Marius Balan

Statutul minorităţilor naţionale

Marius Balan este lector doctor la Facultatea de Drept a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde predă cursuri de Drept constituţional.
A semnat traduceri din Carl Schmitt şi Bernd Rüthers.

Referenți științifici:
Prof.univ.dr. Gabriel Bădărău
Prof.univ.dr. Genoveva Vrabie
Lect.dr. Dan Constantin Mâță

Redactor: Mariana Pricop

Coperta: Manuela Oboroceanu
Tehnoredactor: Luminiţa Răducanu

ISBN 978-973-703-954-5

© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013

700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http:// www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro
 Marius Balan

Statutul minorităţilor naţionale

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”

Iaşi – 2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BALAN, MARIUS
Statutul minorităţilor naţionale / Marius Balan. - Iaşi:
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-973-703-954-5

323.15(498)
327.58(498)
 Cuprins

Abrevieri............................................................................................................................ 7
Cuvânt înainte.................................................................................................................... 9
Introducere ...................................................................................................................... 11

Capitolul I. Clarificări conceptuale: naţiune, grup etnic, naţionalitate,

minoritate naţională şi minorităţile „etnice, lingvistice şi religioase” ...................... 17
I.1. Poporul sau naţiunea........................................................................................ 18
I.2. Minorităţile naţionale sau „etnice, religioase ori culturale” ............................ 25
I.3. Naţionalitatatea şi „grupul etnic”..................................................................... 33

Capitolul II. „Preistoria” protecţiei minorităţilor ...................................................... 37

II.1. Minorităţile şi Ius publicum europaeum......................................................... 37
II.2. Capitulaţiile acordate de Poarta Otomană şi convenţiile încheiate
cu aceasta ...................................................................................................... 49
II.3. Congresul de la Berlin şi protecţia colectivă a minorităţilor
până la izbucnirea primului război mondial .................................................. 55
II.4. Evaluarea dispoziţiilor referitoare la minorităţi din acordurile antebelice ..... 59

Capitolul III. Sistemul Societăţii Naţiunilor de protecţie a minorităţilor................. 61

III.1. Negocierea şi încheierea tratatelor privitoare la minorităţi ........................... 61
III.2. Categorii de angajamente internaţionale referitoare la minorităţi...................... 71
III.3. Conţinutul reglementărilor privind minorităţile ............................................ 78
III.4. Sistemul garanţiei internaţionale a dispoziţiilor privitoare la protecţia
minorităţilor .................................................................................................. 82
III.4.1. Constituirea şi evoluţia mecanismelor de protecţie ............................... 82
III.4.2. Procedura SN de protecţie a minorităţilor ............................................. 90
III.4.3. Rolul CPJI în protecţia minorităţilor ..................................................... 94
III.5. Evaluarea generală a sistemului interbelic de protecţie a minorităţilor......... 99

Capitolul IV. Drepturile minorităţilor în perioada postbelică ................................ 101

IV.1. Drepturile minorităţilor în primele decenii postbelice ................................ 101
IV.2. Protecţia minorităţilor după 1989 ............................................................... 107
IV.3. Protecţia minorităţilor în cadrul regional european .................................... 108
IV.4. Uniunea Europeană şi protecţia minorităţilor ............................................. 113
IV.5. Evaluarea protecţiei minorităţilor în epoca postbelică ................................ 114
5
Capitolul V. Statutul minorităţilor în dreptul intern al statelor ............................. 117
V.1. Scurt istoric .................................................................................................. 117
V.2. Minorităţi naţionale în Europa şi statutul lor................................................ 121
V.3. Statutul minorităţilor naţionale în România ................................................. 126
V.4. Statutul minorităţilor în statele învecinate cu România ............................... 142

Capitolul VI. Relaţiile internaţionale şi protecţia minorităţilor .............................. 161

Secţiunea 1. Intercondiţionarea dintre relaţiile interstatale şi statutul
minorităţilor ................................................................................................ 161
Secţiunea 2. Statutul minorităţilor în România şi relaţiile României
cu ţările vecine ............................................................................................ 169
Secţiunea 3. Minorităţile româneşti în ţările vecine şi relaţiile acestora
cu România ................................................................................................. 179

Capitolul VII. Statutul minorităţilor şi raportul dintre dreptul intern

şi dreptul internaţional................................................................................................ 185
VII.1. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional ............................... 185
VII.2. Suveranitatea statelor ................................................................................ 196
Concluzii ....................................................................................................................... 207
Bibliografie.................................................................................................................... 211

6
 Abrevieri

AG = Adunarea Generală
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi
AJIL = American Journal of International Law
art. = articol
alin. = alineat
AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice
APCE = Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
Bibl.Viss. = Bibliotheca Visseriana
BGBL = Bundesgesetzblatt
BYBIL = British Yearbook of International Law
CE = Consiliul Europei
CEIP = Carnegie Endowment for International Peace
CIJ = Curtea Internaţională de Justiţie
col. = coloana
CCR = Curtea Constituţională a României
CMN = Consiliul Minorităţilor Naţionale
CPJI = Cour Permanente de Justice Internationale/Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională
CRPDE = Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală
CSCE = Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
CvEDO = Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (denumirea uzuală a
Convenţiei pentru apărarea Drepturilor omului şi a Libertăţilor fundamentale)
ECOSOC = Economic and Social Council/Consiliul Economic şi Social al ONU
ed. = editor
EJM = Europäisches Journal für Minderheitenfragen
EPIL = Encyclopedia of Public International Law (editată de Rudolf Bernhardt)
EuGRZ = Europäische Grundrechtenzeitschrift
EYMI = European Yearbook of Minority Issues
FHJG = Fontes Historiae Juris Gentium (editată de W.Grewe)
HG = Hotărârea Guvernului României
HRLJ = Human Rights Law Journal
HRJ = Human Rights Journal
ICCPR = International Covenant on Civil and Political Rights
ICJ = International Court of Justice
IPO = Instruments Pacis Osnabrugense
IRDO = Institutul Român pentru Drepturile Omului
JDI = Journal de Droit International (editat de E. Clunet)

7
 Mar ius Balan

loc. cit. = locul citat

M. Of. = Monitorul Oficial
NJW = Neue Juristische Wochenschrift
NRDO = Noua Revistă de Drepturile Omului
NS = Nation und Staat
OIM = Organizaţia Internaţională a Muncii
ONU= Organizaţia Naţiunilor Unite
op. cit. = opera citată
OSCE = Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
par. = paragraful
PCJI = Permanent Court of International Justice
PIDCP = Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice
Publ. CPJI = Publications de la Cour Permanente de Justice Internationale
PIDCP = Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice
RdC = Académie de Droit International, Recueil des Cours
RDI = Revue de Droit International et de Législation Comparée
RGDIP = Revue Générale de Droit International Public
RRDO = Revista Română pentru Drepturile Omului
SCDPM = Subcomisia pentru Combaterea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor
SDR = Studii de Drept Românesc
SN = Societatea Naţiunilor
SUBB = Studia Universitatis Babeş-Bolyai
UN = United Nations
UNO = United Nations Organization
URSS = Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
WCR = World Courts Reports (editată de Manley O. Hudson)
ZaöRV = Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht
ZgS = Zeitschrift für die gesamte Staatswissenschaft
ZVR = Zeitschrift für Völkerrecht

8
 Cuvânt înainte

Cartea de faţă este o versiune actualizată şi – pe alocuri – revizuită a tezei mele de

doctorat, susţinută în 7 mai 1999, la Cluj. Gândul meu se îndreaptă în primul rând către
cei sub a căror îndrumare am elaborat lucrarea: regretatul profesor ieşean Nicolae
Ţaţomir (1914-1996), sub coordonarea căruia am parcurs toate etapele stagiului de
doctorat, şi profesorul clujean Marţian Niciu, sub îndrumarea căruia am redactat şi
susţinut teza. Sunt greu de găsit cuvintele potrivite pentru a-i descrie disponibilitatea de
dialog, curiozitatea intelectuală, generozitatea, răbdarea şi toleranţa. Mulţumiri speciale
se cuvin şi celor care au făcut parte din Comisia de susţinere a tezei de doctorat:
profesorii Liviu Pop şi Gheorghe Boboş (UBB), Victor Duculescu (Bucureşti) şi
Constantin Andronovici (Iaşi). Multe din cele susţinute în carte îşi datorează valoarea de
adevăr sau relevanţa unor sugestii, îndrumări, critici ori discuţii avute cu un mare număr
de profesori, colegi sau prieteni. Fără a urma vreo ordine cronologică sau ierarhică, îi
menţionez pe Maria Dvoracek, Gabriel Bădărău, Gheorghe Cliveti, Bernd Rüthers,
Bogdan Iancu, Tudor Avrigeanu, Kay Hailbronner, Genoveva Vrabie, Elena Simina
Tănăsescu, Tudorel Toader, Maria Ioana Michinici, Valeriu Ciucă, Cătălin Turliuc,
Angela Zabulică şi Dan Constantin Mâţă. Rămân însă deplin responsabil pentru erorile
lucrării: ele s-au produs în ciuda şi nu datorită sugestiilor celor pomeniţi mai sus.
Activitatea de cercetare nu ar fi fost posibilă la nivelul dorit fără sprijinul generos
din partea Fundaţiei „Chemarea” condusă de regretatul Virgil Dvoracek, a Serviciului
german de schimburi academice (DAAD) şi a Fundaţiei „Universität und Gesellschaft”
din Konstanz. Cu ocazia stagiilor de documentare şi cercetare, a mobilităţilor academice
sau chiar a vizitelor ocazionale în Germania, am avut şansa de a intra, nu fără folos, în
biblioteci universitare precum cele de la Freiburg, Kiel, Konstanz, Tübingen, Regensburg sau
Bremen. Acestor împrejurări le datorez accentul pus pe utilizarea în mare măsură a
bogatei şi diversificatei literaturi germane în domeniul minorităţilor naţionale, cu care
am reuşit să mă familiarizez încă din anii ’90, când actualele facilităţi de comunicare şi
informare on-line erau de neimaginat.
Oricine cunoaşte amploarea efortului logistic necesar redactării în termen a unui
text amplu de către un autor încă ignorant în materie de utilizare a unui PC va înţelege
dimensiunile datoriei de recunoştinţă pe care o am faţă de dl. ing. Claudiu Cheşa, care,
cu mult timp în urmă, a făcut posibilă tehnoredactarea în timp util a tezei mele de
doctorat. La fel de îndatorat rămân faţă de redactorii al căror profesionalism a făcut
posibilă apariţia, în condiţii optime, a acestei cărţi: doamnele Mariana Codruţ şi
Luminiţa Răducanu.
În scrierea cărţii de faţă am beneficiat enorm de sprijinul moral şi material al
soţiei mele, Doina.

Iaşi, 1 octombrie 2013

Marius Balan

9
 Introducere

Chestiunea minorităţilor „este problema reacţionară a Europei” spunea un

politican liberal genevez în perioada interbelică.1 Calificarea respectivă denotă
disconfortul pe care-l resimţea orice politician sau jurist familiarizat cu regulile
constituţionale ale democraţiei, aşa cum a fost teoretizată abstract în gândirea
secolului XVIII. Este neplăcerea cititorului lui Rousseau care descoperă brusc că
se află pe un teren cu care este familiarizat mai degrabă un cititor al lui Herder.
Examinarea statutului minorităţilor reclamă în primul rând clarificarea
conceptului de „minoritate naţională”. Vom vedea, în cele ce urmează, că
această noţiune este legată de cea a comunităţii naţionale, care la rândul ei nu
poate fi înţeleasă şi definită decât prin raportare la stat. Unul din cele mai
importante aspecte ale relaţiei dintre comunităţile etnice şi stat vizează măsura în
care statul este autor unic şi exclusiv al dreptului. Un stat voluntarist şi
atotputernic pe plan juridic nu este şi nu poate fi dezirabil, de peste două secole
principala misiune a constituţionalismului reprezentând-o limitarea şi controlul
puterii statului.
Înainte de a trata problema minorităţilor, se cuvine să schiţăm cadrul
general al acţiunii statului pe plan juridic, pentru a examina apoi măsura în care
comunităţile naţionale sau etnice, religioase ori lingvistice pot fi controlate,
dirijate sau susţinute de stat. Statutul minorităţilor poate fi înţeles numai în acest
context.
Pentru început, o întrebare aparent simplă: ce este dreptul? Familiarizaţi
cu soluţionarea unor speţe complexe reclamând aplicarea unor reguli de drept
concrete, juriştii expediază rapid asemenea întrebări, prin răspunsuri tipizate de
manual: „ansamblul normelor juridice valabile la un moment dat într-o
societate…” etc. La rândul lor, normele juridice sunt acele reguli de conduită,
generale, impersonale, obligatorii şi de aplicabilitate repetată, edictate sau
receptate de stat şi garantate prin forţa de constrângere a statului. În afara
elementului constrângerii statale, celelalte trăsături se regăsesc şi în majoritatea
regulilor din alte sisteme normative (religia, morala, etica profesională, etica
ştiinţifică, buna cuviinţă, curtoazia). S-ar părea, la prima vedere, că decisiv este
elementul voinţei statale; în măsura în care statul consideră că o anumită regulă

1
Invocat de Otto Junghann, în Ursprung und Lösung des Problems der
nationalen Minderheiten, Wien, Braumüller, 1929, p. 5. Autorul priveşte remarca drept o
provocare şi încearcă să demonstreze că, dimpotrivă, ea reprezintă o cheie a drumului
spre viitor.
11
 Mar ius Balan

(preexistentă ca regulă morală sau profesională) merită protecţia sa şi o

garantează prin forţa sa de constrângere, ea devine regulă de drept; dreptul ar fi
deci la discreţia deţinătorilor puterii statale. În cele mai multe cazuri, aşa şi este;
prin forţa redutabilă a unui sistem de putere instituţionalizată şi prin resursele
sale considerabile, statul (şi numai statul) poate crea şi menţine o ordine socială
durabilă, la nivelul unei naţiuni, unde normele de drept să fie stabile, clare şi
efective, chiar cu riscul contrarierii unor concepţii tradiţionale încetăţenite
privind morala, religia sau dreptatea. Certitudinea şi claritatea au – până la o
anumită limită – prioritate faţă de sentimentul de dreptate.2 Când această limită
este depăşită, ordinea juridică pozitivă a statului trebuie pusă în discuţie şi
justificarea negării acesteia nu poate fi făcută decât recurgând la argumente
preluate din arsenalul conceptual al dreptului natural.3
O scurtă trecere în revistă a unor demersuri teoretice semnificative privind
conceptul dreptului ne oferă câteva puncte de reper în acest sens.
În concepţia lui Aristotel, dreptul reprezintă „decizia asupra a ceea ce este
4
just”. Ştiinţa dreptului priveşte, conform celebrei definiţii din dreptul roman,
2
O analogie frecvent folosită la începutul secolului XX asemăna ordinea juridică
cu un mers al trenurilor. Nu atât conţinutul era important, cât mai ales precizia şi
fiabilitatea datelor enunţate. În mod normal, este preferabil să plecăm cu un tren
planificat la o oră neconvenabilă sau ca durata călătoriei să fie ceva mai lungă, dar pe
care să ne putem baza în privinţa orei plecării şi a sosirii, decât să avem un mers al
trenurilor cu o planificare impecabilă sub aspectul duratei şi orelor de plecare şi sosire,
dar să nu avem nicio certitudine în privinţa respectării orelor anunţate. Într-o societate
industrializată, câtă vreme conţinutul reglementării nu depăşeşte un anumit prag tolerabil
de inechitate, norma clară şi precisă este preferabilă celei juste, dar cu aplicare şi
rezultate impredictibile.
3
Într-un celebru articol publicat în primii ani de după cel de-al dolea război
mondial, Gustav Radbruch scria: „Conflictul dintre dreptate şi securitate juridică
(Rechtssicherheit) ar putea fi soluţionat prin aceea că dreptul pozitiv, asigurat prin
reglementări şi prin forţă, are chiar şi atunci prioritate, când este inoportun şi injust
(ungerecht) sub aspectul conţinutului, cu excepţia cazului în care contradicţia dintre
legea pozitivă şi dreptate atinge un nivel atât de insuportabil, încât legea, ca ’drept injust’
(unrichtiges Recht) trebuie să cedeze în faţa dreptăţii. Este imposibil să se traseze o linie
de demarcaţie mai precisă între cazurile fărădelegii legale (gesetzliches Unrecht) şi cel al
legilor totuşi valide, în ciuda conţinutului injust (unrichtig); o altă demarcaţie poate fi
însă operată cu toată precizia: acolo unde dreptatea nu este avută în vedere nici măcar
tendenţial, unde egalitatea, care constituie nucleul dreptăţii, este negată în mod deliberat
în adoptarea dreptului pozitiv, acolo legea nu constituie doar drept ’injust’, ci apare mai
degrabă ca lipsită de însăşi natura sa juridică. Aceasta pentru că dreptul pozitiv nici nu
poate fi definit altfel decât ca o ordine şi un sistem de reguli destinat în baza raţiunii
[existenţei] sale să servească dreptăţii”. Gustav Radbruch, Gesetzliches Unrecht und
übergesetzliches Recht, în „Süddeutsche Juristenzeitung”, 1946, pp. 105 şi urm., la p. 107.
4
Aristotel, Politica, I, 4, 1253a, apud Robert Pfeffer, Das Verhältnis von
Völkerrecht und Landesrecht, Mohr-Siebeck, Tübingen, 2009, p. 8 (lucrare de unde am
12
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept

(„Iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque iniusti
scientia”).5 În formularea succintă a lui Celsus: „dreptul este arta binelui şi a
echitabilului”.6
Toma d’Aquino considera dreptul ca fiind arta prin care se cunoaşte ceea
ce este just.7
Radical diferită este concepţia lui Hobbes, pentru care dreptul era o
manifestare de voinţă a suveranului, şi nu o problemă de determinare a unui
adevăr privind folosul comunităţii.8
Kant concepea dreptul ca „totalitatea condiţiilor conform cărora liberul
arbitru („Willlkür”) al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om,

preluat o mare parte a trimiterilor de mai jos). Uneori, termenul δίκη este redat prin
„dreptate”: vezi ediţia bilingvă, tradusă şi comentată de Alexandru Baumgarten, Editura
IRI, Bucureşti, 2001, p. 39. În versiunea română, pasajul tradus are următorul conţinut:
„Dar simţul dreptăţii are un caracter politic, căci dreptatea (δίκη) este ordinea
comunităţii politice şi discernerea a ceea ce este drept”. Similar în traducerea engleză:
„But justice is the bond of men in states, and the administration of justice, which is the
determination of what is just, is the principle of order in political society” (Aristotle’s
Politics, translated by Benjamin Jowett, with introduction, Analysis and Index by
H.W.C. Davis, M.A., Oxford at The Clarendon Press, 1908, p. 30). În versiunea germană
(Aristoteles’ Politik, Griechisch und Deutsch, hrsg. von Dr. Franz Busenmihl, Erster
Theil, Verlag von Wilhelm Engelmann, Leipzig, 1879, p. 87): „Die Gerechtigkeit
stammt erst vom Staate her, denn das Recht ist die Ordnung der staatlichen
Gemeinschaft (das Recht ist aber die Entscheidung darueber, was gerecht ist)”
(„Dreptatea îşi are obârşia doar prin stat, căci dreptul este ordinea comunităţii statale (iar
dreptul este decizia asupra a ceea ce este just)”).
5
Iustiniani Institutiones, I, 1, 1. Vezi Iustiniani Institutiones – Instituţiile lui
Iustinian, traducere şi note de Vladimir Hanga şi Mircea Dan Bob, Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, pp. 28 şi 29.
6
„Ius est ars boni et aequi” (Digesta, I, 1.1).
7
În Summa Theologica, Cartea a II-a, Partea a II-a, questio 57, replica 1 la
obiecţia 1: „Similar, cuvântul drept (ius) a fost folosit mai întâi pentru a numi lucrul
drept în sine, dar apoi a fost transferat pentru a desemna arta prin care se cunoaşte ceea
ce este drept, iar apoi pentru a numi locul unde este administrată justiţia – astfel încât se
spune că un om apare in iure – şi, mai apoi, spunem chiar că acel om care are slujba de a
îndeplini justiţia administrează dreptul (ius), chiar şi atunci când sentinţa sa este
nedreaptă.” The Summa Theologica of St. Thomas Aquinas, Part II (Second Part),
literally translated by Fathers of the English Dominican Province, Second Number (Qq.
XLVII.-LXXIX.), R. & T. Washbourne, London, 1918, p. 106.
8
Thomas Hobbes, Leviathan [1651], with selected variants from the Latin edition
of 1688, Edited with Introductions and Notes by Edwin Curley, Hacket Publishing
Company, Inc., Indianapolis / Cambridge, 1994, Chapter XXVI, pp. 172-189, în special
pp. 174-175.
13
 Mar ius Balan

conform legilor universale ale libertăţii”.9 Dreptul şi împuternicirea de a

constrânge înseamnă unul şi acelaşi lucru.10
Urmând linia de gândire hobbesiană, John Austin consideră dreptul ca
sinonim cu comanda; dreptul este un ordin al suveranului însoţit de ameninţarea
unei sancţiuni în caz de neexecutare.11
Filiera voluntaristă a pozitivismului secolului XIX este continuată de
Rudolf Stammler, pentru care dreptul este „voinţă obligatorie, inviolabilă şi
autocratică” (das unverletzlich selbstherrlich verbindende Wollen). Criteriul
general valabil prin care dreptul se distinge de morală rezidă în temeiul
pretenţiei de validitate (Geltungsanspruch) a celor două tipuri de reguli, dreptul
având pretenţia de a se afla deasupra subiecţilor săi (Rechtsunterworfene),
independent de consimţământul acestora.12
Din perspectiva lui Max Weber, dreptul reprezintă, alături de „convenţie”13, o
anumită ordine, garantată din exterior prin şansa aplicării constrângerii
(„Zwang”). Constrângerea (fizică sau psihică) este realizată de către o echipă de
oameni („Stab”) constituită special în vederea obţinerii prin forţă (Erzwingung)
a abţinerii de la încălcarea legii sau a reprimării acestei încălcări.14
Elementul constrângerii este semnificativ şi pentru Hans Kelsen. Dreptul
este pentru juristul vienez o ordine a constrângerii (Zwangsordnung), „pentru că
numai prin adoptarea elementului constrângerii în conceptul dreptului, acesta
poate fi delimitat în mod clar de orice altă ordine socială”.15

9
Immanuel Kant, Metafizica moravurilor (Introducere la teoria dreptului, § B),
în Scrieri social politice, traducere, studii introductive, note şi indici de Rodica Croitoru,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 87.
10
Ibidem, § E, p. 89 a ediţiei citate.
11
John Austin, The Province of Jurisprudence Determined (ediţia originară:
1832), Edited by David Campbell and Philip Thomas, Ashgate / Dartmouth, Aldershot,
Brokfield USA, Singapore, Sydney, 1998, Lecture 1: pp. 11 şi urm.
12
Rudolf Stammler, Vom Wesen des Rechts und der Rechtswissenschaft, apud
Robert Pfeffer, op. cit., pp. 8-9.
13
Pentru Weber, „convenţia” (Konvention) este acea ordine a cărei validitate este
garantată din exterior prin şansa de a fi confruntat, în caz de abatere, cu dezaprobarea
(relativ) general şi practic decelabilă din partea unui cerc de oameni precis determinabil.
Max Weber, Wirtschaft und Gesellschaft, Mohr (Siebeck), Tübingen, 1922, p. 17.
14
„Eine Ordnung soll heißen (...) b) Recht, wenn sie üußerlich grantiert ist durch
die Chance (physischen oder psychischen) Zwanges durch eine auf Erzwingung der
Innehaltung oder Ahndung der Verletzung gerichtetes handeln eines eigens darauf
eingestellten Stabes von Menschen“. Ibidem.
15
Hans Kelsen, Reine Rechtslehre. Studienausgabe der 1. Auflage 1934,
herausgegeben von Matthias Jestaedt, Mohr-Siebeck, Tübingen, 2008, pp. 45 şi 66 şi
urm. (corespunzând pp. 34 şi 55 şi urm. ale primei ediţii). Pentru versiunea română, vezi
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 49-79.
14
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Mai recent, Ralf Dreier defineşte dreptul ca „ansamblul normelor ce

aparţin constituţiei (Verfassung) unui sistem normativ organizat statal sau
interstatal, în măsura în care acesta este, în linii mari (im Großen und im
Ganzen), efectiv şi deţine [cel puţin] un [anumit] nivel minim de justificare etică
sau de capacitate de justificare etică, precum şi al normelor ce sunt stabilite
(gesetzt) conform acestei constituţii, în măsura în care, luate în sine, deţin un
nivel minim de eficienţă socială (sozialer Wirksamkeit) sau de şansă de eficienţă
socială (Wirksamkeitschance) şi un minimum de justificare etică ori de
capacitate de justificare etică”.16
La începutul acestui secol, din dubla perspectivă a dreptului public intern
şi a celui internaţional, un constituţionalist german privea dreptul ca „întruchiparea
(Inbegriff) cerinţelor comportamentale extrinsec obligatorii (Inbegriff der
äußerlich verbindlichen Verhaltensanforderungen)”.17
Exemplele de mai sus, cărora li se poat adăuga cu uşurinţă multe altele la
fel de relevante, ilustrează teza că dreptul nu poate fi definit în abstract, neluând
în considerare constelaţia de forţe şi circumstanţe politice care domină societatea
la un moment dat. Conceptele juridice, în măsura în care sunt relevante politic,
au un caracter polemic şi sunt menite să promoveze anumite interese şi să
susţină un anumit gen de ordine. Acest lucru este foarte vizibil chiar în cazul
noţiunii de drept ca atare. Ideea de voinţă suverană unilaterală, de monopol
legislativ al statului, imperativul păcii sociale şi securităţii personale, libertatea
individuală, raportul între libertate şi ordine, ideea de dreptate şi altele sunt
„importate” în conceptul dreptului, şi nu deduse din acesta.
La fel, când definim naţiunea sau minoritatea naţională, suntem deseori
tentaţi să integrăm în acea definiţie exigenţe pe care le considerăm indispen-
sabile unei ordini juridice şi politice considerate de noi justă şi echitabilă, în care
să evolueze entităţi precum naţiunea sau minoritatea naţională. Problema
minorităţilor este intim legată de cea a pluralismului juridic. Din perspectivă
sociologică, o importantă contribuţie în acest sens a adus-o profesorul cernăuţean
Eugen Ehrlich, unul din întemeitorii sociologiei dreptului. El continuă o direcţie
în gândirea juridică iniţiată de Friedrich Karl von Savigny şi continuată de Otto
von Gierke.18 Examinând practica judiciară a instanţelor din Bucovina
antebelică, Ehrlich a observat că, deşi ele aplicau acelaşi text de lege, Codul civil
austriac, pe teritoriul unei provincii destul de mici, soluţiile sunt vizibil diferite.

