duce la sfârşitul mortal, dar nu cuprinde şi cazul inacţiunii
conştiente a medicului, care are ca scop neîmpiedicarea mersului natural al lucrurilor şi survenirea
morţii pacientului. Nici una din semnificaţiile date nu vorbeşte despre subiectul care înfăptuieşte
eutanasia. Se presupune că un aşa subiect poate fi doar un lucrător medical (medic, soră medicală).
Dacă însă acţiunile (inacţiunile) corespunzătoare sunt comise de o altă persoană (de exemplu, rudele
bolnavului), atunci aceste cazuri urmează a fi examinate nu de pe poziţia eutanasiei, ci a unei
semnificaţii mai largi – acordul victimei la cauzarea pagubei. [161, p.19-20]

27
 S. Borodin şi V. Gluşkov consideră că eutanasia, în sens juridico-penal, poate fi definită ca
lipsirea intenţionată de viaţă a unei persoane bolnave incurabil cu scopul de a-i uşura
suferinţele.[153, p.34] E.O. Maleaeva menţionează că există un şir de definiţii ale eutanasiei: omor
din milă, lipsirea de viaţă cu scopul de a elibera bolnavul de o boală incurabilă sau de suferinţe
insuportabile.[107, p.87] M.I. Kovaliov defineşte eutanasia ca un act cu ajutorul căruia se întrerupe
viaţa omului din motive de compătimire, dacă victima se află într-o situaţie disperată din punct de
vedere medical, când suferinţele ei sunt insuportabile şi dacă acest act se realizează de alte
persoane, inclusiv de lucrătorii medicali. [159, p.72] O. Ivcenko formulează definiţia juridico-
penală a eutanasiei ca fiind lipsirea intenţionată de viaţă a bolnavului efectuată de către medic cu
consimţământul bolnavului sau al rudelor lui, sau la propria iniţiativă a medicului sau a altei
persoane pe motiv de compătimire faţă de bolnav şi cu scopul izbăvirii lui de suferinţe neîntrerupte
şi chinuitoare, provocate de o boală incurabilă. [156, p.21] Aceste definiţii includ o serie de
elemente obligatorii pentru existenţa infracţiunii de eutanasie: 1) lipsirea intenţionată de viaţă; 2)
prezenţa bolii incurabile; 3) prezenţa consimţământului victimei; 4) motivul de compătimire; 4)
scopul de curmare a suferinţelor. Dar, în acelaşi timp, cercul subiecţilor este destul de larg, variind
de la lucrătorul medical până la un subiect general. Totodată ele provoacă apariţia unor rezerve cu
privire la admiterea efectuării eutanasiei la propria iniţiativă a medicului, fapt care denaturează
sensul termenului de eutanasie. Astfel, putem menţiona că părerile autorilor vis-à-vis de acest
subiect sunt destul de variate: în timp ce unii definesc eutanasia în mod general, egalând-o uneori cu
moartea naturală, alţii pun la baza acesteia interesul bolnavului de a muri sau interesul profesional
al medicului de a curma suferinţele bolnavului.

Desigur, conceptul de eutanasie, chiar dacă este definit unilateral sau complet, implică
examinarea detaliată a unor elemente constitutive, care ne permit să distingem între mai multe
forme ale acesteia, în dependenţă de anumite aspecte, fie de ordin obiectiv, fie subiectiv. Astfel,
putem clasifica eutanasia după următoarele criterii (Anexa 2):
1) în dependenţă de implicarea subiectului infracţiunii: activă şi pasivă
2) în dependenţă de rugămintea (consimţământul) bolnavului: voluntară şi involuntară.
Ca şi în cazul conceptului de eutanasie, determinarea specificului eutanasiei active implică
existenţă diferitelor opinii în literatura de specialitate, reflectând două poziţii diametral opuse. Unii
autori consideră că termenul „eutanasie activă” este folosit în discuţii etice, definind procesul prin
care este produsă moartea: printr-un act special dirijat către producerea acesteia. Acţiunea trebuie să
fie însoţită de o intenţie din partea subiectului, astfel ca să rezulte moartea, iar această intenţie
trebuie să fie cea dominantă, mai degrabă decât a doua, sau o intenţie oblică. [71, p.299] Eutanasia

28
activă – înfăptuită de un facilitator (de obicei, un medic) care nu doar prescrie metodele morţii, dar
şi realizează actul final cauzator de moarte. [59, p.232] Autorii V. Beliş şi M. Gangal, urmând
acelaşi punct de vedere, menţionează că eutanasia activă mai este definită ca practicarea eutanasiei
de către medic fără a solicita consimţământul pacientului, făcându-se trimitere la faptul că eutanasia
activă decurge direct din medicina paternalistă, şi se pleacă de la premisa că medicul ştie mai bine
decât pacientul ce opţiune există pentru afecţiunea respectivă şi că în momentul în care boala devine
manifestată, capacitatea pacientului de a înţelege se micşorează drastic; acest mod de a privi
lucrurile erodează grav relaţia intimă care apare între medic şi pacient, determinând reinstaurarea
unor concepte celtice, privind rolul medicului ca „letal”. [32, p.118] Considerăm corectă poziţia
acestor autori, deoarece aplicarea eutanasiei la latitudinea medicului, fără existenţa
consimţământului sau rugăminţii bolnavului, nu poate fi concepută ca o formă a eutanasiei din
simplul considerent că comportamentul medicului nu poate fi argumentat de abilităţile lui
profesionale de a hotărî asupra întreruperii vieţii unui bolnav, chiar dacă decizia lui este în favoarea
acesteia.
Eutanasia activă, la rândul său, poate fi divizată în directă şi indirectă, în dependenţă de
intenţia subiectului care efectuează eutanasia. Prin eutanasie activă indirectă se înţelege
„administrarea intenţionată unei alte persoane de mijloace, în ideea vizibilă ca suferinţele acesteia
să fie uşurate, deci în beneficiul persoanei respective, în timp ce cel ce administrează mijloace ştie
că mijloacele administrate (pot) scurta viaţa respectivei persoane. [88, p.462] Acestea se referă la
calmante contra durerilor puternice. Aici, la bază stă uşurarea durerii şi nu scurtarea vieţii. Acelaşi
autor menţionează în continuare că prin eutanasie activă directă se înţelege acţiunile intenţionate de
sfârşire a vieţii unei alte persoane, în beneficiul ei, pentru a-i sfârşi suferinţa. Eutanasia indirectă
apare în situaţia în care nu s-a urmărit moartea în mod deliberat, iar actul săvârşit de medic nu
trebuia să aibă neapărat drept consecinţă moartea pacientului lui; de exemplu, în cazul de
administrare a unor cantităţi tot mai mari de calmante care alină durerea. Cu alte cuvinte, chiar dacă
A anticipează că B va muri ca urmare a acţiunii pe care o face A, totuşi moartea lui B este doar
anticipată şi nu intenţionată direct. Intenţia directă a fost aceea de a calma durerea, nu de a ucide
pacientul. De fapt, ne aflăm în faţa principiului dublului efect, care cuprinde o seamă de condiţii sub
care un agent poate permite să se întâmple ceva, chiar dacă aceasta nu este neapărat o condiţie
înaintată de către agent. [137, p.179]
Aceeaşi poziţie este luată şi de practica din Elveţia: dacă medicul administrează injecţia
letală, este vorba despre eutanasie activă directă, iar prin eutanasie activă indirectă în Elveţia se
subînţelege introducerea în organismul muribundului a substanţei predestinate pentru uşurarea
suferinţelor lui, dar care în aceeaşi măsură este capabilă sa-i scurteze viaţa. [107, p.89] Iar în 1978

29
Comitetul cu privire la legislaţie al NVVE (Olanda) a făcut o remarcă cu privire la distincţia dintre
eutanasia activă directă şi cea indirectă: deosebirea dintre aceste două forme ale eutanasiei se referă
la scopul acţiunii medicului. Scopul principal al eutanasiei indirecte este de a uşura suferinţele
pacientului.... Scopul principal al eutanasiei directe este terminarea vieţii pacientului, în cazul în
care aceasta este unica cale prin care medicul poate pune capăt suferinţelor pacientului său. [61,
p.55-56]
Clasificarea eutanasiei active în directă şi indirectă nu se bazează decât pe atitudinea psihică
a subiectului faţă de faptă şi faţă de urmările prejudiciabile ale acesteia. Nu putem nega faptul că în
cazul infracţiunii de eutanasie vinovăţia sub formă de imprudenţă este, practic, imposibilă, datorită
specificului condiţiilor obligatorii pentru comiterea unei asemenea fapte. Astfel, atât eutanasia
activă directă, cât şi cea indirectă este comisă doar cu intenţie. Unica distincţie dintre aceste două
noţiuni o reprezintă forma intenţiei: intenţie directă (în cazul eutanasiei active directe) şi intenţie
indirectă (în cazul eutanasiei active indirecte). În aceste condiţii, însă, apare întrebarea: care va fi
încadrarea juridică a faptei de eutanasie activă indirectă dacă aceasta nu a dus la decesul victimei?
Suntem de părere că poate fi considerată o măsură luată de medic pentru atenuarea durerilor
bolnavului, datorită faptului că nu reprezintă o faptă prejudiciabilă propriu-zisă. O altă diferenţă,
care determină specificul eutanasiei active directe şi indirecte, rezidă în scopul acestora. Astfel,
eutanasia activă indirectă întotdeauna va urmări uşurarea suferinţelor şi, în nici un caz, provocarea
morţii bolnavului, fapt care ar putea exclude caracterul prejudiciabil al faptei.
Această clasificare a eutanasiei active ridică unele semne de întrebare. Divizarea eutanasiei
în directă şi indirectă atinge sfera motivaţională a lucrătorului medical. Eutanasia directă presupune
îndeplinirea conştientă a manipulaţiei, care trebuie nemijlocit să ducă la moartea pacientului.
Eutanasia indirectă presupune îndeplinirea de către medic a unor acţiuni care constituie o verigă în
lanţul de acţiuni care duc la sfârşitul letal (doctrina efectului dublu). În această categorie se includ
cazurile morţii survenite în urma administrării unei supradoze de droguri cu scopul de a înlătura
durerile. [111, p.26] Dacă eutanasia deja se întâlneşte în practica medicală, atunci devine destul de
complicat a stabili diferenţa dintre survenirea morţii ca consecinţă naturală a stadiului terminal al
unei boli grave, pe de o parte, de accident (cazul în care este greu de prevăzut, de exemplu, oprirea
respiraţiei ca urmare a administrării unei doze prea mari pentru pacientul respectiv de anestezice)
sau chiar de neglijenţă (cazul când medicul trebuia să prevadă în virtutea calificării sale), pe de altă
parte – de abuzuri, adică de eutanasia ascunsă. Ultima se practică în SUA: aşa-numita „sedataţie
terminală”, când bolnavului, cu ajutorul substanţelor sedative, mai întâi i se deconectează conştiinţa,
iar apoi se întrerupe administrarea alimentelor şi a lichidului. Anume în acest sens unii savanţi

30
afirmă că eutanasia pasivă poate fi folosită în calitate de cale indirectă pentru eutanasia activă.[111,
p.30]
O altă formă de eutanasie, care de fapt vine în opoziţie cu eutanasia activă, este eutanasia
pasivă care implică neluarea unor măsuri pentru menţinerea în viaţă a unei persoane. Majoritatea
manualelor de etică disting eutanasia „activă” de eutanasia „pasivă” după cum moartea bolnavului
s-a produs ca urmare a unui act provocat de terţ sau numai ca urmare a omisiunii continuării unui
anumit tratament. [55, p.299]
E.O. Maleaeva consideră că prin eutanasie pasivă se înţelege faptul de a nu se mai aplica
măsuri de menţinere a vieţii, ca încetarea acţiunilor de reanimare, deconectarea aparaturii de
menţinere a vieţii. [107, p.89] Alte forme sunt, de pildă, încetarea tratării cu antibiotice a unei
pneumonii la un suferind de cancer de plămâni într-un stadiu avansat sau încetarea alimentaţiei
artificiale la un pacient aflat de mult timp în comă. Administrarea de doze repede crescătoare de
morfină poate fi de asemenea parte din această categorie. Eutanasia pasivă este adesea o alegere
conştientă pentru întreruperea tratamentului care, deşi pare promiţător, nu este astfel în ultimă
instanţă. Eutanasia pasivă intervine dacă îngrijirea şi asistenţa medicală nu pot decât să combată
nesatisfăcător suferinţa pacientului. Conceptul de eutanasie pasivă trebuie de fapt eliminat fără
întoarcere. Activitatea medicală adevărată este direcţionată către însănătoşire, uşurarea suferinţelor
şi încercărilor la care este supus pacientul. Dacă continuarea unui tratament nu (mai) poate conduce
la aceasta, atunci încetarea tratamentului este o fază normală a activităţii medicale. Tocmai
continuarea fără sens a tratamentului medical poate fi numită o activitate medicală incorectă. [88,
p.461-462] Din aceste considerente, eutanasia pasivă este, de cele mai multe ori, abordată ca o
modalitate de respectare a drepturilor pacientului şi a deciziei sale cu privire la acceptarea sau
refuzarea unui tratament sau altul.
Susţinem părerea autorilor V. Beliş şi M. Gangal care menţionează că eutanasia pasivă este
frecvent întâlnită mai ales în secţiile medicale în care se îngrijesc bolnavii terminali. Eutanasia
pasivă se situează cel mai aproape de religia creştină. În eutanasia pasivă se alocă un minim de
îngrijiri pacientului (se face de obicei tratamentul durerii); ea reprezintă un comportament medical
dictat până la urmă de nivelul alocării resurselor financiare în cadrul secţiilor medicale de îngrijire a
bolnavilor gravi. [32, p.118]
La fel ca şi eutanasia activă, eutanasia pasivă poate fi clasificată în directă şi indirectă. În
dreptul austriac, prin eutanasie pasivă directă se înţelege provocarea decesului prin neluarea unor
măsuri de menţinere în viaţă a unui bolnav incurabil, când nu se urmăreşte alinarea durerilor, ci
întreruperea oricărui tratament medical de menţinere în viaţă încă posibil. Un exemplu în acest sens
îl constituie administrarea de medicamente de inimă la un pacient aflat în stadiul final de cancer,

31
fapt care duce la oprirea activităţii inimii (edem pulmonar). Dimpotrivă, nu este permisă privarea de
lichide şi de hrană (prin infuzii). [71, p.301] A.T. Moldovan menţionează în continuare că eutanasia
pasivă indirectă va fi incidentă ori de câte ori intenţia făptuitorului este de a alina durerile
bolnavului prin nerealizarea unor tratamente medicale încă posibile, tratamente care să-i
prelungească viaţa. Considerăm necesară divizarea eutanasiei pasive în directă şi indirectă, cu toate
că acest fapt are o influenţă minimă asupra esenţei naturii juridice a eutanasiei pasive. La fel ca în
cazul eutanasiei active directe şi indirecte, elementul distinctiv îl constituie orientarea intenţiei
făptuitorului cu privire la cauzarea morţii bolnavului sau alinarea suferinţelor, fapt care are o natură
esenţială în determinarea specificului activităţii infracţionale. În cazul eutanasiei pasive, acest
indice se conturează prin aceleaşi particularităţi, chiar dacă se admite producerea morţii în urma
sistării tratamentului. Pe de altă parte, însă, întreruperea unui tratament care încă poate fi realizat
este de asemenea în interesul pacientului, ca, de altfel, şi alinarea suferinţelor, de aceea stabilirea
priorităţii ţine doar de competenţa bolnavului, decizia acestuia fiind considerată determinantă.
Deosebirea eutanasiei active de eutanasia pasivă este de natură atât conceptuală, cât şi
practică, deoarece aceste forme posedă un caracter diferit, cu toate că urmăresc acelaşi scop. Astfel,
după cum menţionează D.L. Tămăşanu, în secţiile de terapie intensivă există un număr finit de
aparate şi resurse care pot asista bolnavul terminal (respiratoare, injectomate, medicaţie
costisitoare). În asemenea condiţii se pune problema scoaterii unui bolnav terminal de pe suportul
respirator şi alocarea resurselor către pacienţii care au şansa supravieţuirii. Diferenţa dintre
eutanasia activă şi cea pasivă constă în aceea că prima presupune „a cauza” moarte unei persoane,
iar a doua – „a permite” să se întâmple moartea, în sensul de a nu interveni când aceasta este pe cale
să se producă şi cât se mai poate face ceva pentru a o împiedica, sau în sensul de a înlătura un
obstacol care împiedică să se desfăşoare o succesiune firească a lucrurilor. Aşadar, „a cauza” este în
legătură cu eutanasia activă, care implică a ucide pe cineva; „a permite” este în legătură cu
eutanasia pasivă care semnifică a nu face nimic pentru a evita moartea. [148, p.295]
Eutanasia activă este acţiunea intenţionată, îndreptată spre un anumit scop, care grăbeşte
moartea bolnavului, de exemplu: administrarea unor mijloace farmacologice care provoacă un efect
letal. Eutanasia pasivă este refuzul medicilor de la măsurile care favorizează prelungirea vieţii
bolnavului, adică neacordarea de ajutor, sancţionarea pasivă a morţii. Uneori, eutanasia activă este
numită „metoda siringii pline”..., iar cea pasivă este numită „metoda siringii amânate”, presupunând
în primul caz acordarea ajutorului medical, iar în cel de-al doilea – întreruperea acestuia. În aşa fel,
criteriul stabilirii prezentei clasificări este poziţia ocupată de medic. [111, p.25]
Observăm astfel o diferenţă de ordin obiectiv, ceea ce presupune a acţiona sau a nu acţiona,
prin neexecutarea obligaţiei existente, în timp ce scopul final este de a produce moartea unei

32
persoane. Din acest considerent, forma eutanasiei pasive este des criticată şi considerată lipsită de
importanţă. Vârsta pacientului poate fi uneori temei pentru folosirea tacticii eutanasiei pasive,
deoarece în practica medicală sunt posibile cazurile când prelungirea vieţii unui om în vârstă este
doar prelungirea morţii biologice.
Distincţia care se face este aceea între „moartea dulce”, sau eutanasia activă, realizată de un
terţ – şi care nu este acceptată din punct de vedere legislativ – şi eutanasia pasivă sau ortothanasia,
care priveşte dreptul oricărei persoane majore, sănătoase din punct de vedere psihic, de a se opune
prelungirii vieţii sale în mod artificial, prin folosirea tehnicilor moderne. Prima formă nu este
acceptată, considerându-se că nu poate fi inclusă în cadrul mai larg al dreptului la viaţă privată. Şi
totuşi, există mişcări care cer legalizarea acesteia, cum este cea înfiinţată în 1935 în Anglia şi
extinsă ulterior în alte ţări, afiliată la Federaţia Mondială a Societăţilor pentru dreptul de a muri. De
altfel, această formă a fost folosită de către nazişti, pentru care întreaga practică medicală devenise
„tehnică”. Utilizarea gazului otrăvitor – monoxid de carbon şi apoi Zykon B – a fost considerată
ucidere „omenoasă”. [28, p.193-194]
V.A. Râbin menţionează că, după părerea unor specialişti, folosirea formulei „eutanasie
pasivă” este inoportună, deoarece ea impune o ambiguitate şi îngreunează atingerea unui consens:
„pentru unii, ea reprezintă întreruperea tratamentului terapeutic inutil al unor pacienţi letali”; pentru
alţii aceasta constituie „omorul conştient al pacientului, care poate fi şi un pacient care nu se află în
stadiul letal, prin refuzul unor aşa mijloace de menţinere a vieţii ca mâncarea şi medicamentele”. În
Olanda în general nu se consideră oportun de a face careva diferenţă între eutanasia activă şi cea
pasivă, propunându-se pur şi simplu să se abţină de la careva generalizări sau declaraţii. Acelaşi
autor menţionează în continuare că despre artificialitatea divizării eutanasiei în activă şi pasivă
certifică indirect şi faptul că din punctul de vedere al practicii clinice propunerea unor teoreticieni
de a atribui la eutanasia pasivă deconectarea de la bolnav a aparatului de ventilare artificială a
plămânilor, iar la eutanasia activă crearea pentru el a condiţiilor nefavorabile (de exemplu,
amplasarea lui mai aproape de curent), făcând trimitere la faptul că în primul caz este vorba de
refuzul de la eforturi active, iar în al doilea – despre eficienţă suplimentară, numai complică situaţia.
Dacă este necesară folosirea acestor termeni cu luarea în consideraţie a necesităţilor practicii
medicale, atunci întreruperea vieţii bolnavului prin influenţa asupra sistemelor fundamentale de
menţinere a vieţii (respirator şi sangvin), în urma căreia moartea pacientului survine imediat,
urmează a fi atribuită la eutanasia activă, iar acele acţiuni care duc la moartea pacientului într-un
termen mai îndelungat, prin întreruperea acţiunilor de menţinere a vieţii în alte sisteme decât
respirator şi sangvin, urmează a fi atribuite la eutanasia pasivă. [111, p.391] În acest context
prezintă interes aşa-numita hotărâre Krefelid a Curţii Federale Germane, care, cu toate că a indicat

33
la obligaţia lucrătorului medical de a salva viaţa pacientului care a făcut o tentativă de suicid, în
acelaşi timp a achitat medicul care nu a întreprins măsuri întru salvarea vieţii unei femei bătrâne şi
incurabile care şi-a administrat o doză letală de medicamente. [93, p.65]
Astfel, cât de artificială ar părea această divizare, în anumite situaţii ea totuşi poate contribui
la stabilirea regimului juridic al eutanasiei. Ne referim la cazul atribuirii unui regim legal practicilor
medicale care sunt considerate forme ale eutanasiei, observându-se tendinţa de a considera
eutanasia pasivă o practică medicală legală, care ar fi binevenită şi în Republica Moldova, în
perspectiva asigurării dreptului pacientului la refuzarea unui tratament medical.
În dependenţă de modul de exprimare a rugăminţii (consimţământului), eutanasia poate fi
clasificată în:
a) voluntară;
b) involuntară;
c) din necesitate;
L. Hecser le defineşte în felul următor:
1) eutanasia voluntară se face la solicitarea expresă a bolnavului;
2) dacă bolnavul nu este capabil, nu este în stare decizional şi decizia de eutanasie este
involuntară (stabilită, de regulă, de o terţă persoană);
3) în situaţia în care bolnavul este capabil, este decizional şi eutanasia se efectuează din milă,
din empatie (activitate de compasiune), fără ca el să fie consultat în această privinţă, atunci
se vorbeşte despre eutanasie din necesitate. Acest tip de eutanasie nu poate fi acceptat nici
juridic, nici etico-moral, iar celelalte două forme ale eutanasiei, a celei active şi pasive,
ridică o serie de probleme bioetice.[141, p.96]
Ca exemplu de eutanasie din necesitate poate servi cazul Michaelei Reder din Wuppertal,
care în 1989 a fost condamnată pentru omorul a 17 pacienţi. Din depoziţiile ei rezultă că ea a
administrat injecţii letale bolnavilor incurabili, dar nu la rugămintea lor, ci din sentimentul de
compătimire faţă de ei. Eutanasie din necesitate va fi şi în cazul lipsirii de viaţă a nou-născuţilor,
când o astfel de hotărâre se ia de către părinţi. [112, p.92] Cu toate acestea, acţiunile Michaelei
Reder ar putea fi considerate un „mercy killing” (omor din milă) datorită faptului că aceasta a
acţionat din milă faţă de pacienţii săi, iar elementele definitorii ale eutanasiei în cazul de faţă
lipsesc.
În literatura de specialitate se întâlnesc şi alte opinii cu privire la această clasificare. B.A.
Garner deosebeşte eutanasia voluntară, involuntară şi nonvoluntară, fără însă a face referire la
eutanasia din necesitate:
1) eutanasia involuntară – eutanasia unui pacient cu discernământ fără acordul lui;

34
 2) eutanasia nonvoluntară – eutanasia unui pacient fără discernământ şi deci fără
consimţământul lui;
3) eutanasia voluntară – eutanasia înfăptuită cu consimţământului bolnavului în stadiul
terminal. [59, p.232-233]
Din formele enumerate supra eutanasia din necesitate ridică unele întrebări, deoarece se
consideră ca fiind aplicabilă faţă de o categorie separată de persoane, adică lichidarea celor
consideraţi inapţi de a trăi, fapt care nu întruneşte elementele constitutive ale eutanasiei, lipsind
rugămintea (consimţământul) bolnavului sau a reprezentantului său legal. Mai mult ca atât, cercul
persoanelor inapte de a trăi este destul de larg, iar lipsirea acestora de viaţă nu urmăreşte în acest
caz doar curmarea suferinţelor acestor persoane, considerent din care eutanasia din necesitate poate
fi considerată ca fiind o faptă de omor, fără a i se atribui un statut special.
A.P. Zilberg menţionează că eutanasia voluntară reprezintă omorul cu consimţământul sau la
rugămintea insistentă a celui omorât – om bolnav sau suferind, adică omor din milă cu intenţii
nobile şi fără foloase pentru asasin. El consideră că eutanasia voluntară se distinge prin următoarele
caracteristici:
1) nu poate fi îndreptată împotriva celor bătrâni, slabi şi împotriva altor persoane
considerate „în plus”, chiar dacă ele cer o moarte uşoară;
2) nu poate fi folosită pentru cei bolnavi psihic, copiii născuţi cu malformaţii, precum şi
pentru alte categorii asemănătoare de persoane, dacă viaţa lor este însoţită de
suferinţe insuportabile;
3) nu permite lucrătorilor medicali să o folosească după placul lor, o primă condiţie
obligatorie fiind prezenţa dorinţei sincere a bolnavului de a-şi întrerupe viaţa;
4) nu poate fi aplicată ca acţiune primară, ea se aplică după ce au fost epuizate toate
mijloacele şi metodele cunoscute de ştiinţă pentru a-l scuti pe om de suferinţe şi
pentru a-i prelungi viaţa;
5) nu include suicidul persoanelor sănătoase, scopul ei este de a-l scuti pe bolnav de
suferinţe insuportabile când au fost epuizate toate celelalte mijloace;
6) nu include în sine problema aplicării mijloacelor omorului din milă pe timp de
război etc. [92, p.264]
Eutanasia voluntară, care presupune cauzarea intenţionată a morţii unui bolnav incurabil,
dacă el personal a cerut insistent, conştient şi de nenumărate ori acest lucru, este unica variantă
posibilă de a fi legalizată. În cazul lipsei acordului pacientului, independent de faptul dacă el şi-a
dorit moartea cu adevărat sau nu, acţiunile medicului sau ale altei persoane urmează a fi apreciate
ca omor. Caracterul „voluntar” presupune de asemenea lipsa oricărei influenţe din partea

35
persoanelor terţe, acestea fiind rudele, medicii sau oricine altcineva. Reglementarea procesuală
riguroasă va permite excluderea sau limitarea eventualelor abuzuri, provocate, de exemplu, de
interesul pragmatic pentru economia de medicamente, în scop de profit etc. [107, p.92] De fapt,
eutanasia este considerată infracţiune cu circumstanţă atenuantă datorită prezenţei consimţământul
bolnavului incurabil sau al muribundului; anume acest semn distinge eutanasia de infracţiunea de
omor. Suntem de părere că eutanasia involuntară sau cea din necesitate urmează a fi calificate ca
omor intenţionat, fără a li se atribui un regim legal special, chiar dacă este prezent motivul din
compătimire faţă de bolnav şi sunt efectuate pentru binele acestuia.
Eutanasia pasivă voluntară are o abordare specifică în dreptul comun englez. În
conformitate cu dreptul general al consimţământului, nimeni nu poate atinge pacientul capabil, fără
acordul lui. Prin urmare, când un pacient refuză tratamentul, aceasta ar însemna că el nu poate fi
administrat legal. Pe această bază este permisibilă, în conformitate cu dreptul englez, eutanasia
pasivă voluntară. Acest punct al legii va fi însă încălcat numai dacă personalul medical avea
obligaţia de a ţine pacientul în viaţă. Totuşi, obligaţia generală de a ţine pacientul în viaţă nu va fi
suficientă, pentru că ea va fi în conflict cu dreptul pacientului de a refuza tratamentul. Pentru ca
eutanasia pasivă voluntară să fie ilegală, obligaţia personalului medical de a ţine pacientul în viaţă
trebuie să depăşească în greutate acel drept. Această poziţie este, de fapt, luată de Curte în
dependenţă de cazul care se judecă şi importanţa ei se va menţine atâta timp cât precedentul judiciar
este principalul izvor de drept în dreptul comun englez.
În literatura de specialitate medicală se mai operează şi cu aşa termeni ca ortotanasia şi
distanasia. În unele cazuri din practica medicală, ortotanasia (suspendarea unor acţiuni de menţinere
a vieţii) poate avea şi scopuri umanitare. Dacă e să luăm în consideraţie metodele terapiei
excepţionale – în primul rând, ajutorul de reanimare, atunci în măsura în care considerăm ştiinţifică
noţiunea „contraindicaţii pentru reanimare”, practica ortotanasiei care se bazează pe această noţiune
poate fi justificată în medicina contemporană. Distanasia, adică prelungirea cu orice preţ a vieţii
bolnavului incurabil, îşi găseşte sprijin atât în tradiţiile eticii medicale, cât şi în profunzimea
sentimentelor morale ale oamenilor. [77, p.163-164] Observăm că, spre deosebire de eutanasie,
acestor două concepte li se atribuie un calificativ mai mult umanitar decât prejudiciabil. Poate
având la bază acest temei practica medicală le susţine într-o măsură mai mare decât ar putea susţine
o eventuală legalizare a eutanasiei. Atât în cazul primului, cât şi în cazul celui din urmă concept se
impune necesitatea asumării unor obligaţii şi responsabilităţi, mai mult sau mai puţin benefice.
Autorii B. Almoş Trif, V. Astărăstoaie şi L. Cocara consideră că eutanasia poată îmbrăca şi
alte forme, anume: eutanasia terapeutică, eutanasia eugenică, eutanasia legală, eutanasia economică,
ortotanasia, criptanasia, cryotanasia:

36
 • eutanasia terapeutică este tratamentul simptomatic în perioada finală a bolii,
caracterizate prin diminuarea drastică a funcţiilor vitale, prin suprimarea cu rapiditate
şi nedureroasă a agoniei bolnavului;
• eutanasia eugenică presupune eliminarea indivizilor handicapaţi genetic sau a celor
cu diverse stări patologice;
• eutanasia legală este reglementarea eutanasiei terapeutice şi eugenice, aprobându-le,
impunându-le sau scoţându-le de sub pedeapsă. Numai eutanasia terapeutică a fost
aprobată – nicidecum impusă – fiind scoasă de sub incidenţa legii penale, cu
respectarea riguroasă a anumitor condiţii numai în anumite state;
• eutanasia economică constă în refuzul de a trata pe toţi cei care sunt o povară pentru
societate, din motive financiare;
• ortotanasia constă în admiterea aplicării mijloacelor de prelungire artificială a vieţii
când s-a făcut pasul spre starea vegetativă;
• criptanasia, sau eutanasia secretă, există atunci când unor pacienţi vulnerabili li se
induce ideea de a cere să li se provoace moartea, punându-li-se capăt chinurilor;
• cryotanasia constituie o metodă de eutanasie voluntară activă. Presupune congelarea
la – 2000C (temperatura azotului lichid) a bolnavilor comatoşi sau în primele
secunde după oprirea inimii unui muribund. Poate fi considerată eutanasie atâta
vreme cât nu există decât speranţa că progresele medicinii vor fi capabile sa oprească
procesele morţii biologice, să asigure reluarea funcţiilor vitale şi să vindece boala de
care suferă pacientul. [25, p.89-92]
Aceste forme ale eutanasiei prezintă interes doar din punct de vedere strict terminologic şi
conceptual, deoarece majoritatea din ele se regăsesc în unele acţiuni specifice incluse în formele de
bază ale eutanasiei (activă sau pasivă), acestea punând acceptul doar pe anumite situaţii cazuale,
fără a stabili indici determinanţi pentru definirea conceptului de eutanasie.
Elaborarea unei definiţii unanim acceptate cu privire la conceptul de eutanasie implică
expunerea tuturor elementelor constitutive ale acesteia, care rezidă în: stabilirea categoriilor de
persoane faţă de care poate fi aplicată eutanasia, identificarea trăsăturilor privind rugămintea
victimei, determinarea motivului faptei de eutanasie. Astfel, în sens juridico-penal, propunem
următoarea definiţie a conceptului de eutanasie: lipsirea intenţionată de viaţă a unei persoane, care
suferă de o boală incurabilă, la rugămintea insistentă, clară, repetată şi liber exprimată a acesteia
sau a reprezentantului său legal, din motiv de compătimire faţă de bolnav (Anexa 1). Totodată,

37
considerăm necesară clasificarea eutanasiei în activă şi pasivă datorită specificului fiecărei forme,
luând în consideraţie gradul prejudiciabil al fiecăreia, cu următoarea specificare:

1) eutanasia activă reprezintă acţiunea intenţionată în scopul lipsirii de viaţă a unui

bolnav incurabil pentru curmarea suferinţelor fizice, prin mijloace care vor
produce în mod direct moartea acestuia, precum şi aplicarea mijloacelor
predestinate pentru uşurarea suferinţelor lui, dar care în aceeaşi măsură sunt
capabile să-i scurteze viaţa;

2) eutanasia pasivă reprezintă întreruperea intenţionată a tratamentului sau a

mijloacelor de menţinere a vieţii unui bolnav incurabil în scopul lipsirii de viaţă a
acestuia pentru curmarea suferinţelor fizice.

§ 3. Eutanasia şi dreptul la viaţă: compatibilităţi şi controverse

Drepturile omului reprezintă nişte garanţii necesare fiecărei societăţi care contribuie la
formarea unor reguli pentru conveţuirea socială şi care permit instalarea unor prerogative pentru
respectarea acestora. Subiectul drepturile omului este foarte des vehiculat, mai ales în ultimul timp,
când se încearcă „democratizarea” unor anumite ţări. Uneori, noţiunea „drepturile omului” este
folosită pentru camuflarea unor acţiuni, mai mult sau mai puţin corecte, alteori este folosită pentru
declararea unor puncte de plecare în realizarea anumitor politici statale. Cu toate acestea, nu putem
să nu apreciem importanţa şi necesitatea lor pentru fiecare cetăţean al unui stat.

Examinarea vieţii ca componentă a dreptului de proprietate mult timp a fost discutată în

jurisprudenţă. Cu toate că iniţial ea constituia temeiul criminalizării suicidului, ulterior a căpătat şi
un aspect diametral opus. Când în societate a apărut ideea că împăratul nu mai este proprietarul
vieţilor supuşilor săi, a apărut întrebarea: nu este oare proprietar al vieţii sale însuşi cetăţeanul?
Dacă omul posedă un asemenea drept de proprietate, respectiv lui îi aparţine şi dreptul de a dispune
de ea. [112, p.70] Dreptul la viaţă reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului care se
cere a fi respectat şi protejat de legislaţia fiecărui stat. Legătura dintre dreptul la viaţă şi dreptul
penal este una semnificativă, deoarece Codul penal incriminează câteva categorii de infracţiuni,
care pot aduce unele atingeri acestuia. Cu toate că în calitate de obiect al infracţiunilor contra vieţii
este recunoscută viaţa persoanei, dreptul la viaţă rămâne o valoare care la fel poate suferi în urma
atentatelor criminale. Deseori, în literatura de specialitate se discută corelaţia sau legătura dintre aşa
fapte infracţionale ca genocidul, provocarea ilegală a avortului, eutanasia, pruncuciderea şi dreptul

38
la viaţă, posibilitatea influenţării reciproce şi coexistenţei lor. De altfel, problema eutanasiei implică
şi examinarea conotaţiilor juridico-practice în legătură cu realizarea liberă a drepturilor
fundamentale ale omului şi, în particular, a dreptului la viaţă. Poate oare fi considerată decisivă
compatibilitatea sau incompatibilitatea eutanasiei cu dreptul la viaţă? Răspunsul poate fi doar unul
afirmativ, deoarece prin prisma acestei abordări poate fi determinat statutul juridic al eutanasiei şi
cadrul de aplicare a acesteia.

Dreptul la viaţă este cel mai inerent drept al fiinţei umane, care determina existenţa de facto
a individului în societate, fapt care a generat discuţii privind stabilirea conţinutului acestuia. Astfel,
dreptul la viaţă, ca cel dintâi şi cel mai firesc drept al fiinţei umane, atrage foarte importante şi
complexe consecinţe în legislaţia statelor: atitudinea pe care ele o adoptă faţă de stabilirea sau
suprimarea pedepsei cu moartea, admiterea sau interzicerea eutanasiei (practica curmării vieţii unui
infirm sau a unui suferind incurabil printr-un act medical sau provocarea morţii fără dureri pentru a
curma suferinţele în cazul unei agonii prelungite); incriminarea genocidului (supunerea grupului
uman la condiţii de existenţă de natură a-i atrage distrugerea fizică). [127, p.35] Dreptul la viaţă este
primul drept fundamental natural al omului, fără de care toate celelalte drepturi îşi pierd sensul.
Când se afirmă că dreptul omului reprezintă o valoare socială supremă, se are în vedere şi însuşi
omul, ca posesor al acestor drepturi. Fără de om, în afară de om, orice drept încetează. [158, p.12]

Aprecierea dreptului la viaţă în dependenţă de calitatea pe care o posedă şi de specificul,

importanţa acestuia este exprimată atât la nivel teoretic, cât şi practic. Susţinem şi apreciem opinia
autorului I.A. Mihailova care consideră că caracterul specific al dreptului subiectiv la viaţă este
predeterminat de unicitatea vieţii ca obiect al acestuia şi posedă un şir de trăsături de diferenţiere. În
primul rând, spre deosebire de majoritatea drepturilor subiective, dreptul la viaţă al fiecărui individ
în parte apare doar odată şi, fiind odată pierdut, nu poate fi nici restabilit, nici recăpătat din nou.
Apărând ca o întâmplare absolută şi de neconceput, orice viaţă umană se termină, inevitabil, cu
moartea, de aceea dreptul la viaţă întotdeauna se limitează la viaţa umană concretă. Ocupând locul
central în ierarhia tuturor drepturilor civile subiective prevăzute de legislaţia în vigoare, fiind după
natura sa juridică strict personal, absolut, exclusiv şi inalienabil, dreptul la viaţă se atribuie, cum
corect se menţionează în literatură, la drepturile personale nemateriale, care asigură existenţa fizică a
persoanei. [163, p.39] Conţinutul dreptului la viaţă este compus din următoarele drepturi: dreptul la
inviolabilitatea vieţii, dreptul la dispunerea liberă de viaţă, dreptul la salvarea vieţii. Obiectul
protecţiei juridice a dreptului la inviolabilitatea vieţii şi a dreptului la salvarea vieţii este însăşi viaţa
ca valoare. Dar, în unele situaţii juridic este protejată nu viaţa, ci posibilitatea reală a omului liber de
a dispune de ea. [93, p.9-10] Dreptul la viaţă ca drept natural al omului are câteva aspecte, inclusiv

39
dreptul la menţinerea vieţii şi la dispunerea de ea, care se disting şi se manifestă, în special, în
dreptul de a decide asupra întreruperii propriei vieţi. Orice drept natural al omului presupune
oferirea posibilităţii de a dispune de acest drept cu condiţia că folosirea acestui dreptul subiectiv nu
este însoţită de cauzarea unei daune societăţii sau statului. De aceea, când se hotărăşte problema
dreptului omului la moarte – nici statul şi nici societatea nu sunt în drept de a-i impune ceva, care
pretinde a fi un bine. Dreptul la moarte este, ca şi dreptul la viaţă, un drept natural, iar eutanasia
urmează a fi privită ca o varietate a realizării dreptului omului la moarte. [107, p.85-86] Astfel, se
poate vorbi despre dreptul la viaţă în sens îngust şi în sens larg. În sens îngust el reprezintă, de fapt,
conţinutul dreptului constituţional subiectiv. În acest sens, dreptul la viaţă nu protejează nici
calitatea vieţii, nici însăşi viaţa, nu constituie o bază pentru apariţia vieţii. Dreptul la viaţă în sens
larg reprezintă principiul interdependenţei dintre om, societate şi stat, datorită căreia omul devine
centrul politicii statale. [112, p.48]
Eutanasia reprezintă unul dintre aspectele conţinutului dreptului la viaţă. De cele mai multe
ori, cei care se opun legalizării eutanasiei nu fac altceva decât să aducă ca unul din argumente
posibilitatea încălcării dreptului la viaţă şi atentarea la sacralitatea vieţii unei persoane, fapt care
prin eutanasie s-ar putea produce. Motiv din care majoritatea legislaţiilor lumii merg pe calea
pedepsirii unei asemenea fapte. Această tendinţă îşi găseşte susţinere şi în opiniile exprimate de unii
autori. Astfel, D.L. Tămăşanu menţionează că legea penală ocroteşte tuturor oamenilor, în aceeaşi
măsură, dreptul la viaţă. A nu respecta dreptul la viaţă a unei fiinţe umane, chiar dacă aceasta ar
suferi de o boală gravă incurabilă, fie are o vârstă înaintată şi este neputincioasă, înseamnă omor.
[148, p.168] Dreptul la viaţă aparţine oricărei persoane şi este protejat de lege. Ca drept şi valoare
supremă ocrotită de toate sistemele de protecţie a drepturilor omului, dezvoltate după adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948, dreptul la viaţă a fost nu numai
recunoscut şi consacrat în instrumentele juridice internaţionale, ci şi plasat pe primul loc, în
categoria acelor 7 drepturi fundamentale, formând aşa–numitul nucleu dur al drepturilor omului, ca
drepturi de la care nu se admite nici o derogare.
În ceea ce priveşte Republica Moldova, protecţia dreptului la viaţa este asigurată la nivel
legislativ. Astfel, în Constituţia Republicii Moldova, în art.24 se stipulează că „statul garantează
fiecărui om dreptul la viaţă...” Mai mult ca atât, art.148 CP RM prevede că lipsirea de viaţă a
persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice,
dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor apropiate, se pedepseşte.
Interzicerea eutanasiei o întâlnim şi în Legea Republicii Moldova privind ocrotirea sănătăţii, nr.
411-XIII din 28.06.1995, intrată în vigoare la 22.06.1995 [9], care în art.34 „Încetarea acordării
asistenţei medicale” prevede că:

40
 1) rugămintea pacientului de a-şi scurta viaţa prin mijloace medicale (eutanasia) nu
poate fi satisfăcută;
2) aparatura medicală care menţine viaţa pacientului în caz extremal poate fi
deconectată numai după constatarea morţii creierului;
3) modul de constatare a morţii şi de luare a deciziei de deconectare a aparaturii
medicale este stabilit de legislaţia în vigoare;
4) pacientul are dreptul de a primi sau de a refuza ajutorul spiritual şi moral, inclusiv
din partea unui slujitor al religiei sale. Pacientul are dreptul să moară în demnitate.
O contribuţie la protecţia dreptului la viaţă au şi instrumentele internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Astfel, în art.3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
adoptată la 10.12.1948, în vigoare pentru Republica Moldova de la 28.07.1990 [2], se spune că
„orice fiinţă umană are dreptul la viaţă”; în art. 6 al Pactului internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat la 16.12.1966, în vigoare pentru Republica Moldova de la 26.04.1993 [4],
se menţionează că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin
lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”; Convenţia europeană pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului [3] consacră în art.2 dreptul la viaţă al oricărei
persoane şi stipulează că el trebuie să se bucure de protecţie în politica penală a statelor membre.
Articolul 2 al Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului stabileşte:
1) Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod
intenţionat, în afară de executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul
în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă.
2) Moartea nu este considerată ca aplicată prin violarea acestui articol în cazul în care ea ar fi dintr-
un recurs de forţă absolut necesar:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei;
b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane deţinute conform legii, pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o
insurecţie.
Prevederi similare conţine şi Convenţia Americană a Drepturilor Omului, adoptată la 22
noiembrie 1969 la San Jose (Costa Rica), care prevede în art. 4 că „orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale. Acest drept trebuie să fie protejat de lege, în general începând din momentul
conceperii”. Astfel, putem concluziona că necesitatea protecţiei dreptului la viaţă este recunoscută
de întreaga comunitate internaţională, iar viaţa omului este apreciată ca fiind valoarea supremă
asigurată şi garantată de către stat fiecărui cetăţean.

41
 Legislaţia penală română ocroteşte viaţa persoanei prin incriminarea, într-o secţiune
distinctă intitulată „Omuciderea”, a faptelor prin care este suprimată viaţa altei persoane. Această
ocrotire începe, în cadrul secţiunii amintite, din momentul când copilul se naşte şi îşi începe
existenţa sa independentă de corpul mamei şi durează până la încetarea din viaţă a persoanei
(moartea biologică). Dreptul la viaţă este ocrotit în raport cu orice altă persoană. Nu interesează
dacă victima este tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat sau femeie. Chiar un muribund
are dreptul la ocrotirea vieţii. [78, p.55-56]
O.Loghin şi T.Toader consideră că dreptul la viaţă, din clipa în care există, este ocrotit de
legea penală în egală măsură, tuturor persoanelor. De aceea, pentru existenţa unei infracţiuni contra
vieţii nu interesează dacă victima a fost o persoană tânără sau bătrână, bolnavă sau sănătoasă etc.
Dreptul la viaţă este considerat atât de important, încât constituie infracţiune şi suprimarea vieţii
unei persoane cu consimţământul acesteia. Ba mai mult, făptuitorul nu este scutit de răspundere
penală, chiar dacă fapta a fost săvârşită dintr-un sentiment de milă, pentru a pune capăt suferinţelor
prelungite şi inutile ale victimei, deoarece, din punct de vedere juridic, nu poate fi admis nici un
procedeu de natură a ridica viaţa unui muribund. [68, p.74]
În literatura de specialitate rusă la fel se întâlnesc opinii referitoare la relaţia dintre
eutanasie şi dreptul la viaţă. Astfel, se menţionează că, în conformitate cu Constituţia Federaţiei
Ruse, fiecare om posedă dreptul inalienabil la viaţă (art.20), unul dintre aspectele căruia presupune
posibilitatea de a dispune liber de ea şi de a hotărî problema încetării ei. Aceasta a permis unor
autori să afirme că „acest ultim atribut al dreptului la viaţă poate fi realizat doar pe calea eutanasiei,
adică prin satisfacerea dorinţei unui bolnav incurabil privind grăbirea morţii lui”. [94, p.162]
Desigur, examinarea dreptului la viaţă în contextul raportului lui cu eutanasia prezintă un
subiect destul de controversat, deoarece argumentarea necesităţii existenţei unei conexiuni pozitive
dintre acestea ar stârni critica şi dezapropbarea unei asemenea iniţiative, iar neglijarea totală a
subiectului provoacă apariţia unor aprecieri eronate ale interdependenţei lor. Din acest considerent,
atitudinea CEDO faţă de acest subiect este considerată determinantă, chiar şi la nivel teoretic.
Tocmai datorită acestei influenţe unele opinii expuse în literatura de specialitate sunt orientate spre
susţinerea punctului de vedere exprimat de CEDO. Autorii D.R. Clayton şi H. Tomlinson
menţionează că dreptul la viaţă este legat cu eutanasia. Eutanasia poate fi realizată fie în mod activ,
fie în mod pasiv: prin administrarea unor medicamente letale sau prin refuzul de a continua
tratamentul de salvare a vieţii. Este clar că terminarea activă a vieţii unei persoane de către
autorităţile medicale va fi o încălcare prima facie a art.2 al CEDO. Totuşi, dacă pacientul îşi dă
acordul, atunci se poate întâmpla ca eutanasia activă să nu fie o încălcare a art.2. Se pare că suicidul
este în afara scopului art.2 şi dacă unui mare grevist i se va permite să moară decât să fie hrănit cu

42
forţa nu va fi o încălcare a acestui articol. În ceea ce priveşte eutanasia pasivă, Comisia a decis că
ea nu este interzisă de art.2: când moartea este asistată prin o inacţiune a îngrijirilor medicale sau a
tratamentului, Convenţia nu cere ca aşa inacţiune să fie criminalizată. [50, p.358]
Din punctul de vedere al conţinutului, dreptul la viaţă, aşa cum este reglementat de art.2 al
Convenţiei, impune statelor, în primul rând, obligaţia negativă de a nu provoca moartea unei
persoane prin acţiunea agenţilor acestora, fie voluntar, fie din neglijenţă sau imprudenţă. În al doilea
rând, jurisprudenţa CEDO a determinat un număr de 133, obligaţii pozitive care revin statelor pe
temeiul aceluiaşi text. Astfel, statele sunt obligate să ia toate măsurile necesare protejării vieţii
persoanelor ce ţin de jurisdicţia lor. Aceasta implică datoria lor primordială de a asigura dreptul la
viaţă prin adoptarea unei legislaţii penale care să prevină săvârşirea de fapte reprezentând atingeri
aduse persoanelor şi prin reglementarea unui mecanism procedural de aplicare a acestei legislaţii,
conceput în aşa fel încât să conducă la reprimarea şi pedepsirea celor vinovaţi de săvârşirea unor
asemenea fapte. De asemenea, în anumite circumstanţe, autorităţilor li se incumbă şi obligaţia
pozitivă de a lua măsuri de ordin preventiv şi practic pentru protecţia vieţii unei persoane, a cărei
viaţă poate fi ameninţată de acţiunile altei persoane. [133, p.174]
O altă problemă ce apare în legătură cu eutanasia ca conţinut al dreptul la viaţă este
posibilitatea legitimizării eutanasiei în cadrul legal al respectării dreptului la viaţă, adică
posibilitatea de a recunoaşte dreptul la eutanasie ca o realizare naturală a dreptului la viaţă. Cu toate
că s-ar părea că se află în opoziţie, există posibilitatea ca aceste două concepte să coexiste pe viitor.
Dreptul la viaţă ridică unele discuţii şi în legătură cu recunoaşterea aşa-numitului „drept la moarte”.
În baza instrumentelor privind protecţia drepturilor omului apare posibilitatea de a pleda pentru
existenţa dreptului pozitiv la moarte, cu toate că nu există nici o prevedere expresă privind acest
drept în nici unul din instrumentele care proclamă drepturile omului. Cu toate acestea, putem afirma
că dreptul la moarte sau, cel puţin, libertatea de a fi asistat la o moarte timpurie poate fi stabilit în
baza altor prevederi ale acestor instrumente, cum ar fi dreptul la viaţă sau dreptul la viaţă intimă şi
siguranţa persoanei. Tentativa de a analiza dreptul la moarte ridică dificultăţi enorme, începând cu
noţiunea populară a dreptului la moarte, având înţelesul că moartea este inevitabilă pentru fiecare
persoană. Mai mult ca atât, dreptul la moarte este un drept ambiguu, deoarece el poate semnifica
orice: începând cu dreptul de a nu fi ţinut în viaţă împotriva voinţei până la un drept mai pozitiv, ca
acela de a solicita asistenţă la moarte. [74, p.195-196]
Dreptul la moarte reprezintă un subiect discutabil şi controversat din toate punctele de
vedere. Cu toate că el este indisolubil legat de dreptul la viaţă, necesitatea lui este în majoritatea
cazurilor negată, iar exercitarea liberă a acestuia de către o persoană este de cele mai multe ori
condamnată. Nici un act normativ nu îşi asumă riscul de a prevedea posibilitatea dispunerii de acest

43
drept, cel puţin în anumite condiţii, când sfârşitul vieţii este inevitabil şi reprezintă o chestiune de
timp. De altfel, părerile ce ţin de existenţa dreptului la moarte sunt împărţite. V. Duculescu
consideră că în literatura de specialitate s-au vehiculat – fără succes – fel de fel de construcţii, ca de
pildă aceea a „dreptului de a muri”, care ar putea fi considerată un corelativ al dreptului la viaţă.
Această concepţie nu a fost acceptată, deşi atât medicii, cât şi juriştii au căzut de acord că trebuie
recunoscut dreptul bolnavului, al persoanei muribunde de a sfârşi viaţa în condiţii de respect al
libertăţii şi demnităţii sale. [55, p.299-300]
Autorul V.A. Râbin menţionează că adepţii eutanasiei argumentează acest fapt printr-un lanţ
de idei strâns legate între ele: dreptul la viaţă presupune dreptul persoanei de a dispune de ea şi nu
exprimă deloc obligaţia omului de a trăi; recunoaşterea dreptului la viaţă logic semnifică şi
recunoaşterea dreptului la moarte. Dreptul la viaţa şi dreptul la moarte sunt foarte strâns legate între
ele şi constituie de fapt două părţi ale uneia şi aceleiaşi monede. Realizarea dreptului la viaţă are loc
individual şi presupune dispunerea de viaţă conform propriei aprecieri, incluzând şi decizia luată
benevol de a-şi întrerupe viaţa. Posibilitatea dispunerii de propria viaţa, inclusiv luarea hotărârii
privind întreruperea ei, reprezintă unul dintre atributele dreptului la viaţă. [111, p.49]
Pe de altă parte însă, G.B. Romanovschi consideră că este vorba numai despre dispunerea de
propria viaţă. De aceea, regula generală reiese din faptul că orice acţiune îndreptată împotriva unei
alte vieţi va fi apreciată ca ilegală şi pedepsită penal. Acţiunile îndreptate la întreruperea propriei
vieţi au primit denumirea de suicid. În acest caz, putem vorbi despre faptul că un anumit subiect al
dreptului săvârşeşte direct o faptă, care are ca scop refuzul de la una din atribuţii. Respectiv, orice
acţiune, care împiedică realizarea acestei posibilităţi, încalcă voinţa subiectului, care şi trebuie să
servească ca izvor al apariţiei relaţiilor sociale. [112, p.63-64] Autorul îşi bazează constatările pe
scopul dreptului penal de a proteja valorile sociale la care se atentează printr-o faptă ilegală, dar,
deoarece viaţa este una dintre cele mai importante valori (cu toate că în anumite cazuri o ierarhizare
a acestora ar putea fi considerată absurdă), orice încercare de a o prejudicia trebuie să fie apreciată
corespunzător. Este oare o asemenea constatare bine argumentată şi poate fi ea considerată legal
întemeiată? Doar autorul nu exclude posibilitatea dispunerii de propria viaţa (fapt care conduce
implicit la ideea existenţei unui drept colateral).

Aspectul juridic al problemei constă în răspunsul la întrebarea: refuzul la acordarea dreptului

la moarte persoanei nu contravine oare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi nu va
împiedica oare elaborarea procedurii legale de efectuare a eutanasiei, în cazul în care ea va fi
permisă de lege? De aici şi necesitatea analizei constituţionale a posibilităţii legalizării eutanasiei.
De ce statul dispune de vieţile oamenilor în scopuri politice (războaie, conflicte, condiţii

44
experimentale de muncă etc.) şi în acelaşi timp refuză acordarea dreptului de a dispune de propria
viaţă? Numai bolnavul incurabil poate hotărî să continue tratamentul sau să renunţe la el, să se agaţe
de viaţă, preferând chinurile morţii, sau să-şi întrerupă viaţa. Plecarea treptată din viaţă a bolnavului
este însoţită de suferinţe fizice şi/sau morale. Dacă persoana eroic se luptă cu boala, fără a face
încercări de a se lipsi de viaţă, atunci obligaţia statului şi a societăţii în persoana organelor de
ocrotire a sănătăţii este de a o ajuta să-şi uşureze suferinţele, să apropie calitatea vieţii ei condiţiilor
unei persoane demne. Dacă bolnavul, dimpotrivă, se roagă de moarte, atunci refuzul la eutanasie
poate fi apreciat ca aplicare faţă de om a violenţei care înjoseşte demnitatea umană. O viaţă umană
demnă trebuie să se finiseze cu o moarte demnă. În acest caz este vorba exclusiv despre eutanasia
voluntară. Eutanasia forţată reprezintă, indiscutabil, o infracţiune. [107, p.94]

M.N. Maleina consideră că dreptul la viaţă, ca formă de realizare a dreptului privind

dispunerea de propria viaţă, poate fi interpretat ca asumarea de către persoană a unui risc şi luarea
unei deciziei cu privire la încetarea vieţii. [162, p.57] În acest context, Iu.A. Dmitriev şi E.V.
Şleneva menţionează că dreptul constituţional la viaţă logic înseamnă consacrarea juridică a
dreptului la moarte. Odată ce dreptul la viaţă se atribuie la categoria drepturilor personale ale
omului, realizarea lui se efectuează individual şi de sine stătător, independent de voinţa altora.
Autorii susţin că, cu excepţia pedepsei cu moartea, care se realizează pe cale legală, în restul
cazurilor implicarea altor persoane la hotărârea de sine stătătoare a omului cu privire la viaţă şi
moarte ar trebui recunoscută juridic inadmisibilă. Dreptul la viaţă presupune posibilitatea omului de
a dispune de viaţa sa, inclusiv de a lua benevol hotărârea cu privire la metodele şi termenele sfârşirii
ei. [155, p.53-54] Argumentele autorilor merită atenţie. Totuşi, este greu a le accepta. Să pornim cel
puţin de la aceea că în realitate omul nu poate absolut independent de alţi subiecţi, în special de stat,
să-şi realizeze dreptul său subiectiv la viaţă. Deja din maternitate (posibil şi mai devreme, în
dependenţă dacă recunoaştem dreptul la viaţă al unui copil nenăscut) dreptul omului la viaţă
depinde de acţiunile şi dorinţa altor persoane: ale părinţilor, personalului medical etc. [102, p.144-
145] De fapt, această argumentare s-ar părea la prima vedere destul de temeinică, dar, pe de altă
parte, extinderea dreptului la viaţă asupra situaţiilor de provocare a morţii în anumite cazuri poate fi
interpretată extinsiv, fapt ce ar putea provoca apariţia unor abuzuri „legale”.
În continuarea aceleiaşi idei, se consideră că cel care nu mai vrea să trăiască este lipsit de
dreptul de a fi protejat din partea statului; el nu mai este deja subiect de drept şi de aceea cel care îl
omoară la dorinţa lui nu comite o faptă ilegală. [100, p.202] Punctul de vedere al acestor autori vis-
à-vis de acceptarea unui drept la moarte este destul de interesant, deoarece: pe de o parte, persoana
ca membru al societăţii se bucură de anumite drepturi oferite de stat, asigurându-i-se şi protejarea

45
acestora; pe de altă parte, o intervenţie de altă natură din partea statului, cu excepţia protecţiei, este
inadmisibilă. Or, orice drept cere o obligaţie corelativă. Nu insistăm asupra obligaţiei de a trăi ca
corelativă a dreptului la viaţă, deoarece nu putem neglija dreptul omului de a dispune de propria
viaţă, dar considerăm oportună stabilirea unor anumite limite cu privire la acest drept, care ar
asigura realizarea eficientă a acestuia fără prejudicii considerabile aduse individului.

