Irina Alexe DIRECTIVAtranspuneredirectiveprin OUG

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/315459756
Transpunerea directivei prin Ordonanta de Urgenta. Exemple recente din

dreptul roman si aspecte comparate (On Transposing the Directive by
Emergency Order. Recent Examples from Rom...
Chapter · March 2016
CITATION READS
1 595
1 author:
Irina Alexe
Romanian Academy
31 PUBLICATIONS 5 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
eurights.eu - Protecting the Civil Rights of the European Citizens – Multidisciplinary Approach View project
GDPR in Romania View project
All content following this page was uploaded by Irina Alexe on 21 March 2017.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

DANIEL-MIHAIL ŞANDRU
CONSTANTIN MIHAI BANU
DRAGOŞ ALIN CĂLIN
(coordonatori)
DIRECTIVA
- ACT DE DREPTUL UNIUNII EUROPENE -
ŞI DREPTUL ROMÂN
EDITURA UNIVERSITARĂ
Bucureşti, 2016
3
Redactor: Monica Stoian
Tehnoredactor: Ameluţa Vişan
Coperta: Monica Balaban
Editură recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (C.N.C.S.) şi inclusă de Consiliul

Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (C.N.A.T.D.C.U.) în
categoria editurilor de prestigiu recunoscut.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Directiva - act de dreptul Uniunii Europene - şi dreptul român /
coord.: Daniel-Mihail Şandru, Constantin Mihai Banu, Dragoş
Alin Călin. - Bucureşti : Editura Universitară, 2016
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-28-0209-7
I. Şandru, Daniel-Mihail (coord.)

II. Banu, Constantin-Mihai (coord.)
III. Călin, Dragoş-Alin (coord.)
341.217(4) UE
DOI: (Digital Object Identifier): 10.5682/9786062802097
© Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate, nicio parte din această lucrare nu poate
fi copiată fără acordul Editurii Universitare
Copyright © 2016
Editura Universitară
Editor: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bălcescu nr. 27-33, Sector 1, Bucureşti
Tel.: 021 – 315.32.47 / 319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro
Distribuţie: tel.: 021-315.32.47 /319.67.27 / 0744 EDITOR / 07217 CARTE

comenzi@editurauniversitara.ro
O.P. 15, C.P. 35, Bucureşti
www.editurauniversitara.ro
4
CUPRINS
Introducere. Directiva – act de dreptul Uniunii Europene ................ 13

(Constantin Mihai BANU)
Partea I – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene. Aspecte

generale .................................................................................................... 41
Daniel-Mihail ŞANDRU
Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi simplificarea
normativă................................................................................................... 43
Autorităţile potenţial responsabile ale unui stat membru în situaţia
constatării neîndeplinirii obligaţiilor de către Curtea de Justiţie............... 51
Tiberiu SAVU
Controlul de legalitate a directivelor reflectat în jurisprudenţa recentă a
instanţelor Uniunii Europene .................................................................... 61
Partea a II-a – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi

puterile legislativă şi executivă .............................................................. 109
Marieta SAFTA
Limite constituţionale ale legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă
ale Guvernului ........................................................................................... 111
Irina ALEXE, Constantin Mihai BANU

Transpunerea directivei prin ordonanţă de urgenţă. Exemple recente din
dreptul român şi aspecte comparate .......................................................... 132
5
Partea a III-a – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi
judecătorul naţional ................................................................................ 175
Constantin Mihai BANU, Dragoş Alin CĂLIN, Daniel-Mihail

ŞANDRU
Concedieri colective în cazul insolvenţei societăţii comerciale şi efectul
direct orizontal al unei directive. Hotărâri ale instanţelor române în
context european ....................................................................................... 177
Anamaria GROZA
Aplicarea şi neaplicarea Directivei 93/13 de către judecătorul naţional
în cauze analoage ...................................................................................... 200
Gina IGNAT
Consideraţii privind relevanţa dreptului Uniunii Europene pentru
materia achiziţiilor publice ........................................................................ 211
Partea a IV-a – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi

Curtea Constituţională ........................................................................... 221
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA

Controlul de constituţionalitate al legii de transpunere a directivei ......... 223
Partea a V-a – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi

sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului ............................ 249
Titus CORLĂŢEAN
Judecătorul român şi problema incompatibilităţii directivelor cu
Convenţia europeană a drepturilor omului. Perspectiva aderării Uniunii
Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului............................ 251
Index alfabetic .......................................................................................... 263
6
CONTENTS
Introduction. Directive – act of European Union law .......................... 13

(Constantin Mihai BANU)
Part I – Directive – act of European Union law. General issues ........ 41
Directive – act of European Union law – and the issue of regulatory
simplification............................................................................................. 43
Potentially liable authorities of a Member State in case of a judgment
of the Court of Justice establishing a failure to fulfil obligations ............. 51
Tiberiu SAVU
The review of legality of directives according to the recent case-law of
the courts of the European Union .............................................................. 61
Part II – Directive – act of European Union law – and the

legislative and executive branches of government .............................. 109
Marieta SAFTA
Constitutional limits to legislate by Government emergency orders ........ 111
Irina ALEXE, Constantin Mihai BANU

On transposing the directive by emergency order. Recent examples
from Romanian legal order and comparative issues ................................. 132
7
Part III – Directive – act of European Union law – and the national
court or tribunal ...................................................................................... 175
Constantin Mihai BANU, Dragoş Alin CĂLIN, Daniel Mihail

ŞANDRU
Collective redundancies in case of insolvency of companies and the
horizontal direct effect of a directive. Judgments rendered by courts of
Romania in an European framework ......................................................... 177
Anamaria GROZA
On applying and non-applying the Directive 93/13 by national judge in
similar cases .............................................................................................. 200
Gina IGNAT
Remarks on the relevance of European Union law in the field of public
procurement............................................................................................... 211
Part IV – Directive – act of European Union law – and the

Constitutional Court .............................................................................. 221
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA

The constitutional review of the law transposing a directive .................... 223
Part V – Directive – act of European Union law – and the

European Convention on Human Rights .............................................. 249
Titus CORLĂŢEAN
The Romanian judge and the issue of incompatibility of directives with
the European Convention on Human Rights. On prospects of the
accession of the European Union to the European Convention on
Human Rights............................................................................................ 251
Alphabetical index .................................................................................... 263
8
LISTA AUTORILOR
Irina ALEXE – doctor în drept; chestor de poliţie; secretar de stat la

Secretariatul General al Guvernului; autor al monografiei „Înalţii funcţionari
publici” şi al mai multor articole din sfera dreptului administrativ, dreptului
constituţional şi dreptului Uniunii Europene.
Constantin Mihai BANU – cercetător asociat, Centrul de Studii de Drept

European din cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei
Rădulescu” al Academiei Române; redactor-şef adjunct al Revistei române
de drept european (R.R.D.E.).
Dragoş Alin CĂLIN – judecător, Curtea de Apel Bucureşti; cercetător

asociat, Centrul de Studii de Drept European din cadrul Institutului de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Titus CORLĂŢEAN – senator, Comisia pentru politică externă, Senatul

României; conferenţiar universitar doctor, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”.
Anamaria GROZA – lector universitar dr., Facultatea de Drept –

Universitatea din Craiova; judecător în cadrul Judecătoriei Craiova;
cercetător asociat, Centrul de Studii de Drept European din cadrul
Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei
Române; membru în colegiul ştiinţific al revistei Forumul Judecătorilor şi al
revistei Afaceri juridice europene. Domeniile sale de interes sunt dreptul
Uniunii Europene şi dreptul comercial.
Gina IGNAT – lector univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi

Politice – Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi; judecător, Curtea de Apel
Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Marieta SAFTA – lect. univ. dr., Facultatea de Drept – Universitatea „Titu

Maiorescu” din Bucureşti; prim magistrat-asistent, Curtea Constituţională.
9
Tiberiu SAVU – doctor în drept; jurist lingvist la Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene; autor al mai multor note şi comentarii în materia
dreptului Uniunii Europene; fost redactor-şef al Revistei române de drept
comunitar (R.R.D.C.) (2003-2008); în prezent, membru în consiliul ştiinţific
al Revistei române de drept european (R.R.D.E.).
Daniel-Mihail ŞANDRU – cercetător ştiinţific gr. II, coordonatorul

Centrului de Studii de Drept European (CSDE) din cadrul Institutului de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; prof.
univ. dr., Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”; preşedinte al
Asociaţiei române de drept şi afaceri europene (ARDAE).
Tudorel TOADER – prof. univ. dr., Facultatea de Drept – Universitatea

„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; judecător, Curtea Constituţională.
10
TRANSPUNEREA DIRECTIVEI PRIN ORDONANŢĂ
DE URGENŢĂ. EXEMPLE RECENTE DIN DREPTUL
ROMÂN ŞI ASPECTE COMPARATE
Irina ALEXE*
Constantin Mihai BANU
Conform art. 288 TFUE, directiva (act de dreptul Uniunii Europene) are ca
destinatar statul membru, iar acesta din urmă este liber să aleagă forma şi
mijloacele pentru atingerea rezultatului prescris prin directivă, adică pentru
transpunerea ei în dreptul intern. Sistemul instituţional şi juridic al Uniunii
Europene nu prescrie reguli în privinţa transpunerii directivei; Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa, a stabilit o serie de principii
şi reguli, însă chiar şi acestea sunt deferente faţă de autonomia statului
membru. Ar putea exista cel mult „bune practici”, extrase din dreptul
comparat.
Studiul tratează, într-un context comparatist, practica recurgerii la ordonanţe
de urgenţă (acte reglementate la art. 115 din Constituţia României) în
vederea transpunerii directivelor Uniunii Europene în dreptul român.
Justifică oare suficient Guvernul necesitatea adoptării unor atari acte pentru
transpunerea directivelor? Justificarea se regăseşte preponderent în
preambulul ordonanţelor de urgenţă, însă deseori aceasta este succintă. Este
cazul românesc particular sau practica recurgerii la delegarea legislativă
(pentru puterea executivă) se întâlneşte şi în alte state membre ale Uniunii
Europene? Iar în cazul unui răspuns afirmativ (ceea ce pare evident potrivit
evoluţiilor constituţionale contemporane), cum se înfăţişează justificarea
puterii executive în acest context „european”? În acelaşi context, este
discutată critic şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în materie.
1. Preliminarii – semnificaţia autonomiei statelor membre în privinţa