16
Ralf Dreier, Der Begriff des Rechts, în NJW, 1986, col. 890 şi urm., la col.
896, apud R. Pfeffer, op. cit., p. 9.
17
Christian Seiler, Derr souveräne Verfassungsstaat zwischen demokratischer
Rückbindung und überstaatlicher Einbindung, Mohr-Siebeck, Tübingen, 2005, p. 80.
18
Vezi mai ales lucrarea sa Grundlegung der Soziologie des Rechts, Duncker und
Humblot, München 1929 (prima ediţie: 1913), receptată de timpuriu în Statele Unite
(Roscoe Pound, în „Harvard Law Review“, vol. 36 (1922), pp. 129-131).
15
 Mar ius Balan

Deosebirile nu reprezentau simple interpretări divergente, ci erau rezultatul unui

efort pragmatic al magistraţilor de a adapta textul abstract specificului fiecărei
cauze în parte, unde litiganţii aparţineau unor etnii diferite (români, ucraineni,
evrei, germani, polonezi sau armeni). Adaptarea urma tradiţiile, uzanţele şi
specificul fiecărei naţiuni în parte, receptând dreptul cutumiar existent.
Concluzia lui Ehrlich: departe de a avea monopolul creării dreptului, în lumea
reală statul recunoaşte direct sau nu o pluralitate de surse: contractul, preceden-
tele, tradiţiile, cutumele şi uzanţele. Pe scurt, dreptul nu ar fi creaţia statului, ci a
societăţii. Relativ recent, concepţia lui Ehrich a fost adusă în discuţie ca posibil
model al unui pluralism juridic care să facă statul dispensabil.19 Deşi ideea unei
ordini juridice fără state este total nerealistă pe termen mediu, iar viziunea
despre armonia multietnică a Bucovinei secolului trecut este destul de idilică,
pluralismul juridic ca soluţie a multor probleme contemporane este o idee
viabilă. Ea poate fi transpusă fie în grilă liberală, în cadrul unei ordini
constituţionale democratice, în baza principiilor statului de drept şi ale
subsidiarităţii, reducând pe cât posibil, acolo unde este cazul şi numai acolo,
funcţiile statului, dar şi dintr-o perspectivă comunitariană, social-democrată ori
una conservatoare. Uniformizarea şi standardizarea brutală a unei puteri politice
opresive care impune fericirea generală în baza unor dogme secularizate sunt
specifice regimurilor totalitare, dar nu sunt nici pe departe monopolul lor.
Asemenea politici pot fi foarte bine aplicate în cadrul unor regimuri liberale,
respectând formal regulile democratice şi instrumentalizând forţa enormă a mass
media şi a „civilizaţiei spectacolului”. Problema minorităţilor este cel mai
sensibil simptom al unor asemenea evoluţii, iar înţelegerea ei este benefică în
cele din urmă şi pentru majoritate; în formularea lui Vaclav Havel, ea este
„hârtia de turnesol” a funcţionării unei societăţi democratice.

19
Vezi Günther Teubner, Global Bukowina: Legal Pluralism in the World
Society, în idem (ed.), Global law without a State, Aldershot, Dartmouth, 1996, pp. 3-28.
16
Capitolul I

Clarificări conceptuale:
naţiune, grup etnic, naţionalitate, minoritate naţională
şi minorităţile „etnice, lingvistice şi religioase”

Relevanţa politică a diversităţii etnice şi religioase apare în statul modern.

Formaţiunile politice antice şi medievale, deşi aveau întotdeauna un fundament
religios şi erau caracterizate de cele mai multe ori de predominanţa clară a unei
religii sau chiar a unui anumit cult religios, au găsit mereu soluţii politice
punctuale, concrete şi pragmatice pentru a face faţă diversităţii. Aceste soluţii nu
se bazau pe egalitate şi nici pe toleranţa de principiu față de heterodocşi, dar
implicau o toleranţă de facto şi permiteau convieţuirea în general acceptabilă pe
termen mediu şi chiar lung. Prezenţa în interiorul ţării a unor comunităţi diferite
sub aspect religios sau cultural constituia o provocare, era privită cu rezervă şi
chiar ostilitate, uneori ca o ameninţare latentă, dar aproape niciodată ca o
ameninţare iminentă şi directă. Reforma din Europa occidentală şi centrală a
reprezentat o criză politică fără precedent. Statul modern apare şi din cauza
necesităţii de a găsi o modalitate de legitimare politică pe alt teren decât cel – de
acum înainte minat – al argumentelor religioase. Apariţia statului modern poate
fi privită în acest sens ca etapă a procesului secularizării.1 Un important corolar
al secularizării îl reprezintă substituirea măcar parţială a identificării şi
ataşamentului faţă de comunitatea religioasă a bisericii cu devoţiunea faţă de
comunitatea laică a poporului. Intoleranţei religioase îi ia locul persecuţia
naţională, care devine atroce atunci când există şi diferenţe sociale considerabile,
care nu mai sunt atenuate de sentimentul vag dar omniprezent al unei comunităţi
de credinţă care transcende barierele sociale.
Problema minorităţilor apare ca o subspecie a problemei naţionale.
Minoritatea naţională este ea însăşi o naţiune sau o parte dintr-o naţiune. Simpla
alteritate religioasă, etnică, lingvistică sau culturală nu creează prin sine
conflicte, după cum simpla omogenitate pe plan religios, cultural sau lingvistic
nu dă naştzere automat unei comunităţi politice.

1
Vezi în acest sens: Ernst Wolfgang Böckenförde, The Rise of the State as a
Process of Secularisation, în: idem, State, Society and Liberty. Studies in Political
Theory and Constitutional Law, translated from the German by J.A. Underwood, Berg
Publishers Limited, New York / Oxford, 1991, pp. 26-46.
17
 Mar ius Balan

I.1. Poporul sau naţiunea

Termenii de „popor” şi „naţiune” sunt în prezent interşanjabili.2 Poporul (sau

naţiunea) poate fi privit(ă) cel puţin din două puncte de vedere: ca o comunitate
politico-juridică a cărei voinţă legitimează puterea de stat sau ca o comunitate
etno-culturală şi lingvistică a cărei existenţă şi ale cărei revendicări pot justifica
modificarea frontierelor existente sau redefinirea priorităţilor politice interne.3 În
primul caz avem de-a face cu o naţiune „civică”, privită din perspectiva unei
concepţii individualiste, prin prisma unor legături raţionale de natură contrac-
tuală (contractul social al iusnaturaliştilor moderni), iar în al doilea caz ne aflăm
în prezenţa naţiunii „etnice”, în baza unei concepţii colectiviste, supraindividuale,
privită sub aspectul unor afinităţi de ordin istoric şi emoţional, a cărei coeziune
este rezultatul unor factori iraţionali.4 Diferenţa dintre cele două „naţiuni”5
priveşte mai degrabă perspectiva de abordare şi agenda politică implicită a
observatorului decât obiectul demersului cognitiv. Nu putem spune că naţiunea
franceză ar fi una civică, iar cea română şi cea maghiară ar fi naţiuni etnice.
Unitatea politică şi continuitatea vieţii statale şi-au pus amprenta în mod decisiv
asupra naţiunii franceze, determinând sau măcar favorizând apariţia şi menţinerea
unor elemente comune pe plan lingvistic, cultural, economic, social, sub aspectul
psihologiei sociale şi chiar al religiei, pe când în cazul unor popoare precum cel
german, polonez, italian, maghiar sau român, unitatea şi coeziunea etnice,
lingvistice şi culturale au determinat configurarea unui proiect politic comun a
cărui încununare l-a reprezentat crearea sau restabilirea unui stat naţional unitar.

2
Termenul de naţiune este mai recent decât cel de popor şi avea iniţial conotaţii
deloc măgulitoare. Vezi Friedrich Hertz, Wesen und Werden der Nation, în Gottfried
Salomon, Nation und Nationalität (Jahrbuch für Soziologie. Ergänzungsband), Braun
Verlag, Karlsruhe, 1927, pp. 1-88. Westel W. Willoughby, în The Fundamental
Concepts of Public Law, New York, Macmillan, 1931, p. 59 şi urm., se întreabă retoric –
şi utopic – dacă nu ar fi eliminate multe neînţelegeri şi confuzii în cazul în care, pur
ipotetic, s-ar conveni asupra desemnării consecvente prin „popor” a unei comunităţi de
limbă şi cultură, iar prin ”naţiune”, a comunităţii politice.
3
Vezi, pentru o privire sintetică asupra complexei probleme a naţionalismului,
Ernst Gellner, Naţiuni şi naţionalism, traducere de Robert Adam, Editura Antet,
Bucureşti, 1994; în context românesc: Cătălin Turliuc, Organizarea României moderne,
vol. I, Identitate şi comunitate socială, Performantica, Iaşi, 2004, pp. 57-124.
4
În formularea foarte succintă a lui Brubaker: „The French understand their
nation as the creation of their state, the Germans their nation as the basis of their state”.
Rogers Brubaker, Citizenship and Nationhood in France and Germany, Harvard
University Press, Cambridge MA, 1992, p. 184.
5
Vezi de exemplu Bogdan Aurescu, Cultural Nation versus Civic Nation: Which
Concept for the Future Europe? A Critical Analysis of the Parliamentary Assembly’s
Recommendation No 1735 (2006) on the „Concept of Nation”, în EYMI, Volume 5,
2005/2006, Martinus Nijhoff Publishers, 2007, pp. 147-159.
18
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Poporul apare ca subiect de drept sub două ipostaze: ca titular al dreptului

de autodeterminare, în afară, şi ca titular al puterii constituante, pe plan intern.
Autodeterminarea unei comunităţi legate prin afinităţi culturale şi
lingvistice, şi nu prin legătura politică faţă de autorităţi, a avut un rol destabili-
zator în contextul unei Europe dominate de monarhii legitimate prin dreptul
divin şi tradiţie. O comunitate de oameni legată prin origine etnică, limbă,
cultură sau religie era considerată ca o mărime stabilă, reală, produs al unei evo-
luţii „naturale”, opusă unei construcţii autoritare, artificale şi opresive precum
statul, entitate având identitate şi limite teritoriale fluctuante, evoluţie
inconstantă şi viitor nesigur, sub imperiul improvizaţiilor politice şi al provizo-
ratului. În această grilă antiautoritară a discursului politic al stângii liberale din
secolul XIX, legăturile extrapolitice (culturale, etnice ori lingvistice, cele
religioase fiind subliniate cu mai puţină emfază) care realizează coeziunea unui
grup social tind să dobândească un rang mai înalt, fiind considerate uneori
factori determinanţi pentru legăturile politice. Formularea cea mai clară a acestei
concepţii o găsim în prelegerea inaugurală a cursului de Drept internaţional
public ţinută la Torino (22 ianuarie 1851) de Pasquale Stanislao Mancini.6
Internaţionalistul italian opunea popoarele – entităţi a căror creaţie se datora lui
Dumnezeu – statelor apărute prin manifestarea de voinţă a oamenilor. Concluzia
decurgea de la sine: imperativul de a adapta frontierele interstatale liniilor de
demarcaţie etnică sau lingvistică.7 Opinia lui Mancini, des invocată ori citată în
literatura consacrată principiului naţionalităţilor8 sau dreptului la autodeter-
minare, a fost primită cu reticenţă de main-stream-ul literaturii de drept
internaţional în epocă, rămânând multă vreme izolată.
Dreptul la autodeterminare a cunoscut o evoluţie îndelungată şi contradic-
torie.9 El a reprezentat fundamentul juridic al constituirii şi consolidării statelor
naţionale în perioada modernă. Totuşi, chiar şi în „secolul naţionalităţilor”10

6
Vezi Pasquale Stanislao Mancini, Diritto internazionale, Topos Verlag, Vaduz
(Lichtenstein), 1978, reimpresiune fidelă a ediţiei publicate în 1873 la Napoli (Presso
Giuseppe Marghieri). Prelegerea inaugurală (din 1851), intitulată „Della nazionalita
come fondamento del diritto delle genti”, se află la pp. 1-69.
7
Ibidem, pp. 41 şi urm.
8
Nicolae Daşcovici, Principiul naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor, Bucureşti,
Cartea Romanească, 1922, p. 10. Mancini oferă o fundamentare juridică dezideratelor
politice formulate de Giuseppe Mazzini, figura cheie în „Risorgimento” – procesul de
formare a statului italian unitar. Ibidem, pp. 11 şi urm.
9
Pentru o prezentare succintă a evoluţiei acestui principiu, vezi Daniel Thürer,
Articolul „Self-Determination” (+Addendum, 1998), în Rudolf Bernhardt (editor),
Encyclopedia of Public International Law, Volume Four, North-Holland Elsevier,
Amsterdam, New York etc., 2000, la pp. 364-374.
10
Un important teoretician al dreptului naţionalităţilor din perioada interbelică,
Paul Schiemann, sublinia: „ întreaga istorie a secolului XIX era prizonieră a ficţiunii stat-
19
 Mar ius Balan

aprobarea sa era mai frecventă în discursul public al politicienilor, mai rară în

cabinetele oamenilor de stat şi încă şi mai rară în lucrările autorilor de drept
internaţional, mai ales în cazul în care autodeterminarea urma a fi realizată în
baza unui plebiscit.
Deşi marea majoritate a statelor existente în momentul de faţă au invocat
principiul autodeterminării la dobândirea independenţei, aplicarea sa consec-
ventă şi riguroasă ar implica pulverizarea comunităţii internaţionale a statelor,
crearea unui număr greu de prevăzut de state şi microstate, precum şi a unor
numeroase enclave. Costurile economice, sociale şi politice ale delimitărilor şi,
mai ales, ale disputelor rezultând de aici ar fi incalculabile. Este prin urmare uşor
de înţeles faptul că doctrina de drept internaţional şi comunitatea internaţională,
afirmând în principiu validitatea universală şi importanţa decisivă a dreptului la
autodeterminare, sunt destul de rezervate în practică faţă de aplicarea sa
concretă. Acest principiu concurează cu principiul suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a statelor, care, în caz de dubiu, au prioritate faţă de autodeterminare.11
O formulă ingenioasă a fost găsită în acest sens de Adunarea Generală a
ONU în Rezoluţia nr. 2625 (XXV) din 1970,12 în care, proclamându-se solemn
„dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”, se precizează că „nici o
dispoziţie din paragrafele precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau
încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra, în totul sau în parte,
integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat independent, care se
conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi al dreptului popoarelor de a
dispune de ele însele enunţat mai sus şi având un guvern care reprezintă
ansamblul poporului aparţinând teritoriului, fără distincţie de rasă, credinţă sau
culoare”. Prin urmare, integritatea teritorială are prioritate faţă de dreptul la
autodeterminare, dar numai dacă există un guvern „care reprezintă ansamblul
populaţiei aparţinând teritoriului”. Această condiţie nu era satisfăcută în cazul
coloniilor unor state europene, însă era îndeplinită în privinţa popoarelor URSS.
Împrejurarea că „reprezentarea” populaţiei într-un regim comunist era fictivă sau
iluzorie nu era relevantă aici. Colapsul URSS a pus comunitatea internaţională în
faţa unui fapt împlinit, iar secesiunea unor state din fosta Uniune nu putea fi

ului naţional iar statele îşi defineau aria competenţelor pornind de la valorile juridice ale
comunităţilor naţionale, fără a fi, în realitate, asemenea comunităţi”. Paul Schiemnann,
Volksgemeinschaft und Staatsgemeinschaft, în NS, vol. 1 (1927/1928), p. 21-42, la p. 23.
11
Vezi, de exemplu, Vita Gudeleviciute, Does the Principle of Self-Determination
Prevail over the Principle of Territorial Integrity?, în „International Journal of Baltic
Law“, issue 2/2005, pp. 48-78.
12
Denumită „Declaraţie asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei Naţiunilor Unite”; versiunea românească
a rezoluţiei este reprodusă în Adrian Năstase şi Bogdan Aurescu, Drept internaţional
contemporan. Texte esenţiale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000,
pp. 167-175.
20
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

decât cu greu susţinută în baza stadiului de atunci al dreptului internaţional,

producându-se mai degrabă contrar normelor general acceptate în materie. Acest
fapt nu trebuie privit ca pledând pentru o pretinsă ilegitimitate a destrămării unui
stat totalitar multinaţional, ci ca o ilustrare a insuficienţei dreptului internaţional
în anumite împrejurări critice. De fapt, în dreptul internaţional, principiul
autodeterminării poate fi utilizat pentru a justifica secesiunile încununate de
succes, dar este practic inutil sau irelevant pentru situaţiile încă indecise, în care
o nouă entitate statală încearcă să-și afirme dreptul la existenţă.
Începând de la jumătatea secolului XIX şi până la finele primului război
mondial, harta politică a Europei a fost redesenată, tendinţa fiind de a o apropia
cât mai mult de harta etnică. Într-o celebră formulare a lui Johann Caspar
Bluntschli, „fiecare naţiune este chemată şi îndreptăţită să creeze un stat. Aşa
cum umanitatea este împărţită într-un anumit număr de naţiuni, aşa şi lumea
trebuie să fie divizată în tot atâtea state. Fiecare naţiune un stat. Fiecare stat, o
fiinţă naţională”.13 Datorită complexităţii structurii etnice a continentului nostru,
a diversităţii lingvistice şi culturale precum şi a dispersiei comunităţilor etno-
lingvistice, o demarcaţie netă a acestora era şi este imposibilă.
Miza politică şi juridică a conceptului de popor a determinat dispute
aprinse în privinţa criteriilor pe care o comunitate trebuie să le întrunească
pentru a avea statutul de „popor”, împreună cu toate consecinţele ce decurg de
aici, în special dreptul de autodeterminare. Analiza sociologică a conceptului de
popor (naţiune) oferă date şi criterii interesante pentru analiza juridică a acestei
chestiuni, dar nu un răspuns definitiv, cu valenţe normative univoce. Criteriile de
agregare a comunităţii naţionale pot fi de ordin obiectiv (comunitatea de origine
etnică, comunitatea de cultură, comunitatea de destin politic) şi de ordin subiectiv
(sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate).14 Circumstanţele de ordin
istoric dar şi interesele politice concrete pot deplasa accentul asupra unuia sau
altuia din aceşti factori. Astfel, în deceniile care au urmat războiului franco-
german din 1870-1871, încheiat prin cedarea Alsaciei şi a unei părţi din Lorena
către nou formatul Imperiu German, autorii din această ţară au subliniat apăsat
importanţa criteriilor obiective, în special pe limbă, pe trecutul comun şi pe
originea etnică, criterii care pledau în favoarea apartenenţei la Germania a
acestor teritorii. În Franţa, relevante se considerau a fi criteriile de ordin
subiectiv, în special voinţa clar exprimată a locuitorilor şi a reprezentanţilor
acestora. Într-o formulare pregnantă a lui Ernest Renan (în eseul Qu’est-ce

13
Johann Caspar Bluntschli, Allgemeine Staatslehre, ediţia a 6-a, Stuttgart,
Kohlhammer, 1886 (prima ediţie: 1852), p. 107. Este de precizat că, în ciuda impresiei
create prin reluarea frecventă a acestui citat, Bluntschli nu pledează pentru o asemenea
soluţie, ci doar o prezintă ca variantă extremă, pe care o dezaprobă.
14
Pentru o discuţie în detaliu, vezi Reinhold Zippelius, Allgemeine Staatslehre,
11 Auflage, C.H. Beck, München, 1991, pp. 71-75.
21
 Mar ius Balan

qu’une nation? publicat în 1882), naţiunea este „un plebiscit de fiecare zi”.15
Pentru unele state – în special cele neomogene sub aspect etnic şi lingvistic,
precum SUA sau Elveţia –, criteriul determinant este comunitatea de destin
politic.16 Lipsa originii şi a culturii comune sau a unei limbi unice poate fi
suplinită prin preocuparea faţă de o întreprindere politică de amploare, prin
transformarea unui continent într-un „tărâm al libertăţii” (în cazul SUA) sau prin
sentimentele de solidaritate şi de comunitate apărute în situaţii critice (ca în
cazul Elveţiei, unde sentimentul naţional a crescut considerabil în cursul celui
de-al doilea război mondial).
Putem conchide că, la fel ca şi în cazul formării statelor prin exercitarea
dreptului la autodeterminare, existenţa unui popor nu este o problemă
soluţionabilă prin concepte şi instrumente juridice; consecinţele juridice apar
abia după ce comunitatea politică a poporului s-a afirmat şi impus ca factor
politic şi ca entitate de sine stătătoare.
Pe plan constituţional intern, poporul se prezintă ca un tot unitar. Statul
modern nu poate opera distincţii între cetăţeni17 pe baza stărilor, a claselor, a
confesiunii religioase sau a altor criterii. Egalitatea şi interdicţia discriminării
(art. 4, alin. (2), coroborat cu art. 16, alin. (1)) au nu numai rolul unei protecţii a
individului contra abuzului şi a arbitrariului statal, ci şi funcţia de factor
constructiv al statului şi de fundament al legitimităţii puterii de stat.
Ca factor constituţional, poporul se manifestă fie în afara unor forme sau
determinări juridice, fie într-un mod organizat şi reglementat pe plan juridic. A
doua variantă este cea mai vizibilă: ca „mărime formată şi organizată prin lege
constituţională”,18 poporul apare în procesul electoral. Practic, el se identifică cu
cetăţenii cu drept de vot (cu excluderea minorilor şi a incapabililor) sau, pentru a

15
Ernest Renan, Qu’est qu’une Nation?, Calman Lévy, Paris, 1882, la p. 27:
„Une nation est donc une grande solidarité, constituée par le sentiment des sacrifices
qu’on a faits et de ceux qu’on est disposé à faire encore. Elle suppose un passé; elle se
résume pourtant dans le présent par un fait tangible: le consentement, le désir clairement
exprimé de continuer la vie commune. L’existence d’une nation est (pardonnez-moi cette
métaphore) un plébiscite de tous les jours, comme l’existence de l’individu est une
affirmation perpétuelle de la vie”.
16
Reinhold Zippelius, ASL., pp. 73-74.
17
De altfel, noţiunea modernă de cetăţenie este legată în mod indisolubil de
egalitate. Pentru societatea şi statul premoderne, indivizii existau şi erau percepuţi doar
integraţi în structurile ierarhice ale timpului (stări, congregaţii, bresle, oraşe, comune,
obşti). Consultarea de către monarh a poporului avea loc prin consultarea „stărilor”, a
„statelor”, „comunelor”, a „boierilor mari şi mici” sau a „ţării”.
18
Expresia îi aparţine lui Carl Schmitt, în Verfassungslehre, ediţia a 5-a
nemodificată (prima ediţie: 1928), Duncker & Humblot, Berlin, 1965, p. 251. Analiza
formelor de manifestare ale poporului făcută mai jos urmează clasificarea şi argumentele
acestui autor (ibid., pp. 238-251).
22
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

fi mai riguroşi, cu cei care au votat în mod efectiv cu majoritatea învingătoare.