În toate cazurile pe care le-a soluţionat CEDO a pus accent pe obligaţia statului de a proteja
viaţa. Ea nu este convinsă că dreptul la viaţă poate fi interpretat ca incluzând un aspect negativ, cum
se întâmplă, spre exemplu, în cazul libertăţii de asociere garantate de art.11, deoarece art.2 nu este
redactat în acelaşi mod. Prevederile nu sunt în nici un raport cu calitatea vieţii sau cu ceea ce
persoana alege să facă cu viaţa sa, aceste aspecte fiind recunoscute ca puncte fundamentale pentru
condiţia umană. Articolul 2 nu poate fi interpretat ca acordând un drept diametral opus, adică
dreptul de a muri, el nu poate nici să creeze un drept la autodeterminare, în sensul de a da oricărui
individ dreptul să aleagă mai degrabă moartea decât viaţa. Curtea consideră deci că art.2 nu este
posibil să se deducă din un drept de a muri, de mâna unui terţ sau cu asistenţa unei autorităţi
publice. [151]

Curtea Supremă a Irlandei a luat cu totul altă poziţie.1 Ea a confirmat ordinul de a înceta
tratamentul, dar şi-a bazat decizia pe diferite argumente constituţionale. Curtea împărtăşea ideea că
dreptul constituţional la confidenţialitate susţine dreptul unui pacient competent incurabil de a
refuza tratamentul, inclusiv salvarea vieţii. Cu toate acestea, ea a recunoscut că incompetenţa nu
cere ca exercitarea drepturilor pacientului, inclusiv a dreptului la viaţă, a dreptului la
confidenţialitate, la integritate corporală şi a dreptului la autodeterminare să fie limitate, dar a
coborât la regula de autonomie. În loc de drepturile personale, ea susţinea că în acest caz dreptul la
viaţă are prioritate faţă de alte drepturi. Curtea a explicat că moartea este o consecinţă inevitabilă a
vieţii: ea a argumentat că dreptul la viaţă implică necesarmente dreptul ca natura să-şi urmeze
cursul său firesc şi dreptul la o moarte naturală, şi chiar dacă persoana este interesată în alte dorinţe,
trebuie să i se asigure dreptul de a nu avea o viaţă artificială menţinută de măsurile care nu au efect
curativ fiind predestinate pur şi simplu pentru a-i prelungi viaţa. Cu alte cuvinte, întreruperea,
tratamentului, chiar în cazul în care coincide cu moartea pacientului, reprezintă deja o altă excepţie
legală de la principiul sanctităţii vieţii. Prin urmare, Curtea Supremă şi-a bazat decizia pe dreptul la
viaţă, stabilind că acesta implică inevitabil şi dreptul la o moarte naturală. Până în prezent aceasta

1
Este vorba despre cazul unei paciente de 22 de ani care suferea de vătămări ireversibile ale creierului care i-au provocat
starea vegetativă permanentă, fapt ce a generat discuţiile cu privire la încetarea tratamentului.

46
este unica instanţă de judecată care a găsit eutanasia pasivă ca fiind un subiect al dreptului la viaţă.
[36, p.229]
De fapt, Curtea Supremă a Irlandei nu a recunoscut dreptul la moarte în complexitatea sa, ci
s-a axat pe posibilitatea acceptării unei morţi naturale, fapt care îl putem considera puţin diferit
după conţinut de dreptul la moarte, cu toate că a făcut referire la acceptarea legală a eutanasiei
pasive. Punctele de reper în examinarea unui subiect atât de delicat ar putea fi altele. Realizarea
dreptului pacientului de a refuza tratamentul nu reprezintă o formă a eutanasiei pasive, dar este o
modalitate de a accepta cursul firesc al vieţii, fapt care poate fi considerat, într-un mod sau altul, un
atribut al dreptului la moarte. Din aceste considerente suntem de acord cu părerea autorului
G.Tullock potrivit căreia există un gol între dreptul unui pacient competent de a refuza tratamentul
şi dreptul la eutanasie voluntară. Dreptul de a declina tratamentul care poate menţine viaţa nu
implică şi dreptul de a cere un tratament care ar omorî sau de a forţa pe cineva să asiste. [86, p.87-
88] Aceeaşi idee o putem desprinde din poziţia autorului D.L. Tămăşanu, care menţionează că
alături de dreptul la viaţă ar trebui să se stabilească şi dreptul la moarte, nu pentru a fi în favoarea
crimelor şi a sinuciderilor, ci doar pentru a ocroti libertatea bolnavului terminal de a refuza să
continue a trăi şi de a i se prelungi agonia interminabilă. Viaţa are mai multe limite de demnitate
care o fac să fie o valoare fundamentală pentru orice persoană şi care, pierzând această demnitate,
ca şi o consecinţă a unei boli incurabile în faza terminală, nu mai este umană, ci biologică,
însemnând cantitate şi nu calitate. Or, datoria medicului ar trebui să fie aceea de a prelungi viaţa
umană. Prin argumentul dreptului de a muri se face o confuzie între drepturi şi libertăţi. Omul este
liber să-şi încheie viaţa atunci când crede de cuviinţă, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să aibă
dreptul să procedeze în consecinţă. Un atare drept nu poate avea o existenţă justificată nici din
punct de vedere etic, nici social, nici legal. [148, p.178]
În literatura de specialitate rusă se conturează o altă poziţie. N.V. Tanaev consideră că
dreptul la moarte reflectă conflictul care este prezent în permanenţă în sfera socială: conflictul
dintre autonomia de voinţă şi paternalism, ultimul desemnând supunerea totală interesului public. În
acest fel, problema vieţii şi morţii devine o problemă a alegerii, alegere făcută individual sau de
către alţii. Temeiul moral al eutanasiei, ca manifestare a autonomiei de voinţă, devine
conştientizarea de către individ a actului de autodistrugere, a scăderii dramatice a calităţii vieţii, a
faptului că el devine o povară pentru cei din jur. [169, p. 37-42] Autorul reduce dreptul la moarte la
conştientizarea de către individ a inutilităţii sale sociale, fapt care îl provoacă să facă alegerea de a
muri. Nu putem accepta un asemenea punct de vedere din considerentul că, chiar şi în cazul
acceptării existenţei dreptului la moarte, individul trebuie să decidă nu în baza interesului utilităţii
sale pentru societate, dar în baza caracterului insuportabil al suferinţelor sale. S. Brînză

47
menţionează în continuare că atunci când este vorba despre dreptul la moarte, putem vorbi despre el
ca despre oricare alt drept asupra unei entităţi numai în cazul în care mai multe persoane pretind la
aceeaşi entitate. În cazul exercitării dreptului la moarte, nimeni, cu excepţia celui care doreşte să
plece din viaţă, nu pretinde la dreptul lui. De fapt, aceasta nici nu e posibil. Prin împiedicarea
exercitării dreptului la moarte, celor, care nu au dorinţa de a trăi, li se stabileşte nu doar dreptul, dar
şi obligaţia de a trăi. Dar cunoaştem că nici un om nu are o asemenea obligaţie. [134, p.367] Omul
se naşte nu la dorinţă. De aceea, cel puţin în numele dreptăţii, lui ar trebui să i se ofere libertatea de
a hotărî dacă vrea sa-şi continue viaţa sau nu. El poate să se folosească de binele vieţii, dar nu
contrar voinţei sale. [100, p.204]

Moartea nu reprezintă altceva decât o încetare a vieţii, oprire a tuturor funcţiilor vitale,
sfârşitul vieţii. [82, p.643] Din acest punct de vedere nu putem egala ponderea dreptului la moarte
în raport cu dreptul la viaţă, deoarece ultimul este apreciat şi privit ca un drept fundamental,
absolut, fiind proclamat de actele internaţionale privind protecţia drepturilor omului, dar în acelaşi
timp nu putem neglija întru totul existenţa faptică a celui dintâi. Astfel, o serie de autori nu acceptă
existenţa dreptului la viaţă nici parţial sau sub un aspect mai îngust. V. Beliş menţionează că
refuzarea dreptului la viaţă, indiferent de starea de sănătate fizică sau psihică sau de vârstă,
înseamnă crimă. Încercările legislative de a accepta „uciderea din milă” nu sunt acceptate de
populaţie, indiferent de culoarea politică a regimului care încearcă să o impună. [33, p.898] Dar
aceasta nicidecum nu înseamnă că protecţia vieţii umane nu mai este un obiectiv important al
oricărei societăţi sănătoase, al oricărui individ care îşi respectă propria persoană. Putem vorbi de
exercitarea dreptului la moarte doar în condiţii de suferinţe fizice enorme sau în cazul unor boli
incurabile, însoţite de astfel de suferinţe. Există păreri că aşa-numitul „drept la moarte” este un
concept inventat destinat să inducă în eroare opinia publică. Susţinătorii dreptului la moarte în
realitate doresc un drept de a omorî şi de a fi omorâţi. Istoria demonstrează că aşa eufemisme au
fost folosite pentru a deghiza omorurile intenţionate în masă a inocenţilor. [179]
Din punct de vedere fiziologic, viaţa este caracterizată prin: metabolism, iritabilitate şi
autoreproducere (noţiune care include şi ereditatea). La rândul său, moartea reprezintă un fenomen
natural, necesar şi universal, fiind înscrisă în programul genetic al oricărei fiinţe; moartea este
considerată un proces şi nu un moment în care încetarea în timp a activităţii centrelor vitali este
urmată de încetarea activităţii tisulare. Ea constituie un fenomen necesar, deoarece „dispariţia unor
indivizi face loc pentru noi combinaţii genetice, mai favorabile, care cresc potenţialul adaptiv al
speciilor. Moartea este un tribut pe care organismele îl plătesc diferenţierii şi specializării
celulare”.[71, p.744] Nu putem accepta declararea legislativă a dreptului la moarte doar datorită

48
faptului că moartea este un proces fiziologic inevitabil, deoarece moartea firească, naturală nu este o
infracţiune, chiar şi sinuciderea nu este condamnabilă, cu toate că în aceste cazuri putem vorbi
despre existenţa unui corelativ al dreptului la viaţă cu dreptul la moarte, ce-i drept, neproclamat de
iure. Pedepsirea sinuciderii ar fi ineficientă.
Din aceste considerente unii autori au găsit o altă soluţie şi vorbesc în aceste cazuri despre
existenţa dreptului la autodeterminare, susţinând ideea că dacă sinuciderea nu este ilegală, înseamnă
că o persoană are dreptul de a-şi lua viaţa. Aceasta înseamnă că dacă o persoană alege să se
sinucidă, încercările de a împiedica exercitarea acestui drept sunt greşite ele însele, doar dacă nu
sunt făcute pentru legitimarea protecţiei altora. Mai mult, dacă o persoană nu are dreptul de a se
amesteca în exercitarea acestui drept, atunci această interzicere ar trebui să se extindă prin
încercarea de a opri de a fi ajutat în exercitarea acestui drept. Aceasta conduce la afirmarea faptului
că dacă este legal să te sinucizi, atunci ar trebui să fie legală şi ajutarea unei persoane de a face
aceasta. Prin urmare, dacă sinuciderea nu este o crimă, atunci nu ar trebui să fie o crimă nici
ajutarea cuiva de a se sinucide. Logica acestei afirmaţii este recunoscută atât în legea penală a
Germaniei, cât şi în cea a Franţei, unde se aplică principiul conform căruia atâta timp cât
sinuciderea nu este o infracţiune, nu poate fi infracţiune nici fapta de a ajuta pe altul să se sinucidă.
Totuşi, multe sisteme legale, incluzând legea din Anglia, resping acest raţionament şi continuă să
pedepsească ca infracţiune penală oricare act îndreptat spre ajutarea altuia de a-şi lua viaţa. [142,
p.262-267]
În acest context, Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
cu privire la aplicarea biologiei şi medicinii: Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina [5]
stipulează în art.9 că dorinţa, anterior exprimată, cu privire la o intervenţie medicală a unui pacient
care, la momentul intervenţiei, nu se află în stare de a-şi exprima dorinţa, urmează a fi luată în
consideraţie. Trebuie de menţionat că această prevedere reflectă o concentrare maximă a opiniilor
exprimate de statele care au luat parte la elaborarea Convenţiei, acestea pronunţându-se pentru
combinarea autodeterminării pacientului şi a responsabilităţii medicale. [17]
Astfel, putem concepe dreptul la moarte din două puncte de vedere:
1) dreptul la moarte realizat de însăşi persoana care încearcă să se sinucidă sau se sinucide,
chiar şi în cazurile când este ajutată de altcineva să-şi ia viaţa;
2) dreptul la moarte al persoanei realizat, la solicitarea sa prin, intermediul unei altei persoane,
ca în cazul eutanasiei.
În ambele cazuri dreptul la moarte nu-şi schimbă prin nimic conotaţiile, conţinutul şi scopul,
fiind doar realizat de subiecţi diferiţi. În primul caz însuşi posesorul acestui drept dispune de el; în
cel de-al doilea caz în interesul posesorului îl realizează o altă persoană. Putem oare include dreptul

49
la moarte în dreptul la autodeterminare al persoanei sau ar trebui să le privim separat? L. Hecser
menţionează că dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi îşi găseşte temeiul juridic în art.7 al
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit căruia nici o persoană nu
poate fi supusă tratamentelor inumane sau degradante şi care interzice în special ca o persoană să fie
supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice, susţinând că în România
există Decretul nr. 31 din 1954, în vigoare, în care se conturează dreptul la autodeteminare şi care,
în principiu, ar permite şi dreptul la moarte demnă. Acelaşi autor menţionează în continuare că din
situaţii concrete decurge necesitatea conturării unor norme juridice, de competenţa legiuitorului,
prin care să se realizeze dreptul fundamental al bolnavului la autodeterminare (inclusiv dreptul la
moarte!). Separarea dreptului la moarte de dreptul la autodeterminare nu este posibilă, deoarece
asupra realizării acestui drept decide posesorul lui şi nu altcineva. Dacă realizarea dreptului la
moarte se face fără voia persoanei care îl deţine, suntem în prezenţa unui omor şi nicidecum nu este
vorba de o exercitare a dreptului la moarte. [141, p.100]
În ceea ce priveşte legătura dintre dreptul la moarte şi dreptul la autodeterminare, în
literatura de specialitate se discută unele momente semnificative, care, nu în ultimul rând, sunt
legate tot de problema eutanasiei. M. Otlowski menţionează că dacă acceptăm principiul
autodeterminării ca bază pentru eutanasia voluntară activă, atunci rămâne de stabilit statutul legal al
interesului pacientului de a-şi alege o moarte timpurie, în special necesită a se determina dacă
pacientul trebuie să aibă dreptul la moarte. În acest context trebuie făcută o distincţie importantă
între dreptul la moarte, care poate fi exprimat în termenii de bază ai drepturilor omului (chiar dacă
nu este necesar să fie legal executoriu), şi un drept legal. Recunoaşterea dreptului la moarte ca unul
dintre drepturile omului va crea anumite obligaţii din partea statului (ca, de exemplu, modificarea
legii care interzice medicilor să acorde asistenţă la moarte); el nu va putea oferi persoanelor nici un
drept legal executoriu pentru aplicarea eutanasiei voluntare active sau nu va putea impune într-un
oarecare fel participarea medicului la acest gen de eutanasie. [74, p.201] În ceea ce priveşte
recunoaşterea dreptului la moarte ca un drept legal executoriu, W.Hohfeld menţionează că această
situaţie este mult mai problematică, deoarece din definiţie rezultă dificultăţi potenţiale în ce priveşte
adoptarea unui model strict care ar servi ca bază pentru legalizarea eutanasiei voluntare active. [62,
p.6-7]
Dreptul la moarte, ca expresie a voinţei unei persoane libere, ca o ultimă realizare a
drepturilor vitale, se confruntă cu problema interzicerii omorului, care după esenţă e aceeaşi
eutanasie, deoarece pentru realizarea acestuia este necesară influenţa exterioară. Dreptul, sau mai
bine zis, posibilitatea şi necesitatea realizării acestui drept depinde şi de faptul cum îşi imaginează
moartea persoana respectivă şi ce loc i se atribuie ei în cultura dată. Dreptul la moarte este, în

50
esenţă, continuarea dreptului la viaţă şi, deci, libertatea realizării dorinţei de a întrerupe viaţa. Ca
problemă el poate apărea doar atunci când dreptul la viaţă şi interdicţia omorului s-au realizat pe
deplin.
O altă problemă care apare referitor la dreptul la viaţă al persoanei este în a decide dacă
viaţa este un drept sau o libertate, dacă orice persoană poate să decidă în ceea ce priveşte dispunerea
sau ba de propria sa viaţă. Cu toate că majoritatea instrumentelor internaţionale şi legislaţiile
naţionale ale statelor consacră, din punct de vedere legislativ, dreptul la viaţă al fiinţei umane,
statutul dreptului la moarte, sau, cel puţin, posibilitatea existenţei unui atare drept nu se conţine în
nici o prevedere legală, cu toate că jurisprudenţa se confruntă cu asemenea cazuri. În decizia sa în
cazul Widmer versus Elveţia, [177] fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a precizat că
„art.2 obligă statele nu doar la a se abţine să provoace intenţionat moartea, ci şi de a lua măsuri
adecvate pentru asigurarea protecţiei vieţii”. Cu toate acestea, s-a decis că refuzul statului helvet de
a incrimina eutanasia pasivă nu constituie o violare a Convenţiei, deoarece statul pârât şi-a respectat
obligaţia de a incrimina omuciderea fără consimţământul victimei.
Jurisprudenţa americană şi-a rezervat şi ea dreptul la a se expune pe marginea acestei
probleme. În decizia Cruzan versus Director, Missouri Dept. Of Health [191] a Curţii Supreme a
Statelor Unite din 1990, 497, U.S. 260, se menţionează că suicidul intră, ca element al vieţii
private, în drepturile protejate de Constituţie. Circumstanţele cauzei ce a avut un mare ecou public
în SUA, care au dus la luarea unei asemenea decizii, sunt următoarele: Nancy Cruzen, fiica de 25
ani a soţilor Cruzen, în 1983 a căzut într-un accident, în urma căruia a primit traume grave şi se afla
în spital într-o stare de comă (vegetativă). La ea se observau reflexe motorii separate slabe, dar
semne ale funcţiilor conştiente (cognitive) nu au fost descoperite. Alimentarea ei se efectua prin
intermediul unei sonde. Peste câţiva ani a devenit evident că fiica soţilor Cruzen nu are şanse la
restabilirea conştiinţei. În aceste circumstanţe părinţii fetei au cerut deconectarea aparatelor care îi
menţin viaţa şi o alimentează artificial. După refuzul primit ei s-au adresat în instanţa de judecată.
Hotărârea primei instanţe a dat câştig de cauză familiei Cruzan, însă instanţele ierarhic superioare
nu au menţinut această hotărâre. În decizia Curţii Supreme se vorbeşte despre faptul că, pentru
scopurile urmărite prin examinarea acestei cauze, judecătorii Curţii Supreme reies din faptul că
Constituţia asigură persoanelor responsabile protecţia dreptului constituţional de a refuza
alimentaţia care menţine viaţa. Majoritatea membrilor Curţii Supreme de Justiţie au admis existenţa
dreptului constituţional „la moarte” în circumstanţe determinate, la dorinţa fermă a muribundului,
bazându-se pe probe clare şi convingătoare. [161, p.17-18]
Totuşi, în doctrina americană se menţionează însă că prin valori constituţionale este apărat
doar suicidul ca o acţiune afirmativă, şi nu una pasivă, astfel că decuplarea aparatelor ce menţin

51
funcţiile vitale ale unui bolnav incurabil, fără consimţământul expres şi valabil al acestuia, nu este
protejată prin Constituţie.
Din cele menţionate mai sus ar rezulta că dreptul la moarte este un fenomen pozitiv. Şi
atunci care ar fi motivele că nu este acceptat de majoritatea specialiştilor? Totuşi, unii autori nu
acceptă necesitatea existenţei dreptului la moarte. Astfel, Jack Sudo întreabă: dacă există dreptul la
viaţă, putem oare face concluzia din aceasta că este posibilă existenţa conceptului „dreptul la
moarte”? Aceasta ar fi o contradicţie internă pentru legiuitor, care are ca principiu de bază protecţia
vieţii. Accentul se pune, totuşi, pe viaţă: viaţa trebuie protejată şi nu moartea. Dacă cineva poate
considera dorinţa unei persoane de a fi ajutată să-şi pună capăt zilelor ca una morală (strigătul de
ajutor al celui care roagă să-i fie sfârşite suferinţele), atunci ca legală poate fi recunoscută doar de
lege, care în acest caz se contrazice. Nu este posibilă determinarea unor excepţii separate de la
regula de protecţie a vieţii, dacă se distruge însăşi baza acestei reguli. [178] La rândul lor, autorii S.
Borodin şi V. Gluşkov menţionează că legile privind dreptul la moarte sunt criticate de unii jurişti şi
medici luându-se în consideraţie şi faptul că imperfecţiunea formulării poate crea condiţii pentru
abuzuri, fiind ignorate problemele reale ale persoanei muribunde. [153, p.34]
Dreptul la moarte poate fi promovat şi ca bază pentru acceptarea eutanasiei, cu toate că nu
întotdeauna se poate argumenta necesitatea apelării la o asemenea măsură pentru rezolvarea situaţiei
unui bolnav incurabil sau a unei persoane care suferă dureri insuportabile. Mai mult ca atât,
legislaţia penală a Republicii Moldova condamnă orice faptă de acest fel, încât în acest caz nu
putem vorbi despre proclamarea juridică a dreptului la moarte. Cu toate că încercări de a proclama
legislativ un asemenea drept au existat. În 1950, o petiţie semnată de 2000 de persoane a fost
expediată Naţiunilor Unite prin care se cerea ca Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile
omului să fie modificată prin includerea dreptului bolnavilor incurabili la eutanasie. Declaraţia
propriu-zisă în art.5 prevedea că „nimeni nu poate fi supus torturii”. Semnatarii petiţiei susţineau că
această libertate nu poate fi asigurată în totalitate atâta timp cât suferinzii supuşi torturii cauzate de
durerile unei boli incurabile, pentru care nu este cunoscut nici un mijloc de uşurare, nu pot fi
asiguraţi cu eliberarea de aceasta prin moarte. Dreptul la viaţă nu înseamnă şi obligaţia de a trăi; o
societate umană nu-şi poate condamna membrii săi să trăiască când viaţa nu mai este altceva decât o
suferinţă prelungită. Prin acordarea incurabililor a dreptului de a-şi uşura suferinţele, societatea nu
va conferi statului obligaţia de a priva un individ de viaţă, de libertate sau de securitate. Suferindul
care se va folosi de dreptul său va depinde în întregime de propria lui voinţă; el va avea libertatea
deplină de a acţiona în conformitate cu ceea ce îi dictează conştiinţa şi religia sa. [79, p.60]
Cu toate că argumentele invocate par a fi destul de temeinice, această petiţie nu a fost
satisfăcută. În pofida acestui fapt, California a consacrat, în 1976, pentru prima data dreptul la

52
moarte printr-o lege de oprire a tratamentului în atare situaţii, drept la moarte pe care ulterior Curtea
Supremă a SUA nu l-a recunoscut (1990, legat de cazul Nancy Cruzan) pentru că „bolnavii nu şi-au
exprimat anterior dorinţa”. Norma continuată în Self Determination a lărgit astfel drepturile
bolnavului. În 1997, Curtea Supremă de Justiţie a SUA a anulat deciziile a trei curţi de apel privind
condamnarea suicidului asistat, consacrând astfel dreptul constituţional al bolnavului de a alege.[28,
p.319]
Cu toate acestea, până acum oficial de această lege nu s-a folosit nimeni, deoarece una dintre
condiţiile stipulate este existenţa încheierii psihiatrice privind responsabilitatea pacientului
(Asociaţia americană a psihiatrilor interzice membrilor săi să participe la asemenea proceduri). O
altă condiţie obligatorie este participarea medicului la actul de eutanasie, care la fel nu poate fi
îndeplinită, deoarece Asociaţia medicală americană la fel a interzis participarea membrilor săi la
acte de eutanasie. Mulţi savanţi consideră că expresia „dreptul la moarte”, cum este formulată în
legislaţiile unor state, nu este una reuşită, deoarece împreună cu dreptul la moarte persoana va
deţine şi dreptul de a insista asupra îndeplinirii voinţei sale de către terţe persoane, fapt care
legalizează de facto omorul din milă, ceea ce, la rândul său, poate atrage şi careva abuzuri. În locul
acesteia se propune folosirea expresiei „dreptul persoanei de a muri demn”. [166, p.38]
Considerăm întemeiată opinia autorilor I Kennedy şi A. Grubb care menţionează că dacă
unii acceptă principiul autodeterminării ca bază pentru eutanasia voluntară activă, rămâne de stabilit
ce statut legal urmează a fi atribuit interesului pacientului pentru a alege o moarte timpurie. În
special, urmează a se decide dacă pacientul are dreptul la moarte. În acest context, o diferenţă
importantă trebuie să fie stabilită între dreptul la moarte, în contextul drepturilor omului (deşi nu
este necesară o încadrare juridică), şi un drept legal. Recunoaşterea dreptului la moarte ca un drept
al omului va crea anumite obligaţii pentru stat (de exemplu, cu privire la modificarea legilor care
interzic medicilor să acorde ajutor la moarte), nu va conferi persoanei nici un drept legal executoriu
la eutanasia voluntară activă sau va impune careva obligaţii medicului de a participa la efectuarea
acesteia. În cazul în care dreptul la moarte este exprimat printr-un drept legal executoriu, situaţia
devine mult mai problematică. Pe lângă problema definirii, există dificultăţi potenţiale în adoptarea
unui model de drept strict care ar servi ca bază pentru legalizarea eutanasiei voluntare active. De
asemenea, noţiunea de „drept” este una extensivă şi în sensul ei larg poate fi folosită pentru a
cuprinde o varietate de concepte legale, adică drepturi (diferite de libertăţi sau privilegii) care sunt
corelative cu obligaţiile. Astfel, crearea unui drept la eutanasie activă tinde să implice o obligaţie
corelativă de partea cuiva care urmează a fi activ implicat în producerea morţii; de asemenea, este
recunoscut că un drept poate fi teoretic încadrat într-un aşa mod care ar evita impunerea unei
obligaţii unei persoane concrete. [64, p.1972]

53
 Cu toate acestea, nu putem vorbi la etapa actuală despre posibilitatea realizării dreptului la
moarte sub o formă sau alta, nici din punct de vedere juridic şi nici din punct de vedere moral, etic
sau religios. Chiar dacă putem recunoaşte că eutanasia ar fi o soluţie pentru o categorie specială de
persoane, nu putem accepta existenţa juridică a dreptului la moarte atâta timp cât aceasta este
considerată infracţiune. Un alt motiv al nerecunoaşterii acestui drept ar fi teama de eventualele
abuzuri care pot apărea în exercitarea acestui drept şi de extinderea lui şi asupra altor fapte. În
literatura de specialitate română se menţionează că moartea, ca şi concepţia umană sau viaţa, este o
problemă juridică, de drept. Există norme de drept privind dreptul la viaţă, la demnitate umană,
dreptul la intimitate, care sunt inviolabile. Dar nu există referiri privind dreptul la moarte. În această
problemă legiuitorul pare a fi depăşit prin incompetenţă şi nespecialitate. Opinia trebuie să se
formuleze, în exclusivitate, de justiţie, care constituie (sau cel puţin ar trebui să constituie) stâlpul
societăţii civile. [141, p.102]
Ceea ce ar veni să spijine necesitatea luării unei poziţii faţă de controversata problemă a
dreptului la moarte este cazul Diane Pretty soluţionat de CEDO în aprilie 2002. CEDO a trebuit să
stabilească anumite limite dreptului la viaţă sau, astfel spus, să ia o anumită poziţie faţă de relaţia
dintre dreptul la viaţă şi eutanasie. Cazul Diane Pretty a făcut să se evidenţieze unele puncte de
reper în această direcţie.

Dine Pretty, în vârstă de 43 de ani, suferea de o boală neuro-degenerativă progresivă –

scleroză laterală amiotrofică, care îi afecta neuronii motorii în interiorul sistemului nervos central şi
îi provoca o alterare treptată a nervilor care comandă muşchii corpului, inclusiv cei implicaţi în
funcţii vitale. Potrivit practicii medicale, nu există nici un tratament disponibil împotriva acestei
boli. La 27 iulie 2001, reclamanta a solicitat, prin avocat, Procuraturii competente – Director of
Public Prosecutions – angajamentul de a nu-l urmări penal pe soţul ei, dacă acesta o va ajuta să se
sinucidă. Organele de drept din Marea Britanie de toate nivelurile au refuzat cererea reclamantei
invocând mai multe motive, lucru care a determinat-o să se adreseze la CEDO. Astfel, reclamanta
susţinea că de instanţele naţionale au fost încălcate art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3 (interzicerea
tratamentelor inumane ori degradante), art. 8 (încălcarea dreptului la viaţă privată), art. 9 (libertatea
de gândire, de conştiinţă şi religie), art. 14 (interzicerea discriminării în privinţa drepturilor şi
libertăţilor apărate de Convenţie). Curtea a ajuns la concluzia că Articolul 2 al Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului, care prevede că dreptul la viaţă trebuie să fie protejat de lege, nu poate fi
interpretat, fără careva denaturare de limbaj, ca conferind un drept diametral opus – dreptul la
moarte. Astfel, dreptul la viaţă nu poate include în nici un caz şi dreptul la moarte. [190]

54
 Diane Pretty susţinea că autorităţile engleze refuză să-i garanteze că soţul ei nu va fi judecat
pentru încălcarea dreptului ei la viaţă. Curtea trebuia să decidă dacă dreptul la viaţă are două
aspecte: unul pozitiv (interzicerea oricăror interferenţe asupra dreptului la viaţă) şi unul negativ
(ajutarea cuiva de a-şi sfârşi viaţă cu demnitate). În examinarea problemei eutanasiei ca conţinut al
dreptului la viaţă apare şi problema dreptului la autodeterminare, a cărui existenţă se invocă ori de
câte ori se argumentează posibilitatea nepedepsirii faptei de eutanasie. Dreptul persoanei de a
dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de
integritatea sa fizică şi de libertatea sa, dar prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să
încalce drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru
viaţa şi libertatea persoanei. În temeiul lui, omul poate avea posibilitatea de a participa (sau nu) ca
subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale sau de altă natură, de a
accepta (sau nu) să se supună unor experienţe medicale ştiinţifice, de a accepta (sau nu) prin acte
juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa (sau nu) ca subiect al operaţiunilor
de inginerie genetică. Uneori, acest drept se confundă cu dreptul la sinucidere, care nu poate fi decât
o eroare în situaţia în care sinuciderea prin ea însăşi este în afara oricărei reglementări
convenţionale sau legale. [141, p.99]
Astfel, putem conchide că dreptul la autodeterminare nu justifică în nici un caz eutanasia.
Prin decizia Curţii dreptul la viaţă nu include în sine dreptul la autodeterminare. Reclamanta
susţinea că dacă dreptul la autodeterminare apare numai în filigran în ansamblul Convenţiei, art.8 îl
recunoaşte expres şi îl garantează. Acest drept presupune în mod evident posibilitatea de a dispune
de propriul corp şi de a decide ce să se întâmple cu el, precum şi posibilitatea pentru o persoană de a
alege când şi cum să moară. Chiar dacă în nici o cauză anterior soluţionată nu s-a decis că art. 8
cuprinde şi un drept la autodeterminare a persoanei ca atare, Curtea a considerat că, în cauza
prezentată, noţiunea de autonomie personală reflectă un principiu important, strâns legat de dreptul
la dezvoltare personală, subsumat interpretării garanţiilor prevăzute de acest text. Instanţa
europeană a reţinut că facultatea recunoscută fiecărei persoane de a-şi duce viaţa potrivit propriei
voinţe poate include posibilitatea de a recurge la anumite activităţi percepute ca fiind de o natură
fizică sau morală păgubitoare sau chiar periculoasă pentru cel în cauză. [133, p.188]
C. Byk menţionează: noi ştim că Olanda, urmată de Belgia, au „legalizat” suicidul asistat, că
dreptul penal al Elveţiei ia în consideraţie motive altruiste sau egocentrice şi că în multe ţări
presiunea opiniei publice în favoarea facilitării unei morţi cu demnitate pentru pacienţii în stadiul
terminal au dus la dezbateri considerabile în societate, care includeau discuţiile despre modificarea
legii, pentru a o face mai favorabilă pentru suicidul asistat. Doamna Pretty avea motive să spere că

55
Curtea putea privi aceste progrese ca semnificative, dacă art. 2 a fost interpretat făcându-se o
incursiune deplină în schimbările legislative şi în gândirea din statele membre. [47, p.113-114]
Ironic, dar în ziua când Diane Pretty a pierdut cazul său la Strasbourg, Doamna B a murit
într-un spital după ce a câştigat cazul cu privire la întreruperea măsurilor de menţinere a vieţii. Ca
un ecou la cazul Bland şi Cox, în cazul Doamnei B exercitarea dreptului de a refuza tratamentul
constituia decizia ei de a muri. Unicul tratament disponibil pentru Diane Pretty era uşurarea
durerilor şi nu exista nici un tratament pe care ea ar fi putut să-l suspende ca să-şi grăbească
moartea. [86, p.90]
Explicarea unui asemenea paradox constă în diferenţa de conţinut al drepturilor invocate de
către victimă. În cazul Pretty, pacienta a cerut recunoaşterea dreptului său la moarte (în contextul
aplicării eutanasiei), prin prisma dreptului existent la viaţă, iar în cel de-al doilea caz este vorba de
realizarea dreptului pacientului la refuzarea tratamentului, drept prin care pacientul îşi exprimă
voinţa, a cărei respectare constituie o obligaţie pentru medic. Indubitabil, cazul Pretty, poate fi
considerat un precedent important la CEDO privind stabilirea limitelor dreptului la viaţă. În esenţă,
diferenţa dintre dreptul la moarte şi dreptul pacientului de a refuza tratamentul este pur
conceptuală, rezultatul fiind unul similar – moartea persoanei, chiar dacă noţiunea de „drept la
moarte” nu poate fi juridic justificată. Astfel, nu putem nega faptul că, în anumite situaţii, dreptul la
moarte poate fi realizat prin refuzul de la un tratament sau altul, comportament care poate fi legal
recunoscut.
Problema „dreptului la moarte” şi a dreptului la viaţă privată a fost discutată şi de Curtea
Supremă a Canadei în cazul Rodriguez versus British Columbia. Cu atât mai mult, la acest caz a
făcut referire şi Camera Lorzilor în cazul Diane Pretty. Sue Rodriguez suferea de boala Lou
Gehrig, prognozele privind durata vieţii variau între 2-14 luni, dar starea ei se deteriora foarte
rapid.[187] Reclamanta canadiană, fiind informată despre starea sănătăţii sale şi progresele
ulterioare ale bolii, cerea o asistare la sinucidere din partea unui medic, bazându-şi cererea pe art.1
şi 7 ale Cartei canadiene a drepturilor şi libertăţilor din 1982. Conform art.1 al acestei Carte,
„drepturile şi libertăţile pe care ea le reglementează nu pot fi restrânse decât de lege, în limite
rezonabile, ale cărei justificări să poată fi demonstrate într-o societate liberă şi democratică”. Art. 7
prevede că „fiecare persoană are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţă; nu se poate aduce
atingere acestor drepturi decât în conformitate cu principiile unei justiţii fundamentale”.
Poziţia Curţii Supreme a Canadei nu a fost unanimă: opinia majoritară a decis în sensul că
securitatea unei persoane, prin însăşi natura ei, nu poate include un gest prin care să se ajungă la
moartea ei, deoarece însăşi noţiunea de securitate a persoanei priveşte în mod intrinsec siguranţa
persoanei aflate în viaţă. De aceea, nu se poate susţine că interdicţia generală a ajutorului la

56
sinucidere este arbitrară sau injustă sau că nu ar reflecta valori fundamentale ale societăţii
canadiene. Opinia minoritară a admis teza reclamantei prin aplicarea principiului nediscriminării:
din moment ce legea canadiană nu incriminează sinuciderea, ci numai ajutorul la sinucidere, se
ajunge la refuzul dreptului unei persoane de a-şi pune capăt zilelor pentru unica raţiune că este
incapabilă să o facă singură. De aceea, reclamanta este privată de dreptul la securitatea persoanei
sale – dreptul de a lua decizii privitoare la propriul său corp, de o manieră care încalcă principiile
justiţiei fundamentale. [133, p.179-180]
Judecătorul J. Cory, fiind în dezacord, a fost de părere că moartea este o parte integrantă a
vieţii şi, prin urmare, este justificată de protecţia constituţională prevăzută de articolul 7. În
continuare, J. Cory concluzionează că dreptul de a muri cu demnitate trebuie să fie la fel de bine
protejat ca şi alte aspecte ale dreptului la viaţă, susţinând că această protecţie se extinde asupra
persoanelor neputincioase care cer asistenţă la moarte. Vis-à-vis de diferenţa de opinii existentă în
cazul Rodriguez versus British Columbia, M. Otlowski menţionează că acest caz este, cu siguranţă,
un exemplu elocvent al unei interpretări extinsive a dreptului la viaţă cuprins în instrumentele
privind drepturile omului. Cu toate acestea, făcând o retrospectivă a jurisprudenţei în materia
drepturilor omului, sunt rezerve faţă de interpretarea dreptului la viaţă ca drept garantând dreptul
pozitiv la moarte. [74, p.198]
O opinie asemănătoare se conţine şi în una din deciziile Curţii Supreme irlandeze, şi anume:
Hamilton CJ, In the Matter of a Ward of Court [1995] 2 ILRM 401, menţiona că dreptul la viaţă
care este recunoscut de Constituţia irlandeză implică necesarmente şi dreptul la expirarea naturală a
vieţii, la „o moarte naturală”, lăsând natura să-şi urmeze cursul său firesc. Totuşi, acesta nu include
dreptul la terminarea vieţii şi la o moarte accelerată.
Curtea Supremă a Indiei, în cazul P. Rathinam versus Union of India [186], a declarat că
secţiunea 309 din Codul penal al Indiei, care prevedea pedeapsa pentru tentativa de a comite un
sinucid, este anticonstituţională, ca ulterior, în 1995, să-şi revadă poziţia şi să menţioneze că
eutanasia şi omorul din compătimire nu constituie altceva decât omor, independent de
circumstanţele în care au fost comise. După emiterea hotărârii Curţii Supreme în cazul Gian Kaur
versus State of Punjab, a fost stabilit că dreptul la viaţă garantat de art.21 al Constituţiei nu include
dreptul la moarte. Curtea susţinea că art.21 este o prevedere care garantează protecţia vieţii şi
libertăţii personale. [186]
Din analiza acestor hotărâri putem conchide că, deşi unele aspecte ale dreptului la moarte
pot fi consfinţite, recunoaşterea unui asemenea drept este considerată o încălcare a dreptului la
viaţă, atât în sens larg, cât şi în sens îngust. Atâta timp cât viaţa este considerată cea mai importantă
valoare socială, moartea poate fi percepută doar ca un sfârşit firesc al acesteia.

57
 Problema eutanasiei este una dintre cele mai complicate şi controverse, dat fiind faptul că
prin aplicarea ei se atentează la dreptul fundamental al omului – dreptul la viaţă. Fiecare om poate
să-şi decidă el însuşi soarta, dar în cazul în care este marcat de o maladie incurabilă, când nu mai
suportă chinurile fizice şi psihice proprii, acest om poate lua, într-o clipă de slăbiciune, o decizie
radicală. Această decizie poate fi uneori inconştientă. Şi atunci când nu există un cadru juridic bine
determinat privind aplicarea eutanasiei, cine poate da garanţii că medicii sau persoanele implicate
nu vor folosi actul eutanasiei în alte scopuri decât cele de compasiune, cu atât mai mult cu cât
criteriul incurabilităţii este dificil de a fi determinat în raport cu progresele ştiinţei în domeniul
medicinii. În orice moment pot apărea metode avansate de vindecare, inovaţii care pot prelungi
viaţa omului. După cum susţine, pe bună dreptate, S. Agachi, aceste motive, precum şi convingerile
morale şi religioase ne determină a ne pronunţa împotriva legalizării eutanasiei. [127, p.36]
Această poziţie accentuează de fapt consecinţele negative ale unei eventuale recunoaşteri a
dreptului la moarte, sub aspectul practicării eutanasiei. În acelaşi timp, apare întrebarea: putem
considera oare eutanasia o încălcare a dreptului la viaţă, în cazul în care posesorul acestuia nu o
consimte ca atare? Din punct de vedere legal – da, deoarece aprecierea personală a unui sau altui
drept nu atrage anumite obligaţii din partea unor terţi şi nici nu produce consecinţe juridice,
opozabile unui cerc determinat de persoane. În aceste împrejurări, posesorul dreptului la viaţă poate
beneficia doar de asigurarea şi protecţia acestuia, datorită faptului că dreptul la viaţă este unul strict
personal, care nu poate fi executat de un terţ în beneficiul posesorului lui, şi nicidecum nu poate
invoca un eventual abuz în exercitarea acestui drept (ne referim la condiţiile în care are loc
dispunerea de acest drept la viaţă).
Analizând un ansamblu variat de opinii referitoare la legătura dintre eutanasie şi dreptul la
viaţă putem menţiona că compatibilitatea acestora nu poate fi legal argumentată şi practic
acceptabilă. Astfel, ajungem să formulăm următoarele concluzii:
1) dreptul la viaţă este un drept fundamental, inalienabil şi protejat de stat;
2) dreptul la viaţă al persoanei nu poate include în sine şi dreptul acesteia la moarte, dar nici nu
poate atrage după sine obligaţia de a trăi;
3) dreptul la moarte nu poate fi legal justificat prin consacrarea dreptului la autodeterminare;
4) considerăm necesară recunoaşterea dreptului persoanei de a refuza tratamentul medical, în
cazul existenţei unei boli incurabile, care produce suferinţe fizice şi psihice insuportabile,
precum şi în cazul bolnavilor terminali, fapt care ar putea asigura dreptul persoanei de a
muri cu demnitate;
5) eutanasia nu poate fi interpretată ca o posibilitate de realizare a dreptului la viaţă sau al unui
drept pseudo-legal la moarte; eutanasia nu poate fi egalată cu moartea naturală.

58
 CAPITOLUL II: ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A EUTANASIEI ÎN
LEGISLAŢIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

§ 1. Obiectul infracţiunii de eutanasie

La analiza juridico-penală a oricărei componenţe de infracţiuni importanţa determinării şi

examinării elementelor sale constitutive este indiscutabilă. Obiectul juridic fiind unul dintre
elementele componenţei de infracţiune, urmează a fi stabilit în fiecare caz în dependenţă de natura
şi categoria acesteia. Deseori, însă, specificul infracţiunii examinate provoacă anumite dificultăţi în
stabilirea obiectului juridic. Astfel, prin obiect juridic al infracţiunii se înţelege valorile sau relaţiile
sociale protejate de legea penală, la care se atentează printr-o faptă infracţională. Ne propunem să
analizăm natura obiectului juridic al infracţiunii de eutanasie în scopul stabilirii unor trăsături
specifice pentru aceasta.

Obiectul juridic general îl constituie totalitatea valorilor şi relaţiilor sociale protejate de

lege, fiind comun pentru toate infracţiunile incriminate de legea penală.

Obiectul juridic generic îl constituie un grup de relaţii sociale sau valori sociale omogene,
dependente unele faţă de altele, la care atentează un şir întreg de infracţiuni. [40, p.75] În ceea ce
priveşte obiectul juridic generic al infracţiunilor contra vieţii, se conturează următoarele opinii.

O. Loghin şi T. Toader consideră că infracţiunile contra vieţii au ca obiect juridic relaţiile

sociale referitoare la dreptul persoanei la viaţă. În cadrul acestor relaţii sociale, fiecare persoană,
luată în considerare individual, apare ca titular al dreptului absolut la viaţă, iar toate celelalte
persoane apar cu obligaţia de a se abţine de la săvârşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingeri
dreptului la viaţă al titularului. Aşa fiind, constituie infracţiuni contra vieţii numai faptele prin care
se aduce atingere dreptului la viaţă al altuia, nu şi propriei vieţi. Aceasta este, de altfel, şi explicaţia
neincriminării încercării de sinucidere, faptă prin care nu se încalcă obligaţia pe care o are orice
persoană de a nu aduce atingere dreptului la viaţă al altuia. [68, p.73] I. Dobrinescu consideră că
relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul valorii vieţii
umane şi al normelor care o ocrotesc şi care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încât să
nu o lezeze – constituie obiectul juridic generic al infracţiunilor de omucideri. [52, p.21,22] Suntem
de părere că infracţiunile contra vieţii nu pot fi concepute doar ca atentând asupra persoanei,
datorită faptului că în acest caz s-ar pune accentul pe calităţile de ansamblu ale acestora, fără a se

59
determina specificul lor, or, anume semnele particulare ale infracţiunilor contra vieţii le evidenţiază
ca grup. Astfel, ţinând cont de faptul că eutanasia este una dintre infracţiunile prevăzute de
Capitolul II al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova considerăm că obiectul generic
al infracţiunii de eutanasie îl constituie viaţă şi sănătatea persoanei.

Obiectul juridic special îl constituie valoarea sau relaţia socială concretă la care se atentează
printr-o faptă infracţională sau alta (Anexa 3). Obiectul juridic special al infracţiunii de eutanasie
este tratat diferit în literatura de specialitate. Obiectul special în cazul infracţiunilor contra vieţii îl
formează relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul
valorii vieţii umane şi al normelor care o ocrotesc şi care obligă pe fiecare individ să se comporte
astfel încât să nu o lezeze. Într-o altă accepţiune, obiectul nemijlocit al infracţiunilor contra vieţii
este viaţa unei persoane. V.I. Makrinskaia consideră că obiectul omorului este format din relaţiile
sociale care asigură securitatea vieţii cetăţenilor. Pentru toate categoriile de omor acest element al
infracţiunii este identic. Protecţiei juridico-penale este supusă viaţa oricărei persoane independent
de vârstă, calităţile fizice şi morale, poziţia socială şi naţionalitate, [175, p.20] din momentul
naşterii şi până în momentul morţii. [114, p.224] Scopul dreptului penal constă în protejarea
anumitor valori sociale, printre care pe primul loc se află viaţa omului, deoarece respectarea vieţii
este unul dintre principiile civilizaţiei noastre. [168, p.56] În ştiinţa dreptului penal nu există o
opinie unitară privind determinarea obiectului infracţiunilor contra vieţii, la care se atribuie şi
omorul. Unii autori consideră că obiectul nemijlocit al omorului îl formează relaţiile sociale privind
protecţia vieţii şi sănătăţii omului. Dreptul la viaţă este analizat de aceştia ca un drept obiectiv al
fiecărui om, căruia îi corespunde obligaţia celorlalţi de a se abţine de la atentarea la viaţa oricărei
alte persoane. [160, p.37]

Suntem de părere că sănătatea persoanei nu poate să apără ca obiect juridic special al

infracţiunilor contra vieţii, deoarece, în acest fel, nu va putea fi trasată o diferenţă clară între
infracţiunile contra vieţii şi cele contra sănătăţii, iar o asemenea interpretare extinsivă ar putea
provoca unele erori la încadrarea juridică a unor fapte. Obiectul juridic special al infracţiunii de
eutanasie este similar cu al altor infracţiuni contra vieţii şi îl constituie viaţa umană, ca valoare
socială, ocrotită de legea penală. La determinarea semnificaţiei şi importanţei vieţii umane în cadrul
dreptului penal s-au conturat mai multe opinii. Ne propunem să facem o analiză a acestora în
scopul de a argumenta poziţia expusă mai sus.

Autorii A.V. Naumov şi V.N. Kudreavţev consideră că infracţiunile contra vieţii se atribuie
la infracţiunile deosebit de grave, care atentează la valoarea de bază a omului – viaţa, care este dată
acestuia de la natură. Obiectul omorului este viaţa omului, dar în acelaşi timp la săvârşirea acestei

60
infracţiuni se încalcă relaţiile sociale, existente în societate, deoarece viaţa omului este un concept
social şi nu-l putem rezuma doar la procesul biologic. Viaţa doar ca concept biologic nu poate fi
obiectul infracţiunii, deoarece această semnificaţie în egală măsură se referă la viaţă, fiind sau nu
protejată de societate şi lege. [103, p.107] Ca obiect al infracţiunii, viaţa este cea mai importantă şi
cea mai de preţ valoare nematerială, care este condiţia necesară pentru apariţia la persoană a
celorlalte drepturi subiective, atât materiale, cât şi nemateriale, pentru posesia atât a valorilor
materiale, cât şi nemateriale, deoarece a poseda drepturi şi valori este posibil numai fiind în viaţă:
„calitatea juridică de subiect de drept este inseparabilă de rutina fizică a personalităţii umane”. Din
punct de vedere obiectiv, nu putem formula semnificaţia conceptului de viaţă, potrivit Dicţionarului
enciclopedic, viaţa reprezintă „una dintre formele de existenţă a materiei, legal apărată în anumite
condiţii ale dezvoltării sale”. [163, p.39] Viaţa şi sănătatea constituie valori sociale care desemnează
atributele principale ale persoanei. Viaţa persoanei reprezintă existenţa socială a acesteia, adică
realizarea posibilităţii de a participa la relaţiile sociale, de a-şi exercita drepturile şi interesele şi de
a-şi executa obligaţiile. Dintre toate atributele inerente oricărei persoane cel mai important este
viaţa. Toate celelalte atribute ale persoanei – sănătatea, libertatea, cinstea, demnitatea etc. – îşi pierd
sensul şi semnificaţia odată cu suprimarea vieţii persoanei. [44, p.48]

Autorul D.B. Makoveev, ca şi majoritatea autorilor ale căror opinii au fost menţionate mai
sus, pune accentul pe importanţa vieţii ca valoare supremă, considerând că viaţa omului în sine este
plasată mai sus decât orice valoare şi din cauza că anume pe parcursul vieţii omul poate aprecia şi
avea alte valori. Adică, viaţa umană este una dintre condiţiile existenţei oricăror valori materiale şi
spirituale. În afară de viaţa umană nu pot exista alte valori. Creşterea impetuoasă a numărului
populaţiei, problemele demografice alarmante şi chiar „explozia demografică” în unele regiuni ale
planetei nu au redus din importanţa vieţii umane – maximul dintre toate valorile naturale şi sociale.
În virtutea acestui fapt, viaţa diferiţilor indivizi în egală măsură necesită apărare şi protecţie.[108,
p.35-36] Aceeaşi abordare o întâlnim şi în cazul autorului N.A. Rubanova, care consideră că viaţa
este o valoare nematerială, care se află în administrarea absolută a posesorului ei, şi această
persoană este în drept individual să dispună de ea. Sarcina legiuitorului constă doar în a proteja
viaţa umană de la atentatele altor persoane. Fiecare om este în drept să dispună doar de viaţa sa
proprie. [113, p.20]

În doctrina penală română se conturează opinia conform căreia obiectul juridic al infracţiunii
de omor este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei. Această
poziţie se argumentează prin următoarele: oricare om este titular al acestui drept absolut la viaţă, iar
toţi ceilalţi au obligaţia corelativă de a nu face nimic de natură a-i aduce vreo atingere. Viaţa este o

61
valoare absolută. Aceasta înseamnă că presupune o putere mai mare ca o altă valoare, să nu fie
niciodată violată, să fie întotdeauna salvată. Adepţii eutanasiei adoptă o altă poziţie în considerarea
valorii vieţii: autonomia individuală este o valoare absolută. Persoanele autonome sunt îndreptăţite
să ia decizii asupra vieţii lor, precum şi asupra indivizilor neautonomi. Această poziţie plasează
respectul faţă de persoană mai presus de sanctitatea vieţii, permite evaluarea morală a situaţiilor
complexe, supune viaţa indivizilor neautonomi la riscul unor decizii arbitrare şi, de asemenea, nu
lasă loc pentru dialog. Viaţa nu este apreciată a fi o valoare absolută, ci o valoare de bază, pentru că
este o precondiţie a manifestărilor altor valori; valoarea vieţii este aşadar instrumentală. Foarte
adesea valoarea vieţii depăşeşte alte valori, dar nu întotdeauna. Ea (viaţa) trebuie să fie cântărită şi
evaluată faţă de alte valori. Este evident că viaţa umană nu trebuie violată – acest lucru nu poate fi
pus la îndoială; dar viaţa umană nu trebuie întotdeauna păstrată prin toate mijloacele şi cu orice
preţ. Există excepţii importante. Se apreciază că valoarea de bază în etica medicală este respectul
pentru persoană. În consecinţă, tratarea unui pacient trebuie făcută cu grijă asupra bunăstării
pacientului şi cu respect pentru autonomia pacientului. Aceste consideraţii au implicaţii deosebite
asupra eutanasiei. Se afirmă că exagerarea importanţei vieţii duce la pierderea respectului faţă de
persoană, de aici importanţa sporirii sau neînceperii unui tratament în anumite cazuri (permiţând
pacientului să moară) şi a respectării deciziei de a refuza tratamentul. Exagerarea importanţei
autonomiei pacientului duce la devalorizarea vieţii şi pune o nedreaptă vină asupra altora. [148,
p.167-168]

Concepând viaţa, Common Law a recunoscut întotdeauna importanţa fundamentală a vieţii

umane. A fost prima din cele descrise ca fiind trei drepturi absolute ale populaţiei Angliei: viaţa este
darul direct al lui Dumnezeu, un drept inerent prin natură al fiecărui individ ...., de o valoare înaltă
.... care iartă orice omor, dacă este comis de defendento. Legea nu numai prevede viaţa şi
protejează orice persoană care se bucură de ea, dar de asemenea o asigură cu tot ce este necesar
pentru suportul ei. [50, p.344] Viaţa umană este, indiscutabil, cea mai importantă valoare protejată
de lege. În dreptul penal, orice acţiune care pune în pericol sau care este nepăsătoare faţă de viaţa
umană poate fi subiectul justiţiei penale, şi actele care au intenţia de a distruge viaţa umană sunt
sever pedepsite de lege, în special omorul. [64, p.843] Viaţa nu este ceva exterior cu privire la om.
Ea nu poate fi separată de om. Dacă omul trăieşte, putem vorbi despre viaţa lui. Din momentul când
el moare încetează să mai existe însăşi viaţa şi singur individul. [112, p.71]

Profesorul A. Boroi tratează viaţa umană ca o relaţie socială (relatio ad alteros) ce explică
de ce nu este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de sinucidere. Aceasta este de
neconceput nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-şi ridice viaţă, ori pentru că sinuciderea

62
nu ar fi în contradicţie cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea,
ci pentru că în această situaţie nu poate fi vorba de o relaţie socială cu privire la viaţă. O persoană
nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăşi; ca urmare, lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii
penale, adică relaţia socială care se creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori
devenită astfel o valoare socială. [41, p.246] Astfel, poziţia profesorului A. Boroi stabileşte calitatea
de relaţie socială a vieţii pentru a determina opozabilitatea acesteia faţă de terţi şi a argumenta
ineficienţa incriminării suicidului; pe de altă parte, conturează importanţa acesteia ca valoare
socială ocrotită de lege.

S. Brînză percepe noţiunea de viaţă într-un sens mult mai larg, decât aprecierea acesteia ca o
valoare sau o relaţie sau un interes social, menţionând că, din punctul de vedere al dreptului, viaţa
reprezintă forma de existenţă a omului. Pe parcurs, această formă poate avea un conţinut variat.
Conţinutul concret al vieţii omului depinde de diverşi factori. Aceşti factori pot aparţine sau nu de
voinţa individuală. Dacă omul este sănătos şi viguros sub aspect fizic, dacă e capabil de iure şi de
facto, el creează de sine stătător conţinutul vieţii sale, astfel încât acest conţinut să corespundă
reprezentărilor sale despre o viaţă demnă. Dacă însă, în virtutea unor cauze, omul face parte din
categoria persoanelor socialmente vulnerabile, atunci sarcina de asigurare a unei vieţi demne şi-o
asumă statul. În această ipoteză, conţinutul vieţii omului, determinarea calităţii ei trece din sfera
individuală în sfera publică, în domeniul obligaţiilor sociale ale statului. Or, în conformitate cu
alin.1 art.147 din Constituţia Republicii Moldova, statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om
să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale,
cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale
necesare. [134, p.366]

Ne este cunoscut că, din timpuri străvechi, la multe popoare persoana care a lipsit o altă
persoană de viaţă era urmărită în conformitate cu răzbunarea sângelui. Adică, protecţia vieţii
reprezenta un interes personal, viaţa nu era percepută ca o valoare publică. Dreptul penal ridică
viaţa omului la o valoare pe care o protejează statul prin intermediul normelor de drept. Mai mult ca
atât, în anumite perioade ale istoriei omenirii viaţa omului, la aprecierea statului, se transforma în
absolut. De aceea, pentru atentarea la viaţa omului au început să fie urmăriţi nu doar asasinii, dar şi
sinucigaşii. [100, p.181]
Suntem de părere că în cazul stabilirii obiectului infracţiunilor contra vieţii, în general, şi a
infracţiunii de eutanasie, în special, calitatea vieţii nu reprezintă un punct de plecare, deoarece viaţa
umană nu poate fi valorificată în dependenţă de asemenea criterii ca conţinut, posesor, necesitate,

63
inutilitate. Astfel, percepem viaţa umană ca o valoare socială absolută şi inalienabilă, indiferent de
categoria posesorului ei şi calitatea acestuia.

Infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate
materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoană în viaţă, ca o unitate
anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică. Nu are relevanţă dacă corpul aparţine unei persoane tinere
sau în vârstă, ori dacă este în plenitudinea forţelor fizice sau psihice; este necesar însă să fie vorba
de o persoană în viaţă, indiferent dacă a fost şi viabilă în momentul naşterii, ori dacă este normală
sau nu din punct de vedere anatomo-fiziologic, adică dacă are sau nu o constituţie care să prezume
că va putea trăi mai departe. Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană
pe care o aşteaptă o moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul să-şi ridice singură viaţa. Legea
penală română nu acordă nici o relevanţă consimţământului victimei; de asemenea, stabilirea
timpului cât persoana ar fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sub aspectul
existenţei infracţiunii. [41, p.16] De aceeaşi părere sunt şi autorii O. Loghit şi T. Toader, care
menţionează că infracţiunile contra vieţii au şi un obiect material, care constă în corpul victimei.
Este vorba de corpul unei persoane în viaţă în momentul săvârşirii faptei, deoarece altfel n-ar putea
fi încălcate relaţiile sociale care constituie obiectul juridic al acestor infracţiuni. [68, p.75]

Suntem de acord cu părerea că este necesar de a considera întru totul greşită opinia, potrivit
căreia omul ar fi obiectul special al infracţiunilor contra vieţii. Corpul victimei, adică corpul unei
persoane în viaţă în momentul săvârşirii faptei, reprezintă obiectul material al omorului, şi nu
obiectul nemijlocit al lui. Corpul victimei sau, altfel spus, expresia corporală a vieţii reprezintă
ansamblul de funcţii şi procese organice care asigură individului prezenţa biologică şi care, odată
distruse, suprimă calitatea de fiinţă a persoanei. [45, p.10] Autorii Gh. Nistoreanu şi A. Boroi
subliniază unele trăsături specifice obiectului material al infracţiunilor contra vieţii, atribuind
eutanasia la componenţa de omor, considerând că obiectul material al omorului constă în corpul
unui om în viaţă, indiferent de vârstă (copil sau nou-născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat sau
femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal,
anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice
etc.).[73, p.58] Suntem de părere că în cazul infracţiunii de eutanasie nu este necesar de a evidenţia
unele particularităţi specifice în cazul stabilirii obiectului special şi al celui material. Obiectul
juridic special al eutanasiei îl reprezintă viaţa umană, iar corpul persoanei este considerat obiectul
material al acestei componenţe de infracţiuni.