adoptării de măsuri (lato sensu) pentru transpunerea directivei
Potrivit art. 288 TFUE, directiva (ca act de dreptul Uniunii Europene) are ca
destinatar statul membru, iar acesta din urmă este liber să aleagă forma şi
*
Opiniile exprimate în acest material sunt personale, nu reprezintă punctul de vedere al
instituţiei în care autorul îşi desfăşoară activitatea şi nici nu o angajează în vreun fel.
132
mijloacele pentru atingerea rezultatului prescris prin aceea, adică pentru
transpunerea ei în dreptul intern. Sistemul instituţional şi juridic al Uniunii
Europene nu prescrie reguli în privinţa transpunerii directivei; cu alte
cuvinte, modul în care un stat membru transpune şi execută o directivă nu
priveşte în mod direct dreptul Uniunii, ci ordinea juridică a statelor membre.
Pe de o parte, există state membre cu structură federală (de exemplu,
Germania, Belgia, Austria) sau regionalizată (precum Spania, Italia, Regatul
Unit etc.), în care entităţile federate sau regiunile dispun de competenţe
legislative în anumite materii, ceea ce înseamnă că acestea pot adopta legi
care transpun dispoziţii ale unei directive. Pe de altă parte, în multe state
membre este cunoscută delegarea legislativă, reprezentând acea tehnică
constituţională prin care parlamentul deleagă în anumite condiţii prerogativa
de legiferare guvernului; aceasta este şi situaţia României.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene1, în jurisprudenţa sa, a stabilit o serie
de principii şi reguli, însă chiar şi acestea sunt deferente faţă de autonomia
statului membru. De fapt, această autonomie decurge şi din art. 4 alin. (2)
TUE, potrivit căruia „Uniunea respectă […] identitatea […] naţională [a
statelor membre], inerentă structurilor lor fundamentale politice şi
constituţionale”, dar şi „funcţiile esenţiale ale statului”. În schimb, această
deferenţă este dublată de obligaţia cooperării loiale a statelor membre cu
Uniunea, sens în care, printre altele, potrivit art. 4 alin. (3) paragraful al
doilea TUE, „[s]tatele membre adoptă orice măsură generală sau specială
pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care
rezultă din actele instituţiilor Uniunii” (s.n.).
Există, în plus, şi aşa-numita autonomie procedurală2, restrânsă prin
necesitatea respectării principiilor echivalenţei şi efectivităţii, în temeiul
căreia statele membre dispun de o marjă de apreciere la punerea în aplicare
a dispoziţiilor unei directive (în special) în privinţa stabilirii, pe de o parte, a
instanţei judecătoreşti sau organismului independent şi imparţial instituit
prin lege care este competent să judece căile de atac vizate de dispoziţiile
directivei, iar pe de altă parte, normelor de ordin procedural aplicabile în
acele căi etc.3 Chestiunea aplicării directivei pe cale judiciară excede
domeniului contribuţiei de faţă – precum o arată titlul său; ce are aici
importanţă este sublinierea autonomiei în legiferarea lato sensu a acestor
aspecte de ordin procedural la nivel naţional.
1
Cf. art. 19 alin. (1) primul paragraf TUE; în cele ce urmează ne vom referi la „Curtea
Europeană de Justiţie” sau mai simplu „Curtea de Justiţie”.
2
În sens contrar, a se vedea Michal Bobek, De ce nu există principiul „autonomiei
procedurale” a statelor membre, în R.R.D.E. nr. 5/2010, p. 36-51.
3
Hotărârea din 15 ianuarie 2013, cauza C-416/10, Križan şi alţii, EU:C:2013:8. pct. 106.
133
Urmând o dihotomie fond-formă în privinţa transpunerii directivei în dreptul
intern, se poate afirma că ordinea juridică a Uniunii (şi Curtea de Justiţie) se
preocupă preponderent de „fond”, adică, pe de o parte, de modul în care se
exercită competenţele, atât la nivelul UE, cât şi la nivel naţional, iar, pe de
altă parte, de efectele juridice ale directivei în ordinea statelor membre, şi
mai puţin de „formă”. Această idee poate fi ilustrată, de pildă, prin hotărârea
Curţii de Justiţie din 18 decembrie 1997 în cauza C-129/96, Inter-
Environnement Wallonie4, şi prin jurisprudenţa sa ulterioară5, care a tratat
chestiunea obligaţiei care revine statului membru de transpunere a
directivei, în contextul particular al măsurilor (sic!) adoptate de acel stat în
interiorul termenului de transpunere (sau perioadei tranzitorii), măsuri
eventual contrare obiectivelor urmărite de directivă. Altfel spus, în sens
generic, „măsura” internă (inclusiv în sensul evocatului art. 4 alin. (3)
TUE6) nu priveşte calificarea în vreun fel precis a actului juridic intern.
Procedura simplificată de sancţionare a statelor membre pentru
necomunicarea „măsuril[or] de transpunere a unei directive”7, introdusă
odată cu Tratatul de la Lisabona, prin art. 260 alin. (3) TFUE8, urmează o
logică similară.
În plus, se pot transpune aici mutatis mutandis aprecieri pe care Curtea de
Justiţie le-a avansat în privinţa punerii în aplicare a unei decizii într-un stat
membru9: instanţa a subliniat, pentru început, că fiecare stat membru este
liber să repartizeze competenţele în plan intern şi să pună în aplicare acele
acte ale dreptului UE care nu sunt direct aplicabile prin intermediul unor
măsuri adoptate de autorităţile regionale sau locale, cu condiţia ca această
repartizare a competenţelor să permită punerea lor corectă în aplicare;
Curtea a arătat apoi că nicio dispoziţie a deciziei nu interzicea statelor
membre să încredinţeze autorităţilor regionale sau locale puterea de punere
în aplicare a unui aspect determinat al deciziei, fiind necesară (doar)
respectarea limitelor precizate în cel din urmă act.
4
EU:C:1997:628.
5
De exemplu, hotărârea din 26 mai 2011, cauzele conexate C-165/09-C-167/09, Stichting
Natuur en Milieu şi alţii, EU:C:2011:348, pct. 78-91; hotărârea din 13 martie 2014, cauza
C-599/12, Jetair NV şi BTWE Travel4you, EU:C:2014:144.
6
Dar şi potrivit art. 260 alin. (1) şi (2) TFUE.
7
Cf. „mesures de transposition d’une directive” (fr.); „measures transposing a directive”
(en.).
8
Pentru o prezentare şi o discuţie privind varii ipoteze de iniţiere a procedurii, a se vedea
Szilárd Gáspár-Szilágyi, What Constitutes ‘Failure to Notify’ National Measures?, în
European Public Law, vol. 19, nr. 2, 2013, p. 281-294.
9
Hotărârea din 10 noiembrie 1992, cauza C-156/91, Hansa Fleisch Ernst Mundt,
EU:C:1992:423, pct. 23-26.
134
Ca excepţie, Curtea de Justiţie precizează uneori insuficienţa transpunerii
unei directive prin acte administrative cu caracter normativ, mai ales atunci
când nu se poate stabili cu exactitate dacă un atare act are sau nu caracter
obligatoriu10. Şi chiar dacă ar avea un atare caracter, prin natura sa, o
practică administrativă poate fi modificată în orice moment şi, mai mult,
este lipsită de o publicitate adecvată11.
În timp ce dreptul Uniunii nu se preocupă de calificarea actului legislativ
naţional12, există totuşi excepţii în care cel dintâi drept este interesat de
definirea unui act legislativ naţional, însă mai curând într-un sens funcţional
(în vederea aplicării dreptului Uniunii, a asigurării eficacităţii acestui drept).
Este cazul sistemului Convenţiei de la Aarhus13. Prin mai multe trimiteri
preliminare, Curtea de Justiţie a fost sesizată să interpreteze noţiunea „act
legislativ special de drept intern” în sensul directivei UE incidente în
materie14; convenţia şi directiva excludeau din domeniul lor de aplicare
proiectele de mediu adoptate printr-un act legislativ intern15. Pe scurt, în
acest context particular, din perspectiva Curţii, ceea ce a fost determinant
10
Hotărârea din 30 mai 1991, cauza C-361/88, Comisia/Republica Federală Germania,
EU:C:1991:224, pct. 10-21.
11
Hotărârea din 15 octombrie 1986, cauza 168/85, Comisia/Republica Italiană,
EU:C:1986:381, pct. 13; iar mai recent: hotărârile din 13 decembrie 2007, cauza C-465/05,
Comisia/Italia, EU:C:2007:781, pct. 65; din 27 ianuarie 2011, cauza C-490/09,
Comisia/Luxemburg, EU:C:2011:34, pct. 47.
12
A se vedea şi pct. 37 din hotărârea din 24 octombrie 2013, cauza C-151/12,
Comisia/Regatul Spaniei, EU:C:2013:690: „În ceea ce priveşte argumentul Regatului
Spaniei potrivit căruia Comisia ar fi încercat să impună modalitatea în care urma să aibă loc
transpunerea dispoziţiilor în cauză, încălcând articolul 4 alineatul (2) TUE şi articolul 288
al treilea paragraf TFUE, trebuie să se constate că acest argument se întemeiază pe o
interpretare eronată a cererii introductive a Comisiei. Astfel, în cererea sa introductivă,
Comisia nu a indicat sau nu a propus Curţii modalitatea în care urma să aibă loc
transpunerea dispoziţiilor în cauză ale Directivei 2000/60 în ordinea juridică spaniolă”.
13
Convenţia privind accesul la informaţii, participarea publicului la luarea deciziilor şi
accesul la justiţie în probleme de mediu, încheiată la 25 iunie 1998, şi aprobată în numele
Comunităţii Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO L
124, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 14, p. 201); convenţia a fost adoptată în cadrul Comisiei
Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite.
14
Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului (JO L 175, p. 40, Ediţie specială,
15/vol. 1, p. 174); ea a fost modificată prin Directiva 2003/35/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 26 mai 2003 (JO L 156, p. 17, Ediţie specială, 15/vol. 10, p. 8).
15
Hotărârea din 16 septembrie 1999, cauza C-435/97, WWF şi alţii/Autonome Provinz
Bozen şi alţii, EU:C:1999:418; hotărârea din 19 septembrie 2000, cauza C-287/98, Marele
Ducat al Luxemburgului/ Linster şi alţii, EU:C:2000:468 (cf. şi pct. 43-44 din considerente
– cu privire la sensul funcţional, evocat aici); hotărârea din 18 octombrie 2011, cauzele
conexate C-128/09-C-131/09, C-134/09 şi C-135/09, Boxus şi alţii/Région wallonne,
EU:C:2011:667.
135
pentru calificarea actului legislativ a fost iniţierea (de către legiuitorul
naţional) a unei proceduri legislative pe fond, iar nu simpla „ratificare”
printr-un act legislativ a unui act administrativ preexistent16.
În sfârşit, revenind la aspectele de „fond” aferente modului de exercitare a
competenţelor la nivel naţional în privinţa unei directive, se poate face
trimitere la o susţinere cu valoare de principiu a Curţii Europene de Justiţie:
„legiuitorul naţional, precum, de altfel, instituţiile [Uniunii], nu dispune în
mod sistematic de o putere largă de apreciere atunci când acţionează într-un
domeniu reglementat de dreptul [Uniunii]. Dreptul [Uniunii] îi poate
impune obligaţii de rezultat sau obligaţii de a face sau de a nu face care îi
reduc, uneori în mod considerabil, marja de apreciere. Aceasta este în
special situaţia atunci când, precum în circumstanţele avute în vedere în
Hotărârea Francovich şi alţii17 [...], statul membru este obligat, în temeiul
articolului [288 TFUE], să ia într-un anumit termen toate măsurile necesare
pentru a obţine rezultatul prevăzut într-o directivă. În această situaţie,
împrejurarea că obligaţia adoptării măsurilor respective incumbă
legiuitorului naţional nu are relevanţă pentru angajarea răspunderii statului
membru pentru fapta de a nu transpune o directivă”18. Într-un sens mai
restrâns, această argumentaţie trimite la gradul de armonizare vizat printr-o
directivă19.
Contribuţia de faţă tratează, într-un context comparatist, practica recurgerii
la ordonanţe de urgenţă (acte reglementate la art. 115 din Constituţia
României) în vederea transpunerii directivelor Uniunii Europene în dreptul
român. Justifică oare suficient Guvernul necesitatea adoptării unor atari acte
pentru transpunerea directivelor? Justificarea se regăseşte preponderent în
preambulul ordonanţelor de urgenţă, însă aceasta este deseori succintă. Este
cazul românesc particular sau practica recurgerii la delegarea legislativă (în
favoarea puterii executive) se întâlneşte şi în alte state membre ale Uniunii
Europene? Iar în cazul unui răspuns afirmativ (ceea ce pare evident potrivit
evoluţiilor constituţionale contemporane), cum se înfăţişează justificarea
puterii executive în acest context „european”? În acelaşi context, este
discutată critic şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în materie.
16
Hotărârea Boxus şi alţii, supra, n. 15, pct. 45. Din contextul trimiterii preliminare rezultă
încă un aspect de interes pentru discuţia noastră, şi anume acela că, în statul respectiv
(Belgia), actul legislativ vizat era un decret al parlamentului valon, adică al unei entităţi
federate.
17
Hotărârea din 19 noiembrie 1991, cauzele conexate C-6/90 şi C-9/90, EU:C:1991:428.
18
Hotărârea din 5 martie 1996, cauzele conexate C-46/93 şi C-48/93, Brasserie du pêcheur
şi Factortame, EU:C:1996:79, pct. 46.
19
Pentru detalii, a se vedea introducerea la volumul de faţă, p. 31-32.
136
Secţiunea 2 tratează incidenţa jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie
asupra chestiunii transpunerii directivelor în dreptul intern în raport cu
reguli constituţionale naţionale; secţiunea 3 discută o serie de exemple mai
recente (i.e. din 2014, anul în care a avut loc conferinţa CSDE) privind
transpunerea în România a directivelor prin ordonanţe de urgenţă, iar
secţiunea următoare (4) trece în revistă jurisprudenţa relevantă a Curţii
Constituţionale a României în privinţa justificării urgenţei în transpunerii
unor directive pentru motivarea recurgerii la ordonanţe de urgenţă; secţiunea
5 abordează din perspectivă comparată chestiunea delegării legislative
pentru transpunerea directivei, având în vedere, desigur, şi condiţia
eventualei urgenţe a transpunerii, iar în secţiunea 6 sunt prezentate câteva
concluzii referitoare la funcţia legislativă în statele membre şi ordinea
juridică a Uniunii Europene.
2. Linii generale ale transpunerii directivelor Uniunii Europene în

dreptul statelor membre potrivit Curţii Europene de Justiţie
Practica generală este aceea că orice directivă a Uniunii include o dispoziţie
potrivit căreia statele membre „asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere
de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei
directive”20, indicând, în acest sens, un anumit termen, şi obligaţia lor de a
comunica (de îndată) Comisiei Europene textul acelor măsuri21.
În sensul jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie în domeniul răspunderii
statului membru pentru încălcarea dreptului UE, regula, inspirată de dreptul
internaţional public, este aceea că statul în cauză „este considerat […] un tot
unitar, indiferent dacă încălcarea aflată la originea prejudiciului este
imputabilă puterii legislative, judecătoreşti sau executive”, fără ca aceasta să
„poat[ă] depinde de normele interne referitoare la repartizarea
competenţelor între puterile constituţionale”22.
De aici rezultă că, din punctul de vedere al dreptului UE, nu are pertinenţă
care putere constituţională (legislativă ori executivă) îşi exercită competenţa
20
De remarcat aici faptul că nu se face referire – în general – la aspectul adoptării şi
publicării actelor respective, acestea reprezentând chestiuni de ordin intern, care privesc
statele membre. Probabil, precum vom arăta mai jos, aceste limite s-ar putea
modifica/ajusta/altera în timp, în special prin intervenţia Curţii de Justiţie. Ne-am putea
imagina ipoteza în care, într-unul din statele membre, intrarea în vigoare a unei legi, de
pildă, nu ar fi condiţionată de o publicare oficială? În plus, obligaţia de comunicare a
„măsurilor” de transpunere a unei directive legislative (cf. art. 260 alin. (3) TFUE)
presupune şi publicarea acelor actelor.
21
Pentru detalii, a se vedea şi introducerea la volumul de faţă.
22
Hotărârea Brasserie du pêcheur şi Factortame, supra, n. 18, pct. 34, respectiv 33.
137
pentru transpunerea unei directive, iar această regulă a fost afirmată încă în
jurisprudenţa timpurie a Curţii de Justiţie, în privinţa neîndeplinirii de către
un stat a obligaţiilor sale drept consecinţă a conduitei unei autorităţi
independente din punct de vedere constituţional23. Deşi acel enunţ a fost
reluat ulterior de Curtea de Justiţie în varii contexte24, este de amintit că,
atunci când a fost prezentat iniţial, circumstanţele de fapt din cauza
respectivă vizau constatarea, la nivel naţional, a caducităţii unui proiect de
lege, destinat să reformeze sectorul vizat prin acţiunea declanşată de
Comisia Europeană, caducitate produsă drept consecinţă a dizolvării
parlamentului belgian, intervenită între timp25. Împrejurarea că, într-un
anumit stat membru, este necesară (doar) o intervenţie legislativă pentru
transpunerea unei directive nu are pertinenţă ca apărare pentru
neîndeplinirea unei obligaţii26.
Avocatul general Gand, în concluziile prezentate la 14 aprilie 1970 în cauza
77/69, Comisia/Regatul Belgiei27, a sintetizat pertinent perspectiva
„europeană” asupra exercitării funcţiilor constituţionale naţionale,
perspectivă în vigoare şi în prezent; făcând referire la obligaţia de cooperare
loială (enunţată la acel moment la art. 5 CEE, în prezent la art. 4 alin. (3)
TUE), avocatul general a precizat că „[a]ngajamentul [statelor de cooperare
loială; n.n.] pe care l-au contractat astfel se întinde la domeniile cele mai
diverse şi poate impune, în consecinţă, din partea lor măsuri cu natură
juridică foarte diferită: poate fi vorba despre instituirea, modificarea sau
abrogarea unei legislaţii sau reglementări cu caracter general, ori despre
adoptarea de decizii cu caracter individual destinate să asigure executarea
tratatului şi a dispoziţiilor sale de aplicare. Stabilirea, într-o anumită situaţie,
23
Hotărârea din 5 mai 1970, cauza 77/69, Comisia/Regatul Belgiei, EU:C:1970:34, pct. 15.
24
De exemplu, referitor la independenţa puterii judecătoreşti – hotărârea din 9 decembrie
2003, cauza C-129/00, Comisia/Italia, EU:C:2003:656, pct. 29; hotărârea din 12 martie
2009, cauza C-458/07, Comisia/Republica Portugheză, EU:C:2009:147.
25
Cf. pentru un context de fapt asemănător, hotărârea din 6 aprilie 1996, cauza C-147/94,
Comisia/Regatul Spaniei, EU:C:1995:111, pct. 4 (a fost elaborat un proiect de lege,
dezbătut şi amendat în Senat, însă procedura legislativă nu a putut fi încheiată drept
consecinţă a dizolvării Camerelor şi a convocării alegerilor, ceea ce a impus reluarea
procedurii legislative, care nu se încheiase); hotărârea din 5 iunie 1997, cauza C-107/96,
Comisia/Regatul Spaniei, EU:C:1997:286, pct. 10 (în contextul amânării adoptării unei legi
drept consecinţă a dizolvării parlamentului şi organizării de alegeri); de asemenea,
hotărârea din 18 iunie 2009, cauza C-422/08, Comisia/Republica Austria, EU:C:2009:385,
pct. 9 (un proiect de lege federală fusese adoptat în Consiliul de Miniştri şi transmis
Parlamentului spre examinare, însă, drept consecinţă a alegerilor legislative, proiectul a
trebuit să fie adoptat din nou de Consiliul de Miniştri; proiectele de lege de la nivelul
landurilor nu puteau fi adoptate decât după adoptarea legii federale).
26
Cf. hotărârea din 26 noiembrie 2009, cauza C-202/09, Comisia/Irlanda, EU:C:2009:736.
27
Rec. 1970, p. 245 (citatul care urmează este de la p. 247); EU:C:1970:25.
138
dacă această executare impune concursul uneia sau mai multor puteri care
constituie structura statului este o chestiune a cărei soluţionare depinde de
structura constituţională a acestui stat […]”28.
De atunci, Curtea de Justiţie a elaborat regula (repetată frecvent) potrivit
căreia un stat membru nu poate invoca dispoziţii, practici sau împrejurări
din ordinea sa juridică internă pentru justificarea nerespectării obligaţiilor şi
termenelor stabilite într-o directivă29.
Nu are pertinenţă, pentru aspectul neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat
membru, eventuala apărare ridicată de acela din urmă în sensul că
întârzierea transpunerii în dreptul intern a unor directive era generată de
complexitatea materiei şi de dezbaterile (parlamentare) ori de procedura de
consultare (anterioară procedurii legislative)30 sau de utilizarea într-un stat
membru a unei proceduri constituţionale speciale – menite să amâne, pentru
o perioadă de timp, transpunerea unei directive31. De asemenea, aceeaşi este
situaţia întârzierii adoptării unei legi motivată de schimbarea guvernului şi
reorganizarea ministerială (cu repartizarea competenţelor ministeriale)32.
Precum arătam mai sus, nu are importanţă cine exercită competenţa de
adoptare de norme interne (legiuitorul ori puterea executivă), ci are
semnificaţie adoptarea unui act intern care să transpună şi/sau să execute
directiva în cauză; acest enunţ se poate exemplifica prin circumstanţele de
fapt ale unei cauze în care Curtea a constatat neîndeplinirea de către
Republica Elenă a obligaţiilor sale33: statul în cauză s-a apărat în sensul că
directiva fusese transpusă printr-un decret prezidenţial, însă stabilirea
28
Acelaşi (ibidem) a adăugat şi faptul că, în timp ce „practica tradiţională a relaţiilor
internaţionale” (sic!) presupunea ca interlocutori (în procedura de constatare a
neîndeplinirii obligaţiilor) guvernele, acea procedură nu se limita doar la acţiunile sau
inacţiunile puterii executive (lato sensu).
29
Hotărârea din 12 decembrie 1996, cauza C-297/95, Comisia/Germania, EU:C:1996:500,
pct. 9; hotărârea din 5 iunie 1997, Comisia/Spania, supra, n. 25, pct. 10; pentru o discuţie
interesantă cu privire la imposibilitatea invocării unor dificultăţi de ordin intern generate de
regionalizare/federalizare, a se vedea concluziile avocatului general Jacobs prezentate la 16
martie 2000, cauza C-236/99, Comisia/Regatul Belgiei, EU:C:2000:141.
30
Hotărârea din 17 octombrie 1996, cauza C-312/95, Comisia/Luxemburg, EU:C:1996:392,
pct. 7-8.
31
Hotărârea din 30 mai 2013, cauza C-270/11, Comisia Europeană/Regatul Suediei,
EU:C:2013:339; contextul era o acţiune de constatare o neîndeplinirii a obligaţiilor iniţiată
în temeiul art. 260 TFUE, pentru neexecutarea de statul în cauză a unei hotărâri anterioare
prin care fusese „condamnat” pentru netranspunerea Directivei 2006/24 privind păstrarea
datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii
electronice (pentru o expunere a contextului – a se vedea n. 88, infra).
32
Hotărârea din 4 octombrie 2001, cauza C-450/00, Comisia/Luxemburg, EU:C:2001:519.
33
Hotărârea din 15 iunie 2000, cauza C-470/98, Comisia/Republica Elenă, EU:C:2000:326.
139
cuantumului unor onorarii (a căror recuperare este impusă prin directivă)
revenea unui ministru, care trebuia să adopte un decret ministerial34. Potrivit
Constituţiei elene, delegarea legislativă presupune adoptarea de decrete
prezidenţiale35.
O situaţie interesantă relevată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie este aspectul
ierarhiei actelor juridice interne: un stat a susţinut ca motiv principal al
întârzierii transpunerii unei directive împrejurarea că transpunerea aceleia
era imposibilă înaintea adoptării în plan intern a unui cadru legislativ
general în sectorul în cauză, cadru legislativ aflat la acel moment în curs de
adoptare; Curtea a respins apărarea36. Mai recent, o altă apărare a aceluiaşi
stat a fost aceea că, deşi transpunerea unei directive nu intervenise în
termenul prescris, totuşi fusese elaborat un proiect de decret prezidenţial
care transpunea în mod complet dispoziţiile directivei, iar apoi trimis spre
semnare miniştrilor cu competenţe şi că respectivul decret fusese examinat
de Consiliul de Stat şi publicat în jurnalul oficial al respectivului stat37.
Or, Curtea de Justiţie a respins în mod constant apărări de acest fel, arătând
că, în cadrul procedurilor iniţiate în temeiul art. 258 TFUE, existenţa unei
neîndepliniri a obligaţiilor trebuie apreciată în funcţie de situaţia din statul
membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului
stabilit în avizul motivat, schimbările intervenite ulterior neputând fi luate în
considerare38.
Transpunerea unei directive în dreptul intern presupune oare întotdeauna
(sau cu necesitate) adoptarea unor noi acte interne? Răspunsul dedus din
jurisprudenţa mai veche a Curţii de Justiţie părea a fi negativ; mai recent,
chiar dacă această susţinere continuă să fie reluată de instanţa Uniunii39,
34
Aceste împrejurări ilustrează aşadar atât ipoteza transpunerii parţiale a unei directive, cât
şi pe cea a neexecutării unei directive (independent de împrejurarea adoptării unui act intern
de transpunere a ei). Într-un sens asemănător, tot referitor la acel stat, a se vedea hotărârea
din 16 decembrie 1999, cauza C-137/99, Comisia/Republica Elene, EU:C:1999:632.
35
Cf. art. 26 din Constituţia Greciei, potrivit căruia funcţiile legislative se exercită de
parlament şi de preşedintele republicii. Potrivit art. 43 alin. (2) şi (4) din Constituţie,
preşedintele poate emite decrete normative generale în temeiul unei delegări speciale
acordate printr-o lege.
36
Hotărârea din 6 iulie 1995, cauza C-259/94, Comisia/Republica Elenă, EU:C:1995:228,
pct. 4.
37
Hotărârea din 19 mai 2009, cauza C-368/08, Comisia/Republica Elenă, EU:C:2009:326,
pct. 8.
38
Cf., mai recent, hotărârile din 25 iunie 2015, cauza C-303/14, Comisia/Republica
Polonia, EU:C:2015:423, pct. 18; şi din 23 decembrie 2015, cauza C-180/14,
Comisia/Republica Elenă, EU:C:2015:840, pct. 22.
39
Cf., de pildă, hotărârea din 24 octombrie 2013, Comisia/Regatul Spaniei, supra, n. 12,
pct. 27: „[…] potrivit articolului 288 al treilea paragraf TFUE, statele membre beneficiază
140
răspunsul este aproape întotdeauna afirmativ. Trebuie distins între directivă,
în întregul său, şi dispoziţii ale ei: în prezent, directiva trebuie preluată în
dreptul intern, fiind însă posibil ca, pentru anumite dispoziţii ale ei, să nu fie
necesară transpunerea în ordinea juridică internă.
Absenţa necesităţii transpunerii unei directive în dreptul statului membru a
fost concretizată în jurisprudenţa mai veche a Curţii de Justiţie – prin
hotărârea din 23 mai 1985 în cauza 29/84, Comisia/Germania40, şi
reafirmată apoi în varii situaţii41. Curtea a sintetizat astfel această ipoteză:
transpunerea unei directive în dreptul intern nu impune în mod necesar o
preluare formală şi textuală a dispoziţiilor acesteia într-o dispoziţie de ordin
legislativ sau administrativ expresă şi specifică, astfel că poate fi suficient
un context juridic general, cu condiţia ca acesta să asigure efectiv deplina
aplicare a directivei într-un mod suficient de clar şi de precis; cerinţa
specificităţii, clarităţii şi preciziei este menită să asigure realizarea altei
cerinţe, a securităţii juridice, care reclamă ca, în cazul în care directiva
vizează crearea de drepturi pentru particulari (sau impunerea de obligaţii42),
beneficiarii să fie în măsură să îşi cunoască drepturile în totalitate (sau cu
exactitate)43.
În funcţie de conţinutul directivei, punerea ei în aplicare poate fi considerată
îndeplinită printr-un context juridic general (deci anterior adoptării
directivei); „[î]n particular, existenţa unor principii generale de drept
constituţional sau administrativ poate face superfluă transpunerea prin
măsuri legislative sau de reglementare specifice, cu condiţia totuşi ca aceste
principii să garanteze în mod efectiv aplicarea deplină a directivei de către
administraţia naţională şi ca, în cazul în care dispoziţia în cauză a directivei
urmăreşte crearea de drepturi pentru particulari, situaţia juridică ce decurge
din aceste principii să fie suficient de precisă şi clară şi ca beneficiarii să fie
în măsură să cunoască plenitudinea drepturilor lor iar atunci când este cazul
de posibilitatea de a alege forma şi mijloacele de punere în aplicare a directivelor care