Acest lucru este valabil şi în cazul unui plebiscit sau referendum.
Poporul se manifestă în afara unor forme juridice şi constituţionale în
primul rând ca putere constituantă. Chiar dacă legea fundamentală prevede o
procedură specială de revizuire, abilitând legislativul în acest sens şi, eventual,
stabilind condiţia confirmării legii de revizuire prin referendum, puterea consti-
tuantă a poporului se poate manifesta, în afara unor asemenea forme, proceduri
şi condiţii juridice.
A doua ipostază a manifestării non-juridice a poporului o constituie opinia
publică şi aclamaţia.19 Legitimitatea acestei manifestări a poporului constă
tocmai în caracterul său spontan, nepremeditat şi neorganizat. După cum ţin
foarte bine minte cei care au avut şansa de a cunoaşte personal şi direct „epoca
de aur” a lui Nicolae Ceauşescu, una din cele mai penibile şi triste manifestări
ale derivei spre grotesc a regimului o constituia ritualul obsedantelor şi intermi-
nabilelor adunări populare, minuţios regizate, într-o scenografie de un kitsch
fastuos, în care vorbitori selectaţi şi verificaţi în prealabil adresau cuplului condu-
cător „prinosul lor de recunoştinţă”, „un vibrant omagiu” şi „mulţumiri din inimă
pentru condiţiile minunate”, iar mulţimea (dotată cu steaguri, pancarte şi tablouri
ale celor doi, adusă cu ore înainte de la locul de muncă şi grupată pe întreprin-
deri şi instituţii) scanda lozincile stabilite în prealabil de conducerea de partid şi
difuzate în fiecare întreprindere sau instituţie de secretarii PCR responsabili cu
propaganda. Participarea fie şi pasageră la o singură manifestare de acest gen era
suficientă pentru a convinge orice om raţional de totala lipsă de legitimitate şi
reprezentativitate democratică a regimului. Nu întâmplător, sfârşitul sistemului a
devenit evident în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, când mulţimea a
respins regia şi scenariul spectacolului aclamator impus de putere, manifestându-
se în afara „cadrului organizat”, sfidându-l şi huiduindu-l pe dictator. Efectul
acestei fronde a fost amplificat exponenţial de împrejurarea că manifestarea
scăpată de sub control era transmisă în direct pe postul naţional de televiziune.
Aclamaţia ca legitimare a puterii politice apare, în forme mai nuanţate şi
subtile, şi în democraţiile reprezentative, manifestându-se ca „opinie publică”.
Actorii politici sunt extrem de preocupaţi să ocupe sau chiar să monopolizeze
scena publică, să apară înconjuraţi de mulţime, de oameni simpli, să fie văzuţi
dialogând cu persoane subsumabile diverselor categorii de electorat susceptibile
de a le oferi votul (tineri, pensionari, femei, studenţi, militari, muncitori, şomeri,
ţărani, minorităţi etc.). Opinia publică, presa şi audiovizualul participă la formarea

19
Aclamaţia este specifică monarhiilor arhaice din antichitate (la Roma, de
exemplu, legile curiate erau proclamate de rege adunării poporului, care avea doar rolul
de a le aproba prin aclamaţie), dar şi dictaturilor şi regimurilor autoritare moderne.
„Băile de mulţime” ale potentaţilor nu constituie decât confirmarea continuă a faptului
deţinerii şi exercitării puterii, concomitent cu intimidarea potenţialilor adversari.
23
 Mar ius Balan

imaginii publice a conducătorilor politici. Tendinţe de manipulare există şi vor

exista; rareori mesajele politice ale conducătorilor sunt complet benigne şi
inocente, lucru valabil, de altfel, şi în cazul relatărilor şi analizelor (întotdeauna
„independente”, „imparţiale” şi mai ales „obiective”) ale formatorilor de opinie.
Totuşi, într-o democraţie autentică, aceste confruntări nu duc la aberantele forme
de spectacol politico-mediatic cunoscut de noi în anii comunismului. Libertatea
cuvântului şi a opiniilor, libertatea presei, existenţa unor surse alternative de
informare, a unor televiziuni independente (faţă de stat), posibilitatea de a stabili
contacte şi de a primi informaţii şi publicaţii din afară, precum şi libertatea de
asociere, pluralismul politic şi existenţa unor organizaţii neguvernamentale şi, nu
în ultimul rând, climatul politic internaţional şi interdependenţa crescândă a
statelor şi societăţilor în acest început de mileniu sunt factori care împiedică
monopolizarea scenei politice de un singur tip de discurs şi de un singur partid,
în jurul căruia să se mimeze spectacolul „unităţii de nezdruncinat a poporului”.
A treia ipostază non-juridică a poporului este de ordin negativ: poporul
este privit prin opoziţie cu sistemul organizat al autorităţilor şi al magistraturilor,
ca fiind mulţimea acelora ce nu guvernează şi nu sunt deţinători ai unor
autorităţi. În formularea lui Carl Schmitt, „[p]opor sunt, într-o accepţiune
specială a acestui cuvânt, toţi cei care nu sunt distinşi şi diferenţiaţi, toţi cei
neprivilegiaţi, toţi cei care nu sunt evidenţiaţi prin proprietate, poziţie socială sau
educaţie (astfel spunea şi Schopenhauer: cel ce nu înţelege latina aparţine
poporului). În Revoluţia franceză din 1789, burghezia se putea identifica ca stare
a treia cu naţiunea, iar burghezia era poporul întrucât exista contrastul faţă de
aristocraţie şi faţă de cei privilegiaţi. Sieyès a pus celebra întrebare: ce este
starea a treia? Şi a dat răspunsul: este naţiunea; starea a treia nu este nimic şi
trebuie să devină totul. Însă de îndată ce burghezia însăşi a apărut ca o clasă
evidenţiată prin proprietate şi educaţie ce domină statul, negaţia s-a mutat mai
departe. Acum [în 1928] proletariatul a devenit poporul, întrucât este purtător al
acestei negativităţi; este acea parte a populaţiei care nu posedă, nu ia parte la
plus-valoarea produsă şi nu îşi găseşte locul în ordinea existentă”.20
Probabilitatea crescută ca o persoană care nu se distinge prin funcţii,
merite, avere sau privilegii să fie privită ca exponent al „celor simpli”, „al nostru”, al
„poporului” nu este deloc neglijată în discursul public al actorilor politici şi nici
în mass-media. Frecvent, politicienii îşi formulează argumentele (deseori
pertinente) invocând nu propria autoritate şi experienţă, nici pe cea – de multe
ori mai relevantă – a unor specialişti, ci opinia unor alegători, „simpli cetăţeni”
sau chiar a unor membri de familie (doar dacă nu ocupă funcţii publice). Dincolo
de nota de persuasiune perfidă a acestui tip de discurs,21 se cuvine subliniat un

20
C. Schmitt, Verfassungslehre, pp. 242-243.
21
În acest sens, un criteriu important în determinarea parti-pris-ului unor posturi
de televiziune l-ar putea reprezenta nu frecvenţa şi ponderea apariţiilor pe post a unor
24
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

aspect pozitiv: efortul deţinătorilor puterii de a se adapta mentalităţii omului de

rând şi de a-şi formula – cel puţin retoric – priorităţile politice în raport de
interesele acestuia. Evident, acest lucru nu este suficient ca interesele sale să fie
promovate în mod efectiv, dar pentru aceasta este necesară participarea activă
(prin implicare civică, informare, activitate socială şi politică, sensibilizarea
presei şi nu în ultimul rând prin vot) a celor ce-şi doresc promovate interesele.
Drept urmare, individul care, în ipostaza sa abstractă, de cetăţean, este
parte a puterii constituante şi participant la deciziile politice fundamentale, în
calitatea sa de om concret, având o anumită identitate culturală, religioasă sau
lingvistică, se vede expus unor pericole sau cel puţin unui anumit disconfort.
Poate fi persiflat pentru accentul provincial, pentru o afinitate reală sau ima-
ginară cu un politician cunoscut sau impopular, poate fi suspectat de lipsă de
patriotism sau chiar considerat duşman al naţiunii. Dacă individul concret are
şansa de a aparţine unui grup majoritar şi redutabil pe plan politic, ori de a se
identifica cu un asemenea grup, inconvenientele nu vor fi atât de vizibile. Totuşi,
şi el este suspus procesului de uniformizare a conduitei şi a gândirii. În numele
unor principii abstracte pot fi lezaţi oameni concreţi. Dacă individul aparţine
unui grup mai puţin numeros, pericolul şi frecvenţa atacurilor sunt mult mai
mari. Remediile nu pot fi construite decât având în vedere oameni concreţi, cu
identitate precisă şi în circumstanţe concrete. Aici începe problema minorităţilor.

I.2. Minorităţile naţionale sau „etnice, religioase ori culturale”

Problema minorităţilor nu este, în consecinţă, o problemă a alterităţii unor

grupuri sociale, cât o problemă a imposibilităţii statului modern, laic, raţional şi
neutru sub aspect etno-cultural de a asigura o guvernare echidistantă a tuturor
grupurilor sociale care intră în componenţa sa. Pe un plan mai general, putem
afirma că normele abstracte ale democraţiei reprezentative şi ale statului de drept
nu oferă o garanţie suficientă a limitării posibilităţilor statului de abuz împotriva
unor asemenea categorii de cetăţeni. Din acest motiv, înclinăm să privim
problema minorităţilor ca specifică democraţiei şi statului de drept. O dictatură
ori un regim totalitar poate persecuta la fel de bine majoritatea ca şi minoritatea.
Deşi considerente de oportunism politic impun regimurilor totalitare menajarea
unor susceptibilităţi ale populaţiei majoritare sau, mai ales, exploatarea unor
prejudecăţi, simpatii sau antipatii ale acesteia, este greu de crezut că majoritatea

lideri politici, nici conotaţiile (pozitive sau negative) ale ştirilor ce-i privesc şi nici
orientarea politică a personalităţilor ori formatorilor de opinie invitaţi pe post, ci pon-
derea şi structura opiniilor şi judecăţilor formulate de persoane necunoscute, intervievate
(uneori) întâmplător, persoane cu care telespectatorul mediu este mai dispus să se
identifice şi ale căror opinii şi judecăţi sunt mai apte a fi extrapolate de acesta asupra
întregii opinii publice.
25
 Mar ius Balan

va beneficia de un avantaj real în urma unor asemenea practici. Gradul de

persecuţie diferă – minoritatea este uneori mai grav afectată de măsurile arbitrare
ale unui dictator – dar mecanismul (persecuţiei) este acelaşi. Minoritatea
oprimată într-un stat dictatorial ori totalitar nu poate fi protejată fără a pune în
discuţie însăşi legitimitatea şi eficienţa sistemului politic. Una din caracteristicile
fundamentale ale regimurilor totalitare o constituie maniera imprevizibilă şi
arbitrară în care sunt interpretate şi aplicate toate normele juridice, inclusiv cele
proprii – chiar şi cele recent adoptate –, motiv pentru care protecţia
internaţională a minorităţilor ar trebui să includă nu doar controlul normativ, ci
şi pe cel al tuturor măsurilor de aplicare, până la cea din urmă verigă administra-
tivă, ceea ce, chiar şi în cazul în care n-ar contraveni flagrant până şi celor mai
elastice accepţiuni ale noţiunii de suveranitate, ar constitui o imposibilitate din
punct de vedere tehnic. Aceste două considerente (cel al legitimităţii şi cel de
ordin tehnic) impun, credem, restrângerea problemei minorităţilor la regimurile
democratice organizate pe baza principiilor statului de drept. Doar într-un sistem
juridic bazat pe norme clare, generale şi abstracte, a căror aplicare şi interpretare
sunt previzibile, şi în care modificările de amploare ale reglementărilor – în
special ale celor privitoare la drepturile indivizilor – sunt puţin probabile are
sens discuţia despre drepturile minorităţilor. Într-un asemenea sistem drepturile
majorităţii sunt garantate de mecanismele politice şi constituţionale (vot
uninominal, alegeri periodice, limitarea realegerii în funcţia supremă, libertatea
de asociere, libertatea cuvântului etc.), rămânând deschisă doar problema
protecţiei minorităţii împotriva folosirii abuzive a unor astfel de mecanisme.
Obiectul discuţiei – protecţia minorităţilor – poate fi perceput clar cât timp
pornim de la noţiunea de problemă a minorităţilor (concepută ca acea situaţie în
care diversitatea etnică, lingvistică, religioasă ori culturală ajunge să pună în
discuţie legitimitatea constituirii şi limitele teritoriale ale statului). În cazul în
care punctul de pornire îl reprezintă noţiunea de „minoritate”, discuţia este
îngreunată din start prin dificultăţile provocate de definirea acestui termen.22

22
Termenul ca atare – în formularea „minoritatea musulmană” – a apărut pentru
prima dată într-un act internaţional în 31 I / 13 II 1914 (în nota colectivă adresată Greciei
de Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Italia şI Rusia). Vezi Karl Strupp,
Documents pour servir à l’histoire du droit des gens, Berlin, H. Sack, 1923, vol II, p.
106-107 (lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: K. Strupp, Documents). În
doctrină termenul apare – după cunoştinţa noastră – pentru prima oară în studiul lui
Georg Jellinek, Das Recht der Minoritäten, publicat în „Zeitschrift für Privat – und
öffentliches Recht der Gegenwart”, 1898, pp. 429-466, şi republicat în acelaşi an într-un
volum de sine stătător. Autorul are în vedere aspectele de drept intern care decurg din
aplicarea principiului majorităţii în democraţia parlamentară. Cititorul meticulos va
observa probabil că textul acestei note, ca şi alte pasaje (preluate din teza mea de
doctorat susţinută în 1999) se regăsesc, fără indicarea sursei, într-o lucrare semnată de
Tudor Tănăsescu (Minorităţile: repere instituţionale şi legislative, Craiova, Sitech, 2006,
26
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Până în momentul de faţă nu există o definiţie unitară şi general valabilă a

termenului de minoritate.23 Mai mult chiar, oportunitatea unei asemenea definiţii
a fost negată.24 Consecinţele practice ale desemnării unei comunităţi etnice sau
lingvistice drept minoritate sunt mai degrabă negative. Pe planul dreptului
internaţional operează încă dicotomia tranşantă minoritate naţională/popor.
Poporul este subiect al unui drept de autodeterminare, pe când minoritatea nu.25
În opinia lui Steven Wheatley, „Nu există nici un criteriu obiectiv pentru o
distincţie care ar putea fi făcută între grupuri recunoscute ca minorităţi, mino-
rităţi naţionale, popoare indigene sau popoare. Ceea ce deosebeşte aceste grupuri
este natura revendicărilor lor politice: într-o formulare simplă, minorităţile şi
minorităţile naţionale reclamă securitate culturală, iar popoarele reclamă
recunoaşterea dreptului lor la auto-determinare sau la auto-guvernare”.26
Această indecizie terminologică cu privire la destinatarii „protecţiei
minorităţilor” este sesizabilă şi în formularea tratatelor şi a celorlalte acte
internaţionale. În epoca antebelică, erau vizaţi doar locuitorii având o anumită
confesiune ori o anumită naţionalitate (în sens etnic). Tratatele minorităţilor
menţionează „minorităţile de rasă, limbă sau religie”, formulare preluată în
doctrină deşi anumiţi autori optează pentru expresia „minorităţi naţionale”.27 Art.
27 al PIDCP adoptat în 1966 se referă la minorităţile „etnice, religioase sau
lingvistice” iar Rezoluţia nr. 47/135 adoptată de Adunarea Generală a ONU (la
18 XII 1992) consacră drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor „naţionale
sau etnice, religioase şi lingvistice”. În fine, Convenţia-cadru europeană din

pp. 7 şi urm). Predilecţia arătată de dl. Tănăsescu doar aici (şi nu în alte lucrări ale sale)
autorilor germani ori austrieci precum Jellinek, Strupp, Erler, Veiter, Hofmann,
Kimminich sau Eckart Klein poate fi o simplă coincidenţă; sper să putem avea o conver-
saţie (în limba germană) pentru a clarifica misterul.
23
Vezi Teodor Meleşcanu, Iulia Voina-Moţoc, Droit international public,
Bucureşti, Edit. Universităţii, 1996, p. 164. Autorii decelează două raţiuni ale acestei
stări de lucruri. Una, de ordin politic, constă în antinomia dintre dezideratul unitatăţii
naţionale şi identitatea minoritară; cea de a doua, de ordin conceptual, rezidă în diver-
sitatea geografică, demografică şi culturală a cazurilor în care apar minorităţile.
24
Vezi Eckart Klein, Die Frage der Minderheitendefinition, în Manfred Mohr,
Friedenssichernde Aspekte des Minderheitenschutzes in der Ära der Völkerbundes und
der Vereinten Nationen in Europa, Springer Verl., Berlin, Heidelberg, 1996, pp. 211 şi
urm. Ca şi Fouques-Duparc, autorul pledează pentru o definire diferenţiată a mino-
rităţilor religioase, etnice şi lingvistice.
25
Vezi Aureliu Cristescu, The Right of Self-determination: Historical and
Current Development on the Basis of United Nations Instruments, United Nations, New
York, 1981, E/CN.4/Sub.2/404/Rev.1, par. 279 şi urm. (pp. 37 şi urm.).
26
Steven Wheatley, Democracy, Minorities and International Law, Cambridge
University Press, Cambridge, New York, 2005, p. 124.
27
De exemplu, Georg Erler, Das Recht der nationalen Minderheiten, Münster im
Westfalen, Aschendorff, 1931.
27
 Mar ius Balan

1995 vizează „minorităţile naţionale”. Aceşti termeni nu se suprapun perfect.

Formularea „minorităţi rasiale (etnice), religioase ori lingvistice” are mai
degrabă un caracter enunţiativ, urmărind să înglobeze toate cazurile de alteritate
care ar putea afecta funcţionarea unei democraţii parlamentare legitimate prin
votul majorităţii presupus omogene. Ea a fost, şi este, utilizată în organizaţii
internaţionale (SN în epoca interbelică şi ONU după 1945), constituind expresia
unei abordări abstracte a problemei minorităţilor, pornind de la general către
particular. Termenul de „minoritate naţională” vizează situaţia din Europa (de
regulă, din zona central-estică a continentului) şi presupune, de regulă, cel puţin
în mod tacit, o viziune ce porneşte de la interesele unor grupuri minoritare concrete.

În literatura de specialitate, încercările de definire a minorităţilor sunt destul

de numeroase şi au apărut la puţin timp după încheierea tratatelor în materie.
Pentru Jean Fouques-Duparc, după schiţarea unei definiţii vagi şi generale
(„grupuri de indivizi supuşi statului, cu acelaşi titlu de generalitate ca şi ceilalţi
subiecţi, care totuşi nu sunt şi nu pot fi confundaţi cu aceştia, în toate privinţele”),
efectuează o analiză distinctă a minorităţilor de „rasă”, limbă şi religie.28 Georg
Erler considera „minoritatea naţională“ ca o grupă de cetăţeni ai statului ce au,
raportat la ceilalţi cetăţeni, un sentiment de unitate naţională, considerându-se
totodată plasaţi, sub aspectul drepturilor lor precum şi al aprecierii, pe o poziţie
inferioară faţă de una sau mai multe grupe de cetăţeni.29 Un autor român definea
minorităţile ca „grupări de indivizi care sunt subiecţi ai statului, în baza aceluiaşi
titlu ca şi majoritatea subiecţilor, şi care totuşi nu sunt sau nu pot fi confundaţi
cu aceştia, datorită diferenţei de rasă, limbă sau de religie – cu excepţia cazului
în care prezenţa lor nu este consecinţa unei imigraţii”.30 Radu Meitani definea
minorităţile ca reprezentând „o colectivitate de indivizi locuind în mod perma-
nent pe teritoriul unui stat şi care, deşi sunt supuşii acelui stat, se deosebesc prin
rasă, limbă sau religie ori un tratament diferenţiat de majoritatea populaţiei,
opunând o vie rezistenţă la asimilare, fără să se bucure, în calitate de colecti-
vitate, de drepturi internaţionale, însă participând la suveranitatea statului căruia
îi sunt supuşi”.31 Pentru Hans Joachim Heintze, minoritatea reprezintă „o grupă
de persoane având un puternic sentiment de solidaritate, inferioară sub aspect

28
Jean Fouques-Duparc, La protection des minorités de race, de langue et de
religion, Paris, Sirey, 1922, pp. 17-30. Autorul are în vedere şi „minorităţile de sentiment”,
unde, în ciuda similitudinii „rasiale” (etnice) lingvistice, religioase, un grup de oameni se
simte diferit. Autorul îi are în vedere pe alsacieni în raport cu germanii.
29
G. Erler, op. cit., p. 70.
30
Cornélius-Alexandre Rudesco, Étude sur la question des minorités de race,
langue et de religion – La protection, la crise du problème, son avenir, Librairie Payot &
Cie, 1929, p. 24.
31
Radu Meitani, La protection des minorités. L’état actuel et vues d’avenir,
Thèse…, La Presse Moderne, Paris, 1930, p. 46.
28
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

numeric majorităţii şi caracterizată prin particularităţi etnice, religioase sau

lingvistice”.32 Ea se află într-o poziţie nondominantă şi cuprinde cetăţeni ai
statului respectiv. Autorul lasă deschisă problema loialităţii minorităţii ca
premisă a recunoaşterii drepturilor ce decurg din calitatea de minoritar şi
exclude minoritarii imigranţi din această categorie.
Definiţiile propuse în cadrul organizaţiilor internaţionale, mai cu seamă în
cadrul ONU, prezintă un interes deosebit prin aceea că oferă o imagine a
concepţiei general împărtăşite de funcţionarii internaţionali precum şi de experţi
care colaborează la activitatea acestor instituţii. Definiţiile nu au trecut de
Comisia Drepturilor Omului din cadrul ECOSOC, însă oferă elemente de care
nu se va putea lipsi o viitoare definiţie a minorităţilor, în cazul în care va fi
vreodată formulată.
Subcomisia pentru combaterea discriminării şi protecţia minorităţilor a
redactat în 1950 un prim proiect de definiţie, conform căruia termenul de mino-
ritate „include numai acele grupuri nondominante ale populaţiei care posedă şi
doresc să-şi menţină tradiţii sau caracteristici etnice, religioase sau lingvistice
stabile, evident diferite de cele ale restului populaţiei. Asemenea minorităţi
trebuie să includă în mod corespunzător un număr suficient de persoane, pentru a
putea dezvolta asemenea caracteristici. Membrii unor asemenea minorităţi
trebuie să fie loiali statului ai cărui cetăţeni sunt”.33
Într-un studiu realizat în cadrul aceleiaşi subcomisii, profesorul Francesco
Capotorti definea „minorităţile etnice, religioase sau lingvistice” menţionate în
art. 27 al PIDCP ca „un grup de persoane inferioare din punct de vedere
numeric, situat într-o poziţie nondominantă în statul a cărui cetăţenie o au
(aceste persoane), care prezintă caracteristici sub aspect etnic, religios sau
lingvistic ce le deosebesc de restul populaţiei acelui stat şi care manifestă, cel
puţin implicit, un sentiment de solidaritate orientat în direcţia conservării
culturii, religiei, tradiţiei şi limbii proprii”.34
În anul 1985 a fost făcută o nouă încercare de a defini minorităţile, în
raportul prezentat, tot în cadrul SCDPMN, de către canadianul Jules Deschênes.
Minorităţile erau definite ca „un grup de cetăţeni ai unui stat care constituie o
minoritate numerică, se află într-o poziţie nedominantă în acel stat, care au

32
Hans Joachim Heintze, Selbstbestimmungsrecht und Minderheitenrechte im
Völkerrecht, Baden-Baden, Nomos, 1994, p. 188.
33
Doc. E/CN.4/358 din 30 ianuarie 1950, citat de Ion Diaconu, Minorităţile.
Statut. Perspective, Bucureşti, IRDO, 1995, p. 80 (lucrare citată în continuare: Diaconu,
Minorităţile…).
34
Vezi UN.Doc.E/CN.4/Sub.2/384 Rev.1 (1979), raport publicat ulterior:
Francesco Capotorti, Study on the Rights of Persons Belonging to Ethnic, Religious and
Lingvistic Minorities, New York, United Nations, 1991, la p. 96, par. 568. Pentru
comentarii, vezi Manfred Nowak, The (International) Convenant on Civil and Political
Rights, A. Commentary, NP. Engel, Kehl (ediţia a 2-a), 1993, p. 487 şi urm.
29
 Mar ius Balan

caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale majorităţii

populaţiei şi care au simţul solidarităţii între ei, motivat fie şi implicit printr-o
voinţă colectivă de a supravieţui şi al căror scop este de a realiza egalitatea de
fapt şi de drept cu majoritatea”.35
O nouă definiţie a fost elaborată de norvegianul Asbjørn Eide, raportor
special în subcomisie în anul 1993. În acest caz „se înţelege prin minoritate orice
grup de persoane care-şi au reşedinţa într-un stat suveran, reprezentând mai
puţin de jumătate din populaţia societăţii naţionale şi ai cărui membri au în
comun trăsături de natură etnică, religioasă sau lingvistică care-i deosebesc de
restul populaţiei”.36
În fine, Stanislav Chernichenko, în anexa unui „working paper” prezentat
în 1997, a propus următoarea definiţie: „minoritate înseamnă un grup de persoa-
ne, în principiu, locuind permanent pe teritoriul unui stat, inferiori numeric faţă
de restul populaţiei acelui stat, cu alte cuvinte constituind mai puţin de jumătare
din populaţia acestuia, având trăsături naţionale şi lingvistice ori alte asemenea
caracteristici (cultură, tradiţii etc.) distincte de trăsăturile similare ale restului
populaţiei şi care manifestă voinţa de a menţin existenţa şi identitatea grupului.
Acestea nu trebuie interpretate în sensul de a autoriza sau încuraja vreo acţiune
având ca scop lipsirea cuiva de statutul de cetăţean sau de rezident permanent”.37
Dificultăţile de a găsi o definiţie acceptată de state denotă rezerva politică
faţă de o protecţie generalizată a minorităţilor. O definire generală, mergând
dincolo de obiectivele limitate şi concrete ale diverselor instrumente interna-
ţionale, nici nu ar avea raţiune practică. La nivelul ONU şi al organelor din
cadrul acesteia, există consens în privinţa definirii minorităţilor din perspectiva
unor trăsături obiective (trăsături etnice, culturale, lingvistice sau religioase) şi a
voinţei de a menţine aceste caracteristici, însă nu există acord în privinţa mărimii
grupului, a poziţiei nondominante, a duratei locuirii pe teritoriul statului şi a
cetăţeniei membrilor săi.38
Aceleaşi probleme au constituit un obiect de discuţie în cadrul abordărilor
la nivel regional european a problemei definirii minorităţilor.