În acelaşi timp, la examinarea infracţiunii de eutanasie este necesar a stabili încă două
momente importante: când începe şi când se sfârşeşte viaţa omului, problemă care în literatura

64
juridică este foarte mult discutată. Identificarea acestor momente în cazul infracţiunii de eutanasie
se justifică prin necesitatea stabilirii cercului corespunzător de persoane care pot deveni victime ale
acestei infracţiuni, precum şi prin posibilitatea săvârşirii acesteia într-o perioadă de timp
determinată, perioadă în care viaţa omului este considerată o valoare socială susceptibilă de a fi
pusă în pericol sau de a fi obiectul unor atentate de acest gen.

Autorul J. Sant-Rose consideră că, fără a explica conceptul „vieţii”, dreptul îl determină prin
două extremităţi, care pot fi biologic predeterminate: naşterea şi moartea. După cum se ştie, statutul
de subiect de drept sau, mai preferenţial, de personalitate juridică, este legat cu faptul naşterii,
caracterizat de două condiţii: nou-născutul trebuie să fie viu şi viabil (cu toate că nici un act acest
lucru nu-l stabileşte). Dreptul civil merge puţin mai departe, deoarece recunoaşte existenţa vieţii
până la naştere. [168, p.56] Mult mai greu este însă a stabili momentul de început al vieţii, moment
important pentru protecţia juridico-penală a vieţii omului, chiar dacă se consideră că din punct de
vedere juridic viaţa omului este de fapt viaţa creierului lui, şi începutul vieţii creierului înseamnă
începutul vieţii omului. [171, p.75] În literatura de specialitate părerile sunt împărţite. Frontierele
dreptului la viaţă rămân imprecise, relativ la limita inferioară a acestui drept fiind neclar dacă
trebuie să ne referim la momentul naşterii sau cel al concepţiei. Fosta Comisie Europeană a
Drepturilor Omului a exclus din câmpul de aplicare a art.3 al Convenţiei embrionul uman, estimând
că dispoziţia amintită se referă prin natura sa la persoanele deja născute şi, deci, nu ar putea fi
aplicate şi fetusului. [177]

În ştiinţa dreptului penal rusesc de la începutul sec. XX existau diferite păreri privind
momentul începerii vieţii. Autorul S. Boiarov menţionează că chiar şi în cazul separării totale a
fătului de corpul mamei prezenţa sau absenţa respiraţiei poate să nu determine momentul apariţiei
vieţii. Cu toate acestea, copilul poate fi viu făcând primele încercări de a respira. Dar, bineînţeles,
cel mai important semn al vieţii este prezenţa bătăilor inimii la copil, care se stabilesc cu mult
înainte de naştere. Prin urmare, momentul începerii vieţii umane se consideră momentul apariţiei
din corpul lăuzei a părţilor corpului fătului, care are bătăi de inimă. [154, p.13] Aceeaşi părere este
susţinută şi de majoritatea autorilor din Republica Moldova.

Autorul I. Zagorodnikov consideră apariţia vieţii omului din momentul începerii naşterii
fiziologice. Acest moment demonstrează că fătul s-a maturizat şi a dobândit toate calităţile
necesare pentru viaţa extrauterină, fapt demonstrat prin date obiective (începutul naşterii). Şi cu
toate că în acest moment corpul copilului poate să fie încă nevăzut, eliminările anumitor substanţe şi
alte semne vorbesc, fără îndoială, despre faptul că un nou om apare pe lume, că omul deja îşi începe
viaţa de sine stătătoare. [91, p.35]

65
 În ştiinţa contemporană a dreptului penal există două puncte de vedere cu privire la
momentul începerii protecţiei juridico-penale a vieţii. A.N. Krasikov presupune că momentul
începerii vieţii umane urmează a fi stabilit în baza criteriilor naşterii viabile, stabilite de
instrucţiunea Ministerului Sănătăţii. Reieşind din aceste criterii, autorul ajunge la concluzia că
momentul începerii vieţii omului se consideră momentul când se constată expulzarea totală sau
scoaterea produsului conceperii din organismul femeii însărcinate, adică când fătul se desprinde de
la corpul lăuzei, cu excepţia cordonului ombilical, care nu este tăiat, şi la făt există respiraţie şi bătăi
ale inimii, pulsarea cordonului ombilical sau mişcări ale muşchilor. În acelaşi timp, unii jurişti
presupun că criteriile naşterii viabile, prevăzute de instrucţiunea medicală, apar ca instrumente ale
aprecierii, constatării din punct de vedere medical a faptului că fătul s-a născut viu, dar din punct de
vedere juridic el a fost şi este deja în procesul naşterii subiect al dreptului la viaţă. [101, p.10]
Această poziţie este susţinută şi de N.V. Kalicenko care menţionează că momentul apariţiei
protecţiei juridico-penale a vieţii coincide anume cu perioada incipientă de naştere a copilului, când
el devine obiect, accesibil pentru influenţa exterioară, iar în legătură cu aceasta – subiect al
dreptului la inviolabilitatea vieţii. În acest fel, începutul vieţii protejate juridic trebuie considerat
momentul din care poate fi cauzat vreun prejudiciu vieţii copilului, fără a cauza prejudiciu vieţii şi
sănătăţii mamei. [93, p.16]
La nivel legislativ, Codul penal al Israelului se referă expres la acest fapt; conform art.308,
momentul începerii vieţii omului se consideră momentul când copilul născut viu complet s-a separat
de corpul mamei, indiferent de faptul dacă respiră sau nu, are loc circulaţia sângelui sau nu, i-a fost
tăiat sau nu cordonul ombilical. [122, p.272] Această poziţie nu face referire, însă, la cazurile când
se atentează asupra vieţii persoanei în timpul naşterii şi/sau până la stabilirea criteriilor menţionate
mai sus, fapt care ar face posibilă excluderea răspunderii penale în asemenea cazuri.
În literatura de specialitate română la fel sunt întâlnite mai multe opinii. A fost exprimat
punctul de vedere potrivit căruia despre un om în viaţă se poate vorbi din momentul în care copilul
se angajează în procesul naşterii, prin urmare, înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă viaţa
sa extrauterină. După o altă opinie, nu este posibil să se fixeze teoretic şi în abstract momentul
apariţiei vieţii şi, implicit, al dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de
particularităţile procesului naşterii în fiecare caz concret. În sfârşit, există opinia că, potrivit
conceptului legiuitorului din 1968, despre existenţa dreptului la viaţă nu se poate vorbi din
momentul începerii procesului fiziologic al naşterii naturale, ci abia din momentul când, acest
proces luând sfârşit, copilul este expulzat şi îşi începe viaţa sa extrauterină. [68, p.74]

66
 În acest context prezintă interes părerea Curţii Supreme a SUA în cazul Roe versus Wade
(1973), în care se menţionează că instanţa de judecată nu trebuie să ia o decizie asupra unei
probleme atât de complicate cum este stabilirea momentului de început al vieţii. Deoarece referitor
la această problemă nu pot găsi o soluţie unică chiar şi specialiştii ramurilor corespunzătoare –
medicinii, filosofiei şi teologiei; la etapa actuală de dezvoltare a cunoştinţelor discuţiile referitoare
la acest subiect nu intră în competenţa instanţei de judecată. Observăm că, de fapt, şi astăzi
problema începutului vieţii umane este una destul de controversată şi ambiguă, datorită
particularităţilor existente vis-à-vis de această problemă în diferite ramuri de drept, şi că fiecare
poziţie prezentată este argumentată diferit, în scopul convingerii cu privire la corectitudinea ei. Cu
toate acestea, considerăm acceptabilă concepţia potrivit căreia momentul apariţiei vieţii umane se
consideră momentul apariţiei unei părţi a corpului copilului din corpul mamei.

Analizând părerile existente cu privire la momentul apariţiei vieţii umane, suntem de părere
că în cazul infracţiunii de eutanasie stabilirea exactă a momentului morţii prezintă o importanţă mai
semnificativă. Mulţi cercetători leagă problema eutanasiei cu necesitatea constatării exacte a
incurabilităţii bolnavului şi constatării indubitabile a momentului morţii. Ca deosebit de importantă
această problemă se impune în epoca folosirii pe larg a realizărilor din domeniul
transplantologiei.[108, p.61]

Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost pe

deplin elucidată. În ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cazuri rare, moartea persoanei nu
constituie un caz instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă cerebrală şi cu atât mai
puţin celelalte organe sau ţesuturi. Există situaţii de tranziţie a dispariţiei vieţii, caracterizate prin
şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se
desfăşoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului. [41, p.18]

Astfel, faptul juridic al încetării dreptului la viaţă este moartea biologică. Cauza morţii
biologice poate fi naturală şi nenaturală. Hotarul dintre viaţă şi moarte este stabilit de viabilitatea
creierului. Stabilirea clară a criteriilor medicale de survenire a morţii este necesară pentru
deosebirea ei de unele situaţii asemănătoare, care după unele criterii se aseamănă cu moartea (de
exemplu, coma sau moartea clinică). Viaţa omului care se află într-o asemenea situaţie rămâne a fi
obiect al protecţiei juridice. [93, p.19]

Unii autori menţionează că de lege ferenda se poate aprecia că această discordanţă între
atributul de a fi legal şi biologic mort ar putea fi rezolvată prin considerarea momentului morţii ca
fiind acel al întreruperii interrelaţiei organism-mediu, al ineficienţei de reanimare a organului sau a

67
organelor ce caracterizează omul (aceasta echivalând cu moartea juridică şi cu dispariţia relaţiilor
sociale ce garantează acest atribut). Se pleacă de la adevărul că, întotdeauna, dar mai ales şi prin
ceea ce vizează transplantele şi care de fapt le justifică (păstrarea unei valori mai scumpe – a vieţii –
pe seama producerii unui rău mai mic – a sănătăţii – şi care corespunde unei stări de necesitate),
misiunea medicinii a fost întâi „de a salva viaţa şi apoi de a justifica moartea”, fără a prejudicia prin
nimic atributele inalienabile ale persoanei umane. Legea franceză precizează că moartea rezultă din
abolirea ireversibilă a funcţiilor vitale constatată clinic şi instrumental, pe o durată judecată
suficientă, la un bolnav care nu a fost indus prin hipotermie sau alte terapii ce să facă dificilă
stabilirea diagnosticului de moarte. [81, p.54]

Cu toate acestea, stabilirea etapelor morţii are importanţă pentru infracţiunea de eutanasie
datorită faptului că acestea corespund cu fazele în care un bolnav incurabil poate cere efectuarea
unor acte de eutanasie. Astfel, procesul morţii se desfăşoară în mai multe faze, care, din punct de
vedere clinic şi morfologic, se clasifică în:

1) faza preagonală – exprimă o stare de excitare psihosenzorială cu începutul deprimări

funcţiilor vitale;

2) faza agonală – scăderea controlului cortical asupra funcţiilor organice ce duce la o

insuficienţă a funcţiilor vitale;

3) moartea clinică – exprimă o abolire a funcţiilor organului fără moartea sa celulară;

4) moartea biologică, reală sau ireversibilă – se caracterizează prin alterări definitive ale
nucleului celular. Clinic, nu este posibilă reanimarea sistemului nervos central şi a celorlalte
funcţii vitale;

5) moartea aparentă, viaţa vegetativă şi supravieţuirea artificială – sunt forme clinice

particulare ale stărilor terminale. [27, p.33-34]

În medicina legală etapele morţii sunt stabilite a fi: agonia, moartea clinică şi moartea
biologică. Agonia (care provine din cuvântul grecesc „agon” care însemnă „luptă”) constă într-o
luptă între scoarţa cerebrală şi straturile subcorticale (foarte primitive). În această etapă au loc
tulburări respiratorii şi de circulaţie şi ale sistemului nervos central. Din punct de vedere juridic,
ca criteriu fiind luat timpul, agonia este scurtă sau lungă, iar având drept criteriu conştiinţa, agonia
poate fi conştientă sau inconştientă. Într-o asemenea situaţie se poate cere efectuarea eutanasiei sau
subiectul îşi poate da consimţământul pentru realizarea eutanasiei. Se pune problema valabilităţii
acestor fapte sau acte. Moartea clinică debutează prin oprirea respiraţiei şi circulaţiei. Moartea
clinică durează atât cât creierul se poate ţine în viaţă în lipsă de oxigen – de la 3 la 5 minute. În

68
această perioadă trebuie să se încerce reanimarea sau resurcitarea, fapt pentru care se poate pune
problema responsabilităţii echipei de resurcitare. Moartea biologică începe după 5 minute şi se
caracterizează, la debut, prin încetarea respiraţiei, a circulaţiei şi a funcţiilor sistemului nervos
central. [148, p.169]

Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale cu privire la moarte, adoptată la Sydney în 1968,

modificată ulterior în 1987, vine să confirme punctele de vedere menţionate mai sus, prevăzând că:

1) determinarea momentului morţii este, în cea mai mare parte a ţărilor, sub responsabilitatea
legală a medicului şi aşa trebuie să rămână. Medicul va fi în general capabil să se pronunţe
fără ajutorul special şi pe baza criteriilor clasice cunoscute de toţi medicii asupra decesului
unei persoane;

2) două procedee moderne au făcut totuşi mai aprofundat studiul asupra momentului morţii:

a) posibilitatea de a menţine, prin metode artificiale, oxigenarea ţesuturilor care puteau fi în

mod ireversibil alterate,

b) utilizarea organelor de la cadavre, precum rinichii sau inima, pentru transplant;

3) problema devine mai complexă prin faptul că moartea este un proces gradat la nivelul
celulelor, ţesuturile reacţionând diferit la lipsa de oxigen. Interesul clinic nu rezidă totuşi în
menţinerea celulelor izolate, ci a persoanei. Problema momentului morţii diferitelor celule şi
organe este aici mai puţin importantă decât certitudinea că procesul a devenit ireversibil,
oricare ar fi metodele de resurcitare care pot fi utilizate;

4) este esenţial să se constate oprirea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului şi ale trunchiului
cerebral. Această constatare va fi bazată pe o judecată clinică susţinută, dacă e necesar,
confirmată de unele aparate, permiţând un diagnostic. Totuşi, nu există în stadiul terminal al
cunoştinţelor medicale un criteriu unic care să dea deplină satisfacţie şi nici un procedeu
tehnic actual nu poate înlocui judecată medicului. Dacă urmează o transplantare de organe,
determinarea decesului va trebui făcută de doi sau mai mulţi medici, iar medicii care
determină momentul morţii nu trebuie în nici un caz să fie implicaţi direct în transplantare;

5) determinarea momentului morţii va permite, din punct de vedere etic, oprirea efortului de
reanimare şi, în ţările unde legea o permite, recoltarea organelor, având grijă ca să se
respecte condiţiile legale în materie de consimţământ;

Din analiza acestei Declaraţii rezultă că, de fapt, ar trebui să distingem între moartea unor
anumite celule sau organe şi moartea organismului în întregime. Din punct de vedere juridico-penal,

69
ne interesează aceasta din urmă, iar în termenii Declaraţiei, pentru stabilirea juridică a decesului
persoanei este importantă constatarea ireversibilităţii funcţiilor fiziologice. Cu toate că Declaraţia
pune accentul pe stabilirea momentului morţii în scopul realizării procesului de transplant, pentru
care stabilirea morţii cerebrale reprezintă un punct-cheie, totuşi, reprezintă o apreciere profesională
a unui subiect atât de delicat cum ar fi moartea unei persoanei. Legislaţiile diferitelor state acordă o
atenţie deosebită stabilirii acestui moment, de asemenea din perspectiva transplantului de organe şi
ţesuturi.

Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte ca moment al morţii moartea biologică. Acest fapt
este stabilit prin prevederile Legii cu privire la ocrotirea sănătăţii, nr. 411-XIII din 28.03.1995, care
în art.34 stabileşte că aparatura medicală de menţinere a vieţii pacientului în caz extremal poate fi
deconectată numai după constatarea morţii creierului. Astfel, în Instrucţiunea cu privire la
confirmarea decesului în baza constatării morţii ireversibile a creierului (moartea cerebrală),
aprobată prin ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 297 din 16.12.1999, se menţionează că decesul
reprezintă stingerea integrală şi ireversibilă a activităţii biologice a proceselor vitale ale
organismului. Moartea cerebrală – stoparea ireversibilă a activităţii cerebrale cu suportul
(protejarea) funcţiilor vitale ale organismului. [11]
Legislaţia Federaţiei Ruse stabileşte acelaşi moment în legătură cu constatarea morţii
creierului. Conform Legii cu privire la transplantul de organe şi ţesuturi, nr. 4180-I din 22
decembrie 1992 [14], încheierea cu privire la moartea persoanei, care dă posibilitatea efectuării
transplantului de organe, se întemeiază pe constatarea morţii ireversibile a creierului. Astfel, dacă
creierul a murit, iar funcţiile unor organe sunt menţinute artificial, atunci poate fi constatată moartea
biologică, deconectată aparatura şi efectuat transplantul. [110, p.41]
Doctrina şi jurisprudenţa helvetă sunt raliate la acest criteriu. Tribunalul federal admite,
faptul că, în primul rând, în sensul dreptului constituţional, o fiinţă umană trebuie să fie considerată
moartă de îndată ce funcţiile necesare supravieţuirii au încetat total şi definitiv; în al doilea rând, în
sensul că „aparţine ştiinţei medicale definirea criteriilor de diagnostic”; în al treilea rând, faptul că
„moartea cerebrală nu poate fi considerată ca fiind sigură plecând din momentul în care încetarea
funcţiilor cerebrale este totală şi ireversibilă”. Şi concluzionăm în a preciza faptul că protecţia
constituţională, în general, şi cea penală, în special, ia sfârşit îndată ce diagnosticul răspunde la
această condiţie absolută. Dreptul pozitiv suedez nu cuprinde calificări pentru determinarea morţii.
Tribunalul federal admite, în acest sens, ca directivele Academiei suedeze de ştiinţe medicale,
alăturând acestei hotărâri şi publicaţiile apărute în buletinele medicilor suedezi, să corespundă
nivelului actual al ştiinţei şi să răspundă condiţiilor impuse prin principiile constituţionale. Criteriile

70
reţinute de Academie pentru a permite medicilor determinarea momentului decesului sunt în număr
de două: persoana este considerată moartă atunci când este într-o stare cardiacă ireversibilă având
drept consecinţă întreruperea irigaţiei sanguine cerebrale (stop cardio-respirator) sau atunci când
aceasta este într-o stare de leşin complet şi ireversibil a trunchiului cerebral (moarte cerebrală). [71,
p.310]

În ceea ce priveşte soluţiile propuse de common law la această problemă, autorii R.G. Singer
şi J.Q. La Fonda menţionează că în secolele trecute moartea era apreciată practic. Regula acceptată
de majoritate era că o persoană încetează din viaţă odată ce inima încetează să mai funcţioneze.
Astăzi, majoritatea statelor definesc, totuşi, moartea ca moartea creierului, deşi există diferite
definiţii ale acestui fapt. Cu privire la moartea cauzată de o terţă persoană autorii menţionează
următoarele: în trecut, când victima tindea să moară după un atac, common law stabilea regula că
orice moarte care nu a survenit într-un an şi o zi de la atac nu a fost cauzată de atac. Cu toată
probabilitatea, aceasta era corect din punct de vedere medical. Dacă victima putea supravieţui mai
mult de un an, era cel puţin susţinut că altceva (boli, incompetenţa asistenţei medicale) au cauzat de
fapt moartea. În aşa circumstanţe ambigue, cel mai bine ar fi de a favoriza apărarea şi a stabili că nu
actul apărării a cauzat moartea. Tehnologiile medicale moderne, totuşi, au creat din nou probleme.
Noi putem acum extinde, câteodată pentru ani sau decade, viaţa unei persoana, care în alte timpuri,
ar fi murit clar mult mai devreme. Curţile care s-au confruntat cu aşa cazuri au anulat regula ce
stabilea „un an şi o zi” de la atac ca fiind incompatibilă cu tehnologiile moderne. [84, p.148-149]

V. Besirevic menţionează că din antichitate şi până recent era clar că când respiraţia şi inima
se opresc creierul va muri în câteva minute, astfel criteriul evident al lipsei bătăilor de inimă ca
simptom al morţii era suficient. În acele timpuri, inima era considerată organul principal al
organismului, şi deci nu este surprinzător că oprirea ei marca începutul morţii. Aceasta însă nu mai
este valabil în cazul în care sunt folosite metode moderne de resurcitare şi de menţinere a vieţii. În
1981, Comisia prezidenţială americană, formată pentru examinarea problemelor etice în medicina
modernă, a dat următoarea definiţie morţii: o persoană la care s-a înregistrat fie încetarea
ireversibilă a funcţiilor de circulaţie a sângelui şi respiratorii, fie încetarea ireversibilă a tuturor
funcţiilor creierului, inclusiv a sistemului cerebral, este considerată moartă. Determinarea morţii
trebuie făcută în conformitate cu standardele medicale acceptate. După apariţia acestei definiţii,
multe state americane au adoptat legi în acest sens şi au recunoscut creierul ca indicator al morţii.
Astăzi toate statele americane au adoptat criteriul morţii creierului fie prin legi speciale, fie prin
recunoaşterea acesteia de common law. În ceea ce priveşte legile, ele diferă, deoarece unele prevăd
moartea creierului ca o alternativă, altele admit acest criteriu când diagnoza cardio-respiratorie este

71
înlăturată de menţinerea artificială, în timp ce restul recunosc moartea creierului ca un mijloc de
determinare a morţii. [36, p.221]
Prima jurisdicţie nord-americană care a promulgat o lege vizând, printre altele, moartea
creierului a fost legislaţia Kansas-ului din 1970 care a prevăzut atât moartea cardio-pulmonară, cât
şi cea a creierului ca alternative egal valabile: „O persoană va fi considerată moartă din punct de
vedere medical şi legal dacă, în opinia unui doctor, bazată pe standarde obişnuite de practică
medicală, în timpul încercărilor raţionale de a menţine sau a regla funcţia circulatorie sau
respiratorie spontană, în absenţa funcţiei creierului, având convingerea că încercările mai
îndepărtate de resurcitare sau menţinere artificială nu vor reuşi, moartea va surveni în timpul când
aceste încercări au loc prima dată”.
În câteva decizii ale unor instanţe de judecată din SUA, care implică şi definiţia morţii,
Curtea a folosit conceptul de încetare totală a tuturor semnelor vitale. În cazul Thomas versus
Anderson Curtea districtuală a statului California a dat următoarea definiţie a morţii: moartea
înseamnă încetarea vieţii, încetarea existenţei, definită de medici ca stoparea totală a circulaţiei
sângelui urmată de încetarea funcţiilor vitale, aşa ca respiraţia, pulsul etc., moartea survenind
anume când încetează viaţa, când inima încetează să bată şi respiraţia se termină. Moartea nu este
un eveniment continuu, ea este un eveniment ce are loc într-o perioadă de timp concretă. Curtea
Supremă a Californiei a menţionat în decizia sa privind stabilirea morţii S.M. Allen că moartea
reprezintă încetarea vieţii. O persoană poate fi declarată moartă, dacă, conform standardelor
practicii medicale, este determinat că persoana a suferit o încetare ireversibilă a funcţiilor
creierului.[31, p.170]
V. Besirevic menţionează că Canada şi unele state din Australia (Queensland şi Australia de
Vest) au adoptat legi similare celor din SUA. Statul australian Victoria a optat pentru următoarele:
Persoana este considerată moarta când apar următoarele simptome:

1) încetarea ireversibilă a circulaţiei sângelui în corpul persoanei sau

2) încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului persoanei.

Iar în unele state europene, ca Franţa, Marea Britanie, Grecia şi Italia, pentru diagnosticarea morţii
sunt obligatorii unele teste pozitive prin care poate fi stabilită încetarea circulaţiei sângelui în creier.
Ideea pe larg răspândită cu privire la faptul că creierul este un indicator al morţii a fost pusă la
îndoială în Danemarca, unde Consiliul de etică danez a anulat principiul morţii creierului şi a
insistat ca moartea să fie definită în termenii prin care o comunitate determinată stabileşte moartea.
O ambivalenţă accentuată există de asemenea în Japonia şi în Germania, unde standardul morţii
creierului este considerat a fi un standard legal. [36, p.222]

72
 În Brazilia astăzi este acceptat criteriul morţii creierului sau al morţii cerebrale. Cu toate că
în multe cazuri nu există dubii cu privire la faptul morţii pacientului şi atât echipa medicală, cât şi
familia acceptă acest fapt fără multe întrebări, unele cazuri nu sunt chiar aşa de clare. Acceptarea
morţii creierului ca criteriu determinant al morţii umane este un factor decisiv în Brazilia nu doar
pentru a permite familiei să organizeze funeraliile, dar şi pentru folosirea organelor pentru
transplant. [37, p.19]
În India situaţia este de altă natură. Moartea este, desigur, un punct final comun, dar
criteriile de diagnosticare a morţii variază de la cele vizând moartea creierului (fiind stabilite de
lege) la cele vizând încetarea convenţională permanentă a respiraţiei şi a bătăilor de inimă. Chiar în
cazul în care moartea creierului este diagnosticată, multe centre deconectează aparatura de
menţinere a vieţii când nu mai este posibil de a preleva organele. În acest caz centrele se conduc de
prevederile Legii cu privire la transplantul de organe umane din 1994 (Transplantation of Human
Organs Act, 1994, Central Act 42 of 1994), adoptată de parlamentul Indiei, care stabileşte criteriul
morţii creierului numai pentru a fi luat în calcul la prelevarea de organe pentru transplantare. [37,
p.90]
Din cele analizate mai sus observăm că moartea cerebrală, ca moment al stabilirii morţii
biologice, este practic acceptată de majoritatea statelor lumii, luându-se în consideraţie aspectul
practic al stabilirii acestuia şi importanţa juridică a momentului de sfârşit al vieţii. Ştiinţa cunoaşte
cazuri când oamenii au ieşit din starea vegetativă şi s-au resocializat normal. Aici îşi fac dovada
rezervele creerului, la care el apelează în cazuri extreme. Criterii sigure de stabilire a morţii
creierului practic nu există. Altfel spus, nimeni nu poate garanta 100% că creierul omului cu
diagnoza stare vegetativă cronică niciodată nu va putea reveni la starea lui normală, [93, p.20-21]
fapt care vine să confirme încă odată că deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii înainte de
constatarea morţii creierului are un caracter imoral şi ilegal. Astfel, stabilirea momentului morţii în
cazul infracţiunii de eutanasie contribuie la determinarea corectă a momentului consumării
infracţiunii şi la identificarea semnelor componenţei de eutanasie.
În baza celor expuse mai sus formulăm următoarele concluzii cu privire la determinarea
obiectului juridic al infracţiunii de eutanasie:

1) viaţa umană este considerată valoare socială fundamentală la care se atentează prin
infracţiunile contra vieţii, inclusiv prin componenţa de eutanasie;

2) obiectul juridic special al infracţiunii de eutanasie îl constituie viaţa persoanei;

3) ca obiect material al infracţiunii de eutanasie urmează a fi considerat corpul

persoanei;

73
 4) pentru determinarea momentului consumării componenţei de eutanasie trebuie luat
în consideraţie momentul stabilit al morţii cerebrale, fapt care poate determina
deosebirile dintre o faptă perfect legală (ne referim la deconectarea aparaturii de
menţinere a vieţii după constatarea morţii cerebrale) şi una ilegală (în cazul
deconectării acesteia înainte de momentul morţii cerebrale, în stare de comă
vegetativă sau moarte clinică).

§ 2. Caracteristica generală a laturii obiective

a infracţiunii de eutanasie

Orice faptă infracţională implică un anumit conţinut intern şi o structură externă

determinată. Analiza juridico-penală a unei componenţe de infracţiuni presupune examinarea
exhaustivă a tuturor elementelor ei constitutive şi, în special, a laturii obiective. Determinarea laturii
obiective atrage evidenţierea unor semne ale acesteia, ca: fapta prejudiciabilă, urmările
prejudiciabile, legătura cauzală dintre faptă şi urmările prejudiciabile, semne care variază de la o
componenţă de infracţiune la alta şi care capătă un statut de semn obligatoriu sau facultativ, în
dependenţă de dispoziţiile legii penale în acest sens. Latura obiectivă a infracţiunii de eutanasie este
una destul de complexă, datorită faptului că semnele ei au un conţinut nedeterminat, dar destul de
semnificativ, chiar în asemenea condiţii. Fiind o componenţă de infracţiune materială, eutanasia
urmează a fi considerată consumată în momentul survenirii morţii cerebrale a unui bolnav incurabil
şi supus unor suferinţe fizice şi psihice insuportabile. Datorită faptului că eutanasia este considerată
o varietate a omorului cu circumstanţe atenuante, unii autori examinează atribuirea sau neatribuirea
eutanasiei la infracţiunea de omor din perspectiva laturii obiective a acesteia. Astfel, E.O. Maleaeva
consideră că după mecanismul executării sale eutanasia aminteşte omorul, iar el în majoritatea
cazurilor (nu chiar în toate) se condamnă. Cu toate acestea, nu putem atribui eutanasia la omor, cel
puţin în sensul larg al acestuia, deoarece motivul ei principal este compătimirea. [107, p.93]

Autorul rus A.P. Zilberg consideră însă că eutanasia cade sub incidenţa omorului‚ deoarece
presupune factorii care caracterizează omorul ca categorie juridică fără circumstanţe atenuante:
1) ea se realizează cu intenţie prealabilă de lipsire de viaţă şi provocare a morţii;
2) ea presupune organizarea acţiunilor sau inacţiunilor care favorizează apariţia morţii sau care
atrag moartea;

74
 3) ea este ilegală, deoarece în majoritatea legislaţiilor nu este permisă sau este prevăzută ca
infracţiune. [92, p.270]
Suntem de părere că atât prima, cât şi a doua opinie caracterizează diferite aspecte ale faptei de
eutanasie, considerent din care menţionăm că eutanasia este o varietate a omorului, datorită
caracterului ilegal, intenţionat al acţiunilor sau inacţiunilor ei de provocare a morţii unei persoane,
dar având un caracter atenuat datorită existenţei consimţământului persoanei respective, precum şi
motivului de compătimire din partea făptuitorului. Astfel, tratarea laturii obiective a infracţiunii de
eutanasie urmează a fi efectuată după stabilirea anumitor semne obligatorii ale acesteia.
Autorul rus G.B. Romanovschi consideră că putem vorbi despre eutanasie dacă sunt
întrunite următoarele criterii materiale:

1) prezenţa bolii;
2) continuitatea aplicării metodelor şi mijloacelor de tratament;
3) ireversibilitatea sfârşitului letal, indubitabil şi cert;
4) prezenţa suferinţelor morale şi fizice pe care pacientul le consideră insuportabile,
indiferent de metodele şi mijloacele alese de tratament;
5) lipsa măsurilor eficiente de uşurare a suferinţelor;
6) dacă pacientul este conştient, prezenţa obligatorie a rugăminţii privind efectuarea
eutanasiei;
7) rugămintea trebuie să fie conştientă, informată şi benevolă.[112, p.95]
A.P. Zilberg, la rândul său, susţine că putem vorbi despre eutanasia voluntară doar în cazul
existenţei următoarelor criterii:
1) dorinţa voluntară a bolnavului să moară, când el este încă conştient;
2) prezenţa la bolnav, la momentul de faţă, a unei boli incurabile care va fi cauza nemijlocită a
morţii în apropiatele zile, săptămâni sau luni;
3) suferinţe chinuitoare care însoţesc această boală ce va sfârşi inevitabil cu moartea;
4) existenţa la dispoziţia medicinii a mijloacelor care asigură în realitate o moarte uşoară şi
liniştită;
5) elaborarea unei legislaţii care va exclude cu desăvârşire posibilitatea efectuării greşite a
eutanasiei sau abuzul de ea. [92, p.26]
În acest context, în studiul de faţă vom face referire la următoarele aspecte ale laturii obiective,
care urmează a fi întrunite cumulativ (conform art.148 CP RM) (Anexa 3):
1. fapta prejudiciabilă – acţiune sau inacţiune:
a) prezenţa unei maladii incurabile sau a suferinţelor fizice insuportabile;

75
 b) prezenţa rugăminţii/consimţământului victimei sau a rudelor acesteia, în cazul
minorului;
2. urmările prejudiciabile;
3. prezenţa legăturii cauzale.
În literatura de specialitate autohtonă se menţionează că în cazul eutanasiei fapta
prejudiciabilă poate îmbrăca forma acţiunii sau inacţiunii. În cazul acţiunii fapta se numeşte
eutanasie activă (sau procedeul „siringii umplute”), concretizându-se în: majorarea dozei medicaţiei
prescrise (de exemplu, a preparatelor barbiturice) până la cea letală, efectuarea unei injecţii,
mortale, gazarea victimei cu monoxid de carbon, utilizarea unei maşini a morţii speciale (de
exemplu, mercytron-ul creat de Kevorkian). Eutanasia poate fi săvârşită şi pe calea inacţiunii,
numindu-se eutanasie pasivă sau negativă (sau procedeul „seringii amânate”). Aceasta se exprimă
în abţinerea de la îndeplinirea acţiunilor îndreptate spre menţinerea vieţii persoanei (de exemplu
privarea de toate cele necesare vieţii: apă, mâncare, căldură). Sau de cele care sunt folositoare
menţinerii vieţii (reanimarea sau tratamentul medical care îi poate oferi victimei şansa de a continua
viaţa în condiţii normale). [44, p.81] Autorii Comentariului Codului Penal al Republicii Moldova
menţionează că eutanasia, fiind o formă atenuată a omorului, se realizează ca şi omorul printr-o
activitate de ucidere, adică prin orice activitate ilegală care pricinuieşte moartea. [29, p.314]
În literatura de specialitate română se menţionează că eutanasia se realizează din punct de
vedere obiectiv prin uciderea unei persoane, respectiv printr-o activitate materială care are drept
rezultat moartea unei persoane. Elementul material poate consta într-o acţiune (comisiune) sau într-
o inacţiune (omisiune), în oricare din aceste ipoteze fiind considerată prezenţa unui act care să
posede o anumită forţă distructivă, adică să fie aptă a provoca moartea persoanei în condiţiile date.
O asemenea forţă distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor acţiuni
fizico-mecanice (înţepare, tăiere, împuşcare, lovire, sugrumare, electrocutare), acţiuni chimice
(otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice). Aceeaşi forţă distructivă este prezentă şi în cazul
inacţiunii, dar numai atunci când făptuitorul avea obligaţia de a întreprinde acţiunea prin care s-ar fi
împiedicat sau înlăturat desfăşurarea unor procese de natură a provoca moartea victimei. De
exemplu, omisiunea intenţionată a medicului de a administra medicamente sau de a aplica
tratamentul necesar unui bolnav, omisiunea intenţionată a mamei de a hrăni copilul sănătos sau
bolnav grav. După cum conduita făptuitorului consta într-o acţiune sau într-o inacţiune, eutanasia
este activa sau comisivă şi pasivă sau omisivă. De cele mai multe ori, eutanasia activă se realizează,
de pildă, prin injectarea unei substanţe letale cu efect imediat sau prin orice alte acţiuni, condiţia
necesară fiind ca acestea să provoace o moarte rapidă, liniştită, lipsită de dureri. [148, p.172-173]

76
 Aceeaşi abordare o întâlnim şi în literatura de specialitate rusă, unde se menţionează că
latura obiectivă a eutanasiei este diferită. În cazul eutanasiei active persoana foloseşte aşa mijloace
ca deconectarea aparatelor de menţinere a vieţii, o doză letală de medicamente, folosirea gazului
otrăvitor şi altele. Eutanasia pasivă poate fi realizată pe calea neacordării medicamentelor necesare,
neîndeplinirii altor proceduri, obligatorii pentru menţinerea vieţii. Circumstanţele de comitere a
infracţiunii se caracterizează prin starea gravă incurabilă a bolnavului, greutăţile apărate în timpul
îngrijirii lui, cheltuieli materiale importante. [107, p.101]
De fapt, diferenţele de conţinut care se fac în literatura de specialitate referitoare la
analizarea laturii obiective a eutanasiei în dependenţă de forma acesteia (activă sau pasivă) sunt
corecte şi bine întemeiate. Dar, dacă în cazul eutanasiei active probleme esenţiale de realizare a
acesteia nu se ivesc (de exemplu, mediculu curant B administrează bolnavului A aflat într-o stare
terminală a cancerului intestinal, la cererea acetuia, o doză letală de morfină pentru a-l lipsi de viaţă,
în scopul de a-i curma suferinţele fizice insuportabile, satisfăcând cererea bolnavului comite o
infracţiune de eutanasie activă; în acest caz, fapta lui B nu ridică unele dificultăţi de calificare
conform art.148 CP RM şi nici nu produce unele confuzii cu privire la determinarea acţiunii în
cadrul laturii obiective a eutanasiei), atunci eutanasia pasivă, prin conţinutul ei omisiv, cere unele
precizări şi chiar conduce, în anumite situaţii, la concluzia că poate deveni absolut legală, chiar în
cazul existenţei prevederilor incriminatorii în legea penală (cel mai des caz de eutanasie pasivă
invocat fiind deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii, desigur, cu respectarea condiţiilor
înaintate faţă de un comportament omisiv, adică existenţa obligaţiei de menţinere a vieţii
bolnavului). Această problemă a eutanasiei pasive este examinată diferit, în dependenţă de
atitudinea faţă de îndeplinirea acestor obligaţii de menţinere a vieţii şi de acceptarea legală a
practicii de eutanasie.
În literatura de specialitate engleză se menţionează că unii magistraţi invocă existenţa
diferenţei de conţinut între acţiune şi inacţiune, care ar putea justifica distincţia constituţională
dintre prescrierea pastilelor letale şi întreruperea procesului de menţinere a vieţii, ultima
presupunând doar faptul de a lăsa natura să-şi urmeze cursul ei firesc, pe când prescrierea pastilelor
letale reprezintă o intervenţie activă care produce moartea mai repede decât procesul natural. Alţii
menţionează că această sugestie diminuează sensul diferenţei care apare nu între acţiune şi
inacţiune, dar între acţiunea şi inacţiunea care urmează să cauzeze sau nu moartea. Aceasta nu poate
justifica diferenţa constituţională dintre asistenţa în cazul suicidului şi întreruperea procesului de
menţinere a vieţii. [86, p.55]
De fapt, aceasta este confuzia care apare cel mai des: întreruperea menţinerii artificiale a
vieţii bolnavului trebuie considerată ca o acţiune sau inacţiune (eutanasie pasivă), sau în general nu

77
poate fi considerată infracţiune datorită faptului că nu înseamnă altceva decât o moarte naturală? Ne
referim şi la posibilitatea recunoaşterii acesteia ca acţiune din perspectiva că deconectarea sau
întreruperea menţinerii vieţii se realizează de fapt printr-un comportament activ al subiectului şi nu
poate fi privit ca o abţinere clasică de la acţiune. Aceeaşi întrebare apare şi în cazul abţinerii de la
reanimarea pacientului, care, spre deosebire de prima, este considerată o formă de manifestare a
unui comportament omisiv. Datorită faptului că literatura autohtonă nu dă răspuns la această
întrebare, considerând-o poate inutilă sau chiar fără importanţă în cercetarea unui asemenea subiect,
vom încerca să găsim o soluţie care ar putea fi apreciată din perspectiva analizei complexe a
conceptului de eutanasie.
I. Kennedy şi A. Grubb menţionează că acest subiect este examinat foarte minuţios datorită
atenţiei care a fost acordată diferenţelor controversate dintre acţiune şi inacţiune examinate în
cadrul teoriei infracţiunii. La fel ca şi în cazul naturii active sau omisive a deconectării tehnice a
tratamentului, s-a stabilit că interpretarea depinde de sensul social al unei astfel de deconectări, în
conformitate cu care o acţiune de acest gen trebuie să fie comparată cu întreruperea măsurilor de
resurcitare începute cu un masaj al inimii. Dar, într-un asemenea domeniu problematic este dificil a
pretinde la o natură univocă a „înţelesului social” pe marginea variabilităţii punctului de vedere al
populaţiei; riscant este faptul că ar putea rezulta într-un cerc vicios al argumentelor sau punctul de
vedere al celor care emit decizii ar prezenta o avertizare socială. De aceea, este preferabil a justifica
echivalenţa dintre discontinuitatea terapiei şi deconectarea aparaturii prin interpretarea ultimei ca o
acţiune bazată pe inacţiune, care, acceptată în acest mod, nu este o faptă penală. [64, p.216] De fapt,
dacă am detaliza două fapte considerate ca forme ale eutanasiei pasive – întreruperea tratamentului
şi deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii, am observa că în esenţă efectul ambelor este
moartea persoanei, dar prima reprezintă o inacţiune, iar cea de-a doua este o acţiune bazată pe
inacţiune, însă totuşi reprezintă o faptă ilegală (nu considerăm întemeiată poziţia, exprimată mai
sus, de a i se acorda un statut legal acestei fapte, în condiţiile date). De ce bazată pe inacţiune?
Datorită faptului că există obligaţia de a menţine viaţa pacientului până la constatarea morţii
cerebrale a acestuia, pe care subiectul nu şi-o execută.
Unii specialişti în domeniul dreptului penal consideră că inacţiunea intenţionată a medicului,
exprimată prin nerealizarea reanimării, pe care el trebuia şi putea să o realizeze, în lipsa semnelor
survenirii morţii biologice, formează aşa-numita inacţiune-neimplicare, care atrage răspunderea
penală pentru neacordarea de ajutor unui bolnav, dar nu pentru omor. Argumentele aduse în
susţinerea acestei idei se reduc la următoarele: medicii-reomatologi nu au atribuţie la cauzele care
au adus pacientul în starea periculoasă pentru viaţă (moartea clinică), care serveşte ca temei pentru
efectuarea procedurilor de reanimare. [104, p.212-213] Această poziţie uşor poate fi combătută cu

78
ajutorul prevederilor legale, în conformitate cu care răspunderea penală pentru neacordare de ajutor
unui bolnav, care presupune moartea bolnavului, este posibilă doar prin atitudinea neglijentă a
subiectului infracţiunii faţă de această consecinţă. Această atitudine poate fi exprimată fie prin
atitudine uşuratică, fie prin neglijenţă şi exclude absolut intenţia. În cazul examinat neacordarea de
ajutor unui bolnav reprezintă un mijloc pentru o infracţiune mai gravă – omorul. [102, p.153]
Adică, putem evidenţia două momente care determină atribuirea abţinerii de la reanimare la
eutanasia pasivă: 1) intenţia făptuitorului la cauzarea morţii bolnavului incurabil sau celui supus
unor dureri fizice şi psihice insuportabile (în redacţia art.148 CP RM – doar suferinţe fizice) şi 2)
existenţa rugăminţii /consimţământului acestuia sau a reprezentantului său legal sau al rudelor (în
redacţia art.148 CP RM – prezenţa dorinţei victimei sau a rudelor, în cazul minorului). Aceeaşi
încadrare juridică va avea şi cazul în care reanimarea pacientului a fost începută, dar a fost
întreruptă la un anumit moment, cu scopul de a cauza moartea acestuia.
Referitor la eutanasia pasiva, trebuie de adăugat că pacientul este în drept să ceara acordarea
ajutorului medical calificat, dar este în drept şi să renunţe la el. Obligaţia instituţiei medicale cu
privire la acordarea ajutorului medical nu este abstractă, dar apare faţă de un pacient concret în
volum determinat şi numai după ce pacientul îşi va înainta dreptul său la primirea ajutorului
medical. Altă atitudine ar însemna că medicii ar putea să pătrundă în orice apartament şi, făcând
trimitere la jurământul lui Hipocrat, sa-şi propună insistent ajutorul. [162, p.58]

Aceleaşi forme ale eutanasiei sunt evidenţiate şi în literatura franceză. Astfel, când pacientul
suferă de o durere teribilă, există cinci opţiuni posibile:

- să se administreze analgezice în doze capabile să provoace moartea;

- să se limiteze sau să se suspende tratamentul sau resurcitarea;

- să se retragă menţinerea artificială a vieţii;

- să se asiste la suicid;

- să se injecteze o substanţă letală.[58, p.59]

Susţinătorii îngrijirii paliative văd o diferenţă radicală între primele trei opţiuni, care sunt
măsuri de îngrijire (combaterea durerii şi oprirea de la abuzurile terapeutice) şi ultimele două, care
implică o decizie de terminare a vieţii (asistarea suicidului şi omorul intenţionat), pe când cei ce
optează pentru dreptul la eutanasie susţin ca toate cinci implică eutanasia: sub formă pasivă în
primele trei opţiuni şi sub formă activă în cazul ultimelor două, deoarece îngrijitorul ştie foarte bine
care va fi rezultatul şi, respectiv, acţionează sau inacţionează. Primii îşi bazează poziţia pe
diferenţierea conştientă a celor două efecte, unul dorit (uşurarea durerii), al doilea nedorit (moartea).

79
Susţinătorii eutanasiei consideră însă că distincţia artificială între ceea ce este făcut de fapt (orice,
injecţia sau retragerea tratamentului) şi ceea ce a urmat este exact aceeaşi. [58, p.60]
În esenţă, de fapt, majoritatea opţiunilor propuse reprezintă forme ale eutanasiei şi nu poate
fi acceptată poziţia că făptuitorul nu doreşte survenirea morţii bolnavului în condiţiile în care
acţionează sau inacţionează în asemenea circumstanţe. Prima opţiune reprezintă o modalitate de
comitere a eutanasiei active indirecte, datorită faptului că se administrează o doză de medicamente
care poate produce moartea. Următoarele două reprezintă forma pasivă a eutanasiei, datorită
faptului că se suspendă tartamentul/resurcitarea, precum şi se retrage menţinerea artificială a vieţii.
Ultima opţiune propusă este considerată eutanasie activă directă, deoarece injectarea unei substanţe
letale reprezintă comportamentul activ al subiectului orientat spre producerea morţii victimei.
Suntem de părere că suicidul asistat nu poate fi considerat o formă a eutanasiei şi urmează a fi
examinat separat.
Susţinem poziţia autorul V.A. Râbin care menţionează că anume de diferenţa dintre
eutanasia activă şi cea pasivă depinde calificarea componenţei de infracţiune, în dependenţă de care
se analizează eutanasia în majoritatea statelor contemporane. Cu toate acestea, dacă forma activă a
eutanasiei ca acţiuni „examinate”, care duc direct la moartea bolnavului, destul de uşor poate fi
atribuită la o anumită categorie de încălcări de lege, atunci definirea juridică a eutanasiei pasive
ridică o mulţime de complicaţii, deoarece sub aspectul exterior al procesului natural al morţii
bolnavului şi inacţiunea sau lipsa acţiunilor necesare din partea medicului trebuie determinate
intenţiile lui şi dovedită prezenţa motivului corespunzător. A declara că eutanasia este legalizată în
mai mult de 40 de ţări este o afirmaţie prea „puternică”: faptul că ea este prevăzută de coduri de
legi şi se califică altfel decât omorul este indiscutabil, dar puţin probabil putem vorbi de
„legalizarea” ei; din acest punct de vedere, putem afirma că şi omorul este legalizat, dat fiind faptul
că este prevăzut de legislaţia penală. Mai degrabă putem vorbi despre faptul că în practica medicală
şi juridică apar o mulţime de precedente, care pot fi calificate altfel decât ca eutanasie activă.
Despre legalizarea eutanasiei pasive nu putem vorbi şi din motivul că ea, sub orice formă, până în
prezent se califică în toate ţările ca infracţiune. În codurile penale ale unor state, de exemplu al
Poloniei, Franţei, Elveţiei, este inclusă norma privilegiată de răspundere pentru eutanasie (aşa-
numitul omor privilegiat), care uşurează pedeapsa, dacă este indicat motivul (de exemplu, din
compătimire) şi scopul (să presupunem, uşurarea suferinţelor unui bolnav incurabil). [111, p.28-29]

O altă problemă destul de interesantă în abordare (cu toate că implică prezenţa semnelor
eutanasiei active sau pasive, deja examinate) este determinarea cazurilor în care se poate vorbi
despre prezenţa sau absenţa de facto a eutanasiei. Varietatea de opinii întâlnite în literatura de

80
specialitate uneori sunt contradictorii sau chiar diametral opuse. În conformitate cu Legea ocrotirii
sănătăţii, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 28.03.1995, pacientul are dreptul să moară
cu demnitate. Interpretând această prevedere, este necesar a menţiona că nu exista eutanasie nici în
următoarele cazuri: 1) când se întrerupe sau se omite un astfel de tratament care ar avea un impact
nefavorabil asupra persoanei (de exemplu, tratamentul care doar i-ar prelungi viaţa în condiţii
inumane, fără a uşura starea pacientului), 2) când este sistată reanimarea, deoarece nici un fel de
tratament nu mai are un efect pozitiv, nu uşurează suferinţele, nu lasă nici o şansă pentru
însănătoşire, ci prelungeşte doar agonia, 3) când nu este reanimat un copil nou-născut malformat
sau având o patologie gravă, a cărei evoluţie firească conduce spre moarte (când viaţa poate fi
prelungită doar în mod artificial, fără o speranţă de ameliorare şi de apariţie a capacităţii de
existenţă autonomă, neasistată de aparatura medicală.), 4) când se permite „a muri în linişte” unui
suferind de o boală incurabilă care evoluează, în mod firesc, către moarte în timp scurt (când orice
terapie ar permite prelungirea vieţii în condiţii insuportabile şi doar pentru un termen scurt). [44,
p.82] Acceptăm această interpretare a noţiunii de „moarte demnă”, cu următoarea rezervă: dacă în
toate aceste cazuri decizia a fost luată de comun acord cu pacientul sau cu reprezentantul lui
legal/rude, după caz.