garantează în cea mai mare măsură atingerea rezultatului urmărit de acestea. Din această
dispoziţie rezultă că transpunerea unei directive nu impune în mod obligatoriu adoptarea
unei măsuri legislative în fiecare stat membru”.
40
EU:C:1985:229.
41
Hotărârile din 16 noiembrie 2000, cauza C-214/98, Comisia/Grecia, EU:C:2000:624, pct.
49; din 7 decembrie 2000, cauza C-38/99, Comisia/Franţa, EU:C:2000:674, pct. 53; din 30
noiembrie 2006, cauza C-32/05, Comisia/Luxemburg, EU:C:2006:749, pct. 34; din 11 iunie
2015, cauza C-29/14, Comisia/Polonia, EU:C:2015:379, pct. 38.
42
Hotărârea din 11 iunie 2015, Comisia/Polonia, supra, n. 41, pct. 47.
43
Hotărârile din 13 martie 1997, cauza C-197/96, Comisia/Franţa, EU:C:1997:155, pct. 15;
din 4 decembrie 1997, cauza C-207/96, Comisia/Italia, EU:C:1997:583, pct. 26; din 30
noiembrie 2006, Comisia/Luxemburg, supra, n. 41, pct. 34.
141
să le invoce în faţa instanţelor naţionale. În consecinţă, este importantă
determinarea, în fiecare cauză, a naturii dispoziţiei directivei pentru a
cuantifica întinderea obligaţiei de transpunere care revine statelor
membre”44.
Un exemplu pe care îl putem oferi aici este acela că nu este necesară, de
pildă, preluarea dintr-o directivă a unor dispoziţii care reglementează
cooperarea între autorităţile statului membru şi Comisia Europeană, dat fiind
că (indirect), oricum, aceste raporturi sunt subordonate cadrului general al
obligaţiei de cooperare loială45.
Atunci când survine o nouă directivă, aprecierea caracterului complet al
transpunerii unei dispoziţii în dreptul intern se face apelând la stabilirea
obiectivului acelei prevederi, în vederea clarificării drepturilor (subiective)
conferite „beneficiarilor”. Lipsa transpunerii acelei dispoziţii nu se poate
aprecia urmând o cauzalitate îndepărtată (mediată), ci trebuie avut în vedere
(implicit) domeniul de aplicare a directivei; mai concret, fiind vorba despre
un mecanism de ordin administrativ, legătura dreptului subiectiv vizat prin
dispoziţia directivei – şi anume drepturi de participare la planuri şi proiecte
de mediu etc., de care trebuie să beneficieze organizaţiile neguvernamentale
active în domeniul mediului – nu are o legătură directă cu eventuale carenţe
aferente punerii în aplicare efectivă a acelor drepturi, în special în materie
de control jurisdicţional. Evident, exemplul trebuie luat sub beneficiul
sarcinii probei care a revenit Comisiei Europene în acţiunea de constatare a
neîndeplinirii obligaţiilor de statul pârât46.
44
Hotărârea din 26 iunie 2003, cauza C-233/00, Comisia/Republica Franceză,
EU:C:2003:371, pct. 76 şi 77; a se vedea şi pct. 81 şi urm. din hotărâre pentru o ilustrare a
aprecierii utilităţii practice (foarte reduse) a transpunerii în dreptul intern a unei dispoziţii
dintr-o directivă, redactată în termeni foarte generali şi care enunţă reguli cu caracter de
principii generale comune ordinilor juridice ale statelor membre.
45
Acesta este principiul; totuşi, dat fiind că statele membre au obligaţia să asigure
respectarea deplină a dreptului Uniunii, Comisia Europeană poate demonstra că respectarea
dispoziţiei unei directive, dispoziţie care priveşte astfel de raporturi, impune adoptarea de
măsuri specifice de transpunere în ordinea juridică naţională: hotărârea din 27 noiembrie
2003, cauza C-429/01, Comisia/Republica Franceză, EU:C:2003:643, pct. 68 (unde se
citează hotărârea din 24 iunie 2003, cauza C-72/02, Comisia/Portugalia, pct. 19 şi 20; cf. şi
hotărârea din 20 noiembrie 2003, cauza C-296/01, Comisia/Franţa, EU:C:2003:626, pct.
92. Apoi, la pct. 93 din considerentele acestei din urmă hotărâri, Curtea a arătat că, în cazul
în care statul membru în cauză a ales să nu precizeze în mod explicit cadrul juridic în care
autorităţile naţionale urmează a desfăşura acele relaţii, acel stat răspunde de eventuala
încălcare a obligaţiilor care rezultă în materia dreptului UE).
46
Hotărârea din 16 iulie 2009, cauza C-427/07, Comisia/Irlanda, EU:C:2009:457,
pct. 54-60.
142
Or, în cadrul unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, introdusă
de Comisie pentru motivul netranspunerii unor dispoziţii dintr-o directivă,
Comisia poate fi obligată să dovedească în ce măsură specificitatea unei
directive ar impune o transpunere literală a unei noţiuni definită prin acel
act, precum şi considerentele exacte pentru care ea considera că metoda de
transpunere aleasă de statul în cauză, care conferea unor noţiuni utilizate în
legea internă un domeniu de aplicare mai extins, ar crea un risc de a nu se
identifica în mod clar normele care asigură transpunerea directivei, punând
astfel în pericol aplicarea uniformă a dreptului Uniunii. În acea privinţă, se
impunea – a arătat Curtea – dovedirea de Comisie a unor ipoteze în care una
dintre definiţiile extinse utilizate în legea internă s-ar fi putut afla la originea
unor dificultăţi de ordin practic sau a unor confuzii privind aplicarea acelei
legi interne47.
Un exemplu în direcţia contrară relevă o atitudine ce poate părea
„procustiană” în privinţa obligaţiei care revine statului membru de a
transpune o directivă pe întreg teritoriul său48. Statul membru în cauză
(Belgia) nu s-a putut apăra într-o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor pentru faptul că nu transpusese o directivă într-o regiune a sa
(Regiunea valonă) întrucât în acea regiune nu se desfăşurau activităţi vizate
de prevederi ale directivei respective; Curtea a amintit că inexistenţa într-un
anumit stat membru ori pe o parte a teritoriului său a unei activităţi vizate de
o directivă nu scuteşte acel stat de obligaţia sa de a lua toate măsurile de
ordin legislativ sau de reglementare în vederea asigurării unei transpuneri
adecvate a ansamblului dispoziţiilor directivei etc.49
La rândul său, hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie încă şi mai recent
(17 iulie 2014), în cauzele conexate C-473/13 şi C-514/13, Bero şi
Bouzalmate50, ilustrează aceeaşi abordare aparent „procustiană”, însă
oarecum mai deferentă faţă de realităţile constituţionale ale statului membru
în cauză – cel puţin pentru aceea că instanţa europeană nu mai menţionează
imposibilitatea statului în cauză de a invoca „dispoziţii, practici sau
împrejurări din ordinea sa juridică internă” – adică structura federală şi
disparităţi între entităţile federate – pentru justificarea nerespectării
47
Hotărârea din 19 decembrie 2013, cauza C-281/11, Comisia/Republica Polonă,
EU:C:2013:855, pct. 61-62.
48
Hotărârea din 17 decembrie 2009, cauza C-120/09, Comisia/Regatul Belgiei,
EU:C:2009:802, pct. 22-24.
49
În sens contrar însă: hotărârea din 10 mai 2007, cauza C-407/06, Comisia/Regatul
Belgiei, EU:C:2007:279, unde a fost respinsă apărarea statului în cauză care susţinuse că o
directivă fusese transpusă integral de către o regiune, iar că statul federal şi alte două
regiuni urmau să finalizeze transpunerea.
50
EU:C:2014:2095.
143
obligaţiilor şi termenelor stabilite într-o directivă. Mai concret, în cauză era
absenţa dintr-un anumit land a unui centru specializat de cazare în vederea
luării în custodie publică în scopul îndepărtării, împrejurare care – potrivit
dreptului german – presupunea luarea în custodie publică în penitenciare din
landul menţionat, însă prin separarea acelor persoane de deţinuţii obişnuiţi
etc. În cele două cauze conexate, Curtea de Justiţie a fost chemată să
stabilească dacă, potrivit art. 16 alin. (1) din Directiva 2008/11551, un stat
membru era obligat să pună în executare, în general, într-un centru
specializat de cazare măsura luării în custodie publică în scopul îndepărtării
resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, chiar şi atunci
când acel stat membru are o structură federală, iar landul competent să
decidă şi să execute acea luare în custodie în temeiul dreptului naţional nu
dispunea de un asemenea centru de cazare. Curtea a răspuns, pe de o parte,
că, „[...] dacă punerea în aplicare a legislaţiei naţionale care transpune
Directiva 2008/115 este încredinţată, în cadrul unui stat membru,
autorităţilor unui stat federat, împrejurarea că, în anumite state federate,
autorităţile competente dispun de posibilitatea de a proceda la asemenea
luări în custodie nu poate constitui o transpunere suficientă a Directivei
2008/115 de către statul membru respectiv în cazul în care autorităţile
competente din alte state federate ale acestui stat membru nu dispun de
această posibilitate” (s.n.); pe de altă parte, „[a]ceastă interpretare a
articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/115 nu presupune însă ca un
stat membru care, precum Republica Federală Germania, are o structură
federală să fie obligat să creeze centre specializate de cazare în fiecare stat
federat. Însă trebuie garantat, în special în temeiul unor acorduri de
cooperare administrativă, că autorităţile competente ale unui stat federat
care nu dispune de astfel de centre pot plasa resortisanţii ţărilor terţe în
aşteptarea îndepărtării în centre specializate de cazare din alte state federate”
(pct. 30-31).
În final, vom observa că exigenţa transpunerii nu se reduce la formă. Curtea
a repetat necesitatea clarităţii şi preciziei dispoziţiilor interne în raport cu
directiva vizată, în vederea satisfacerii cerinţei securităţii juridice; situaţia
juridică ce decurge din dreptul intern care transpune directiva trebuie să fie
51
Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008
privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea
resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală (JO L 348, p. 98). Art. 16 alin.
(1) are următoarea formulare: „Luarea în custodie publică se efectuează, în general, în
centre specializate de cazare. Dacă un stat membru nu poate oferi cazare într-un centru
specializat de cazare şi trebuie să recurgă la cazarea în cadrul unui penitenciar, resortisanţii
ţărilor terţe luaţi în custodie publică sunt separaţi de deţinuţii obişnuiţi” - i.e. „de drept
comun”.
144
suficient de precisă şi clară, astfel încât beneficiarii să fie în măsură să îşi
cunoască deplin drepturile (subiective) şi, după caz, să le poată invoca în
faţa instanţelor (jurisdicţiilor) naţionale52.
Să prezentăm două exemple.
Potrivit Curţii de Justiţie53, un stat membru nu se poate întemeia pe
posibilitatea pe care particularul ar avea-o de a invoca efectul direct al
dispoziţiei dintr-o directivă pentru a justifica neadoptarea în timp util a unor
măsuri adecvate obiectivului directivei; invocarea efectului direct reprezintă
o „garanţie minimă” care decurge din caracterul constrângător al obligaţiei
impuse statelor membre prin efectul directivelor etc.
Într-o cauză54, Curtea a constatat neîndeplinirea de către statul în cauză
(Ţările de Jos) a obligaţiilor care îi reveneau în privinţa transpunerii
complete (sic!) a Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii55; Comisia arătase că
transpunerea directivei în ordinea juridică olandeză era insuficientă atât în
privinţa formei, cât şi a mijloacelor utilizate, respectiv era incompletă în
privinţa rezultatului său; ea a arătat că o transpunere întemeiată doar pe
existenţa prealabilă în ordinea juridică a unui stat membru a unor dispoziţii
conforme directivei care trebuie transpusă nu poate fi admisă decât în limite
foarte riguroase. Mai concret, acel stat susţinuse că îşi îndeplinise obligaţia,
dat fiind că existau dispoziţii corespondente în codul său civil, la care se
adăuga practica instanţelor judecătoreşti (constituită prin interpretarea
conformă cu directiva a dreptului intern). El a făcut referire la o hotărâre
anterioară56, în sensul în care o transpunere expresă nu este indispensabilă
dacă ordinea juridică naţională atinge deja obiectivele urmărite de directivă.
Curtea de Justiţie a amintit regula clarităţii şi preciziei dispoziţiilor interne,
din perspectiva securităţii juridice, în scopul cunoaşterii depline a
drepturilor (subiective), şi a constatat apoi că statul în cauză nu demonstrase
că ordinea sa juridică (i.e. codul său civil) includea dispoziţii echivalente art.
4 alin. (2) şi 5 din directivă, în contextul în care interpretarea sistematică a
52
Hotărârea din 23 martie 1995, cauza C-365/93, Comisia/Grecia, EU:C:1995:76, pct. 9;
hotărârea din 20 octombrie 2005, cauza C-6/04, Comisia/Regatul Unit, EU:C:2005:626,
pct. 21; hotărârea din 23 aprilie 2009, cauza C-292/07, Comisia/Belgia, EU:C:2009:246,
pct. 69.
53
Hotărârile din 11 august 1995, cauza C-433/93, Comisia/Germania, EU:C:1995:263, pct.
24; din 2 mai 1996, cauza C-253/95, Comisia/Republica Federală Germania,
EU:C:1996:188, pct. 13.
54
Hotărârea din 10 mai 2001, cauza C-144/99, Comisia/Ţările de Jos, EU:C:2001:257, pct.
13-23.
55
JO L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273.
56
Hotărârea din 23 mai 1985, Comisia/Germania, supra, n. 40.
145
dreptului intern nu conducea la atingerea obiectivelor urmărite de directivă;
în plus, în privinţa interpretării conforme a directivei cu dreptul intern,
susceptibilă să remedieze o divergenţă între dispoziţiile dreptului naţional şi
directivă, Curtea a arătat că o jurisprudenţă naţională, chiar constantă, nu
prezintă claritatea şi precizia necesare pentru satisfacerea cerinţei securităţii
juridice.
3. Transpunerea directivelor prin ordonanţe de urgenţă în România:

practica anului 2014
Potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,
„Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare
a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva
urgenţa în cuprinsul acestora”, iar în alineatele următoare ale aceluiaşi
articol sunt prevăzute condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca
ordonanţa de urgenţă să intre în vigoare, să fie adoptată sau respinsă prin
lege, precum şi interdicţiile pentru Guvern de a emite ordonanţe de urgenţă
în anumite domenii57.
57
Textul art. 115, intitulat „Delegarea legislativă”, din Constituţia României (republicată în
M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003) are următorul conţinut: „(1) Parlamentul poate
adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care
nu fac obiectul legilor organice. (2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu,
domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. (3) Dacă legea de abilitare o cere,
ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la
împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor
ordonanţei. (4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare
a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul
acestora. (5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere
în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod
obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, trimitere. Dacă în termen de cel mult 30
de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este
considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură
de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu
majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). (6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi
adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale
ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. (7)
Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care
vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alin. (3). (8) Prin legea de
aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire
la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei”.
146
Aceste dispoziţii constituţionale au fost discutate atât în doctrină58, cât şi în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale59. Se recunoaşte, astfel, puterii
executive, posibilitatea de a reglementa, în anumite situaţii şi cu îndeplinirea
anumitor condiţii, în domenii primare, rezervate legii, „Guvernul fiind cel
căruia îi revine obligaţia de a le respecta cu adevărat”60, însă putem
constata61 că, în ultimii ani, numărul ordonanţelor de urgenţă se menţine la
un nivel ridicat, aspect criticat atât de doctrină, cât şi de judecătorii Curţii
Constituţionale.
Ne propunem să aflăm, studiind preambulul ordonanţelor de urgenţă prin
care Guvernul a transpus, total sau parţial, directive ale Uniunii Europene în
dreptul român, precum şi expunerile de motive ale proiectelor de lege pentru
aprobarea acestor ordonanţe de urgenţă, dacă necesitatea adoptării unor
astfel de acte normative a fost motivată potrivit dispoziţiilor constituţionale
sau dacă opinia exprimată în doctrină, potrivit căreia „situaţia extraordinară
şi urgenţa impuse de aceasta sunt mai degrabă proclamate, fără a fi pe deplin
motivate, aşa cum expres impune textul constituţional de referinţă”62 are, şi
în aceste cazuri, susţinere. Pentru a afla răspuns la aceste întrebări am
selectat, dintre ordonanţele de urgenţă emise de Guvern în anul 201463, pe
cele unsprezece care au ca obiect de reglementare transpunerea unor
directive. Observăm că, pe lângă normele care vizează transpunerea
directivelor şi motivarea urgenţei reglementării în aceste situaţii, fiecare
dintre actele normative analizate mai conţine şi alte dispoziţii, dar nu ne
vom referi, în cele ce urmează, la acestea din urmă. De asemenea, semnalăm
58
A se vedea Dana Apostol Tofan, Elena Simina Tănăsescu, comentariul la articolul 115 –
Delegarea legislativă, pct.9, referitor la modificările aduse instituţiei delegării legislative
prin Legea de revizuire, în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia
României – Comentariu pe articole, ed. 1, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1096-
1097.
59
A se vedea secţiunea 4, infra.
60
Referitor la modificările aduse instituţiei delegării legislative prin revizuirea Constituţiei
din 2003, a se vedea Dana Apostol Tofan, Elena Simina Tănăsescu, comentariul la articolul
115 – Delegarea legislativă, supra, n. 58, p. 1103.
61
Irina Alexe, Înalţii funcţionari publici, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 251;
în acelaşi sens, idem, Consideraţii referitoare la Decizia nr. 55/2014 a Curţii
Constituţionale a României şi la statutul juridic al unor înalţi funcţionari publici, în
Curierul Judiciar nr. 3/2014, p. 159-161.
62
Dana Apostol Tofan, Elena Simina Tănăsescu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
Delegare legislativă. Situaţii excepţionale. Lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă.
Camera decizională. Competenţa Curţii Constituţionale. Obiectul controlului de
constituţionalitate. Control preventiv. Control extrinsec (C.C., Decizia nr. 255/2005, M. Of.
nr. 511 din 16 iunie 2005), în Curierul Judiciar nr. 10/2005, p. 25-33.
63
În perioada 1 ianuarie - 30 decembrie 2014 au fost adoptate şi publicate în Monitorul
Oficial al României, Partea I, 94 de ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
147
şi faptul că există şi ordonanţe de urgenţă64 prin care nu se transpun
directive, dar care au fost adoptate cu respectarea procedurii de notificare65,
însă nici acestea nu vor face obiectul studiului nostru.
1. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2014 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative66, au fost transpuse Directiva 2012/26/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de modificare a Directivei
2001/83/CE în ceea ce priveşte farmacovigilenţa67 şi, parţial, Directiva nr.
2011/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2011
privind aplicarea drepturilor pacienţilor în cadrul asistenţei medicale
transfrontaliere68. Pentru a emite actul normativ menţionat Guvernul a
invocat următoarele:
- în calitatea sa de stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene,
României îi revine sarcina de a transpune şi implementa directivele adoptate
de Uniunea Europeană;
64
De exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2014 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţiile operatorilor
economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, publicată în M.Of. nr. 966 din
30 decembrie 2014, sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 pentru
reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi modificarea unor acte normative, publicată în
M.Of. nr. 957 din 30 decembrie 2014.
65
Procedura de notificare este prevăzută de Directiva 98/34/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de
informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice (JO L 204, 21.07.1998, p. 37,
Ediţie specială, 13/vol. 23, p. 207), modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO L 217, 5.08.1998, p. 18, Ediţie specială,
13/vol. 23, p. 282), precum şi de Regulamentul (UE) nr. 1025/2012 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind standardizarea europeană, de
modificare a Directivelor 89/686/CEE şi 93/15/CEE ale Consiliului şi a Directivelor
94/9/CE, 94/25/CE, 95/16/CE, 97/23/CE, 98/34/CE, 2004/22/CE, 2007/23/CE, 2009/23/CE
şi 2009/105/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi de abrogare a Deciziei
87/95/CEE a Consiliului şi a Deciziei nr. 1.673/2006/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului (JO L 316, 14.11.2012). Cu începere de la 7 octombrie 2015, Directiva (UE)
2015/1535 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la
procedura de furnizare de informaţii în domeniul reglementărilor tehnice şi al normelor
privind serviciile societăţii informaţionale (JO L 241, 17.9.2015, p. 1) a abrogat Directiva
98/34, modificată.
66
M.Of. nr. 104 din 11 februarie 2014.
67
JO L 299, 27.10.2012, p. 1.
68
JO L 88, 4.04.2011, p. 45.
148
- consecinţele negative ale nepromovării în regim de urgenţă a actului
normativ care asigură cadrul primar de transpunere pentru Directiva
2011/24, cu termen de transpunere 25 octombrie 2013;
- orice întârziere a autorităţilor române poate conduce la declanşarea acţiunii
de neîndeplinire a obligaţiilor de stat membru, potrivit art. 258 TFUE;
- încălcarea dreptului european se produce în situaţia în care, la expirarea
termenului procedural de răspuns de două luni de la transmiterea avizului
motivat, statele membre nu au adoptat încă măsurile legislative interne de
transpunere, indiferent dacă în cursul procedurii contencioase se
conformează;
- prin Comunicarea Comisiei Europene SEC(2011)1024 din 1 septembrie
2011 a fost stabilită pentru România suma minimă forfetară de 1.710.000
euro, iar valoarea factorului naţional „n” pentru calcularea penalităţilor
cominatorii este de 3,29, penalităţile putând fi cuprinse între aproximativ
2.000-130.000 euro/zi de întârziere, ceea ce ar putea avea un impact
important asupra bugetului de stat;
- termenul asumat de autorităţile române [ref. SANCO D4/IS/ac ARES
(2012)] pentru corectarea deficienţelor de transpunere ale Directivei
2004/23/CE a fost iunie 2013;
- corectarea omisiunilor de transpunere ale art. 118a din Directiva
2011/62/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2011 de
modificare a Directivei 2001/83/CE de instituire a unui cod comunitar cu
privire la medicamentele de uz uman în ceea ce priveşte prevenirea
pătrunderii medicamentelor falsificate în lanţul legal de aprovizionare;
- evitarea declanşării procedurii de infringement (sic!), în scopul evitării
impunerii sancţiunilor pecuniare împotriva României conform art. 260 alin.
(3) TFUE care accelerează mecanismul de impunere a sancţiunilor
pecuniare în cazul în care Comisia Europeană, sesizând Curtea de Justiţie cu
o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, consideră că statul
membru nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica măsurile de transpunere a
unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, având în
vedere că doar la comunicarea tuturor actelor de transpunere ale directivei
se consideră că România, ca stat membru, şi-a îndeplinit obligaţia de a se
asigura transpunerea completă a prevederilor directivei;
- asigurarea drepturilor conferite pacienţilor de Directiva 2011/24, cu termen
de transpunere 25 octombrie 2013, în vederea evitării declanşării de către
pacienţi a unor procese pentru obţinerea drepturilor de rambursare în
instanţă, în acord cu jurisprudenţa CJUE, dar şi faptul că, la data de 23
149
octombrie 2013, ministrul afacerilor externe a solicitat ministrului sănătăţii
adoptarea cu celeritate a actelor normative pentru transpunerea actului
european, având în vedere politica de toleranţă 0 adoptată de Comisie pentru
cazurile de netranspunere, potrivit Comunicării privind o mai bună
guvernanţă (sic!) a pieţei unice COM(2012)259, prin care statele membre
trebuie să îşi asume obiectivul de toleranţă zero cu privire la transpunerea
directivelor, tradus printr-o ţintă de 0 % deficit de transpunere şi deficit de
conformitate, România înregistrând, în luna octombrie 2013, un deficit de
transpunere de 2,3 %;
- consecinţele negative ale nepromovării în regim de urgenţă a actului
normativ care asigură transpunerea pentru Directiva 2012/26, cu termen de
transpunere 28 octombrie 2013, în vederea diminuării riscului declanşării
unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de stat membru, potrivit
art. 258 TFUE, dar şi că preluarea directivei asigură condiţii necesare şi
obligatorii în realizarea unei activităţi medicale de calitate pentru cetăţenii
României, iar neadoptarea acestor măsuri imediate şi a reglementărilor de
implementare a acestora, prin ordonanţă de urgenţă, ar genera
disfuncţionalităţi majore cu efecte negative asupra stării de sănătate a
populaţiei, precum şi în utilizarea eficientă a resurselor umane şi financiare
din sistemul de sănătate;
- necesitatea evitării paralelismului legislativ la nivel naţional şi stabilirea
cadrului legal pentru aplicarea prevederilor Regulamentului (CE) nr.
1223/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 30 noiembrie
2009 privind produsele cosmetice, care a intrat în vigoare la data de 11 iulie
2013, dată de la care s-a abrogat Directiva nr. 76/768/CEE a Consiliului din
27 iulie 1976 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la
produsele cosmetice, care impune abrogarea în regim de urgenţă a Legii nr.
178/2000 privind produsele cosmetice.
2. Pentru că nu s-a reuşit, prin ordonanţa de urgenţă menţionată anterior,
transpunerea corectă şi completă a Directivei 2011/24, aşa cum ar fi fost
normal, printr-un alt act normativ, publicat zece luni mai târziu, Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 68/201469, au fost transpuse art. 7 şi 8 din
Directiva 2010/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 iulie
2010 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi
femeile care desfăşoară o activitate independentă şi de abrogare a Directivei
86/613/CEE a Consiliului70, precum şi art. 7 alin. (2) lit. b) şi art. 9 alin. (1)
69
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2014 privind modificarea şi completarea unor
acte normative, publicată în M.Of. nr. 803 din 4 noiembrie 2014.
70
JO L 180, 15.07.2010, p. 1.
150
şi (2) din Directiva 2011/24. Guvernul a motivat emiterea ordonanţei de
urgenţă prin existenţa avizelor motivate ale Comisiei Europene transmise
autorităţilor române în cauzele 2014/0188 şi 2012/0399 care vizează
acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiei de comunicare a măsurilor
naţionale de transpunere a Directivelor 2011/24 şi 2010/41, fiind indicate
articolele din directive pentru care obligaţia României este considerată
neîndeplinită, luând în considerare şi faptul că acţiunile se află în a doua şi
ultima etapă a fazei precontencioase şi orice amânare a intrării în vigoare a
actelor normative de transpunere creşte riscul sesizării Curţii, precum şi
riscurile la care România ar fi expusă în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor.
Afirmând că ţine cont de preocuparea constantă a României pentru
îndeplinirea obligaţiilor care îi revin ca stat membru al Uniunii Europene,
Guvernul a motivat necesitatea transpunerii acestor directive europene ca
vizând interesul public şi constituind situaţie de urgenţă extraordinară, a
cărei reglementare nu poate fi amânată, impunându-se adoptarea de măsuri
imediate pe calea ordonanţei de urgenţă.
Referitor la aceste motive şi la termenele de transpunere deja expirate de
câteva luni, subliniem că, în opinia noastră, nimic nu împiedica autorităţile
responsabile pentru transpunerea acelor directive, respectiv pentru corecta
transpunere a acestora, să promoveze, în timp util, proiecte de lege care să
fie dezbătute şi adoptate de Parlament, eventual în procedură de urgenţă,
putându-se evita astfel utilizarea de către Guvern a delegării legislative
prevăzută de art. 115 din Constituţie71.
3. Nu numai că nu s-a apelat la această soluţie, ştiut fiind că, în principiu,
măsurile naţionale pentru transpunerea directivelor trebuie adoptate de
Parlament72 ci, pentru modificarea aceluiaşi act normativ – Legea nr.
95/2006 – în luna mai 2014, Guvernul emis o altă ordonanţă de urgenţă,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/201473, prin care, invocând
motive asemănătoare celor cuprinse şi în preambulul OUG nr. 2/2014, a
asigurat cadrul primar de transpunere pentru Directiva nr. 89/105/CEE a
Consiliului din 21 decembrie 1988 privind transparenţa măsurilor care
reglementează stabilirea preţurilor medicamentelor de uz uman şi includerea
acestora în domeniul de aplicare al sistemelor naţionale de asigurări de
71
Pe de altă parte, în această situaţie, Guvernul a ales să promoveze un act care să
înglobeze mai multe directive, practică întâlnită, precum vom vedea în secţiunea 5, infra, şi
în alte state membre (Franţa, Italia).
72
Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1599/2010 (M.Of. nr. 67 din 26 ianuarie
2011), decizie pe care o vom prezenta pe larg în secţiunea următoare.
73
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2014 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative, publicată în M.Of. nr. 359 din 15 mai 2014.
151
sănătate (evitarea declanşării procedurii de „infringement”, evitarea
impunerii sancţiunilor pecuniare împotriva României, evitarea declanşării
unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii de către România a obligaţiilor de
stat membru al Uniunii Europene, având în vedere solicitarea Comisiei
Europene în urma căreia autorităţile române s-au angajat să asigure
conformitatea prevederilor naţionale referitoare la transparenţa măsurilor
care reglementează includerea medicamentelor în domeniul de aplicare al
sistemelor naţionale de asigurări de sănătate, cu Directiva 89/105, ţinând
cont de faptul că, în urma sesizării Comisiei Europene, România şi-a asumat
răspunderea privind promovarea, până la sfârşitul lunii aprilie 2014, a unui
act normativ care să soluţioneze problematica privind transparenţa măsurilor
privind compensarea medicamentelor, astfel încât aceasta să nu evolueze la
stadiul de „infringement” etc.).
În această privinţă, chiar dacă urgenţa este vădită în vederea evitării sesizării
Curţii de Justiţie de Comisia Europeană, nu reiese totuşi cu claritate,
inclusiv în plan terminologic, raţiunea pentru care a fost amânată
prezentarea unui proiect de lege etc.
4. Un alt act normativ prin care s-a asigurat transpunerea unei directive îl
constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/201474, prin care a fost
transpusă Directiva 2013/1/UE a Consiliului din 20 decembrie 2012 de
modificare a Directivei 93/109/CE în ceea ce priveşte anumite norme de
exercitare a dreptului de a fi ales pentru Parlamentul European pentru
cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru în care nu sunt
resortisanţi75. Şi în acest caz, invocându-se motive care, în opinia noastră,
nu constituie o situaţie excepţională, a cărei reglementare nu mai poate fi
amânată, decât, eventual, prin propria incapacitate administrativă, în
considerarea faptului că reglementările nu au fost adoptate în termenele
stabilite şi asumate (calitatea României de stat membru cu drepturi depline
al Uniunii Europene, căreia îi revine sarcina de a transpune şi implementa
directivele emise de Uniunea Europeană – transpunerea Directivei 2013/1,
necesitatea prevenirii consecinţelor negative asupra drepturilor electorale ale
cetăţenilor Uniunii Europene care au domiciliul sau reşedinţa în România, în
cazul nepromovării în regim de urgenţă a actului normativ), Guvernul a
emis ordonanţa de urgenţă în discuţie, apreciind că toate aceste motive
74
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2014 privind operaţionalizarea Registrului
electoral şi pentru modificarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor pentru Parlamentul European, precum şi unele măsuri pentru buna organizare şi
desfăşurare a alegerilor pentru Parlamentul European din anul 2014, publicată în M.Of. nr.
111 din 13 februarie 2014.
75
JO L 26, 26.01.2013, p. 27.
152
vizează interesul public şi constituie o situaţie extraordinară, a cărei
reglementare nu poate fi amânată.
5. O altă ordonanţă prin care se invocă urgenţa transpunerii unor directive,
inclusiv prin faptul expirării termenului lor de transpunere, îl constituie
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare76.
Motivele invocate pentru justificarea urgenţei acestui act normativ se referă
la necesitatea adoptării şi publicării până la 1 ianuarie 2014 a actelor cu
putere de lege cu privire la transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor
art. 5 din Directiva 2008/8/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de
modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce priveşte locul de prestare a
serviciilor77, în vederea implementării cu succes din punct de vedere
procedural şi administrativ a regimului TVA pentru serviciile furnizate pe
cale electronică, serviciile de telecomunicaţii şi serviciile de radiodifuziune
şi televiziune, inclusiv prin dezvoltarea, cel mai târziu în primul trimestru al
anului 2014, a unui sistem informatic ce permite persoanelor impozabile
care prestează astfel de servicii către persoane neimpozabile să îşi
îndeplinească obligaţiile privind TVA.
De asemenea, în preambulul actului normativ se arată şi consecinţele în
situaţia în care actele cu putere de lege cu privire la transpunerea în
legislaţia naţională a prevederilor art. 5 din Directiva 2008/8 nu sunt
adoptate în regim de urgenţă, Guvernul menţionând că nu este posibilă
elaborarea legislaţiei secundare şi dezvoltarea aplicaţiei informatice, astfel
încât România nu va putea respecta termenele obligatorii angajate faţă de
Comisia Europeană şi nu va fi în măsură să aibă pregătit, la 1 ianuarie 2015,
sistemul informatic menţionat, ceea ce ar conduce la pierderea de venituri la
bugetul de stat.
Alte motive invocate pentru justificarea urgenţei emiterii actului normativ se
referă la necesitatea transpunerii în legislaţia naţională a prevederilor
Directivei 2013/61/UE a Consiliului din 17 decembrie 2013 de modificare a
Directivelor 2006/112/CE şi 2008/118/CE în ceea ce priveşte regiunile
ultraperiferice franceze şi în special Mayotte78, directivă ce a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2014, la avizul motivat al Comisiei Europene transmis
României (cu privire la practica administrativă în urma căreia un procent
semnificativ de deconturi cu sume negative de TVA cu opţiune de
rambursare nu sunt soluţionate într-un termen rezonabil, şi în scopul
76
77
JO L 44, 20.2.2008, p. 11.
78
JO L 353, 28.12.2013, p. 5.
153
asigurării unei fluidizări a rambursărilor de taxă pe valoarea adăugată către
contribuabili şi în acelaşi timp asigurarea unui nivel de siguranţă rezonabil
şi proporţional faţă de nivelul sumelor rambursate), precum şi la necesitatea
punerii de acord a legislaţiei naţionale cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene (referitoare la acordarea de dobânzi contribuabililor în
cazul creanţelor rezultate din anularea unui act administrativ fiscal),
argumentându-se că, prin adoptarea unor astfel de măsuri, se evită
declanşarea procedurii de „infringement” faţă de România, iar neadoptarea
acestora ar avea ca efect declanşarea unor acţiuni la instanţele naţionale sau
europene cu costuri atât pentru administraţia fiscală, cât şi pentru
contribuabili, care, în lumina jurisprudenţei CJUE, pot fi previzionate că se
vor soluţiona în defavoarea statului.
De asemenea, au fost invocate obligaţiile autorităţilor naţionale de a
coopera, începând cu data de 1 ianuarie 2014, cu cele ale celorlalte state
membre în conformitate cu Directiva 2011/16/UE a Consiliului din 15
februarie 2011 privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de
abrogare a Directivei 77/799/CEE79, transpusă în Codul de procedură fiscală
la titlul VII1, precum şi scopul evitării declanşării de către Uniunea
Europeană a acţiunilor de constatare a încălcării de către România a
obligaţiilor de stat membru al Uniunii Europene (având în vedere solicitarea
Comisiei Europene în urma căreia autorităţile române s-au angajat să
asigure conformitatea prevederilor referitoare la desfăşurarea pe teritoriul
României a profesiei de consultant fiscal de către consultanţii fiscali care au
obţinut calificarea profesională în alt stat membru al Uniunii Europene cu
prevederile Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei
interne80 şi Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale81,
precum şi asumarea, de către autorităţile române, ca termen de modificare a
actului normativ care reglementează exercitarea profesiei de consultant
fiscal, cel mai târziu data de 31 decembrie 2013), apreciindu-se că aceste
situaţii aduc atingere interesului public general şi constituie un motiv de
urgenţă deosebită şi extraordinară, a cărui reglementare nu a putut fi
amânată.
79
JO L 64, 11.3.2011, p. 1.
80
JO L 376, 27.12.2006, p. 36, Ediţie specială, 13/vol. 58, p. 50.
81
154
6. Într-un alt caz82, invocându-se motive de oportunitate dar considerând că
măsurile propuse sunt compatibile cu prevederile art. 7 din Directiva
2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea
cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice şi a electricităţii83,
a fost emis actul normativ prin care a fost modificat un articol din Codul
fiscal, Guvernul apreciind că situaţia invocată aduce atingere interesului
public general şi constituie un motiv de urgenţă deosebită şi extraordinară, a
cărui reglementare nu poate fi amânată.
7. O situaţie aparte este reprezentată, în opinia noastră, de emiterea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2014 privind unele măsuri pentru
completarea reţelei sanitare proprii a Ministerului Transporturilor şi pentru
aprobarea unor măsuri financiare84, în preambulul căreia sunt invocate
motive de oportunitate şi de incapacitate administrativă pentru a se
reglementa măsuri de reorganizare a reţelei sanitare proprii a Ministerului
Transporturilor, revenindu-se la o situaţie anterioară, precum şi măsuri
temporare, aplicabile în anul 2014, prin derogări de la prevederile legale
privind alocările de sume, din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia
Guvernului, ordonatorilor principali de credite, pentru finanţarea unor
cheltuieli din domeniile cultural, religios şi sportiv, realizate la nivel central
sau local, care nu pot fi asigurate din bugetul aprobat. Dacă pentru
motivarea primei măsuri au fost invocate prevederile art. 14 din Directiva
2004/4985, precum şi motive de necesitate a reglementării, ce-a de-a doua
măsură, fără legătură cu ansamblul reglementării, nu a fost motivată în nici
un fel.
8. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative86 au fost transpuse
82
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2014 pentru completarea art. 176 din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 241 din 4 aprilie 2014.
83
84
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2014 privind unele măsuri pentru completarea
reţelei sanitare proprii a Ministerului Transporturilor şi pentru aprobarea unor măsuri
financiare, publicată în M.Of. nr. 384 din 23 mai 2014.
85
Directiva 2004/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004
privind siguranţa căilor ferate comunitare şi de modificare a Directivei 95/18/CE a
Consiliului privind acordarea de licenţe întreprinderilor feroviare şi a Directivei
2001/14/CE privind repartizarea capacităţilor de infrastructură feroviară şi perceperea de
tarife pentru utilizarea infrastructurii feroviare şi certificarea siguranţei (JO L 164,
30.4.2004, p. 44, Ediţie specială 07/vol. 14, p. 62).
86
M.Of. nr. 427 din 11 iunie 2014.
155
prevederile Directivei 2011/83 a privind drepturile consumatorilor87. Pentru
a emite actul normativ menţionat Guvernul a invocat, pe lângă faptul că
transpunerea trebuia realizată până la data de 13 decembrie 2013, şi că,
pentru a se evita posibilitatea declanşării procedurii de infringement de către
Comisia Europeană împotriva României pentru neimplementarea în dreptul
intern a prevederilor directivei comunitare (sic!) şi de a asigura
implementarea acesteia, în condiţiile în care, întrucât nu i-au fost
comunicate din partea autorităţilor române măsurile naţionale pentru
transpunerea directivei, la data de 27 ianuarie 2014, Comisia Europeană a
declanşat o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva
României, în temeiul art. 258 TFUE, transmiţând o scrisoare de punere în
întârziere, al cărei termenul de răspuns s-a împlinit la 27 martie 2014. De
asemenea, pe lângă descrierea procedurilor contencioase în faţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, urgenţa reglementării a fost motivată şi prin
riscurile, inclusiv de natură financiară, la care un stat s-ar expune, de natură
să determine un stat membru să pună capăt cât mai repede încălcării
constatate şi care persistă, exemplificându-se prin una dintre cauzele
soluţionate cu celeritate de Curtea de Justiţie88.
87
Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011
privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a
Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei
85/577/CEE a Consiliului şi a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului, publicată în JO L 304, 22.11.2011, p. 64.
88
Cauza C-202/09, Comisia/Irlanda, în care Comisia a sesizat Curtea de Justiţie la 5 iunie
2009, iar cea din urmă a pronunţat hotărârea la 26 noiembrie 2009 (EU:C:2009:736).
Evident, şi în această privinţă, se poate face o întreagă discuţie, pornind de la constatarea
particularităţii litigiului, care avea ca obiect „celebra” Directivă 2006/24/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor
generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice
accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei
2002/58/CE (JO L 105, 13.4.2006, p. 54, Ediţie specială 13/vol. 53, p. 51), declarată
nevalidă de Curtea de Justiţie prin hotărârea din 8 aprilie 2014, cauzele conexate C-293/12
şi C-594/12, Digital Rights Ireland, EU:C:2014:238 (pentru detalii, a se vedea Tiberiu
Savu, Controlul de legalitate a directivelor reflectat în jurisprudenţa recentă a instanţelor
Uniunii Europene, în volumul de faţă, p. 89-91). Pe de altă parte, asemenea altor curţi
constituţionale din opt state membre ale Uniunii Europene, Curtea Constituţională a
României a declarat neconstituţionalitatea celor două legi (succesive) de transpunere a
directivei (pentru detalii, a se vedea Tudorel Toader, Marieta Safta, Controlul de
constituţionalitate al legii de transpunere a directivei, în volumul de faţă, p. 231 şi urm.).
În plus, este de remarcat şi faptul că anterior, prin hotărârea din 10 februarie 2009, cauza C-
301/06, Irlanda/Parlamentul European şi Consiliul UE, EU:C:2009:68, Curtea de Justiţie a
respins acţiunea în anularea deciziei, introdusă (tot) de Irlanda; acţiunea se întemeia pe
motivul adoptării directivei urmând un temei juridic eronat (fostul art. 95 CE, în prezent,
156
9. Printr-o altă ordonanţă de urgenţă89, invocându-se proceduri
administrative necesare a fi finalizate până la sfârşitul anului 2014, au fost
interpretate unele dispoziţii cuprinse într-un articol dintr-o altă ordonanţă a
Guvernului90 emisă cu mai puţin de o lună înainte, astfel încât să fie incluse
într-o anumită accepţiune şi anumite categorii de vehicule definite în anexa
unei directive91.
10. De asemenea, pentru transpunerea unei alte directive, Directiva
2013/3492, Guvernul a adoptat o ordonanţă de urgenţă93, justificând alegerea
art. 114 TFUE – în loc să recurgă la fostul pilon al treilea al UE – i.e. litigiul a avut loc
înaintea intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009). Curtea a
respins acel motiv, însă a precizat în mod explicit că „acţiunea introdusă de Irlanda se
refer[ea] în exclusivitate la alegerea temeiului juridic, iar nu la o eventuală încălcare a
drepturilor fundamentale care ar decurge din ingerinţele în exercitarea dreptului la
respectarea vieţii private pe care le-ar presupune Directiva 2006/24” (pct. 57). Revenind la
argumentaţia avansată pentru promovarea ordonanţei de urgenţă, se ridică aşadar aspectul
pertinenţei invocării litigiului respectiv pentru susţinerea urgenţei reglementării.
89
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2014 privind stabilirea unor măsuri financiare
şi pentru interpretarea unor prevederi legale (M.Of. nr. 654 din 4 septembrie 2014).
90
Ordonanţa Guvernului nr. 9/2014 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2014
(M.Of. nr. 588 din 6 august 2014).
91
Art. 3 din OUG prevede că „[î]n sensul art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2014 cu
privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2014, prin sintagma „dotări specifice” se
înţelege acele echipamente şi/sau adaptări ale caracteristicilor tehnice ale autovehiculului
care permit îndeplinirea unei funcţii ori echiparea suplimentară corespunzătoare
specificului fiecărei structuri/instituţii din cadrul/subordinea Ministerului Afacerilor
Interne, iar termenul „autovehicule” include şi „categoria M1” de vehicule, astfel cum este
definită în anexa II la Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5
septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor şi remorcilor
acestora, precum şi a sistemelor, componentelor şi unităţilor tehnice separate destinate
vehiculelor respective (Directivă-cadru), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
seria L nr. 263 din 9 octombrie 2007, astfel cum a fost înlocuită prin anexa I la
Regulamentul (UE) nr. 678/2011 al Comisiei din 14 iulie 2011 de înlocuire a anexei II şi de
modificare a anexelor IV, IX şi XI la Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor şi remorcilor
acestora, precum şi a sistemelor, componentelor şi unităţilor tehnice separate destinate
vehiculelor respective (Directivă-cadru), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
seria L nr. 185 din 15 iulie 2011”.
92
Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013
privind situaţiile financiare anuale, situaţiile financiare consolidate şi rapoartele conexe ale
anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivelor 78/660/CEE şi 83/349/CEE ale
Consiliului, prin care au fost abrogate Directiva 78/660/CEE din 25 iulie 1978 privind
conturile anuale ale anumitor forme de societăţi comerciale şi Directiva 83/349/CEE din
data de 13 iunie 1983 privind conturile consolidate (JO L 182, 29.06.2013).
93
contabilităţii nr. 82/1991 (M.Of. nr. 902 din 11 decembrie 2014).
157
acestei soluţii legislative prin faptul că termenul de transpunere a directivei
este data de 20 iulie 2015, iar în România transpunerea se va realiza prin
elaborarea unor acte normative, de către anumite instituţii94, pornind de la