35
Jules Deschênes, Proposal concerning the definition of the Term „minority”,
UN Doc. E/CN.4/Sub.2/1985/31. May 14, 1985, apud Diaconu, Minorităţile..., p. 81.
36
Doc. E. CN. 4 / Sub 2 / 1993 / 34 (Raport referitor la mijloacele posibile pentru
a facilita rezolvarea paşnică şi constructivă a problemelor în care sunt implicate
minorităţile), definiţie reprodusă în Lee-Ann Thio, Resurgent Nationalism and the
Minorities Problem: The United Nations & Post Cold War Developments, în „Singapore
Journal of International and Comparative Law”, (2000) 4, pp. 300-361, la p. 361.
37
Doc. E. CN. 4 / Sub 2 / AC 5/ 1997 / WP 1, 2 aprilie 1997, art. 1 din anexă; text
citat după Lee-Ann Thio, op. cit., loc. cit., p. 361.
38
Budislav Vukas, States, Peoples and Minorities, în RdC, vol. 231 (1991 VI), 1999,
pp. 263-524, la p. 362. Problema definirii minorităţilor este discutată pe larg la pp. 329-363.
30
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Recomandarea nr. 1133 (1990) a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei39 privind drepturile minorităţilor definea minorităţile naţionale astfel:
„minorităţile naţionale reprezintă grupuri separate sau distincte, bine definite şi
stabilite pe teritoriul unui stat, ai căror membri sunt cetăţeni ai statului şi au
anumite caracteristici religioase, lingvistice, culturale sau alte caracteristici care
le disting de majoritatea populaţiei”.40
Recomandarea 1201 (1993) a APCE referitoare la un protocol adiţional la
CvEDO41 propunea în primul articol o definiţie a termenului de „minoritate
naţională“. Definiţia era limitată la domeniul de aplicare al CvEDO şi viza un
„grup de persoane dintr-un stat care:
a) locuiesc pe teritoriul acelui stat şi sunt cetăţenii lui;
b) menţin legături de lungă durată, trainice şi durabile cu acel stat;
c) manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;
d) sunt suficient de reprezentative deşi în număr mai mic decât restul
populaţiei unui stat sau al unei regiuni a acelui stat;
e) sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie
identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor”.42
În urma adoptării Convenţiei-cadru din 1995 privind protecţia
minorităţilor, ideea unui protocol adiţional (referitor la minorităţi) la CvEDO a
fost abandonată. Dispoziţiile recomandării au dobândit valoare juridică prin
încorporarea într-o serie de tratate bilaterale precum „Tratatul de înţelegere,
cooperare şi bună vecinătate între România şi Ungaria (art. 15, alin. 1, pct. b) sau
„Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi
Ucraina (art. 13, alin. 1). Se cuvine însă făcută precizarea că dispoziţiile reco-
mandării vor fi aplicate „ca angajamente juridice”, „în scopul protejării şi
promovării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţii române
39
http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta90/EREC
1134.htm
40
Definiţia este citată, împreună cu cea a lui Capotorti, şi de Curtea Constituţio-
nală a României în decizia nr. 2/2011 (M. Of., nr. 136, din 23 februarie 2011). În conti-
nuare, Curtea precizează că „reţine că elementele subiective şi obiective, care caracteri-
zează noţiunea de minoritate, sunt premisele obligaţiei statului, mai ales în privinţa
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, de a respecta şi de a garanta dreptul la
identitate al acestora. Rezultă că statul are atât o obligaţie negativă, de abţinere, aceea de
a nu aduce atingere, prin măsurile adoptate, identităţii persoanelor aparţinând minorită-
ţilor, cât şi una pozitivă, de a sprijini păstrarea şi dezvoltarea identităţii acestora, ca parte
a patrimoniului cultural universal”.
41
Vezi Gabriel Andreescu, Recomandarea 1201, drepturile minorităţuilor
naţionale şi dezbaterile publice în România (I), în RRDO, Nr. 6-7 (1994), pp. 33-40 şi
(II), în nr. 9 (1995), pp. 28-39.
42
Textul Recomandării este reprodus în RRDO, nr. 8 (1995), p. 111 şi urm.
Ulterior, principiile enunţate în această recomandare şi, în special, definiţia „minorităţii
naţionale” au fost reafirmate prin pct. 2 al Recomandării nr. 1255 (1995).
31
 Mar ius Balan

din Ungaria şi a minorităţii maghiare din România” (art. 15, alin. 1, pct. b din
Tratatul româno-maghiar) şi, respectiv, „a minorităţii române din Ucraina şi a
minorităţii ucrainene din România” (art. 13, alin. 1 din Tratatul româno-ucrainean).
Din definiţiile enunţate mai sus – din care nici una nu a dobândit o recu-
noaştere implicând acceptarea unor efecte de drept internaţional – pot fi reţinute
o serie de elemente esenţiale pentru configurarea noţiunii de minoritate, şi anume:
1. Criterii obiective
a) caracterul de grupuri distincte (sub aspect etnic, religios ori lingvistic);
b) inferioritatea sub aspect numeric şi poziţia nondominantă;
c) cetăţenia statului în care locuiesc persoanele ce aparţin acelui grup;43
d) faptul locuirii într-un anumit stat. Cetăţenii unui stat, deosebiţi sub
aspectele menţionate la pct. a), trebuie să-şi aibă domiciliul sau reşedinţa perma-
nentă în statul respectiv, uneori considerându-se necesară şi trecerea unei
anumite perioade de timp pentru a îndreptăţi la protecţia alterităţii (ceea ce
exclude implicit imigranţii).
2. Criterii subiective
a) sentimentul de solidaritate;
b) intenţia de a-şi menţine cultura, tradiţiile, religia şi limba;
c) auto-identificarea.44
Un alt termen care necesită anumite precizări este cel de „statut al
minorităţilor”. În cuprinsul lucrării de faţă, termenul respectiv este utilizat în
sensul de complex de drepturi şi obligaţii ce revin persoanelor care aparţin
minorităţilor naţionale. În unele cazuri aceste drepturi includ şi drepturi colective
– atunci când legislaţia internă a unui stat cuprinde prevederi în acest sens –, însă
simpla utilizare a sintagmei „statut al minorităţilor” nu implică în nici un fel
recunoaşterea automată a unor drepturi colective pentru toate minorităţile şi în
toate cazurile. Doar considerente ce ţin de estetica şi fluenţa exprimării au impus

43
Există însă opinii care includ şi necetăţeni în categoria minorităţilor. Această
tendinţă s-a impus în cadrul ONU şi a avut câştig de cauză prin adoptarea Declaraţiei din
1992. Vezi Rainer Hofmann, Minderheitenschutz in Europa. Aktuelle Entuicklung, Gebr.
Mann, Berlin, 1995, p. 24. Pe plan european domină ideea restrângerii sferei noţiunii de
minoritate la categoria cetăţenilor.
44
Autoidentificarea vizează faptul că reprezentanţii unui grup se desemnează pe
ei înşişi ca popor, comunitate naţională ori minoritate distinctă, şi nu ca parte compo-
nentă, având anumite trăsături specifice, a unui anumit popor. Este minoritate, după acest
criteriu, populaţia germanofonă din Tirolul de Sud, pe când populaţia germanofonă din
Alsacia nu. Malcolm N. Shaw, în studiul „The Definition of Minorities in International
Law” (în Yoram Dinstein şi Mala Tabory (editori), The Protection of Minorities and
Human Rights, Dordrecht, Martinus Nijhoff, 1992 p. 1-31), de la care am preluat această
clasificare a elementelor definitorii, porneşte în acest caz de la exemplul populaţiilor
indigene, care, în baza Conventiei OIM nr. 169 din 1989, trebuie desemnate şi pe baza
acestui criteriu (M.N. Shaw, op. cit., p. 29).
32
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

abandonarea formulei circumlocuţionare de „statut al persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale” în favoarea sintagmei „statut al minorităţilor naţionale”.

I.3. Naţionalitatatea şi „grupul etnic”

În perioada interbelică, problema minorităţilor a fost abordată şi ca

problemă a naţionalităţilor, în special în Europa centrală.45 Ideea principală care
se regăseşte în toate aceste demersuri teoretice, provenind de la autori din regiuni
şi arii culturale diferite,46 cu orientări politice şi ideologice foarte diverse, este cea a
recunoaşterii şi promovării unei comunităţi „naţionale” autonome distincte faţă
de stat. Comunitatea respectivă (etnie, „grup etnic”, „naţionalitate”) nu se
identifică cu statul, ci trăieşte în cadrul acestuia. Experienţa convieţuirii mai
multor naţionalităţi în Imperiul Austro-Ungar, soluţiile politice şi legislative,
promovate în special în partea austriacă a Imperiului („Cisleithania”), menite să
asigure ordinea şi stabilitatea socială şi-au pus amprenta asupra acestui mod de
abordare.47 Un alt spaţiu cu rol semnificativ în formarea unei gândiri axate pe
drepturile colectiva ale comunităţilor naţionale este reprezentat de Ţările baltice
(mai exact, Letonia şi Estonia). Minoritatea germană de aici a avut vreme de
secole poziţii dominante, pe care le-a păstrat până în secolul XX. Ea s-a
menţinut sub dominaţia Rusiei ţariste, consolidându-şi chiar poziţia, iar după
dobândirea independenţei de către statele baltice, nu era în poziţia de a pune în
pericol integritatea statelor respective printr-o eventuală politică iredentistă.
Această minoritate se afla într-o poziţie socială şi economică favorabilă şi
înţelegea foarte bine că va rămâne minoritate oricare ar fi destinul politic al ţării
în care trăia. Ea a reuşit să se organizeze foarte bine, avea instituţii şcolare şi de
caritate proprii, organizaţii religioase şi culturale şi nu dorea decât să păstreze
situaţia existentă. Nu aştepta nimic din partea statului, sperând doar că acesta nu

45
Principalele impulsuri au venit dinspre stânga politică. Social-democraţii Otto
Bauer (Die Nationalitätenfrage und die Sozialdemokratic, Wien, Brand, 1907) şi Karl
Renner (Das Selbstbestimmungsrecht der Nationen mit besonderer Anwendung auf
Österreich, 2. völlig umgearbeitete Auflage, 1. Teil: Nation und Staat, Leipzig, Deuticke,
1918) au fost printre primii care au căutat să dea un răspuns non-liberal problemei
naţionale şi să capteze energia revendicărilor naţionale în beneficiul proiectelor politice
socialiste. Vezi şi Steven C. Roach, Minority Rights and the Dialectic of the Nation: Otto
Bauer’s Theory of the Nation and its Contribution to Multicultural Theory and
Globalization, în „Human Rights Review”, vol. 6, Nr. 1 (2004), pp. 91-105, unde teoria
lui Bauer este prezentată ca o formă incipientă a multiculturalismului.
46
Deşi majoritatea lor erau de limbă germană, ei proveneau din Austria, din ţările
baltice sau din Transilvania (în cazul braşoveanului Rudolf Brandsch, coeditor al revistei
„Nation und Staat”) .
47
Pentru statutul naţionalităţilor în Austria antebelică vezi Chr.G.Hugelmann,
Das Nationalitätenrecht des alten Österreich, Wien, Braumüller 1934.
33
 Mar ius Balan

o va stânjeni în rezolvarea prin propriile forţe a problemelor proprii. Aşa se

poate înţelege sugestia lui Paul Schiemann, care provenea din această zonă, ca
statul să devină neutru şi din punct de vedere cultural, aşa cum devenise sub
aspect religios în urma secularizării. Comunităţile naţionale, reprezentate prin
organe cu personalitate juridică, urmau să decidă pe cont propriu asupra unor
probleme precum educaţia şi învăţământul, cultura şi protecţia patrimoniului
cultural, a monumentelor istorice, problemele cultelor şi chiar asistenţa socială.
Comunitatea naţională era separată de cea a statului. 48
Cel mai important teoretician al acestui curent este Max Hildebert Boehm,
a cărui lucrare Das eigenständige Volk49 reprezintă o minuţioasă analiză sociolo-
gică a poporului, din perspectivă antiliberală şi antiindividualistă, respingând
ferm concepţiile care examinau poporul în cadrul unei teorii a statului. Poporul
este considerat drept o instanţă de integrare, o punte între individ şi umanitate.
Accentul pus pe factorul „popular” („völkisch”), străin de logica juridică abstractă a
gândirii etatice, l-a adus, cel puţin aparent, în tipul de discurs practicat de
naţional-socialişti. Totuşi, el nu şi-a ascuns dezaprobarea faţă de „mistica
pseudo-religioasă a sângelui” promovată de aceştia. Ulterior, el va deveni mai
apropiat de regimul naţional-socialist, iar după război îşi va „reinterpreta” unele
teze şi atitudini.50
Ideea autonomiei naţionale sau a „grupului etnic” a fost susţinută în lucrările
lui Theodor Veiter51 şi Hermann Raschhofer. Cel dintâi considera că autonomia
reală este cea culturală, pe criterii etnice, pe când cea teritorială ar fi doar o falsă
autonomie. Raschhofer este autorul uneia din cele mai interesante lucrări pe

48
P. Schiemann, op. cit., loc. cit. Vezi şi John Hiden, Defender of Minorites: Paul
Schiemann 1876-1944, C. Hurst & Co Publishers, London, 2004.
49
Max Hildebert Boehm, das eigenständige Volk. Volkstheoretische Grundlagen
der Ethnopolitik und Geisteswissenschaften, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1932.
50
Pentru o privire critică asupra legăturilor lui Boehm cu naţional-socialismul vezi
Ulrich Prehn, Metamorphosen radikalen Ordnungsdenken im „europäischen Großraum”.
Ethnopolitische und „volkstheoretische” Konzepte Max Hildebert Boehms vom Ersten
bus zum Zweiten Weltkrieg, în Michael Garleff (hrsg.), Deutschbalten, Weimarer
Republik und Drittes Reich, Bd. 1, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 2008 pp. 1-70.
51
Thedor Veiter (1907-1994) este unul din cei mai longevivi autori în domeniu;
activitatea sa publicistică se întinde din 1938 şi până în 1993. Cele mai relevante lucrări,
Theoder Veiter, Nationale Autonomie – Rechtstheorie und Verwirklichung im positiven
Recht, W. Braumüller, 1938; idem, Commentary on the Concept of „National Minorities,
în HRJ, vol. II, 1974, pp. 273-290; idem, Nationalitätenkonflikt und Volksgruppensecht
im 20. Jahrhundert, München, Bayrische Landeszentrale für Politische Bildung, 1977
(volumul II este editat împreună cu Felix Ermacora). Lui Veiter i s-a reproşat, nu fără
temei, colaborarea cu naţional-socialiştii şi faptul că a trecut sub tăcere acest lucru. Vezi
Samuel Salzborn, The Concept of Ethnic Minorities. International Law and the German-
Austrian Response, în „Behemoth. A Journal on Civilization”, 2009, Issue 3, pp. 63-79,
unde autorul extinde critica asupra întregii concepţii a autonomiei etnice.
34
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

tema minorităţilor,52 în care pledează pentru rezolvarea problemei prin extinde-

rea considerabilă a drepturilor acestora şi prin acordarea autonomiei. Este prima
lucrare importantă în care sistemul SN de protecţie a minorităţilor este pus în
discuţie sub aspectul concepţiei sale fundamentale, din perspectiva minorităţilor.
Minorităţile de limbă germană, care s-au organizat mai repede, au preluat o bună
parte din tezele şi argumentele teoriilor autonomiei etnice şi a „grupurilor etnice”.
La „Congresele naţionalităţilor” organizate între 1925 şi 1939, s-a renunţat
treptat la utilizarea termenului „minoritate naţională”, înlocuit cu cel de „naţio-
nalitate” şi apoi cu cel de „grup etnic” (Volksgruppe).53 Conceptul de „grup
etnic” a dobândit apoi conotaţii negative, după ce Germania nazistă a instrumen-
talizat problema minorităţilor şi a încurajat minorităţile din alte state (inclusiv
România) să se organizeze în „grupuri etnice” controlate de secţia externă a parti-
dului naţional-socialist. După război, teoriile autonomiei etnice au fost continuate
de autori precum Peter Pernthaler, Otto Kimminich,54 Dieter Blumenwitz.55
Perspectiva acestor autori şi ideea autonomiei personale sunt legitime şi
nu credem că pot fi considerate a priori damnate din cauza stigmatului colabo-
rării cu naţional-socialiştii a unora dintre promotorii lor (Veiter sau Raschhofer).
Colaborarea cu un regim totalitar, sinceră sau oportunistă, este o circumstanţă
personală a autorului şi nu un viciu structural al operei. Deşi soluţia unei
autonomii de grup etnic este legitimă şi de multe ori oportună, ea nu se impune
cu necesitate. Este doar o soluţie posibilă, care nu trebuie respinsă de la bun
început ca inadmisibilă. De aici până la implementarea ei este un drum lung, a
cărui parcurgere reclamă atât cooperarea strânsă şi dialogul permanent între
majoritate şi minorităţi, cât şi disponibilitatea de a regândi arhitectura constitu-
ţională şi fundamentele teoretice ale statului.

Soluţionarea problemei minorităţilor depinde de măsura în care este creat

şi menţinut un spaţiu juridic al pluralităţii, în care procesul de coagulare a unui

52
Hermann Raschhofer, Hauptprobleme des Nationalitätenrechts, Enke Verlag,
Stuttgart, 1931.
53
Sarah Pritchard, Der völkerrechtliche Minderheitenschutz – Historische und
neuere Entwicklung, Duncker & Humblot, Berlin, 2001, p. 41.
54
Otto Kimminich, Rechtsprobleme der polyethnischen Staatsorganisationen,
Matthias Grünewald Verl. Mainz / Chr. Kaiser Verl., München, 1986; idem, Ansätze für ein
europäisches Volksgruppenrecht, în „Archiv für Völkerrecht”, vol. 28 (1990), pp. 1 şi urm.
55
Dieter Blumenwitz, Minderheiten- und Volksgruppenrecht. Aktuelle Entwicklung
Bonn, Kulturstiftung der Deutschen Vertriebenen, 1992, idem, Volksgruppen und
Minderheiten. Politische Vertretung und Kulturautonomie Gebr. Mann, Berlin, 1995;
idem, Internationale Schutzmechanismen zur Durchsetzung non Minderheiten – und
Volksgruppenrechten, Köln, Wissenschaft und Politik, 1997. În analiza mecanismelor de
protecţie a minorităţilor, Blumenwitz utilizează consecvent formula „minorităţi şi
grupuri etnice”.
35
 Mar ius Balan

unic centru de putere – statală sau suprastatală – să fie prevenit sau controlat. În
formularea unui autor interbelic:
„Ideea salvatoare rezidă în combinarea avantajelor statalităţii medievale
germanice56 cu cele ale democraţiei moderne. Aceasta ar însemna menţinerea
principiului democraţiei formale pentru stat, în ansamblul său, însă sub condiţia
restrângerii funcţiilor statale la nivelul minim necesar pentru a menţine existenţa
stabilă a acestuia, în favoarea dezvoltării libere a entităţilor sociale de toate cate-
goriile, cu drepturi genuine şi apărute spontan, care trebuie legate şi întreţesute
organic cu statul în integralitatea sa. Aceasta ar reclama însă ca statul să creeze
garanţiile juridice speciale, necesare pentru dezvoltarea liberă a acelor corporaţii,
precum şi pentru stabilitatea egalităţii în fapt a membrilor lor şi a celorlalţi
cetăţeni, [garanţii] care lipsesc în mod natural din legislaţia orientată exclusiv
spre [acte ce privesc] totalitatea cetăţenilor statului”.57
Individualismul concepţiei liberale clasice ascunde în el pericolul mono-
polizării de către stat a raporturilor privind libertatea umană; statul devine
protectorul nu numai al vieţii, siguranţei personale şi averii tuturor (ca în
concepţia lui Hobbes), ci şi gardian al libertăţii. Acest fapt creează reflexe condi-
ţionate. Ne obişnuim să primim libertatea de la stat.58 Adresându-ne statului
pentru a ne „da” libertatea, îi solicităm implicit şi să stabilească limitele acesteia.
Dimpotrivă, pentru a-l cita pe Wilhelm von Humboldt, menirea autentică a
statului este să-i conducă pe oameni, prin libertate, spre o situaţie în care apar
mai uşor comunităţi a căror acţiune să poată înlocui, eficient, activitatea statului.59

56
În epocă era încă prezent ecoul tezei lui Jellinek, care vedea originea Decla-
raţiei fraceze a drepturilor omului şi cetăţeanului în tradiţionalele libertăţi germanice,
transmise pe filiera dreptului englez, trecând prin Magna Carta şi Bill of Rights, pe
continentul american, unde apare Declaraţia de drepturi din Virgina, considerată drept
model al declaraţiei franceze.
57
Otto Junghann, Ursprung und Lösung des Problems der nationalen Minderheiten,
Wien, Braumüller, 1929, p. 12.
58
Această idee apare exprimată cu dezinvoltă candoare în constituţiile socialiste.
Aici catalogul drepturilor fundamentale conţinea formulări precum „În Republica
Socialistă România cetăţenii au dreptul la…”.
59
În original: „Das wahre Bestreben des Staates muß dahin gerichtet sein, die
Menschen dahin zu führen, daß leichter Gemeinschaften entstehen, deren Wirksamkeit
an Stelle des Staates treten kann“. Wilhelm von Humboldt, Ideen zu einem Versuch die
Grenzen der Wirksamkeit des Staates zu bestimmen (1792), cap. X, apud Kurt Wolzendorf,
Grundgedanken des Rechts der nationalen Minderheiten, Engelmann, Berlin, 1921, p. 18.
36
Capitolul II

„Preistoria” protecţiei minorităţilor

II.1. Minorităţile şi Ius publicum europaeum

Prin Ius Publicum Europaeum înţelegem ordinea juridică eurocentrică, a

unor monarhii creştine aflate în curs de secularizare, cristalizată în Europa
anterior secolului XIX. Convenţional, jaloanele care marchează limitele în timp
ale acestei epoci sunt 1648 (anul Păcii Westfalice) şi 1815 (anul Congresului de
la Viena). Perioada poate fi extinsă şi în deceniile următoare; Europa a rămas
preponderent monarhică şi majoritatea oamenilor de stat şi a juriştilor vedeau
ordinea juridică prin prisma valorilor creştine. Încă în 1847, un important autor
precum Kaltennborn privea dreptul ginţilor ca un sistem normativ al ţărilor
creştine. Congresul de pace de la Paris din 1855-1856 marchează un moment
important, prin integrarea Imperiului Otoman în concertul puterilor europene şi
în ordinea de drept internaţional. Aceasta încetează să mai fie o ordine a unor
state exclusiv creştine. Capitulaţiile acordate de Sultan (formal acte unilaterale)
şi situaţia juridică creată prin aceasta, dar şi poziţia specială a Imperiului
Otoman în secolul XIX, ca „om bolnav” al Europei, şi avantajele pe care marile
puteri le-au obţinut de pe urma acestor circumstanţe reclamă o discuţie aparte, în
cadrul unei secţiuni speciale. În fine, după Congresul de la Berlin (1878),
practica marilor puteri de a condiţiona recunoaşterea noilor state, sau chiar
sporurile teritoriale ale unor state existente, de angajamentul respectării anumitor
principii de guvernare marchează o nouă etapă în evoluţia reglementărilor
privitoare la minorităţi.