Vom analiza în continuare poziţia autorului francez Jaque Sudo care menţionează următoarele
cazuri în care am putea vorbi sau nu despre eutanasie:
1) eutanasia persistă în cazul în care se foloseşte un preparat care provoacă moartea,
precum şi când bolnavul este lipsit de tot ce-i este necesar pentru viaţă (mâncare), sau de
tot ce este benefic pentru el (terapie intensivă, care i-ar permite să-şi revină şi să-şi
menţină de sine stătător viaţa, sau un aşa tratament care i-ar da posibilitatea să-şi
continue viaţa în condiţii normale);
2) eutanasia nu este prezentă în cazul în care se întrerupe tratamentul care ar fi avut o
influenţă negativă asupra bolnavului (de exemplu, tratamentul care ar fi prelungit viaţa
în condiţii neomeneşti, fără a uşura situaţia pacientului);
3) eutanasia nu este prezentă în cazul în care se întrerupe terapia intensivă, când starea de
moarte cerebrală este ireversibilă (nici un tratament nu dă nici un rezultat, nu uşurează
suferinţele, nu dă nici o speranţă pentru însănătoşire, ci doar prelungeşte agonia şi
suferinţele familiei);
4) eutanasia nu este prezentă în cazul nereanimării unui nou-născut cu malformaţii sau într-
un caz patologic foarte greu, dacă el, în mod firesc, duce la moarte (când viaţa poate fi
prelungită doar artificial, fără speranţă de însănătoşire şi de apariţie a capacităţii de

81
 existenţă de sine stătătoare). Putem accepta această poziţie în cazul în care există refuzul
părinţilor de la tratament;
5) nu putem vorbi de eutanasie în cazul unui bolnav incurabil – când orice terapie, ar
permite doar prelungirea vieţii pe o perioadă scurtă, în condiţii insuportabile. [167]
În primul caz autorul enumeră modalităţile de comitere a eutanasiei active sau pasive, cazuri
care pot fi raportate la infracţiunea de eutanasie numai dacă sunt prezente şi celelalte condiţii:
rugămintea victimei, boala incurabilă şi suferinţele fizice/psihice insuportabile. În continuare J.
Sudo face referire la întreruperea tratamentului, care, în esenţă, ar reprezenta o formă a eutanasiei
pasive, dar autorul pune accentul pe importanţa tratamentului pentru continuarea vieţii bolnavului,
fapt care îl face să conchidă că în acest caz nu se întrunesc elementele infracţiunii de eutanasie. Am
putea accepta această poziţie numai în cazul în care bolnavul îşi foloseşte dreptul său de a refuza un
astfel de tratament, deoarece medicul, în orice situaţie, este obligat de a pune la dispoziţia
pacientului un tratament corespunzător, în dependenţă de diagnoza stabilită şi boala acestuia.
Întreruperea terapiei intensive pe motiv că moartea cerebrală este inevitabilă nu poate justifica
comportamentul medicului, chiar dacă acesta urmăreşte eliberarea bolnavului şi a familiei acestuia
de suferinţe. Agonia poate fi alinată de anumite substanţe analgezice, iar suferinţa familiei nu poate
fi considerată un punct-cheie în aplicarea eutanasiei. Ultimele două cazuri propuse sunt similare şi
pot fi acceptate numai în cazul în care există refuzul părinţilor sau al bolnavului incurabil de la
tratament.
Conform unei alte opinii, în prezent se consideră cazuri posibile de eutanasie următoarele:
1) în cazul femeii însărcinate, când fătul este purtător de anomalii sau neviabil, precum şi
omorul mamei în folosul nou-născutului;
2) în cazul bolilor oncologice şi de SIDA, care sunt în stadie finală şi în imposibilitate de
vindecare;
3) în cazul traumelor coloanei vertebrale, când bolnavul suferă de paralizie, fiind inapt pentru a
efectua orice act, în special în cazul necrotizării (descompunerii) ţesuturilor;
4) pe timp de război – în cazul grav răniţilor. [145, p.163]
Suntem de părere că în primul caz nu poate fi vorba de eutanasie nici sub forma celei active,
nici sub forma celei pasive; această faptă poate fi considerată omor, în dependenţă de
circumstanţele faptei. În următoarele trei cazuri categoriile de bolnavi evidenţiate cad sub incidenţa
noţiunii de victimă a faptei de eutanasie, şi faţă de ele poate fi comisă o asemenea faptă.
La determinarea cazurilor care pot fi raportate la infracţiunea de eutanasie literatura de
specialitate japoneză atribuie conceptului de eutanasie o formă mai largă. Autorii A.S. Berger,
J.Berger menţionează că eutanasia include următoarele cazuri:

82
 1) omorârea pacienţilor care au o viaţă ineficientă şi nefolositoare, cum sunt nou-născuţii cu
boli ereditare incurabile sau idioţii, sau, mai recent, şi pacienţii aflaţi în comă, frecvent întâlniţi;
2) omorul legal sau cauzarea morţii unor persoane cum sunt criminalii;
3) lăsarea suferinzilor să moară voluntar de o boală cunoscută ca fiind incurabilă şi care
cauzează dureri insuportabile sau distruge demnitatea umană. [34, p.68]
Desigur, nu putem nega pericolul social al criminalilor, dar nu putem atribui omorârea
intenţionată a acestora la infracţiunea de eutanasie, din simplul motiv că capacitatea de a fi criminal
nu este cuprinsă de noţiunea de boală incurabilă (cu toate că unii criminologi consideră că criminalii
sunt înnăscuţi). Prezintă interes cazul din urmă propus de autori, deoarece la prima vedere s-ar
părea că este vorba de eutanasie pasivă, datorită faptului că aceasta reprezintă o formă omisivă de
comportament, dar, în acelaşi timp, obligaţia care urmează a fi executată, în contextul poziţiei
exprimate, este fie lipsirea de viaţă a persoanei respective, fapt care nu intră în obligaţiile nici unui
medic, fie obligaţia pozitivă de alinare a suferinţelor muribundului.
I. Kennedy şi A. Grubb menţionează că dreptul englez propune următoarele soluţii pentru
situaţiile în care poate apărea eutanasia:
1) Prima situaţie apare în cazul în care un pacient competent refuză tratamentul ulterior şi cere
să fie lăsat singur. Legea este clară. Este ilegal a trata pacientul în cazul în care el refuză.
Dacă cineva insistă că prin lăsarea pacientului să moară medicul comite o infracţiune de
eutanasie, atunci legea în acest caz permite eutanasia;
2) A doua situaţie este o extindere logică a primei situaţii, când pacientul este incompetent să-
şi exprime voinţa, dintr-un motiv oarecare, dar până la survenirea incompetenţei şi-a
exprimat dorinţa clară ca tratamentul să fie întrerupt în anumite circumstanţe stabilite pentru
cel să fie lăsat să moară. Legea este clară. Voinţa pacientului trebuie respectată. Astfel, dacă
se susţine că aceasta este o formă a eutanasiei, atunci legea în acest caz permite eutanasia;
3) A treia situaţie se referă la cazul când în urma tuturor testelor necesare s-a stabilit că situaţia
pacientului este disperată. Legea din nou este clară. Dacă pacientul întruneşte toate criteriile,
medicul nu are obligaţia să continue tratamentul care este deja inutil. Legea permite
medicului să menţină tratamentul ca, de exemplu, în cazul administrării continue a mâncării
şi medicamentelor sau menţinerea tratamentului în cazul conectării pulmotorului. Astfel,
dacă aceasta este o formă a eutanasiei, mulţi recunoscând o astfel de formă, atunci legea
permite eutanasia;
4) A patra situaţie se referă la cazul când pacientul care este incompetent să-şi exprime dorinţa
nu a făcut nici o indicaţie prealabilă cu privire la dorinţa sa referitoare la tratament şi starea
lui nu întruneşte criteriile unei stări disperate stabilite de instanţa de judecată. Legea este

83
 clară şi în acest caz. Un astfel de pacient trebuie să primească tratamentul necesar atâta timp
cât există posibilitatea reală ca el să beneficieze de el. A menţine sau a întrerupe tratamentul
în acest caz este ilegal. Astfel, dacă aceasta este o formă a eutanasiei, de fapt aceasta este
forma care provoacă cele mai multe discuţii, legea în acest caz nu permite eutanasia. [64,
p.193]
În literatura de specialitate se mai menţionează că dacă moartea nu este produsă intenţionat,
în mod deliberat, nu poate fi vorba de eutanasie. Pe cale de consecinţă, nu pot fi considerate acte de
eutanasie:
1) cazurile în care natura este lăsată să-şi urmeze cursul, medicul abţinându-se de la
iniţierea unor tratamente inutile şi/sau ineficiente, menite de a menţine cu orice preţ
viaţa;
2) acţiunile implicate de îngrijire finală, îngrijirea paliativă;
3) renunţarea la măsuri extraordinare sau decizia de a opri anumite tratamente care nu
mai par a fi necesare condiţiei pacientului;
4) administrarea de medicamente pentru controlul durerii, cu toate că acestea ar putea
scurta viaţa pacientului. [143]
Într-adevăr, aceste acte nu pot fi considerate acte de eutanasie, deoarece se observă scopul
absolut curativ al măsurilor menţionate, care corespund principiilor de acordare a asistenţei
medicale şi scopului medicinei în general. Din cele analizate mai sus observăm tendinţa
dezincriminării formei pasive a eutanasiei, datorită faptului că exprimă dreptul pacientului de a
refuza un tratament sau altul şi obligaţia medicului de a urma voinţa pacientului, poziţie pe care o
susţinem în totalitate. În literatura de specialitate se consideră că urmează a se deosebi de eutanasie
suicidul asistat, refuzul pacientului de la tratament, deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii
după constatarea morţii creerului.
În cazul infracţiunii de eutanasie nici unul dintre semnele facultative ale laturii obiective nu
sunt recunoscute ca semne obligatorii. Astfel, eutanasia poate fi comisă prin orice mijloace care ar
duce la realizarea intenţiei făptuitorului (mijloace care au fost menţionate în cazul examinării
eutanasiei active şi pasive), în orice timp, indiferent de locul aflării bolnavului (acasă, în salonul de
spital etc.) Totuşi, în practica de judecată a CEDO şi în doctrina penală a unor ţări membre ale
Consiliului Europei s-a ridicat problema dacă provocarea morţii în condiţiile eutanasiei nu în
instituţii sanitare de stat, ci în spitale particulare ar putea justifica un recurs în baza Convenţiei.
Răspunsul a fost negativ, deoarece, potrivit dispoziţiilor art.25 din Convenţie, recursul individual
este permis numai în caz de violare a drepturilor omului de către una din Înaltele Părţi contractante
şi nu de către o persoană fizică sau juridică particulară. [177] Cu toate acestea, locul săvârşirii

84
infracţiunii de eutanasie nu reprezintă un moment important în determinarea existenţei sau lipsei
semnelor obligatorii ale acesteia. Datorită faptului că eutanasia este o componenţă de infracţiune
materială, ca urmare prejudiciabilă apare moartea creierului şi este necesar de a stabili legătura
cauzală dintre aceasta şi fapta de eutanasie.
Datorită specificului acestei infracţiuni, prezintă interes stabilirea posibilităţii existenţei
participaţiei în acest caz, subiect care duce la apariţia unor opinii diferite în literatura de
specialitate.
Prin determinarea bolnavului la eutanasie trebuie de înţeles determinarea apariţiei la el a
hotărârii de a pleca din viaţă şi de a se adresa cu această rugăminte lucrătorului medical. Acest gen
de acţiuni nu pot fi examinate prin prisma instituţiei participaţiei sau a altei instituţii juridico-
penale. Chiar dacă am recunoaşte actul de eutanasie ca formă a suicidului asistat, nici în acest caz
nu putem pedepsi persoana pentru determinare la eutanasie. [102, p.154] Aceeaşi opinie este
susţinută şi de N.E. Krâlova, care menţionează că în ceea ce priveşte determinarea bolnavului spre
eutanasie, despre care se vorbeşte în Bazele legislaţiei Federaţiei Ruse cu privire la ocrotirea
sănătăţii cetăţenilor, răspunderea pentru atare fapte nu este prevăzută de Codul penal al Federaţiei
Ruse. Prin determinarea bolnavului la eutanasie ar trebui să înţelegem trezirea în el a hotărârii de a
pleca din viaţă şi de a se adresa către un lucrator medical cu rugămintea de a i se aplica
eutanasia.[161, p.26] Pe de altă parte, se menţionează că în ceea ce priveşte complicitatea este lesne
de imaginat că un medic ar putea fi complice în realizarea eutanasiei prin procurarea pentru
făptuitor de instrumente sau mijloace cu ajutorul cărora acesta va pune capăt vieţii muribundului în
mod relativ nedureros (de exemplu substanţe letale, droguri în doze suficiente pentru a produce
moartea). Instigarea există, de pildă, când subiectul pasiv solicitând unui prieten al său să îl ucidă,
acesta din urmă, după ce a luat hotărârea de a-l eutanasia, desfăşoară o activitate materială externă,
pentru a transmite hotărârea luată unui medic, care, fiind determinat să pună în practică eutanasia,
trece în mod concret la efectuarea ei, devenind autor al infracţiunii de omor. [148, p.171] Suntem de
părere că determinarea la eutanasie nu poate fi privită ca infracţiune, datorită faptului că bolnavul îşi
păstrează posibilitatea de a decide personal încetarea sau continuarea propriei vieţi, iar în cazul în
care este constrâns de a lua o asemenea decizie se pierde esenţa infracţiunii de eutanasie, deoarece
rugămintea, în acest caz, trebuie să fie liber exprimată. Cu toate acestea, admitem posibilitatea
existenţei complicităţii la comiterea infracţiunii de eutanasie şi susţinem părerea exprimată de D.L.
Tămăşanu în acest sens.
Luând la bază faptul că eutanasia reprezintă o componenţă de infracţiune materială,
posibilitatea existenţei tentativei, precum şi a participaţiei la săvârşirea infracţiunii de eutanasie
poate fi acceptată. Dacă ne-am referi la formele tentativei, ea poate exista atât în forma sa

85
consumată, cât şi neonsumată, iar în cazul participaţiei pentru dreptul penal are relevanţă nu
determinarea bolnavului la luarea unei decizii cu privire la înaintarea unei cereri despre efectuarea
eutanasiei, ci participaţia, sub orice formă, la comiterea acestei fapte.
Aprecierea bolii ca fiind una incurabilă este una dintre problemele cu care se confruntă
majoritatea specialiştilor în determinarea existenţei infracţiunii de eutanasie, datorită specificului
acestei noţiuni, care, în lipsa unor criterii unanim acceptate, devine o noţiune destul de abstractă şi
produce unele dificultăţi în procesul de stabilire a cercului de persoane care pot deveni victime ale
eutanasiei.
J. Keown consideră că boala incurabilă poate fi definită ca acea boală care este progresivă
inevitabil, ale cărei efecte nu pot fi prevenite prin tratament (cu toate că tratamentul poate fi benefic
pentru uşurarea unor simptome temporare) şi care inevitabil va avea ca rezultat moartea în timp de
cel mult câteva luni. În primul rând, trebuie deosebită de starea ireversibilă care nu este progresivă
şi care nu duce inevitabil la moarte, iar, în al doilea rând, de bolile cronice progresive în care
moartea apropiată nu este inevitabilă, dar survine prin deteriorare. [65, p.97] Bolile cronice
incurabile se caracterizează prin trei perioade distincte. Prima, perioada stabilă, starea pacientului se
distinge prin câteva simptome patologice. Perioada a doua, simptomatică, este caracterizată de
înrăutăţirea stării pacientului, asociată cu simptome frecvente. A treia perioadă, terminală, în care
controlul simptomelor este foarte dificil. [180] Prin stare terminală se subînţelege aflarea de facto a
bolnavului la linia de final, a cărei îndepărtare sau înlăturare este imposibilă. Aceştia sunt bolnavii
incurabili termenul morţii cărora poate şi să nu fie prognozat, dar este cunoscut că cu această boală
medicina nu poate să lupte. Pentru această stare mai sunt importante încă două condiţii: 1) acţiunea
slabă a mijloacelor paliative şi a analgezicelor, b) imposibilitatea amânării sfârşitului letal, deoarece
toate mijloacele medicale s-au epuizat. [107, p.122] O definiţie mult mai largă a bolii incurabile este
prevăzută de Florida House Bill No. 407 cu privire la tratamentul medical şi întreruperea menţinerii
artificiale a vieţii bolnavilor incurabili în anumite circumstanţe, care prevede în Secţiunea 1 că
boala incurabilă reprezintă orice boală sau vătămare care va rezulta în expirarea naturală a vieţii
independent de folosirea sau întreruperea tratamentului medical de susţinere a procesului vital. [79,
p.276]
Aprecierea unei boli ca fiind una „incurabilă” presupune stabilirea posibilităţii de tratament
a acesteia prin toate mijloacele existente la momentul de faţă, criteriu care presupune şi o
diagnosticare medicală a stării bolnavului. Autorul G.B. Romanovschi menţionează că conceptul de
„incurabil” este unul destul de relativ, care în mare măsură depinde de mijloacele şi posibilităţile ce
sunt puse la dispoziţia lor. Mijloacele şi posibilităţile depind de capacitatea de plată a
pacientului.[112, p.102] Unii autori consideră că nu ar fi de dorit ca dreptul la eutanasie să fie

86
răspândit asupra tuturor bolnavilor incurabili, a căror boală presupune un sfârşit apropiat. În
special, eutanasia este inoportună în cazul bolilor Alzheimer, Parkinson, altor depresiuni nervoase,
în psihiatrie şi gerontologie. Considerăm că cercul acestor boli trebuie să fie determinat de lege, cu
luarea în consideraţie a progresului în domeniul tratării unor categorii de boli, şi în lista dată ar
trebui periodic să se introducă schimbări. Cu toate acestea, chiar în prezenţa uneia din bolile
enumerate este necesar a fi stabilită de un consiliu de medici competenţi imposibilitatea salvării
vieţii pacientului (cu luarea în consideraţie a încercărilor, a oricăror lucrări îndreptate la primirea
unor medicamente pentru tratarea acestei boli). Excepţie pot face cazurile când boala cauzează şi va
cauza suferinţe fizice şi morale, de asemenea dacă dezvoltarea bolii va duce sau deja a dus la
degradarea personalităţii. Ultima se referă şi la copiii născuţi cu dereglări serioase, în virtutea cărora
ei nu mai pot să se realizeze ca personalitate. [107, p.123]
Din opiniile expuse se observă că conceptul de boală incurabilă este relativ determinat şi
stabilirea acesteia depinde în mare măsură de evoluţia progresului tehnico-ştiinţific al societăţii şi
de metodele de tratare disponibile. Nu putem accepta, în acest caz, poziţia conform căreia
determinarea calităţii bolii ca fiind incurabilă depinde de starea materială a pacientului sau de
medicamentele disponibile într-o anumită regiune. Suntem de părere că urmează a fi elaborată o
listă de boli incurabile la nivel mondial, luându-se în consideraţie nivelul de dezvoltare a medicinei
la etapa actuală.
Pe lângă existenţa unei boli incurabile, dispoziţia art.148 CP RM mai prevede, în formă
alternativă, suferinţele fizice insuportabile (cu toate că în literatura de specialitate ar fi unele
propuneri de a considera ca temei de aplicare a eutanasiei şi suferinţele psihice). Suntem de părere
că forma alternativă prevăzută de Codul penal al Republicii Moldova este una destul de generală,
care pune semnul egalităţii între o boală incurabilă şi unele suferinţe fizice, care, din dispoziţia
normei, rezultă că pot fi provocate de orice altă boală. Astfel, apreciem opinia exprimată de autorul
O.S. Kapinus că obiectul eutanasiei poate fi doar viaţa bolnavului incurabil, sortit la o moarte lentă
şi chinuitoare. Din acest motiv, lipsirea de viaţă la rugămintea victimei care suferă de dureri
insuportabile (de exemplu, narcomanul care se află în perioada abstenenţei), neavând ca temei o
boală incurabilă, nu poate fi privită ca eutanasie, deoarece suferinţele fizice insuportabile pot fi
provocate de o altă stare bolnăvicioasă (de exemplu, crampe renale, acces de apendicită, agravarea
cronică a ulcerului stomacal, forma acută de pancriatită... boli care, de asemenea, provoacă omului
dureri fizice). [95, p.64]
Este foarte important a defini noţiunea de „suferinţe”, deoarece atât legea Olandei, cât şi cea
a Belgiei menţionează că suferinţele sunt un element obligatoriu în cazul actului de eutanasie.
Totodată, între aceste două legi există diferenţe de conţinut cu privire la categoria

87
suferinţelor necesare pentru efectuarea eutanasiei: legea olandeză face menţiuni cu privire la
suferinţe insuportabile, iar legea belgiană vorbeşte despre suferinţe fizice sau mintale insuportabile.
Există diverse păreri cu privire la definirea conceptului de „suferinţe”. Pe de o parte, se
consideră că există o diferenţă semnificativă între suferinţe şi durere şi că suferinţa are o natură
personală, adică poate fi considerată ca o reacţie subiectivă la schimbările critice din viaţă (de
exemplu, în legătură cu boala). Simptomele fizice pot fi sursa suferinţelor. Pe de altă parte însă, se
consideră că durerea este una dintre variatele forme ale suferinţei şi suferinţa este de fapt de natură
obiectivă. V.P. Kotelnicov defineşte durerea ca o senzaţie neplăcută, chinuitoare, des insuportabilă,
care apare în cazul unei influenţe puternice sau distrugătoare asupra organismului. Adaptarea la
durere este mult mai joasă decât în cazul altor senzaţii. Dar nu putem fi de acord cu părerea că mai
uman ar fi de a înceta viaţa, în numele încetării chinurilor de boală. [97, p.59] Deseori, cauza
insuportabilităţii suferinţelor este nu durerea fizică, dar cea psihică, care măreşte perceperea celei
fizice. Diferite condiţii şi situaţii din viaţă impun omul să-şi fixeze atenţia diferit cu privire la bolile
pe care le simte – de la ignoranţă totală la panică. Durerea este subiectivă, ea se deosebeşte de toate
celeilalte senzaţii. [112, p.106]

Conform legii olandeze cu privire la eutanasie, cererea de eutanasie nu poate fi satisfăcută

dacă există cel puţin o alternativă terapeutică reală de a ameliora starea pacientului. Pentru a efectua
actul de eutanasie trebuie să persiste, în afara maladiei incurabile, şi chinurile fizice insuportabile.
Acest criteriu este subiectiv şi destul de dificil pentru a fi determinat în mod obiectiv, aici
intervenind factorii de natură psihică, psihologică, morală, religioasă, educaţională. Dacă
insuportabilitatea durerilor pacientului nu este evidentă, medicul este dator să obiecteze. În cazul în
care pacientul este afectat de vreo maladie psihică, evaluarea insuportabilităţii suferinţelor fizice o
fac doi experţi, nu unu ca în cazul suferinzilor de alte maladii. Unul dintre cei doi experţi este
neapărat psihiatru. În această ordine de idei prezintă interes cazul Chabot. În 1994, un psihiatru a
fost condamnat pentru faptul că a ajutat o pacientă afectată de tulburări psihice să se sinucidă, dar
psihiatrului nu i-a fost aplicată nici o pedeapsă. Curtea Supremă a confirmat acest verdict,
considerând că dacă suferinţele unui pacient sunt de natură psihică, judecătorul trebuie să dea
dovadă de cea mai înaltă precauţie determinând dacă există starea de necesitate în aplicarea actului
de eutanasie. În aprilie 1995, Consiliul ordinului medicilor a susţinut părerea Curţii Supreme cu
privire la acest caz. Psihiatrului i-a fost exprimata public doar dezaprobarea. [29, p.114] Acelaşi
autor menţionează în continuare că legea olandeză se pronunţă chiar în privinţa actului de
eutanasiere a pacienţilor afectaţi de demenţă şi chiar a copiilor minori. De obicei, demenţa nu
constituie prin natura sa un motiv suficient de a întrerupe viaţa persoanei demente. Totuşi, când

88
demenţa conduce la pierderea personalităţii şi demnităţii umane, iar bolnavul se află într-o stare
avansată a acestei maladii, cererea de eutanasie poate fi examinată. Şi în aceste cazuri pacientul
trebuie să sufere dureri insuportabile fără vreo perspectivă de ameliorare.
Shoart Loan menţionează că un pacient care este bolnav terminal şi muribund în agonie
reprezintă, cel puţin, un context controversat pentru moartea asistată. Atât boala incurabilă, cât şi
durerile şi suferinţele insuportabile erau prevăzute ca cerinţe în conformitate cu legislaţia
Teritoriului de Nord al Australiei. Modelul olandez, prin contrast, cere doare suferinţe sau dureri
insuportabile, de asemenea posibilităţile de tratament pentru uşurarea acestor dureri trebuie să fie
epuizate sau anulate de către pacient. Măsurile 16 ale Oregonului nu prevăd suferinţe insuportabile,
dar prevăd existenţa unei boli incurabile şi ireversibile care poate să cauzeze moartea în timp de 6
luni. Boala incurabilă reprezintă un criteriu legislativ destul de elastic. Prin exercitarea dreptului de
a refuza tratamentul medical de menţinere a vieţii pacienţii pot transforma o boală cronică în una în
condiţii de incurabilitate. Din alt punct de vedere, este oare un pacient suicidal persistent
corespunzător pentru a fi privit ca având o boală incurabilă, chiar dacă aşteptările lui vitale sunt la
fel de sărace ca ale unui pacient incurabil? [67, p.275]
Un concept actual important în evaluarea eutanasiei moderne este aprecierea evoluţiei
pacientului în funcţie de diferitele niveluri de tratament. Se consideră că peste 80% din pacienţii
terminali pot fi făcuţi să nu mai sufere prin metode şi tratamente considerate minore, aflate la
îndemâna oricărui medic. În ultimul timp se utilizează tot mai des metoda analgosedării prin blocare
a receptorilor durerii de tip K şi µ – fără deprimare respiratorie. Se recomandă frecvent controlul
durerii („pain management”), folosind scheme de tratament complexe, în care există asocieri
polimedicamentoase de tip analgetic antiinflamator nesteroidian, asociat cu psihotrope antiemetice
şi sedative uzuale. [32, p.119] Astfel, se încearcă să se dovedească faptul că legalizarea eutanasiei
poate fi evitată prin acceptarea unor alternative eficiente pentru alinarea durerilor bolnavilor
incurabili. La etapa actuală soluţia propusă poate fi utilizată pentru a preveni apariţia unor eventuale
abuzuri şi încălcarea drepturilor pacientului.
La examinarea infracţiunii de eutanasia este important a se aprecia cum şi în ce cazuri de
boală incurabilă sau suferinţe insuportabile se întrunesc elementele componenţei de infracţiune. În
literatura de specialitate se discută că o alternativă a legalizării eutanasiei o reprezintă îngrijirea
paliativă, la care fiecare din pacienţii terminali sau incurabili are dreptul. Una dintre problemele ce
apar este faptul dacă lipsirea de viaţă a persoanelor aflate în stare vegetativă permanentă poate fi
considerată eutanasie. Starea vegetativă permanentă (PVA) a fost pentru prima dată definită legal în
cazul american Re Karen Quinlan, unde Curtea a recunoscut că această condiţie dictează că creierul
„nu mai are funcţii cognitive”, dar reţine „capacitatea de a menţine partea vegetativă a funcţiei

89
neurologice”. Deoarece funcţia cognitivă şi interacţiunea socială au fost pierdute definitiv, pacienţii
în această condiţie sunt lipsiţi de multe, dacă nu de majoritatea, dintre atributele care ne definesc pe
fiecare din noi ca o personalitate umana distinctă. Unicul caracter rezonabil al individului a fost
distrus împreună cu toată capacitatea pentru conştiinţă şi memorie. Pacienţii în stare vegetativă
permanentă au perioade când par să fie conştienţi, deşi nereveniţi, şi altele în care ei par să doarmă.
Nu este observată nici o percepţie cognitivă de durere sau disconfort, deşi ei se expun reacţiei locale
a stimulilor durerii. [35, p.39]
Starea vegetativă persistentă include următoarele elemente:
1) pentru o perioadă de aproape 12 luni nu s-a înregistrat nici o reacţie a funcţiilor
cognitive, comportamentale sau verbale, nici o reacţie motorie sau alte semne ale unei
activităţi motorii voluntare;
2) criteriile de diagnosticare şi investigare au fost îndeplinite corespunzător;
3) diagnoza stării persistente vegetative trebuie să fie bazată pe observaţia repetată a
medicului responsabil de îngrijirea pacientului şi trebuie să fie confirmată de un neurologist
cu statut de consultant, neimplicat anterior în acest caz; supravieţuirea pe termen lung este
posibilă. [65, p.107]
Starea vegetativă mai presupune şi situaţia în care are loc păstrarea omului ca personalitate.
Inima şi alte organe interne, datorită utilizării tehnicii medicale sofisticate, continuă să funcţioneze,
dar omul nu percepe într-o oarecare măsură mediul înconjurător. În medicină această stare a
omului se numeşte „vegetativă”. [93, p.20]
Stabilirea noţiunii de stare vegetativă persistentă este importantă pentru analiza infracţiunii
de eutanasie din următoarele considerente:
1) persoanele care se află în stare vegetativă persistentă pot fi, de cele mai dese ori,
supuşi eutanasiei;
2) deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii, în cazul bolnavilor aflaţi în această
stare, poate avea loc şi până la constatarea morţii cerebrale, fapt care poate fi
interpretat ca eutanasie pasivă.
Un studiu japonez, care a examinat 110 pacienţi în stare vegetativă permanentă, a
demonstrat că aproximativ jumătate din pacienţi au murit în primul an, în timp ce o pătrime au
supravieţuit pentru alţi trei ani. Patru pacienţi au continuat să trăiască încă 10 ani sau mai mult, dar
în general posibilitatea recuperării rămânea slabă: „pacienţii vegetativi au o prognoză constant
slabă. Pe parcursul a trei ani mai mult de 60% din pacienţi au murit, cu toate că li s-a acordat o
îngrijire medicală atentă. Pe de altă parte, câţiva pacienţi şi-au recăpătat conştiinţa şi erau capabili
să vorbească puţin, dar nu erau capabili să reînceapă activitatea ca o fiinţă umană socială.

90
Recuperarea durabilă a fost obţinută în trei cazuri…. Numai un singur pacient şi-a recăpătat
funcţionarea creierului aproape normală. Bigg Hazel menţionează că criteriile folosite pentru acest
studiu sunt discutabile, pentru că adevărata stare vegetativă permanentă nu oferă diapazon pentru
recuperare, cu toate ca supravieţuirea pe termen lung este posibilă. [35, p.40]
Există două extreme care sunt cel mai des stabilite când se discută despre viaţă şi moarte. Pe
de o parte se află pacienţii incurabili de cancer, care sunt conştienţi şi pot să participe la luarea
deciziei cu privire la tratament şi pentru care prioritatea este, probabil, de a realiza calitatea cea mai
bună a vieţii pentru timpul care a mai rămas, prin uşurarea durerii sau a simptomelor îngrijorătoare.
Pe de altă parte se află pacienţii aflaţi în stare vegetativă persistentă, care nu posedă funţii cognitive,
nu sunt muribunzi, atâta timp cât putem spune că nu suferă dureri, dar asupra cărora tratamentul
medical apare să confere puţine beneficii. Între aceste două exemple apar un şir de circumstanţe:
pacienţii care suferă de Alzheimer într-un stadiu avansat şi ale căror rude pot sugera că continuarea
vieţii în asemenea condiţii nu este ceea ce îşi dorea pacientul, pacienţii care suferă de scleroză
progresivă multiplă care se tem să continue să trăiască într-o asemenea stare şi mulţi alţii, [65, p.40]
sau situaţia pacienţilor în comă (în varianta clasică a comei omul este absolut imobilizat, nu vede
nimic, nu aude, nu reacţionează nici la un stimulator [165, p.104]), care nu pot să-şi exprime voinţa
cu privire la acţiunile ulterioare, nefiind consideraţi pacienţi competenţi. Aceste categorii de
pacienţi şi constituie potenţialele victime ale infracţiunii de eutanasie.
O listă exhaustivă a bolilor incurabile lipseşte; din acest considerent, la stabilirea existenţei
acesteia se va ţine cont de criteriile formulate mai sus. Este foarte greu a determina conţinutul
suferinţelor fizice şi psihice insuportabile, care au un caracter absolut subiectiv, de aceea în
aprecierea lor urmează să se ţină cont de părerea bolnavului.
Consimţământul victimei reprezintă un subiect destul de discutabil în teoria dreptului
penal, datorită specificului său şi influenţei pe care o exercită asupra activităţii infracţionale.
Luând în consideraţie particularităţile acestuia, legislaţia penală a diferitelor state îl tratează în mod
diferit, raportându-l la anumite componenţe de infracţiuni sau reglementând doar unele aspecte
generale privind condiţiile aplicării lui. Există însă diferite modalităţi de interpretare a influenţei
consimţământului victimei la calificarea infracţiunii, fie acesta este obligatoriu pentru existenţa
componenţei de infracţiune, fie prezenţa lui atrage excluderea caracterului penal al faptei, în
dependenţă de prevederile legale în acest sens. Legislaţia penală a Republicii Moldova nu prevede
drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei consimţământul victimei, iar pentru unele
componenţe de infracţiuni, prevăzute de Codul penal, acesta constituie un semn al infracţiunii.
Consimţământul victimei în dreptul penal este privit diferit, în dependenţă de mai multe
circumstanţe: fie că existenţa lui este apreciată datorită faptului că o infracţiune comisă cu acordul

91
victimei îşi pierde din gradul său prejudiciabil şi înlătură caracterul penal al faptei, fiind o
manifestare liberă de voinţă, fie că necesitatea lui este neglijată, considerându-se că existenţa
consimţământului victimei nu este suficientă pentru a îndreptăţi un comportament sau altul şi
reprezintă, de fapt, o atentare asupra unor valori sociale protejate de lege.
Unii specialişti consideră că este imposibil a ignora totalmente consimţământul victimei şi
propun ca omorul cu consimţământul victimei să fie examinat ca delictum sui generis. [100, p.166-
167]
De fapt, prevederi similare se întrunesc în legislaţiile contemporane, păstrându-se aceleaşi
particularităţi ale consimţământului victimei, însă determinarea locului acestuia în dreptul penal
contemporan rămâne un subiect încă sensibil, datorită faptului că nu se poate stabili dacă acesta
reprezintă o justificare în faţa legii sau o modalitate de a se eschiva de la răspunderea penală pentru
faptele comise intenţionat.
Astfel, consimţământul victimei se prezintă a fi în unele ţări un mijloc special de apărare a
făptuitorului, o cauză justificativă care exclude caracterul penal al faptei, deci răspunderea penală,
mijloc care poate fi invocat numai în anumite cazuri (cum sunt, de exemplu, tratamentul medical
sau cauzarea unor vătămări caracteristice unor domenii ale sportului). Consimţământul victimei nu
este deci o circumstanţă sau o justificare ce poate fi invocată în cazul comiterii oricăror infracţiuni.
Unul dintre puţinele acte ce consacră acestui subiect o normă generală este Codul penal – Model al
SUA, a cărui secţiune 2.11.(1) stabileşte: „Dispoziţii generale. Consimţământul victimei la
comportamentul imputat constituie o infracţiune sau rezultatul acesteia, o apărare dacă un asemenea
consimţământ exclude un element al infracţiunii sau previne cauzarea unei daune sau a unui rău pe
care legea urmăreşte să-l prevină prin definirea infracţiunii”. Astfel, în jurisprudenţa SUA poate fi
remarcat cazul People versus Samuels (1967), în care instanţa de judecată a stabilit că
consimţământul, în general, nu este un mijloc de apărare în cazul unui atac cu aplicarea loviturii,
dar poate fi valabil în situaţiile ce presupun un contact fizic ordinar sau vătămări caracteristice unor
practici sportive, ca boxul, wrestlingul sau fotbalul. Acest subiect a primit o consacrare reuşită în
Codul penal al României, al cărui art.25 dispune că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală săvârşită cu consimţământul victimei, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de
valoarea socială lezată sau pusă în pericol, dispoziţie care însă este inaplicabilă în cazul
infracţiunilor contra vieţii. [140, p.15-16]
Aceeaşi abordare o întâlnim şi în legislaţia penală a Japoniei. Consimţământul victimei
serveşte ca temei pentru excluderea ilegalităţii în cazul multor din infracţiunile contra
patrimoniului, violului, pătrunderii în locuinţă etc. Însă, în cazul omorului consimţământul victimei
nu reprezintă un temei pentru excluderea ilegalităţii şi, conform art.200 al Codului penal, constituie

92
infracţiunea de omor cu consimţământul victimei. Legislaţia penală a Italiei conţine unele prevederi
similare. Liberarea de răspundere penală a persoanei, care a acţionat cu consimţământul victimei,
este posibilă doar în prezenţa anumitor condiţii. În primul rând, victima poate să-şi dea
consimţământul la cauzarea unui prejudiciu dreptului său personal sau patrimonial, al cărui titular
este. Cu toate acestea, consimţământul la cauzarea prejudiciului poate fi dat numai în limitele
prevăzute de lege pentru dispunerea de acest drept. În al doilea rând, victima trebuie să
conştientizeze caracterul acţiunilor comise şi să dorească săvârşirea acestora, adică să fie
responsabilă. În al treilea rând, consimţământul victimei la cauzarea prejudiciului trebuie să fie
acordat până la comiterea acţiunii şi nu după. [98, p.532]
În legislaţia penală a Republicii Moldova consimţământul victimei nu este prevăzut drept
cauză care înlătură caracterul penal al faptei, dar reprezintă un semn constitutiv al unor componenţe
de infracţiuni, fără însă a primi o consacrare separată în Partea Specială a Codului penal al
Republicii Moldova.
Autorul N.E. Krâlova menţionează că, conform Codului penal în vigoare al Franţei,
consimţământul victimei la cauzarea daunei nu se atribuie la circumstanţele care exclud răspunderea
penală. Cu toate acestea, specialiştii francezi deseori recunosc consimţământul victimei ca un
„factor de îndreptăţire”, de rând cu legitima apărare, extrema necesitate, executarea ordinului unui
organ de stat, oficial recunoscut şi prevăzut de lege, în calitate de cauze care exclud răspunderea
penală [161, p.26]
Aceeaşi poziţie este luată şi de autorităţile din Marea Britanie, care în § 1.11 al Raportului
cu privire la consimţământul în dreptul penal consultativ al Comisiei juridice din Marea Britanie, nr.
139 din 1995, menţionează că: în genere, consimţământul persoanei vătămate nu oferă, în mod
normal, o apărare de la judecarea pentru atacul care produce vătămări corporale sau alte vătămări
mai serioase. De la acest principiu de bază common law practică o serie de excepţii pentru a
legitima cauzarea unor vătămări caracteristice unor sporturi şi jocuri. Hazel Biggs menţionează în
continuare că nu există nici un motiv logic deosebit din care aceste practici ar trebui să fie excepţii,
cu atât mai mult că ele reprezintă comportamentul cu privire la care obiceiul şi practica au un efect
normalizator. Dacă toate aceste practici sunt acceptate ca legale, pentru că ele sunt consensuale,
obişnuite şi cu riscuri acceptate, de ce atunci ar trebui ca eutanasia şi suicidul asistat să fie excluse
din listă dacă au suport public suficient? [35, p.74]
Astfel, putem concluziona că atitudinea luată de legislaţiile diferitelor ţări faţă de soluţia
legislativă cu privire la consimţământul victimei se bazează de fapt pe importanţa acestuia la
calificarea faptei şi la individualizarea pedepsei penale.

93
 Consimţământului victimei este un semn obligatoriu în cazul infracţiunii de eutanasie, care a
primit o consacrare legală în Codul penal al Republicii Moldova. Atitudinea diferitelor legislaţii şi
opiniile existente în literatura de specialitate vis-à-vis de acest subiect vin să susţină necesitatea
tragerii la răspundere penală pentru infracţiunile contra vieţii persoanei chiar în cazul prezenţei
consimţimântului acesteia, datorită nu doar necesităţii de a proteja şi a valorifica viaţa omului, dar şi
de a impune respectarea şi menţinerea acesteia în oricare condiţii.
În legătură cu incriminarea omorului la rugămintea victimei s-au purtat discuţii şi în
doctrina penală, autorii împărţindu-se în două tabere: unii considerau că fapta nu poate fi
incriminată, deoarece dreptul de a muri în acest fel este egal cu sinuciderea şi cum aceasta nu este
incriminată, tot aşa nici omorul la rugăminte nu poate fi sancţionat; alţii, dimpotrivă, erau de părere
că omorul la rugăminte întruneşte întru totul trăsăturile omorului obişnuit, consimţământul victimei
nu produce nici un efect juridic. În dreptul penal socialist consimţământul victimei nu înlătura
caracterul ilicit penal al omorului. [42, p.149] În ştiinţa dreptului penal din Rusia şi din alte state
problema eutanasiei este deseori tratată prin prisma unui concept mai larg – consimţământul
victimei la cauzarea daunei. Dreptul penal al Rusiei reiese din aceea că un asemenea consimţământ,
după regula generală, nu ar trebui să fie tratat în calitate de cauză care înlătură caracterul penal al
faptei. De aceea, poziţia legislaţiei penale a Federaţiei Ruse în vigoare cu privire la eutanasie este
clară: omor – lipsirea ilegală şi intenţionată de viaţă a altei persoane. Motivul de compătimire,
indicat în lista circumstanţelor atenuante, prevăzute la art.61 din Codul Penal al Federaţiei Ruse,
poate fi luat în consideraţie doar la stabilirea pedepsei vinovatului, dar nu la calificarea faptei. [161,
p.25-26] În Marea Britanie, neexistând vreo normă legală expresă referitor la subiectul în cauză,
jurisprudenţa o asimilează cu omorul intenţionat. În Canada nu se admite consimţământul persoanei
la moartea proprie. [140, p.16]
Autorul rus N.S. Taganţev menţionează că atentatele la viaţă cu consimţământul victimei în
toate legislaţiile contemporane sunt considerate infracţiuni, cu toate că temeiul unei astfel de
excepţii are un caracter preponderent istoric. În condiţiile contemporane ale statului şi regimului
social principiul ocrotirii vieţii, independent de dreptul la inviolabilitatea ei, se arată cam instabil,
iar ulterioara lui realizare chiar imposibilă. Putem privi refuzul de la dreptul la viaţă ca un păcat, ca
o faptă imorală, la fel cum privim şi suicidul, dar este greu a găsi temeiuri solide pentru
recunoaşterea mizerabilităţii juridice a unei astfel de cedări. Şi, împreună cu aceasta, pentru
pasibilitatea de pedeapsă a omorului cu consimţământul victimei, în special la rugămintea sau
cererea celui omorât. Mergând în consecutivitate, statul ar fi trebuit să interzică toate acele
activităţi, în care omul, pentru o bucată de pâine, se expune pericolului iminent de a-şi pierde viaţa,
şi într-un termen destul de scurt. Alta este că dacă prin o asemenea înstrăinare a dreptului la viaţă se

94
încalcă careva interese poliţieneşti sau prin asta se exprimă prejudecăţi sociale dăunătoare; în acest
caz, desigur, este posibilă admiterea pasibilităţii de pedeapsă nu numai a omorului cu
consimţământul victimei, dar chiar şi a omorului la rugămintea insistentă a celui omorât. Şi chiar în
acele cazuri când, conform unor opinii, comiterea unei fapte infracţionale (de exemplu, omorul cu
consimţământul victimei) este recunoscută de lege ca pasibilă de pedeapsă penală, acest
consimţământ trebuie să influenţeze la micşorarea răspunderii. Nu poate fi pus pe acelaşi cântar cu
asasinul din interes material sau din răzbunare soldatul care şi-a înjunghiat pe câmpul de luptă
camaradul său rănit mortal, la rugămintea acestuia, pentru a-l scuti de chinurile ulterioare, medicul
care a întrerupt agonia chinuitoare a muribundului etc. [115]

Pe de altă parte, autorul român I. Dobrinescu consideră că tranzacţia asupra dreptului la viaţă
sau consimţământul de a fi ucis, emis în orice împrejurare, este inadmisibil şi nu produce efecte,
fiind vorba de atingerea adusă unei valori fundamentale. Cel care ucide în baza unui asemenea
consimţământ răspunde pentru omor, în condiţiile legii. Astfel, suprimarea vieţii unui bolnav, la
rugămintea acestuia şi ca urmare a unor sentimente de adâncă milă şi compasiune pentru suferinţele
prelungite şi inutile pe care le îndura, nu înlătură aplicarea legii penale. Juridic, nu este admisibil
nici un procedeu de natură să ridice viaţa unui muribund. [52, p.22]

Autorul A.N. Krasikov menţionează că problema privind importanţa consimţământului

victimei la lipsirea de viaţă întotdeauna a avut un loc separat. Ca exemplu poate servi omorul unui
bolnav. În aceste cazuri sunt posibile următoarele variante: 1) omorul bolnavului împotriva voinţei
sale cu scopul de a scăpa de îngrijirea lui; 2) omorul bolnavului comis din compătimire împotriva
voinţei lui (de exemplu, omorul bolnavului în comă, al celui care a primit o vătămare incompatibilă
cu viaţa, al rănitului mortal pe câmpul de luptă); 3) omorul bolnavului la rugămintea lui din
compătimire; 4) omorul cu consimţământul victimei, dar fără compătimire. Aceste variante ale
lipsirii intenţionate de viaţă diferă după gradul lor prejudiciabil, ceea ce cere, evident, o diferenţiere
juridico-penală a aprecierii faptei şi a pedepsei. [100, p.179]

Pe de altă parte, alţi autori menţionează că ideea răspândită în rândurile medicilor privind
egalarea consimţământului bolnavului la acordarea ajutorului medical cu consimţământul rudelor
acestuia trebuie considerată greşită, deoarece când medicul ia refuzul rudelor ca bază pentru refuzul
de la ajutorul medical al pacientului, neluând în seamă, din anumite considerente, părerea
bolnavului (începând cu ignorarea ei totală până la imposibilitatea acordării lui în virtutea faptului
că pacientul se află în stare de inconştienţă) survine răspunderea penală a medicului pentru
neacodarea de ajutor unui bolnav. [106, p.16]

95
 În acest caz nu poate fi vorba despre eutanasie atâta timp cât voinţa bolnavului este evitată
intenţionat, cu toate că el este apt să-şi exprime dorinţa cu privire la sistarea tratamentului medical.

Cu toate acestea, în cazul în care vorbim despre infracţiunea de eutanasie, rugămintea

victimei urmează să îndeplinească anumite condiţii, fără de care nu putem atribui acesteia
importanţa pe care o are la determinarea atenuării răspunderii pentru eutanasie. Una dintre condiţii
este caracterul acesteia, condiţie faţă de care doctrina reacţionează diferit.

Circumstanţa, care în cazul de faţă atribuie omorului cu intenţie un caracter atenuat, constă
în faptul că el se comite în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a victimei. Pentru a se putea vorbi
de rugăminte stăruitoare şi repetată, este necesar ca victima, în mod liber şi nesilit de infractor, să-i
fi cerut acestuia suprimarea vieţii sale. Nu va exista, deci, circumstanţă atenuantă în cazul în care
victima a fost adusă de infractor în situaţia disperată de a-i cere suprimarea vieţii. Într-un astfel de
caz, dacă omorul a avut loc, el va trebui calificat drept omor obişnuit. [42, p.150]

În literatura de specialitate helvetă se menţionează că victima trebuie să se roage să i se

provoace moartea – simplul consimţământ, propunerea sau exprimarea dorinţei de a pleca din viaţă
din partea ei nu este suficientă. În cazurile examinate de noi comportamentul victimei este similar
cu comportamentul instigatorului. Şi aici, în principiu, nu are importanţă acea circumstanţă, care a
dus la apariţia unei astfel de iniţiative din partea victimei („sursa de iniţiativă”). Totuşi, se consideră
că acţiunile executorului nu trebuie să fie unica sursă de apariţie a iniţiativei la victimă. În caz
contrar are loc simularea infracţiunii privilegiate examinate. Rugămintea victimei trebuie sa fie
„serioasă”, ceea ce, conform părerii majorităţii juriştilor elveţieni, presupune „insistenţa” ei, cu
toate că în lege ambele semne menţionate sunt prevăzute separat. Despre o rugăminte insistentă se
poate vorbi în cazul în care victima de câteva ori, metodic, îşi repeta rugămintea, adresând-o
nemijlocit executorului. Cu toate acestea, rugămintea trebuie sa fie „puternică şi intensivă”, pentru a
exercita o presiune reală asupra ultimului. [161, p.33]

Practica judiciară germană a elaborat un şir de condiţii suplimentare pentru eutanasie

referitoare la consimţământul victimei, comportamentul şi motivele persoanei care satisface
rugămintea bolnavului. Una dintre aceste condiţii este faptul că victima trebuie să dorească
survenirea morţii, să-şi exprime clar şi definitiv voinţa sa prin cuvinte, gesturi, mimică. Lipsirea de
viaţă la dorinţa minorului, a persoanei bolnave psihic, a persoanei în stare depresivă nu este
examinată de practică ca formă privilegiată de omor. O altă condiţie este că consimţământul
victimei trebuie să fie exprimat nemijlocit înainte de omor, să fie adresat vinovatului şi să constituie
unicul motiv al acestei fapte infracţionale. [102, p.166]

96
 Apare întrebarea: poate fi exprimat consimţământul persoanei prin gesturi sau mimică? Care
va fi valoarea juridică a unui asemenea consimţământ?
Susţinem opinia autorului N.E. Krâlova care menţionează că gestul nu poate fi cu temeinicie
stabilit şi demonstrat nici chiar martorilor, astfel încât în cazul unei probleme dubioase judecătorul
să poată ajunge la concluzia că cererea de a fi lipsit de viaţă a fost exprimată în realitate. Cu atât
mai mult acest fapt se atribuie şi privirii, care, chiar fiind fixată de o fotografie, lasă un spaţiu foarte
larg pentru interpretări subiective. Ca rezultat, demonstrarea prezenţei sau lipsei consimţământului
exprimat prin gesturi, cu atât mai mult prin privire, este o sarcină foarte grea, dacă nu chiar
imposibilă. [95, p.273]
O altă condiţie care se conturează cu privire la exprimarea rugăminţii victimei în cazul
infracţiunii de eutanasie este momentul exprimării acesteia.
În primul rând, rugămintea victimei trebuie să preceadă în timp săvârşirea faptei. Pe lângă
aceasta, este necesar ca dorinţa să parvină de la o persoană capabilă să înţeleagă importanţa şi
consecinţele rugăminţii sale. Nu putem uita şi de particularităţile personalităţii umane, care posedă
libertatea de voinţă şi dreptul de a-şi schimba hotărârea până în ultimele minute ale vieţii.
Rugămintea trebuie să fie exprimată liber. Dacă ea a fost exprimată ca urmare a înşelăciunii,
inducerii în eroare sau în rezultatul constrângerii, atunci fapta săvârşită nu poate fi recunoscută ca
eutanasie şi trebuie să atragă răspunderea conform regulilor generale. [95, p.272] Conceptul de
întrerupere „benevolă” a vieţii este destul de relativ. Consimţământul, în realitate, se dă forţat, nu
rareori în stare de depresie adâncă, sub influenţa suferinţelor fizice şi psihice, suportate de om, când
el nu este apt să perceapă pe deplin sensul celor întâmplate şi să-şi controleze faptele, iar uneori în
general nu este apt să-şi conducă faptele în virtutea faptului că suferă dureri insuportabile. [102,
p.164]
Recunoaşterea consimţământului victimei ca instituţie juridico-penală este necesară şi
benefică, datorită aportului pe care îl are la calificarea corectă a infracţiunilor. O asemenea
prevedere ar fi binevenită şi în Codul penal la Republicii Moldova, deoarece astfel s-ar da o
apreciere legală unor situaţii care necesită clarificare. În acelaşi timp însă, trebuie menţinută
interdicţia influenţei consimţământului victimei asupra infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii
persoanei, fiind, totuşi, acceptat caracterul atenuat al pedepsei penale în cazul prezenţei acestuia.
Dar, de cele mai multe ori, când se face referire la acest criteriu determinant în cazul
infracţiunii de eutanasie, se face referire la un consimţământ informat. Procesul prin care medicii şi
pacienţii iau decizii împreună se numeşte consimţământ informat şi se bazează pe principiul etic al
autonomiei individuale şi pe dreptul la libera determinare. Consimţământul informat include trei
componente:

97
 - informarea – medicul informează pacientul în ceea ce priveşte diagnosticul,
riscurile şi beneficiile opţiunilor de tratament propuse;
- capacitatea pacientului de a înţelege informaţia, de a aprecia situaţia şi
consecinţele ei, de a trece prin filtrul raţiunii informaţia şi a comunica alegerea sa
în ceea ce priveşte tratamentul propus;
- voinţa liberă a pacientului de a alege fără nici un alt tip de coerciţie exercitată de
medic sau de oricare altă persoană.
Sunt consideraţi competenţi acei pacienţi care sunt capabili să înţeleagă informaţia
disponibilă despre starea lor, să analizeze cu ajutorul medicului riscurile, beneficiile şi sarcinile
diferitelor tratamente sau ale unor acţiuni şi, astfel, să ia o decizie informată; sunt consideraţi
incompetenţi acei pacienţi care nu sunt capabili, permanent sau temporar, să ia decizii privind
îngrijirea lor medicală. [65, p.98]
Aşadar, atunci când un pacient îşi asumă expres şi conştient răspunderea pentru consecinţele
refuzului de a urma tratamentul propus de medic nu suntem în prezenţa eutanasiei. De cele mai
multe ori, consimţământul informat se exprimă sub forma testamentului biologic, care este un act ce
asigură bolnavului extinderea dreptului la autodeterminare pe acea perioadă, în care, datorită bolii,
stadiului evolutiv al acesteia, nu mai putea dispune în legătură cu tratamentul medical. Deciziile
medicale se iau în acord cu bolnavul. Bolnavul incapabil (în stare de inconştienţă) va beneficia (sau
nu va beneficia) de cele prevăzute de Living will (testamentul biologic): poate renunţa la
tratamentul vital, fără responsabilitate penală. „Instituţia” testamentului biologic are o condiţie
foarte strictă de funcţionare, care presupune o asistenţă medicală de calitate, comunicare largă între
bolnav şi medic, bazată pe sinceritate, reglementare legală şi pe opinia pozitivă a societăţii. Există o
serie de chestiuni care necesită clarificare şi precizare, chestiuni ce se referă, printre altele, la:
modul şi condiţiile în care pot fi exercitate unele drepturi în domeniu de către membrii de familie a
pacientului, care va fi atitudinea lor dacă într-o stare terminală nu există un testament biologic; sau,
în această situaţie, cine are dreptul la decizie în locul bolnavului incapabil. [141, p.97, 98]
Legea Republicii Moldova cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-
XVI din 27.10.2005 [8], în art.1, pct. 2 defineşte consimţământul ca fiind consimţământul
conştientizat al pacientului sau al reprezentantului său legal (în lipsa acestuia, al rudei apropiate)
pentru efectuarea unei intervenţii medicale, exprimat benevol, în baza informaţiei multilaterale şi
exhaustive primite de la medicul curant sau de la medicul care efectuează cercetarea biomedicală
(studiul clinic), autentificat prin semnaturile pacientului sau a reprezentantului său legal (a rudei
apropiate) şi a medicului în documentaţia medicală respectivă.

98
 Prin rudă apropiată se înţelege persoana care se află în relaţii de rudenie cu pacientul
(părinţi, copii, fraţi drepţi şi surori drepte, bunici), inclusiv soţul (soţia), care în ultimii ani s-a aflat
cel mai mult în contact cu acesta sau a fost desemnată de pacient, când acesta avea capacitate de
exerciţiu, pentru a-i reprezenta interesele în relaţiile stabilite de prezenta lege. [8]
Prin reprezentant legal al pacientului se înţelege persoana care poate reprezenta, în condiţiile
legii, fără procură, interesele unui pacient fără capacitate deplină de exerciţiu sau care a fost
declarat incapabil ori cu capacitate de exerciţiu limitată. [8]
Datorită faptului că actuala formulă a art.148 CP RM nu prevede răspunderea penală pentru
lipsirea de viaţă în cazul existenţei acordului reprezentanţilor legali (cu excepţia minorilor, pentru
care se cere acordul rudelor acestora), considerăm oportună declararea legislativă a acestuia. Astfel,
recomandăm înlocuirea sintagmei „în cazul minorilor, a rudelor acestora” cu sintagma
„reprezentantului legal”, care ar cuprinde atât cazul minorilor, cât şi al persoanelor incapabile de a-
şi exprima dorinţa cu privire la lipsirea de viaţă.
Din analiza efectuată se observă folosirea câtorva termeni în conturarea specificului
instituţiei consimţământului victimei în cazul infracţiunii de eutanasie: consimţământ, dorinţă,
rugăminte, care, în principiu, sunt aproape identice după conţinutul semantic, de aceea optăm pentru
folosirea termenului „rugămintea victimei”, termen care, după părerea noastră, denotă cel mai
elocvent exprimarea voinţei victimei cu privire la efectuarea eutanasiei şi justifică motivul de
compătimire din partea vinovatului, semne care cumulativ acordă eutanasiei caracter atenuat.
Astfel, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de eutanasie, urmează ca rugămintea victimei să
întrunească următoarele condiţii:
3) să fie exprimată înainte de comiterea infracţiunii de eutanasie, nu are relevanţă
penală durata perioadei de timp de la exprimarea rugăminţii victimei şi comiterea
propriu-zisă a infracţiunii;
4) să fie adresată subiectului infracţiunii – datorită faptului că acest moment reprezintă
un punct-cheie în formarea intenţiei subiectului.
5) să fie insistentă – se are în vedere accentuarea caracterului serios şi decisiv al unei
asemenea hotărâri;
6) să fie clară – să exprime anume voinţa persoanei de a fi lipsită de viaţă, şi să nu
indice indirect la aceasta;
7) să fie repetată – să fie exprimată de mai multe ori, în sensul confirmării deciziei
categorice a persoanei de a fi lipsită de viaţă;
8) liber exprimată – să reprezinte o expresie a voinţei victimei, fără o oarecare
influenţă sau presiune din partea terţelor persoane;

99
 9) să fie exprimată de către victimă sau reprezentantul ei legal, în cazul în care aceasta
nu este capabilă să-şi exprime voinţa.

§ 3. Particularităţile laturii subiective a infracţiunii de eutanasie

Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă partea interioară a acesteia, adică atitudinea

psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă şi urmările ei. De cele mai multe ori, latura
subiectivă a unei componenţe de infracţiune reprezintă punctul-cheie la calificarea unei fapte
prejudiciabile. Considerent din care particularităţile specifice ale laturii subiective în cazul
infracţiunii de eutanasie sunt determinante şi prezintă o importanţă deosebită. Omorul poate fi
diferenţiat de alte fapte similare în baza la două criterii: intenţiei şi ilegalităţii, fapt care dovedeşte
încă o dată necesitatea prezenţei intenţiei în cazul atentatelor contra vieţii. Suntem de părere că
infracţiunea de eutanasie poate fi comisă cu intenţie directă, dar numai existenţa acesteia nu este
suficientă, datorită faptului că motivul în acest caz îi conferă acesteia un caracter atenuat. Datorită
acestui fapt, considerăm că, în cazul eutanasiei, necesită a fi stabilit, pe lângă trăsăturile vinovăţiei,
conţinutul motivului.
Unii autori consideră că comiterea eutanasiei cu intenţie indirectă, adică când vinovatul
prevede posibilitatea că acţiunile lui vor cauza moartea altei persoane şi conştient admite survenirea
acesteia sau este indiferent faţă de ele, este imposibilă. [95, p.274] În acest context apare problema
eutanasiei active indirecte, în cazul căreia făptuitorul are ca scop să aline doar suferinţele fizice sau
psihice ale bolnavului, fără să-i provoace moartea, dar conştientizează că aceasta s-ar putea
întâmpla datorită dozei de medicamente administrate. În acest caz, poate fi considerată eutanasia ca
fiind comisă cu intenţie indirectă? Suntem de părere că la făptuitor ar trebui întotdeauna să existe şi
scopul de a provoca, prin acţiunile sale, moartea bolnavului; astfel, în cazul enunţat mai sus nu
poate fi vorba de intenţie indirectă în cazul infracţiunii de eutanasie.
În ceea ce priveşte motivul care a impulsionat persoana la săvârşirea unei asemenea fapte,
aprecierea juridică a acestuia este diferită, variind între acordarea unui statut de semn obligatoriu
până la considerarea lui inutil pentru calificarea juridică a faptei.
Dreptul penal, cum a fost dezvoltat în tradiţiile common law, nu face nici o diferenţă între
viaţa unui pacient muribund şi orice altă viaţă umană. Scurtarea vieţii cu câteva minute sau cu
câţiva ani era considerată omor. În afară de aceasta, faptul că pacientul suferea de o durere
intolerabilă nu putea servi ca justificare a acţiunii, deoarece motivul în common law putea să
afecteze doar mărimea pedepsei, nu şi răspunderea în sine. Responsabilitatea medicală de a căuta
uşurarea durerii nu putea legal justifica scurtarea vieţii unui pacient muribund. [83, p.79-80]

100
 Dreptul penal al Canadei nu ia în consideraţie motivul din care persoana a comis omorul.
Numai faptul comiterii sau necomiterii acestuia este considerat relevant. Motivul acestei intenţii are
o semnificaţie minoră din punct de vedere legal. [66, p.48]
De fapt, common law nu face altceva decât să incrimineze infracţiunea de omor neţinând
cont de motivul săvârşirii ei. Pe de altă parte însă, o bună parte a doctrinarilor consideră destul de
semnificativă categoria motivului prezent în cazul comiterii infracţiunii de eutanasie. Construcţia
juridică a normelor de incriminare a eutanasiei diferă de la stat la stat; astfel, în dependenţă de
aceasta, motivul este indicat sau nu în dispoziţia normei de incriminare. Majoritatea statelor, însă,
nu fac referire la categoria motivului unei asemenea infracţiuni.
Potrivit părerii unor specialişti, autorul în momentul comiterii faptei conştientizează
caracterul serios şi insistent al rugăminţii victimei şi se conduce de motivul demn de atenţie
(compătimire). Aceste două elemente ale laturii subiective trebuie să existe până la începerea faptei
infracţionale. Dacă însă autorul comiţând infracţiunea se înşeală referitor la rugămintea victimei, fie
la seriozitatea ei, atunci aceasta atrage consecinţele prevăzute de lege. [102, p.168]
Omorul cu consimţământul victimei poate fi săvârşit din diferite motive. De exemplu, cu
acordul bolnavului incurabil sau la rugămintea persoanei care nu poate găsi puteri în sine pentru a
se sinucide. La interpretarea fiecărui caz din acestea, cel mai important rezidă în aceea că persoana
care posedă dreptul natural înnăscut la viaţă vrea să se despartă într-un mod atât de specific de
el.[100, p.188]
S. Borodin şi V.Gluşkov consideră că motivul comiterii acestei infracţiuni este uşurarea
suferinţelor muribundului.[153, p.34] Dar cum putem vorbi despre uşurarea suferinţelor
muribundului dacă el nu le poate simţi? Este clar că în cazul comiterii eutanasiei autorul ei
acţionează doar cu scopul de a-i curma suferinţele, prin lipsirea suferindului de viaţă. În perioada
presovietică, unii teoreticieni, având în vedere omorul bolnavului cu acordul lui, vorbeau despre
motivul altruist al acestei infracţiuni şi nu numeau în calitate de motiv compătimirea. [100, p.198]
De aceeaşi părere este şi D.V. Makoveev care consideră că rugămintea cu privire la efectuarea
eutanasiei a bolnavilor incurabili este provocată, de regulă, de un singur motiv – de a se izbăvi de
dureri şi suferinţele insuportabile. Totuşi, ideile despre posibila viaţă după moarte, în special frica
de moarte, influenţează asupra acestei motivaţii. Frica de necunoscut mai mult decât toate reprimă
voinţa şi dispoziţia muribundului. [108, p.42]
Autorul nu face altceva decât să stabilească imboldul interior care l-a făcut pe bolnav să
ajungă la exprimarea rugăminţii sale, fapt care nu importă în cazul stabilirii semnelor eutanasiei,
fiindcă subiectul activ în acest context este cel responsabil pentru o faptă ilegală şi motivele
victimei de a acţiona într-un fel sau altul nu schimbă natura rugăminţii acestuia. În literatura de

101
specialitate este exprimată şi opinia potrivit căreia compasiunea este considerată motiv al
infracţiunii de eutanasie.
Din acest punct de vedere, D.L. Tămăşanu consideră că eutanasia există numai dacă este
săvârşită dintr-un anumit mobil. Un asemenea mobil poate fi sentimentul grav de milă, compasiune
faţă de persoana aflată în suferinţe prelungite. În general, acest mobil se stabileşte pentru cei care
săvârşesc fapta după ce au fost în situaţia de martori la suferinţele atroce ale persoanelor dragi, cu
efecte dezagreabile, de cele mai dese ori în lipsa unei minime îngrijiri de specialitate. Un alt mobil
ar putea consta în credinţa că eutanasia este în interesul persoanei asupra căreia se săvârşeşte.
Aceasta implică cazuri ale copiilor cu boli grave, malformaţii, adulţi în stare de comă, persoane cu
boli degenerative avansate, subiectul activ concluzionând că viaţa plină de durere a unei asemenea
persoane nu merită eforturi şi că moartea ar fi cea mai bună soluţie, lucru care nu este justificat nici
din punct de vedere legal, dar mai ales etic. [148, p.177]
Din cele menţionate putem constata că compasiunea reprezintă motivul central al unui
asemenea comportament, adică mila faţă de suferinţele cuiva, îndurarea, milostenia faţă de starea
chinuitoare a bolnavului.
Comisia pentru reforma juridică din Canada, în materialele sale lucrative menţiona că
compasiunea pentru moarte nu este, probabil, unicul motiv valabil pe care legea poate să-l
recunoască în legătură cu omorul. Atunci cum rămâne, de exemplu, cu omorul comis în stare de
afect, din necesitate, din motive politice etc.? Astfel, problema merge mult mai departe decât
simplul caz de eutanasie activă. Este o întreagă structură a dreptului cu privire la omor care poate
necesita o analiză. Trebuie oare să ducă o astfel de analiză la concluzia că motivul în general trebuie
să fie luat în consideraţie pentru fapta de omor? Atunci ar fi logic de a include, pe lângă altele,
motivul din milă ca fiind cel puţin o justificare parţială pentru violarea prevederilor cu privire la
omor. [66, p.49]
În doctrina rusă se menţionează că drept motiv al unei asemenea infracţiuni apare
compătimirea faţă de bolnavul incurabil, adică „sentimentul de milă, de compătimire faţă de
suferinţele unei alte persoane”. Durerea, pierderea interesului faţă de viaţă şi tendinţa de a muri într-
un mod demn sunt motivele principale ale pacientului care se adresează cu rugămintea de a i se
aplica eutanasia. Scopul eutanasiei este eliberarea bolnavului de suferinţele chinuitoare prin lipsirea
intenţionată de viaţă. Efectuarea eutanasiei nu poate fi bazată pe alte motive. În special, este exclus
motivul material, de exemplu, primirea unei remunerări pentru ulterioara transplantare a organelor
victimei. Asemenea motive trebuie apreciate, indubitabil, ca circumstanţe agravante. În acelaşi
timp, motivul şi scopul omorului simplu nu sunt examinate ca semne obligatorii ale componenţei de
infracţiune. [95, p.312, 313]