necesitatea/utilitatea intrării în vigoare a reglementărilor naţionale conforme
cu noua directivă începând cu data de 1 ianuarie 2015, justificată prin raţiuni
de ordin practic (ţinând cont de necesitatea creării premiselor legale în
vederea reducerii sarcinilor administrative ale entităţilor şi, implicit, a
costurilor, inclusiv a celor asociate contabilităţii şi raportărilor financiare, în
special pentru întreprinderile mici şi mijlocii, obiective cuprinse în diferite
comunicări şi rezoluţii adoptate la nivelul Uniunii Europene, întrucât
amânarea simplificării sistemului de raportare financiară pentru
microentităţi, aşa cum sunt definite în Directiva 2013/34, ar avea ca efect
menţinerea în sarcina acestora a actualelor sarcini administrative, aspect
care nu concordă cu obiectivele cuprinse în comunicarea Comisiei Europene
intitulată „Small Business Act pentru Europa”95).
11. Prin ultimul dintre actele normative analizate, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 90/201496, au fost transpuse unele prevederi din patru
directive97, Guvernul motivând adoptarea actului normativ (pe lângă
motivele de ordin practic şi de oportunitate, legate de necesitatea respectării
termenelor şi condiţiilor asumate în angajamentele internaţionale privind
94
Instituţiile cu atribuţii de reglementare prevăzute la art. 4 alin. (1) şi (3) din Legea
contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
95
Comunicarea Comisiei - „Gândiţi mai întâi la scară mică”: Prioritate pentru IMM-uri. Un
„Small Business Act” pentru Europa, COM(2008)394, 25.6.2008.
96
nr. 297/2004 privind piaţa de capital (M.Of. nr. 964 din 30 decembrie 2014).
97
Ordonanţa de urgenţă transpune următoarele directive ale Uniunii Europene:
1. prevederile art. 4 alin. (1) pct. 9 din Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare, de modificare a
Directivelor 85/611/CEE şi 93/6/CEE ale Consiliului şi a Directivei 2000/12/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 93/22/CEE a
Consiliului;
2. prevederile art. 1, 15, 16 şi 21 din Directiva 2003/71/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei
oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacţionare
şi de modificare a Directivei 2001/34/CE;
3. prevederile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 12 din Directiva 2007/36/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 11 iulie 2007 privind exercitarea anumitor
drepturi ale acţionarilor în cadrul societăţilor comerciale cotate la bursă;
4. prevederile art. 28, 29 şi 31 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituţiilor de credit şi
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a
Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE.
158
implementarea de reforme structurale care să permită creşterea
competitivităţii economiei româneşti) şi prin necesitatea asigurării unei
transpuneri mai fidele (sic!) a dispoziţiilor Directivei 2003/71 referitoare la
comunicatele cu caracter publicitar, precum şi pentru uniformizarea
terminologică a noţiunilor ce creează dificultăţi în interpretarea şi aplicarea
prevederilor legale.
Sintetizând aceste exemple din 2014, se poate observa că justificarea
principală a emiterii ordonanţelor de urgenţă în materia transpunerii
directivelor o constituie propria incapacitate administrativă a autorităţilor
statului român de a planifica procesul intern de elaborare/avizare/adoptare a
actelor normative necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de
acesta. În fapt, preocuparea primordială a transpunerii „urgente” este aceea a
evitării procedurii de „infringement” (sic!)…
Este de remarcat faptul că, în cele mai multe dintre cazurile analizate,
situaţiile extraordinare prin care s-a motivat urgenţa reglementărilor, precum
şi soluţia aleasă pentru transpunerea directivelor, aceea a adoptării
ordonanţelor de urgenţă, sunt mai degrabă proclamate/invocate decât
motivate în mod substanţial şi pertinent.
Care ar fi însă neajunsurile unei atari abordări? Ne-am putea referi, de pildă,
în primul rând, la aspectul securităţii juridice în transpunerea unei directive,
pe care l-am discutat pe larg anterior (secţiunea 2, supra). În al doilea rând,
consecinţă a clarităţii şi simplificării normative, ne putem întreba în ce mod
o transpunere parţială a unor dispoziţii dintr-o directivă, cu amânarea
transpunerii altor prevederi din aceasta, realizează cerinţa menţionată. Or,
pare evident că o transpunere fragmentară conduce la fragmentarea cadrului
normativ (intern). Şi nu în ultimul rând, practica pe care am ilustrat-o în
această secţiune îngreunează cunoaşterea de particulari (i.e. de persoane de
drept privat) – în mod exact – a drepturilor pe care le obţin prin dispoziţii
ale directivei transpuse în dreptul român.
Practica motivării promovării ordonanţelor de urgenţă în vederea
transpunerii unor directive ale Uniunii Europene trebuie pusă în legătură cu
criteriile avansate de Curtea Constituţională a României în jurisprudenţa sa.
Întrebarea la care vom încerca să răspundem în secţiunea următoare priveşte
caracterul adecvat al controlului de constituţionalitate în privinţa motivării
caracterului excepţional pentru transpunerea unei directive printr-o
ordonanţă de urgenţă.
159
4. Urgenţă şi delegare legislativă în contextul transpunerii directivelor.
Repere din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României98
Am amintit mai sus că art. 115 din Constituţia României, în versiunea sa din
2003, oferă cadrul constituţional în care Guvernul este abilitat să emită
ordonanţe – „simple”, adică potrivit cerinţelor stabilite într-o lege a
Parlamentului, respectiv ordonanţe de urgenţă.
Se poate transpune o directivă în ordinea juridică română prin intermediul
unei ordonanţe de urgenţă? Iar, într-un context mai general, este posibilă
executarea unor dispoziţii de dreptul Uniunii Europene recurgând la
ordonanţe de urgenţă? Constituie oare perspectiva iniţierii unor acţiuni de
constatare a neîndeplinirii obligaţiilor de către Comisia Europeană şi/sau în
faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene un motiv suficient pentru
justificarea utilizării acestui tip de delegare legislativă?
În secţiunea de faţă oferim perspectiva Curţii Constituţionale a României în
această privinţă, ce răspunde la astfel de întrebări.
Prezentarea are două părţi, care tratează, pe de o parte, decizii timpurii ale
Curţii Constituţionale pronunţate înaintea aderării României la Uniunea
Europeană ori care vizează împrejurări produse curând după acel moment,
iar pe de altă parte, decizii adoptate ulterior aderării, în care Curtea a stabilit
că Parlamentul trebuie să fie legiuitorul principal (ordinar) şi prin care a
elaborat criterii care trebuie îndeplinite la adoptarea de ordonanţe de urgenţă
ale Guvernului.
i. Primii paşi: urgenţă în legătură cu armonizarea realizată anterior
aderării României la Uniunea Europeană
Probabil, în ordine cronologică, prima decizie pronunţată de Curtea
Constituţională a României cu pertinenţă pentru aspectele pe care le
discutăm aici este Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999
pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat99. În
această privinţă, trebuie remarcat că decizia a fost pronunţată potrivit
Constituţiei, în varianta sa anterioară revizuirii din 2003, care a amendat art.
114, renumerotându-l ca art. 115100. În timp ce instanţa care a sesizat Curtea
98
Secţiunea preia şi dezvoltă Irina Alexe, Constantin Mihai Banu, Transposition and/or
implementation of European Union law by means of Government emergency order.
Requirements set in the case-law of the Constitutional Court of Romania, în Curentul
Juridic, anul XVIII, nr. 2 (61), 2015, p. 49-56.
99
100
O discuţie detaliată privind diferenţele între cele două versiuni este oferită în Decizia nr.
255 din 11 mai 2005 (M.Of. nr. 511 din 16 iunie 2005); patru din cei nouă membri ai Curţii
au format opinie separată. Cu toate acestea, în decizie nu a fost făcută nicio referire la
transpunerea directivelor CE.
160
Constituţională (prin intermediul unei excepţii de neconstituţionalitate) a
fost de părere că Guvernul nu era abilitat să emită o ordonanţă într-un
domeniu rezervat legii organice101, Curtea Constituţională a constatat
existenţa a două aspecte ale constituţionalităţii ordonanţei de urgenţă: pe
lângă motivul menţionat, al doilea argument susţinea punctul de vedere
conform căruia, în expunerea de motive aferentă actului în cauză102,
Guvernul nu motivase un posibil caz excepţional. Apoi, Curtea
Constituţională a respins primul motiv, amintind jurisprudenţa sa anterioară
în materie103: potrivit art. 114 din Constituţie (în versiunea de la acel
moment), ordonanţele simple şi ordonanţele de urgenţă sunt două categorii
diferite de acte, iar caracterul de urgenţă, determinat de existenţa unor
situaţii excepţionale, justifică emiterea acestora şi în domeniul legilor
organice. Referitor la cel din urmă motiv, Curtea a declarat printre altele că
urgenţa nu ar putea justifica necesitatea armonizării legislaţiei române cu
dreptul CE, având în vedere că „modificarea sau unificarea legislaţiei într-
un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de
urgenţă”104. Iar apoi a continuat: „În cazul existenţei reale a unei asemenea
necesităţi, aceasta îşi poate găsi rezolvarea în condiţiile obişnuite, prevăzute
de legislaţia în vigoare, fără a se recurge la emiterea unei ordonanţe de
urgenţă”. Prin urmare, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate - cu
majoritatea voturilor; mai mulţi membri ai Curţii Constituţionale au elaborat
două opinii separate105.
Trebuie amintit aici că, la momentul pronunţării deciziei, Constituţia
României din 1991 nu includea nicio dispoziţie privind relaţiile cu ordinea
juridică a CE/UE; o atare prevedere a fost inclusă în Constituţie ulterior
revizuirii sale în 2003 – i.e. actualul său art. 148106. Evident, la acel moment
nu era necesară elaborarea unei atari norme constituţionale – amintind aici şi
că România a devenit stat membru al Uniunii Europene în 2007 –, astfel că
101
A se vedea art. 72 alin. (3) din Constituţie (în versiunea sa anterioară revizuirii din
2003), în prezent art. 73 alin. (3) din Constituţie.
102
Trebuie menţionat aici că, potrivit art. 30 („Instrumentele de prezentare şi motivare”) din
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative (M.Of. nr. 139 din 31 martie 2000), modificată ulterior, expunerea de motive
însoţeşte proiectele de legi şi propunerile legislative, iar nota de fundamentare însoţeşte
ordonanţele şi hotărârile Guvernului.
103
Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998 (M.Of. nr. 88 din 25 februarie 1998); Decizia nr. 65
din 20 iunie 1995 (M.Of. nr. 129 din 28 iunie 1995).
104
Citat din Decizia Curţii Constituţionale nr. 34/1998, supra, n. 103.
105
Cea dintâi opinie separată a respins, în esenţă, posibilitatea separării celor două categorii
de ordonanţe din punctul de vedere al domeniului rezervat legilor organice, iar a doua
opinie separată a susţinut lipsa competenţei Curţii Constituţionale în controlarea „cazurilor
excepţionale” aflate în legătură cu emiterea ordonanţelor de urgenţă.
106
A se vedea şi Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii
legislative de revizuire a Constituţiei României (M.Of. nr. 317 din 12 mai 2003).
161
obligaţiile privind armonizarea (dreptului intern cu dreptul CE/UE) care
reveneau unei ţări candidate trebuiau controlate în raport cu alte temeiuri
constituţionale107. Din nefericire, Curtea nu a abordat această chestiune.
Reprezenta oare activitatea de armonizare (întreprinsă de către ţara
candidată) un aspect referitor doar la abordarea legislativă?108
Împrejurări excepţionale anterioare aderării care sunt susceptibile să
motiveze necesitatea emiterii unei ordonanţe de urgenţă au vizat de
asemenea necesitatea continuării negocierilor pentru aderarea la Uniunea
Europeană. Acest aspect este ilustrat prin Decizia nr. 205 din 7 martie
2006109. Excepţia de neconstituţionalitate privea dispoziţii ale unei
ordonanţe de urgenţă a Guvernului menită să limiteze ajutorul de stat
acordat unei societăţi române din domeniul siderurgic. Curtea
Constituţională a constatat că ordonanţa de urgenţă fusese adoptată în scopul
armonizării legislaţiei în domeniu cu dispoziţiile tratatului de aderare şi a
arătat şi că, în ceea ce priveşte acordarea de ajutoare de stat societăţilor
din siderurgie, după data de 31 decembrie 2004, este interzis orice ajutor de
stat în domeniul respectiv. S-a admis urgenţa acelei măsuri prin faptul că
România era „strict monitorizată” (sic!) de Comisia Europeană la capitolul
„Concurenţa”, iar încălcarea acelor prevederi din tratatul de aderare era de
natură să atragă activarea clauzei de salvgardare, cu consecinţa amânării
aderării României la Uniunea Europeană.
Curtea Constituţională a răspuns în sens afirmativ la întrebarea dacă este
permisă emiterea de Guvern a unei ordonanţe de urgenţă care vizează să
transpună o directivă CE/UE până la momentul dobândirii calităţii de stat
membru al Uniunii Europene. Acel aspect a fost abordat în Decizia nr. 1070
din 8 septembrie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind
măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată
rezultate din contracte comerciale110. Curtea a respins excepţia. În privinţa
107
De exemplu, Michal Bobek (Să ai doi stăpâni; Aplicarea dreptului european de către
autorităţi administrative din noile state membre, în R.R.D.E. nr. 3/2010, p. 62-72) a arătat
că, anterior aderării la Uniunea Europeană, anumite curţi constituţionale ale ţărilor central
şi est-europene au elaborat o obligaţie de interpretare conformă ca instrument de realizare a
obligaţiei de armonizare a legislaţiei naţionale cu dreptul CE.
108
Ulterior, în privinţa propriilor competenţe, Curtea Constituţională a reţinut că era
competentă să aprecieze constituţionalitatea legislaţiei în raport cu Constituţia şi cu actele
internaţionale (sic!) la care România este parte, însă nu să compare dispoziţii ale variilor
acte legislative ori să stabilească posibile incoerenţe în legislaţia internă (Decizia nr. 16 din
17 ianuarie 2012, M.Of. nr. 153 din 7 martie 2012).
109
M.Of. nr. 340 din 14 aprilie 2006.
110
M.Of. nr. 703 din 20 octombrie 2009.
162
art. 115 alin. (4) din Constituţie, ea a reţinut că „[î]ndeplinirea obligaţiei
asumate de România faţă de statele membre ale Uniunii Europene constând
în transpunerea, până la momentul aderării, a tuturor directivelor comunitare
în vigoare la data semnării Tratatului de aderare poate fi considerată o
situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, ţinând
cont de faptul că, astfel cum se precizează în preambulul ordonanţei, aceasta
transpune în legislaţia naţională prevederile Directivei 2000/35/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind
combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale”.
Merită precizat că ordonanţa de urgenţă în litigiu a fost emisă la 24
octombrie 2007, la aproape un an de la data aderării României la Uniunea
Europeană. Aşadar, argumentaţia Curţii, deşi pare întemeiată, nu reuşeşte să
surprindă întinderea exactă a urgenţei. Într-o perspectivă mai generală,
rămâne de stabilit dacă transpunerea directivelor în termenul prescris prin
intermediul unor ordonanţe de urgenţă – menită să îndeplinească obligaţiile
faţă de Uniunea Europeană – ar putea fi considerată „situaţie extraordinară”.
ii. Direcţii ale jurisprudenţei ulterioare aderării: Parlamentul ca legiuitor
„ordinar” şi necesitatea evitării acţiunilor de constatare a neîndeplinirii
obligaţiilor, iniţiate de Comisia Europeană
O primă decizie a Curţii Constituţionale relevantă pentru discuţia de faţă
este Decizia nr. 802 din 19 mai 2009 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, în
ansamblu, şi, în special, a celor ale art. 11 din aceeaşi ordonanţă de
urgenţă111. Curtea a respins excepţia ca neîntemeiată. Referitor la aspectele
aferente urgenţei, s-a menţionat că ordonanţa fusese adoptată în contextul în
care Comisia Europeană deschisese procedura de infringement (sic!)
împotriva României în temeiul art. 226 din Tratatul de instituire a
Comunităţilor Europene112, mai precis pentru a evita o eventuală procedură
în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene. Curtea Constituţională a
făcut referire la art. 148 alin. (4) din Constituţie, în sensul că Guvernul este
abilitat din punct de vedere constituţional să asigure respectarea obligaţiilor
României faţă de Uniunea Europeană: „Astfel, folosirea ordonanţelor de
urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în
situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa
Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională. În aceste condiţii, se constată
111
112
În prezent art. 258 TFUE.
163
că ordonanţa de urgenţă criticată respectă exigenţele art. 115 alin. (4) din
Constituţie”.
Este binevenită argumentaţia Curţii care aminteşte temeiul constituţional
pentru îndeplinirea obligaţiilor care decurg din ordinea juridică a Uniunii
Europene; cu alte cuvinte, obligaţia de cooperare consacrată la art. 148 din
Constituţie, mult mai amplă, în măsura în care vizează toate cele trei
puteri113, priveşte şi aspectul transpunerii directivelor UE şi, mai precis, prin
ordonanţe de urgenţă.
Pe de altă parte, Decizia nr. 802/2009 realizează o demarcaţie finală în
privinţa urgenţei ca motiv legitim pentru emiterea de ordonanţe de urgenţă:
urgenţa este justificabilă atunci când o acţiune de constatare a neîndeplinirii
obligaţiilor intră în etapa contencioasă – i.e. atunci când etapa
precontencioasă se încheie cu sesizarea Curţii Europene de Justiţie de
Comisia Europeană. Per a contrario, atât timp cât acţiunea se află încă în
etapă precontencioasă, ca regulă, urgenţa nu ar putea fi avansată ca temei
valid pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. Or, este oare această
afirmaţie viabilă în viaţa cotidiană? Timpul o va dovedi114.
113
În varii situaţii, Curtea Constituţională subliniază aspecte ale acestei obligaţii ample, de
pildă, în privinţa Parlamentului – a se vedea Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014 (M.Of. nr. 532
din 17 iulie 2014), par. 38. Asupra obligaţiei instanţelor judecătoreşti române faţă de
dreptul CE/UE în temeiul art. 148 din Constituţie, a se vedea Decizia nr. 137 din 25
februarie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 lit. a) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru
autovehicule (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010), unde este citată o decizie anterioară –
Decizia nr. 1596 din 26 noiembrie 2009 (M.Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010). Poziţia
recurentă a Curţii Constituţionale din România faţă de dreptul CE/UE este aceea că
instanţele judecătoreşti (de drept comun) sunt chemate să acorde prioritate „reglementărilor
comunitare obligatorii” în raport cu prevederile legislaţiei naţionale contrare şi că misiunea
îndeplinită de aceste instanţe judecătoreşti constituie o chestiune de aplicare a legii, iar nu
una de control de constituţionalitate (cea din urmă fiind de competenţa Curţii
Constituţionale). A se vedea, de asemenea, mai recent Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015), par. 33.
114
În această privinţă, trebuie distins între două ipoteze, în funcţie de temeiul invocat de
Comisia Europeană pentru acţiunea sa: art. 258 TFUE, respectiv art. 260 alin. (3) TFUE. Pe
de o parte, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene de Justiţie, într-o acţiune
iniţiată în temeiul art. 258 TFUE, aspectul dacă un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile
care îi revin trebuie stabilit prin raportare la situaţia existentă în acel stat la sfârşitul
termenului precizat în avizul motivat, iar Curtea nu mai poate ţine cont de modificări
ulterioare – a se vedea cauza C-265/06, hotărârea din 10 aprilie 2008, Comisia/Republica
Portugheză, EU:C:2008:210, pct. 25. Cu alte cuvinte, ceea ce este în cauză aici este
împrejurarea că proiectul de act (fie el lege sau ordonanţă) trebuie adoptat (şi trebuie să fie
în vigoare) la momentul expirării termenului precizat în avizul motivat, întrucât – în
164
O bună ocazie pentru Curtea Constituţională de a relua jurisprudenţa
menţionată anterior a fost Decizia sa nr. 1599 din 9 decembrie 2010
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2),
art. 4 lit. a) şi art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, precum şi
ale ordonanţei de urgenţă în ansamblul său115. Curtea a notat că
„preexistenţa (sic!) unui act obligatoriu emis la nivelul Uniunii Europene nu
este o condiţie obligatorie pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, din
contră, spre exemplu, măsurile naţionale necesare pentru implementarea
unei directive trebuie de principiu adoptate de către Parlament, ca legiuitor
originar”. Curtea a amintit apoi Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 şi
circumstanţele sale – şi anume că armonizarea fusese realizată anterior
aderării la Uniunea Europeană. Interesantă este concluzia succintă a Curţii
Constituţionale potrivit căreia situaţia din acel dosar era aplicabilă mutatis
mutandis şi în cauza de faţă. Curtea nu a reuşit însă să distingă împrejurările
– în raport cu data aderării – şi să examineze temeiul constituţional pentru
activitatea de armonizare ulterior dobândirii de România a statutului de
membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Curtea a declarat apoi:
„Prin urmare, chiar dacă la nivelul Uniunii Europene nu a fost adoptată o
directivă în domeniul reglementării taxei pe poluare, legiuitorul naţional, în
cazul de faţă cel delegat, este îndrituit să adopte un act normativ care să
reglementeze acest domeniu”. Ulterior, Curtea a amintit Decizia nr. 802 din
19 mai 2009 şi a precizat că nu existau elemente noi de natură să inducă
reconsiderarea jurisprudenţei sale anterioare. În argumentaţia Curţii
observăm aşadar o atitudine permisivă privind autoritatea care să legifereze:
Parlamentul sau Guvernul.
acţiunea cu care este sesizată Curtea Europeană de Justiţie – aspectul dacă un stat membru
nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau trebuie stabilit prin raportare la situaţia
existentă în acel stat la sfârşitul termenului precizat în avizul motivat, iar Curtea nu poate
ţine seama de evoluţii ulterioare acelui termen. Această situaţie este ilustrată în cauza C-
557/10, hotărârea din 25 octombrie 2012, Comisia/ Republica Portugheză, EU:C:2012:662,
pct. 41. Pe de altă parte, în privinţa unei acţiuni introduse în temeiul art. 260 alin. (3) TFUE
pentru necomunicarea de către un stat membru a măsurilor de transpunere a unei directive
cu caracter legislativ, acţiune în care Comisia are prerogativa de a indica un cuantum pentru
o sumă forfetară sau penalităţi cu titlu cominatoriu, ea realizează o distincţie în abordarea
sa, potrivit comunicării sale „Punerea în aplicare a articolului 260 alineatul (3) din TFUE”
(JO C 12, 15.01.2011, p. 1): „Potrivit logicii inerente celor două tipuri de sancţiuni, în
cauzele pendinte în faţa Curţii în care Comisia nu a propus decât o penalitate cu titlu
cominatoriu, Comisia îşi va retrage acţiunea dacă statul membru comunică măsurile de
transpunere necesare pentru a pune capăt încălcării. În schimb, în cauzele pendinte în care a
propus şi impunerea unei sume forfetare, Comisia nu îşi va retrage acţiunea doar pentru că
a fost efectuată comunicarea necesară” (par. 11).
115
M.Of. nr. 67 din 26 ianuarie 2011.
165
Rezumând încă o dată, o situaţie extraordinară este aceea în care sesizarea
Curţii Europene de Justiţie este iminentă. Următoarea decizie pronunţată de
Curtea Constituţională elucidează într-o anumită măsură perspectiva
utilizată de cea din urmă asupra chestiunii sesizării Curţii de Justiţie cu o
acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor. Prin Decizia nr. 1540 din 6
decembrie 2011, Curtea Constituţională a examinat excepţia de
neconstituţionalitate a mai multor dispoziţii din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori116.
Excepţia a fost ridicată în varii cauze de către o bancă comercială care a
contestat procese-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii
prevăzute de respectiva ordonanţă de urgenţă. Cauzele au fost conexate de
Curtea Constituţională. Printre alte motive, reclamanta a susţinut că varii
dispoziţii ale acelei ordonanţe de urgenţă contraveneau art. 115 alin. (4) din
Constituţie; ea a arătat că statul nu putea invoca scurgerea termenului pentru
transpunerea directivei europene evocate în preambulul ordonanţei ca scuză
pentru incapacitatea sa de organizare şi coordonare a instituţiilor în scopul
realizării transpunerii în mod corect, cu mult înaintea termenului de 11 iunie
2010. În aceste condiţii, urgenţa nu poate fi invocată ca motiv de adoptare a
ordonanţei menţionate.
În privinţa aspectului urgenţei potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie,
Curtea Constituţională a reţinut că România „trebuie să respecte prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi să asigure ducerea la
îndeplinire a cerinţelor celorlalte reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu”. Acea obligaţie a fost derivată din împrejurarea că România
este stat de drept, care face parte din Uniunea Europeană şi care şi-a asumat
anumite obligaţii faţă de aceasta în temeiul art. 148 alin. (2) - (4) din
Constituţie. Curtea a menţionat apoi că „necesitatea transpunerii şi
implementării în legislaţia naţională117 a Directivei 2008/48/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind
contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei
87/102/CEE a Consiliului118, care trebuia realizată până la data de 11 iunie
2010, nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art.
115 alin. (4) referitoare la existenţa unei situaţii extraordinare. Mai mult, o
atare concluzie este susţinută şi de faptul că Guvernul nu a făcut demersurile
necesare şi nu a depus vreun proiect de lege la Parlament prin care să se
urmărească transpunerea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European
116
M.Of. nr. 151 din 7 martie 2012.
117
Notăm aici o imprecizie de ordin terminologic – cf. introducerea la volumul de faţă,
p. 21-22.
118
JO 2008 L 133, p. 66.
166
şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, astfel că Guvernul nu ar putea invoca
propria culpă pentru netranspunerea în timp util a acesteia”. Curtea a admis
totuşi că, „prin adoptarea ordonanţei de urgenţă, Guvernul a venit în
întâmpinarea dificultăţilor economico-financiare ale populaţiei, atenuându-
le, în contextul adoptării măsurilor legislative mai sus menţionate. Mai mult,
prin implementarea directivei, Guvernul a reuşit să creeze cadrul favorabil
liberei concurenţe între instituţiile de credit”. Pe de altă parte, Curtea a mai
menţionat că „limita temporală (sic!) stabilită în textul directivei nu
echivalează cu existenţa unei situaţii care să nu sufere amânare, în sensul
art. 115 alin. (4) din Constituţie, situaţie ce ar fi fost determinată de
iminenţa declanşării procedurii de infringement (sic!) de către Comisia
Europeană, potrivit dispoziţiilor art. 258 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene. Acest articol prevede că Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene poate fi sesizată de către Comisie atunci când un stat membru a
încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, după ce
Comisia emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit
statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile şi doar în cazul în
care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de
Comisie. Aşadar, această procedură presupune mai multe faze, nu intervine
automat, prin simpla netranspunere în termenul prevăzut de o directivă, iar
decizia de a o declanşa şi continua, respectiv de a sesiza Curtea este un
atribut discreţionar al Comisiei Europene. Or, declanşarea procedurii de
infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cazul de faţă nu
era iminentă în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale”. În sensul Curţii
Constituţionale, „situaţia extraordinară a fost determinată de contextul
economico-financiar dificil care reclama măsuri rapide, ferme, de natură să
diminueze efectele crizei economice şi ale măsurilor de austeritate pe care
aceasta le-a generat, precum şi de necesitatea luării unor măsuri pozitive
pentru a nu fi afectat obiectivul de realizare a pieţei interne a Uniunii
Europene”. Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă.
Curând apoi a urmat o altă decizie a Curţii Constituţionale în acelaşi
domeniu, în care a fost utilizată o argumentaţie foarte asemănătoare.
Asemenea deciziei tocmai prezentate, această nouă decizie – Decizia nr.
1622 din 20 decembrie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
mai multor dispoziţii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010
privind contractele de credit pentru consumatori119 – ilustrează controlul de
constituţionalitate permisiv al existenţei unei situaţii extraordinare ca motiv
pentru emiterea unui atare act. Printre alte motive, Curtea Constituţională a
admis că (simpla) transpunere a directivei în dreptul român, dar şi obiectivul
119
M.Of. nr. 156 din 8 martie 2012.
167
celei dintâi – realizarea pieţei interne a Uniunii Europene – justifică
recurgerea la o ordonanţă de urgenţă120,121.
Ulterior, în Decizia nr. 2 din 17 februarie 2013 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a mai multor dispoziţii din Codul de procedură
fiscală122, Curtea Constituţională şi-a întemeiat argumentaţia pe Decizia nr.
1540/2011, reamintind că situaţiile excepţionale pentru emiterea unei
120
O argumentaţie foarte asemănătoare este utilizată în Decizia nr. 1059 din 11 decembrie
2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a unor varii dispoziţii din aceeaşi
ordonanţă de urgenţă (M.Of. nr. 73 din 4 februarie 2013).
121
În aceeaşi decizie există un alt considerent care merită comentat, dat fiind că se află într-
o anumită legătură cu tematica abordată în acest studiu, iar, mai general, în volumul de faţă.
Curtea Constituţională reţine: „[…] dispoziţiile de lege criticate [sic! – ale Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 50/2010; n.n.] transpun în dreptul intern o reglementare secundară
a Uniunii Europene, şi anume o directivă, act obligatoriu care stabileşte în sarcina statelor
membre destinatare o obligaţie de rezultat în ceea ce priveşte transpunerea, obligaţie care
însă nu este de natură să împiedice legiuitorul naţional să reglementeze mai amplu, mai
riguros sau mai detaliat domeniul vizat. Legiuitorul naţional este obligat însă să efectueze
această operaţiune în mod corect, în acord cu scopul şi spiritul directivei europene
transpuse, care, în cazul de faţă, vizează asigurarea unei mai eficiente protecţii a
consumatorilor. De altfel, pct. 9 (sic!) din preambulul Directivei 2008/48/CE prevede
necesitatea de a asigura consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat şi
echivalent de protecţie a intereselor lor şi de a crea o veritabilă piaţă internă, recunoscând
dreptul statelor membre de a menţine sau introduce, în anumite condiţii, dispoziţii legale
naţionale suplimentare. Interdicţia adresată statelor membre, prin acelaşi pct. 9, de a
menţine sau de a introduce alte dispoziţii de drept intern decât cele prevăzute de prezenta
directivă nu se aplică decât în cazul dispoziţiilor armonizate din directivă. Referitor la acest
aspect, şi anume la faptul dacă legiuitorul delegat a afectat prin ordonanţa de urgenţă
dispoziţiile armonizate, Curtea mai reţine că instanţele de judecată, împreună cu Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene, sunt singurele competente să analizeze şi să constate
neconcordanţa dintre legislaţia internă ce vizează transpunerea unei directive şi dreptul
Uniunii Europene (a se vedea Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010)” (s.n.). Curtea Constituţională
afirmă aşadar posibilitatea de a stabili prin dreptul intern condiţii mai stricte în domeniul
directivei, citând apoi considerentul (9) din preambulul Directivei 2008/48, dar nu şi art. 22
din aceasta (intitulat „Armonizarea şi natura imperativă a prezentei directive”), care
consacră – la alin. (1) – armonizarea exhaustivă în domeniul vizat de ea. În hotărârea din 12
iulie 2012, cauza C-602/10, Volksbank România, pct. 37-44 (EU:C:2012:443), Curtea de
Justiţie a arătat că art. 22 alin. (1) din Directiva 2008/48 nu se opune ca o măsură naţională
(precum OUG nr. 50/2010), menită să transpună directiva în dreptul intern ori să includă în
domeniul său de aplicare material contracte de credit garantate cu un bun imobil, chiar dacă
atari contracte sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare material a directivei,
potrivit art. 2 alin. (2) lit. (a). Cu alte cuvinte, în timp ce legiferarea la nivel naţional
urmează jurisprudenţa Dzodzi (hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi/Statul belgian,
cauzele conexate C-297/88 şi C-197/89, EU:C:1990:360), legiuitorul nu poate legifera mai
„mai amplu, mai riguros sau mai detaliat domeniul vizat” de armonizarea exhaustivă, ci
într-un domeniu conex.
122
168
ordonanţe de urgenţă presupun sesizarea Curţii de Justiţie de Comisia
Europeană cu o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor. Curtea
Constituţională a admis că, în speţă, situaţiile excepţionale se aflau în
legătură cu combaterea evaziunii fiscale, susceptibilă să afecteze grav
bugetul de stat.
În concluzie, evaluând această jurisprudenţă a Curţii Constituţionale a
României, este oare controlul de constituţionalitate adecvat în privinţa
motivării caracterului excepţional pentru transpunerea unei directive printr-o
ordonanţă de urgenţă? Până în acest moment, răspunsul ar trebui să fie
preponderent negativ. Trebuie remarcat că urgenţa nu este controlată ca
atare de Curtea Constituţională, ci în legătură cu varii alte temeiuri.
5. Câteva aspecte de drept comparat privind delegarea legislativă şi