Fenomenele sociale şi politice care au însoţit Reforma stau la originea

problemei minorităţilor. Conflictele confesionale din secolele XVI-XVII pot fi la
fel de bine încadrate ariei problematice a unor dispute interne, mai exact a unor
războaie civile. Într-o anumită măsură, am privit lucrurile din această perspec-
tivă tratând în primul capitol al lucrării câteva reglementări interne oferite ca
soluţii pentru disputele de ordin religios într-o societate care înceta să mai fie
monoconfesională. În cele ce urmează vom examina mai întâi soluţiile politico-
juridice ale conflictelor religioase din Germania, subsumându-le categoriei
actelor internaţionale. Procedăm în acest mod din două motive: în primul rând
„Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană” nu era un stat în sensul modern
al cuvântului, mai ales pentru că nu satisfăcea exigenţele noului concept al
37
 Mar ius Balan

„suveranităţii”; ca atare, soluţiile negociate de principii germani cu Împăratul

aveau caracterul unor înţelegeri într-o societate politică în care stările mai
reprezentau încă un factor politic decisiv şi în care procesul de centralizare
politică era abia schiţat şi nicidecum realizat. Pe de altă parte, „Pacea de la
Westfalia” este în mod tradiţional considerată moment al naşterii dreptului
internaţional modern şi al consacrării unei constelaţii politice europene formate
din entităţi teritoriale suverane, astfel încât se cuvine tratată în mod distinct.
Pentru a păstra unitatea prezentării, expunem tot aici acordurile politice între
stările din Imperiu adoptate în „preistoria” păcii westfalice (acordurile de la
Nürnberg, Augsburg şi Passau), deşi acestora greu le poate fi conferit caracterul
unor tratate internaţionale în sensul clasic al termenului. În acest context,
reamintim faptul binecunoscut că, în secolele XVI şi XVII, distincţia dintre
„intern” şi „internaţional” nu era nici pe departe atât de clară şi de esenţială ca în
epoca actuală.

Toleranţa statului faţă de confesiunea supuşilor ori cetăţenilor săi s-a

impus iniţial ca soluţie provizorie, ajungând treptat la rangul de principiu
general. Pacea religioasă de la Nürnberg (23 august 1532)1, încheiată de
împăratul Sfântului Imperiu Roman cu aşa numita Ligă de la Schmalkald
(reprezentând principii şi stările protestante), a permis, cu titlu provizoriu,
practicarea în continuare a cultului protestant (luteran).
Tratatul încheiat la Passau (2/15 august 1552)2 între împărat şi principele
Mauriciu de Saxa3 redă libertatea principilor protestanţi aflaţi în captivitate şi
acordă amnistia celor care au luptat contra împăratului. Tratatul le mai
recunoştea principilor protestanţi dreptul de a fi primiţi în Curtea Camerală
Imperială (instanţa judecătorească supremă), caz în care se admitea o excepţie de

1
Jean Dumont, Corps universel du droit des gens, Tome IV, partie II (1726), pp.
87-89; vezi şi Hugo Wintgens, Der völkerrechtkliche Schutz der nationalen,
sprachlichen und religiösen Minderheiten, W. Kohlhammer, Stuttgart, 1930, p. 61; Ernst
Forsthoff, Deutsche Verfassungsgeschichte der Neuzeit, W. Kohlhammer, Stuttgart,
1961, p. 20. Subordonarea, fie şi nominală, a principilor faţă de împărat precum şi
inexistenţa, până la mijlocul sec. XVI, a unei noţiuni general acceptate, a statului ca
entitate teritorială distinctă, condusă de o putere supremă în interior şi independentă faţă
de orice altă putere externă, ne determină să privim convenţiile pe care împăratul le-a
încheiat anterior Păcii de la Westfalia cu principii şi stările din imperiu, doar ca acte cu
valoare politică şi constituţională, şi nu ca tratate internaţionale.
2
J. Dumont, op. cit., Tome IV, p. III, p. 42-47; H. Wintgens, op. cit., p. 62. Tratatul
menţionat succede unei convenţii preliminare încheiate tot la Passau la 1 iunie 1552.
3
Formal, tratatul a fost încheiat de împărat cu principii şi cu stările din Imperiu.
Practic însă, principele Mauriciu de Saxa (Moritz von Sachsen) a fost cel care,
continuând lupta principilor protestanţi – în majoritate învinşi ori captivi –, a impus
încheierea tratatului.
38
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

la formalitatea jurământului întrucât invocarea sfinţilor contravenea regulilor

cultului protestant. În fine, tratatul a instituit o pace de durată între principii
catolici şi cei protestanţi.4
Pacea religioasă de la Augsburg (25 septembrie 1555) a adus cu sine
recunoaşterea pe plan politic a protestanţilor (luteranilor). Stărilor laice ale
imperiului li s-a oferit garanţia că niciunul din cei care s-au convertit la
protestantism nu va fi urmărit ori persecutat.5 Această dispoziţie viza doar pe cei
aflaţi în subordinea nemijlocită a împăratului (principii şi stările privilegiate).
Textul nu cuprinde nici o referire la „ius reformandi”, la acel drept senioral de a
reglementa raporturile religioase, impunând celorlalţi propria confesiune.6 În
plus, pacea era limitată la confesiunea luterană („Confessio Augustana” ori
„Confessio Augsburgensis”) cu excluderea implicită a confesiunii reformate
(calvine) ori a celei zwingliene.7 Pacea de la Augsburg menţine baza romano-
catolică a imperiului. Confesiunea luterană se află în continuare într-o poziţie de
excepţie. Luteranii nu mai erau „urmăriţi în justiţie… ca eretici, existenţa lor era
protejată juridic prin reglementări imperiale; erau toleraţi, dar mai mult nu…”.8
Pacea de la Westfalia9 înlătură fundamentul religios romano-catolic al
imperiului instituind în locul parităţii de fapt a celor două confesiuni o paritate

4
H. Wintgens, op. cit., p. 62.
5
Paragraful 15 al Hotărârii Dietei imperiale (numită şi Pacea religioasă de la
Augsburg). Vezi Forsthoff, op. cit., p. 21; H. Wintgens, op. cit., pp. 62-63. Textul
integral se află în J. Dumont, op. cit., T. IV, P. III, pp. 88-93.
6
Practic s-a menţinut sistemul anterior sintetizat în formula „cuius regio eius
religio”; v. Forsthoff, E., op. cit., p. 22; Wintgens, H., op. cit., p. 63.
7
Este vorba, în acest caz, de adepţii reformatorului elveţian Ulrich Zwingli.
8
Bonninghausen, Die Anfechtung der Kurkölnischen geistlichen Gerichtsbarkeit
und Diozesengewalt im Herzogtum Kleve durch Brandenburg Preussen; juristische
Dissertation (text dactilografiat), Köln, 1925, citat de H. Wintgens, op. cit., p. 64.
9
Pacea de la Westfalia constă în trei tratate, din care două au fost încheiate de
Împărat, fără participarea stărilor (vezi în acest sens E. Forsthoff, op. cit., p. 30) cu
Franţa şi cu Suedia. Primul tratat a fost încheiat la Münster pe 24 octombrie 1648
(reprodus în J. Dumont, op. cit., T. VI, P. I, p. 450-461) iar al doilea a fost încheiat la 14
şi la 24 octombrie 1648 la Osnabrück (nu apare în colecţia lui Dumont, fragmentele
esenţiale se află în Grewe, FHJG, vol. II, 1988, p. 188-203). Un al treilea tratat (primul
în ordine cronologică: 15 mai 1648) a fost încheiat tot la Münster, între Spania şi Statele
Generale şi pune capăt conflictului de peste optzeci de ani dintre Spania şi Ţările de Jos.
Vezi Konrad Repgen, Der Westfällische Friede: Ereigniss und Erinnerung, în
„Historische Zeitschrift”, vol. 267 (1998), pp. 615-647, precum şi Andrea Rapisardi-
Mirabelli, Le Congrès de Westphalie, în Bibl. Viss., vol. VIII (1929), p. 5-103; Dietmar
Willoweit, Deutsche Verfassungsgeschichte, ediţia a 3-a, C.H. Beck, München, 1997,
pp. 143 şi urm.; Otto Kimminich, Deutsche Verfassungsgeschichte, Athenäum Verlag,
Frankfurt am Main, 1970, p. 213-221, precum şi H. Wintgens, op. cit., pp. 66 şi urm.
39
 Mar ius Balan

sub aspectul dreptului.10 Odată cu confirmarea de către Dieta Imperială a

tratatelor de pace, în anul 1654, dispoziţiile acestora dobândesc statutul de lege
fundamentală a imperiului.11 Art. 5, par. 1, al IPO12 confirmă dispoziţiile anterior
menţionate, ale tratatului de la Passau şi ale Păcii de la Augsburg. Paragraful al
doilea al aceluiaşi articol fixează data de 1 ianuarie 162413 ca zi de referinţă
pentru determinarea graniţelor confesionale, în sensul că acele principate care la
data respectivă erau protestante vor păstra această confesiune, iar celelalte vor
rămâne (ori redeveni) catolice. În baza paragrafelor 31 şi 32 ale articolului
menţionat, supuşii stărilor catolice ori protestante care la 1 ianuarie 1624 benefi-
ciau de dreptul de a exercita, public ori privat, cultul lor (diferit de cel al stării
căreia erau subordonaţi) păstrează şi pe viitor acest drept. În lipsa unui asemenea
drept (existent în ziua de referinţă) ori în caz de convertire la o altă confesiune
decât cea a principelui, există un drept la emigrare (ius emigrandi) însoţit de
garanţii în ceea ce priveşte proprietatea (art. 5, par. 36). Principele avea dreptul
să expulzeze persoanele din categoriile menţionate (convertiţii ori cei care la 1
ianuarie 1624 nu beneficiau de „exercitium”). Cei care erau totuşi toleraţi de
principe beneficiau de egalitate în privinţa comerţului, a meseriei lor, în
domeniul succesoral precum şi în privinţa dreptului la o înmormântare decentă
(art. 5, par. 34 şi 35).14
Art. 5, par. 48, reglementând jurisdicţia bisericească, recunoaşte principilor
protestanţi dreptul de a soluţiona acele litigii dintre supuşii lor protestanţi care
iniţial erau soluţionate de instanţele ecleziastice.15
O importanţă deosebită prezintă dispoziţiile art. 5, par. 52, menite să evite
confruntarea directă între cele două confesiuni în cadrul Dietei imperiale. Astfel,
în cazul discutării unor chestiuni de ordin religios, în baza art. 5, par. 52,
principiul majorităţii înceta să opereze, iar cele trei corpuri (curii) ale Dietei –
principii electori, principii şi stările – se constituiau, pe criterii confesionale, în
două corpuri: Corpus Catholicorum şi Corpus Evangelicorum. Decizia trebuia să
fie luată doar în urma acestei separări („itio in partes”) pe baza unei înţelegeri
prieteneşti („sola amicabilis compositio”).16

10
H. Wintgens, op. cit., p. 66.
11
Ibidem, p. 66.
12
„Instrumentum Pacis Osnabrugense”, în Grewe, FHJG, vol. II, p. 193.
13
Anul 1624, fixat ca dată de referinţă, este expresia unui compromis, reprezen-
tând media aritmetică între 1618 (ultimul an de pace; propunerea protestanţilor) şi 1630
(propunerea catolicilor).
14
H. Wintgens, op. cit., p. 67.
15
Ibidem, loc. cit.
16
Această soluţie este considerată ca „aproape genială” de D. Wiloweit, op. cit.,
p. 145. Martin Heckel, mai sceptic, afirmă că tragicul, sau chiar aporia acestei legi
fundamentale (în ceea ce priveşte relaţiile) religioase constă în aceea că pacea religioasă
nu a adus cu sine pacificarea relaţiilor pe plan religios ci doar instituirea pe plan exterior,
40
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Art. 7, alin. 2, al I.P.O. extinde aplicabilitatea dispoziţiilor tratatului şi

asupra reformaţilor (calvinilor), alte confesiuni (precum mennoniţii ori baptiştii)
rămânând excluşi de la beneficiul drepturilor stipulate în acest tratat.17
În tratatul de pace încheiat la Oliva18 la 3 mai 1660 între Suedia, Polonia,
împăratul german şi principele elector de Brandenburg, s-a garantat locuitorilor
Livoniei, provincie intrată în stăpânirea Suediei, statu quo ante sub aspect
religios. Art. II, § 3 stabileşte în acest sens că „oraşele din Prusia Regală care în
timpul războiului s-au aflat în posesia Suediei vor beneficia în continuare de
drepturile, libertăţile şi privilegiile laice ori religioase de care au beneficiat
înainte de război”, iar regele Poloniei urma să manifeste aceeaşi „bunăvoinţă şi
clemenţă” ca şi înainte „faţă de aceste teritorii, comunităţi şi faţă de aceşti
magistraţi, cetăţeni ori locuitori”.19 Art. IV, § 2, al tratatului prevedea, în ceea ce
priveşte religia catolică şi practicarea acesteia („Quo Religionem catholica,
ejusque exercitum”), că toţi locuitorii ori supuşii din Livonia care sunt catolici
vor beneficia de siguranţă şi de libertate de conştiinţă („securitate gaudeant, ac
Conscientia libera”) şi vor practica în mod privat („sua domi”) religia lor fără a
fi anchetaţi ori consemnaţi („sine inquisitione vel animdversione”).20
Tratatul de pace încheiat la 10 august 1678 la Nijmwegen între Franţa şi
ţările de Jos conferă locuitorilor catolici ai oraşului Maastricht, retrocedat de
Franţa ţărilor de Jos, libera practicare a cultului religios. Art. 9 al tratatului
stipulează:
„Les dits Seigneurs Etats Généreux promettent, que toutes les choses qui
concernent l’exercice de la Religion catholique romaine et la jouissance des
biens de ceux qui en tout profession, seront rétablis et maintenues sans aucune
exception dans la dite ville de Maastricht et ses dépendances, en l’état comme
elles étaient réglées par la capitulation de 1632 et que ceux qui aurront et pour

politic a unor relaţii de coexistenţă şi de protecţie”. Itio in partes. Zur Religions –

Verfassung des Heiligen Römischen Reiches Deutscher Nation, în Martin Heckel,
Gesammelte Schriften. Staat, Kirche, Recht, Geschichte, II. Bd., Tübingen, J.C.B. Mohr,
1989, pp. 636-736, la p. 661.
17
Grewe, FHJG, vol. II (1988), p. 142; H. Wintgens, op. cit., p. 67.
18
Pentru o privire de ansamblu a evoluţiei raporturilor politice în regiune, vezi
Stewart P. Oakley, War and Peace in the Baltic, 1560-1790, Routledge, London, New
York, 1993. În privinţa Păcii de la Oliva, vezi pp. 84 şi urm.
19
J. Dumont, vol. VI-2, nr. cxv, pp. 303-315; Grewe, FHJG, vol. II (1988), pp.
310-319, la pp. 312-313. H. Wintgens, op. cit., p. 71; J. Fouques-Duparc, op. cit., p. 75-
76; A. von Balogh. Der internationale Schutz der Minderheiten, Műnchen: A. Dressler,
1928, p. 8.
20
Grewe, FHJG, vol. II, p. 315. Textul articolului IV §2: „Quod Religionem
Catholicam, ejusque Exercitium, in Livonia Suedicae possessionis attinet, omnes incolae
Livoiniae, subditque illi Religioni addicti, omni securitate gaudeant, ac conscientia libera,
religione, devotioneque sua domi, sine inquisitione vel animadversione, privatim utantur”.
41
 Mar ius Balan

ceux, de quelques biens ecclésiastiques, cannonicats, Prévostez et autres

bénéfices, y demeureront establis et en jouiront sans aucune contradiction”.21
Dispoziţii asemănătoare celor de mai sus conţine şi tratatul de pace
încheiat la Ryswijk la 30 noiembrie 1697 între Imperiul German şi Franţa.
Articolul 4 prevedea restituirea către Imperiu precum şi către statele ori principii
acestuia a tot ceea ce s-a capturat în timpul războiului, în teritoriile din dreapta
Rinului, iar toate decretele, hotărârile ori declaraţiile făcute în acest sens (în
vederea apropierii ori administrării de către Franţa) urmau a fi anulate. În aceste
teritorii urma să opereze şi „restituirea” religiei romano-catolice, în starea din
momentul respectiv („Religione tamen Catholica Romana in locis sic restitutis in
statu quo nunc est remanente”).22
Articolul 14 al tratatului de pace încheiat la Utrecht la 11 aprilie 1713
între Franţa şi Marea Britanie garantează locuitorilor teritoriilor cedate în baza
art. 13 al aceluiaşi tratat (Insula Terra Nova împreună cu insulele adiacente) ori
în baza art. 10 (Golful şi Strâmtoarea Hudson) dreptul de a emigra („de se retirer
ailleurs”), în decurs de un an, luând cu ei toate bunurile mobile pe care le pot
duce unde vor dori („tous leurs effets mobiliaires qu’ils pourraient transporter où
il leur plaira”).23
Articolul 9 al tratatului, zis al barierei de la Anvers („Traité dit de Barière
d’Anvers”), încheiat la 15 noiembrie 1715 între Imperiu, Anglia şi ţările de Jos
stipulează că „Majestatea Sa Imperială şi Catolică” acordă trupelor Statelor
Generale (Ţărilor de Jos, protestante) liberul exerciţiu al cultului religios „par
tout où elles se trouveront en Garnison”.24

Tratatul de pace de la Paris, încheiat la 10 februarie 1763 între Anglia,

Spania şi Franţa dispune, în art. 4, cedarea Canadei de către Franţa Angliei. În
cuprinsul aceluiaşi articol, Anglia convine să acorde locuitorilor Canadei liber-
tatea (exercitării) cultului catolic („De son Côté, Sa Majesté Britanique convient
d’accorder aux Habitants du Canada la liberté de la Religion Catholique: En
consequence, Elle donnera les Ordres les plus précis, les plus effectifs, pour que
ses nouveaux sujets Catholiques Romains puissent professer le Culte de leur

21
Grewe, FHJG, vol. II, p. 202; J. Dumont, op. cit., vol. VII, pp. 350-355, la p. 351;
H. Wintgens, op. cit., p. 72; J. Fouques-Duparc, op. cit., p. 76; A. von Balogh, op. cit., p. 8.
22
Textul tratatului în J. Dumont, op. cit., vol. II, pp. 421-428, la p. 422;
fragmente din tratat (inclusiv art. IV) în K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 24-25; vezi şi
Grewe, FHJG, vol. II, p. 214; H. Wintgens, op. cit., p. 72.
23
J. Dumont, op. cit., vol. VIII, pp. 339-342, la p. 341; K. Strupp, Documents,
vol. I, pp. 32-33, şi Grewe, FHJG, vol. II (1988), precum şi H. Wintgens, op. cit., p. 72.
24
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 44-40, la p. 48; Grewe, FHJG, vol. II, p. 342-
349, la p. 348, precum şi H. Wintgens, op. cit., pp. 72-73.
42
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Réligion, selon le Rit de l’Eglise Romaine, en tant que le permettent les Lois de
la Grande Bretagne”).25
Tratatul de pace încheiat la Hubertusburg la 15 februarie 1763 între
Austria şi Prusia stipulează, în art. 14, obligaţia Prusiei de a nu prejudicia religia
catolică în Silezia („S.M. le Roi de Prusse conservera la Religion Catholique en
Silésie…”) şi de a lăsa fiecărui locuitor al provinciei posesiunile, libertăţile şi
privilegiile, fără a deroga însă de la libertatea de conştiinţă a religiei protestante
ori de la drepturile de suveran.26
Tratatul încheiat la Varşovia între Prusia şi Polonia la 18 septembrie 1773,
consfiinţind cesiunile teritoriale făcute Prusiei prin prima împărţire a Poloniei,
garantează în art. 8 locuitorilor din provinciile cedate status quo-ul în chestiuni
religioase. Romano-catolicilor le este garantată în special libertatea sub aspectul
posesiei şi al proprietăţii („Les Catholiques Romains jouiront dans les Provinces,
cédées par le présent Traité, /…/, de toutes leurs possessions et propriétés quant
au civil, et par rapport à la religion, ils seront entièrement conservés in statu quo,
c’est à dire dans le même libre exercice de leur culte et discipline, avec toutes et
telles églises et biens ecclésiastiques, qu’ils possédaient au moment de leur
passage sous la domination de Sa Majesté Prussienne au mois de Sept, en 1772
et Sa dite Majesté et ses Successeurs ne se serviront point des droits de
souverain au préjudice de status quo de la religion Catholique Romaine dans les
pays susmentionnés”).27
În art. 9 al tratatului, regele Prusiei garantează deciziile („garantira toutes
et telles constitutions”) care urmează a fi adoptate de Dieta întrunită la Varşovia
şi care vor privi forma de guvernământ precum şi pacificarea şi situaţia supuşilor
greco-orientali ne-uniţi (ortodocşi) şi a dizidenţilor celor două comunităţi
evanghelice („sur la pacification et l’état des sujets de la religion Greque
orientale non-unie et des Dissidents des deux communions Evangéliques…”).28
Tratatul încheiat în aceeaşi zi între Austria şi Polonia conţine o clauză
identică cu cea din art. 8 al tratatului menţionat anterior, în favoarea „dizidenţilor
greci ne-uniţi” („Les dissidents Grecs non-unies”). În tratatul dintre Rusia şi
Polonia, beneficiari ai aceleiaşi clauze sunt romano-catolicii precum şi cei de
alte rituri („les catholiques romains utriusque ritus”).29
Tratatele de pace semnate la Versailles la 3 septembrie 1783 între Anglia
şi Franţa şi, respectiv, între Anglia şi Spania prevăd, de asemenea, dreptul la