102
 O poziţie diametral opusă este exprimată de un alt autor rus, E.O. Maleaeva, care nu
limitează motivul infracţiunii de eutanasie la compasiune, dar consideră că eutanasia întotdeauna se
comite intenţionat, adică persoana conştientizează că dacă se întrerupe tratamentul sau se
deconectează aparatele pentru menţinerea vieţii, atunci este inevitabilă provocarea morţii. Scopul
urmărit fiind survenirea morţii. Motivele urmărite de persoanele care se folosesc de aşa mijloc de
întrerupere a vieţii sunt diferite: dorinţa de a curma suferinţele insuportabile, de a înceta a mai fi o
povară pentru rudele apropiate, de a se izbăvi de starea care înjoseşte demnitatea umană şi altele.
Acestea sunt motivele şi scopul persoanei care vrea să moară. Însă, cel care o ajută să-şi întrerupă
viaţa poate urmări alte scopuri, altele decât mila şi compătimirea faţă de ea; prin provocarea morţii,
persoana care favorizează eutanasia poate avea un interes material sau de altă natură: primirea unor
mijloace băneşti, folosirea organelor şi ţesuturilor victimei. Este pasibilă de răspundere orice
persoană, chiar şi cea care s-a condus de motivul izbăvirii bolnavului de suferinţe. [107, p.101] Nu
putem accepta această poziţie. Eutanasia, ca faptă prejudiciabilă, este considerată comisă cu
circumstanţă atenuantă datorită existenţei unor condiţii speciale. Această interpretare extinsivă nu
poate justifica specificul faptei de eutanasie.
Susţinem părerea autorului D.B. Makoveev care atribuie caracterului scopului şi motivului
eutanasiei un conţinut general-abstract, deoarece consideră că în cazul eutanasiei lipsirea
nedureroasă de viaţă urmăreşte un scop uman – de a-l scuti pe om de suferinţele chinuitoare,
cauzate în urma unei boli incurabile sau a unei vătămări grave. Totuşi, prin eutanasie este omorât,
de regulă, muribundul, iar însuşi motivul faptei este unul uman şi caritabil. [108, p.58, 66]
Considerăm că motivul poate apărea ca semn obligatoriu al laturii subiective a eutanasiei, şi
respectiv, are o influenţă decisivă la calificarea infracţiunii. Pentru ca un semn al laturii subiective
să devină obligatoriu, este necesar ca acesta să fie prevăzut expres de legea penală, fapt care nu este
prezent în prevederile art. 148 CP RM. Din aceste considerente, nu putem atribui, la moment,
motivului un asemenea calificativ, dar considerăm necesară recunoaşterea acestuia în calitate de
semne obligatoriu şi propunem completarea dispoziţiei art.148 CP RM cu următoarea sintagmă:„din
motiv de compătimire faţă de bolnav”. (Anexa 3)

§ 4. Subiectul infracţiunii de eutanasie

La stabilirea subiectului infracţiunii de eutanasie urmează a fi luate în consideraţie

particularităţile faptei respective şi categoriile de victime specifice acesteia, deoarece eutanasia,
fiind o faptă ilegală şi prejudiciabilă, implică anumite criterii juridice şi medicale, care influenţează
la determinarea cercului de persoane pasibile de răspundere penală. Nu în zadar doctrina,

103
examinând problema stabilirii subiectului unei asemenea fapte, cuprinde o serie de opinii care
variază de la un autor la altul, în dependenţă de noţiunea dată faptei de eutanasie şi aportul anumitor
categorii de persoane (medic, rude, persoane terţe) la lipsirea de viaţă. Atât Codul penal al
Republicii Moldova (art.148), cât şi literatura de specialitate autohtonă stabilesc în calitate de
subiect al unei asemenea infracţiuni persoana fizică, responsabilă, care la momentul comiterii
infracţiunii a atins vârsta de 16 ani, fapt care poate fi justificat prin modul de formulare a dispoziţiei
normei penale (art. 148 CP RM), care nu cere un subiect special, şi prin caracterul atenuat al acestei
fapte.
În acest context, autorul O.S. Kapinus menţionează că subiectul normei respective este unul
general – persoana fizică, responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani. El poate fi medic, felcer, soră
medicală sau rudele apropiate, fie altă persoană. În legătură cu acesta apare următoarea întrebare:
dacă lipsirea de viaţă este efectuată de un alt subiect, nu medic, poate el aprecia adecvat caracterul
incurabil al bolii, prezenţa suferinţelor fizice insuportabile, de asemenea imposibilitatea înlăturării
lor cu ajutorul analgezicelor eficiente? Dacă ar fi vorba despre dezincriminarea acestei fapte, adică
despre legalizarea juridică şi faptică a eutanasiei, atunci în acest caz unica persoană învestită cu
dreptul de a efectua eutanasia ar fi medicul. Dar, deoarece este vorba despre răspunderea penală
pentru eutanasie, presupunem că în calitate de persoane care pot efectua eutanasia pot apărea nu
doar lucrătorii medicali. Acest lucru este confirmat şi de practică. [95, p.314]
Suntem de acord cu opinia exprimată, deoarece justificarea comportamentului altor
persoane, în afară de medic, în raport cu efectuarea eutanasiei riscă să nu găsească o acoperire
legală şi ar atrage anumite probleme la stabilirea răspunderii penale pentru aceste persoane,
începând cu unele greutăţi de încadrare juridică a faptei lor până la imposibilitatea atenuării
răspunderii penale, datorită existenţei unui subiect special, expres prevăzut de legea penală pentru o
asemenea faptă.
Acelaşi autor menţionează în continuare că, analizând relaţiile sociale cu privire la realizarea
eutanasiei, este necesar a lua în consideraţie că relaţiile sociale întotdeauna se prezintă ca un sistem
unic. În sistemul relaţiilor sociale cu privire la efectuarea eutanasiei pot fi evidenţiate trei categorii
de subiecţi: bolnavul incurabil (la rugămintea insistentă a căruia se efectuează eutanasia), lucrătorul
medical care aplică eutanasia (subiect special), o altă persoană terţă care realizează eutanasia
(subiect general) şi, de asemenea, subiectul colectiv – statul în persoana organelor competente ale
justiţiei penale. În acest fel, la efectuarea eutanasiei subiectul special sau general se află în poziţie
orizontală şi nemijlocit interacţionează cu bolnavul incurabil aflat în poziţie verticală, care îşi
exprimă rugămintea cu privire la eutanasie, şi cu subiectul colectiv – organele de ocrotire a
normelor de drept. [95, p.308, 309]

104
 De fapt, această interpretare a subiecţilor participanţi la infracţiunea de eutanasie este una
destul de largă, care include nu doar subiecţii răspunderii penale pentru o asemenea faptă, dar şi
categoriile de persoane care pot fi considerate victime, precum şi organele care efectuează controlul
respectării normelor de drept. Astfel, O.S. Kapinus a încercat să evidenţieze subiecţii specifici nu
doar răspunderii penale în cazul infracţiunii de eutanasie, dar şi persoanele, care au un rol sau altul
în cazul în care o asemenea faptă este comisă.
Cu toate acestea, subiectul general, acceptat de legislaţia penală a Republicii Moldova,
ridică unele critici din partea unor autori. Astfel, G.B. Romanovschi consideră că eutanasia este o
varietate doar a activităţii medicale şi realizarea ei este posibilă numai de către personalul medical
sau cu sancţiunea personalului medical. Esenţa constă în faptul că lucrătorul medical, conştientizând
suferinţele chinuitoare şi lente ale bolnavului incurabil, îi oferă o „moarte uşoară”. Respectiv,
lipsirea intenţionată de viaţă trebuie să fie precedată de un examen medical, care ar constata
incurabilitatea bolii. Este necesară o observaţie medicală îndelungată, care trebuie să fixeze
prezenţa suferinţelor permanente, acestea trebuind să fie destul de mari, insuportabile pentru
bolnav. Indubitabil, eutanasia este o măsură excepţională, care se foloseşte, în cazul în care oricare
alte mijloace de uşurare a stării bolnavului nu pot fi rezultative. În caz contrar are loc un omor
elementar. Dacă lipsirea de viaţă este săvârşită de un alt subiect, care nu este medic, atunci cum
poate el evalua caracterul incurabil al bolii, prezenţa suferinţelor chinuitoare, care nu pot fi
suportate, dar nici nu pot fi excluse cu ajutorul anestezicelor? Dacă însuşi medicul poate comite o
eroare profesională, atunci cum i se poate încredinţa nespecialistului să pronunţe verdictul final?
[112, p.93]
Alţi autori, datorită specificului exercitării profesiunii de medic, acordă acestuia drepturi
mult mai largi, inclusiv de a dispune de viaţa bolnavului. În literatura medicală străină se exprimă
opinia că medicul poate lua singur decizia cu privire la refuzarea reanimării, întreprinse pentru
preîntâmpinarea morţii bolnavului – oprirea inimii sau a respiraţiei. Unica justificare a unei
asemenea decizii este părerea întemeiată a medicului despre faptul că bolnavul se află într-o stare
avansată şi ireversibilă a unei boli şi trebuie să moară într-un termen foarte scurt. Dacă bolnavul
este conştient, lui i se aduce la cunoştinţă această hotărâre cu temeiurile de rigoare; în cazul în care
el totuşi cere reanimarea, medicul este obligat să încerce să-i salveze viaţa. În cazul în care bolnavul
este inconştient, hotărârea trebuie să se ia de medic personal, despre care fapt se face o înscriere în
cartela medicală. Cu excepţia cazului când bolnavul se află la întreţinerea rudelor, consimţământul
ultimelor la refuzul de la reanimare nu este obligatoriu. În continuare autorul menţionează că un
asemenea punct de vedere are adepţi în mai multe ţări. Unii prin concluziile lor ajung la extremităţi,
afirmând că „reanimarea pacientului într-o stare incurabilă, capabil să iasă din starea inconştientă,

105
este inadmisibilă. Pentru încălcarea interdicţiei de reanimare vinovatul poate fi tras la răspundere
penală pentru torturarea persoanei aflate sub îngrijirea sa”. Situaţia absurdă când medicul poate fi
pedepsit pentru salvarea vieţii (cu toate acestea, lipseşte vreo menţiune despre rugămintea
bolnavului cu privire la aplicarea eutanasiei pasive) se adânceşte prin faptul că asemenea idei apar
în legătură cu posibilitatea potenţială de a folosi un bolnav concret în calitate de donator pentru
prelevarea post mortem a organelor cu scopul transplantării unei alte persoane. [93, p.64]
Este clar că o asemenea abordare a rolului medicului la efectuarea eutanasiei este
inacceptabilă, iar interpretarea extensivă a capacităţilor şi abilităţilor sale profesionale (care ar
include şi luarea deciziei în numele bolnavului) nu poate fi considerată una legală, datorită faptului
că medicul poate să se pronunţe doar asupra stării de sănătate a bolnavului, fără a decide în locul
acestuia de a continua sau a sfârşi viaţa. Conform art.3 lit.b) şi d) al Legii cu privire la exercitarea
profesiunii de medic, nr.264-XVI din 27.09.2005 [10], printre principiile generale de exercitare a
profesiunii de medic se include şi competenţa, responsabilitatea profesională a medicului şi
înzestrarea lui cu calităţi etico-morale, respectarea principiului „nu dăuna”; respectarea primatului
vieţii şi a dreptului inerent la viaţă al fiinţei umane. Astfel, art.6 pct.1 prevede în continuare că
profesiunea de medic are un caracter uman prin faptul că orice act medical se exercită exclusiv în
interesul păstrării, restabilirii şi fortificării sănătăţii individului şi în interesul societăţii, iar art.7
pct.2 stabileşte că medicul este obligat, prin utilizarea tuturor capacităţilor şi cunoştinţelor
profesionale, să contribuie la protejarea sănătăţii populaţiei, să combată orice formă de cruzime şi
înjosire a demnităţii umane, păstrând respectul faţă de fiinţa umană.
În acelaşi timp, legislaţiile unor state, care acordă eutanasiei un statut special sau chiar unul
legal atribuie medicului rolul de persoană calificată în efectuarea eutanasiei, fapt justificat prin
procedura specială prevăzută în acest sens. În timp ce legislaţiile Australiei, Olandei şi cea a SUA
reduc eutanasia la participarea personalului medical, practica judiciară a Elveţiei nu stabileşte un
subiect special pentru efectuarea ei. După trecerea procedurii tradiţionale de luare şi confirmare a
deciziei poate fi invitată orice persoană interesată, care să acţioneze din interes umanitar. Cel mai
des, este invitat membrul celei mai renumite organizaţii din Elveţia „EXIT”. De la înfiinţarea
organizaţiei nici unul din membrii ei nu a fost tras la răspundere penală. [107, p.116]

Ohio Bill din 1906 cu privire la eutanasie plasa eutanasia sub răspunderea medicului.
Medicul este în drept să ofere moarte pacientului ca un tratament medical şi pacientul trebuie să
decidă să-l accepte sau nu. Deoarece se cere consimţământul pacientului, prevederile acestui act
stabilesc că legalitatea unei astfel de practici rezultă, mai degrabă, din logica medicală decât din
autonomia pacientului. [83, p.94]

106
 Participarea obligatorie a medicului la efectuarea eutanasiei în cazul în care aceasta este
privită ca o practică medicală legală poate fi explicată şi prin stabilirea unui anumit control al
acestei activităţi, precum şi prin faptul că, în acest caz, nu mai există necesitatea efectuării
eutanasiei de alte persoane în timp ce ea este o măsura de tratament prestată în instituţiile medicale.
Din acest considerent, când vorbim despre eutanasia legală (ne referim la eutanasia care a căpătat
un statut juridic legal în baza unor legi speciale), participarea medicului nu poate fi considerată doar
obligatorie, dar este una necesară, pentru asigurarea rezultatului urmărit.

Trebuie de menţionat că practica occidentală reiese nu rareori din participarea obligatorie a

rudelor apropiate la luarea deciziei cu privire la deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii.
Personalul medical în acest mod se eliberează de potenţialele cereri de chemare în judecată din
partea anume a rudelor apropiate. În consecinţă, dându-şi consimţământul, ele nu mai pot cere
compensaţii în instanţa de judecată făcând trimitere la faptul încălcării drepturilor lor. De facto,
evenimentele derulează în felul următor. Rudele apropiate se adresează în instanţa de judecată ca să
fie numit un tutore învestit cu dreptul de a hotărî întreruperea acordării ajutorului medical. În acest
caz, instanţa de judecată îşi declină răspunderea, întrucât nu a obligat instituţia medicală să
întrerupă acordarea ajutorului de menţinere a vieţii, ea doar a numit un tutore pe această problemă.
Instituţia medicală la fel nu a participat la luarea hotărârii. În cazul existenţei unor situaţii extreme
nu poate fi învinuit nimeni în afară de rudele apropiate. În 1976, în cazul In Quinlan Curtea
Supremă a statului New Jersy „a dedus dreptul de întrerupere a procedurilor medicale persoanelor
aflate în stare „vegetativă” persistentă; acest drept urma să fie realizat de tutorii numiţi în cazul
respectiv şi de familia pacientului, deoarece el nu era în stare să-l realizeze. [112, p.31]

Astfel, din cele menţionate, în dependenţă de persoana care poate apărea în calitate de
subiect al infracţiunii de eutanasie, doctrina clasifică eutanasia în două categorii: medicală şi
nemedicală, ceea ce înseamnă că eutanasia medicală poate fi efectuată doar de lucrătorul medical,
iar eutanasia nemedicală poate fi comisă de oricare altă persoană, de exemplu, de rude, cunoştinţe
etc. [100, p.195]

Suntem de părere că subiectul infracţiunii de eutanasie este unul general. Astfel, această
clasificare are o importanţă mai mult doctrinară decât practică, datorită faptului că în acest caz sunt
considerate ca infracţiuni ambele forme menţionate mai sus şi nu prezintă un impediment la
calificarea faptei date.

Dacă în cazul stabilirii subiectului infracţiunii de eutanasie opiniile variază între acceptarea
unui subiect special sau a unui subiect general, atunci în cazul determinării persoanelor care pot fi

107
supuse eutanasiei, victime ale infracţiunii, considerăm că acestea urmează să se determine în baza
stabilirii conţinutului noţiunii de boală incurabilă sau suferinţe fizice insuportabile, fapt ce prezintă
unele dificultăţi datorită sensului destul de abstract al criteriilor de determinare.
De cele mai dese ori, victimă a infracţiunii de eutanasie este considerat pacientul, care, în
acelaşi timp, se bucură şi de anumite privilegii, drepturi la o moarte demnă. Legislaţia Republicii
Moldova stabileşte că principiile de bază ale realizării drepturilor pacientului includ şi
recunoaşterea vieţii umane, a sănătăţii omului ca valoare supremă, orientarea spre menţinerea vieţii,
a sănătăţii fizice şi a pacientului în procesul prestării serviciilor de sănătate. [8]
Pacientul are dreptul la reducerea suferinţei şi la atenuarea durerii, provocate de o
îmbolnăvire şi/sau intervenţie medicală, prin toate metodele şi mijloacele legale disponibile,
determinate de nivelul existent al ştiinţei medicale şi de posibilităţile reale ale prestatorului de
servicii de sănătate, precum şi la informaţii exhaustive cu privire la sănătate, metodele de
diagnostic, tratament şi recuperare, profilaxie, precum şi la riscul potenţial şi eficienţa terapeutică a
acestora. Pacientul are dreptul la o îngrijire terminală (îngrijirea acordată unui pacient în cazul în
care, prin metode de tratament disponibile, nu mai este posibilă o îmbunătăţire a prognozei fatale,
precum şi îngrijirea acordată pacientului nemijlocit înainte de deces) demnă de o fiinţă umană. [8]
Dreptul de a muri demn este proclamat şi în Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale
privind drepturile bolnavilor de la Lisabona din 1981. În toate cazurile urmează să se ţină cont de
interesele pacientului şi să i se respecte decizia cu privire la un anumit tratament şi dreptul de a muri
demn. Cu toate acestea, datorită faptului că pacientul este persoana care necesită, utilizează sau
solicită servicii de sănătate, indiferent de starea sa de sănătate, nu putem impune noţiunea de
„pacient” ca victimă absolut determinată a infracţiunii de eutanasie, chiar dacă am interpreta în sens
larg această noţiune. Considerăm oportună folosirea termenului de „persoană” care suferă de o
boală incurabilă şi suferinţe fizice insuportabile.
Partea medico-biologică a problemei eutanasiei constă în faptul determinării categoriei
pacienţilor faţă de care este posibilă aplicarea eutanasiei. Aceştia sunt, întâi de toate, pacienţii, care,
murind, încearcă suferinţe fizice grele. Altă categorie – bolnavii care se află în stare vegetativă
stabilă. În acest context, aspectul medical constă în determinarea gradului gravităţii bolii, tratarea
acesteia, atingerea unui anumit nivel în procesul de tratament când toate mijloacele medicale
posibile s-au epuizat. [107, p.93]
John A. Behnke consideră că în categoria persoanelor care pot fi supuse eutanasiei se includ:
idioţii, senilii şi imbecilii, psihopaţii de ambele categorii, criminalii şi delicvenţii, persoanele cu
defecte, bolnavii incurabili, senilii epuizaţi. Mulţi dintre aceştia nu sunt utili pentru societate. Ei au
nevoie de îngrijire şi majoritatea nu au speranţe de îmbunătăţire. [31, p.43] Conform proiectului

108
juriştilor, în categoria persoanelor ameninţate de eutanasie se includ persoanele grav bolnave
sfârşitul letal inevitabil al cărora este strict determinat. Dar cine poate garanta că această categorie
nu se va lărgi? M.N. Maleina extinde cercul persoanelor ameninţate de eutanasie şi asupra
„personalităţilor degradate” (cu toate că aşa concept în medicină nu există), deoarece în perioada
degradaţiei personalităţii asemenea persoane nu pot face nimic conştient, astfel şi dorinţa lor de a fi
supuse eutanasiei la fel este considerată contradictorie. [111, p.51] Observăm că doctrina atribuie la
categoria de victime ale eutanasiei bolnavii incurabili, precum şi criminalii, persoanele cu defecte.
Opiniile respective acordă eutanasiei un statut uman pentru societate, nu doar pentru pacientul
supus unei asemenea fapte, punct de vedere pe care îl considerăm incorect în raport cu scopul
efectuării eutanasiei şi caracterul atenuat al acesteia. Pe lângă bolnavii incurabili sunt menţionate
unele categorii de persoane care nu pot constitui victime ale eutanasiei (de exemplu, criminalii şi
delincvenţii, persoanele cu defecte etc.).
Autorul A.P. Zilberg consideră, însă, că pot fi supuşi eutanasiei doar acei bolnavi care
întrunesc următoarele criterii:
1) bolnavul, incurabilitatea bolii căruia este dovedită de cercetări obiective veridice şi
nu ridică dubii la un grup de medici, bine cunoscuţi cu situaţia ştiinţifică a problemei
date;
2) bolnavul nu pur şi simplu este incurabil: el suferă de dureri provocate de dereglări
ale căilor respiratorii, dispepsice sau alte dereglări care nu pot fi înlăturate decât prin
deconectarea permanentă a conştiinţei;
3) bolnavul nu pur şi simplu este incurabil şi suferă chinuri fizice, dar el inevitabil va
muri în zilele sau săptămânile apropiate, şi nu există nici o speranţă că într-o
perioadă atât de scurtă în medicină vor apărea mijloace de tratare a bolii respective.
[92, p.360]
Unele legislaţii, care acordau la un moment dat eutanasiei un statut legal, prevedeau şi
categoriile de persoane care pot fi supuse eutanasiei, pe lângă criteriile de stabilire a stării
pacientului. Ohio Bill din 1906 prevedea că eutanasia poate fi aplicată faţă de următoarele categorii
de persoane: 1) persoane care sunt prejudiciate fatal (de exemplu, în urma unui accident), 2)
pacienţii care nu se mai pot recupera din cauza unei boli, 3) orice persoană care suferă de vreo
durere fără speranţă de recuperare. Pentru toate trei categorii este comună noţiunea de
ireversibilitate, starea fatală de suferinţă. Cele două dimensiuni – de incurabilitate şi suferinţă –
discutate în propunerea precedentă a lui Williams sunt repetate aici ca condiţii sine qua non. [83,
p.94] Legea din Ohio prevedea că dacă un adult conştient a fost fatal prejudiciat sau era aşa de
bolnav încât recuperarea era imposibilă sau dacă el suferă de o durere fizică extremă fără vreo

109
speranţă de recuperare, medicul său, dacă nu este o rudă a acestuia sau nu este în alt mod interesat
în starea sa, poate să îl întrebe, în prezenţa a trei martori, dacă el vrea să moară. Dacă el indica că
vrea, atunci alţi trei medici urmau să fie implicaţi în consultarea cazului; dacă aceştia erau de acord
că cazul este disperat, ei urmau să asigure condiţiile pentru a scuti persoana de suferinţe şi dureri şi
un disconfort cât mai puţin posibil. [79, p.60] The right of terminal ill Act 1995 (Australia)
prevedea că bolile suportate de o persoană care poate fi supusă eutanasiei includ prejudicierea sau
degenerarea facultăţilor fizice sau mintale.
Atitudinea instanţelor de judecată islamice cu privire la stabilirea categoriilor de pacienţi
care pot fi supuşi eutanasiei pasive este una specială, datorită abordării legislative particulare,
precum şi atitudinii sociale. Astfel, instanţele de judecată sunt împuternicite de comunitate şi legile
Şariatului să decidă asupra terminării măsurilor de menţinere a vieţii pentru pacienţii incurabili, ca
în cazul prejudicierii creierului. Pentru aceasta trebuie să se ia în consideraţie câţiva factori.
Primul: lucrătorii medicali trebuie să stabilească starea pacientului şi şansele lui pentru recuperare.
Instanţele de judecată pe parcursul istoriei sale utilizează opiniile experţilor ştiinţifici şi ale
profesioniştilor în multe cazuri. Doi sau mai mulţi experţi recunoscuţi vor prezenta probe medicale
şi vor depune mărturii. În baza mărturiilor instanţa poate determina şansele de recuperare a
pacientului. Instanţa ia, de asemenea, în consideraţie suferinţele şi bunăstarea familiei. Poverile
financiare şi emoţionale pe care le suportă familia sunt factorii-cheie, deoarece suportul familiei
este esenţial pentru tratarea pacientului. Cu toate acestea, instanţa nu trebuie să fie influenţată de
apelurile emoţionale ale membrilor familiei de a sfârşi viaţa umană din cauza suferinţelor familiei şi
ale pacientului. Instanţa trebuie să cântărească cerinţele financiare şi de altă natură impuse de stat.
Deoarece extinderea vieţii pacientului cere o parte substanţială a resurselor statului, instanţa trebuie
să echilibreze această necesitate cu cuantumul acelor resurse de oferire a îngrijirii medicale a
pacientului care dau cele mai bune şanse de recuperare. Obligaţia principală a instanţelor islamice
este de a asigura securitatea şi bunăstarea întregului stat islamic mai mult decât a unui individ. [34,
p.64]
O categorie specială de persoane care pot constitui victime ale infracţiunii de eutanasie,
inclusiv conform Codului penal al Republicii Moldova (art.148), sunt minorii. Este foarte greu a
hotărî definitiv problema posibilităţii acceptării eutanasiei la minori – persoane care nu au
capacitate de exerciţiu deplină. Din nefericire, copiii ca şi maturii suferă de boli incurabile. Au oare
maturii dreptul moral să satisfacă dorinţa minorilor cu privire la plecarea nedureroasă din viaţa plină
de suferinţă? Va avea rugămintea lor putere juridică? N.V. Kalicenko consideră că până la vârsta de
14 ani problema întreruperii vieţii nu trebuie să se discute, deoarece minorul nu conştientizează
deplin însemnătatea acţiunilor sale şi nu poate să le dirijeze. La vârsta de 14-18 ani minorul de sine

110
stătător hotărăşte problema privind întreruperea vieţii sale cu luarea în consideraţie a criteriilor
generale, care se aplică asupra pacienţilor maturi, cu acordul scris al părinţilor. Subiecţii care
sancţionează eutanasia legală (consiliul medical, instanţa de judecată, procuratura) trebuie să posede
dreptul de a amâna hotărârea acestei probleme până la atingerea vârstei de 18 ani a bolnavului. [93,
p.57] Legea Olandei face distincţie între diferite categorii de vârstă ale minorilor care cer aplicarea
eutanasiei. Copiii cu vârsta de 12-15 ani pot cere efectuarea actului de eutanasie, însă pentru
realizarea în fapt şi în drept a acesteia este necesar şi consimţământul părinţilor sau al tutorelui. Cei
având vârsta de 16-17 ani pot lua o asemenea decizie de sine stătător. Şi în cazurile de eutanasiere a
minorilor se cere respectarea cu stricteţe a prevederilor legii. [131, p.114]
Precedentul judiciar, care în literatura de specialitate poartă denumirea „cazul baby Doy”,
are ca temei adresarea în instanţa de judecată a lucrătorilor medicali ai unei instituţii medicale din
SUA. Părinţii unui copil nou-născut au refuzat efectuarea unei intervenţii chirurgicale, cu toate că li
s-a explicat că acesta este unicul mijloc de îndepărtare a patologiei fizice (ocluzie intestinală) pe
care o avea fiica lor şi unica cale medicală de a-i salva viaţa. Refuzul părinţilor a fost motivat prin
faptul că, pe lângă defectul fizic, copilul mai suferă, conform concluziei medicilor, şi de o boală
psihică incurabilă. Justiţia americană, la care s-au adresat medicii, încercând să recunoască în sens
larg drepturile părinţilor de a hotărî soarta copilului lor, a recunoscut motivele părinţilor
întemeiate.[93, p.57]
Cazul Kadijk (ginecologul Prins a efectuat eutanasia unui copil nou-născut de 3 zile, cu
acordul părinţilor acestuia, din cauza că el suferea de unele defecţiuni serioase) a demonstrat încă
odată poziţia Curţii olandeze. Prins a invocat justificarea de necesitate. Curtea districtuală a acceptat
acest argument, deoarece:
1) suferinţele copilului erau insuportabile şi nu exista altă cale medicală de a le uşura;
2) atât luarea deciziei cu privire la întreruperea vieţii cât şi procesul de executare a acesteia
satisfăceau cerinţele unei practici atente;
3) comportamentul medicului era în conformitate cu hotărârea medicală ştiinţific întemeiată
şi cu normele eticii medicale;
4) întreruperea vieţii a avut loc la cererea expresă şi repetată a părinţilor ca reprezentanţi
legali ai copilului nou-născut. [61, p.83]
O atitudine diferită faţă de această problemă este exprimată de Comisia pentru reformarea
legislaţiei din Canada, care menţionează că dacă un copil este născut cu sindromul Down sau
mongoloism şi, de asemenea, suferă de artezia tractului digestiv, copilul trebuie tratat de artezie. A
abandona copilul şi a-l lăsa să moară de foame este inacceptabil şi contrar normelor dreptului penal.
O decizie de a nu efectua tratamentul în acest caz nu este bazată pe speranţa de îmbunătăţire.

111
Decizia în acest caz este bazată pe faptul că tratamentul nu va schimba handicapul mintal al
copilului. Dacă acest copil suferă de alte defecte serioase pentru care tratamentul este ineficient din
cauza unor circumstanţe particulare ale cazului, decizia de a întrerupe tratamentul trebuie
considerată legală. În acest caz, decizia nu este bazată pe prezenţa acestei boli, dar pe decizia de a
nu prelungi procesul morţii deja declanşat. [66, p.61]
Autorii E.Verhagen şi P.J.J. Sauer menţionează că minorii şi nou-născuţii pentru care o
asemenea decizie de sfârşire a vieţii poate fi luată pot fi clasificaţi în trei categorii: 1) minorii care
nu au nici o şansă de supravieţuire, această categorie include copiii care vor muri imediat după
naştere în pofida îngrijirii corespunzătoare conform tuturor metodelor accesibile; 2) minorii faţă de
care există prognoze slabe şi care sunt dependenţi de o îngrijire medicală intensivă. Aceşti pacienţi
pot supravieţui după o lungă perioadă de tratament intensiv, dar aşteptările cu privire la viitorul lor
sunt foarte sinistre; 3) această categorie include pacienţii care nu sunt dependenţi de un tratament
intensiv, dar pentru care este prognozată o calitate a vieţii destul de slabă, plină de suferinţe. [152]
Legislaţia penală a Republicii Moldova nu stabileşte unele criterii suplimentare cu privire la
eutanasia minorilor, în afară de consimţământul rudelor, nu face nici o referire la vârstă sau
categoria acestora. Astfel, ei sunt plasaţi pe picior de egalitate cu toate persoanele care pot constitui
victime ale infracţiunii de eutanasie, conform regulilor generale, fiind considerate persoane care nu
au atins vârsta de 18 ani. Aceasta deoarece nu poate fi stabilit un cerc exhaustiv de persoane care
pot fi supuse eutanasiei, nici la nivel legislativ, nici la nivel doctrinar sau practic.
În concluzie putem menţiona că subiectul infracţiunii de eutanasie este persoana fizică,
responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani, iar victimă a infracţiunii de eutanasie este considerată
persoana bolnavă incurabil, fapt care urmează a fi determinat în dependenţă de criteriile de stabilire
a acestei noţiuni. (Anexa 3)

§ 5. Delimitarea eutanasiei de alte fapte similare

Acceptarea eutanasiei ca noţiune implică o multitudine de aspecte de diferit ordin: fie

juridic, fie bioetic, fie religios. Tratarea unui asemenea subiect separat de alte concepte apropiate
este practic imposibilă, datorită faptului că confuziile care pot să apără în cazul asimilării diferitelor
noţiuni, care, la prima vedere, par a fi identice, pot provoca denaturări de limbaj sau erori de
calificare. Din aceste considerente, elementele comparative în cazul analizei unui sau altui concept
sunt inerente pentru stabilirea corelaţiei dintre acestea.

112
 Datorită acestui fapt, prezintă interes corelaţia eutanasiei cu suicidul asistat, deoarece de cele
mai dese ori acesta este considerat o formă specială a eutanasiei şi este tratat ca atare, fără a se
evidenţia oportunitatea unei asemenea aprecieri, fapt incorect din punctul de vedere al evaluării
juste a acestor două concepte. Pentru a determina deosebirea dintre acestea urmează a fi stabilit
coraportul eutanasie – suicid – suicid asistat.
În literatura de specialitate se menţionează că eutanasia şi suicidul se deosebesc după
următoarele criterii:
1) criteriul psihologic – spre deosebire de suicid, care are un complex de cauze, la baza faptei
de eutanasie poate sta doar o singură cauză – suferinţele fizice insuportabile, datorită fazei
terminale a unei boli incurabile;
2) criteriul filosofic – eutanasia nu este o alegere dintre viaţă şi moarte. Sinucigaşul, cu toate că
are o atitudine negativă faţă de viaţă, totuşi vrea să trăiască. El protestează împotriva
insuportabilităţii vieţii, iar pacientul condamnat protestează împotriva insuportabilităţii
apropierii morţii. Bolnavul incurabil nu are alternativă, în faţa lui este doar moartea;
3) criteriul juridic – eutanasia întotdeauna presupune participarea nemijlocită a unei alte
persoane la cauzarea intenţionată a morţii bolnavului, care în acest caz nu este apt să se
omoare printr-un mijloc mai nedureros şi roagă alte persoane, cel mai des medicii sau
persoanele apropiate lui, să-l ajute să moară. Suicidul la fel este lipsirea de viaţă benevolă şi
conştientă, dar personală şi din diferite motive, nu însă doar din cauza suferinţelor
insuportabile, provocate de o boală incurabilă;
4) criteriul organizaţional – suicidul este de cele mai dese ori o reacţie neaşteptată la o situaţie
absolut nefavorabilă, care a apărut poate nu chiar atât de spontan, dar conştientizarea
disperării consecinţelor ei apare spontan; respectiv, apare brusc dorinţa de a pune capăt
vieţii, fără să-i lase timp celui ce s-a decis de a gândi asupra metodelor nedureroase de
lipsire de viaţă. Necesitatea eutanasiei este simţită de oamenii care suferă dureri
insuportabile ca rezultat al bolii, de regulă, în faza terminală şi preterminală a acesteia.
Decizia lor cu privire la moarte nu este spontană, dar este plănuită şi bine gândită.[173,
p.11-12]
De fapt, distincţia este destul de clară: suicidul este o faptă cu caracter absolut personal,
adică trebuie realizat nemijlocit de persoana care doreşte să se sinucidă, indiferent de motivul
acesteia, iar eutanasia reprezintă o faptă ce implică participarea unei terţe persoane, care are intenţia
de a lipsi de viaţă o persoană incurabilă pentru a-i curma suferinţele fizice şi psihice insuportabile,
cauzate de această boală Astfel, stabilirea deosebirilor dintre eutanasie şi suicid nu prezintă
dificultăţi semnificative, cu atât mai mult că prima este considerată infracţiune în majoritatea

113
statelor, iar cea de-a doua a fost dezincriminată pe motivul lipsei unui subiect pasibil de răspundere
penală.
Prezintă interes determinarea deosebirilor dintre eutanasie şi suicidul asistat, deoarce
poziţiile existente sunt destul de variate. De multe ori eutanasia este considerată formă a suicidului
asistat sau viceversa. Astfel, specificul acţiunii sau inacţiunii, precum şi condiţiile de realizare a
acesteia nu este luat în consideraţie pentru determinarea unor diferenţe de ordin conceptual dintre
acestea. (Anexa 4)
Autorul C. Diaconescu consideră că suicidul asistat este când se pun la dispoziţie informaţii
şi mijloace de provocare a sinuciderii unei persoane care îşi va putea lua viaţa cu uşurinţă, fără alt
sprijin. În legătură cu cele două noţiuni folosite – eutanasia şi suicidul asistat, considerăm justă
ideea că suicidul asistat este un fel de eutanasie voluntară mixtă, activă şi pasivă, deşi unii îl citează
doar ca „voluntary passive euthanasia (VPE)" (eutanasie voluntară pasivă). Pentru suicidul asistat
de medic se foloseşte expresia „physician assisted suicide (PAS)" (suicid medical asistat). Mai mult,
considerăm că cele două noţiuni sunt aproape echivalente (surori gemene). [138]
Nu putem accepta această abordare datorită faptului că atât eutanasia activă, cât şi eutanasia
pasivă se deosebesc de suicidul asistat, după metoda comiterii şi modul de implicare a subiectului
infracţiunii. Nici poziţia luată de autorul A.T. Moldovan nu este temeinic argumentată. El consideră
că ajutorul la sinucidere este o chestiune centrală în discuţia privind eutanasia, întrucât aceasta
prevede o posibilitate de mijloc între poziţiile aparent ireconciliabile a legalizării eutanasiei şi
menţinerii interdicţiei penale. Adepţii legalizării eutanasiei argumentează că dacă legiuitorii simt
categoric repulsie faţă de legalizarea eutanasiei, atunci permiterea ajutorului la sinucidere de către
doctor ar face, în final, ca procesul morţii să fie mai uşor pentru acei care doresc să-şi ia viaţa în
asemenea circumstanţe. Probabil, din acest motiv oponenţii legalizării eutanasiei consideră o
asemenea măsură drept o simplă intenţie semantică sub care eutanasia însăşi va fi rapid substituită.
Pentru a clarifica această problemă trebuie formulat în prealabil un răspuns la întrebarea: Este oare
diferenţă morală între a ajuta pe cineva să se sinucidă şi a-şi lua viaţa el însuşi? Dacă o atare
diferenţă nu există din punct de vedere moral, atunci orice justificare pe care legea ar avea-o pentru
introducerea acestei distincţii este ea însăşi slăbită. [71, p.303]
Susţinem părerea autorilor care menţionează că eutanasia este distinctă de sinuciderea
asistată în cazul în care medicul sau un alt membru al personalului medical ajută pacientul să se
sinucidă, la cererea repetată şi bine analizată a acestuia (de exemplu, pacientului i se prescrie o
reţetă cu o substanţă letală, i se indică cum să oprească singur aparatele de resurcitare sau i se oferă
o mască şi un tub cu un gaz care provoacă moartea). Totuşi, în pofida acestei distincţii, mai ales din

114
motive practice, diferenţa dintre eutanasie şi sinucidere asistată a fost ştearsă, cele două acţiuni fiind
asimilate deseori într-o singură noţiune, cea de eutanasie. [146]
Coraportul dintre eutanasie şi suicidul asistat necesită o analiză mult mai completă, decât
doar constatarea că ar fi două noţiuni echivalente.
L.Hecser consideră că diferenţa dintre eutanasie şi suicidul medical asistat constă în
modalitatea de a îndeplini acest act:
- în cazul eutanasiei medicul administrează el însuşi medicaţia letală;
- în cazul sinuciderii asistate pacientul îşi administrează singur medicaţia pe care o recomandă
medicul. Medicaţia este special adaptată pentru a precipita moartea şi a reduce cât mai mult
suferinţele. Aceasta constituie o altă caracteristică care distinge eutanasia şi suicidul medical asistat
de alte decizii medicale de a suprima viaţa (de exemplu, de a nu aplica o terapie care ar mai
prelungi, probabil, viaţa unui pacient aflat în condiţii terminale, proces considerat eutanasie pasivă).
Definind astfel eutanasia, rămâne dificil a încadra în ea situaţiile cum ar fi, de exemplu, precipitarea
morţii fără a cere o explicaţie (cum se întâmplă în cazul nou-născutului cu malformaţii conatale
grave), scurtarea vieţii cu efect secundar potenţial etc. [141, p.93]
Aceeaşi abordare a suicidului medical asistat o întâlnim şi la alţi autori. Michael Davies
consideră că suicidul asistat există în cazul în care medicul recomandă mijloace prin care pacientul
bolnav incurabil poate să comită un suicid. De fapt, legea engleză cuprinde şi unele prevederi în
acest sens. Suicide Act din 1961 prevede dezincriminarea sfârşitului vieţii prin suicid, dar acest Act
nu a dezincriminat activitatea celor care asistă persoanele la comiterea suicidului. Secţiunea 2(1)
stipulează că persoana care ajută, tăinuieşte, dă sfaturi sau mijloceşte suicidul altei persoane sau
tentativa altei persoane de a se sinucide va fi pedepsită cu închisoarea pe un termen ce nu depăşeşte
14 ani. [51, p.351]
O tratare similară a acestei probleme o găsim şi în Raportul unui avocat elveţian Dick
Marty, Raport privind eutanasia prezentat Comitetului pentru Afaceri Sociale, Sănătate şi Familie al
Consiliului Europei la şedinţa din 10 septembrie 2003. Raport care susţine eutanasia şi
decriminalizarea ei. Astfel, în acest Raport se recomandă adoptarea următoarelor definiţii pentru
aceste două noţiuni:
- eutanasia presupune a oferi moarte la cerere (omorârea, uciderea la cerere) şi ea poate fi definită
ca un act realizat de către un medic care oferă intenţionat soluţia morţii unui bolnav, prin
administrarea de medicamente la cererea bolnavului competent şi care doreşte administrarea lor
(bolnav competent cu discernământ conservat integral şi informat);
- suicidul asistat medical poate fi definit ca actul medicului care ajută intenţionat o persoană să se
sinucidă, la cererea sa voluntară şi competentă a acesteia, furnizându-i medicamente pe care

115
persoana şi le va administra singură. Aceste definiţii reprezintă şi opinia EAPC (European
Association for Palliative Care) şi oferă revizuirea unor definiţii cu care se opera până acum.
În ceea ce priveşte suicidul asistat medical, deşi este privit din punct de vedere moral-etic ca
o formă particulară de eutanasie, acesta trebuie considerat strict un suicid raţional, ce poate îmbrăca
chiar haina parasuicidului (în forma sa pasivă), fără a putea fi asimilat eutanasiei, deoarece atât
decizia, cat şi acţiunea/ inacţiunea tanatogeneratoare aparţin persoanei însăşi. Ajutorul dat de un terţ
(în speţă medicul) pentru realizarea suicidului este profund blamabil din punct de vedere etic, dar nu
transformă actul autoagresiv în eutanasie. [143]

Este absolut corect acest punct de vedere. Suicidul asistat reprezintă, indubitabil, o faptă
imorală şi ilegală, dar nu poate fi egalat cu eutanasia. Cu toate că rezultatul este similar (moartea
persoanei), gradul prejudiciabil al acestora este diferit, fapt care trebuie să excludă confuzia care
apare la delimitarea acestor două concepte.

Normele internaţionale cu privire la răspunderea pentru astfel de fapte – determinarea sau

ajutorul la sinucidere, se deosebesc prin o concretizare destul de vagă şi, respectiv, prin asemănări
semnificative. În acelaşi timp, aşa noţiuni ca „omorul la rugămintea victimei” şi „ajutorul la
sinucidere” sunt destul de clar deosebite de către legiuitor şi practica judiciară. La baza deosebirii
componenţelor de infracţiune menţionate stă criteriul „repartizării rolurilor”. În alţi termeni,
calificarea faptei în fiecare caz concret depinde de faptul cine face injecţia letală – medicul sau
singur bolnavul. Dacă de către medic, atunci el este pasibil de pedeapsă penală pentru omor la
rugămintea victimei, iar dacă de către bolnav – acţiunile medicului se califică ca complicitate la
sinucidere. [95, p.282, 398]

Nu poate fi considerat ca eutanasie activă:

1) aşa-numitul omor din compătimire – când medicul, în lipsa rugăminţii bolnavului incurabil,
văzând suferinţele chinuitoare ale acestuia, care în mod inevitabil curând vor duce la moarte
şi fiind incapabil să le înlăture, comite o faptă în urma căreia survine sfârşitul letal;
2) suicidul medical asistat – când medicul ajută bolnavul incurabil să-şi pună capăt
zilelor.[173, p.10]
Într-adevăr, aceste două situaţii nu pot fi raportate nici la eutanasia activă, nici la cea pasivă,
datorită faptului că în primul caz este vorba de infracţiunea de omor, deoarece lipseşte rugămintea
victimei la aplicarea eutanasiei, iar cel de-al doilea caz se referă la suicidul asistat, care nu poate fi
considerat formă a eutanasiei.
Cu toate acestea, unele distincţii persistă. Din punctul de vedere al suicidului asistat,
deontologia medicală interzice informarea pacientului privind dozele necesare suicidului, precum şi

116
accesul liber al pacientului la o medicaţie capabilă să determine decesul. În toate aceste cazuri este
vorba de un pacient terminal, suferind de o afecţiune nevindecabilă şi care are capacitatea de
exerciţiu neafectată de droguri, medicamente sau boală.
Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale adoptată de cea de-a 44-a Adunare Generală cu
privire la ajutorul în caz de suicid prevede că cazurile devenite cunoscute cu privire la ajutarea la
sinucidere de către unii medici au atras atenţia opiniei publice. În aceste cazuri a fost folosit un
aparat inventat de un medic, care a fost propusă persoanei respective de către acesta. Persoanelor în
cauză li s-a acordat ajutor pentru a se sinucide. În alte cazuri medicul a pus la dispoziţia pacientului
medicamente însoţite de explicaţiile necesare privind doza letală. Altor persoane li s-a pus la
dispoziţie un mijloc pentru a se putea sinucide. Persoanele respective erau grav bolnave, poate chiar
în faza terminală a unei boli incurabile şi sufereau cumplit din cauza durerilor.
Asociaţia Medicală Britanică consideră că în cazul eutanasiei medicul, printr-o acţiune sau
inacţiune calculată, iniţiază o succesiune cauzală care rezultă cu moartea pacientului. În cazul
suicidului asistat medicul poate fie să ajute, fie să nu prevină un pacient în cazul terminării unei
acţiuni care rezultă cu moartea acestuia. În primul caz, medicul mai degrabă decât pacientul este cel
care răspunde, chiar dacă aceasta a avut loc cu consimţământul pacientului. În cel de-al doilea caz,
deşi hotarele pot să apară uneori neclar, pacientul rămâne subiectul (sau actul încetează a mai fi
suicid). Odată ce medicul a prevăzut mijloacele şi informaţia, pacientul exercită controlul asupra lor
chiar dacă ele au fost sau nu folosite. Se poate discuta şi faptul că suicidul asistat poate fi mai puţin
predispus la potenţialele abuzuri decât eutanasia, deoarece cooperarea pacientului trebuie dovedită
prin martori la diferite etape care pot fi separate în timp. De exemplu, legislaţia din Oregon din
1994 permitea medicilor să prescrie o doză letală pentru pacienţii competenţi, care urmau să
trăiască cel puţin încă 6 luni. Pacientul trebuia să facă o declaraţie scrisă confirmată de martori plus
două cereri orale cu o perioadă de aşteptare de 15 zile între cereri. Dacă pacientul era suspectat de
depresie sau dereglări psihice, el trebuia să fie consultat de un specialist. [139]

J.Glover consideră că dacă suicidul asistat este posibil, el este întotdeauna mai preferabil
decât eutanasia. Dacă cunoaştem că o persoană în deplină conştiinţă şi-a administrat o pastilă
letală, aici persistă, în comparaţie cu eutanasia, o mică ambiguitate cu privire la natura deciziei ei.
Chiar dacă acţiunea ei a fost bine gândită sau a rezultat dintr-o depresie temporară, există temei a
considera că în acel moment ea a acţionat conform propriei dorinţe de a muri (orice dubiu rămas
poate fi doar cu privire la faptul dacă tentativa urma să se finalizeze cu succes). Dar dacă persoana
nu a exercitat de sine stătător acţiunea finală, există mai multe motive de a avea dubii cu privire la
extinderea dorinţei sale de a muri. Nu este exclus cazul când persoana poate cere unele pastile, însă

117
în ultimul moment să nu le administreze, dar să se simtă inhibată în faţa persoanei care a avut grijă
sa-i ofere o injecţie letală din cauza că şi-a schimbat părerea în ultimul moment. [60, p.184]

În 1998, un medic canadian a fost condamnat la 2 ani închisoare cu eliberare provizorie

condiţionată pe o perioada de 3 ani, pentru ca a prescris la doi bărbaţi infectaţi cu HIV doze letale
de sucobarbital (medicament hipnotic). Curtea provincială a pledat pentru vinovăţia medicului,
considerând că a efectuat acte de suicid asistat. Procurorul de Coroana a apelat împotriva sentinţei,
considerând-o prea uşoara faţă de gravitatea faptei. În apel s-a invocat că „acest caz nu este
nicidecum un mercy killimg – omor de îndurare – pentru că, în principiu, prescripţia unor doze
letale de medicamente, în condiţiile unor stări emoţionale, a vizat persoane fizice sănătoase”. [141,
p.95]

Analizând opiniile expuse în literatura de specialitate, observăm că, de fapt, se încearcă să se

diferenţieze eutanasia de suicidul asistat, dar în unele cazuri deosebirile de ordin calitativ pot fi uşor
manipulate în favoarea sau defavoarea unui sau altui concept.
De fapt, în literatura şi jurisprudenţa americană se mai vehiculează şi următoarea opinie:
dacă acţiunea de a ajuta conştient un pacient să-şi ia viaţa este considerată infracţiune, deoarece este
ilegal ca specialistul în domeniul medicinii să încurajeze pacientul să se sinucidă, respectiv ar fi
ilegală şi producerea drogurilor disponibile ştiind că un pacient poate să ia o doză fatală. În SUA şi
în întreaga lume este bine cunoscut cazul J.Kevorkian, supranumit „doctorul moarte”, medic care
practica suicidul medical asistat şi care considera că viaţa omului trebuie întreruptă când este clar că
nu mai are rost de a o mai menţine. Societatea nu trage nici un folos din moartea omului. Această
situaţie trebuie anulată şi cel puţin ar trebui să se folosească organele sănătoase ale celui plecat din
viaţă. J.Kevorkian efectua suicidul medical asistat prin intermediul unui dispozitiv special. Maşina
morţii lui J.Kevorkian, construită în special în acest scop, punea la dispoziţia bolnavilor două
metode de a-şi întrerupe viaţa. În primul caz este vorba de 3 baloane legate cu o seringă. Primul
conţine apă sărată, obişnuită, al doilea – somnifer şi doar cel de-al treilea – o substanţă letală.
Modalitatea de funcţionare a acesteia este următoarea: mai întâi se deschide robinetul balonului cu
apă sărată apoi al celui cu somnifer, iar în timp ce pacientul adoarme mâna lui căzândă porneşte cel
de-al treilea robinet, al cărui efect apare în 2 minute. A doua metodă presupune folosirea unei măşti
cu gaz, a cărei pârghie trebuie pornită de către pacient.
Cu toate acestea, se consideră că persoana nu comite un suicid prin refuzul de a primi
tratament şi medicii, în cazul în care respectă alegerea pacientului, nu vor putea fi pedepsiţi pentru
suicidul asistat. O altă problemă care apare la stabilirea coraportului dintre eutanasie şi suicidul
asistat este posibilitatea pacientului de a-şi realiza dreptul său de a refuza tratamentul. Declaraţia

118
Asociaţiei Medicale Mondiale de la Marbella, din 1992, deosebeşte clar atât suicidul asistat, cât şi
eutanasia de dreptul pacientului de a refuza tratamentul. Acest drept este suveran, iar medicul
acţionează etic când se supune voinţei pacientului de a-i acorda numai îngrijiri paliative,
asigurându-i pacientului o moarte demnă şi fără suferinţe.

Raportul de la Rotterdam a afirmat că jumătate din bolnavii care mor pe parcursul unui an
beneficiază de „ajutor” medical. 5% din bolnavii cronici netratabili au cerut sprijin activ medicului
curant, iar 400 dintre ei s-au sinucis asistaţi de medic. În acelaşi timp însă, comisia Remmlink,
studiind aceste cazuri, menţionează că eutanasia activă este cerută de majoritatea bolnavilor
terminali, dar mulţi medici rămân fideli menirii lor – de a prelungi viaţa până la limitele ei
fireşti.[33, p.898]
Considerăm că atât la nivel conceptual, cât şi practic eutanasia urmează a fi diferenţiată de
suicidul asistat. Coraportul dintre eutanasie şi suicidul asistat se stabileşte în baza elementelor
comune şi a diferenţelor care, în aparenţă, ar lipsi. De fapt, în majoritatea statelor suicidul asistat
este cel pedepsit de legea penală, de cele mai dese ori eutanasia căzând sub incidenţa prevederilor
generale cu privire la omor. Fapt care nu se referă şi la legislaţia penală a Republicii Moldova, unde
suicidul asistat nu poate fi pedepsit conform Codului penal, dar pe care unii specialişti îl atribuie la
eutanasie. În studiul eutanasiei determinarea similitudinilor şi deosebirilor dintre aceste două
concepte reprezintă un punct de pornire în stabilirea statutului eutanasiei.
Totodată, infracţiunea de eutanasie urmează a fi delimitată de alte infracţiuni contra vieţii şi
sănătăţii persoanei, care de cele mai multe ori se aseamănă cu eutanasia din punct de vedere
obiectiv. Autorii A.S. Berger, J. Berger menţionează că pentru a efectua eutanasia voluntară este
necesar ca consimţământul pacientului să fie completat de asistenţa unui complice. Conform
gradului acestei asistenţe, eutanasia poate fi clasificată în: 1) omor cu consimţământul victimei; 2)
complicitatea sau instigarea la suicid; 3) omor prin contract. [34, p.69]

Deosebirea infracţiunii de eutanasie de omorul intenţionat nu prezintă o mare dificultate,

datorită faptului că eutanasia este considerată o varietate a omorului cu circumstanţe atenuante, fapt
confirmat prin prezenţa rugăminţii victimei, a bolii incurabile şi a suferinţelor fizice insuportabile,
cauzate de această boală, semne care o deosebesc de omorul intenţionat prevăzut la art.145 CP RM.
Astfel, atât elementele obiective, cât şi cele subiective ale acestor două infracţiuni sunt
similare, aflându-se una faţă de cealaltă în raport de gen-specie. Jurisprudenţa americană, referindu-
se la acest subiect, a înregistrat două cazuri, Reberts în Michigan (în 1920) şi Noxon în
Massachusetts (în 1943), în care învinuitul a fost condamnat pentru omor, existând unele semne ale

119
infracţiunii de eutanasie. Cu toate că decizia Curţii indica că recunoaşte distincţia dintre omor şi
eutanasie, această distincţie nu a fost clar stabilită şi specificată. [79, p.241]

Urmează a fi examinat un alt aspect privind coraportul dintre eutanasie şi omor, cu referire
la o varietate a omorului, denumit, în literatura de specialitate, mercy killing (omor din milă). De
cele mai multe ori mercy killing este asociat cu eutanasia fiind considerat un sinonim al acesteia,
datorită faptului că întruneşte aceleaşi condiţii ca şi fapta de eutanasie. Cu toate acestea, noţiunea de
omor din milă ar putea implica şi situaţia în care lipseşte rugămintea bolnavului incurabil de a fi
lipsit de viaţă, făptuitorul ghidându-se, în acest caz, de sentimentul de milă, provocat de situaţia în
care se află bolnavul şi convigerea că va contribui la uşurarea suferinţelor acestuia.

Cu toate acestea, este dificil a stabili coraportul dintre eutanasie şi pruncucidere, care este
considerată o varietate a omorului cu circumstanţă atenuantă. Conform art.147 CP RM,
pruncuciderea reprezintă omorul copilului nou-născut, săvârşit în timpul naşterii sau imediat după
naştere de către mama care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea
discernământului, cauzată de naştere. În acest context, urmează să stabilim coraportul dintre
eutanasie şi pruncucidere sub aspectul elementelor componenţei de infracţiune. Pruncuciderea, la
fel ca şi eutanasia, fiind o infracţiune contra vieţii, are ca obiect juridic special viaţa persoanei, iar
ca obiect material corpul acesteia. Sub aspectul laturii obiective, atât pruncuciderea, cât şi eutanasia,
pot fi comise prin acţiune şi prin incaţiune. În cazul ambelor componenţe de infracţiune latura
subiectivă poate fi exprimată prin vinovăţie sub formă de intenţie.

Totodată, în cazul infracţiunii de pruncucidere, subiectul este unul special: mama care se
afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere,
iar în cazul infracţiunii de eutanasie subiectul este unul general. O altă deosebire rezidă în calitatea
victimei: în cazul pruncuciderii ca victimă este recunoscut copilul nou-născut, iar în cazul
infracţiunii de eutanasie – persoana care suferă de o maladie incurabilă sau ale cărei suferinţe au un
caracter insuportabil. Spre deoasebire de eutanasie, ca element obligatoriu al laturei obiective a
prunuciderii este considerat timpul comiterii infracţiuni: în timpul naşterii sau imediat după naştere.
Eutanasia, însă, diferă de pruncuidere prin prezenţa dorinţei victimei privind actul criminal. Însă,
art.148 CP RM prevede şi prezenţa dorinţei rudelor, în cazul minorilor. Astfel, problema care apare
în cazul delimitării acestor două componenţe de infracţiune rezidă în stabilirea unei soluţii pentru
calificarea faptei în situaţia concurenţei art.147 şi art.148 CP RM. Conform art.117 lit. b) CP RM,
în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiune cu circumstanţe atenuante, infracţiunea
se califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă. Această prevedere nu poate
însă contribui la soluţionarea problemei de calificare, deoarece atât sancţiunea art.147, cât şi cea a

120
art.148 stabilesc pedeapsa de închisoare de la 3 la 7 ani. În aceste condiţii, suntem de părere că dacă
fapta întruneşte toate condiţiile pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere, calificarea urmează a
fi efectuată în conformitate cu art.147 CP RM, datorită calităţii speciale a subiectului şi victimei
infracţiunii; în caz contrar conform art.148 CP RM.

Pe de altă parte, prezintă unele dificultăţi delimitarea faptei de eutanasie de infracţiunile

prevăzute la art.162 CP RM (neacordarea de ajutor unui bolnav) şi la art.163 CP RM (lăsarea în
primejdie), datorită unor aspecte comune care sunt semnificative la calificarea acestora. Omorul din
motiv de compătimire trebuie deosebit de aşa infracţiuni ca lăsarea în primejdie şi neacordarea de
ajutor unui bolnav. Toate aceste fapte se comit intenţionat. Latura obiectivă la ele poate să coincidă
– inacţiunea. Aceste infracţiuni presupun o atitudine specială faţă de victimă. Ca rezultat,
„neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană obligată sa-l acorde” şi „ lăsarea fără ajutor
a persoanei care se află în situaţie periculoasă pentru viaţă sau sănătate şi lipsită de posibilitatea de a
se apăra din motiv de boală, minoritate, bătrâneţe sau ca rezultat al imposibilităţii sale...” se
prezintă, la prima vedere ca o formă pasivă de efectuare a eutanasiei, care se exprimă prin abţinerea
de la îndeplinirea de către medicul curant a cărorva acţiuni, necesare pentru menţinerea vieţii
bolnavului. Cu toate acestea, criteriul de diferenţiere a neacordării de ajutor unui bolnav şi lăsarea
în primejdie de omorul la rugămintea victimei sunt particularităţile laturii subiective a acestei
componenţe. Latura subiectivă a omorului la rugămintea victimei include în sine indicarea
obligatorie la motivul şi scopul celor săvârşite. [95, p.289-290]

Cu toate acestea, pentru delimitarea eutanasiei de aceste componenţe de infracţiune urmează

să luăm în consideraţie fiecare element constitutiv al acestora. Din punctul de vedere al obiectului
juridic, acestea se deosebesc prin categoria de relaţii sociale la care se atentează; când vorbim
despre eutanasie, ne referim la viaţa, implicit – la dreptul la viaţă al persoanei, iar în cazul
infracţiunilor prevăzute la art.162 şi, respectiv, 163 CP RM obiectul juridic îl formează atât viaţa,
cât şi sănătatea persoanei.