motivul urgenţei transpunerii directivelor în dreptul intern
Această secţiune descrie succint aspecte ale cadrului constituţional şi
legislativ din state membre ale Uniunii aferente transpunerii directivelor.
Mai concret, ce mecanisme de ordin juridic există în state care se confruntă
cu dificultăţi sau întârzieri în transpunerea directivelor? Este cumva
paradoxal că, deşi numărul directivelor care trebuie transpuse în statele
membre este acelaşi, problemele cu care se confruntă cele din urmă par a fi
foarte diferite. Studierea rapoartelor anuale publicate de Comisia Europeană
privind aplicarea dreptului Uniunii în statele membre123 ilustrează,
preponderent statistic, această situaţie. Şi, în plus, este poate necesar să se
studieze cadrul constituţional şi legislativ din aceste state.
Dispoziţii de ordin constituţional din state membre precizează cadrul
delegării legislative, cât şi prerogativa guvernului de a adopta acte
legislative pentru motive de urgenţă; cităm, ca exemple: Austria (printre
altele, art. 18 alin. (3), (4) şi (5)124 din Constituţie), Croaţia (art. 88 din
Constituţie125), Estonia (art. 109 din Constituţie126), Finlanda (art. 80 din
123
Cel mai recent este cel pentru 2014, prezentat la 9 iulie 2015, COM(2015)329;
rapoartele pot fi consultate la adresa: http://ec.europa.eu/atwork/applying-eu-
law/infringements-proceedings/annual-reports/index_en.htm.
124
Legislaţie de urgenţă – ordonanţe provizorii care modifică legi (gesetzändernde
Verordnungen).
125
Articolul reglementează delegarea legislativă (care permite Guvernului să adopte
decrete).
126
Dispoziţie privind decrete (cu forţă de lege) pe care le poate adopta preşedintele în caz
de urgenţă naţională.
169
Constituţie127), Franţa (art. 38 din Constituţie128), Germania (art. 80, art. 80a
din Legea fundamentală129), Grecia (art. 43 alin. (2) şi (4), respectiv art. 44
din Constituţie130), Italia (art. 76, respectiv art. 77 din Constituţie131),
Portugalia (art. 112, 165, 169 şi 198 din Constituţie132), Spania (art. 82-85,
respectiv art. 86 din Constituţie133),134 prevederi care nu sunt aplicabile
desigur doar transpunerii directivelor Uniunii.
În sens contrar, este de remarcat şi faptul că doar câteva constituţii ale
statelor membre cuprind dispoziţii explicite privind transpunerea şi
executarea dreptului derivat al Uniunii Europene135; nu sunt vizate aici,
desigur, acele dispoziţii de ordin principal din constituţiile statelor membre
care reglementează raporturile dintre dreptul Uniunii şi ordinea
127
Decrete se pot emite de preşedintele republicii, de Guvern ori de un ministru, în temeiul
unei abilitări date în temeiul Constituţiei sau altei legi.
128
În temeiul acelui articol, subsecvent abilitării acordate de Parlament, Guvernul poate
adopta ordonanţe (ordonnances).
129
Prima dispoziţie stabileşte delegarea legislativă acordată Guvernului federal, unui
ministru federal ori unui guvern al unui land – pentru adoptarea unei ordonanţe
(Rechtsverordnung), iar a doua prevedere reglementează condiţiile emiterii legislaţiei de
urgenţă.
130
Potrivit art. 43, preşedintele poate emite decrete normative generale în temeiul unei
delegări speciale acordate printr-o lege; art. 44 alin. (1) stabileşte prerogativa preşedintelui
de emitere de acte cu conţinut legislativ în caz de urgenţă, la propunerea guvernului.
131
Art. 77 stabileşte atât delegarea legislativă, pentru adoptarea de „decrete cu valoare de
lege ordinară” (decreti che abbiano valore di legge ordinaria), cât şi prerogativa guvernului
de a adopta „dispoziţii provizorii” (provvedimenti provvisori con forza di legge) în cazuri
extraordinare de necesitate şi urgenţă.
132
Primul defineşte actele legislative – în sensul că include legile (leis), decretele-lege
(decretos-leis) şi decretele legislative regionale (decretos legislativos regionais), al doilea
reglementează „atribuţia parţial exclusivă de a legifera” – care presupune delegarea
Guvernului, al treilea precizează efectele examinării parlamentare a decretelor-lege, iar cel
din urmă instituie competenţa Guvernului de a adopta decrete-legi.
133
Delegarea legislativă „comună” (legislación delegada) ia forma unui decret legislativ
(decreto legislativo), în timp ce, în caz de urgenţă extraordinară, guvernul adoptă „dispoziţii
legislative provizorii” (disposiciones legislativas provisionales), care iau forma unui
„decret lege” (decreto-ley).
134
În plus, în Regatul Unit, care nu are o constituţie scrisă, delegarea legislativă ia forma
unui „instrument statutar” sau „decret” (Statutory Instrument); pentru detalii a se vedea:
http://www.parliament.uk/about/how/laws/delegated.
135
Cf., de pildă, art. 112 alin. (6) din Constituţia Republicii Portugheze, potrivit căruia
„[t]ranspunerea actelor juridice ale Uniunii Europene în ordinea juridică internă ia forma
unei legi, a unui decret-lege a unui decret legislativ regional” ori art. 7 alin. (2) in fine din
Constituţia Republicii Slovace, în sensul că „[t]ranspunerea reglementărilor juridice
obligatorii care trebuie implementate se face prin lege sau printr-un regulament al
guvernului [...]”.
170
constituţională („clauza de integrare europeană”)136 – precum este art. 148
din Constituţia României.
În anumite state membre, imperativul transpunerii directivelor (ori, mai
concret, al evitării consecinţelor „condamnării” pentru netranspunerea la
timp a lor) a indus chiar reflecţii privind modalităţi de revizuire a
constituţiei. Este, de pildă, situaţia din Franţa, unde, însă, deşi propusă o
atare revizuire constituţională, ea nu s-a realizat până în prezent137.
În sens mai concret, în anumite state membre, în care dispoziţii
constituţionale permit delegarea legislativă, parlamentul poate adopta o lege
care să delege funcţia legislativă guvernului pentru transpunerea unor
directive, legea de abilitate enumerând şi directivele avute în vedere. În
diferite state membre a fost stabilit instrumentul elaborării (de guvern) a
unui proiect de lege care să transpună global directive: este, de exemplu,
cazul Franţei138 sau situaţia – mai complexă – a Italiei139.
136
Pentru un studiu aprofundat al acelor dispoziţii din statele membre, a se vedea Leonard
F.M. Besselink, Monica Claes, Šejla Imamović, Jan Herman Reestman, National
constitutional avenues for further EU integration, 2014, studiu pentru Parlamentul
European (la adresa: http://www.europarl.europa.eu).
137
Titlul propunerii de lege constituţională (depusă la Senatul francez la 14 noiembrie
2000) este revelator: Proposition de loi constitutionnelle tendant à permettre à la France de
respecter les délais de transposition des directives communautaires, par l'inscription de ces
textes à l'ordre du jour du Parlement en cas de carence gouvernementale. Era vizată
introducerea unui nou articol (art. 88-5) în Constituţia franceză: „Orice proiect de lege care
urmăreşte să transpună dispoziţiile cu caracter legislativ dintr-o directivă adoptată în
aplicarea tratatelor vizate în prezentul titlu [i.e. din Constituţie, titlul XV – „Despre
Uniunea Europeană”; n.n.] trebuie depus la Parlament şi înscris pe ordinea de zi prioritară
cel puţin cu şase luni înaintea expirării termenului stabilit de această directivă pentru
transpunerea sa”. La 14 iunie 2001, Senatul a adoptat în primă lectură propunerea de lege
constituţională, menită să completeze art. 48 din Constituţie (articol care conţine principii
privind ordinea de zi a Camerelor): „O şedinţă pe lună este rezervată transpunerii unor
directive comunitare şi autorizării ratificării sau aprobării unor convenţii internaţionale.
Ordinea de zi a acestei şedinţe este stabilită de Guvern sau, în lipsă, de fiecare adunare [i.e.
Cameră]”. A se vedea fişa propunerii, la adresa: http://www.senat.fr/dossier-
legislatif/ppl00-074.html.
138
De exemplu, Legea nr. 2001-1 din 3 ianuarie 2001 sau Legea nr. 2004-237 din 18 martie
2004, prin care Parlamentul, în temeiul art. 38 din Constituţia franceză, a abilitat Guvernul
să transpună, prin ordonanţe, directive comunitare şi să pună în aplicare anumite dispoziţii
de drept comunitar; fiecare lege enumera directivele care urmau a fi transpuse de Guvern,
alături de dispoziţii din tratat şi de regulamente care urmau a fi executate în statul respectiv,
şi stabilea termene pentru aceste acţiuni. Cf. şi raportul nr. 197 (2003-2004) din 4 februarie
2004 elaborat în Senatul francez pentru proiectul de lege care a devenit ulterior Legea nr.
2004-237 (la adresa: http://www.senat.fr/rap/l03-197/l03-197.html).
139
În acest stat este utilizată practica „legilor comunitare” (legge comunitaria), iar mai
recent practica „legilor europene” (legge europea) – Legea din 9 martie 1989 (denumită şi
171
6. Concluzii. Funcţia legislativă în statele membre şi ordinea juridică a
Uniunii Europene
În contribuţia de faţă a fost abordat preponderent modul în care ordonanţe
de urgenţă ale Guvernului transpun dispoziţii ale directivei – act juridic al
Uniunii Europene. Aspectele aferente emiterii legislaţiei de urgenţă (în
România, ordonanţe de urgenţă) vizează, în sens esenţial, principiile
constituţionale ale statelor membre, iar nu ordinea juridică a Uniunii
Europene.
O concluzie vizează principiul democraţiei: ar fi preferabilă transpunerea
directivei printr-o lege adoptată de parlament, iar nu printr-un act al
guvernului, emis în temeiul unei legi de abilitare adoptată de parlament140;
cu atât mai mult, are caracter democratic transpunerea directivei printr-o
lege, iar nu în temeiul unei legislaţii de urgenţă (precum este cazul
ordonanţei de urgenţă în România). Odată ce directiva lasă statelor membre
posibilitatea luării în considerare a circumstanţelor interne, marcate de
particularităţi („unitatea în diversitate” etc.), ar fi preferabil ca legea de
transpunere să fie rezultatul unor dezbateri parlamentare pluraliste. Urgenţa
nu poate presupune incapacitate administrativă. În plus, secţiunea de drept
„Legea La Pergola”, după numele iniţiatorului), intitulată „Norme generale privind