25
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 62-71, la p. 64; H. Wintgens, op. cit., p. 73.
26
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 71-77, la p. 73; H. Wintgens, op. cit., p. 73.
27
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 77-82, la p. 81.
28
Ibidem, loc. cit.
29
H. Wintgens, op. cit., p. 74.
43
 Mar ius Balan

liberă emigrare a locuitorilor din provinciile cedate (articolele 7 şi 8 în primul

tratat şi 4 şi 5 în cel de-al doilea).30
1.15. Termenul „opţiune” apare pentru prima dată într-un act internaţional
în articolul 7 al tratatului de pace încheiat între Franţa şi Spania la Elisson pe
data de 27 august 1785:
„Afin d’éviter tout préjudice aux sujets de deux souverains, il a été
convenu qu’ils auront une entière liberté de rester sous la domination dans
laquelle ils se trouvent, ou de passer dans celle du souverain, dans le territoire
duquel se trouveront leurs possessions.
Pour l’option entre ces 2 parties, il leur sera accordé 18 mois de délai…”.31
1.16. Tratatul de pace de la Campoformio între Anglia şi Franţa (17
octombrie 1797) prevede în articolul 9 un drept de opţiune al locuitorilor
provinciilor cedate, dobândite ori schimbate. Aceştia aveau la dispoziţie un
termen de 3 luni de la data publicării tratatului pentru a face o declaraţie privind
exercitarea dreptului de opţiune. Optanţii mai beneficiau de un termen de 3 ani
pentru a-şi vinde bunurile.32
Protocolul încheiat la Viena la 24 iunie 1814 şi care stipulează constitu-
irea uniunii personale între Olanda şi Belgia cuprinde în art. 2 o clauză în baza
căreia se impune statului nou creat să se abţină de la orice modificare a
dispoziţiilor Constituţionale referitoare la protecţia tuturor confesiunilor şi la
garantarea admiterii tuturor cetăţenilor, indiferent de credinţă, în funcţii şi
servicii publice („Il ne sera rien innové aux articles de cette Constitution qui
assurent a tous les cultes une protection et une faveur égale et garantissent
l’admission de tous les citoyens quelle que soit leur croyance religieuse, aux
emplois et offices publics”)33 Sunt consacrate, pentru prima dată într-un act
internaţional, libertatea credinţei şi egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor,
într-o formă care vizează nu numai pe creştini, ci şi (implicit) pe evrei sau pe cei
de altă confesiune. Acest protocol devine, în baza art. 8 al tratatului încheiat
între Austria, Marea Britanie, Prusia, Rusia şi ţările de Jos (la 31 Mai 1815),

30
Grewe, FHJG, vol. II, pp. 273 şi urm. (pentru textul tratatului franco-britanic):
Joseph L. Kunz, Die völkerrechtliche Option, Bd I, System der Option; die Option im
deutschen Friedensvertrag, Breslau: Hirt, 1925, pp. 35 şi 304 (lucrare citată în
continuare prescurtat: J.L. Kunz, Option); H .Wintgens, op. cit., pp. 85-86.
31
J. L. Kunz, Option, I, pp. 35 şi 304; H. Wintgens, op. cit., p. 86.
32
J. L. Kunz, Option, I, p. 35; K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 114-119, la p.
116; H. Wintgens, op. cit., p. 116.
33
G.F. Martens, C. von Martens şi Fr. Saalfeld, Nouveau Recueil des Traités
d’Alliance, de Paix, de Trêve, de Neutralité, de commerce, de limites, d’échange etc. et
de plusieurs autres actes servant à la connaissance des rélations étrangers des
Puissances et états de l’Europe, à Gottingue, Dietrich, vol. II, p. 38 (în continuare,
lucrarea va fi citată prescurtat: Martens, NR, II); H. Wintgens, op. cit., pp. 74-75.
44
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

parte integrantă a acestui tratat.34 Ordinea internaţională instituită în anii

1814/1815 reprezintă, şi sub acest aspect, un punct de cotitură în istoria dreptului
internaţional public.35
Tratatul de prietenie încheiat la 21 aprilie/2 mai 1815 între Austria şi
Rusia conţine în art. 6 şi 10-15, pentru prima dată, dispoziţii detaliate privind
raporturile de cetăţenie. Sub acest aspect, tratatul reprezintă o premieră în ceea
ce priveşte instituţia modernă a opţiunii.36 Tratatul consacră dreptul locuitorilor
şi proprietarilor de a-şi stabili domiciliul în alt stat, luând cu ei bunurile lor sau
preţul obţinut din vânzarea acestora (art. 6); recunoaşte existenţa calităţii de
subiect mixt („sujet mixte quant à la propriété”; art. 10); stabileşte obligaţia celor
care posedau proprietăţi în ambele state de a declara, în decurs de un an de la
ratificarea tratatului, în faţa autorităţilor locale, opţiunea pe care au făcut-o în
privinţa domiciliului (art. 11); reglementează efectele declaraţiei asupra copiilor
minori ori a celor aflaţi sub tutelă ori curatelă (art. 12) precum şi efectele
nerespectării termenului (art. 13); consacră dreptul optantului de a-şi schimba
opţiunea în termen de 8 ani de la ratificarea tratatului (art. 14) şi, în fine, garan-
tează optanţilor exercitarea prerogativelor decurgând din calitatea de proprietar
asupra bunurilor situate în statul pentru care nu au optat (art. 15).37
Actul final al Congresului de la Viena adoptat la 9 iunie 1815 nu cuprinde
dispoziţii privind protecţia anumitor religii ori confesiuni, deşi la lucrările
Congresului s-a discutat şi despre protecţia care trebuia acordată, sub aspectul
cultului religios, locuitorilor din Polonia sau din teritoriile cedate de Saxonia
Prusiei.38 Întâlnim însă dispoziţii cu caracter politic în favoarea polonezilor.
Art. 1, alin. 2, al Actului stabileşte că: „Les Polonais, sujets respectifs de
la Russie, de l’Autriche et de la Prusse obtiendront une représentation et des
institutions nationales, réglés d’après le mode d’existence politique que chacun
des gouvernements auxquelles ils appartiennent jugera utile et convenable de
leur accorder”.39
Textul respectiv constituie o recunoaştere restrânsă şi întrucâtva forţată a
principiului naţionalităţilor, contrară spiritului care anima majoritatea
participanţilor la Congres. El atestă însă convingerea că politica de asimilare

34
Erich H. Pircher, Der vertragliche Schutz etnischer, sprachlicher und religiöser
Minderheiten im Völkerrecht, Stämpfli, Bern, 1979, pp. 56-57.
35
În acest sens, Wilhelm Grewe, Epochen der Völkerrechtgeschichte, Baden-
Baden: Nomos, 1984, p. 337.
36
Este opinia lui J.L. Kunz în Option, I, p. 36, preluată de H. Wintgens, op. cit., p. 87.
37
Edward Hertslet, The Map of Europe by Treaty, vol. I, London, Butterworths,
1875, pp. 94-104. Textul acestor articole este reprodus în H. Wintgens, op. cit., p. 87.
38
H. Wintgens, op. cit., p. 87; vezi şi J. Fouques-Duparc, op. cit., p. 114.
39
Martens, NR, II, pp. 379-431, la p. 384; K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 163-
186, la p. 164; H. Wintgens, op. cit., p. 88.
45
 Mar ius Balan

forţată nu duce la „fericirea acestei naţiuni şi a polonezilor ori la pacea acestei

… părţi a Europei”.40
Dispoziţii referitoare la libertatea religioasă apar în tratatele adiţionale
semnate de unele state participante la Congres. Anexa intitulată „Constitution de
la ville libre de Cracovie” a tratatului adiţional referitor la Cracovia, semnat în
Viena la 21 aprilie/8 mai 1815 de Austria, Prusia şi Rusia, după ce stabileşte în
primul articol că religia „catolică apostolică şi romană este menţinută ca religie a
ţării”, consacră în art. 2 libertatea tuturor cultelor creştine, fără nici o diferenţă
sub aspectul drepturilor sociale, iar în art. 3 consacră egalitatea cetăţenilor în faţa
legii precum şi protecţia culturilor tolerate.41 Anexa XII a Actului final (Protocolul
din 29 martie 1815 referitor la cesiunea unor teritorii de către Regatul Sardiniei
cantoanelor geneveze) cuprinde, în art. 3, dispoziţii referitoare la menţinerea şi
protecţia religiei catolice în teritoriile cedate, stabilind totodată reguli privind
învăţământul (confesional) în comunităţile locale din aceste teritorii.42
Actul constitutiv al Sfintei Alianţe semnat la 13/26 septembrie 1815 de
Austria, Prusia şi Rusia consacră principiile religiei creştine ca fundament al
politicii europene şi exprimă decizia celor trei monarhi ai statelor respective de a
se comporta faţă de „supuşi şi de armatele lor” ca „taţi de familie” şi de a se lăsa
conduşi de acelaşi „spirit de fraternitate, de care sunt animaţi, pentru a proteja
religia”. Formularea primului articol al actului este următoarea:
„Conformément aux paroles des Saintes-Ecritures, qui ordonnent à tous
les hommes de se regarder comme frères, les trois monarques contractants
demeureront unis par les liens d’une fraternité véritable et indissoluble, et se
considérant comme compatriotes, ils se prêtent en tout occasion et en tout lieu
assistance, aide et secours, se regardant envers leurs sujets et armés comme
pères de famille, ils les dirigeront dans le même esprit de fraternité, dont ils sont
animés pour protéger la religion, la paix et la justice”.43
Sfânta Alianţă constituie totodată şi un act de distanţare faţă de concesia
implicită făcută principiului naţionalităţilor în Actul final al Congresului de la
Viena.44
„A Doua Pace de la Paris”, încheiată la 20 noiembrie 1815, consacră în
art. 7 dreptul la liberă emigrare acordat locuitorilor din teritoriile care şi-au

40
Formularea este preluată din memorandumul din 12 ianuarie 1815 al lordului
Castelreagh, reprodus parţial în J. Fouques-Duparc, op. cit., pp. 116 şi urm., şi preluat de
H. Wintgens, op. cit., p. 89; vezi şi André Mandelstam, La protection des minorités, în
RdC, 1923, p. 371.
41
Martens, NR, II, pp. 251-252, la pp. 257 şi urm.
42
Ibidem, pp. 177 şi urm.; H. Wintgens, op. cit., p. 76.
43
G.F. Martens, NR, II, pp. 656 şi urm.; K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 205-206.
44
A. Mandelstam, în RdC, 1923, p. 371.
46
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

schimbat suveranul.45 Acest drept trebuia exercitat în termen de 6 ani de la data

schimbării instrumentelor de ratificare.46
Protocolul anglo-rus din 13 martie/4 aprilie 1826 (rămas fără urmări),
vizând intervenţia în conflictul greco-turc, propune Turciei o reglementare a
raporturilor acesteia cu Grecia pe baza libertăţii de conştiinţă (a supuşilor
creştini) şi a autonomiei.
Textul propunerii prevedea:
„La Grèce serait une dépendance de cet Empire et les Grecs payeraient à
la Porte un tribut annuel (…). Ils seraient exclusivement gouvernés par des autorités
choisies et nommés par eux mêmes, mais dans la nomination desquelles la Porte
aurait une certaine influence.
Dans cet Etat, les Grecs jouiraient d’une liberté publique complète de
conscience et de commerce et dirigeraient exclusivement leur gouvernement
intérieur.
Afin d’effectuer une séparation complète entre les individus des deux
nations et de prévenir les collisions qui seraient la conséquence d’une lutte aussi
longue, les Grecs achèteraient les propriétés des Turcs situées sur le continent de
la Grèce ou dans les Îles”.47 Aceste dispoziţii au fost preluate aproape literal în
tratatul de la Londra încheiat între Marea Britanie, Franţa şi Rusia la 6 iulie
1827.48
Protocolul adoptat, în cadrul Conferinţei de la Londra, de Franţa, Rusia şi
Marea Britanie la 3 februarie 1830 stabileşte egala îndreptăţire la admiterea în
funcţii publice şi tratamentul egal al tuturor cetăţenilor Greciei, cu motivaţia
dorinţei de a da acestei ţări „une nouvelle preuve des bienveillantes préoccupations
de leurs souverains à son égard et de préserver ce pays des calamités que la
rivalité des religions confessées pourrait y susciter…”. 49
1.27. Tratatul de pace încheiat pe data de 10 noiembrie 1859 la Zürich
între Franţa şi Austria acordă supuşilor lombarzi („sujets lombards”) cu
domiciliul în teritoriul cedat (de Austria Franţei, care la rândul ei îl va ceda
Sardiniei) dreptul ca, în baza unei declaraţii date în termen de un an de la

45
Care preia aproape literal conţinutul articolului VII al Primului tratat de Pace de
la Paris, încheiat la 30.V.1814. Vezi Martens, NR, II, pp. 9 şi p. 689; J.L. Kunz, Option,
I, pp. 36 şi 309; H. Wintgens, op. cit., p. 89.
46
Martens, NR, II, p. 689; K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 210-214, la p. 213.
47
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 223 şi urm.; H. Wintgens, op. cit., pp. 77 şi 89.
48
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 226-229, la p. 227; Wintgens omite să
menţioneze în lucrarea sa acest tratat.
49
H. Wintgens, op. cit., p. 77. Dispoziţiile acestui protocol, referitoare la
egalitatea civilă şi politică, vor fi aplicate, în baza tratatului încheiat la 29 martie 1864 la
Londra (între Marea Britanie, Franţa, Austria, Prusia şi Rusia) şi insulelor ionice
transmise Greciei, în baza art. 3 al tratatului menţionat, reprodus în Pierre Albin, Les
grandes traités politiques, Paris, Felix Alcan, 1911, p. 157 şi urm.
47
 Mar ius Balan

schimbarea instrumentelor de ratificare, să se stabilească în Austria luând cu ei

bunurile mobile, fără a fi obligaţi să achite vreo taxă la ieşirea din ţară. Bunurile
imobile situate în Lombardia puteau fi păstrate (art. 12).50
Premise ale ideii autodeterminării sunt consacrate implicit în art. 1 al
tratatului încheiat de Franţa cu Sardinia la 24 martie 1860. Art. 1 al tratatului
prevedea cesiunea Savoiei şi a Nisei către Franţa, stipulând că:
„Sa Majesté le Roi de Sardaigne consent à la réunion de la Savoye et
l’arrondissement de Nice à la France et renonce pour lui et tous ses descendent
et successeurs en faveur de Sa Majesté l’Empereur des Français à ses droits et
titres sur les dits territoires. Il est entendu entre leur Majestés, que cette réunion
sera effectuée sans nulle contrainte de la volonté des populations et que les
gouvernements de l’Empereur des Français et du Roi de Sardaigne se
concentreront le plus tout possible sur les meilleurs moyens d’apprécier et de
constater les manifestations de cette volonté”.51
Dispoziţii asemănătoare celor din tratatul de la Zurich întâlnim în art. 19
al tratatului de pace încheiat la 30 octombrie 1864 la Viena de Austria şi Prusia
cu Danemarca.52 Dreptul de opţiune revine în acest caz locuitorilor provinciilor
Schleswig, Holstein şi Lauenburg, cedate de Danemarca învingătorilor. Pacea
încheiată la Praga în ziua de 23 august 1866 de Prusia cu Austria aduce cu sine
şi reglementarea definitivă a situaţiei acestor provincii. în baza art. 5 al acestui
din urmă tratat, împăratul Austriei renunţă la toate drepturile pe care le-a
dobândit asupra provinciilor menţionate în baza tratatului austro-prusiano-danez.
Renunţarea operează în favoarea Prusiei, cu rezerva ca populaţia districtelor
nordice ale ducatului Schleswig să aibă posibilitatea de a-şi exprima prin vot
liber dorinţa de a se uni cu Danemarca. În acest caz districtele respective
trebuiau cedate regatului danez.53 Aceste dispoziţii vor fi declarate inoperante la
11 octombrie 1878 printr-un tratat, încheiat special în acest scop de cele doua
puteri (Austria şi Prusia).54 Circumstanţele politice, interne şi internaţionale, cu
totul diferite faţă de deceniul anterior, au dus la respingerea ideii de plebiscit.55

50
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 381-384, la p. 383; H. Wintgens, op. cit., p.
91. Dispoziţii similare apar în tratatul italiano-austriac din 3 o c to mbr ie 1866 referitor
la cedarea Regatului Lombardo-Veneţian: K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 385-388, la
p. 387; H. Wintgens, op. cit., p. 91.
51
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 384-385; H. Wintgens, op. cit., pp. 97-98.
52
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 318-321, la p. 320; J.L. Kunz, Option, I, p.
59; H. Wintgens, op. cit., p. 93.
53
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 327-331, la p. 328; Wintgens, H., op. cit., p. 94.
54
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 328, nota 1.
55
Un internaţionalist german afirma în acest caz (în 1879): „(tratatul din 11
o c to mbr ie 1878) reprezintă o expresie precisă a unei concepţii prudente şi cumpănite
asupra dreptului internaţional… şi închide în mod efectiv acea breşă care ar fi făcut
posibilă intrarea ideii nechibzuite şi antistatale de plebiscit în sistemul dreptului public”
48
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

II.2. Capitulaţiile acordate de Poarta Otomană şi convenţiile încheiate

cu aceasta

Sultanii otomani au refuzat multă vreme să încheie tratate cu principii

creştini. Atunci când trebuiau sau considerau necesar să-şi asume obligaţii faţă
de principi creştini independenţi sau vasali ori faţă de comunităţi creştine
supuse, recurgeau la acte unilaterale („’ahdnâme”), formal emanând din graţia
magnanimă a Sultanului. Sunt cunoscute capitulaţiile acordate Genovei,
începând cu 1387, apoi Veneţiei (în prima jumătate a secolului XV), iar ulterior
altor state şi comunităţi creştine.56 Aceste acte puteau fi revocate, teoretic
oricând. Iniţial, demnitarii otomani erau surprinşi dacă nu chiar ofensaţi atunci
când reprezentanţi ai puterilor europene invocau „încălcarea” capitulaţiilor.57
Una din cele mai vechi capitulaţii cunoscute este cea acordată de Mehmet
al II-lea, la 1 iunie 1453, locuitorilor din colonia genoveză Pera (Galata), în
contextul cuceririi Constantinopolului.
Textul capitulaţiei este următorul:
„Sultanul Mehmed, fiul sultanului Murad, jură să respecte acet hrisov.
Locutorii Galatei au trimis cheia sus-numitei cetăţi prin Balaban
Paravizin, prin Markihoz Frenku şi prin tălmaciul lor Nigoroz Baluğu ca să
încheie pacea. Au făcut dovada închinării cu scopul de a deveni supuşi [ai
sultanului].
Sultanul acordă locuitorilor păstrarea obiceiului [’adet] şi legilor [erkan]
lor după cum sunt în uz. El nu va porni împotriva lor şi nu va dărâma cetatea. El
întăreşte posesiunea bunurilor şi mijloacelor lor de trai, proprietăţilor [mülk],
hambarelor, viilor, morilor, corăbiilor, bărcilor, mărfurilor lor, femeilor şi
copilaşilor lor, a robilor lor, bărbaţi şi femei. Vor putea să călătorească slobod pe
mare şi pe uscat fără stânjenirea cuiva. Sultanului îi vor răspunde harağul
prevăzut de šeri’at. Ei vor plăti cu toţii, unii ca şi ceilalţi. Li se va arăta
îngăduinţă şi vor fi apăraţi precum toţi ceilalţi [supuşi ai sultanului]. Îşi vor

(Felix Stoerk, Option und Plebiscit bei Eroberungen und Gebeitszessionen, Leipzig,
Duncker & Humblot, 1879, p. 147). Internaţionalistul britanic W.E. Hall exprimă de
asemenea rezervă faţă de plebiscit ca şi faţă de principiul naţionalităţilor. Vezi William
Edward Hall, A Treatise on International Law, 8th edition, edited by A.P. Higgins,
Oxford: Clarendon Press, 1924, pp. 53-54. Ediţia respectivă constituie o versiune adusă
la zi (i. e. 1924), sub aspectul evidenţierii practicii subsecvente a statelor, a ediţiilor
anterioare. Opinia lui Hall, menţionată mai sus, este în acest sens relevantă pentru
doctrina juridică de la sfârşitul secolului XIX.
56
Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările române şi dreptul
otoman al popoarelor (secolele XV-XVII), Editura All, Bucureşti, 1997, pp. 34-47.
57
Vezi Joseph Lammeyer, Das französische Protektorat űber Christen im Orient,
historisch, rechtlich und politisch betrachtet, Juristische Dissertation (Jena); Borna-
Leipzig: G. Noske, 1919, p. 22.
49
 Mar ius Balan

păstra bisericile şi îşi vor exercita cultul după obiceiul lor, dar nu le este îngăduit
să tragă clopotele sau să bată toacele. Sultanul nu le va preschimba bisericile în
moschei dar ei [locuitorii Galatei] nu vor putea construi altele noi.
Neguţătorii genovezi vor putea să plece şi să se înapoieze pe mare şi pe
uscat şi să facă negoţ; vor plăti însă vama [gümrük] după obicei.
Copii nu li se vor lua pentru corpul ienicerilor [yeničerlik]. Un ghiaur nu
va fi convertit prin silă la Islam. Ei vor alege pentru treburile lor un kethüda
după voia lor. Nici şoimarii [toganğii] şi nici slujbaşii Porţii [kapukul-ii] nu vor
fi încartiruiţi în casele lor. Locuitorii şi negustorii cetăţii vor fi scutiţi de corvezi
[añgariya]. Scris în a treia decadă a lui Gumazi”.58
Observăm că dispoziţiile relevante din perspectiva mai târzie a protecţiei
minorităţilor (păstrarea bisericilor, exercitarea cultului, abţinerea de la conver-
tirea forţată) se integrează într-un complex de privilegii, unde cele de natură
comercială au un rol decisiv. Ca orice monarh pragmatic ghidat de raţiunea de
stat, sultanul nu dorea să piardă contribuabili preţioşi.