O altă diferenţă ar fi lipsa obiectului material la infracţiunile menţionate, datorită faptului că

nu se realizează o influenţă fizică asupra corpului victimei, fapt care nu poate fi conceput în cazul
infracţiunii de eutanasie, unde existenţa obiectului material este obligatorie. În ceea ce priveşte
latura obiectivă, delimitarea acestora are loc în baza stabilirii tipului componenţei de infracţiune.
Astfel, spre deosebire de eutanasie, care este o componenţă de infracţiune materială, infracţiunile de
la art.162 şi art.163 CP RM reprezintă nişte componenţe formale, care se consumă la momentul
comiterii faptei prejudiciabile.

121
 Datorită faptului că atât la neacordarea de ajutor unui bolnav, cât şi la lăsarea în primejdie
latura obiectivă se exprimă prin inacţiune, apare asocierea acestora cu eutanasia pasivă, care la fel
reprezintă o formă omisivă a eutanasiei, ceea ce nu exclude existenţa unei forme comisive în cazul
infracţiunii de eutanasie. Fapt care diferenţiază eutanasia în complexitatea sa de aceste două
componenţe de infracţiune.

Eutanasia pasivă presupune un efort psihologic mai mic din partea medicului şi rudelor, şi în
acelaşi timp, exclude posibilitatea unei reacţii neprevăzute a organismului la doza letală de
medicamente. După natura sa juridică, eutanasia pasivă mai mult se aseamănă cu neacordarea de
ajutor unui bolnav sau cu lăsarea în primejdie decât cu omorul. Ea poate fi realizată prin
deconectarea aparatelor de menţinere a vieţii sau prin întreruperea procedurilor medicale, prin
întreruperea asigurării cu hrană şi apă, ca bolnavul să poată muri de extenuare şi deshidratare
(această metodă este antiumană şi poate fi folosită doar când substanţa nutritivă pătrunde prin
intermediul picurătoarei), prin refuzul de la procedura cardio-pulmonară de înviere, care împiedică
moartea bolnavului, a cărui inimă s-a oprit, prin încetinirea intenţionată a procedurilor urgente în
caz de oprire a inimii sau a respiraţiei, pentru a face revenirea la viaţă imposibilă. [107, p.125]

Iar în cazul infracţiunilor prevăzute la art.162 şi art.163 CP RM latura obiectivă include

inacţiunea de neacordare de ajutor unui bolnav, fără motive întemeiate şi, respectiv, lăsarea cu
bună-ştiinţă fără ajutor a unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi este lipsită
de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinţei.

Cu toate acestea, diferenţa esenţială între acestea se axează pe elementele de ordin

subiectiv.

După motiv, dar şi după forma intenţiei, eutanasia se deosebeşte de neacordarea de ajutor
unui bolnav care a dus la producerea unor urmări grave. Neacordarea de ajutor este o faptă
intenţionată, îmbinată cu neîndeplinirea fără motive întemeiate a procedurilor de tratament şi
diagnostice necesare, care au putut provoca sau au provocat urmări grave pentru bolnav. Ajutorul la
provocarea morţii bolnavului este acordat, de regulă, de medic, în unele situaţii – de rudele
apropiate care au grijă de bolnav. În cazul eutanasiei active persoana care ajută la provocarea morţii
trebuie să fie competentă în domeniul medicinii şi poate face venirea morţii nedureroasă. În orice
situaţie, este pasibilă de răspundere persoana care a comis fapta fără acordul bolnavului. [107,
p.102]

De fapt, orientarea intenţiei făptuitorului determină caracterul unic al fiecărei infracţiuni

examinate. Dacă am face referire la infracţiunea de eutanasie, atunci intenţia făptuitorului este

122
orientată spre lipsirea de viaţă a unui bolnav incurabil, pe când în cazul infracţiunilor de neacordare
de ajutor unui bolnav sau de lăsare în primejdie intenţia făptuitorului este una neconcretizată. De
cele mai dese ori, nu poate fi orientată la realizarea unor scopuri specifice şi se bazează pe motive
destul de variate, fiind mai mult exprimată vis-à-vis de neîndeplinirea de către făptuitor a anumitor
obligaţii, decât de a prejudicia nemijlocit victima, datorită prezenţei prevederilor exprese ale legii
penale (vătămările corporale grave ale integrităţi corporale sau a sănătăţii sau decesul
bolnavului/victimei urmează să survină din imprudenţă). Motivul infracţiunii, fiind un semn
facultativ al laturii subiective a tuturor acestor infracţiuni, capătă un caracter specific în cazul
infracţiunii de eutanasie, fiind în majoritatea cazurilor unul de compătimire. Spre deosebire de
infracţiunea de eutanasie, care nu cere un subiect special, cu toate că nu exclude participarea
medicului la efectuarea eutanasiei, componenţa de neacordare de ajutor unui bolnav necesită
prezenţa unui subiect special. Astfel, conform art.162 CP RM, aceasta poate fi comisă doar de către
„o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să acorde ajutor unui
bolnav”; cu toate că cercul subiecţilor nu se reduce la personalul medical, el este mult mai restrâns
decât în cazul infracţiunii de eutanasie.

Dacă ne-am referi la subiectul infracţiunii de lăsare în primejdie, atunci, conform art.163 CP
RM, subiectul trebuie să mai întrunească unele calităţi speciale alternative: 1) să aibă posibilitatea
de a acorda ajutor victimei, fiind obligat să-i poarte de grijă; 2) el însuşi a pus victima într-o situaţie
periculoasă pentru viaţă. De aici rezultă şi deosebirea dintre victima componenţelor de infracţiune
menţionate: în cazul infracţiunii de eutanasie victimă poate fi un bolnav incurabil şi care suportă
dureri fizice insuportabile, iar în cazul infracţiunii de neacordare de ajutor unui bolnav victima este
persoana fizică care suferă de o boală. Prin „boală” se înţelege starea în care individul îşi pierde
capacitatea de a-şi exercita funcţiile şi obligaţiile obişnuite şi, în urma dereglării structurii
anatomice şi a funcţiilor lui psihofiziologice, nu este în stare să-şi realizeze în mod normal
atribuţiile sociale.

Astfel, cercul victimelor acestei infracţiuni este unul mult mai larg, decât cel al victimelor
eutanasiei, şi inacţiunea subiectului în acest caz nu se bazează pe rugămintea victimei de a-i curma
viaţa, dar pe atitudinea lui faţă de obligaţiile sale. În cazul infracţiunii de lăsare în primejdie, însă,
victima trebuie să întrunească unele calităţi speciale, şi anume: 1) persoana care se află într-o stare
periculoasă pentru viaţă şi 2) este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau
înaintate, a bolii sau neputinţei.

La prima vedere, s-ar părea că aceste trăsături sunt specifice şi unui bolnav incurabil: starea
este periculoasă pentru viaţă şi persistă imposibilitatea de a se salva din cauza bolii, dar în cazul

123
infracţiunii de lăsare în primejdie persoana nu-şi exprimă rugămintea de a fi lipsită de viaţă şi poate
fi salvată de către făptuitor; pe când incurabilitatea bolii în cazul eutanasiei reprezintă un semn al
unei morţi apropiate şi inevitabile, în acest caz fără a exista careva posibilitate de recuperare, care ar
depinde de făptuitor.

Astfel, tangenţele infracţiunii de eutanasie cu alte fapte similare nu fac altceva decât să
confirme trăsăturile specifice ale acesteia şi caracterul absolut unic al unei asemenea fapte, datorită
unui ansamblu de particularităţi care nu pot fi regăsite, sub aceeaşi formă şi cu acelaşi conţinut, în
cazul altor fapte asemănătoare.

124
 CAPITOLUL III

STUDIUL COMPARAT ASUPRA REGLEMENTĂRII JURIDICE A

RĂSPUNDERII PENTRU EUTANASIE ÎN LEGISLAŢIILE DIFERITELOR
STATE. PROBLEMA LEGALIZĂRII ŞI DEZINCRIMINĂRII EUTANASIEI
ÎN DREPTUL PENAL CONTEMPORAN

La momentul actual, problema eutanasiei este una destul de complexă şi discutabilă atât la
nivelul unui anumit stat, cât şi în contextul unei societăţi internaţionale. Conceptul de eutanasie este
privit din diferite puncte de vedere; respectiv, atitudinea luată faţă de un asemenea subiect este
diferită şi, de multe ori, contradictorie. Legalizarea sau dezincriminarea eutanasiei ridică cele mai
multe semne de întrebare, datorită faptului că de fiecare dată, când se încearcă stabilirea statutului
acesteia, apare necesitatea evaluării impactului unei asemenea decizii asupra societăţii în ansamblu,
precum şi stabilirea priorităţii anumitor valori sociale, care fie sunt lezate, fie sunt protejate de
prevederile unei asemenea legislaţii.
Toate sistemele de drept au refuzat, într-un fel sau altul, să permită eutanasia activă şi
eutanasia voluntară. Unele pedepsesc omorul din compasiune ca formă a omorului, altele merg la
compromisuri luând în consideraţie motivele subiectului, fie prin definirea infracţiunii sau prin
mărimea pedepsei. Cu toate acestea, în toate cazurile studiile denotă un paradox evident, anume:
contradicţia dintre severitatea aparentă a legii şi aplicarea ei în practică. Infractorii rar sunt aduşi în
faţa instanţelor de judecată. Iar când sunt aduşi rar sunt găsiţi vinovaţi şi, când sunt găsiţi vinovaţi,
li se aplică o pedeapsă uşoară. [66, p.26]
Analizând problema eutanasiei în legislaţiile diferitelor state, putem diviza aceste state în câteva
categorii: (Anexa 5)
1) ţări în care eutanasia este incriminată ca infracţiune, care reprezintă majoritatea statelor
lumii;
2) ţări în care eutanasiei i s-a oferit un statut legal;
3) ţări în care faţă de eutanasie nu se ia nici o atitudine.
Datorită faptului că conceptul de eutanasie este strâns legat de cel de suicid asistat, în
majoritatea ţărilor se observă existenţa ambilor termeni atât în literatura de specialitate, cât şi în
legislaţia penală. Vom încerca să ne referim la accepţiunea eutanasiei în diferite state din Europa şi
din lume, făcând referire atât la folosirea unui asemenea termen în practica medicală, cât şi în
legislaţia acestora.

125
 O scurtă cercetare a soluţiilor oferite de diferite sisteme de drept din diferite ţări acestei
probleme ne permite a le diviza în următoarele două grupe:
1) ţările cu jurisdicţie common law, unde am putea include SUA, Marea Britanie şi Canada;
2) alte ţări decât cele cu tradiţie common law. În această grupă se includ ţările (în principal
europene) care separă omorul simplu de omorul din compasiune, micşorând gravitatea infracţiunii
sau micşorând pedeapsa pentru ea. [66, p.22, 25]
Analiza legislaţiei penale contemporane denotă că în unele din ele răspunderea pentru
eutanasie se stabileşte conform normelor generale care prevăd omorul, în altele eutanasia este
privită ca o componenţă separată sau se califică conform altor articole ale Codului penal (de
exemplu, ca neacordare de ajutor unui bolnav sau ca lăsare în primejdie). Cu toate acestea, în
primul caz norma se numeşte „omor la rugămintea victimei”, iar în al doilea caz – „instigarea sau
ajutorul la sinucidere” La baza distingerii componenţelor menţionate stă criteriul „repartizării
rolurilor”. Altfel spus, calificarea faptei în fiecare caz concret depinde de faptul cine face „injecţia
letală” – medicul sau însuşi bolnavul. Dacă medicul, atunci el poate fi tras la răspundere pentru
omor la rugămintea victimei, iar dacă bolnavul – acţiunile medicului sunt calificate ca ajutor la
sinucidere. [161, p.189-190]
Practicile privind terminarea vieţii în aceste şi în alte ţări dezvoltate tind să urmeze unul
dintre trei modele existente. De exemplu, practicile canadiene se aseamănă mai mult cu cele din
Statele Unite, prin faptul că se bazează pe menţinerea şi întreruperea tratamentului sau alte forme,
dar în 1993, în cazul Rodriques versus British Columbia [187], Curtea Supremă a Canadei a
respins suicidul asistat. Pe Teritoriul de Nord al Australiei suicidul asistat a fost legalizat în 1997,
însă legea a fost abrogată după numai patru cazuri. Legislaţia Marii Britanie, ţară unde a luat naştere
mişcarea hospisurilor, pune accentul pe îngrijirea paliativă, dar la fel respinge suicidul medical
asistat şi eutanasia activă. [30, p.60]
Elveţia s-a dovedit destul de activă în ce priveşte recunoaşterea dreptului la moarte.
Legislaţia Elveţiei, ca şi cea a Germaniei, nu incriminează suicidul asistat, dar, spre deosebire de
Germania, Elveţia nu impune obligaţia de salvare, fapt care face asistenţa medicală în cazul
suicidului destul de dificilă. Mai mult ca atât, suicidul asistat nu este ilegal dacă este efectuat fără
interes personal. Elveţia are acum cel puţin patru organizaţii pentru dreptul la moarte, inclusiv: Exit
Deutsche Schweiz, Exit International şi Digitas – în parte analoage cu Compassion in Dying din
Oregon şi cu programul „Caring Friends” a Hemlock Society (acum End-of-Life Choice),– şi
DGHS din Germania, care oferă informaţii, consultanţă, instrucţiuni, conducere personală, precum
şi alt suport pacienţilor incurabili care au ales suicidul. [30, p.61]

126
 Astfel, se observă că majoritatea legislaţiilor au încercat să se pronunţe într-un fel sau altul
asupra problemei incriminării sau dezincriminării eutanasiei. Cu toate că eutanasia fie este
pedepsită separat, fie cade sub incidenţa infracţiunii de omor, ea totuşi este considerată ca fiind
comisă cu circumstanţe atenuante, datorită împrejurărilor specifice de realizare şi de contribuţie a
victimei şi medicului la această activitate. Totuşi, se mai observă încă tendinţa de a menţine
interdicţiile legale cu privire la practicarea unei asemenea activităţi, datorită necunoaşterii urmărilor
care pot surveni şi imposibilităţii de a garanta succesul în cazul legalizării ei. Pe de altă parte însă,
intervine obligaţia de a respecta regulile medicale şi de a promova eficacitatea acestora; în caz
contrar, medicina ar înceta să mai fie considerată cea mai sigură cale de salvare a vieţii umane.
(Anexa 5)
Există un şir de state care nu incriminează nemijlocit eutanasia, dar acceptă un concept mai
larg – omorul la cerere, sub a cărui incidenţă cade şi fapta de eutanasie. Printre acestea putem
menţiona Croaţia. Codul penal al Croaţiei [181] prevede în art.94 omorul la cerere, adică omorul la
o cerere serioasă şi specială, fără a face precizări în baza cărora aceste prevederi ar putea fi
interpretate direct vizând eutanasia. Cu toate acestea, se consideră că elemente de eutanasie pasivă
pot fi regăsite în alt articol din Codul penal: art.104 „Refuzul de a acorda ajutor”, care prevede că se
pedepseşte persoana care refuză să acorde ajutor unei alte persoane, a cărei viaţă se află într-un
pericol imediat, ea putând să o ajute fără a-şi aduce sieşi sau altora careva prejudicii grave.
Codul penal al Danemarcii (1930), în art.239 prevede omorul altei persoane la cererea
exprimată a acesteia. [120, p.183] Cam acelaşi conţinut întâlnim şi în Codul penal al Austriei (1974
[182]), care în art.77 prevede răspunderea penală a celui care omoară o altă persoană la cererea
serioasă şi insistentă a acesteia. Dar, spre deosebire de Codul penal danez (care prevede o pedeapsă
de privaţiune de libertate de până la 3 ani sau arest până la 60 de zile), Codul penal austriac prevede
o singură pedeapsă: privaţiunea de libertate de la 6 luni până la 5 ani. Cu toate că aceste prevederi
sunt mult mai generale şi nu indică direct asupra semnelor infracţiunii de eutanasie, aceasta poate fi
pedepsită conform normelor penale respective.
În Italia, unicul act care reglementează într-un fel sau altul fapta de eutanasie este Codul
penal (1930) [182]. Există câteva articole care sunt legate mai mult sau mai puţin de eutanasie.
Art.579 prevede omorul ilegal la cererea persoanei, adică oricine care cauzează moarte unei
persoane la cererea ei este pedepsit cu închisoare de la 6 la 15 ani.
Şi Codul penal al Portugaliei (1995) [182] incriminează fapta de eutanasie în art.134,
aceasta fiind denumită omor la cererea victimei: cel care ucide o persoană la cererea serioasă,
spontană şi expresă a acelei persoane este pedepsit cu închisoarea de până la 3 ani. Spre deosebire

127
de Codul penal italian, acesta prevede expres şi pedepsirea tentativei pentru o asemenea infracţiune,
specificare conţinută în acelaşi articol.
Codul penal al Republicii Moldova nu incriminează fapta de omor la cererea victimei, însă
prevede expres fapta de eutanasie în art.148. Omorul la cererea victimei, în cazul în care nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de eutanasie, urmează a fi calificat în baza art.145
CP RM, datorită faptului că consimţământul victimei la actul infracţional nu constituie un element
definitoriu pentru calificare, în special când este vorba despre infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii
persoanei. Astfel, spre deosebire de legislaţia penală a Croaţiei, Danemarcii, Austriei, Italiei şi
Portugaliei, legislaţia penală a Republicii Moldova se evidenţiază prin următoarele:
1) stabileşte expres că lipsirea de viaţă poate fi comisă la dorinţa victimei în legătură cu
o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice;
2) stabileşte răspunderea penală pentru eutanasie dacă a existat acordul rudelor, în cazul
minorilor.
Totodată, în Republica Moldova, la fel ca şi în Croaţia, este incriminată infracţiunea de
neacordare de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM), dar sub incidenţa acestui articol nu cade
infracţiunea de eutanasie pasivă (ca în cazul Croaţiei).
Codul penal al Spaniei (1995) [183] nu dă o definiţie a eutanasiei, dar descrie în art.143
alin.4 următoarea situaţie: cel care cauzează sau cooperează activ prin acte necesare şi directe la
moartea altuia, în baza unei rugăminţi exprese, serioase şi clare din partea acestuia, în cazul în care
victima suferă de o boală gravă, care ar duce în mod necesar la moartea acesteia sau care i-ar
produce suferinţe grave permanente şi dificil de suportat, va fi pedepsit cu o pedeapsă inferioară de
la unu la două grade faţă de cele prevăzute în alin.2 şi 3 ale prezentului articol. Spre deosebire de
Codul penal al Republicii Moldova, Codul penal spaniol determină unele caracteristici importante
ale rugăminţii victimei, care trebuie să fie: expresă, serioasă şi clară. Această prevedere are o
importanţă deosebită la stabilirea existenţei faptei de eutanasie. Ar fi binevenită o asemenea
concretizare şi în legislaţia penală a Republicii Moldova. Totodată, art.148 CP RM prevede
noţiunea de „maladie incurabilă”, însă nu determină trăsăturile acesteia. Legislaţia penală a Spaniei
este mult mai concretă în acest sens, datorită faptului că stabileşte unele caracteristici ale bolii
pacientului: boală gravă, care ar duce în mod necesar la moartea acestuia sau care i-ar produce
suferinţe grave permanente şi dificil de suportat. Observăm, că suferinţele fizice insuportabile
urmează să fie provocate de boala propriu-zisă şi nu sunt prevăzute ca o alternativă a acesteia (ca în
cazul prevederilor art. 148 CP RM)
Eutanasia este ilegală şi în Canada, constatare ce rezultă din prevederile Codului penal
canadian (1985) [184] în care este incriminată, în art.241, infracţiunea de suicid asistat. Art.14 al

128
aceluiaşi Cod stipulează că acordul unei persoane de a muri nu va avea nici o influenţă asupra
răspunderii penale a persoanei vinovate de moartea acesteia. Cu toate acestea însă, cetăţenii
canadieni au un drept fundamental de a decide asupra faptului care tratament să-l accepte şi care să-
l refuze, chiar dacă acest refuz ar determina în cele din urmă moartea persoanei. Codul penal al
Republicii Moldova nu conţine prevederi referitoare la:
1) suicidul asistat – care este, de cele mai multe ori, calificat ca o formă a eutanasiei pasive
(fapt care nu este pe deplin justificat);
2) recunoaşterea consimţământului victimei drept cauză care înlătură caracterul penal al
faptei (importanţa lui este minimizată la calificare, iar pentru unele categorii de
infracţiuni acesta este considerat un element constitutiv obligatoriu).
Codul penal al Azerbaidjanului şi al Georgiei prevăd la fel o pedeapsă penală pentru fapta
de eutanasie. Astfel art.135 al Codului penal al Azerbajianului (1999) [117, p.147] subînţelege prin
eutanasie satisfacerea rugăminţii bolnavului privind accelerarea morţii lui prin intermediul cărorva
mijloace sau acţiuni sau întreruperea măsurilor artificiale pentru menţinerea vieţii. Observăm că,
conform acestor prevederi, în Azerbaidjan este pasibilă de pedeapsă penală atât fapta de eutanasie
activă, cât şi cea de eutanasie pasivă. Totodată, aceste prevederi sunt mai generale în raport cu
prevederile art.148 CP RM, deoarece nu stabilesc categoria bolnavilor care pot fi supuşi eutanasiei,
dar pun accentul pe metoda de comiterea a acesteia, fapt care îl considerăm insuficient pentru
determinarea elementelor constitutive ale infracţiunii de eutanasie. În acest sens, legiuitorul
moldovean a folosit o formulă mai adecvată de exprimare a condiţiilor privind efectuarea
eutanasiei, chiar dacă acestea sunt susceptibile pentru a fi perfecţionate.
Codul penal al Georgiei (1999) [119, p.167] prevede în art.110 (omorul la dorinţa victimei)
următoarea definiţie: omorul la dorinţa insistentă a victimei şi în conformitate cu dorinţa ei reală,
comisă cu scopul eliberării persoanei muribunde de dureri fizice puternice. Spre deosebire de
legislaţia penală a Republicii Moldova, Codul penal georgian prevede în calitate de element
obligatoriu al laturei subiective a infracţiunii de eutanasie scopul (cu scopul eliberării persoanei
muribunde de dureri fizice puternice), fapt care este binevenit şi pentru completarea prevederilor
art. 148 CP RM. Totodată, art.110 CP al Georgiei stabileşte, ca şi în cazul Codului penal spaniol,
trăsăturile dorinţei victimei, care, în acest caz, trebuie să fie reală şi insistentă. Pe de altă parte,
aceste prevederi ale art.110 CP al Georgiei limitează cercul victimelor faptei de eutanasie, deoarece
prevede calitatea acesteia de muribund, calitate care nu este prevăzută de legislaţia penală a
Republicii Moldova. Limitarea cercului de persoane care pot fi supuse eutanasiei în condiţiile
prevederilor legislaţiei penale georgiene ar influenţa, în mod considerabil, calificarea faptei,
agravând răspunderea penală, fapt considerat, în opinia noastră, inadmisibil.

129
 Spre deosebire de Codul penal al Georgiei, Codul penal al Poloniei (1997) [124, p.126] în
art.150 prevede pentru infracţiunea de omor a persoanei la dorinţa ei şi sub influenţa milei faţă de ea
privaţiunea de libertate de la 3 luni la 5 ani; în Polonia, în anumite cazuri, problema pedepsirii
eutanasiei rămâne la latitudinea organelor de drept. Conform art.150 CP al Poloniei, persoana care
a omorât o altă persoană la cerere şi sub influenţa compătimirii faţă de ea este pasibilă de
răspundere penală, dar în cazuri excepţionale instanţa de judecată poate aplica circumstanţele
atenuante excepţionale şi chiar poate să renunţe la executarea acestuia. O asemenea abordare nu
este caracteristică Republicii Moldova. Legislaţia penală a Poloniei incriminează omorul la cererea
persoanei, dar, spre deosebire de legislaţia penală a Croaţiei, Danemarcii, Austriei, Italiei şi
Portugaliei, prevede ca element obligatoriu al laturii subiective motivul (din compătimire). Suntem
de părere că aprecierea acestuia poate fi absolut subiectivă şi nu poate duce la excluderea
răspunderii penale. Motivul de compătimire nu va determina schimbarea calificării omorului la
rugămintea persoanei (care nu constituie eutanasie) în baza Codului penal al Republicii Moldova.
Codul penal al Norvegiei [123, p.296] (Act of 22 May 1902 No. 10 as subsequently
amended, most recently by Act of 1 July 1994 No. 50) recunoaşte explicit omorul comis din milă,
art.235 prevăzând o pedeapsă mai uşoară pentru aşa cazuri: dacă o persoana este omorâtă sau i se
vatămă integritatea corporală sau sănătatea cu propriul său acord sau dacă orice persoană, din milă,
lipseşte de viaţă un bolnav incurabil sau va contribui la aceasta, pedeapsa poate fi redusă sub
minimul prevăzut pentru alte cazuri sau poate fi aplicată sub o formă mai uşoară. Spre deosebire de
Codul penal al Republicii Moldova, legislaţia penală norvegiană incriminează şi vătămarea
corporală comisă cu acordul victimei, aplicâdu-se în acest caz o pedeapsă mai uşoară. O asemenea
faptă în Republica Moldova va primi următoarea calificare: art.151 sau 152 CP RM, în dependenţă
de urmările survenite, adică calificarea nu va fi influenţată de prezenţa acordului victimei. Totodată,
spre deosebire de legislaţia penală a Republicii Moldova, Codul penal norvegian incriminează atât
fapta de eutanasie, cât şi cea de suicid asistat, însă nu prevede toate condiţiile necesare pentru
săvârşirea infracţiunii de eutanasie (făcând referire doar la calitatea bolnavului şi la motivul
comiterii infracţiunii). În acest context, prevederile art.148 CP RM sunt mai complete, cu toate că
motivul nu este recunoscut ca semn obligatoriu al componenţei de infracţiune.
Unul dintre cazurile răsunătoare din Norvegia referitoare la omorul din milă a generat
diferite controverse atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară. Christian
Sandsdalen, medic pensionat de 82 ani, a administrat în iunie 1996 o doză letală de morfină
victimei, Bodil Bjerkmann, de 45 ani, care suferea de scleroză multiplă, la cererea acesteia. El a
fost condamnat pentru omor de gradul I, după care au urmat o serie de apeluri, până cazul a ajuns la
Curtea Supremă. Curtea Supremă a menţinut decizia instanţelor ierarhic inferioare privind amânarea

130
condamnării pe termen indefinit, ceea ce înseamnă că bătrânul medic niciodată nu va fi pedepsit
datorită circumstanţelor atenuante. În Norvegia, omorul de gradul I se pedepseşte cu maximum 21
ani de închisoare Curtea, a menţionat, în mod unanim, că cel mai important lucru a fost să se
confirme că eutanasia rămâne ilegală în Norvegia, indiferent cât de bune ar fi intenţiile.
Codul penal al Elveţiei (1937) [125, p.161] reduce pedeapsa penală în cazul comiterii
omorului pentru „o cauză onorabilă”. Art.114 al acestuia (care a fost aplicat doar o singură dată în
perioada de după 1942) prevede că oricine care, din motive onorabile, în particular din milă, va
omorî o persoană la cererea serioasă şi insistentă a acesteia va fi pedepsit cu detenţie pe o perioadă
de 10 ani şi mai mult sau cu închisoarea de la 1 până la 5 ani. Această prevedere este mult mai
largă decât noţiunea propriu-zisă a eutanasiei, deoarece prevede doar omorul din milă la cererea
persoanei, fără a preciza motivele care duc la apariţia sentimentului de milă, fapt care o deosebeşte
de dispoziţia art.148 CP RM. Datorită faptului că deja au fost menţionate deosebirile dintre
eutanasie (art.148 CP RM) şi omorul la cererea persoanei, nu considerăm oportună examinarea lor
şi în acest caz.
Motivele din care această infracţiune privilegiată a fost introdusă în Codul penal al Elveţiei
se explică în felul următor: acest omor este un caz privilegiat în virtutea faptului că victima doreşte
să moară, fapta fiind recunoscută în acest mod mai puţin gravă. Prin comportamentul său victima îl
provoacă pe autor la comiterea omorului. Fără rugămintea ei insistentă, infracţiunea examinată nu
ar fi avut loc. [161, p.33]
Legea elveţiană nu recunoaşte, de fapt, conceptul de eutanasie. Omorul la cererea victimei,
prevăzut de art.144 din Codul penal, este considerat mai puţin grav ca omorul fără cererea victimei,
dar continuă să fie ilegal. În 1997 s-a întreprins o încercare de a legaliza eutanasia, problemă care a
fost examinată de o comisie guvernamentală formată din medici, jurişti, specialişti în etică.
Recomandarea comisiei a fost că eutanasia trebuie să rămână ilegală. Art.115 din Codul penal
elveţian prevede, însă, infracţiunea de suicid asistat. Acesta se consideră infracţiune numai dacă este
comis din interes: oricine instigă o altă persoană să comită suicid sau o ajută din motive de interes
să-l comită va fi pasibil de o pedeapsă de maximum 5 ani de închisoare, dacă suicidul a fost comis
sau dacă s-au făcut tentative de a-l comite. Prin această prevedere suicidul asistat este legal practicat
în Elveţia.
Schimbările în Elveţia au fost influenţate de Organizaţia pentru „dreptul la moarte”. În 1982
a fost fondată Asociaţia, „Exit Deutsche Schweiz”, însă în loc să promoveze legalizarea eutanasiei,
aceasta a decis să exploateze posibilităţile existente pentru suicidul asistat, astfel de ajutor oferindu-
li-se tuturor persoanelor foarte bolnave care doresc să moară. Până în 1990 Asociaţia a acordat
ajutor la suicid membrilor săi care sufereau de o boala „cu prognoză slabă, suferinţe insuportabile

131
sau incapacitate iraţională”. Aceasta lua forma injectării a unei doze letale de barbiturice prescrise
de medic, cu intenţia expresă de a permite pacientului să-şi termine viaţa. [150]
În Elveţia, legea permitea asistarea la moarte doar persoanelor care nu exercitau profesia de
medic şi care acţionau în conformitate cu legea. De la sfârşitul anului 2005, spitalele elveţiene
permit pacienţilor care doresc să moară prin suicid asistat să obţină un asemenea ajutor în instituţiile
medicale atâta timp cât ei sunt conştienţi, însă deja prea bolnavi ca să se întoarcă acasă, şi care şi-au
exprimat dorinţa persistentă de a muri. [36, p.267]
În ceea ce priveşte statutul eutanasiei în Germania, acesta a fost stabilit de-a lungul timpului.
Codul penal al Germaniei din 15 mai 1871 prevede în art.216 următoarele: „Cel care omoară o altă
persoană la rugămintea categorică şi insistentă a victimei se pedepseşte cu privaţiune de libertate de
la 6 luni la 5 ani”. [121, p.127] De fapt, denumirea articolului este omorul la rugămintea victimei,
iar însuşi termenul de eutanasie nu este folosit. Conform aceluiaşi articol, pedepsită penal este nu
doar infracţiunea consumată, ci şi tentativa la infracţiune. Conform dreptului german, omorul la
cerere (inclusiv eutanasia voluntară) este ilegal; începând cu perioada lui Frederick cel Mare (1742)
legislaţia germană nu interzice suicidul asistat. Medicilor le este interzisă participarea la suicidul
asistat nu de lege, dar de politicile şi codurile de etică ale Bundesartzekammer, Asociaţia medicală
germană. Orice persoană, medic sau oricine altcineva, are obligaţia de a salva o persoană care este
inconştientă. Astfel, suicidul medical asistat este limitat, dar este posibil ca membrii familiei sau
prietenii să asiste suicidul unei persoane, prin asigurarea cu o substanţă letală, atâta timp cât
persoana este competentă şi acţionează liber, iar cel care asistă nu trebuie să rămână cu persoana
dată după survenirea inconştienţei acesteia. [30, p.51]
Сomponenţa de omor la rugămintea victimei o comite acela care, în rezultatul rugăminţii
categorice şi insistente a victimei cu privire la lipsirea ei de viaţă, o omoară. Victima trebuie să-şi
dorească survenirea morţii şi trebuie să-şi exprime clar şi definitiv această dorinţă prin cuvinte,
gesturi sau mimică. Dacă victima şi-a exprimat rugămintea sub influenţa constrângerii, înşelăciuni,
erorii sau a altor împrejurări similare, atunci § 216 CP nu se aplică. În practică, acţiunile vinovatului
nu se califică conform acestei norme dacă rugămintea a parvenit din partea unui minor, a unui
iresponsabil sau a unei persoane care se află într-o stare depresivă. Rugămintea victimei trebuie să
fie exprimată nemijlocit înainte de comiterea omorului şi să fie adresată vinovatului. O întrerupere
determinată în timp se permite, dar rugămintea victimei trebuie să constituie unicul motiv al acestei
fapte; în caz contrar, acţiunile făptuitorului pot fi calificate conform § 212 CP (omor) sau, în cazul
existenţei semnelor calificante, conform § 211 (omor agravat). [90, p.428-429]
Cu toate acestea, nu este corect a afirma categoric că în Germania eutanasia este interzisă.
Totul depinde de definiţia care i se dă termenului. În mod obişnuit, se face distincţia între eutanasia

132
activă (provocarea morţii în mod direct) şi eutanasia pasivă (încetarea susţinerii artificiale a vieţii).
Iar dacă se ţine cont de această distincţie, în caz de suferinţe extreme, eutanasia activă este posibilă
în Germania. Curtea Federală de Casaţie formulează astfel acest principiu: un tratament medical
destinat să atenueze suferinţele unui pacient muribund nu devine ilegală din cauza că are efect
secundar, deşi previzibil şi inevitabil – grăbirea decesului unui pacient. Nu este pedepsită eutanasia
directă, act care are ca ţintă moartea. Eutanasia indirectă, acea care vizează alte scopuri, cum ar fi
alinarea suferinţelor, nu constituie temei pentru consecinţe juridice. Determinant nu este deci
caracterul deliberat, premeditat al actului, ci obiectul său principal. [137, p.180]
În contrast cu eutanasia activă, suicidul asistat nu este pedepsit în Germania. La cererea
pacientului, medicului îi este permis să-i pună la dispoziţie o doză letală de substanţe otrăvitoare.
Cu toate acestea, dacă pacientul îşi administrează această substanţă în prezenţa medicului, medicul
ca garant este obligat să facă tot posibilul să prevină moartea. Această situaţie legală absurdă face
ca suicidul asistat să fie o opţiune dificilă, deoarece el obligă persoana care efectuează eutanasia să
părăsească muribundul la sfârşit pentru a evita urmărirea penală. Aşa-numita „eutanasie indirectă”
este legal admisibilă. Aceasta este o formă a scurtării neintenţionate a vieţii care poate să apără ca
efect colateral al administrării unei doze mai mari de analgezice.
În 1987, în Germania, un grup de profesori (medici şi jurişti) au elaborat un proiect de lege
alternativ cu privire la ajutorul muribunzilor. Ei considerau că medicul nu poate fi impus, sub frica
de răspundere penală, să păstreze viaţa omului, care, conform hotărârii bine gândite şi libere a
acestuia, vrea să moară: „Dorinţa pacientului trebuie să fie exprimată clar şi serioasă. Clar, ca să
împiedice abuzurile din partea rudelor şi a moştenitorilor. Serioasă, împotriva posibilului act de
disperare într-o situaţie depresivă”. Autorii proiectului considerau că „dorinţa pacientului este
obligatorie pentru medic, cu excepţia acelor cazuri când medicul observă semne indubitabile că
acestea sunt cauzate de o dorinţă viciată sau dacă pacientul refuză la propriile declaraţii făcute.[107,
p.112]
Astfel, spre deosebire de Codul penal al Republicii Moldova, legislaţia Germaniei
incriminează:
1) omorul la cererea victimei şi impune condiţii obligatorii pentru exprimarea acesteia;
2) suicidul asistat, care de facto poate fi legal practicat de către medic, cu condiţia că acesta
nu va fi prezent la administrarea dozei letale.
În Marea Britanie omorul la rugămintea victimei este recunoscut ca componenţă de
infracţiune calificată şi se consideră infracţiune gravă, care atrage o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă.
Diferite probleme au fost ridicate în Marea Britanie de cazul lui Anthony Bland, un tânăr care a fost
grav vătămat în urma dezastrului de la stadionul Hillsborough în 1989 şi care a supravieţuit pentru

133
câţiva ani într-o stare persistentă vegetativă. Autoritatea locală pentru ocrotirea sănătăţii împreună
cu familia lui Bland au primit o declaraţie de la Înalta Curte, mai târziu confirmată de Curtea de
Apel şi de Camera Lorzilor, cu privire la faptul că va fi legală deconectarea nutriţiei şi a hidratării
artificiale de care el era dependent. [65, p.97] Lordul Hoffman a menţionat că ceea ce am învăţat noi
de la Anthony Bland şi apropiaţii lui este că, fiind forţaţi să alegem, credem că în cazul lui el ar fi
preferat să moară decât să trăiască. [56, p.188] De fapt, poziţia instanţei engleze se explică prin
faptul că la bază a fost invocat argumentul că tratamentul ulterior nu este în interesul pacientului,
deoarece este deja inutil. Decizia în cazul Tony Bland a fost, dintr-un punct de vedere, o decizie
epocală, deoarece Curtea a aprobat ceea ce pentru unii constituie eutanasie (eutanasia pasivă –
lăsarea cuiva să moară sau neprevenirea morţii). Din alt punct de vedere, ea pur şi simplu a permis
să se recunoască şi să se confirme legalitatea faptului care a constituit mult timp o practică
medicală. [70, p.189-190] Poziţia luată de judecători în cazul Bland reflectă tradiţiile common law.
Prevederile cu privire la omor sunt clare. Medicul care cauzează intenţionat moartea pacientului său
comite o infracţiune. Intenţia lui este determinată de cunoaşterea faptului că moartea pacientul este
un rezultat sigur. Este irelevant faptul că pacientul este bolnav incurabil şi că va muri într-un termen
scurt: este suficient doar că moartea pacientului este accelerată chiar şi în acel timp foarte scurt care
îi mai este rezervat. De asemenea, consimţământul pacientului sau intenţiile bune ale medicului nu
reprezintă o apărare. [64, p.1962]
Atitudinea dreptului englez cu privire la eutanasie denotă o acceptare parţială a eutanasiei
pasive, cu toate că acest suport parţial este mai mult rezultatul aplicării principiilor generale decât a
celor speciale, menite să reglementeze problema îngrijirii terminale. Teoretic, pacientul are dreptul
la eutanasie voluntară pasivă, deoarece medicii nu pot aplica tratamentul de salvare a vieţii
împotriva voinţei lui. Acest drept poate fi evitat numai dacă pacientul va fi considerat incapabil de a
lua asemenea decizii. Eutanasia pasivă nonvoluntară (ca neresurcitarea) este permisă, indicându-se
că un organ competent va aproba această acţiune în anumite circumstanţe. În unele cazuri, chiar şi
eutanasia pasivă involuntară va fi permisă, deoarece medicii nu au obligaţia de a aplica tratamentul
pe care ei îl consideră neadecvat. Eutanasia activă este interzisă de lege.
În conformitate cu Legea cu privire la suicid din 1961, ajutorul în cazul eutanasiei active
voluntare este ilegal. Întreruperea tratamentului de menţinere a vieţii este considerat eutanasie
pasivă şi va constitui infracţiune în cazul în care există o obligaţie legală de a continua tratamentul.
Poziţia cu privire la menţinerea vieţii poate fi apreciată în felul următor. Dacă pacientul este mort
din punct de vedere clinic, atunci menţinerea vieţii poate fi întreruptă. Când pacientul este apt de a-
şi exprima dorinţa sau a exprimat-o dinainte, decizia lui urmează a fi respectată chiar dacă se va
solda cu moartea. [72, p.403-404] O comisie specială a Camerei Lorzilor, responsabilă de bioetică

134
în Marea Britanie, a pregătit în 1994, la cererea guvernului englez, un raport special despre
posibilitatea schimbării legislaţiei britanice, care ar putea, în anumite condiţii, să facă eutanasia
legală în viitor. Această comisie specială a recomandat că permiterea legislativă a eutanasiei nu este
necesară şi această poziţie legislativă se menţine în Marea Britanie până în prezent. [107, p.111]
Codul penal al Japoniei (1907) [126, p.124, 224] a luat o poziţie destul de particulară cu privire
la incriminarea eutanasiei. Astfel, conform art.202 al Codului penal japonez, persoana care a
pregătit o altă persoană pentru omor sau i-a acordat ajutor la sinucidere, fie a omorât o altă persoană
la insistenţa sau cu consimţământul acesteia, se pedepseşte cu muncă silnică sau cu închisoare de la
6 luni la 7 ani. Legiuitorul japonez a incriminat printr-o singură normă două infracţiuni similare, cu
un grad de prejudiciabilitate egal. Astfel, spre deosebire de legislaţia penală a Republicii Moldova,
Codul penal la Japoniei incriminează atât suicidul asistat, cât şi omorul la cererea victimei, fără a
specifica categoriile victimelor în cazul acestuia şi motivul sau scopul comiterii unei asemenea
infracţiuni.
Cu toate acestea, practica judiciară japoneză propune unele soluţii specifice în acest sens.
Prin Decizia Curţii Supreme din Nagoya din 23 decembrie 1962 s-a marcat o epocă în istoria
argumentării eutanasiei în Japonia. A fost primul caz în care s-au stabilit următoarele şase condiţii,
prin a căror întrunire eutanasia se recunoaşte ca fiind legală:
1) trebuie să fie stabilită incurabilitatea bolii pacientului şi inevitabilitatea morţii în
conformitate cu biomedicina contemporană,
2) pacientul trebuie să sufere dureri insuportabile;
3) scopul principal pentru a cauza moartea este de a uşura durerea;
4) măsurile trebuie să fie luate în conformitate cu dorinţa pacientului, dacă individul îşi poate
exprima intenţia sa;
5) în principiu, ea trebuie să fie efectuată de către medic;
6) oportunitatea etică a măsurilor luate de medic trebuie să fie stabilită. [34, p.75]
Autorii A.S. Berger, J. Berger vin să spijine această idee şi consideră că este într-adevăr uman
de a elimina durerile unui pacient atât cât este posibil şi de a nu tortura suferindul impunându-i-se
menţinerea vieţii însoţită de suferinţe insuportabile. Conform opiniei aceluiaşi autor, este o obligaţie
importantă a medicului de a uşura durerea pacientului, chiar dacă consecinţa este o moarte rapidă,
obligaţia fiind şi ajutarea pacientului de a-şi recupera sănătatea; medicul nu trebuie doar să trateze,
dar şi să aibă grijă. [34, p.78]
Un proces judiciar cu privire la eutanasie cu un impact mai serios a avut loc în 1995. În
cazul Tokunaga Curtea districtuală Yokohama a luat o decizie între încetarea tratamentului de
menţinere a vieţii (eutanasia pasivă), eutanasia indirectă (sedative terminale) şi eutanasia activă.

135
Curtea a stabilit un cadru legal strict în conformitate cu care eutanasia activă poate să apară: 1)
pacientul trebuie să sufere dureri fizice intolerabile – suferinţele psihice nu sunt suficiente; 2)
moartea inevitabilă este aproape; 3) nici o alternativă pentru tratarea ulterioară nu este accesibilă şi
4) există cerere clară şi voluntară a pacientului de a i se sfârşi viaţa. Ea stipula că trebuie să existe
probe clare privind dorinţa pacientului şi că o decizie de substituire nu este posibilă. Cu toate
acestea, Curtea a limitat dreptul pacientului de a-şi alege moartea pentru a preveni „tendinţa
generală de a gândi prea uşuratic despre viaţă”. Curtea Yokohama a condamnat medicul, pentru
omor, la 2 ani de închisoare cu suspendare, mai mult pentru faptul că lipsea consimţământul
informat. În comparaţie cu alte ţări, Japonia se pare că a luat o atitudine mai onestă cu privire la
eutanasie. În primul rând, deoarece întreruperea vieţii este actualmente tratată ca o formă a
eutanasiei. În al doilea rând, regulile privind eutanasia pasivă par a fi mai stricte ca în alte ţări. Şi,
în al treilea rând, datorită unei legi foarte stricte privind substanţele narcotice, eutanasia activă este
mult mai acceptată decât administrarea substanţelor capabile să grăbească moartea pacientului. [36,
p.276-277]
Astfel, observăm că în majoritatea statelor omorul la dorinţa victimei sau eutanasia (fie ea
activă sau pasivă) este privită de cele mai multe ori ca o circumstanţă care atenuează răspunderea
penală, datorită milei exprimate de făptuitor. Cu toate acestea însă, în majoritatea legislaţiilor penale
se pune accentul şi pe necesitatea exprimării acordului victimei, care trebuie să fie real exprimat,
serios, categoric, insistent şi care reprezintă şi un element de bază al eutanasiei. Mai mult ca atât,
acordul trebuie să fie exprimat de o persoană capabilă să-şi înţeleagă acţiunile, adică de o persoană
responsabilă. O altă particularitate ar fi că majoritatea Codurilor penale prevăd şi necesitatea
existenţei unei boli incurabile sau a suferinţelor insuportabile la victimă.
Legislaţia penală a Federaţiei Ruse nu prevede infracţiunea de eutanasie, iar eventualele
cazuri care pot apărea sunt calificate conform art.105 alin.1, ca omor simplu. Cu toate că în procesul
elaborării noului Cod penal al Federaţiei Ruse, la iniţiativa profesorului S.V. Borodin, a fost
propusă norma privind răspunderea penală pentru omor din milă, comis cu circumstanţe atenuante,
această propunere fiind susţinută şi de alţi jurişti (cum ar fi A.I. Korobeev), în varianta finală a
textului Codului penal, adoptat în 1996 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997, articolul privind
lipsirea de viaţă la dorinţa victimei nu a intrat. [157, p.18] Cu toate acestea, legislaţia Federaţiei
Ruse privind ocrotirea sănătăţii interzice direct eutanasia: personalului medical i se interzice
realizarea eutanasiei – satisfacerea rugăminţii bolnavului privind accelerarea morţii cu ajutorul unor
mijloace sau acţiuni, inclusiv întreruperea măsurilor artificiale de menţinere a vieţii. Persoana care
conştient determină o altă persoană la eutanasie sau realizează eutanasia poartă răspundere penală
conform legislaţiei Federaţiei Ruse. Autorul I.L. Petruhin consideră că lipsirea de viaţă a persoanei

136
la rugămintea acesteia cu scopul de a-i curma suferinţele înainte de moarte, comisă de personalul
medical sau de către rude (eutanasia), este privită ca omor (art.105 CP al Federaţiei Ruse, art.45
Bazele legislaţiei Federaţiei Ruse cu privire la ocrotirea sănătăţii cetăţenilor). Admiterea eutanasiei
ar însemna răspândirea cruzimii în cazul formării unei societăţi bazate pe moralitate. [110, p.42]
Legislaţia Federaţiei Ruse consideră absolut inadmisibilă efectuarea eutanasiei prin diferite acţiuni
sau mijloace, inclusiv întreruperea măsurilor artificiale de menţinere a vieţii. Conform legii penale a
Federaţiei Ruse, eutanasia este egalată cu omorul. Medicul nu poate şi nici nu trebuie să omoare,
indiferent de circumstanţe, astfel încât să prejudicieze bazele morale ale profesiei de medic. [99,
p.60]
În decembrie 2004 în Federaţia Rusă a fost examinat dosarul aşa-numit „primul caz de
eutanasie”, care a fost calificat de instanţa de judecată din regiunea Rostov ca omor. Infracţiunea
respectivă a fost comisă de două minore – Cristina Patrinin (de 17 ani) şi Marta Şchermanova (14
de ani), care susţineau că au omorât-o pe vecina lor Natalia Baranikova (de 32 ani) din milă şi la
rugămintea acesteia. În februarie 2004 Natalia Baranikova a căzut într-un accident, în urma căruia a
fost paralizată total. Minorele au fost acuzate de omor profitând de starea de neputinţă a victimei,
comisă de un grup de persoane şi cu înţelegere prealabilă. Pe parcursul examinării cauzei s-a mai
susţinut că infracţiunea a fost comisă din interes material, deoarece fetelor li s-a promis o
remunerare. Conform circumstanţelor cauzei, minorele, după comiterea infracţiunii de omor (prin
introducerea aerului sub piele cu seringa, care nu a dus la rezultatul dorit, urmată de strangulare care
a dus la moartea victimei) au luat din casa victimei remunerarea promisă, sub formă de bijuterii. Ca
urmare, instanţa a condamnat minorele la 5 şi, respectiv, 4,5 ani privaţiune de liberate. Astfel, s-a
stabilit că omorul a fost comis din milă, dar ca motiv a servit remunerarea promisă de către victimă.
Legislaţia română s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului chiar în condiţiile
eutanasiei. Codul penal român din 1936 incrimina, în mod distinct, uciderea unei persoane în urma
rugăminţii stăruitoare şi repetate a acesteia sau sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma
chinurile unui bolnav incurabil (art.468 alin.1 şi 3). În Expunerea de motive se arată că textul
urmăreşte să înlăture discuţiile din doctrină, după care consimţământul victimei ar anula
criminalitatea faptului. Deşi actele de eutanasie nu erau asimilate cu omorul sau asasinatul, ele erau
pedepsite; pentru pedepsirea mai blândă a omorului comis în aceste condiţii se cerea ca rugăminţile
să fie făcute de victimă, în deplinătatea facultăţilor sale mintale, să fie serioasă şi stăruitoare (adică
făcute cu insistenţă), repetate (să denote, deci, că hotărârea victimei persistă), ceea ce exclude o
hotărâre luată în pripă, într-un moment de deznădejde. [41, p.34-35] Actualul Cod penal al
României nu prevede însă eutanasia ca infracţiune distinctă, cu toate că asemenea fapte sunt
pasibile de pedeapsă penală.

137
 În consecinţă, potrivit legii penale în vigoare, pedeapsa pentru omorul comis cu acest mobil
poate fi redusă doar de magistrat, în măsura în care el converteşte mobilul într-o circumstanţă
atenuantă şi îi acordă acesteia semnificaţie juridică. [53, p.165]
Cu toate că în majoritatea statelor eutanasia rămâne să fie încă o infracţiune pedepsită,
pentru care se aplică o pedeapsă mai blândă, dar totuşi pedepsită, există însă state unde faţă de
eutanasie s-a luat o altă poziţie. Legislaţia acestor state este diferită de cea a Republicii Moldova,
deoarece regimul juridic al eutanasiei este prevăzut în legi speciale, care atribuie acesteia un statut
legal.
Olanda reprezintă una dintre ţările care uimeşte întreaga lume prin modul de abordare a
anumitor probleme controversate şi condamnabile de o bună parte a planetei. Nici în cazul
eutanasiei nu s-a făcut o excepţie; astfel, Olanda devine prima ţară din lume unde eutanasia este
reglementată de lege. Discuţiile privind posibilitatea legalizării eutanasiei în Olanda au început încă
prin anii ‘70, fiind însoţite de diverse polemici, opinii şi chiar dezbateri publice. Astfel, la 1 aprilie
2002 a intrat în vigoare Legea cu privire la controlul întreruperii cursului vieţii la cererea
pacientului şi sinuciderea asistată (Procedura de revizuire) (Termination of Life on Request and
Assisted Suicide (Review Procedures) Act), care a fost adoptată cu 104 voturi pentru şi 40
împotrivă, iar în Camera Superioară a Parlamentului ea a fost susţinută de 46 de senatori.
Practicarea eutanasiei în Olanda era cunoscută şi până la adoptarea acestei legi. Conform
statisticilor, în 1990 din totalul de 128 824 de persoane decedate 1,8% au decedat în urma
exprimării propriei dorinţe (luând în consideraţie că Olanda are o populaţie de 16 milioane), iar în
1995 din totalul de 135 675 de persoane decedate la cerere au decedat 2,4%. Deja în 1999 cu
ajutorul medicilor în Olanda au decedat 2216 persoane.
Procesul de schimbare a legislaţiei Olandei cuprinde câteva etape. În cadrul primei etape
(1945-1970) eutanasia nu era considerată un subiect al discuţiilor publice. În cadrul celei de-a doua
etape (1970 -1982) publicul a fost avertizat despre faptul că medicii uneori acordă pacienţilor lor
ajutor în procesul morţii, în sensul că ei fie că renunţă la încercările de a prelungi viaţa, fie că
acordă morţii o mână de ajutor. Ideea de eutanasie a intrat în discuţiile publice, dar era folosită
făcându-se referire la o varietate de diferite tipuri de comportament a căror legalitate rămânea
neclară pentru participanţii la discuţii. Etapa a treia (1982-1986) reprezintă un progres legal
fundamental pe două fronturi. În primul rând, a devenit clar că numai întreruperea activă a vieţii la
cererea explicită a persoanei interesate constituie eutanasie în sensul legislaţiei olandeze şi că o
varietate de alte tipuri de comportamente medicale care scurtează viaţa cad sub incidenţa „practicii
medicale normale” şi sunt legal neconflictuale. În al doilea rând, eutanasia însăşi a fost general
acceptată, dacă era efectuată conform condiţiilor stabilite atât de instanţa de judecată, cât şi de

138
Asociaţia Medicală. A patra etapă (1986-1997) este etapa în care s-au făcut încercări (fără succes)
de a codifica schimbările legislative care au avut loc. Cu toate că eforturile legislative au eşuat,
această etapă este privită ca etapă a consolidării schimbărilor legislative. [61, p.43-44] Din punctul
de vedere al controlului şi al răspunderii treptate – principiile asociaţiei medicale (1976), principiile
asociaţiei medicale şi ale guvernului (1984), procedurile de notificare (1990), raporturile guvernului
(1990, 1995 şi 2003), legislaţia (1993 şi 2002), comitetele de inspecţii (1998 şi 2002) – procesul
experienţei olandeze pare să fie aproape exemplar. Practica şi evoluţia ei au fost un punct de pornire
pentru 3 decade şi au fost un exemplu ce a influenţat şi alte jurisdicţii. Mai mult ca atât, a fost un
model, deoarece a reuşit să progreseze atent şi conştient, în etape, fără a dispersa ţara – o realizare
într-adevăr unică şi de invidiat. [86, p.111]
Prima încercare de a autoriza legal eutanasia în Olanda a fost întreprinsă în 1994, prin
introducerea Procedurii de informare legală privind eutanasia („Euthanasia notification procedure”),
act adiţional la legea înmormântării şi incinerării (Decret din 17 decembrie 1993). În cadrul acestui
act medicului care a participat la eutanasie i se solicită să informeze serviciul autorizat (patologul
municipal – echivalentul medicului legist) şi să-i prezinte un document medical amplu care să
justifice această atitudine. [32, p.123] Legea privind controlul întreruperii cursului vieţii la cererea
pacientului şi sinuciderea sistată (intrată în vigoare la 01.04.02) este fundamentată pe rezultatele
comisiei de anchetă guvernamentale, studiilor ştiinţifice, al dezbaterilor publice şi parlamentare şi,
mai ales, luându-se în consideraţie hotărârile anterioare ale tribunalelor în acest domeniu. [146]
Această lege permite medicului să lipsească persoana de viaţă după completarea unei
declaraţii scrise şi dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) existenţa convingerii că bolnavul a făcut o cerere voluntară şi îndelung chibzuită;
b) existenţa convingerii că suferinţele bolnavului sunt intolerabile şi că nu există nici o
perspectivă de ameliorare;
c) pacientul să fie corect informat asupra situaţiei sale şi a perspectivelor existente;
d) să se ajungă împreună cu bolnavul la concluzia că în situaţia dată nu există alte
alternative;
e) bolnavul să fie consultat de cel puţin încă un medic independent, acesta dând un aviz
scris asupra criteriilor prevăzute în punctele a)-d);
f) întreruperea vieţii bolnavului să se facă cu toate precauţiile medicale necesare.
Din legea sus-menţionată putem desprinde următoarele categorii de condiţii esenţiale ale
eutanasiei legale: 1) cu privire la consimţământul pacientului; 2) suferinţele pacientului; 3) relaţia
dintre medic şi pacient.

139
 1. Rugămintea pacientului trebuie să fie expresă şi benevolă. În lipsa unui asemenea
consimţământ, fapta constituie omor şi nu eutanasie. Rugămintea este operaţională dacă:
- este făcută explicit de persoana interesată;
- este voluntară (să nu constituie rezultatul unei influenţe externe);
- este bine gândită: informată, exprimată după o perioadă de deliberare şi bazată pe
dorinţa fermă de a i se sfârşi viaţa (dovedită, de exemplu, prin caracterul repetat al ei
pe parcursul unei perioade de timp);
- este făcută, preferabil, în scris sau înregistrată în alt mod.
2. Suferinţele pacientului trebuie să fie insuportabile şi incurabile (fără vreo şansă de
îmbunătăţire). Această cerinţă este operaţională după cum urmează:
- suferinţa trebuie să fie fizică (durere etc.) sau somatică, suferinţa psihică poate
include aşa calităţi ca perspectiva deteriorării inumane şi posibilitatea de a nu fi
capabil de a muri într-un mod demn;
- dacă suferinţele pacientului se bazează pe condiţii somatice, alte posibilităţi pentru
tratament sau pentru uşurarea durerii trebuie să fie epuizate sau anulate de către
pacient (este bine stabilit că în asemenea caz exercitarea dreptului pacientului de a
refuza tratamentul nu exclude existenţa rugăminţii cu privire la eutanasie bazată pe
aceste suferinţe);
- dacă suferinţele pacientului nu sunt somatice, atunci nu trebuie să existe nici o
posibilitate pentru tratament.
3. Numai medicul poate efectua legal eutanasia. În principiu, acesta trebuie să fie un medic
care are stabilită o relaţie cu pacientul în ceea ce priveşte tratamentul. Nici un medic nu are
obligaţia de a efectua eutanasia, iar medicul care este împotriva eutanasiei trebuie să
recomande pacientului un alt medic.
Conform art.293 al Codului penal olandez [118, p.386] (după modificările din aprilie 2002),
constituie infracţiune fapta de a lipsi de viaţă o persoană, la cererea acesteia; acela care, cu intenţie,
face să înceteze din viaţă o altă persoană care în mod expres şi hotărât cere aceasta, este pedepsit cu
închisoarea până la maximum 2 ani sau cu amendă penală de categoria a 5-a, constituind suma de
maximum 45 000,00 €. În acelaşi, la timp alin. 2 art.293 e stipulat că fapta prevăzută în alineatul
precedent nu se sancţionează, dacă este comisă de către medic, cu respectarea cerinţelor de grijă şi
precauţie, aşa cum sunt prevăzute în art.2 al Legii de verificare a lipsirii de viaţă la cerere şi ajutor
la sinucidere, precum şi dacă despre comiterea acesteia este informat medicul legist al localităţii,
aşa cum o cere art.7 alin.2 din Legea privind înregistrarea şi îngrijirea cadavrelor. Fapt ce confirmă
că în anumite condiţii, menţionate mai sus, eutanasia nu se pedepseşte.