participarea Italiei la procesul normativ comunitar şi asupra procedurilor de executare a
obligaţiilor comunitare”, abrogată prin Legea nr. 11 din 4 februarie 2005 („Norme generale
privind participarea Italiei la procesul normativ al Uniunii Europene şi asupra procedurilor
de executare a obligaţiilor comunitare”, denumită şi „Legea Buttiglione”), abrogată, la
rândul său, prin Legea nr. 234 din 24 decembrie 2012 („Norme generale privind
participarea Italiei la formularea şi executarea legislaţiei şi politicilor Uniunii Europene).
Legea nr. 234/2012 (art. 29 şi urm.) prevede două tipuri de legi – o lege de delegare
europeană (legge di delegazione europea) şi o lege europeană (legge europea), proiectul
celei dintâi urmând a fi prezentat anual de Consiliul de Miniştri Parlamentului până la 28
februarie, prin acea lege urmărindu-se delegarea guvernului să transpună directive şi să
execute alte acte ale Uniunii, în timp ce legea europeană, promovată, dacă se consideră
necesar, în al doilea semestru al unui an, este menită mai curând să evite consecinţe ale
procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor de Italia – prin intervenţii de ordin
normativ. În plus, art. 37 din lege conferă Consiliului de Miniştri dreptul de a adopta măsuri
chiar mai urgente decât cele două tipuri de legi, necesare pentru executarea legislaţiei
Uniunii sau pentru situaţia iniţierii unor proceduri de încălcare a obligaţiilor împotriva
Italiei. Pentru toate aceste informaţii, a se vedea site-ul: http://www.politicheeuropee.it.
140
Ar trebui să reflectăm şi la o constatare avansată de Consiliul Constituţional din Franţa
(Conseil constitutionnel) într-o decizie în care a examinat constituţionalitatea unei legi de
abilitare a Guvernului: instanţa constituţională franceză a arătat că dispoziţiile unei legi de
abilitare nu pot avea nici ca obiect şi nici ca efect exonerarea Guvernului, în exercitarea
puterilor care îi sunt conferite în aplicarea art. 38 din Constituţie, de la respectarea regulilor
şi principiilor cu valoare constituţională, precum şi a normelor internaţionale şi europene
aplicabile (Decizia nr. 2003-473 DC din 26 iunie 2003, par. 10, la adresa:
http://www.conseil-constitutionnel.fr).
172
comparat avansează un argument: este necesitară identificarea (la nivel
parlamentar) a unor instrumente eficace pentru transpunerea directivelor
prin lege.
Pornind de la concluziile unei secţiuni anterioare (3, supra), trebuie
subliniată încă o dată cerinţa coerenţei, clarităţii şi previzibilităţii actului
intern care transpune o directivă; or, este evident că legea (act al
parlamentului) are stabilitate mai mare faţă de ordonanţa de urgenţă, care, în
cursul unei eventuale proceduri de aprobare, poate fi amendată sau chiar
respinsă.
Din perspectiva Curţii Constituţionale a României, examinând deciziile
relevante pe care le-a pronunţat în domeniul discuţiei de faţă, este de
remarcat, pe de o parte, afirmarea competenţei proprii de examinare a
modului în care autorităţile publice (aici – Parlamentul şi Guvernul) îşi
îndeplinesc obligaţiile lor „europene” în temeiul art. 148 alin. (4) din
Constituţie. Pe de altă parte, chiar dacă a recunoscut Parlamentul ca
principal legiuitor (legiuitor „ordinar”), până în prezent, Curtea
Constituţională pare a nu fi acordat vreo semnificaţie specială procedurii
parlamentare în comparaţie cu prerogativa Guvernului de a emite ordonanţe
de urgenţă. Putem conchide, aşadar, că, în această privinţă, Curtea pune
semn de egalitate între „lege a Parlamentului” şi „ordonanţă (de urgenţă)”;
ambele sunt (pur şi simplu) categorii ale legislaţiei, cu statut egal.
173
View publication stats