Capitulaţiile acordate de împăraţii otomani regilor Franţei59 conţin, de

asemenea, dispoziţii relevante sub aspectul prestaţiei unor confesiuni religioase,
anticipând într-o anumită măsură protecţia minorităţilor. Capitulaţia acordată în
februarie 1535 de Soliman Magnificul regelui Francisc I recunoştea supuşilor
celui din urmă dreptul de a intra şi a se stabili în Turcia, de a face în mod liber şi
nestingheriţi comerţ în această ţară, imunitatea de jurisdicţie precum şi dreptul la
practicarea, în Turcia, a cultului religios. Art. 6 stipulează:
„Item, quant à ce qui touche la religion, il a été éxpréssement promis,
conclu et accordé que les dits marchands et leurs agents et serviteurs, et tous
autres sujet de roi ne puissent jamais êtres molestés ni jugés par les cadi,
sandjac-bei, soubachi ni autres que par l’Excelse-Porte seulement, et qu’ils ne
puissent être faits ni tenus pour Turcs, si eux-mêmes ne le veulent et ne le

58
Reprodus după Sergiu Iosipescu, Capitulaţia lui Mehmed II pentru Pera
(1453), în AIIAI, vol. XXII/2 (1985), pp. 591-595, la pp. 593. Vezi şi Iorga, Nicolae,
Privilegiul lui Mohammed al II-lea pentru Pera (1 iunie 1453), în AARMSI, seria a II-a,
t. XXXVI, 1913, pp. 69-76. Pentru prima dată, textul capitulaţiei a fost publicat (într-o
versiune uşor diferită) în lucrarea lui Joseph von Hammer, Geschichte des Osmanischen
Reiches – grossentheils aus bisher unbenüntzten Handschriften und Archiven, I. Band,
Von der Gründung des Osmanischen Reiches bis zur Eroberung Constantinopels: 1300-
1453, în C.A. Hartlebens Verlage, Pest, 1827, pp. 675-677, în greacă, cu traducere
germană, la pp. 677-678.
59
Pentru o prezentare a apariţiei şi evoluţiei protectoratului francez asupra
creştinilor din Imperiul Otoman prin intermediul instituţiei capitulaţiilor, vezi Joseph
Lammeyer, Das französische Protektorat űber Christen im Orient, historisch, rechtlich
und politisch betrachtet, Juristische Dissertation (Jena); Borna-Leipzig: G. Noske, 1919.
50
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

confessent de bouche, sans violence, mais qu’il leur soit licite d’observer leur
religion”.60
Capitulaţia acordată în 1673 de sultanul Mehmed al IV-lea regelui
Ludovic al XIV-lea al Franţei, pe lângă o serie de consistente imunităţi fiscale şi
jurisdicţionale în priviţa comercianţilor, recunoaşte în mod oficial – deşi indirect
– protectoratul Franţei asupra tuturor catolicilor.61
Articolul 32, alin. II al Capitulaţiei acordate la 16 mai 1740 de Turcia
Franţei (ultima capitulaţie de acest fel, rămasă în vigoare până la primul război
mondial)62 confirmă capitulaţiile anterioare şi precizează în plus că episcopii
depinzând de Franţa precum şi alţi clerici („autres religieux”) care profesează
cultul catolic („la religion franque”), fără a ţine cont de naţiunea ori de ordinul
de care aparţin („de quelque nation ou éspece qu’ils soient”), nu vor fi tulburaţi
în exerciţiul funcţiilor lor, în măsura în care activitatea lor nu depăşeşte limitele
impuse de funcţia lor.
Articolele 33-38 cuprind dispoziţii în favoarea catolicilor supuşi francezi,
dar şi a catolicilor portughezi, sicilieni, catalani, messinieni, anconitani ori a
altor naţiuni inamice care nu au ambasadori, consuli sau alţi agenţi pe lângă
Sublima Poartă. Aceştia din urmă sunt puşi sub protecţia regelui Franţei,63 având
aceleaşi drepturi în ceea ce priveşte posibilitatea pelerinajului la Ierusalim cu
supuşii francezi.64
Articolele 82-84 cuprind dispoziţii noi.65 Art. 82 acordă credincioşilor
catolici dreptul la libera exercitare a cultului şi la repararea clădirilor destinate
cultului (bisericilor) în baza unei încuviinţări prealabile din partea Porţii, iar

63
Karl Strupp, Documents pour servir à l’histoire du droit des gens, 2e edition,
Hermann Sack, Berlin, 1923, Tome I, pp. 9-13, la p. 12 (lucrarea va fi citată, în cele ce
urmează, prescurtat: K. Strupp, Documents, I); Grewe, FHJG, vol. II (1988), p. 71-80;
H. Wintgens, op. cit., p. 67.
61
În primul articol al părţii suplimentare (Articles Nouveaux): „Que les Evêques
ou autres religieux de Secte Latine qui sont Sujets à la France, de quelque sorte qu’ils
puissent être, soient dans tous les Lieux de nôtre Empire comme ils etaient auparauvant,
& y faire leurs fonctions sans que personne les trouble ni les empêche; que les Religieux
François qui sont en Jerusalem, & qui ont depuis long temps les Lieux saints, tant dehors
que dedans, comme aussi ceux qui sont dans le saint Sepulchre, en jouissent & le
possedent comme auparavant, sans que personne les moleste, en leur demandant des
Imposts ou autrement, & s’ils ont quelques Procez ils soient envoyez à nôtre Porte de
felicité”. Vezi J. Dumont, vol. VII-1, nr. cvi, pp. 231-234, la p. 234; J. Lammeyer, op.
cit., p. 29; H. Wintgens, op. cit., p. 71.
62
Grewe, FHJG, vol. II, pp. 361-373, la p. 368; K. Strupp, Documents, vol. I, p.
49-62, la p. 54 -55; H. Wintgens, op. cit., p. 73.
63
Numit în text „l’Empereur de France”, probabil pentru a fi, sub aspect formal,
pe plan de egalitate cu sultanul.
64
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 55-56.
65
J. Lammeyer, op. cit., pp. 41-50; H. Wintgens, op. cit., p. 73.
51
 Mar ius Balan

articolul 83 extinde asupra supuşilor francezi privilegiile şi demnităţile acordate

altor „naţiuni france” (= catolice). Articolul 84 enumeră stările cărora li se aplică
dispoziţiile capitulaţiei.
Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (Kücük-Kainarci),66 încheiat la 21
iulie 1774 între Rusia şi Turcia, consacră în art. 7 obligaţia Turciei de a proteja
religia creştină şi bisericile acesteia („La sublime Porte promet de protéger
constamment la religion Chrétienne et ses églises”). Articolul 8 stipulează
dreptul supuşilor ruşi, laici şi clerici deopotrivă, de a vizita „la sainte ville de
Jérusalem et autres lieux dignes d’attention”.67 Rusia se obligă în art. 16 să
restituie Turciei Basarabia (prin care atunci se înţelegea zona sudică a Moldovei
dintre Prut şi Nistru), precum şi principatele ţara Românească („Wallachie”) şi
Moldova. Retrocedarea principatelor era condiţionată de acceptarea de către
Turcia a anumitor clauze, din care menţionăm:
1. Amnistie generală în favoarea locuitorilor din principate care au
contravenit în vreun fel intereselor Sublimei Porţi;
2. Neprejudicierea, în nici un fel, a liberului exerciţiu al religiei creştine şi
abţinerea de la a pune vreun obstacol în calea construirii unor noi biserici ori a
reparării celor vechi.
3. Restituirea terenurilor şi posesiunilor luate pe nedrept particularilor din
Brăila, Hotin, Bender (Tighina) ori din alte raiale;
4. Manifestarea, faţă de clerici, a consideraţiei impuse de poziţia acestora;
5. Acordarea dreptului la liberă emigrare celor care doresc să-şi
părăsească ţara pentru a se stabili altundeva – în decurs de un an de la încheierea
tratatului – aceştia putând lua cu ei toate bunurile ce le aparţin.68
O ultimă condiţie (a 10-a) stipula un drept de ingerinţă din partea Rusiei:
„La Porte consent aussi que selon les circonstances de ces deux
Principautés pourront, l’exige, les Ministres de la Cour Impériale de Russie
résidents auprès d’elle puissent parler en leur faveur, et promet de les écouter
avec les égards qui conviennent à des puissances amies et respectés”.69
Tratatul de pace încheiat la Bucureşti, la 16/28 mai 1812, după ce
stabileşte frontiera dintre cele două state pe cursul Prutului şi al Dunării (art. 4
cu referire la primul articol al convenţiei preliminare), confirmă în art. 5 tratatele

66
Pentru contextul general al tratatelor încheiate de puterile creştine cu Imperiul
Otoman, vezi Karl-Heinz Ziegler, The peace treaties of the Ottoman Empire with European
Christian Powers, în Randall Lesaffer (ed.), Peace Treaties and International Law in
European History: From the late Middle Ages to World War One, Cambridge University
Press, Cambrige, New York, 2004, pp. 338-364, în special pp. 357-358. Vezi şi Maurits
H. van den Boogert, The Capitulations and the Ottoman Legal System: Quadis, Consuls
and Beraths in the 18th Century, Brill, London, New York, 2005, pp. 103-104.
67
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 81-87, p. 84.
68
Ibidem, p. 86.
69
Ibidem, p. 87.
52
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

şi convenţiile relative la privilegiile Moldovei şi Ţării Româneşti (făcându-se

referire la art. 5 al convenţiei preliminare). Acelaşi articol dispune că locuitorii
celor două provincii70 (care trebuiau retrocedate Sublimei Porţi) au dreptul de a
emigra, într-un termen de patru luni, în cazul în care doresc acest lucru. În baza
articolului 8, „La Sublime Porte, à la prière des Serviens… leur accordera les
mêmes avantages que ceux dont jouissent ses sujets des Iles de l’Archipel et
d’autres parties de ses Etats, et leur donnera aussi une preuve de sa magnanimité,
en leur laissant à eux mêmes le soin de l’administration intérieure du pays…”.71
Tratatul de pace de la Adrianopol încheiat la 2/14 septembrie 1829 regle-
mentează, în art. 5, statutul Moldovei şi al Ţării Româneşti după cum urmează:
„Les principautés de Moldavie et de Valachie s’étant par suite d’une
capitulation, placées sous la souzeranité de la Sublime Porte, et la Russie ayant
garanti leur prosperité, il est entendu qu’elles conserveront tous les privilèges et
imunités qui leur ont été accordés, soit par leur capitulation, soit par les traités
conclus entre les deux empires, ou par les hatte-chérifs émanés en divers temps.
En conséquence elles jouiront du libre exercice de leur culte, d’une suret
parfaite, d’une administration nationale indépendante et d’une pleine liberté de
commerce, les clauses additionnelles aux stipulations antécedentes, jugées
necessaires pour assurer à ceux deux provinces la jouissance de leurs droits, sont
consignées dans l’acte séparé ci-joint qui est et séra considéré comme faisant
partie intégrants du présent traité”.72
Art. 13 al tratatului acordă un termen de 18 luni locuitorilor provinciilor
restituite Turciei ori cedate Rusiei pentru a dispune de proprietăţile lor ori pentru
a emigra luând cu ei bunurile mobile şi capitalurile.73
Convenţia adiţională încheiată la Adrianopol la 21 septembrie/2 octombrie
1829, care restabileşte limita dintre Principatele române şi Turcia pe talvegul
Dunării, impune Turciei obligaţia de a nu tolera stabilirea vreunui supus
musulman pe malul stâng al Dunării, instituind totodată, pentru musulmanii din
oraşele ce urmau să revină Ţării Româneşti şi care posedau proprietăţi
neuzurpate în aceste oraşe ori în alt loc pe malul stâng al Dunării, obligaţia de a
le vinde localnicilor în termen de 18 luni.74

70
Este semnificativ în acest caz faptul că în textul tratatului se face referire doar
la „Moldova şi Valahia”, fără a se utiliza termenul de „principate” („principautés”),
utilizat în tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Utilizarea unei asemenea terminologii implica
negarea calităţii de subiecţi de drept internaţional a celor două ţări.
71
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 221-223, la p. 222 şi urm.; H. Wintgens, op.
cit., pp. 4 şi 86.
72
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 229-233, la p. 230.
73
Ibidem, p. 232.
74
Ibidem, p. 233 şi urm. Vezi şi Michel B. Boeresco, La situation des anciennes
principautés Roumaines du Danube avant 1878; leurs rapports avec la Turquie et des
autres états, în RGDIP, vol. IV (1897), p. 234-382. Boeresco minimalizează importanţa
53
 Mar ius Balan

Actul General al Congresului de la Paris, adoptat la 30 martie 1856,75

cuprinde mai multe dispoziţii semnificative sub aspectul evoluţiei dreptului
internaţional. Turcia a fost inclusă în aşa zisul „concert european” beneficiind de
avantajele „dreptului public european” (art. 7).76 Art. 9 al actului face referire la
un firman (un Hatti-Humaiun) octrotit de sultan şi consacră „generoasele sale
intenţii faţă de populaţia creştină a imperiului”. Sultanul, exprimându-şi voinţa
de a „da o nouă dovadă a sentimentelor sale în această privinţă, comunică puterilor
contractante firmanul menţionat, emanaţie spontană a voinţei sale suverane”.
Puterile contractante constată „înalta valoare a acestei comunicări”,
declarând totodată că „il est bien entendu qu’elle ne saurait en aucun cas, donner
le droit auxdits Puissances de s’immiscer soit collectivement, soit séparément,
dans les rapports de Sa Majesté le Sultan avec ses sujets, ni dans l’administration
intérieure de Son Empire” (art. 9, alin. 2).
Textul Hatti-Humaiun-ului consacră libertatea cultului (art. 7), abolirea
din limbajul utilizat în administraţie a expresiilor ori apelativelor depreciative ori
înjositoare faţă de alte culte, limbi ori rase (art. 8), prohibirea oricăror piedici în
exercitarea cultului religios (art. 10)77 şi admisibilitatea în funcţii publice, fără
deosebire de naţionalitate.78
Art. 16 al Actului, stipulând anexarea la Principatul Moldova a teritoriilor
cedate de Rusia (sudul Basarabiei), garantează locuitorilor acestor teritorii
drepturile şi privilegiile de care beneficiază locuitorii Principatelor şi le acordă
dreptul de liberă emigrare în termen de 3 ani, cu posibilitatea de a dispune în
mod liber de proprietăţile lor.79
Art. 23 se referă implicit la tratatul de la Adrianopol, impunând Sublimei
Porţi obligaţia „à conserver aux dits Principautés Moldavie et Valachie une
administration indépendante et nationale”.80 Art. 28 cuprinde dispoziţii similare
în privinţa Serbiei.81
Reglementarea în detaliu a statutului Principatelor române va constitui
obiect al unei alte convenţii, încheiate de aceleaşi state (Marea Britanie, Franţa,

tratatului de la Adrianopol pentru ţările române. În concluziile studiului său (p. 381),
autorul estimează evoluţia politico-statală a principatelor române ca descendentă în mod
continuu din sec. XIV până la mijlocul secolului XIX, revirimentul producându-se doar
în 1856.
75
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 259-266; P. Albin, op. cit., pp. 171-180.
76
W. Grewe, Epochen, p. 509.
77
H. Wintgens, op. cit., p. 77; J. Fouques-Duparc, op. cit., p. 91; J. Lammeyer,
op. cit., pp. 35, 48 şi urm. şi la p. 52.
78
H. Wintgens, op. cit., p. 91.
79
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 263; P. Albin, op. cit., p. 177.
80
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 264; P. Albin, op. cit., p. 177; H. Wintgens, op.
cit., p. 90.
81
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 264; P. Albin, op. cit., p. 178.
54
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Austria, Rusia, Sardinia şi Turcia) la 19 august 1858 la Paris, convenţie care

prezintă o importanţă deosebită pentru istoria constituţională a ţării noastre.
Articolul XLVI al Convenţiei stabileşte, în primul alineat, egalitatea tuturor
moldovenilor şi muntenilor în faţa legii, în privinţa impozitelor precum şi sub
aspectul admisibilităţii în funcţii publice. Alineatul 4 al aceluiaşi articol stipu-
lează egalitatea din punct de vedere al drepturilor politice a tuturor „moldove-
nilor şi muntenilor de orice confesiune creştină”, prevăzând totodată posibilita-
tea extinderii acestor drepturi, prin lege, şi asupra altor confesiuni.82
Tratatul de alianţă anglo-turc încheiat la 4 iunie 187883 asigură Turciei
sprijinul militar al Marii Britanii în cazul nerestituirii de către Rusia a unor
provincii de graniţă (Batum, Ardahan şi Kars) ocupate în războiul din 1877-1878
precum şi în cazul unui viitor atac rusesc (art. 1, alin. 1). În schimb sultanul, pe
lângă faptul că admitea ocuparea şi administrarea Insulei Cipru de către Marea
Britanie,84 se obliga să introducă reformele necesare, ce urmau a fi ulterior
convenite de cele două puteri, în vederea protejării supuşilor creştini sau a altor
supuşi ai Porţii („for the protection of the Christian and other subjects”) în
teritoriile menţionate (art. 1, alin. 2).85

II.3. Congresul de la Berlin şi protecţia colectivă a minorităţilor până

la izbucnirea primului război mondial

Congresul de la Berlin (13iunie-13 iulie 1878)86 este semnificativ atât sub

aspectul numărului relativ mare de dispoziţii referitoare la protecţia cultelor

82
Vezi Edward Hertslet, op. cit., vol. II, 1875, pp. 1329-1349. Conferinţa pute-
rilor garante întrunită la Paris în august 1858 a examinat posibilitatea formulării acestui
articol în sensul unei egale îndreptăţiri a tuturor locuitorilor Principatelor în raporturile
politice. Implicit, locuitorii necreştini (evreii) ar fi beneficiat de egalitate în privinţa
drepturilor politice. În şedinţa din 14 august 1858 s-a decis inserarea unui paragraf
adiţional (devenit alin. 4 al articolului) care limitează egalitatea în drepturi politice la
confesiunile creştine. Vezi Georges Cogordan, La nationalité au point de vue des
rapports internationaux, Paris, Larose, 1890, p. 211.
83
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 288-289.
84
Anexa (din 1.VII.1878) a tratatului insera o rezervă privitoare la menţinerea
tribunalelor religioase musulmane, cu competenţa exclusivă în litigii de ordin religios. K.
Strupp, Documents, vol. I, p. 289.
85
Ibidem, p. 288.
86
Vezi Fritz Munch, Berlin Congress (1878) în EPIL, I, pp. 387-389, Documente
relevante din corespondenţa diplomatică din perioada premergătoare Congresului au fost
publicate în Johannes Lepsius, Albrecht Mendelsohn-Bartholdi, Friedrich Thimme, Die
Grosse Politik der Europaischen Kabinette 1871-1914, vol. II, Der Berliner Kongress,
seine Vorausetzungen und Nachwirkungen, Deutsche Verlagsgesellschaft für Politik und
Geschichte, Berlin, 1927. În ceea ce priveşte raporturile internaţionale, vezi Ralph
Melville şi Hans Jurgen Schroder (editori), Der Berliner Kongress von 1878, Franz
55
 Mar ius Balan

religioase ori a comunităţilor naţionale, inserate în tratatul adoptat în final, cât şi

datorită faptului că aici, pentru ultima dată în istorie, s-a întrunit „Concertul”
puterilor europene în vederea reglementării amiabile a raporturilor într-o regiune
europeană.87
Articolul XLIII condiţiona recunoaşterea independenţei României de
acceptarea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia (art. XLV) şi de adaptarea
legislaţiei interne la exigenţele dispoziţiilor articolului XLIV. Acest articol
prevedea ca:
„En Roumanie, la distinction des croyances religieuses et des confessions
ne pourra être opposée à personne comme un motif d’exclusion ou d’incapacité
en ce qui concerne la juissance de droits civils et politiques, l’admission aux
emploi publics, fonctions et honneurs ou l’exercice de differents professions et
industries dans quelque localité ce soit.
La liberté et la pratique extérieure de tous les cults seront assurés à tous
les ressortissants de l’Etat roumain aussi bien qu’aux étrangers, et aucune
entrave ne sera apporté soit à l’organisation hiérarchique des differents
communions, soit à leurs rapports avec leurs chefs spirituels.
Les nationaux des toutes les Puissances comerçants ou autre, seront traités
en Roumanie, sans distinction de religion, sur le pied d’une parfaite egalité”.88
Obligaţii similare au fost impuse Bulgariei (art. 5), Muntenegrului (art.
27) şi Serbiei (art. 35).89 Turcia îşi exprimă în art. LXII90 „voinţa de a menţine
principiul libertaţii religioase precum şi de a-i da întinderea cea mai mare (cu
putinţă)” (alin. 1), asumându-şi totodată obligaţii similare cu statele menţionate
în privinţa egalităţii în drepturi, indiferent de confesiunea religioasă.
În plus, Turcia se obliga să recunoască aceleaşi drepturi clericilor sau
pelerinilor care călătoresc în Turcia (art. LXII, alin. 5), admiţând totodată dreptul
acestora la protecţie din partea agenţilor diplomatici şi consulari ai puterilor
europene (alin. 6) cu respectarea drepturilor câştigate de Franţa (prin capitulaţii,
în privinţa aşezămintelor catolice din Turcia: alin. 7).91 Ultimul alineat al
articolului garantează călugărilor de pe Muntele Athos posesiunile şi avantajele
de care beneficiau şi până în acel moment.
Un element de noutate îl reprezintă condiţionarea recunoaşterii indepen-
denţei unor state de acceptarea unor dispoziţii în favoarea unor confesiuni
religioase precum şi a interdicţiei persecutării celor de confesiune diferită de cea

Steiner Verlag, Wiesbaden 1982; J. K. Bluntschli, Le Congres de Berlin et sa portee au

point de vue du droit international, în RDI; T. XI, pp. 1-37 (1879). T. XII, pp. 276-294
şi 410-424 (1880) şi T. XIII, pp. 571-586 (1881).
87
W. Grewe, Epochen, p. 512.
88
K. Strupp, Documents, vol. I, pp. 303-304.
89
Ibidem, pp. 292, 298-299 şi 301.
90
Ibidem, p. 306.
91
Ibidem, p. 307; H. Lammeyer, op. cit., p. 52.
56
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

a majorităţii; pe scurt, de acceptarea libertăţii religioase.92 Un alt aspect de

noutate îl constituie inserarea unor dispoziţii în favoarea „populaţiei turceşti,
româneşti, greceşti, ş.a.” din Bulgaria, unde se va ţine cont de „drepturile şi
interesele acestei populaţii, în ceea ce priveşte alegerile şi elaborarea unui
regulament organic” (art. 4).93 Populaţia armeană a Imperiului Otoman consti-
tuie obiect de preocupare a dispoziţiilor art. LXI, care impun Turciei obligaţia de
a efectua fără întârziere îmbunătăţirile şi reformele cerute de necesităţile locale
ale provinciilor locuite de această populaţie şi de a garanta siguranţa acesteia
împotriva circazienilor şi kurzilor. Puterile europene îşi rezervă dreptul de a
supraveghea aplicarea acestor obligaţii de către Turcia care va încunoştiinţa de
altfel, în mod periodic, aceste state asupra măsurilor luate.94
Deşi intenţiile participanţilor la Congresul de la Berlin erau dintre cele
mai lăudabile, impunerea unilaterală a unor clauze – în principiu corecte –, într-o
manieră prin care poziţia de inferioritate a anumitor state ieşea destul de clar în
evidenţă, nu era soluţia cea mai fericită pentru a rezolva problemele reale
reidicate de diversitatea etnică, religioasă şi culturală din sud-estul Europei. În
formularea Carolei Fink: „Fără îndoială, decizia adoptată în 1878 la Congresul
de la Berlin de a impune condiţii pe plan intern unui număr de patru noi state a
împovărat cu noi sarcini arta politicii internaţionale (international statecraft),
producând rezultate cu care o nouă generaţie de politicieni a fost silită să se
confrunte. Prin extinderea în Balcani a principiului unor drepturi, dictate
internaţional şi nereciproce, ale minorităţilor, marile puteri au instituit un legat
oneros de resentimente, dispreţ şi frustrări”.95
Tratatul încheiat între Austro-Ungaria şi Turcia la 21 aprilie 1879 privitor
la Bosnia şi Herţegovina (provincie care trece sub administraţie austriacă)
garantează, în art. 2, locuitorilor provinciei „libertatea şi practicarea exterioară a
cultului lor”.96 Alineatul 2 al acestui articol prevede pedepsirea oricărei agresiuni

92
Este motivul pentru care, în general, Congresul de la Berlin este considerat un
punct de cotitură în istoria protecţiei minorităţilor. V. Nicolas Vladoiano, La protéction
des minorités dans les traités internationaux, Paris, Jouve, 1921, pp. 90 şi urm.; Renate
Oxenknecht, Der Schutz etnischer, religioser und sprachlicher Minderheiten in Art. 27
des IPBPR, Peter Lang, Frankfurt, Bern, New York, Paris, 1988, pp. 13 şi urm.; H.
Wintgens, op. cit., p. 79.
93
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 292. J. Fouques-Duparc afirmă în acest sens că
„preocuparea pe care o relevă acest articol este nouă, ea scoate pentru prima oară în
evidenţă faptul că principiul naţionalităţilor are lacune şi că poartă în el germenele unor
nedreptăţi”. Vezi J. Fouques Duparc, op. cit., p. 120.
94
K. Strupp, Documents, vol. I, p. 306.
95
Carole Fink, Defending the Rights of Others: The Great Powers, the Jews and
International Minority Protection: 1878-1938, Cambridge, Cambridge University Press,
2004, p. 38.
96
Ibidem, p. 309.
57
 Mar ius Balan

împotriva musulmanilor, bunurilor acestora ori religiei lor, iar alineatul final
prevede posibilitatea, pentru musulmani, de a pronunţa în continuare, la rugă-
ciunile publice, numele sultanului (în calitate de calif) ca şi în trecut. Drapelul
otoman urma să fie arborat în continuare pe minaretele pe care, conform unei
practici anterioare, fusese arborat.97
Acordul dintre marile puteri europene şi Turcia, încheiat la 24 mai 1881,
stipulează în art. 8 recunoaşterea libertăţii religioase pentru locuitorii teritoriilor
cedate de Turcia Greciei, garantând totodată menţinerea dreptului la jurisdicţie
proprie în materie religioasă. Ultimul alineat al articolului dispune în acest sens:
„Les tribunaux du Chéri locaux continueront à exercer leur juridiction en
matière purement religieuse…”.98
Tratatul încheiat la 4 decembrie 1897 între Grecia şi Turcia garantează
pentru locuitorii musulmani ai Tesaliei şi pentru locuitorii greci ai Turciei, în
cazul în care vor dori să păstreze naţionalitatea lor, diferită de cea a statului în
care-şi aveau domiciliul, posibilitatea de a-şi păstra pentru un anumit termen
naţionalitatea precum şi dreptul de a trece în mod nestingherit frontiera în
vederea lichidării proprietăţii imobiliare.99

Războaiele balcanice şi modificările teritoriale ce le-au urmat impun

încheierea altor tratate reglementând situaţia locuitorilor de religie sau etnie
diferită de cea a majorităţii. Tratatele încheiate între Grecia şi Turcia,100 precum
şi între Epir şi Albania101 conţin de asemenea dispoziţii privind libertatea
religioasă, garantarea proprietăţii şi păstrarea instituţiilor şi a autonomiei locale.
Conferinţa de pace de la Bucureşti din 1913 a fost totodată ocazia unei iniţiative
mai puţin cunoscute a guvernului american102 prin care se sugera statelor
participante oportunitatea acordării „deplinei libertăţi civile şi religioase”
locuitorilor tuturor teritoriilor ce urmau a fi transferate. Rămasă fără succes,
această iniţiativă atestă totuşi preocupări ce prefigurează instituirea sistemului
interbelic de protecţie a minorităţilor.