140
 Procesul de legalizare a eutanasiei în Olanda a fost provocat, indirect, de justificarea legală a
unui asemenea comportament de către instanţele de judecată care s-au expus pe marginea acestui
subiect. Această abordare a stimulat elaborarea modificărilor prevederilor Codului penal cu privire
la infracţiunea de eutanasie şi au făcut posibilă acceptarea unei asemenea fapte, în condiţii strict
stabilite de lege.
În 1971 Geertruida Postma a fost învinuită de omor conform art.293 CP al Olandei, după ce
a injectat mamei sale o doză de morfină. Mama acesteia se afla în spital, era surdă şi parţial
paralizată după o hemoragie cerebrală, vorbea cu greu şi era tratată de pneumonie. Ea a făcut o
tentativă eşuată la suicid şi a cerut ajutorul fiicei sale. În 1973 Dr. Geertruida Postma a fost găsită
vinovată, însă a fost condamnată doar la o săptămână de închisoare cu suspendare, fiindu-i stabilit
un termen de probă de un an. Aceasta a provocat o acceptare publică largă a acţiunilor sale. Alţi
medici au semnat o scrisoare deschisă către Ministerul Justiţiei, informând că ei au comis aceeaşi
infracţiune. Sondajele publice au demonstrat că majoritatea susţin eutanasia voluntară. Persoanele
din localitatea Dr Postma au fondat Societatea pentru Eutanasia Voluntară, care într-o singură
decadă avea deja 25 000 membri, iar acum numără 90 000, fiind astfel, mai numeroasă decât orice
partid politic. [86, p.98]
Cazul Postma a confirmat că administrarea substanţelor de uşurare a durerii în doze care pot
cauza moartea nu constituie o violare a art.293 CP. Nici o confirmare similară nu a avut loc cu
privire la abţinerea de la tratamentul de menţinere a vieţii. Totuşi, cu toate că un asemenea
comportament de scurtare a vieţii era frecvent în practica medicală şi bine cunoscut, nici un caz de
eutanasie pasivă nu a ajuns în faţa instanţei de judecată. Aceasta, se pare, confirmă indirect că
eutanasia pasivă nu era considerată infracţiune. Pe lângă aceasta, perceperea acestui înţeles a
termenului de „eutanasie”, în perioada 1970-1982, se caracterizează şi prin faptul că tot mai des se
conştientiza că legitimitatea suicidului asistat depinde în special de aceleaşi criterii ca şi omorul la
cerere.
Unele abordări doctrinare erau disponibile în teorie pentru a legitima comportamentul care
violează art.293 şi 294 din Codul penal. Unul dintre argumentele privind modificarea art. 293 şi 294
CP poate fi bazat pe doctrina „absenţei violării substanţiale a legii”: comportamentul care violează
litera legii, dar nu scopul ei, nu constituie infracţiune. NVVE a propus în 1978 ca această doctrină
să fie folosită în cazul eutanasiei. Ms. Wertheim a invocat acest argument în apărare, însă Curtea
districtuală Rotterdam l-a respins. Un alt argument invocat pentru a justifica eutanasia este numit
overmacht (art 40 CP). Acesta are două variante în dreptul olandez: justificare prin constrângere şi
justificare din necesitate. Ms. Postma, de exemplu, a invocat justificarea prin constrângere. Curtea
districtuală Leeuwarden a respins-o în baza faptului că medicul poate să se împotrivească presiunii

141
pacientului. Justificarea din necesitate poate fi invocată de persoana care se află în situaţia
conflictului de obligaţii. Dacă o persoană într-o asemenea situaţie alege să prefere valoarea, care
din punct de vedere obiectiv este mai importantă, chiar dacă aceasta înseamnă a face ceva ce este
interzis, comportamentul ei este justificat. [61, p.60]
Cazul conflictului de obligaţii poate fi foarte bine observat în cauza penală judecată de
Curtea din Rotterdam, în care medicul efectuând eutanasia unui pacient a eliberat un certificat de
deces pentru o moarte naturală. Curtea districtuală l-a achitat în baza argumentului justificării din
necesitate. Apărarea a invocat că medicul s-a aflat în conflict de obligaţii: pe de o parte, obligaţia sa
faţă de rudele aflate în viaţă şi alţi pacienţi pentru care raportarea morţii ca nefiind naturală ar fi
provocat necaz şi agitaţie suplimentară; pe de altă parte, obligaţia sa de a nu emite un certificat de
deces fals. Fiind nevoit să aleagă dintre două opţiuni neatractive, el a ales-o pe cea mai puţin
prejudiciabilă. Curtea nu a fost ne acord cu acest argument, deoarece emiterea unui certificat fals
contravine controlului legal al întreruperii vieţii şi l-a condamnat pe medicul respectiv la amendă
pentru această faptă. Aceeaşi abordare o putem observa şi în cazul Schoonheim, primul caz de
eutanasie care a ajuns în faţa Curţii Supreme a Olandei. Schoonheim a efectuat eutanasia unei
bătrâne de 95 de ani (pacienta era ţintuită la pat din cauza fracturii şoldului şi refuzase intervenţia
chirurgicală propusă; ea nu putea nici merge, nici şedea, fiindu-i deteriorate auzul şi vederea, însă,
din punct de vedere mintal, era în deplină conştiinţă şi se considera umilită). El i-a injectat mai întâi
un medicament care a făcut-o să-şi piardă parţial conştiinţa şi după acea un relaxant muscular care i-
a provocat moartea. În aceeaşi zi medicul a raportat despre aceasta poliţei. În faţa instanţei de fond
avocatul a invocat absenţa violării substanţiale a legii şi că Schoonheim a acţionat în situaţie de
overmacht, fapt care a dus la achitarea medicului. Curtea de Apel a respins argumentul apărării şi l-
a găsit vinovat, dar a folosit discreţia de a nu impune nici o pedeapsă. Curtea Supremă a considerat
însă că Curtea de Apel nu a examinat apelul în baza argumentului overmacht în sensul justificării
din necesitate şi a concluzionat că posibilitatea că eutanasia a fost efectuată de acuzat, în
conformitate cu opinia medicală obiectivă, trebuie să fie recunoscută justificată, deoarece a fost
efectuată în situaţie de necesitate. Curtea de la Haga a considerat că apărarea este bine întemeiată şi
a emis o sentinţă de achitare. Pentru prima dată un medic care a efectuat eutanasia nu a fost supus
răspunderii penale. [61, p.62-63]
În cazul Chabot (Dr. Chabot, la rugămintea pacientei sale Ms. B, i-a oferit acesteia un
medicament letal, pe care ea şi l-a administrat, în prezenţa Dr. Chabot), Curtea Districtuală Assen şi
Curtea de Apel Leeuwarden au considerat argumentele apărării bine întemeiate. Curtea Supremă,
referindu-se la apel, a confirmat deciziile sale anterioare că eutanasia şi suicidul asistat pot fi
justificate numai dacă acuzatul a acţionat în situaţie de necesitate, în care el urmează să aleagă una

142
dintre obligaţiile conflictuale mutuale, alegerea făcând-o în favoarea celei mai valoroase. În
special, un medic poate fi în situaţie de necesitate dacă el trebuie să aleagă între obligaţia de a
menţine viaţa şi obligaţia de a face tot ce este posibil, ca medic, de a uşura suferinţele insuportabile
ale pacientului. [61, p.81]
Primul studiu naţional în Olanda cu privire la eutanasie şi alte decizii medicale cu privire la
întreruperea vieţii, pregătite de o comisie instituită de guvernul olandez (aşa-numita Comisie
Remmlink), includea un interviu detaliat cu 405 medici cu diferite specializări, un chestionar
expediat medicilor care au tratat cele 7000 de persoane decedate şi un potenţial sondaj în care
medicii intervievaţi urmau să prezinte în prima parte a acestuia informaţie cu privire la toate
cazurile de deces pe care le-au avut în practica lor (în total 2250 decesuri) timp de 6 luni după
interviu. Acest studiu a stabilit că aproape 1,8% din numărul total de decesuri pe an în Olanda sunt
rezultatul eutanasiei cu implicarea medicului, iar aproape 0,3% din decesuri implicau suicidul
medical asistat. A fost la fel stabilit că, în 0,8% de cazuri din totalul de decesuri, medicamentele au
fost administrate cu intenţia explicită de a scurta viaţa, fără unele restricţii cu privire la efectuarea
eutanasiei. Aceeaşi este, de fapt, şi situaţia în SUA când eutanasia aplicată faţă de cei 1000 de
pacienţi a fost interpretată ca omor împotriva voinţei lor. [64, p.1990]
Astfel, Olanda, cu inovaţiile sale legislative, prin modificările aduse Codului penal, a
acordat eutanasiei un statut legal special, menţinând răspunderea penală pentru încălcarea
prevederilor legale privind desfăşurarea procedurii de eutanasie ca o formă a controlului împotriva
eventualelor abuzuri.
În aceeaşi ordine de idei putem menţiona şi Belgia, care, urmând exemplul Olandei, a
adoptat şi ea o Lege cu privire la eutanasie (Act on euthanasia 28 May, 2002), intrată în vigoare la
22 septembrie 2002.
Ca şi legea olandeză, cea belgiană stabileşte anumite condiţii necesare pentru realizarea
eutanasiei, care în mare parte corespund celor nominalizate supra. Ea se referă şi la unele condiţii în
ceea ce priveşte vârsta pacientului, dar şi la caracterul bolii. Pacientul trebuie să fi atins vârsta de 18
ani, să fie rezident al Belgiei, cetăţenia belgiană nu este obligatorie, să sufere de o durere constantă
şi insuportabilă fizică sau psihică. O altă condiţie vizează acordul pacientului, care trebuie să fie dat
în scris, iar dacă pacientul nu-l poate scrie, să fie scris de un alt adult sau de un minor emancipat, la
alegerea pacientului, care nu trebuie să aibă nici un interes material de pe urma decesului
pacientului. Pacientul care se adresează cu rugămintea pentru eutanasie trebuie să fie conştient şi
informat despre boala sa şi despre prognoza ei şi de sine stătător să-l informeze pe medic despre
dorinţa sa de a pleca din viaţă.

143
 Luând în consideraţie faptul că o parte din pacienţi ar putea cere lipsirea lor de viaţă numai
din considerentul că nu au suficiente mijloace pentru a procura preparate anestezice costisitoare,
legiuitorul belgian, concomitent cu Legea cu privire la eutanasie, a mai adoptat un Act privind
formarea serviciului de îngrijire paliativă. Potrivit acestuia, primind cererea de eutanasie, medicul
este obligat să informeze pacientul despre existenţa unui asemenea serviciu. Ca o metodă de control
suplimentar medicul trebuie să declare despre actul de eutanasie, în decurs de patru zile de la
efectuarea acestuia, unei Comisii Federale de control şi evaluare.
În acelaşi timp, legea belgiană stabileşte în pct. 15 al Secţiunii 14 din Capitolul VI că orice
persoană care a decedat în urma actului de eutanasie urmează a fi considerată ca având o moarte
naturală, în condiţiile prevăzute de contractul încheiat între aceasta şi echipa medicală. În
conformitate cu pct.1 al Secţiunii 3 din Capitolul II, medicul nu va fi pasibil de răspundere penală,
dacă sunt respectate următoarele condiţii:
1) pacientul a atins vârsta majoratului sau este un minor emancipat şi este legal
competent şi conştient la momentul când înaintează cererea;
2) cererea este voluntară, bine chibzuită, repetată şi nu este rezultatul nici unei presiuni
externe.
O prevedere similară, dar cu referire la pacienţii inconştienţi, se conţine în pct.2 al Secţiunii 4 din
Capitolul III al Legii cu privire la eutanasie, care prevede că medicul nu este pasibil de răspundere
penală dacă comite un act de eutanasie în următoarele condiţii:
1) dacă pacientul suferă de o dereglare serioasă şi incurabilă, cauzată de o boală sau un
accident;
2) pacientul este inconştient;
3) starea pacientului este ireversibilă din punct de vedere medical;
4) dacă au fost respectate condiţiile cu privire la exprimarea dorinţei reprezentantului
bolnavului.
Curtea Supremă Administrativă a Belgiei a precizat că Legea cu privire la eutanasie nu era
compatibilă cu prevederile Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Curtea a menţionat, în
special, după examinarea jurisprudenţei CEDO, că obligaţia pozitivă imputată părţilor de a proteja
dreptul la viaţă trebuie să fie în concordanţă cu dreptul individului la autodeterminare. Aceasta
înseamnă că obligaţia autorităţilor de a proteja dreptul la viaţă (art.2) trebuie corelată cu dreptul
individului de a fi protejat de tratamente inumane sau pedepse (art.3) şi cu dreptul acestuia la
integritate fizică şi morală, care derivă din dreptul la respectarea vieţii private (art.8). [69]

144
 Cu toate acestea, Belgia a urmat soluţia propusă de Olanda cu privire la acordarea unui statut
legal eutanasiei, în condiţiile unei legi speciale, adoptate în acest sens, inclusiv prin instituirea unui
control statal cu privire la supravegherea unei asemenea practici medicale.
În ceea ce priveşte Australia, situaţia în legătură cu subiectul eutanasiei aici este cu totul
specială. La 25 mai 1995, în Teritoriul de Nord al Australiei a fost adoptat The Rights of Terminal
Ill Bill, act intrat în vigoare la 1 iulie 1996, care permitea eutanasia voluntară, în anumite condiţii.
Condiţiile prevăzute de acest act includeau următoarele: obţinerea celei de-a doua opinii medicale
care ar confirma incurabilitatea bolii, precum şi obţinerea opiniei unui psihiatru în legătură cu lipsa
unei boli depresive pentru a confirma caracterul adecvat şi veridicitatea acordului pacientului.
Demarcarea teritorială a opţiunii pentru eutanasie a devenit relevantă în special în Teritoriul
de Nord, unde The Rights of Terminal Ill Bill, care permitea eutanasia voluntară, intrat în vigoare în
1996, a fost înlocuit 9 luni mai târziu de Parlamentul federal cu Euthanasia Laws Act. Legea
Teritoriului de Nord a fost precedată de revizuirea Legii cu privire la moartea naturală din 1987. La
acel moment, legislaţia Teritoriului de Nord nu proteja dreptul pacientului de a refuza tratamentul
nedorit, dar nici medicii, permiţând aplicarea dublului efect, dacă aceştia administrau medicamente
pentru uşurarea durerii care grăbeau moartea. Pentru o perioadă scurtă Teritoriul de Nord al
Australiei a fost unica jurisdicţie din lume care permitea eutanasia, deoarece în Olanda la acea
perioadă eutanasia era pedepsită de lege, iar în statul american Oregon legalizarea suicidului
medical asistat a fost confirmată în noiembrie 1997. [86, p.114]
În conformitate cu această lege, pacientul bolnav incurabil, care suferă dureri insuportabile,
analgezicele fiind ineficiente pentru el, poate să se adreseze medicului cu rugămintea a de a-l ajuta
să-şi întrerupă viaţa. Trei medici trebuie să-şi exprime opiniile în acest sens: medicul cu o
experienţă de 5 ani trebuie să pună diagnoza finală, cu confirmarea că boala este incurabilă, iar
mijloacele analgezice disponibile sunt insuficiente, aceeaşi apreciere trebuie să o dea al doilea
medic specialist, iar al treilea se expune medicul psihiatru. Pacientul care şi-a dat acordul la
eutanasie trebuie să scrie cererea în prezenţa a doi medici, iar apoi trebuie să aştepte 7 zile. Dacă
după expirarea acestui termen bolnavul din nou va confirma decizia sa, atunci el va aştepta
hotărârea finală încă 2 zile. În Australia este elaborat un mecanism pentru eutanasie. Până ca
mecanismul să facă injecţia finală este necesară comunicarea bolnavului cu computerul. Maşina
vrea să se convingă că persoana care foloseşte claviatura sa nu şi-a schimbat părerea în ultimul
moment. În cazurile în care răspunsurile confirmă alegerea conştientă a pacientului, pe ecran apare
următoarea propoziţie: Dacă dvs. o să apăsaţi pe butonul care înseamnă „Da”, atunci dvs. veţi muri
în 30 de secunde. Vreţi să continuaţi? Da/Nu. Medicul trebuie să fie lângă pacient până la momentul
morţii lui.

145
 Această lege prevedea că un pacient terminal, care suferă dureri insuportabile, poate cere
asistenţa unui lucrător medical pentru a-şi întrerupe viaţa. Medicul trebuia să fie convins, în baza
unor argumente întemeiate, că boala este incurabilă şi că rezultatul va fi unul inevitabil – moartea
pacientului după cursul ei firesc şi fără aplicarea unor măsuri extraordinare. O altă condiţie era că
nu trebuia să existe nici o măsură medicală accesibilă pentru pacient care putea face tratamentul
eficient şi că orice tratament ulterior va avea doar un caracter paliativ. Medicul trebuia să se asigure
că pacientul este responsabil şi că decizia lui este liberă, voluntară şi definitivă. Legea cerea ca
medicul să posede o calificare într-un domeniu legat de bolile incurabile, recunoscut de specialiştii
universitari din Australia.
Ca şi legea belgiană, actul australian prevedea vârsta obligatorie de 18 ani şi acordul
voluntar şi liber al unui pacient responsabil. Însă, în martie 1997 acest act a fost anulat. Până la
anularea acestui act în Teritoriul de Nord al Australiei 4 persoane au decedat în urma aplicării
eutanasiei. Actul s-a dovedit ineficient în aplicare în urma hotărârii Parlamentului Federal, prin care
s-a adoptat amendamentul la Northern Territory (Self-Governmant) Act 1978 of the
Commonwealth. Prin acesta s-a decis că puterea acordată Adunării Legislative de a adopta legi nu
poate fi extinsă asupra adoptării legilor în ceea ce priveşte permiterea eutanasiei. Astfel, putem
considera, pe bună dreptate, că prima ţară care a legalizat situaţia eutanasiei este Australia,
Teritoriul de Nord al acesteia, după care urmează Olanda, unde legea privind eutanasia este încă în
vigoare.
Cazul Nancy Crick din 2002 a demonstrat încă odată efectele lipsei unei legislaţii clare şi
eficiente în Australia. Nancy Crick suferea de cancer intestinal şi suportase 3 intervenţii
chirurgicale; de următoarea ea s-a refuzat. Ea dorea să-şi termine viaţa, dar, de asemenea, dorea să
fie înconjurată de familie şi prieteni. Ea l-a contactat pe Dr Nitschke şi a început o campanie de
propagare a eutanasiei voluntare, iar la o conferinţă de presă din 2002 a anunţat că se va sinucide
dacă nimeni nu poate sau nu vrea să facă asta în locul ei. Ea a obţinut substanţa letală prin Internet.
Nancy Crick a invitat 21 de persoane să asiste (Dr Nitcshke nu a fost prezent); după ce şi-a
administrat barbituricele ea a decedat 20 minute mai târziu. Din rezultatele autopsiei s-a descoperit
că, de fapt, ea nu suferea de cancer, nu suferea de nici o boală incurabilă. Adepţii eutanasiei au
insistat asupra faptului că suferinţele continue şi insuportabile au fost un motiv suficient pentru un
suicid raţional. Intenţia lui Nancy Crick a fost, de fapt, să informeze şi să implice populaţia într-o
campanie pentru susţinerea eutanasiei voluntare. Totuşi, Primul-ministru al Queensland a declarat
că legislaţia nu va fi modificată în regim de urgenţă. [86, p.129-130]
Discutabilă este problema eutanasiei şi în SUA, unde în 1985 au fost adoptate aşa-numitele
Drepturi ale Bolnavului în Stadiu Terminal, care permitea pacientului aflat în stadiul terminal să

146
opteze pentru eutanasie pasivă, dacă el hotăra liber în acest sens şi era informat despre consecinţe.
În statul Oregon The Death with Dignity Act a fost pentru prima dată aprobat în noiembrie
1994, însă implemetarea legală imediată a acestuia a fost amânată. Curtea de Apel districtuală a
aprobat intrarea în vigoare a acestei legi la 27 octombrie 1997, după o serie de petiţii respinse de
Curtea Supremă a SUA. Legea a fost menţinută şi după desfăşurarea referendumului din noiembrie
1997 (60% pro, 40% contra). După intrarea în vigoarea a Actului din Oregon despre o moarte
demnă Centrul de profilaxie şi control al bolilor a efectuat o cercetare statistică pentru anul 1998. Pe
parcursul acestui an au fost primite 23 de cereri cu privire la eutanasie: 15 dintre ele au fost
satisfăcute şi efectuate cu succes, 6 pacienţi au murit până la luarea deciziei, iar 2 au supravieţuit
până în 1999. Vârsta medie a pacienţilor era de 69 ani. Tuturor pacienţilor le-a fost prescrisă o doză
de medicamente incompatibilă cu viaţa; după 20 de minute de la administrarea lor ei cădeau într-un
somn adânc, apoi mureau, în medie, în timp de 26 de minute. [107, p.115]
În conformitate cu această lege, pacientul, pentru a fi în drept să ceară prescrierea unui
medicament letal, urmează să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să atingă vârsta de 18 ani;
2) să fie rezident al statului Oregon;
3) să fie capabil (adică apt să ia şi să exprime decizii cu privire la sănătatea sa);
4) să fie diagnosticat cu o boală terminală care va da curs morţii acestuia într-un
termen de 6 luni.
Această lege distinge între suicidul medical asistat (unde doctorul doar prescrie doza letală,
ea fiind administrată de pacient) şi eutanasie (unde doza este administrată de către doctor), care
continuă să rămână ilegală. Condiţiile privind acordul pacientului la actul de suicid asistat trebuie să
includă următoarele: el trebuie să facă două cereri orale privind aplicarea eutanasiei, separate de cel
puţin 15 zile. Acordul final trebuie să fie scris şi semnat în prezenţa a doi martori, dintre care cel
puţin unul să nu fie în relaţii de rudenie cu pacientul. Medicul urmează să informeze pacientul
despre posibilităţile oferite de îngrijirea paliativă. Diagnoza şi prognoza stării de sănătate a
pacientului urmează a fi confirmată de un alt medic. În cazul în care capacitatea pacientului de a lua
decizii este afectată de o dereglare de ordin psihologic sau psihiatric se cere participarea
psihiatrului. Problema suicidului asistat a revenit în actualitate în SUA, inclusiv datorită
substanţelor prescrise sau folosite în cazul suicidului asistat, majoritatea dintre ele constituind
substanţe incluse în lista drogurilor interzise pe teritoriul SUA.
Problema a apărut datorită necesităţii prevenirii traficului ilicit de droguri, fapt care a trezit
unele dubii cu privire la dreptul medicilor de a prescrie asemenea substanţe pentru efectuarea
suicidului sistat. Astfel, în ianuarie 2006 Curtea Supremă a SUA, examinând apelul depus în

147
legătură cu Legea cu privire la suicidul asistat a statului Oregon a stabilit că, de fapt, Controlled
Substances Act nu acordă Procurorului General dreptul de a interzice medicilor prescrierea
substanţelor folosite în cazul suicidului medical asistat, dar în acelaşi timp hotărârea menţionează că
Procurorul General urmează să ia în consideraţie şi recomandările autorităţii disciplinare
profesionale, precum şi legislaţia statului în care această activitate este permisă. [189]
Cazul Quinlan a fost unul care a stabilit nişte standarde specifice în ceea ce priveşte situaţia
eutanasiei în SUA. Karen Quinlan, aflându-se în depresie, şi-a administrat pe stomacul gol nişte
tranchilizante şi a servit nişte băuturi, după care a căzut în comă, din care nu şi-a mai revenit. Starea
ei a fost descrisă în termeni medicali ca stare vegetativă cronică persistentă. Procesul a început trei
luni mai târziu, când medicul a refuzat cererea tatălui ei de a deconecta aparatele care îi menţin
respiraţia, astfel sfârşindu-i viaţa. Tatăl ei s-a adresat instanţei de judecată ca să-l împuternicească
pentru a autoriza excluderea tuturor măsurilor extraordinare de menţinere a procesului vital al fiicei
sale. Cererea a fost bazată pe dreptul constituţional la exercitarea liberă a religiei, a confidenţialităţii
şi la protecţia împotriva unor pedepse crude. Cererea a fost respinsă pentru că nu existau suficiente
probe că Karen a ales să fie deconectată de la aparatele de menţinere a respiraţiei. [36, p.149]
Prezintă interes faptul că în SUA atitudinea faţă de suicidul medical asistat diferă de la un
stat la altul – de la interzicerea totală până la legalizarea absolută. În pofida faptului că tragerea la
răspundere penală pentru suicid medical asistat contravine amendamentului 1 din Constituţia SUA,
în 35 de state, inclusiv în California, unde încă în 1970 a fost adoptată Legea cu privire la dreptul la
o moarte demnă (actualmente abrogată), suicidul medical asistat este recunoscut ca infracţiune. În
nouă state suicidul medical asistat este considerat infracţiune conform common law, adică dreptul la
baza căruia este pus precedentul judiciar, în conformitate cu care a fost emisă hotărârea cu privire la
tragerea la răspundere penală. În aceste state nu există nici o lege scrisă cu privire la răspunderea
penală pentru suicidul medical asistat. Prin aceasta se observă iscusinţa legiuitorului american. În 3
state (Carolina de Nord, Utah, Wyoming) situaţia este diametral opusă – răspunderea penală pentru
suicidul medical asistat este anulat la nivelul dreptului comun, dar nu este anulat la nivel legislativ.
În statul Ohio, instanţa locală a decis în octombrie 1996 că suicidul medical asistat nu constituie
infracţiune. În statul Virginia, până la momentul de faţă nu există nici o cauză penală cu privire la
suicidul medical asistat. Aici, conform dreptului comun, suicidul medical asistat nu constituie
infracţiune, deşi există o lege care previne persoanele participante la efectuarea suicidului medical
asistat de răspundere civilă. Numai în statul Oregon suicidul medical asistat este recunoscut atât
conform regulilor generale, cât şi la nivel legislativ, fapt atestat şi de şi Legea cu privire la o moarte
demnă. [170, p.41]

148
 Columbia a fost prima ţară de pe continentul american care a legalizat, în 1997 eutanasia.
Chiar dacă legea a fost votată, există însă unele aspecte neclarificate în ceea ce priveşte
constituţionalitatea ei. [141, p.94] În acelaşi an Curtea Constituţionala a trebuit să se pronunţe
asupra constituţionalităţii art.326 CP – omorul la cerere, care stipulează: „Cel care omoară o altă
persoană la cererea acesteia, pentru a pune capăt suferinţelor sale intense ce provin de la o vătămare
corporală sau de la o infirmitate gravă şi incurabilă, va fi pedepsit cu închisoarea de la 6 luni la 3
ani”. Prevedere care pedepseşte pentru fapta în care pot fi observate trăsăturile eutanasiei active.
Curtea a declarat constituţională norma cu privire la omorul la cerere, dar a creat o excepţie,
care ar consta în prezenţa a două condiţii: consimţământul subiectului pasiv şi prezenţa unui medic,
profesionist, care ar da curs morţii pacientului. Prezenţa acestor condiţii exclude răspunderea penală
a medicului, acestea servind în calitate de cauză justificativă pentru săvârşirea infracţiunii în cauză.
Curtea a reafirmat caracterul sacru al dreptului la viaţă, însă a opinat că această excepţie constituie
nu altceva decât o dezvoltare a jurisprudenţei privind caracterul neabsolut al drepturilor
fundamentale, accentuând asupra controlului din partea statului faţă de realizarea acestora. Curtea a
menţionat: „Decizia asupra modului cum de înfruntat moartea capătă o importanţă decisivă pentru
un bolnav aflat în faza finală a bolii, care ştie că nu poate fi vindecat şi care nu are de optat între
moarte şi viaţă îndelungată trăită din plin, ci între a muri în condiţiile pe care el le alege sau a muri
în timp scurt după aceasta în suferinţe pe care le consideră nedemne. Dreptul fundamental la viaţă
într-o formă demnă implică deci şi dreptul la o moarte demnă. [140, p.19]
Motivul unei asemenea examinări a fost bazat pe determinarea că autonomia unei persoane
în unele circumstanţe prevalează asupra obligaţiei statului de a proteja viaţa. Paradoxal, dar decizia
Curţii a fost luată într-un caz iniţiat de oponenţii eutanasiei care urmăreau să înăsprească legea
Columbiei împotriva eutanasiei din 1980. În decizia sa Curtea a definit bolnavii incurabili ca fiind
acele persoane care suferă de aşa boli ca cancerul, SIDA, sau la care nu funcţioneză un rinichi sau
pancreasul, dacă aceştia sunt incurabili, precum şi în cazul suferinţelor extreme. Curtea a refuzat să
autorizeze eutanasia pentru persoanele cu boli degenerative ca Alzheimer, Parkinson sau Lou
Gehrig. Şi deoarece hotărârea direct contravine legii, Curtea Constituţională a orientat Congresul să
dezvolte proceduri de reglementare a practicii eutanasiei, lăsând legiuitorul să determine modul în
care pacienţii incurabili, care vor să moară, sa-şi exprime consimţământul. Reglementările legale
privind eutanasia încă nu au fost adoptate de Parlamentul din Columbia. [140, p.19]
Din analiza legilor speciale cu privire la legalizarea eutanasiei am putea deduce următoarele
particularităţi ale acestora:

149
 3) legalizarea eutanasiei a devenit o soluţie pentru anumite situaţii, fapt
influenţat şi de atitudinea instanţelor de judecată ale căror hotărâri fie achitau
făptuitorul, fie îi aplicau o pedeapsă mai blândă;
4) eutanasia este prevăzută ca o practică medicală care poate fi efectuată doar de
către medic;
5) starea disperată a bolnavului incurabil este unicul argument care poate
justifica un asemenea act;
6) rugămintea clară şi voluntară a bolnavului sau al reprezentanţilor lui (în cazul
în care acesta este inconştient) este unicul temei de a efectua eutanasia;
7) controlul şi supravegherea din partea organelor de stat special instituite în
acest sens sunt obligatorii.
Margaret Pabst Baltin consideră că Olanda, Germania şi Statele Unite ale Americii sunt
toate ţări cu o democraţie avansată. Ele toate dispun de instituţii medicale sofisticate; longevitatea
vieţii fiind mai mare de 75 de ani, aici numărul persoanelor în vârstă este în creştere. Ele toate se
află în aşa-numita tranziţie epidemiologică – acea etapă a dezvoltării sociale în care nu mai este
cazul ca majoritatea populaţiei să moară din cauza bolilor parazitare acute sau infecţioase, de cele
mai dese ori cu atacuri rapide şi imprevizibile şi curbe letal fatale (caracteristice societăţilor timpurii
şi slab dezvoltate). În societăţile industriale moderne, majoritatea populaţiei – estimată în Europa de
aproximativ 66-71% – moare din cauza bolilor degenerative, în special îndelungate, care sunt
caracterizate de atacuri întârziate şi lente şi un declin extins. Într-o societate dezvoltată oamenii mor
mai des nu în urma atacurilor unor boli externe, ci din cauza dezintegrării treptate. Astfel, toate
aceste ţări industrializate sunt preocupate de o problemă comună: cum să facă faţă noilor modalităţi
de a muri. Statele Unite, cu excepţia Oregonului, permit legal menţinerea şi întreruperea
tratamentului. Olanda, permite acelaşi lucru, inclusiv eutanasia voluntară activă şi suicidul asistat.
Germania respinge eutanasia efectuată de medic, dar cel puţin până în prezent ameninţările legale
permit suicidul asistat, nu însă cel prestat de medic. [30, p.48, 55, 56]
La momentul actual, situaţia eutanasiei este una destul de controversată. Pe de o parte, în
pofida eforturilor adepţilor legalizării eutanasiei, scopul lor nu a fost atins. Pe de altă parte însă, se
creează o atitudine loială faţă de procedurile de întrerupere a menţinerii vieţii. În Franţa, în ianuarie
2005, Parlamentul, după dezbaterea cazului Marry Ashber, care a făcut o injecţie letală fiului său,
paralizat în urma unui accident rutier, a susţinut (cu 548 voturi „pentru” din 551) legalizarea
eutanasiei sub forma refuzului de la ajutorul medical. În Israel, deputaţii Parlamentului au aprobat
proiectul legii cu privire la eutanasie, care permite deconectarea bolnavului letal (sfârşitul letal al
bolii acestuia trebuie să aibă loc nu mai devreme de jumătate de an) de la aparatura de menţinere a

150
vieţii fără adresarea în instanţa de judecată, aşa cum se cerea anterior. O atitudine tolerantă faţă de
deconectarea aparatelor de menţinere a vieţii şi eutanasia pasivă se observă şi în Suedia, Elveţia,
SUA, Australia şi Franţa. [111, p.23]
Legalizarea eutanasiei este una dintre acele subiecte care au fost, sunt şi vor fi discutate atâta
timp cât prevederile legislative ale diferitelor ţări nu vor fi unificate în acest sens. Stabilirea unei
poziţii unice referitor la o problemă care ţine de viaţa umană este destul de dificilă şi complexă.
Fiind recunoscută una dintre acele valori sociale care necesită nu doar protecţie legală, dar şi
respect, asigurare şi continuitate, viaţa umană face ca legalizarea eutanasiei să reprezinte un subiect
delicat şi, de cele mai multe ori, controversat. La prima vedere s-ar părea că legalizarea eutanasiei
reprezintă un obişnuit procedeu tehnico-legislativ, care nu ar afecta în mod considerabil opinia
publică, datorită faptului că ar încuraja o practică, numită socialmente utilă, cu respectarea dreptului
fiecărei persoane de a dispune de propria viaţă şi de a-şi decide independent necesitatea şi utilitatea
acestei vieţi, în condiţiile în care ar constitui o povară pentru stat, societate şi familie.
De fapt, însă, legalizarea eutanasiei implică mult mai multe responsabilităţi decât s-ar părea
la prima vedere. Responsabilităţi pe care urmează să şi le asume nu legiuitorul, fiind o entitate
abstractă şi niciodată pasibilă să suporte consecinţele unei sau altei decizii, dar persoana, ca entitate
socială concretă şi deţinătoare a unor drepturi şi obligaţii, destinatarul acestei creaţii legislative şi
societatea, ca mediu de formare a personalităţii umane.
În acelaşi timp, legalizarea eutanasiei impune formarea unor structuri care ar fi capabile să
asigure temeinicia şi necesitatea bine argumentată a aplicării unei asemenea hotărâri, pentru care nu
va fi suficientă doar rugămintea bolnavului sau acordul rudelor apropiate ale acestuia, fapt care
poate constitui un teren incontestabil pentru apariţia diferitelor abuzuri şi profituri.
În acest context, apare întrebarea dacă societatea noastră este gata să primească eutanasia ca
necesitate normală şi să se asigure împotriva unor asemenea abuzuri, fără să-şi afecteze propria
siguranţă şi dezvoltare. Anume din aceste considerente opiniile referitoare la această problemă sunt
împărţite şi de fiecare dată se încearcă să se găsească o soluţie potenţială care ar mulţumi ambele
tabere.
Sentinţele de condamnare pronunţate în legătură cu aşa infracţiuni de către Tribunalul de la
Nürnberg după terminarea celui de-al doilea război mondial, precum şi elaborarea în acea perioadă
a unor coduri şi declaraţii medico-etice, pentru câteva decenii au făcut imposibilă existenţa chiar şi
a ideii legalizării eutanasiei. Cu toate acestea, dezvoltarea noilor tehnologii medicale, în primul rând
în domeniul tratamentului de menţinere a vieţii, în special vizând ventilarea artificială a plămânilor,
metodele artificiale de circulaţie a sângelui, administrarea antibioticelor pentru prevenirea bolilor
infecţioase la bolnavii terminali etc., a permis apariţia unei influenţe reale asupra procesului morţii,

151
îndepărtând în acest fel momentul morţii pe un termen destul de îndelungat. Toate acestea au
favorizat faptul că eutanasia s-a transformat dintr-o temă interzisă şi tradiţional marginală pentru
medicină în una destul de discutată şi actuală, cu atât mai mult că contingentul celor grav bolnavi –
din punctul de vedere al tratamentului şi cel al bolnavilor disperaţi – din punctul de vedere al
prognozelor se lărgeşte considerabil. [111, p.19]
În dezbaterile privind eutanasia argumentele adepţilor şi ale oponenţilor legalizării
eutanasiei diferă radical.
Unii adepţi susţin că deosebirea tradiţională dintre eutanasia activă şi eutanasia pasivă,
dintre omor şi lăsarea să moară nu poate fi confirmată în practică, ei afirmând că noua linie propusă
poate fi trasată şi implementată. Odată ce omorul nevinovaţilor din nou devine permis, ei susţin că
un set de garanţii legale împotriva riscurilor de abuz şi eroare va constitui un criteriu pentru o
asemenea linie. [57, p.114-115] Probabil, pot fi determinate două tendinţe generale privind analiza
eutanasiei: a) negativă, care dobândeşte o direcţie generală împotriva eutanasiei, b) pozitivă,
orientată spre legalizarea totală a eutanasiei. [172, p.11] Astfel, se neglijează poziţia intermediară
dintre aceste două, care, în anumite situaţii, poate constitui faza incipientă de legalizare a eutanasiei.
Ne referim la situaţia când poate fi proclamată legal doar eutanasia pasivă.
Margaret Pabst Baltin consideră că dezbaterile în jurul eutanasiei şi suicidului asistat
provoacă apariţia următoarelor argumente:
I. Principalele argumente pro:
1) argumentul cu privire la autonomie;
2) argumentul cu privire la uşurarea durerilor şi suferinţelor.
II. Principalele argumente contra:
1) argumentul cu privire la incorectitudinea intrinsecă a omorului;
2) argumentul cu privire la ameninţarea integrităţii profesiei medicilor;
3) argumentul cu privire la potenţialele abuzuri.[30, p.18]
Astfel, argumentele pro se referă la exercitarea drepturilor pacientului şi urmăresc scopul
uşurării durerilor acestuia, cele contra rezidă în exprimarea incorectitudinii comportamentului
subiecţilor infracţiunii de eutanasie şi promovează principiul sacralităţii vieţii umane. În principiu,
drepturile pacientului la autonomie de voinţă şi la o moarte demnă poate fi realizat şi în condiţiile
incriminării eutanasiei în Codul penal, chiar ar putea fi considerate argumente forte pentru
implementarea îngrijirii paliative şi respectarea regulilor de acordare a asistenţei medicale. Astfel,
ponderea acestor argumente depinde de modul de interpretare a lor.
Atitudinea negativă a medicilor faţă de eutanasie se bazează, în general, pe două tipuri de
argumente: în primul rând, este vorba despre postulatele eticii lui Hipocrat, exprimate prin

152
jurământul lui Hipocrat; în al doilea rând, este vorba despre aprecierea criteriilor şi simptomelor
clinice, care indică la gravitatea stării bolnavului, deoarece variabilitatea şi subiectivismul lor nu le
permit să indice exact disperarea perspectivelor lui vitale. Specialiştii clinicişti, pe lângă exemplele
autentice de autovindecare (chiar şi de cancer în stadiul terminal), fac referire la lipsa în medicină a
indicatorilor formali conform cărora ar putea fi posibilă stabilirea unei prognoze concrete. În
special, pierderea persistentă şi îndelungată a conştiinţei – dar ireversibilă, poate fi observată în
cazul unor intoxicaţii, suprarăciri, scăderii semnificative a tensiunii şi în cazul altor patologii,
stimulând moartea scoarţei cerebrale care este considerată fără perspectivă în restabilirea calităţilor
sale. De aceea, prin includerea eutanasiei în practica medicală pot fi lipsite de viaţă persoane care
prezintă perspective depline în planul restabilirii sănătăţii. Luând în consideraţie faptul că toate
prognozele referitoare la adâncimea comei au un caracter probabil, atunci şi fără eutanasie riscul
diagnosticării şi prognozării greşite este destul de mare. [111, p.37-38]
Susţinem şi apreciem opinia autorului M.I. Kovaliov care consideră că eutanasia nu poate fi
legalizată şi care aduce următoarele argumente:
1) un număr mare de diagnoze este greşit. Fapt care se stabileşte definitiv după expertiza
medico-legală a cadavrului. Potrivit unor date, această „revizuire” stabileşte existenţa
greşelii în diagnoză în 30% şi mai mult de cazuri;
2) stadiul terminal şi preterminal sunt nişte noţiuni destul de relative. Ele deseori sunt legate
cu unele stări speciale ale organismului uman, care rămân deocamdată o taină pentru
medicină. Organismul poate să se mobilizeze în lupta pentru viaţă în aşa măsura, încât poate
ieşi învingător în lupta disperată cu moartea;
3) medicina şi farmacologia se dezvoltă atât de rapid, încât bolile care ieri erau absolut
incurabile, astăzi pot fi tratate pe deplin;
4) medicul este ajutorul omului la menţinerea vieţii. El este chemat sa slujească sănătăţii, dar
nu să încurajeze boala şi moartea.
Acelaşi autor menţionează în continuare că este destul de periculos de a prevedea omorul din
compătimire ca o componenţă specială, deoarece aceasta ar atrage o mulţime de abuzuri, care sunt
greu de prevăzut din timp în lege. În acelaşi timp, ca circumstanţă atenuantă comiterea infracţiunii
din compătimire poate fi luată în consideraţie de către instanţa de judecată la stabilirea măsurii de
pedeapsă. [159, p.71-72]
După cum am menţionat, raportul dintre eutanasie şi omorul la cererea victimei este unul de
gen-specie, şi în acest caz cererea sau rugămintea bolnavului constituie un element obligatoriu. În
cazul omorului din compătimire abuzurile pot apărea datorită faptului că estimarea noţiunii de
„compătimire” este una pur subiectivă, iar criteriile care pot fi folosite nu sunt strict stabilite. Astfel,

153
susţinem opinia exprimată mai sus şi considerăm oportună luarea în consideraţie a compătimirii în
calitate de circumstanţă atenuantă de către instanţa de judecată la etapa individualizării pedepsei.
Drepturile fundamentale ale omului nu pot fi tranzacţionate, iar mesajul medicinii este de a
lupta pentru viaţă şi nu de a justifica moartea. În acelaşi sens, Asociaţia Medicală Mondială a
declarat în 1987 că omorul din compasiune este contrar menirii profesiunii medicale. Viaţa este o
valoare primordială, e sacră, deoarece este condiţia fundamentală a împlinirii sensului vieţii umane,
ce permite experienţa valorilor vieţii. Medicul va informa familia sau bolnavul şi, la cererea lor, în
fazele terminale ale bolii, poate lăsa procesul natural al morţii să-şi urmeze cursul. Astfel, a lăsa
bolnavul să moară din iniţiativa medicului este, din punct de vedere moral, acelaşi lucru ca şi cum l-
ai omorî. [80, p.189]
Evident, există un şir de argumente atât pro, cât şi contra legalizării eutanasiei şi a suicidului
asistat. Preponderenţa acestora s-a observat şi la adoptarea „Death and Dignity Act” în Oregon
unde, în rezultatul votării, 51% s-au pronunţat pentru şi 49% împotrivă, fiecare având argumentele
sale. Legalizarea eutanasiei şi a suicidului asistat a fost acceptată şi susţinută în principal din
următoarele motive:
- pot uşura suferinţele insuportabile ale pacienţilor;
- pot uşura povara rudelor;
- pacientul are dreptul la moarte;
- pacientul poate muri cu demnitate;
- resursele limitate pot fi realocate.
O direcţie similară poate fi observată şi în Olanda, unde, conform unui studiu efectuat în
1990, s-a demonstrat că pacienţii cereau efectuarea eutanasiei din următoarele considerente:
pierderea demnităţii – 51%, durere – 41%, dependenţa de alţii - 33% şi oboseala de viaţă – 23% din
cazuri. Cu toate că majoritatea populaţiei susţinea legalizarea eutanasiei şi a suicidului asistat,
politica publică şi-a rezervat dreptul de a interveni în defavoarea unei asemenea practici. Aceasta s-
a demonstrat prin abrogarea actelor: Rights of the Terminally Ill Act – în Nordul Australiei (în
1997) şi Death and Dignity Act – în SUA (în 1999) din următoarele considerente:
1) categoria suferinţele nu a fost stabilită adecvat;
2) pacienţii îşi schimbă opinia pe parcursul derulării bolii – în acelaşi studiu s-a demonstrat că
din numărul total de pacienţi care au solicitat eutanasia sau suicidul asistat doar mai puţin de
o treime au mers la acesta;
3) fenomenul „pantei alunecoase” – la început eutanasia era efectuată doar cu privire la
pacienţii terminali, ulterior conceptul s-a lărgit până la includerea şi a bolnavilor cronici.

154
 Pericolul constă în aceea că ar putea să se extindă şi asupra celor în stare vegetativă
permanentă, celor bolnavi de SIDA, bătrânilor etc.;
4) decizia pacientului poate fi afectată de presiunea din partea rudelor – dacă pacientul va simţi
că este o povară pentru familie şi, în special, când membrii familiei consimt la fel, cererea
de eutanasie nu va fi total voluntară;
5) abuzul politicienilor – ca, de exemplu, Germania nazistă;
6) sanctitatea vieţii – din punct de vedere religios, nimeni nu poate în nici un fel să permită
omorul unei persoane inocente, al foetusului sau embrionului, al unui copil sau adult, al unui
bătrân sau al unei persoană care suferă de o boală incurabilă, fie al persoanei care moare;
7) dreptul pacientului de a muri nu implică şi dreptul medicului de a ucide. [136]
În principiu, aceste argumente vin să demonstreze că societatea nu este încă aptă să-şi
asume eşecul unei asemenea iniţiative şi că există încă multe momente care ar putea provoca
folosirea eutanasiei în alte scopuri decât în interesul bolnavului şi pentru uşurarea suferinţelor
acestuia. Abuzurile care ar putea apărea ca rezultat al acceptării unei asemenea practici reprezintă o
ameninţare reală la menţinerea echilibrului dintre legal şi ilegal.
Din aceste considerente, autorii I.Kennedy şi A.Grubb consideră că sunt câteva momente
care trebuie menţionate în cazul când este vorba de abuz. În primul rând, deciziile cu privire la abuz
trebuie să fie, în principiu, comparative, cântărind influenţele alegerilor, ajustarea gravităţii
rezultatului împotriva influenţelor unor alegeri alternative. Poate fi oare eutanasia mai mult sau mai
puţin abuzivă decât o intervenţie chirurgicală riscantă sau decât menţinerea şi întreruperea
tratamentului de menţinere a vieţii? Toate aceste alternative pot provoca moartea, la fel ca şi
eutanasia. Prin acest răspuns se încearcă să se dovedească apartenenţa eutanasiei la una dintre
practicile medicale, fie pozitive, fie negative. În continuare autorii propun următoarele tipuri de
abuzuri pozitive:
1) abuz interpersonal – este vorba despre faptul că bolnavii incurabili constituie o povară
pentru familie, astfel încât ei sunt cei care urmează să decidă, în unele situaţii, efectuarea
acesteia;
2) abuz profesional – dacă membrii familiei pot influenţa pacientul în ceea ce priveşte alegerea
opţiunii de eutanasie, medicii sunt cei care pot avea posibilităţi mult mai mari în această
privinţă. Abuzul profesional include căile prin care medicii pot să-i convingă pe pacienţi să
aleagă eutanasia;
3) abuz instituţional – acest tip de abuz include unele elemente ale abuzului interpersonal şi
profesional. Spre deosebire de aceste două, abuzul instituţional presupune existenţa unor

155
 instituţii deschise pentru asemenea activităţi, uneori bine cunoscute datorită acestui fapt.[64,
p.1995-1996]
Toate categoriile de abuzuri menţionate mai sus pot apărea datorită interesului personal al
medicilor sau al familiei privind eutanasierea bolnavului incurabil. Interes, care nu este compatibil
cu scopul îndreptat spre uşurarea suferinţelor bolnavului şi asigurarea unei morţi demne Astfel, în
ţările în care se propune legalizarea eutanasiei urmează a fi elaborat un sistem de măsuri de
protecţie împotriva unor astfel de abuzuri.
Ca mijloace de protecţie împotriva unor asemenea abuzuri pot fi:
1) existenţa instituţiilor destinate pentru protecţia calităţii alegerii pacientului;
2) evaluarea psihologică a pacienţilor care solicită eutanasia;
3) acordarea consultanţei necesare pacientului pentru luarea unei decizii corecte cu privire la
actul de eutanasie;
4) interzicerea instituirii unor taxe pentru efectuarea eutanasiei;
5) perfectarea documentelor necesare pentru orice etapă a efectuării eutanasiei;
6) raportarea tuturor cazurilor de eutanasie.
Autorul rus G.B. Romanovschi propune în continuare unele garanţii procesuale pentru a
evita posibilele abuzuri:
1) expertiza psihologică a bolnavului, astfel ca să fie exclusă probabilitatea consimţământului
dat în urma unui concurs de împrejurări, care nu permit aprecierea obiectivă a realităţii;
2) consultarea obligatorie cu un expert independent, întru a fi redusă la minim posibilitatea
unei erori medicale. Hotărârea cu privire la eutanasie poate fi luată doar de un consiliu de
medici;
3) consimţământul trebuie să fie fixat în scris sau în prezenţa martorilor;
4) înştiinţarea obligatorie a rudelor apropiate;
5) sancţionarea eutanasiei de către instanţa de judecată sau de procuratură.[112, p.95-96]
Cu toate acestea, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandă guvernelor
statelor membre, prin Recomandarea 1418/1999, menţinerea interdicţiei de a lipsi de viaţă bolnavii
terminali şi muribunzii, invocând următoarele:
1) recunoaşterea dreptului la viaţă, în special al bolnavilor terminali şi al muribunzilor, este
garantată în toate statele membre, în conformitate cu art.2 al Convenţiei europene a drepturilor
omului, care stipulează că „nimeni nu poate fi privat de viaţă intenţionat”;

2) dorinţa de a muri exprimată de un bolnav incurabil sau de un muribund nu poate niciodată

să constituie un temei juridic al morţii sale, provocate de un terţ;

156
 3) de una singură, dorinţa de a muri exprimată de un bolnav incurabil sau de un muribund nu
poate să servească drept o justificare legală pentru executarea unor acţiuni destinate să provoace
moartea. Recomandarea 1418/1999 se referă la promovarea drepturilor bolnavilor incurabili şi a
muribunzilor la o moarte demnă şi fără dureri, în condiţiile respectării demnităţii umane şi a voinţei
pacientului şi se pronunţă categoric împotriva limitării tratamentului de menţinere a vieţii din
motive economice sau din lipsa resurselor şi fondurilor adecvate pentru sprijinirea îngrijirii
bolnavilor incurabili şi a muribunzilor. Din prevederile acestei Recomandări rezultă imposibilitatea
acceptării eutanasiei active faţă de această categorie de persoane.[15]
Însă, Adunarea Parlamentară nu oferă un răspuns la o mare problema a eutanasiei în Europa:
este eutanasia pasivă voluntară acceptabilă din punct de vedere etic sau această situaţie se plasează
sub incidenţa Codului penal ca infracţiune din culpă sau intenţionată? Problema este serioasă, mai
ales în condiţiile practicii medicale private, în care pacientul a solicitat în mod expres medicului să
nu facă cunoscută starea sa familiei, iar aceasta (familia) consideră decesul pacientului determinat
doar de tratamentul paliativ suportiv, neconcordat cu gravitatea bolii de fond. Eutanasia pasivă
voluntară sau involuntară este practicată des la nivelul centrelor de îngrijire a cronicilor şi
vârstnicilor, dar punctul de plecare este mai ales lipsa fondurilor alocate acestor centre şi nu
consideraţiile medicale sau etice specifice. [32, p.122-123]
Problema eutanasiei are unele trăsături comune în toate ţările din spaţiul post-sovietic. Dacă
legalizarea eutanasiei în unele ţări europene şi în SUA are loc în condiţiile unei societăţi civile
destul de dezvoltate, unde este bine accentuată şi influenţa structurilor religioase respective asupra
concetăţenilor şi opiniei publice, atunci în spaţiul post-sovietic situaţia este diferită. Pe de o parte,
nivelul general al vieţii, particularităţile sistemului de ocrotire a sănătăţii şi slaba dezvoltare a
structurilor societăţii civile fac ca legalizarea eutanasiei să fie extrem de periculoasă. Din alt punct
de vedere, pe parcursul celor 70 de ani ai regimului totalitar ateismul a fost politica promovată la
nivel de stat. De aceea, astăzi nu putem spune că reîntoarcerea masivă la religie a devenit un
fenomen al spiritualităţii veridice. [172, p.8]

Cu toate că în majoritatea ţărilor eutanasia rămâne să fie pasibilă de pedeapsă penală, totuşi,
în ultimul timp se observă o tendinţă de a-i atribui acesteia un statut special prin adoptarea unor acte
normative în acest sens. Asemenea propuneri se discută în Franţa, China, Israel, Noua Zeelandă,
SUA, Australia, Elveţia, ţări în care eutanasia este recunoscută, în principiu, ilegală. Discuţiile se
axează însă pe găsirea unei soluţii adecvate şi viabile care ar asigura un statut legal eutanasiei, fără
a prejudicia dreptul la viaţă al fiecărei persoane.