Irina Alexe DIRECTIVAtranspuneredirectiveprin OUG

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Irina Alexe DIRECTIVAtranspuneredirectiveprin OUG

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Transpunerea directivei prin Ordonanta de Urgenta. Exemple recente din

Chapter · March 2016

GDPR in Romania View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Editură recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (C.N.C.S.) şi inclusă de Consiliul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Şandru, Daniel-Mihail (coord.)

DOI: (Digital Object Identifier): 10.5682/9786062802097

Distribuţie: tel.: 021-315.32.47 /319.67.27 / 0744 EDITOR / 07217 CARTE

Introducere. Directiva – act de dreptul Uniunii Europene ................ 13

Partea I – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene. Aspecte

Partea a II-a – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi

Irina ALEXE, Constantin Mihai BANU

Constantin Mihai BANU, Dragoş Alin CĂLIN, Daniel-Mihail

Partea a IV-a – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi

Tudorel TOADER, Marieta SAFTA

Partea a V-a – Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – şi

Index alfabetic .......................................................................................... 263

Introduction. Directive – act of European Union law .......................... 13

Part I – Directive – act of European Union law. General issues ........ 41

Part II – Directive – act of European Union law – and the

Irina ALEXE, Constantin Mihai BANU

Constantin Mihai BANU, Dragoş Alin CĂLIN, Daniel Mihail

Part IV – Directive – act of European Union law – and the

Tudorel TOADER, Marieta SAFTA

Part V – Directive – act of European Union law – and the

Alphabetical index .................................................................................... 263

Irina ALEXE – doctor în drept; chestor de poliţie; secretar de stat la

Constantin Mihai BANU – cercetător asociat, Centrul de Studii de Drept

Dragoş Alin CĂLIN – judecător, Curtea de Apel Bucureşti; cercetător

Titus CORLĂŢEAN – senator, Comisia pentru politică externă, Senatul

Anamaria GROZA – lector universitar dr., Facultatea de Drept –

Gina IGNAT – lector univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi

Marieta SAFTA – lect. univ. dr., Facultatea de Drept – Universitatea „Titu

Daniel-Mihail ŞANDRU – cercetător ştiinţific gr. II, coordonatorul

Tudorel TOADER – prof. univ. dr., Facultatea de Drept – Universitatea

1. Preliminarii – semnificaţia autonomiei statelor membre în privinţa

2. Linii generale ale transpunerii directivelor Uniunii Europene în

de posibilitatea de a alege forma şi mijloacele de punere în aplicare a directivelor care

3. Transpunerea directivelor prin ordonanţe de urgenţă în România:

5. Câteva aspecte de drept comparat privind delegarea legislativă şi

„Legea La Pergola”, după numele iniţiatorului), intitulată „Norme generale privind

View publication stats

S-ar putea să vă placă și