157
 O altă poziţie este cea luată în favoarea legalizării eutanasiei, care a fost exprimată în
Raportul prezentat de raportorul elveţian Dick Marty în faţa Comitetului pentru afaceri sociale, de
sănătate şi familiale al Consiliului Europei. Ideea de bază a acestui Raport este susţinerea
iniţiativelor de dezincriminare a eutanasiei în ţările membre ale Consiliului Europei. În Capitolul
XIX al Raportului se aduc argumente în favoarea recunoaşterii eutanasiei ca legale, printre care se
numără:
1) autodeterminarea sau autonomia personală – fiecare individ, din respect pentru demnitatea şi
valorile propii, are dreptul de a lua decizie cu privire la viaţa şi moartea sa, în conformitate
cu propriile sale valori; este o chestiune de libertate şi egalitate în faţa morţii; acest drept nu
implică obligaţia nici unui lucrător medical de a lua parte la actul de eutanasie;
2) nimeni nu-i poate impune persoanei în stadiul terminal al bolii şi pe muribunzi să-şi trăiască
mai departe viaţa în suferinţe insuportabile, când ei singuri şi-au exprimat insistent dorinţa
de a termina viaţa;
3) atâta timp cât eutanasia pasivă a fost admisă şi etic, şi legal, în anumite cazuri este dificil a
vedea o deosebire morală între aceasta şi eutanasia activă;
4) eutanasia este pe larg practicată în secret, aceasta este realitatea care poate condiţiona un
mare potenţial de abuzuri;
5) am avut aceeaşi atitudine faţă de suicid, când era o infracţiune; astăzi respectăm alegerea
persoanei de a-şi lua propria viaţă şi evităm de a o judeca pentru aceasta.
În concluzie Dick Marty menţionează: „Dezbaterea privind eutanasia ne confruntă cu două
seturi de valori în opoziţie: unul – care afirmă dreptul individului de a lua decizii privind viaţa lui
personală şi moartea în conformitate cu valorile proprii, atâta timp cât nici un rău nu este pricinuit
altora şi altul – care neagă acest drept, încât el nu poate fi realizat de un medic fără riscul de a fi
penalizat. Ca liberal, eu am o preferinţă pentru cel precedent. Ca jurist şi legiuitor, menţionez că
oriunde în lume medicii întrerup viaţa pacienţilor, de cele mai dese ori în secret şi cu un sentiment
de vinovăţie. Se pare că legea vrea să ignore acest fapt al vieţii, pe când se cuvine de a avea curaj
pentru a o îndrepta. Decriminalizarea eutanasiei, în schimbul menţinerii interdicţiei, poate să ne
permită să o supraveghem mai bine şi să o prevenim. În clarificarea situaţiei, la moment, noi putem
să ajutăm la reducerea faptelor de eutanasie. Consider că procedura de supraveghere a eutanasiei şi
regulile clar definite privind folosirea ei, sub forma unor cerinţe stabilite, va pune sfârşit întregului
sistem arbitrar, pe care îl avem astăzi în majoritatea statelor europene”. [69]
La prima vedere, s-ar părea că argumentele aduse în favoarea legalizării eutanasiei sunt
destul de întemeiate şi ar fi benefic de a se elabora un sistem de protecţie în scopul evitării unor
eventuale abuzuri, care ar legaliza faptele ilegale ale medicilor. Cu toate acestea, nu poate fi neglijat

158
faptul că bolnavul incurabil sau muribundul nu întotdeauna este obiectiv în luarea deciziei de a
pleca din viaţă. De cele mai multe ori, această decizie este influenţată de starea depresivă a acestuia
şi frica de sfârşitul inevitabil. Totodată, bolnavul poate beneficia de dreptul său de a întrerupe
tratamentul fără a stimula personalul medical sau orice altă persoană la încălcarea principiilor
îngrijirii paliative. Aceasta ar fi unica soluţie care poate fi aplicată şi în Republica Moldova la etapa
actuală. Cu toate acestea, în literatura de specialitate se discută diferite modele de acte normative,
care urmează a fi adoptate în scopul atribuirii unui statut legal eutanasiei.
Astfel, autorul A.P. Zilberg consideră că lumea are nevoie de o legislaţie detalizată asupra
eutanasiei. Ea este necesară cel puţin din trei motive:
1) legislaţia trebuie să-i dea bolnavului încrederea în faptul că dispune de metode care îi vor
face ultimele ore din viaţă şi însăşi moartea într-adevăr liniştită;
2) legislaţia trebuie să contureze eutanasia şi situaţiile similare ei în aşa fel, încât să nu fie
posibilă nici interpretarea ei dublă, nici, cu atât mai mult, abuzul de eutanasie;
3) legislaţia trebuie să protejeze lucrătorii medicali, care aplică eutanasia, de la urmărirea
penală sau de alt gen de constrângere.[92, p.284]
Autorul englez Short Loan consideră că legalizarea, din perspectiva prejudicierii minime,
are câteva avantaje: în lipsa unei obligaţii veridice de a urmări legal medicii infractori, ea
reorientează practica medicală în conformitate cu legea. Ea educă profesioniştii din domeniul
ocrotirii sănătăţii şi promovează o serie de norme menite să influenţeze comportamentul acestora. În
acest mod ea poate reduce incidentele ilicite de moarte asistată, precum şi suicidul. Prin acceptarea
morţii asistate ca o opţiune legală, în cazul în care lucrurile merg foarte rău, pacienţii pot simţi că
procesul de derulare a bolii, se află sub control şi că mai puţin probabil vor fi nevoiţi să ceară ajutor,
sub formă de uşurare a suferinţelor care însoţesc faza terminală a bolii. Dacă legalizarea este o
opţiune favorabilă, atunci ce formă trebuie să ia legalizarea? Există o varietate de modele posibile.
Legiuitorul ar putea adopta un regim legal prin încorporarea unor protocoale protective, ca cele
apărute în Teritoriul de Nord al Australiei în 1995 şi în Oregon în 1994. Alternativ, dreptul la
moarte poate reieşi din hotărârile judecătoreşti, indiferent dacă aceste hotărâri se referă la
interpretarea Constituţiei (ca în SUA) sau la legislaţie (ca în Olanda). [67, p.268-269]
Într-adevăr, există o distincţie subtilă între legile cu privire la eutanasie care prevăd o
apărare faţă de răspunderea penală pentru omor şi legile care stabilesc pre-condiţiile unei practicări
legale a eutanasiei. Există unele argumente pentru această constatare. Astfel, se consideră că
moartea asistată trebuie privită ca un răspuns compătimitor faţă de eşecul medical – eşecul
intervenţiilor medicale de a aranja o moarte bună. Prin moarte asistată se recunoaşte incompetenţa
unei practici medicale, fie succesul ei, până la proba contrarie, rezultând că moartea asistată trebuie

159
să servească doar ca o apărare împotriva răspunderii penale pentru omor sau suicidul asistat. [67,
p.275]
Tendinţele actuale în lume sunt de a admite eutanasia pasivă (renunţarea la insistenţele
terapeutice), poziţie ce se observa, deşi cu caracter ambivalent, şi în Rezoluţiile Consiliului Europei
care, deşi proclamă dreptul de a muri demn, în pace şi, dacă e posibil, şi în confort, respectând
testamentul biologic al bolnavului, cer informarea completă a bolnavului pentru a-şi pregăti
moartea. În caz de moarte vegetativă (moarte cerebrală), familia poate cere întreruperea reanimării.
În acelaşi timp, Rezoluţiile Consiliului Europei cer ca medicii şi juriştii să fie primii care să respecte
drepturile omului şi să sesizeze încălcarea lor. [80, p.189]
Drept un prim argument, de bază, al adepţilor eutanasiei serveşte faptul că atunci când
durerea şi suferinţele fac viaţa insuportabilă, grea şi chinuitoare, când bolnavul incurabil suportă nu
doar suferinţe fizice, dar şi morale, este necesar de a uşura, şi nu doar de a uşura, dar şi de a
întrerupe aceste suferinţe, eutanasia fiind un act de compătimire faţă de bolnav. Dacă medicina nu
este în stare să trateze, atunci ea este obligată să asigure calitatea întreruperii vieţii pe care o merită
omul. Pe de altă parte, persoanelor incurabile care aleg eutanasia nu le poate fi asigurată o
întrerupere nedureroasă a vieţii. Savanţii care au cercetat această problemă au depistat că încercările
de a întrerupe viaţa cu medicamentele recomandate de medic în 15% din cazuri au fost fără succes.
Deseori apăreau unele complicaţii tehnice şi consecinţe serioase, care nu numai că nu duceau la
efectul dorit, dar şi acutizau suferinţele pacientului. Chiar şi participarea nemijlocită a medicului la
efectuarea eutanasiei în 3% din cazuri nu a servit ca garanţie pentru o moarte rapidă şi fără dureri a
pacientului. [107, p.90]
La examinarea problemei privind admiterea eutanasiei deseori se pune întrebarea: poate fi
considerat actul de eutanasie unul uman? În legătură cu aceasta apare o altă întrebare: dar ce
urmează să subînţelegem prin umanism? Unanimul este un concept destul de larg şi interpretat
diferit.
Adepţii legalizării eutanasiei susţin că menţinerea interdicţiei legale asupra eutanasiei
voluntare active provoacă un tratament inuman şi crud şi această cruzime este un rău care poate fi,
pe cât de posibil, evitat. Există un conflict între obligaţia de a preveni cruzimea şi de a uşura
suferinţele şi obligaţia medicului de a salva viaţa. Acest conflict poate fi mai bine rezolvat prin
afirmarea că atunci când pacientul a cerut voluntar eutanasia activă, cea mai importantă obligaţie
este de a se alătura la cererea pacientului şi de a evita suferinţele inutile. Oponenţii eutanasiei au
încercat să submineze argumentele bazate pe prevenirea cruzimii şi pe necesitatea unui tratament
milos, sugerând că conceptele de „milă” şi de „prevenire a cruzimii” sunt flexibile, susceptibile de

160
diferite interpretări, ceea ce poate rezulta în timp cu creşterea categoriilor de candidaţi pentru
eutanasia activă. [64, p.1977]
Jurisprudenţa CEDO s-a referit la această problemă din diferite puncte de vedere. De
exemplu, făcând referire la art.3, în hotărârea sa privind cazul Herczdfalvy versus Austria [177],
Curtea, a statuat drept regulă generală că o măsură care se dovedeşte a fi o necesitate terapeutică nu
poate fi privită ca inumană sau degradantă. Totodată, a mai statuat, de asemenea, invocând cazul
Ireland versus United Kingdom [177], că evaluarea unui act ca maltratare care cade sub incidenţa
aceluiaşi art.3 depinde de toate circumstanţele cauzei; durata tratamentului, efectele lui fizice sau
psihice, în unele cazuri sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.
Din această perspectivă, recunoaşterea interdicţiei asupra eutanasiei ca un tratament inuman
nu are o justificare absolută, deoarece orice bolnav terminal sau muribund beneficiază de aplicarea
unei îngriji paliative corespunzătoare, fapt considerat o necesitate terapeutică în interesul acestuia.
Mai mult ca atât, art.3 precede şi anumite obligaţii din partea statelor: „copiii şi alte persoane
vulnerabile, în special, trebuie să beneficieze de protecţia statelor, sub forma abţinerilor eficiente
împotriva unor încălcări serioase ale integrităţii personale, iar în hotărârea privind cazul A versus
United Kingdom, Curtea a menţionat că statele trebuie să ia unele măsuri legislative sau de altă
natură pentru a asigura că, conform legislaţiei naţionale, persoanele, în special cele mai vulnerabile
(inclusiv bolnavii terminali şi muribunzii), nu sunt supuse unui tratament inuman sau degradant.
[17] Îngrijirea paliativă reprezintă o alternativă eficientă a legalizării eutanasiei. Potrivit
Recomandărilor Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, îngrijirea paliativă poate fi
acceptată ca o alternativă a eutanasiei active datorită faptului că aceasta se bazează pe controlul
simptomelor, servind drept suport psihologic, spiritual şi emoţional, sprijin pentru familie, în acelaşi
rând drept suport în perioada de doliu. Îngrijirea paliativă acţionează în baza următoarelor
principii:
1) îngrijirea paliativă este o parte integrantă şi vitală a serviciilor de sănătate;
2) îngrijirea paliativă are ca scop asigurarea şi păstrarea calităţii vieţii bolnavului;
3) îngrijirea paliativă se adresează nevoilor fizice, psihologice şi spirituale asociate
bolii în stadii avansate;
4) problemele acute apărute în legătură cu boala vor fi tratate după dorinţa pacientului
sau vor rămâne netratate şi, de asemenea la dorinţa pacientului, vor continua cele
mai adecvate îngrijiri paliative, dacă pacientul o doreşte.[16]
În ultimul timp, subiectul eutanasiei este foarte des vehiculat şi în Republica Moldova şi tot
mai multe persoane devin adepţii dezincriminării ei. De fapt, interesul sporit faţă de această
problemă a apărut odată cu introducerea în Codul penal al Republicii Moldova a art.148 (lipsirea de

161
viaţă la dorinţa victimei sau eutanasia). Din acest considerent, în literatura de specialitate autohtonă
tot mai mult se pledează pentru excluderea acestuia din Codul penal, datorită lipsei de necesitate şi
caducidate a unei asemenea norme. Dar oare până la incriminarea separată a acestei infracţiuni în
Codul penal s-a pus problema legalizării unei asemenea practici şi elaborării unui mecanism eficient
de practicare a acesteia sau cel puţin s-au făcut unele propuneri privind acordarea unui statut special
acestei activităţi? Or, o asemenea faptă era calificată conform articolului care prevedea omorul
intenţionat, fără a i se atrage o atenţie deosebită.
Cei care se opun aplicării eutanasiei susţin că legalizarea acesteia ar duce la criminalizarea
medicinii, la lezarea demnităţii medicului, la profanarea conceptului de umanitate. Ghidul european
de etică medicală, adoptat la Paris în ianuarie 1987, la Conferinţa Internaţională a Ordinelor şi
Organismelor cu atribuţii similare (în continuare – Ghidul), vine să confirme încă o dată că
interzicerea aplicării eutanasiei contravine nu numai Constituţiei Republicii Moldova şi
instrumentelor internaţionale în materie de protecţie a drepturilor omului, dar şi însăşi esenţei
activităţii profesionale a medicului. Astfel, în Ghid se specifică: „Medicul nu trebuie niciodată să
asiste sau să admită acte de tortură sau altă formă de tratamente crude, inumane sau degradante,
oricare ar fi argumentele invocate (greşeala comisă, acuzaţie, credinţă) ...” (art.23); „Medicul nu
trebuie să-şi folosească niciodată cunoştinţele, competenţa şi abilitatea pentru a facilita folosirea
torturii...” (art.24). Menţinerea artificială a activităţii vitale a organismului persoanei, care nu are
speranţe de viaţă, prelungeşte cumplitele suferinţe fizice şi morale. Să reprezinte oare aceasta
manifestarea bunătăţii? Omului îi sunt specifice frământări sufleteşti; dar cum să fie suportată
durerea când el conştientizează că nu este ajutorat şi că trebuie să-şi ducă povara propriei existenţe
în suferinţe groaznice? Este oare o asemenea viaţă demnă de calitatea de om? Or, în conformitate cu
art.1 al Ghidului, vocaţia medicului constă, printre altele, în „uşurarea suferinţelor, respectarea vieţii
şi demnităţii persoanei”. Aşadar, nu „respectarea vieţii sau demnităţii persoanei”, dar „respectarea
vieţii şi demnităţii persoanei”. [134, p.368]
Pentru Republica Moldova eutanasia reprezintă o componenţă de infracţiune, introdusă
recent, dispoziţia art.148 având un caracter foarte îngust de aplicabilitate la momentul actual. Nu
putem nega faptul că în Republica Moldova, ca şi oriunde în lume, există bolnavi în stadiul terminal
al bolii, care ar prefera moartea în locul durerilor insuportabile, dar, spre deosebire de alte state, aici
fiind interzisă, această procedură aproape că nu este folosită. O eventuală legalizare a eutanasiei în
Republica Moldova ar duce la multe ciocniri de idei, ar genera numeroase contradicţii şi dificultăţi,
şi, în cele din urmă, ar provoca unele consecinţe nedorite. Făcând o analiză a legislaţiilor străine,
putem observa că eutanasia a căpătat o consacrare legală doar în foarte puţine state, care sunt la o

162
etapă avansată de democratizare. De menţionat însă că în unele dintre ele legile privind eutanasia nu
au rezistat prea mult în timp.
La cercetarea acestui subiect, de fiecare dată când este vorba despre excluderea sau
menţinerea unei interdicţii legale apare necesitatea evaluării nu doar a posibilităţilor şi
perspectivelor care ar putea să apară în viitor şi care ar putea îndreptăţi o asemenea decizie, dar şi a
urmărilor pozitive şi negative care ar putea influenţa evoluţia ascendentă sau descendentă a acestui
fenomen.

De facto, adepţii legalizării eutanasiei de cele mai multe ori îşi întemeiază argumentele pe
necesitatea protejării demnităţii şi voinţei umane, care ar avea de suferit în cazul în care viaţa
bolnavului va fi menţinută până la sfârşitul firesc al său, iar uşurarea suferinţelor prin întreruperea
vieţii ar reprezenta unicul mijloc capabil să atingă obiectivul propus, îngrijirea paliativă fiind
considerată unul dintre mijloacele de tortură sau ca tratament inuman aplicat faţă de bolnavul aflat
în stadiul terminal. Cu toate că Olanda a adoptat o lege referitoare la practicarea eutanasiei, aceasta
a menţinut în Codul penal prevederi susceptibile să prevină unele situaţii în defavoarea pacienţilor,
în cazul încălcării de către medic a procedurilor legale de practicare a eutanasiei sau în cazul
apariţiei unor eventuale abuzuri. Astfel, nu putem afirma deocamdată că eutanasia este o practică
totalmente legalizată şi recunoscută ca mijloc eficient de asigurare a dreptului fiecărei persoane la
autonomie de voinţă şi a dreptului de a muri cu demnitate.

Din cele expuse putem concluziona că eutanasia este privită atât ca un fenomen pozitiv, cât
şi ca unul negativ. Legalizarea acesteia, în opinia unora, ar putea contribui la crearea unui cadru
normativ şi a unor programe de prevenire, permiţând, în acelaşi timp, exercitarea liberă a dreptului
la viaţă. Cu toate acestea, majoritatea se pronunţă ca fapta de eutanasie să fie incriminată de Codul
penal, pentru a se asigura de eventualele abuzuri, care pot apărea atât din partea lucrătorilor
medicali, cât şi din partea terţelor persoane.

În concluzie putem menţiona că problema eutanasiei rămâne încă deschisă, încercându-se să

se găsească unele soluţii care ar răspunde multitudinii de întrebări ce apar la discutarea unui
asemenea subiect, întrebări care au o mare importanţă la stabilirea regimului juridic al eutanasiei
pentru un stat anume sau pentru societatea internaţională în ansamblu.

163
 SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Sinteza rezultatelor obţinute în urma investigaţiilor efectuate rezidă în:

1) Stabilirea şi analiza evoluţiei istorico-juridice a conceptului de eutanasie în dreptul
penal şi determinarea etapelor care au contribuit la incriminarea sau dezincriminarea
acesteia în legislaţiile diferitelor state.
2) Analiza punctelor de vedere cu privire la definirea conceptului de eutanasie, precum
şi determinarea trăsăturilor specifice acestuia.
3) Explicarea noţiunii de eutanasie şi stabilirea criteriilor de clasificare, precum şi
determinarea conţinutului diferitelor forme ale eutanasiei, atât din punct de vedere
legislativ, cât şi doctrinar.
4) Stabilirea coraportului dintre eutanasie şi dreptul la viaţă prin prisma legislaţiei
penale şi a instrumentelor internaţionale cu privire la protecţia juridică a drepturilor
omului.
5) Identificarea particularităţilor dreptului la moarte şi argumentarea inoportunităţii
recunoaşterii unui astfel de drept în contextul existenţei legale a dreptului la viaţă.
6) Identificarea obiectului juridic şi a obiectului material ale infracţiunii de eutanasie
prevăzute de art.148 CP RM şi stabilirea importanţei constatării momentului morţii
în cazul aprecierii consumării componenţei de infracţiune date.
7) Explicarea noţiunilor de „boală incurabilă” şi „suferinţe fizice insuportabile” ca
semne ale faptei de eutanasie.
8) Determinarea locului şi rolului consimţământului victimei în dreptul penal, precum
şi stabilirea necesităţii şi caracteristicilor acestuia în cazul infracţiunii de eutanasie.
9) Argumentarea necesităţii recunoaşterii motivului infracţiunii de eutanasie ca semn
obligatoriu al laturii subiective a acesteia.
10) Analiza coraportului dintre noţiunea de eutanasie şi noţiunea de suicid asistat,
precum şi identificarea trăsăturilor specifice ale eutanasiei în raport cu alte
infracţiuni conexe acesteia.
11) Stabilirea atitudinii diferitelor state faţă de răspunderea pentru infracţiunea de
eutanasie, precum şi determinarea argumentelor aduse pro şi contra legalizării
eutanasiei.

164
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Analiza juridico-penală efectuată în studiul de faţă ne permite să formulăm următoarele
concluzii:
1. Problema-cheie în stabilirea statutului juridic al eutanasiei o reprezintă recunoaşterea legală a
existenţei dreptului la moarte. Considerăm că, eutanasia nu poate fi interpretată ca o
posibilitate de realizare a dreptului la viaţă sau a unui drept pseudo-legal la moarte, dar nici
nu poate fi egalată cu moartea naturală.
2. Analiza legislativă a conţinutului dreptului la viaţă nu poate include în sine şi dreptul
persoanei la moarte, dar nici nu poate atrage după sine obligaţia de a trăi. Datorită acestui
fapt, necesită a fi recunoscut dreptul persoanei de a refuza tratamentul medical, în cazul
existenţei unei boli incurabile, care produce suferinţe fizice şi psihice insuportabile, precum
şi în cazul bolnavilor terminali, prin întreruperea tratamentului asigurându-se dreptul
persoanei de a muri cu demnitate.
3. La stabilirea obiectului juridic special şi a obiectului material ale infracţiunii de eutanasie
urmează a fi luată în consideraţie viaţa / corpul persoanei.
4. Infracţiunea de eutanasie, fiind o componenţă materială, pentru determinarea momentului de
consumare a acesteia trebuie luat în consideraţie momentul stabilit al morţii cerebrale, fapt
care poate determina deosebirile dintre o faptă perfect legală (deconectarea aparaturii de
menţinere a vieţii după constatarea morţii cerebrale) şi una ilegală (în cazul deconectării
acesteia înainte de momentul morţii cerebrale, în stare de comă vegetativă sau moarte
clinică).
5. Pentru existenţa infracţiunii de eutanasie este necesară prezenţa unei boli incurabile, condiţie
care contribuie la atenuarea răspunderii penale.
6. Dat fiind caracterul atenuat al infracţiunii de eutanasie, considerăm oportună recunoaşterea
legală a motivului unei asemenea infracţiuni. În calitate de motiv al eutanasiei poate apărea
compătimirea faţă de bolnav.
7. Autor al infracţiunii de eutanasie poate fi orice persoană fizică responsabilă care a atins
vârsta de 16 ani, fără necesitatea de a stabili un subiect special în acest caz, iar victimă este
considerată persoana bolnavă incurabil, fără a fi necesară stabilirea calităţii de pacient.
8. Atât la nivel conceptual, cât şi practic eutanasia urmează a fi diferenţiată de suicidul asistat.
9. Considerăm oportună menţinerea în Codul penal al Republicii Moldova a normei cu privire
la eutanasie (art.148), datorită aprecierii adecvate a valorii vieţii umane, precum şi lipsei
condiţiilor sociale şi economice favorabile pentru asigurarea împotriva unor eventuale
abuzuri, în cazul acceptării unei asemenea practici medicale.

165
10. Urmează a fi recunoscut dreptul persoanei la întreruperea tratamentului sau la deconectărea
aparaturii de menţinere a vieţii de către medic impunându-se totodată elaborarea unui
mecanism statal viabil de control şi supraveghere, pentru asigurarea realizării dreptului
pacientului de a refuza tratamentul medical şi a dreptului la o moarte demnă.
În virtutea concluziilor de mai sus şi în scopul perfecţionării legislaţiei penale, se fac
următoarele recomandări:
1. Datorită diferenţei de conţinut între noţiunea de „lipsire de viaţă la dorinţa victimei” şi
noţiunea de „eutanasie”, care se află în raport de gen-specie, propunem redenumirea art.148
CP RM prin excluderea sintagmei „lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei”, titulatura acestuia
urmând a fi: „Eutanasia”.
2. În scopul recunoaşterii motivului infracţiunii de eutanasie ca semn obligatoriu, se propune
completarea dispoziţiei art.148 CP RM cu următoarea constatare: „din motiv de compătimire
faţă de bolnav”.
3. Dat fiind că eutanasia este o faptă al cărei specific este determinat de calitatea victimei
(bolnav incurabil) şi de prezenţa dorinţei sau a rugăminţii acesteia de lipsire de viaţă, este
necesară reglementarea legală a specificului acestora. Propunem completarea art.148 CP RM
cu sintagma „la rugămintea insistentă, clară, repetată şi liber exprimată”.
4. Datorită faptului că actuala formulă a art.148 CP RM nu prevede răspunderea penală pentru
lipsirea de viaţă în cazul existenţei acordului reprezentantului legal (cu excepţia minorilor,
pentru care se cere acordul rudelor acestora), considerăm oportună declararea legislativă a
acestuia. Astfel, se recomandă substituirea formulei „în cazul minorilor, a rudelor acestora”
cu sintagma „reprezentantului legal”.
5. Luând în consideraţie recomandările anterioare, propunem următoarea redacţie a art.148 CP
RM:
Art. 148 Eutanasia
Lipsirea intenţionată de viaţă a unei persoane, care suferă de o boală incurabilă la
rugămintea insistentă, clară, repetată şi liber exprimată a acesteia sau a reprezentantului
legal, din motiv de compătimire faţă de bolnav, -
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
6. În scopul realizării dreptului pacientului de a refuza tratamentul medical (consacrat de art.13,
pct. 4 al Legii cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI din
30.12.2005), fapt care, implicit, ar însemna recunoaşterea legală a eutanasiei pasive,
recomandăm completarea alin. 2 art.34 „Încetarea acordării asistenţei medicale” al Legii cu
privire la ocrotirea sănătăţii, nr.411-XIII din 28.03.1995, după cum urmează: „aparatura

166
 medicală care menţine viaţa pacientului poate fi deconectată în cazul în care pacientul sau
reprezentantul său legal şi-a exprimat, în forma corespunzătoare, dorinţa de a renunţa la
intervenţia medicală sau de a cere încetarea ei”.
7. În acelaşi context, în baza definiţiilor explicative date noţiunilor de „reprezentant legal” şi
„rudă apropiată” în contextul Legii cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului,
nr.263-XVI din 30.12.2005, recomandăm modificarea art.13 al acesteia „Consimţământul şi
modul de perfectare a acordului informat sau al refuzului benevol la intervenţia medicală”.
Astfel, propunem ca în formula „reprezentant legal (rudă apropiată)” între aceste două
noţiuni să fie interpusă conjuncţia sau – „reprezentant legal sau rudă apropiată”.

167
 BIBLIOGRAFIE:

Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 20.07.1994

// Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1994 – Nr.1.
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, ratificată prin Hotărârea
Parlamentului nr.207-XII din 28.09.1990, în vigoare pentru Republica Moldova de la
28.07.1990 // Buletin Oficial al Republicii Moldova. – 1990. – Nr.008.
3. Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului,
adoptată la 07.11.1997, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului
nr.1928-XIII din 27.07.1997, în vigoare din 12.09.1997 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. – 1997. – Nr.54-55.
4. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, Rezoluţia Adunării Generale a ONU,
A/XX/16.12.1996, ratificat de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.217-
XIII din 28.09.1990, în vigoare din 26.04.1993 // Buletin Oficial al Republicii Moldova. –
1990. – Nr.008.
5. Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la
aplicarea biologiei şi medicinii: Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina
Adoptată la Oviedo, 04.04.1997, semnată de Moldova la 06.05.1997, ratificată la
26.11.2002, în vigoare pentru Moldova din 01.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. – 2002. – Nr.110.
6. Convenţia Americană a Drepturilor Omului, adoptată la 22 noiembrie 1969 la San Jose
(Costa Rica), intrată în vigoare la 18 .07.1978 // Instrumente internaţionale regionale. Vol.
II. – Bucureşti, 1998.
7. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2002. – Nr.128-129.
8. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI, adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 27.10.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
– 2005. – Nr.176-181.
9. Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii, nr.411-XIII, adoptată, de Parlamentul Republicii
Moldova la 28.03.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.34.
10. Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic, nr.264-XVI, adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova la 27.09.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2005. –
Nr.172-175.

168
11. Ordinul Ministerului Sănătăţii despre aplicarea Legii „Privind transplantul de organe şi
ţesuturi umane în Republica Moldova”, Instrucţiunii cu privire la confirmarea decesului în
baza constatării morţii ireversibile a ceierului (moartea cerebrală), aprobate prin ordinul
Ministerului Sănătăţii nr.297 din 16.12.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –
2000. – Nr.29-30.
12. Instrucţiunea cu privire la modul de acordare a concediului medical în Republica Moldova,
aprobată prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.57 din 11.02.1993 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. – 1993. – Nr.2.
13. Codul penal al României, adoptat la 28.06.2004 // Monitorul Oficial al României. – 2004. –
Nr.575.
14. Закона Российской Федерации от 22 декабря 1992 года № 4180-I „О трансплантации
органов и (или) тканей человека" // Ведомости Съезда народных депутатов
Российской Федерации и Верховного Совета Российской Федерации. – 1993 – № 2.
15. Recommendation 1418 (1999) of the Parlamentary Assembly of the Counsil of Europe, 25
June 1999 // www.coe.int.
16. Recommendation REC 24 (2003) of the Committee of Ministers to member states on the
organisation of Palliative Care, 12.11.2003 // www.coe.int.
17. Reply for the Council of Europe Committee of Ministers to Recommendation 1418 (1999),
adopted on 30 October 2003, at the 728th meeting of the Ministers’ Deputies //
www.coe.int.
18. Reply from the Council of Europe Committee of Ministers to Recommendation 1418
(1999), adopted on 26 March 2002, at the 790th meeting of the Ministers’ Deputies //
www.coe.int.
19. Termination of Life on Request and Assisted Suicide (Review Procedures) Act of
Netherlands, adoptat la 01.04.2002 // http://www.academiavita.org.
20. Belgium Act on euthanasia, adoptat la 28.09.2002 // http://www.kuleuven.ac.be.
21. The Rights of Terminal Ill Bill of Australia, adoptată la 01.07.1996 // http://www.nt.gov.au.
22. Euthanasia Laws Bill of Australia 1996 // http://www.aph.gov.au.
23. The Death with Dignity Act of Oregon 1997 // http://oregon.gov.

Izvoarea doctrinare: manuale, monografii

24. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh. Dicţionar Juridic Penal. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1976, 288 p.

169
25. Almoş Trif B., Astărăstoae V., Cocara L. Eutanasia, Suicidul asistat, Eugenia – pro vs.
contra. Mari dileme ale umanităţii. – Bucureşti: Info Medica, 2002, 263 p.
26. Athanasiu A. Tratat de psihologie medicală. – Bucureşti: Oscar Print, 1998, 201 p.
27. Astărăstoae V., Grigoriu C., Scripcaru C. Ghid practic de medicină legală pentru jurişti. –
Iaşi: Fontract internaţional, 1993, 152 p.
28. Astărăstoae V., Scripcaru Gh., Ciucă A., Scripcaru C. Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile
omului. – Iaşi: Polirom, 1998, 233 p.
29. Barbăneagră A. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Chişinău: Centrul de
Drept al Avocaţilor, 2003, 835 p.
30. Baltin M.P. Ending life. Ethics and the way we die. – New York: Oxford University Press,
2005, 344 p.
31. Behnke John A. The dilemmas of euthanasia. – New York: Sissla Bok, 1975, 179 p.
32. Beliş V., Gangal M. Cadrul juridic şi deontologic al practicii medicale. Responsabilitatea
medicală. - Bucureşti: Viaţa Medicală Românească, 2002, 248 p.
33. Beliş V. Tratat de medicină legală. Vol.II. – Bucureşti: Editura Medicală,1995, 976 p.
34. Berger A.S., Berger J. To die or not to die? Cross-disciplinary, cultural, and legal
perspectives on the right to choose death. – New York: Greenwood Publshing Group, Inc.,
1990, 194 p.
35. Biggs H. Euthanasia. Death with digniry and the Law.– Oxford-Portland-Oregon: Hart
Publishing, 2001, 187 p.
36. Besirevic V. Euthanasia. Legal Principles and Policy Choices. – Florence: European Press
Academic Publishing, 2006, 411 p.
37. Blanc Robert H., Merrick J. End-of-life decision making. A cross.national study. –
Massachusetts: Institute of Technology, 2005, 266 p.
38. Bogdan G., Icard S. Moartea şi moartea subită. – Iaşi: H. Goldner, 1925, 416 p.
39. Bogdan G. Atentate contra sănătăţii şi a vieţii prin răniri şi loviri, din punct de vedere juridic
şi medico-legal. – Bucureşti: Cartea Românească, 1921, 376 p.
40. Borodac A. Drept penal. Partea Generală. – Chişinău: Ştiinţa, 1994, 368 p.
41. Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p.
42. Braunstein B. Dreptul penal al RPR. Partea Specială. Partea I. – Iaşi, 1959, 237 p.
43. Brătescu Gh. Etica Medicală. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, 221 p.
44. Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială.
Vol.II. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, 804 p.

170
45. Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei. – Chişinău:
USM, 1999, 234 p.
46. Bujor V., Şleahtiţchi V. Omor şi vătămare gravă a integrităţii corporale. – Chişinău:
Universitatea de Criminologie, 2003, 126 p.
47. Byk C. Euthanasia and the right to life – The Pretty case. Euthanasia. Vol.I. – Ethical and
human aspects. – Strasbourg: Counsil of Europe Publishing, 2003, 175 p.
48. Ciobanu I. Criminologie. Vol.I. – Chişinău: Museum, 2003, 160 p.
49. Cocora L., Ioan B., Astărăstoae V. Bioetica stărilor terminale.– Sibiu: Universitatea „Lucian
Blaga”, 2004. 250 p.
50. Clayton R., Tomlinson H. The law of human rights.– New York: Oxford University Press,
2000, 1670 p.
51. Davies M. Textbook of Medical Law. – London: Blackstone Press, 2001, 416 p.
52. Dobrinescu I. Infracţiuni contra vieţii persoanei. – Bucureşti: Editura Academiei, 1987,
184 p.
53. Diaconescu Gh. Drept Penal. Partea Specială. Curs I. – Bucureşti: Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, 2003, 274 p.
54. Dicţionar de Medicină Lerousse. – Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, 550 p.
55. Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi internaţionale. –
Bucureşti: Lumina LEX, 1998, 476 p.
56. Dworkin R. Life’s domination. An argument about abortion, euthanasia and individual
freedom. – New York: Alfred A. Knopf, 1993, 273 p.
57. Dworkin G., Frey F.G., Bok S. Euthanasia and Assisted Suicide. For and Against. –
Cambridge: University Press, 1998, 139 p.
58. Euthanasia. Vol.I. Ehical and human aspects. – Germany: Council of Europe Publishing,
2003, 176 p.
59. Garner B.A. A handbook of Criminal Law Terms. – Minnisota: West Group, St. Paul, 2000,
751 p.
60. Glover J. Causing death and saving lives. – London: Penguin Books, 1997, 328 p.
61. Griffiths J., Boad A., Weyes H. Euthanasia and Law in the Netherland. – Amsterdam:
University Press, 1998, 382 p.
62. Hohfeld W. Fundamental Legal Conceptions. – New Haven: Cook W., 1919, 144 p.
63. Humphry D., Wickett A. The right to die: An historical and legal perspective of euthanasia.
– Oregon: The Hemlock Society Eugene, 1990, 372 p.
64. Kennedy I., Grubb A. Medical Law. – Butterworths: Read Elsevier, 2000, 2303 p.

171
65. Keown J. Euthanasia examined ethical, clinical and legal perspective. – Cambridge:
University Press, 1995, 340 p.
66. Law Reform Commission of Canada. Working Paper 28. Euthanasia, aiding suicide and
cessation of treatment. – Ottawa, 1982, 71 p.
67. Loan Sh. Angels of Death. Exploring euthanasia underground. – New Haven and London:
Yale University Press, 1989, 325 p.
68. Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. – Bucureşti: Şansa SRL, 1999,
662 p.
69. Marty D. Euthanasia: Report. Social, Helth and Family Affairs Committee, Counsile of
Europe, Explanatory Memorandum, doc. 9898, 10.09.2003.
70. Mazzoni C.M. A legal framework for bioethics. – Dordrecht: Kluwer Law International,
1998, 245 p.
71. Moldovan A.T. Tratat de Drept medical. – Bucureşti: All Beck, 2002, 744 p.
72. Montgomery J. Helth care law. Second Edition.– New York: Oxford University Press, 2003,
515 p.
73. Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept Penal. Partea Specială. – Bucureşti: All Beck, 2002, 585 p.
74. Otlowski M. Voluntary Euthanasia and the Common Law.– Oxford: University Press, 1997,
564 p.
75. Pitulecu I., Abraham P., Derşidau E., Ranete I. Dicţionar explicativ şi practic de drept
penal şi procesual penal. – Bucureşti: Naţional, 1997, 621 p.
76. Pop O. Omorul. – Timişoara: Mirton, 2003, 122 p.
77. Popuşoi E., Eţco C. Valori morale în medicină. – Chiţinău: USMF, 1999, 216 p.
78. Predescu O. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Implicaţiile ei asupra dreptului
penal român. – Bucureşti: Lumina LEX, 1998, 216 p.
79. Russell O. Ruth. Freedom to die. Moral and legal aspects of euthanasia. – New York:
Laurel, 1975, 334 p.
80. Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Ciucă A., Scripcaru C. Introducere în biodrept. – Bucureşti:
Lumina LEX, 2003, 319 p.
81. Scripcaru Gh., Ciorma T., Ianovici N. Medicină şi drept. – Iaşi: Junimea, 1979, 207 p.
82. Seche L., Seche N., Coteanu I. Dicţionar Explicativ al Limbii Române. – Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 1998, 1192 p.
83. Shavi J. Lavi. The Modern Art of Dying. A history of euthanasia in the United States. –
Woodstock: Princeton University Press, 2005, 226 p.

172
84. Singer R.G.,. La Fonda J.Q. Criminal Law. Exemples and Explanations. Second Edition. –
New York: Aspen Law & Business, 2001, 499 p.
85. Smith Mason and McCall. Law and Medical Ethics. – London: Butterworths, 1994, 451 p.
86. Tullock G. Euthanasia choise and death. – Edinburgh: University Press, 2005, 158 p.
87. Ţîrdea T. Filosofia şi bioetica: Istorie, Personalităţi, Paradigme. – Chişinău: USMF, 2000,
256 p.
88. Van Es J.C. Medicul de familie şi pacientul său. Manual pentru medicul de familie. –
Bucureşti: Libra, 1997, 495 p.
89. Бородин С.В. Квалификация убийств по советскому уголовному праву. – Москва:
Научно-исследовательский и редакционно-издательский отдел, 1963, 219 c.
90. Борозенков Г.Н., Комиссаров В.С. Курс Уголовного правa. Том 5. Часть Особенная. –
Москва: Зерцало-Л, 2002, 501 c.
91. Загородников Р.И. Преступления против жизни по советскому уголовному праву.–
Москва: Государственное издательство юридической литературы, 1961, 277 c.
92. Зильберг А.П. Трактат об эвтаназии. – Петрозаводск: Изд-во Петрозаводского
Государственного Университета, 1998, 463 c.
93. Кальченко Н.В. Права человека на жизнь (вопросы теории и практики). – Волгоград:
Академия МВД России, 2003, 72 c.
94. Капинус O.C. Убийство: мотивы и цели. – Moсква: ИМПЭ-ПАБЛИШ, 2005, 310 c.
95. Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление. – Москва: Буквовед, 2006,
398 c.
96. Капинус О.С. Эвтаназия в свете права на жизнь. – Москва: Камерон, 2006, 479 c.
97. Котельников П. От Гипократа до наших дней. – Москва: Знание, 1987, 111 c.
98. Козочькина В.П. Уголовное право зарубежных стран. – Москва: ОМЕГА-Л, 2003,
576 c.
99. Козаченко И.Я., Незнамова З.А., Новоселов Г.П. Уголовное право. Часть Особенная –
Москва: Норма, 2001, 956 c.
100. Красиков А.Н. Преступления против права человека на жизнь в аспектах de lege lata
и lege ferenda. – Саратов: Изд-во Саратовского Государстенного Университета, 1999,
291 c.
101. Красиков А.Н., Уголовно-правовая охрана прав и свобод человека в России.–
Саратов: Полиграфист, 1996, 211 c.
102. Крылова Н.Е. Уголовное право и биоэтика: проблемы, дискуссии, поиск решений. –
Москва: ИНФРА-М, 2006, 318 c.

173
103. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Курс Российского уголовного права. Часть Особенная
– Москва: Спартак, 2002, 1040 c.
104. Кудрявцев В.Н., Совершенствование мер борьбы с преступностью в условиях
научно-технической революции – Москва: Наука, 1980, 296 c.
105. Ласло Б. Эвтаназия? Эвтелия! Счастливая жизнь – благая смерть. – Москва: Енигма,
2006, 319 c.
106. Леонтьев О.В. Нарушения норм уголовного права в мeдицине. – Санкт Петербург:
Специалист, 2002, 63 c.
107. Маляева Е.О. Уголовно-правовые проблемы медицины. – Нижний Новгород: Изд-во
Нижегородского Госуниверситета, 2004, 165 c.
108. Маковеев Д.Б. Жизнь человека. Насилие и смерть. Аспекты социально-
философского анализа. – Пермь: ПГТУ, 2004, 185 c.
109. Орлов А.Н. Милосердна ли легкая смерть? (Этюды биоэтики). – Красноярск:
Офсет, 1995, 240 c.
110. Петрухин И.Л. Человек и власть. – Москва: Юристь, 1999, 391 c.
111. Рыбин А. Эвтаназия, Медицина, Культура: философские основания современного
социокультурного кризиса в медико-антропологическом аспекте. – Челябинск: Изд-во
Челябинского Государственного Университета, 2006, 391 c.
112. Романовский Г.Б. Право на жизнь. – Архангельск: Изд-во Поморского
Государственного Университетa им. М.В. Ломоносова, 2002, 165 c.
113. Рубанова Н.А. Естественное право человека на жизнь: проблема реализации в РФ. –
Ростов на Дону: РГУПС, 2005, 67 c.
114. Скуратов Ю.И., Лебедев В.М. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской
Федерации. – Москва: Норма, 2003, 881 c.
115. Таганцев Н.С. Уголовное право (Часть Общая). Часть 1. По изданию 1902 года.
Allpravo.ru. – 2003 // http://www.allpravo.ru/library.
116. Шаргородский М.Д. Избранные труды. – Санкт Петербург: Юридический Центр
Пресс, 2004, 651 c.
117. Уголовный Кодекс Азербайджанской Республики. – Санкт Петербург:
Юридический Центр Пресс, 2001, 356 c.
118. Уголовный Кодекс Голландии. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс,
2001, 509 c.
119. Уголовный Кодекс Грузии. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002,
407 c.

174
120. Уголовный Кодекс Дании. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001,
228 c.
121. Уголовный Кодекс ФРГ. – Москва: Зерцало, 2000, 200 c.
122. Уголовный Кодекс Израиля. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс, 2005,
409 c.
123. Уголовный Кодекс Норвегии. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс, 2003,
372 c.
124. Уголовный Кодекс Польши. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001,
232 c.
125. Уголовный Кодекс Швейцарии.– Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс,
2002., 348 c.
126. Уголовный Кодекс Японии. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002,
224 c.
Publicaţii periodice:

127. Agachi S. Conţinutul dreptului la viaţă // Revista Naţională de Drept (Chişinău). – 2001. –
Nr.12. – P.35-38.
128. Antoniu G. Consimţămîntul victimei // Revista de drept penal. (Bucureşti).– 2003.– Nr.4.
– P. 9-31.
129. Astărăstoae V., Stoica O. Impactul învăţământului bioetic asupra modului de percepţie a
unor noţiuni controversate: Eutanasia // Revista română de bioetică // www.bioetica.ro.
130. Astărăstoae V., Ioan B. Atitudinea faţă de moarte, eutanasie şi suicid asistat medical – o
perspectivă românească // Revista română de bioetică // www.bioetica.ro.
131. Barbăneagra A. Comentariu la legea Olandei cu privire la eutanasie // Symposia
Professorum, Seria Drept, ULIM. (Chişinău). – 2002. – P.111-116.
132. Boziliuc M.A. Eutanasia – o problemă de etică medicală? // Revista română de bioetică //
www.bioetica.ro.
133. Bîrsan C. Problema eutanasiei pe rolul Curţii de la Strasbourg: recunoaşte Convenţia
existenţa unui „drept de a muri”? // Pandectele române. (Bucureşti).– 2002.– Nr.4.–P.174-
193.
134. Brînză S. Legalizarea actului de eutanasie: argumente pro şi contra // Analele Ştiinţifice
ale USM. Seria „Ştiinţe Socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2006, P.365-371.

175
135. Brînză S., Ulianovschi Gh. Consideraţii privind prevederile Capitolului II „Infracţiuni
contra vieţii şi sănătăţii persoanei” din Proiectul Noului Cod penal al RM // Revista
Naţională de Drept. (Chişinău).– 2001.– Nr.11.– P.11-27.
136. Chao D.V.K., Chan N.Y. and Chan W.Y. Euthanasia revisited // Family Practice. – 2002.
– No. 2. – P.128–134, http://fampra.oxfordjournals.org.
137. Cocîrţă A. Eutanasia – Concept , reglementare, perspective // Analele Ştiinţifice ale USM.
Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2001, P.177-183.
138. Diaconescu C. Eutanasia în proiectarea sa multidisciplinară // Revista română de bioetică//
www.bioetica.ro.
139. Euthanasia and physician assisted suicide: do the moral arguments differ?, a discussion
paper from the British Medical Association’s Medical Ethics Departament, April 1998 //
www.bma.org.uk.
140. Grosu V. Consimţământul victimei: justificare sau răspundere penală? // Revista Naţională
de Drept. (Chişinău).– 2005.– Nr.12.– P.15-20.
141. Hecser L. Eutanasia – reflecţii medicale şi socio-juridice // Dreptul. (Bucureşti).– 2001.–
Nr.11.–P.93-102.
142. Moldovan A.T. Dreptul de a se plânge şi dreptul de autonomie asupra unei persoane //
Revista de Criminologie, Criminalistică şi de Penologie. (Bucureşti).–1999.– Nr.2.– P.262-
267.
143. Morar S. Eutanasia: între dreptul la viaţă şi libertatea de a muri demn // Revista română de
bioetică // www.bioetica.ro.
144. Pop O. Concepţii asupra vieţii şi omului în viziunea marilor gânditori ai lumii // Legea şi
Viaţa. (Chişinău).– 2005.– Nr.4.– P.18 -22.
145. Pripa D. Eutanasie: binefacere sau crimă? // Poliţia şi societatea civilă. (Chişinău).–
2001.– P.160-163.
146. Pivniceru M.M., Dăscălescu F.D. Eutanasia: unde se sfârşeşte dreptul la viaţă?,
www.bioetica.ro
147. Roşculeţ L., Roşculeţ V. Noutatea eutanasiei în spaţiul juridic al RM // Revista Naţională
de Drept. (Chişinău).– 2001.– Nr.3.– P.19-22.
148. Tămăşanu D.L. Eutanasia în dreptul penal român // Dreptul. (Bucureşti).– 2005.– Nr. 5.–
P.163-179.
149. Tomuleţ C. Analiza condiţiilor generale la aplicarea eutanasiei // Analele Ştiinţifice ale
USM. Seria „Ştiinţe Socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2005, P.394-398.

176
150. The Danish Council of Ethics, Euthanasia – legalizing killing on request? 2005-12-09 //
http://www.etiskraad.dk.
151. Stan C. Coordonate jurisprudenţiale europene privind eutanasia // Revista română de
bioetică // www.bioetica.ro.
152. Verhagen P.J.J. Sauer. The Groningen Protocol – Euthanasia in Severely Ill Newborns //
The New England Journal of Medicine. – Vl. 352:959-962.– No.10. http://content.nejm.org.
153. Бородин С., Глушков В. Уголовно-правовые проблемы эвтаназии // Советская
Юстиция. (Москва).–1992.– № 9-10. – C.34.
154. Бояров С. Проблема определения начала жизни человека в уголовном праве //
Уголовное право. (Москва).–2004.– № 4. – C.13-14.
155. Димитрев Ю.А., Шленева Е.В. Право человека в Российской Федерации на
осуществление эвтaназии // Государство и право. (Москва).– 2000. – № 11. – C.52-59.
156. Ивченко О. Ответственность за эвтаназию по законодательству зарубежных стран
(сравнительно-правовой анализ) // Уголовное право. (Москва). – 2001. – № 3. – C.21-
24
157. Караев А. Простое убийство и сложность его квалификации // Уголовное Право.
(Москва). – № 2.– 2001.– C.18.
158. Капинус О.С., Макринская В.И. Право на жизнь и система смежных прав личности
// Современное право. (Москва).– 2005.– № 9. – C.12-17.
159. Ковалев М.И. Право на жизнь и право на смерть // Государство и право. (Москва).–
1992.– № 7.– C.68-75.
160. Константинов П. Объект убийствa: проблемы теории и практики // Уголовное право.
(Москва).– 2005.– № 2 – C.37-39.
161. Крылова Н.Е. Эвтаназия: уголовно-правовой аспект // Вестник Московского
Университета. Серия 11б Право. (Москва).– 2002.– № 2. – C.38-59.
162. Малеина М.Н. О праве на жизнь // Советское государство и право. (Москва). –1992.
– № 2. – C.50-59.
163. Михайлова И.А. Право на жизнь: актуальные проблемы закoнoдательства, теории и
практики // Российский судья. (Москва). – 2005.– № 8. – C.39-43.
164. Романовский Г.Б. Право на жизнь в роcсийском конституционном праве //
Современное право. (Москва). – 2006.– № 9. – C.48-53.
165. Самойлова Е.А., Черносвитов Е.В. Кома с точки зрения новейшей юридической
психологии. Пролегомены. (Некоторые актуальные аспекты) // Современное право
(Москва).– 2006. – № 5. – C. 104-108.

177
166. Смирнова И., Сергеев Ю. «Хорошая смерть»… Правовой и моральный аспекты
эвтаназии // Правозащитник. (Москва). – 1998.– № 1.– C.36-42.
167. Судо Ж. Эвтаназия // http://www.kcn.ru.
168. Сэнт-Роз Ж. Право на жизнь // Вестник Московского Университета. Серия 11 Право.
(Москва). – 2003. – № 6. – C.56 -69.
169. Танаев В.М. Право на смерть // Вестник Гуманитарного университета. Право
(Екатеринбург).– 1996. – № 1.– C.37-42.
170. Тринева Я. Американский опыт законодательного обеспечения реализации права на
достойную смерть // Закон и жизнь. (Москва).– 2005. – № 10. – C.41-46.
171. Шарапов Р. Начало уголовно-правовой охраны жизни человека: опыт юридического
анализа // Уголовное право. (Москва).– 2005.– №1. – C.75-77.

Autoreferate:

172. Алиева Мехрибан Ариф Кызы. Эвтаназия и проблема гуманности в медицине

(философско-этические аспекты): Автореферат диссертации на соискание ученой
степени кандидата философских наук.– Баку, 2005, 23 c.
173. Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление (уголовно-правовые
проблемы): Автореферат диссертации на соискание ученой степени доктора
юридических наук. – Москва, 2006, 51 c.
174. Лях К.Ф. Смерть как проблема истории, философии и биоэтики: Автореферат
диссертации на соискание ученой степени доктора философских наук.– Мурманск,
2007, 23 c.
175. Макриская В.И. Концептуальные начала национального, междунородного и
зарубежного законодательства в облaсти охраны права на жизнь и обеспечения
безопасности личности: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук.– Москва, 2006, 27 c.
176. Рыбин А.И. Философские основания проблемы эвтаназии: методологический
анализ: Автореферат диссертации на соискание ученой степени доктора философских
наук – Екатеринбург, 2006, 52 c.

Resurse Internet:
177. htt://www.echr.coe.int
178. http://www.kcn.ru/tat_ru/religion/catholic/bioeutan.htm
179. htt://www.spuc.org.uk.

178
180. http://www.therubins.com/medicare/hospice2.htm
181. htt//www.legislationline.org.
182. http://icpo-vad.tripod.com/crimen.html
183. http://wings.buffalo.edu/law/bclc/resource.htm
184. http://www.efc.ca/pages/law/cc/cc.html
185. http://www.webster-dictionary.net.
186. http://www.rishabhdara.com/sc/view.php?case=11512.
187. http://scc.lexum.umontreal.ca/en/1993/1993rcs3-519/1993rcs3-519.html
188. http://biotech.law.lsu.edu/cases/consent/Cruzan_SC.htm
189. http://www.law.cornell.edu/supct/html/04-623.ZO.html
190. http://cmiskp.echr.coe.int
191. http://caselaw.lp.findlaw.com/scripts/getcase.pl?court=US&vol=497&invol=261
192. http://www.questia.com

179
 ANEXE

Anexa 1. Condiţiile necesare pentru determinarea conceptului de eutanasie

Prezenţa unei boli incurabile

EUTANASIA Prezenţa rugăminţii insistentă, clare,

repetate şi liber exprimate a bolnavului
incurabil sau al reprezentantului legal

Prezenţa intenţiei de a lipsi de viaţă un

bolnav incurabil, din motive de
compătimire

180
 Anexa 2. Clasificarea eutanasiei

În dependenţă de
implicarea În dependenţă de
subiectului EUTANASIA rugămintea
infracţiunii bolnavului

Voluntară Involuntară
Activă Pasivă

181
 Anexa 3. Analiza juridico-penală a infracţiunii de eutanasie

Latura obiectivă – acţiunea sau inacţiunea de

lipsire de viaţă a unei persoane, care suferă
de o boală incurabilă, la rugămintea
insistentă, clară, repetată şi liber exprimată a
acesteia sau a reprezentantului legal

Obiectul juridic Subiectul infracţiunii –

special – viaţa şi persoana fizică
dreptul la viaţă al responsabilă, care a
EUTANASIA
persoanei. atins vârsta de 16 ani.
(art.148 CP RM)
Victima infracţiunii -
bolnav incurabil

Latura subiectivă – intenţie directă

Motivul - compătimirea faţă de bolnav

182
 Anexa 4. Eutanasia şi Suicidul Asistat: similitudini şi deosebiri

Eutanasia Suicidul asistat

Persoana trebuie să
sufere de o boală incurabilă
care îi produce dureri fizice
sau psihice insuportabile.

Trebuie să existe
dorinţa clar şi liber
exprimată a persoanei de a i
se lua viaţa.

Participarea medicului este

obligatorie.

Medicul administrează el Pacientul îşi administrează

însuşi medicaţia letală, la singur medicaţia letală, care
dorinţa pacientului, pentru a fost recomandată de
a-i curma suferinţele. medic.

Ca rezultat survine moartea

persoanei.

183
 Anexa 5. Regimul juridic al eutanasiei în legislaţiile diferitelor state
Nr. Ţara Incriminată Pedepsită ca Recunoscută ca Acceptată ca o
crt. separat de omor la dorinţa omor intenţionat practică
Cudul Penal victimei sau suicid asistat medicală
legală
1. Albania V
2. Australia V

3. Austria V
4. Azerbaidjan V
5. Belgia V
6. Canada V
7. China V
8. Croaţia V
9. Danemarca V
10. Elveţia V
11. Georgia V
12. Germania V
13. Italia V
14. Japonia V

15. Moldova V
16. Norvegia V
17. Olanda V
18.. Polonia V
19. Portugalia V
20. Marea V
Britanie
21. România V
22. Rusia V
23. Spania V
24. SUA V
Oregon V

184
 ADNOTARE
la teza de doctor în drept: Aspectele juridico-penale ale eutanasiei,
realizată de Mihaela Vidaicu,
teza de doctor cu titlu de manuscris, la specialitatea 12.00.08 – Drept Penal (drept penal).
Universitatea de Stat din Moldova. Facultatea de Drept, Chişinău 2008.

Teza de faţă reprezintă un studiu comparativ privind problema eutanasiei în dreptul penal
contemporan, în care se face o analiză a condiţiilor obligatorii pentru existenţa unei asemenea fapte,
precum şi se determină importanţa cercetării unui asemenea subiect, în condiţiile reliefării
tendinţelor de dezincriminare a eutanasiei. Pentru realizarea acestui scop au fost analizate atât
opiniile expuse în doctrina autohtonă, cât şi în cea străină, de asemenea s-a atras atenţia şi asupra
modului de soluţionarea unor conflicte similare în legislaţia şi jurisprudenţa diferitelor state.
Datorită faptului că subiectul eutanasiei este unul destul de controversat şi complex, prezenta
cercetare face referire la caracterul multidimensional şi specific al infracţiunii de eutanasie, în
acelaşi rând la caracteristicile distinctive ale acesteia.
În urma analizei efectuate s-au stabilit şi identificat elementele obiective şi subiective ale
infracţiunii de eutanasie şi s-au accentuat asemănările şi deosebirile dintre eutanasie şi alte fapte
similare.
În Capitolul I al lucrării sunt expuse condiţiile de apariţie şi dezvoltarea istorică a
conceptului de eutanasie, fiind efectuat un studiu amplu al definirii conceptului de eutanasie,
determinându-se trăsăturile acestuia. În acelaşi timp, au fost specificate criteriile de clasificare şi s-a
dat o apreciere juridică a formelor eutanasiei, precum şi s-a explicat oportunitatea sau
inoportunitatea unei asemenea clasificări.
Datorită faptului că eutanasia este incriminată de Codul penal al Republicii Moldova, în
art.148, fiind considerată o infracţiune contra vieţii, Capitolul II cuprinde o analiză juridico-penală a
acestei infracţiuni, cu referire la determinarea obiectului juridic, la particularităţile laturii obiective,
la necesitatea recunoaşterii motivului şi scopului infracţiunii date în calitate de semne obligatorii
ale laturii subiective, precum şi la stabilirea elementelor definitorii în raport cu alte fapte similare.
Capitolul III reprezintă o cercetare comparativă a răspunderii pentru eutanasie în legislaţia
diferitelor state, precum şi o analiză a argumentelor pro şi contra legalizării acesteia. Datorită
specificului acestei infracţiuni, au fost analizate prevederile legislaţiei penale referitoare la statutul
acordat eutanasiei, în contextul recunoaşterii gradului prejudiciabil al unei asemenea fapte,
urmărindu-se şi determinarea atitudinii faţă de un asemenea fenomen din partea comunităţii
mondiale.

185
 În fine, teza reprezintă o sinteză a reflecţiilor autorului asupra subiectului abordat, a
concluziilor şi recomandărilor formulate de el, acestea demonstrând elocvent atitudinea lui faţă de
necesitatea şi importanţa unui asemenea studiu în domeniul dreptului penal.

186
 РЕЗЮМЕ
к кандидатской диссертации по теме «Уголовно-правовые аспекты эвтаназии»
Автор Видайку Михаела
Диссертация в виде рукописи по специальности
12.00.08 – Уголовное право (уголовное право)
Государственный Университет Молдовы, Юридический факультет, Кишинэу, 2008

Данная диссертационная работа посвящена проблеме эвтаназии в современном

уголовном праве. В ней тщательно анализируются необходимые условия данного деяния, а
также определяется актуальность исследования данной темы, с учетом проявления
тенденции дезинкриминации эвтаназии. В виду того, что эвтаназия является комплексной и
противоречивой проблемой современной науки, в данной работе рассматривается
многосторонний и специфический характер преступности эвтаназии, определяются
особенности этого феномена.
Таким образом, были установлены и определены объективные и субъективные
элементы этого преступления, а также наиболее важные различия и сходства между
эвтаназией и другими деяниями.
Первая глава работы отражает исторические условия появления и развития
концепции эвтаназии. Автором проводится всестороннее исследование определения этого
понятия, подчеркивая особенности такого акта. В то же время были установлены критерии
классификации и определен правовой аспект форм эвтаназии, с учетом необходимости
данной классификации.
Эвтаназия считается одним из преступлений против жизни, за совершение которого в
ст.148 Уголовного кодекса Республики Молдова предусматривается наказание. Во второй
главе автор делает правовой анализ данного преступления, сосредотачивая свое внимание на
установление правового объекта, на характеристику объективной стороны, указывая на
необходимость рассмотрения цели и мотива этого преступления в качестве обязательных
признаков субъективной стороны, а также рассматривает особенности эвтаназии,
отличающие еe от смежных преступлений.
Исследования, составляющие третью главу, носят сравнительный характер. В ней
автор подробно рассматривает правовые положения разных стран, касающиеся
ответственности за эвтаназию, а также изучает аргументы за и против легализации
эвтаназии. Уголовные законодательства разных стран были проанализированы в целях
установления правового статуса эвтаназии в соответствии с социальным опасным

187
характером этого акта, а также в целях определения позиции международного сообщества к
его легализации.
Таким образом, данная работа представляет собой синтез размышлений, выводов и
рекомендаций автора, через который просматривается его позиция в отношении
необходимости и важности проведения такого расследования по уголовному праву.

188
 SUMMARY
for the PhD paper: Legal and criminal aspects of euthanasia,
carried out by Mihaela Vidaicu
This doctoral dissertation is an authentically manuscript for the specialty
12.00.08 - Criminal Law (criminal law), State University of Moldova
Law Faculty, Chisinau, 2008.

This work represents a comparative study regarding the problem of euthanasia in

contemporary criminal law, that makes an analysis of the compulsory conditions for euthanasia act
and determine the importance of this subject’s research, in the conditions of big the tendencies for
desincrimination of euthanasia. For achievement of this purpose there were analyzed the opinions
expressed in the local doctrine, as well as the opinions of foreign authors, in the same time have
been taken into consideration the solutions given by the legislation and the jurisprudence of
different countries to such conflicts. Due to the fact that euthanasia subject is a very disputed and
complex one this work makes references to the multidimensional and specific character of
euthanasia, establishing distinctive features of this crime.
Thus, the objective and subjective elements of this crime were established and identified
as well as the most important distinctions between the crime of euthanasia and other acts.
Chapter I of this work reflects the conditions for historical appearance and development of
the concept of euthanasia and makes a comprehensive study regarding the definition of this concept,
emphasizing the peculiarities of such an act. In the same time, were established the classification
criteria and was given a legal appreciation to the forms of euthanasia, taking into consideration the
opportunity or inopportunity for such a distinction.
Euthanasia is considered to be one of the crimes against life of the person, provided by
the art. 148 of the Criminal Code of Republic of Moldova, that is why Chapter II consists in a
complete criminal legal analysis of this crime, establishing the legal object, features of objective
side and the necessity of considering the aim and the motive of this crime as compulsory signs of
the subjective side, as well as determination of specific features of euthanasia in connection with
similar acts.
Chapter III represents a comparative research regarding the responsibility for the
euthanasia according to the legal provisions of different countries, as well as an examination of
arguments for and against euthanasia’s legalization. The criminal legislation of different states was
analyzed in the purpose of establishing the legal status of euthanasia according to the social

189
dangerous character of this act, and for defining the position of international community towards
such a solution.
Thus, this work represents a synthesis of the author’s reflections and illustrates his attitude
regarding the necessity and importance of such an investigation for criminal law.

190
 Cuvinte-cheie: eutanasia, eutanasie activă, eutanasie pasuvă, suicid asisitat, boală
incurabilă, suferinţe fizice şi psihice insuportabile, omor la dorinţa victimei, consimţământul
victimei.

Ключевые слова: эвтаназия, активная эвтаназия, пассивная эвтаназия, содействие в

самоубийстве, неизлечимая болезнь, невыносимые физические и психические страдания,
убийство с согласия потерпевшего, согласиt жертвы.

Key words: euthanasia, active euthanasia, passive euthanasia, assisted suicide, incurable
disease, unbearable physical land physiological sufferings, murder with the consent of the victim,
consent of the victim.

191
 LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ

alin. - aliniat
art. - articol
CP - Cod penal
CP RM - Codul penal al Republicii Moldova
CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
lit. - litera
pct. - punct

192