97
Ibidem, loc. cit.
98
K. Strupp, Documents, II, pp. 16 şi urm.
99
K. Strupp, op. cit., p. 19; H. Wintgens, op. cit., p. 96.
100
Încheiat la 1/14.XI.1913. Vezi K. Strupp, Documents, II, pp. 101 şi urm.
101
Încheiat la 17.V.1914. Vezi K. Strupp, Documents, II, pp. 113 şi urm.
102
Vezi E. Viefhaus, Die Minderheiten frage und die Entsteehung der
Minderheitenschutz verträge auf der Pariser Friedenskonferenz 1919, Holzner Verlag,
Würrzburg, 1960, pp. 53 şi urm.
58
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

II.4. Evaluarea dispoziţiilor referitoare la minorităţi din acordurile

antebelice

Tratatele prezentate sumar în cele de mai sus conţin dispoziţii de o mare

varietate, reglementând situaţia supuşilor sau cetăţenilor neintegrabili sau greu
integrabili în ordinea juridică a statelor ce dobândeau anumite teritorii. Am
insistat asupra unui număr relativ mare de tratate, printre altele, tocmai pentru a
releva caracterul eterogen al normelor referitoare la „minorităţi”. O prezentare
selectivă ar fi putut sugera ideea eronată că a existat o evoluţie lineară care a
culminat cu adoptarea tratatelor minorităţilor în anii 1919-1920.103 Tendinţa
generală era de a prefera soluţii pe termen scurt (opţiune, emigrare) şi de a păstra
pe cât posibil raporturile sociale şi ordinea juridică existentă anterior transferului
de suveranitate. Nu exista ideea unui control permanent al modului în care
drepturile acordate prin tratate erau respectate de statele care şi-au asumat
asemenea obligaţii. Ideea generală era mai degrabă de a face locuitorilor tranzi-
ţia mai suportabilă, şi nu de a institui reguli pe care statul beneficiar al unei
achiziţii teritoriale să le aplice pe termen nedefinit. Chiar şi în cazul Convenţiei
de la Berlin care constituie o excepţie sub acest aspect, se intenţiona impunerea
principiului libertăţii religioase104 în ideea că, odată admis acest principiu,
dificultăţile vor înceta. Aşa se explică faptul condiţionării recunoaşterii indepen-
denţei unor state (act declarativ şi irevocabil) de recunoaştere de către acestea a
libertăţii religioase. Se sconta pe o unică prestaţie din partea statelor afectate
(modificarea legislaţiei contrare principiului), şi nu pe un control de durată
asupra actelor acestora.
Dispoziţiile referitoare la „minorităţi”105 din tratatele examinate oferă însă
elemente pentru a putea invoca un precedent, cum a procedat Georges

103
Majoritatea autorilor, cu excepţia lui H. Wintgens, prezintă selectiv aceste
tratate. Chiar şi acesta, pornind de la noţiunea „minorităţilor de rasă, limbă sau religie”
creată prin tratatele din 1919-1920, examinează distinct tratatele privind protecţia
„minorităţilor religioase” de cele referitoare la „minorităţile naţionale”, introducând
retroactiv o distincţie criticabilă. E greu de presupus că autorilor tratatelor din sec.
XVIII-XIX le putem subsuma concepţii identice cu cele ale creatorilor SN.
104
Opoziţia României la încetăţenirea evreilor a fost considerată în general expresie
a intoleranţei religioase. Vezi R. Oxenknecht, op. cit., p. 15; Ernst Flachbarth, Systems
des positiven Minderheitenrechts, Budapest, R. Gergely, 1937, pp.19 şi urm.; N. Vladoiano,
op. cit., pp. 42 şi urm. Opoziţia se datora unor considerente de ordin politic şi economic
şi unei adversităţi mai degrabă naţionale decât religioase. Vezi G. Erler, op. cit., p. 86.
105
Termenul apare pentru prima dată – în opinia lui H. Wintgens – într-o notă
colectivă adresată de puterile europene (Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie,
Italia şi Rusia) guvernului grec vizând transferul Insulelor Ioniene către Grecia (31
ianuarie /13 februarie 1914). Nota pretinde Greciei să ofere „garanţii satisfăcătoare în
privinţa protecţiei minorităţilor musulmane din insulele pe care le obţine”. Vezi K.
Strupp, Documents, II, pp. 106-107.
59
 Mar ius Balan

Clémenceau în cunoscuta notă adresată premierului polonez I. Paderewski la 24

iunie 1919,106 pe care o vom examina în detaliu în cele ce urmează, pentru a
justifica protecţia minorităţilor prin tratate speciale. Nu se poate vorbi însă, decât
cu greu, de o „protecţie a minorităţilor în perioada antebelică”. În măsura în care
nu este vorba doar de pragmatismul raţiunii de stat, paradigma de gândire a
autorilor reglementărilor moderne relevante în materie de minorităţi (sau de
„preistorie” a minorităţilor) este subsumabilă individualismului liberal, constitu-
ţionalismului clasic şi egalităţii în drepturi. Cei de altă religie, „rasă” sau limbă
sunt prezumaţi a fi doritori de a se integra politic în noile comunităţi statale, iar
clauzele din tratate care-i privesc aveau menirea de a împiedica guvernele
reticente să blocheze acest proces firesc.

106
Herbert Kraus, Gustav Rödiger (hrsg.), Urkunden zum Friedensvertrage von
Versailles vom 28 Juni 1919, Franz Vahlen, Berlin, 1. Teil, pp. 760-768, Pasajele
relevante din această notă sunt reproduse în H. Kraus, op. cit., pp. 43-50.
60
Cap itolu l II I

Sistemul Societăţii Naţiunilor de protecţie a minorităţilor

III.1. Negocierea şi încheierea tratatelor privitoare la minorităţi

Conferinţa de pace de la Versailles1 precum şi tratatele adoptate cu acest

prilej marchează un important moment de cotitură în istoria dreptului şi a
relaţiilor internaţionale. Tratatele minorităţilor constituie doar unul din elemen-
tele de noutate ale acestui sistem internaţional caracterizat, de asemenea, prin
apariţia primei organizaţii internaţionale având drept scop preîntâmpinarea
războiului şi facilitatea soluţionării paşnice a diferendelor între state, constituirea
primei curţi internaţionale de justiţie, prohibirea războiului de agresiune,
dezarmarea generală ca obiectiv pe termen lung (precedată de dezarmarea învin-
şilor), renunţarea la diplomaţia secretă2 şi afirmarea principiului naţionalităţilor.

1
În legătură cu Tratatul de pace de la Versailles, vezi Christian Tomuschat, The
1871 Peace Treaty between France and Germany and the 1919 Peace Treaty of
Verasilles, în Randall Lesaffer (ed.), Peace Treaties and International Law in European
History: From the late Middle Ages to World War One, Cambridge University Press,
Cambrige, New York, 2004, pp. 382-397. În privinţa aspectelor relevante din perspectiva
dreptului la autodeterminare şi a protecţiei minorităţilor, vezi Romulus Seişanu
Principiul naţionalităţilor, ediţia a 2-a (îngrijită de C. Schifirneţ, Editura Albatros, 1996
(prima ediţie: 1935), p. 244 şi urm., Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus,
Viorica Moisiuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918/1920). Triumful
principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983; H.W.V Temperley, A
History of the Peace Conference, vol. V, London, H. Frowde, Hodder & Stoughton,
1921, Manley Ottmer Hudson, The Protection of Minorities and Natives in Transferred
Territories, în Edward Mandell House and Charles Seymour (ed.), What Really
Happened at Paris: The Story of the Peace Conference, 1918-1919 by American
Delegates, Charles Scribner's Sons, New York, 1921, pp. 204-230, precum şi Erwin
Viefhaus, Die Minderheitenfrage und die Entstehung der Minderheitenschutzverträge
auf der Pariser Friedenskonferenz 1919, Holzner Verlag, Wurzburg, 1960.
2
Ultimul din cele 5 puncte enunţate de Woodrow Wilson în discursul său de la
New York, în 27 septembrie 1928, reprodus în H. Kraus şi G. Rödiger, op. cit., 1. Teil,
nr. 1 d), pp. 3-4, la p. 4: „Fifth: All international agreements and treaties of every kind
must be known in their entirety to the rest of the world. Special alliances and economic
rivalries and hostilities have been the prolific source in the modern world of the plans
and passions that produce war. It would be an insincere as well as an insecure peace that
did not exclude them in definite and binding terms”.
61
 Mar ius Balan

Toate aceste obiective nobile şi generoase, perfect congruente de altfel cu

tendiţa generală, întreruptă brutal prin declanşarea războiului, în direţia unei
evoluţii progresive a omenirii spre pace şi prosperitate,3 contrastau clar ca
tratamentul aplicat învinşilor, în special Germaniei. Pe lângă pierderile teritoriale
şi despăgubirile al căror cuantum va fi fixat ulterior la o sumă enormă, însăşi
suveranitatea4 acestui stat va fi restrânsă considerabil. Considerentele pragmatice
de „Realpolitik”, în special din partea Franţei ameninţată direct în cazul unui nou
conflict, s-au amestecat cu idealurile şi proiectele idealiste, promovate cu
precădere de preşedintele american.
Atmosfera era deosebit de favorabilă unei soluţionări generale, cel puţin
de principiu, a problemei minorităţilor. În acest sens au fost redactate o serie de
proiecte din partea unor specialişti, iar unele propuneri veneau chiar din partea
învinşilor. Astfel, în propunerile guvernului german referitoare la viitoarea
Societate a Naţiunilor („Völkerbund“), transmise prin nota din 24 aprilie 1919
către Georges Clémenceau (în calitatea acestuia de preşedinte al Conferinţei de
pace), printre obiectivele deosebite pe care trebuia să le urmărească Societatea
figura şi protecţia minorităţilor naţionale. 5

Factorii care au concurat la adoptarea tratatelor minorităţilor ar fi, într-o

enumerare sumară, următorii:
- schimbările de frontieră6 survenite ca urmare a încheierii tratatelor de
pace, care au dus la plasarea unor numeroase grupuri de persoane sub suveranitatea

3
În această evoluţie, un rol central urma să-l joace dreptul internaţional. În a doua
jumătate a secolului XIX, mai ales după constituirea Institutului de Drept Internaţional
(1873), se cristalizează ideea limitării şi îmblânzirii egoismului politic al statelor prin
normele dreptului internaţional, nu în ultimul rând prin codificarea anumitor domenii de
drept al ginţilor. Vezi în acest sens Carl Schmitt, Der Nomos der Erde im Völkerrecht
des Jus Publicum Europaeum, Duncker & Humblot, Berlin, 1974 (prima ediţe: 1950),
pp. 187-212, precum şi Martti Koskenniemi, The Gentle Civilizer of Nations: The Rise
and the Fall of International Law, Cambridge University Press, Cambridge, New York,
2002.
4
Vezi Hans Gerber, Die Beschrränkung der deutschen Souveränität nach dem
Versailler Vetrag, Berlin, Dümmler, 1927.
5
Vezi nota lui Ulrich von Brockdorff-Rantzau, ministrul de externe al Germaniei,
către Clémenceau, în H. Kraus şi G. Rödiger, op. cit., 1. Teil, nr. 33, pp. 209-222, la p.
209. Cele opt obiective principale urmau să fie: a) prevenirea conflictelor internaţionale;
b) dezarmarea; c) garantarea libertăţii de circulaţie şi a egalităţii economice generale; d)
protecţia minorităţilor naţionale; e) crearea unui drept internaţional al muncii; f) regle-
mentarea regimului coloniilor; g) reunirea instituţiilor internaţionale prezente şi viitoare
şi h) constituirea unui parlament mondial.
6
Schimbările de frontieră erau, în principiu, urmarea aplicării principiului
naţionalităţilor. În cazurile în care criteriul naţional era incert, decizia finală trebuie luată
în baza unui plebiscit. Opinii precum cele ale lui Antal Ullein-Reviczky (în lucrarea La
62
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

unor state în care majoritatea populaţiei era diferită sub aspect rasial (etnic),
religios ori lingvistic;
- intenţia autorilor tratatelor de a stabili o ordine de durată7 înlăuntrul
noilor frontiere şi de a evita, pe cât posibil, apariţia unor noi focare de conflict ca
urmare a mişcărilor iredentiste din partea celor nemulţumiţi de noile frontiere;
- nemulţumirea Puterilor Aliate şi Asociate faţă de rezultatele vechiului
sistem (aplicat în 1878 la Congresul de la Berlin) de garanţie colectivă a marilor
puteri.8 Una din cauzele eşecului (i.e. eludarea de către România a dispoziţiilor
art. 44 ale tratatului de la Berlin)9 a constituit-o posibilitatea speculării intere-
selor particulare ale marilor puteri în vederea obţinerii recunoaşterii indepen-
denţei chiar şi în condiţiile în care obligaţiile decurgând din tratat nu au fost
executate în modul dorit de marile puteri.10 Astfel garanţia colectivă a marilor

nature juridique des clauses territoriales du traité de Trianon, A. Pedone, Paris, 1929, p.
61 şi urm.), care neagă existenţa dorinţei populaţiei din teritoriile cedate de Ungaria de a
se alipi statelor succesoare, se îndepărtează considerabil de adevăr, însă în unele cazuri
aplicarea principiului naţionalităţilor a fost circumstanţiată de considerente economice
sau politice. Vezi în acest sens, pentru Cehoslovacia, memoriile guvernului acestei ţări
către Puterile Aliate şi Asociate, memorii publicate în ediţia bilingvă de H. Raschhhofer,
Die tschechoslowakischen Denkschriften für die Friedenskonferenz von Paris 1919/1920
(ediţia a 2-a), Heymann, Berlin, 1938. Consiliul Suprem (al Puterilor Aliate şi Asociate)
a renunţat la ideea autodeterminării în cazul germanilor din Cehia – în număr de peste 3
milioane. Vezi şi E. Viefhaus, op. cit., pp. 129 şi urm. Plebiscitele organizate după
Conferinţa de pace au dat în general câştig de cauză statelor învinse (Germania şi
Austria). Vezi Sarah Wambaugh, Plebiscites since the World War, Washington, CEIP,
1930, vol. I, passim.
7
Această intenţie a fost exprimată de preşedintele Wilson în discursul din 31 mai.
1919, ca răspuns (printre altele) la obiecţiile premierului român I.I.C. Brătianu. Preşedintele
american afirma că noile frontiere se vor bucura de garanţia marilor puteri care, într-un
regim democratic, nu pot lua parte la un viitor conflict militar (în caz de agresiune) în
absenţa convingerii liderilor acestor puteri că statele beneficiare ale garanţiilor au
instituit o ordine juridică democratică şi echitabilă. Vezi H.W.V. Temperley, op. cit.,
1921, vol. V (Economic Reconstruction and Protection of Minorities), p. 130-32, precum
şi E. Viefhaus, op. cit., pp. 189 şi urm.
8
Nota însoţitoare din 24 iunie 1919 adresată de premierul francez G. Clémenceau
omologului său polonez, Paderewski. Textul este reprodus de H. Kraus, Das Recht der
Minoritäten, Berlin, Stilke, 1928, pp. 43 şi urm.
9
Sau, mai precis, a aşteptărilor marilor puteri în privinţa modului concret de
aplicare a dispoziţiilor foarte generale ale art. 44 din tratat.
10
La vremea respectivă, modul în care România şi-a respectat obligaţiile ce
decurgeau din art. 44 al tratatului a determinat unele state să protesteze. Chiar şi S.U.A.,
care nu erau parte la tratat, au invocat dispoziţiile acestuia într-o notă a secretarului de
stat din 1902 adresată puterilor semnatare. Textul este reprodus în J.B. Moore, A Digest
of International Law, Washington, Government Printing Office, 1906, vol. VI, pp. 365 şi
urm. Pentru acest incident, vezi D. Vitcu şi G. Bădărău, România şi „apelul” diplomatic
63
 Mar ius Balan

puteri urma să fie înlocuită de garanţia SN, organizaţia de la care se aşteaptă o

atitudine imparţială şi neinfluenţată de interesele politice ori economice ale
statelor;11
- reticenţa marilor puteri de a se lega ele însele prin tratate în privinţa
minorităţilor aflate pe teritoriul lor.12
Alături de aceşti factori principali se cuvin menţionaţi o serie de factori
circumstanţiali precum disponibilitatea (momentană) a S.U.A. de a se implica în
reglementarea relaţiilor dintre statele europene şi în constituirea unei organizaţii
internaţionale menite să garanteze ordinea existentă şi menţinerea păcii precum
şi rolul deosebit de activ jucat de organizaţiile evreieşti din S.U.A., Franţa şi
Marea Britanie. Aceste organizaţii au jucat, în opinia unor autori,13 rolul decisiv
în favoarea consacrării drepturilor minorităţilor. Punctele de vedere şi soluţiile
promovate de aceste organizaţii erau diferite. Organizaţiile americane reunite în
„Comité des Délégations Juives auprès de la Conférence de la Paix”,
reprezentând cu precădere evrei originari din estul Europei, erau înclinate să
pretindă drepturi cât mai extinse în favoarea comunităţilor evreieşti şi, în special,
o autonomie cât mai largă, pe când organizaţiile britanice şi franceze erau
orientate în direcţia garantării drepturilor individuale şi a deplinei egalităţi, în

al lui John Hay (1902), în Gabriel Bădărău, Leonid Boicu şi Lucian Nastasă
(coordonatori), Istoria ca lectură a lumii, Profesorului Alexandru Zub la împlinirea
vârstei de 60 de ani, Fundaţia A.D. Xenopol, Iaşi, 1994, pp. 275-289.
11
Argumentul acesta a fost formulat de Clémenceau la şedinţa plenară a Conferinţei
(din 31 mai 1919) şi reiterat în nota însoţitoare din 24 iunie. La şedinţa plenară, I.I.C.
Brătianu a obiectat, ivocând caracterul fictiv al imparţialităţii şi echidistanţei SN,
organizaţie care în ultimă instanţă va adopta punctul de vedere al aceloraşi mari puteri
(E. Viefhaus, op. cit., pp. 191 şi urm.).
12
Dragolioub Kristitch, Les minorités, L’État et la Communauté internationale,
Rousseau & Cie, Paris, 1927, pp. 289 şi urm. Vezi şi Romeo Vidrasco, De la réserve du
droit des minorités et du contrôle des puissances, Paris, Jouve, 1921. Este semnificativ,
pe de altă parte, că în lucrarea sa – una din primele din acest domeniu – Vidraşcu
tratează problema minorităţilor ca un conflict interetnic (unde marile puteri au acordat
credit nejustificat unor etnii ostile Antantei şi prietenilor ei), şi nu în paradigma
libertăţilor fundamentale şi a drepturilor individuale.
13
Este opinia lui Christoph Gutermann în lucrarea Das Minderheitenschutzverfahren
des Völkerbundes, Duncker & Humblot, Berlin, Leipzig, 1979, p. 18. Pentru o expunere
detaliată a evoluţiilor din Galiţia în contextul războiului sovieto-polonez şi a preocupării
pentru soarta evreilor din estul Poloniei, Carole Fink, The Minorities Question at the
Paris Peace Conference: The Polish Minority Treaty, June 28, 1919, în Manfred F.
Boemeke, Gerald D. Feldman and Elisabeth Glaser (eds.), The Treaty of Versailles: A
Reassesement After 75 Years, Cambridge University Press, Cambridge, New York,
1998, pp. 249-274.
64
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

vederea unei treptate asimilări pe plan social şi politic.14 În ciuda acestor

divergenţe, organizaţiile evreieşti au reuşit să influenţeze în mod considerabil
reprezentanţii statelor participante la Conferinţa de pace. Memorandumul
înaintat Conferinţei la 10 mai 1919 de către „Comité des Délégations Juives”
promova interesele tuturor minorităţilor naţionale, confesionale, rasiale (etnice)
ori religioase15 şi propunea statelor participante o serie de dispoziţii în favoarea
acestor minorităţi. Cu o singură excepţie,16 aceste propuneri se vor regăsi în
textul tratatelor minorităţilor.17
Stipularea, prin tratate internaţionale, a unor obligaţii ale unei anumite
categorii de state faţă de minorităţile aflate pe propriul teritoriu,18 însoţite de
garanţia internaţională a respectării obligaţiilor asumate, constituia un fapt fără
precedent şi a fost foarte greu acceptată de statele vizate. Este uşor de înţeles că
în rândul statelor „cu minorităţi” – adică al statelor care urmau să fie legate prin
tratate ale minorităţilor – s-a format foarte rapid un curent de opinie contrar
acestor tratate. Opoziţia din partea Poloniei, a României şi a Regatului Sârbo-
Croato-Sloven a fost vizibilă la şedinţa plenară din 31 mai 1919 a Conferinţei de
Pace de la Paris.19 Unul din argumentele adversarilor sistemului a privit refuzul
adoptării unei clauze generale în pactul SN, prin care toate statele să-şi asume
obligaţia toleranţei religioase. De aici decurgea firesc întrebarea: de ce
Principalele Puteri Aliate şi Asociate doresc să impună unor state care nu sunt şi
nu au fost inamice obligaţii pe care ele însele nu sunt dispuse să şi le asume?
Răspunsul la această obiecţie a fost de ordin pragmatic. Puterile prezente la
Conferinţă nu aveau intenţia şi nici posibilitatea de a statua solemn principii
general valabile şi obligatorii. În condiţiile date, consacrarea unui număr limitat
de obligaţii precise, pentru anumite categorii de state, reprezenta singura soluţie
fezabilă. Declanşarea unor discuţii generale asupra reglementării unor probleme
14
Vezi în acest sens Oskar Janowsky, Nationalities and National Minorities, New
York, 1945; Nathan Feinberg, La question des minorités à la Conférence de la Paix
1919-1920, Paris, apud Chr. Gutermann, op. cit., p. 18, precum şi Marc Vichniac, La
Protection des Droits des Minorités dans les Traités intérnationaux de 1919-1920, J.
Povalozky et Cie, Paris, 1920, pp. 23 şi urm.
15
M. Vichniac, op. cit., p. 27.
16
Nu a fost preluată propunerea constituirii unor „curii” naţionale (art. 7 al
Memorandumului) care ar fi lăsat fiecărei minorităţi dreptul de a contribui cu un anumit
procent la constituirea corpurilor elective ale statului; vezi M. Vichniac, op. cit., pp. 28 şi
urm.
17
Ibidem.
18
În epocă, raporturile dintre stat şi propriii cetăţeni constituiau partea cea mai
sensibilă a „nucleului dur” al suveranităţii naţionale; însăşi ideea că un stat ar trebui să
dea socoteală în exterior pentru modul în care îşi trata propriii cetăţeni era ofensatoare.
19
H.W.V. Temperley, op. cit., 1921, vol. V (Economic Reconstruction and
Protection of Minorities), p. 128-130 (care intitulează această subsecţiune: „Opposition
of the Smaller Powers at the Plenary Session”).
65
 Mar ius Balan

de principiu risca să atragă opoziţia unor mari puteri şi să pună în pericol însuşi
proiectul constituirii SN. Autorii tratatelor nu urmăreau formularea unor reguli
obligatorii cu valoare de principiu universal (deşi efectul indirect al demersului
lor a fost în acest sens), cât găsirea unei formule pragmatice care să facă accepta-
bile modificările ample şi dramatice ale hărţii politice a Europei şi să îndiguiască
pe cât posibil inevitabilul impuls spre o rearanjare teritorială, în sens invers, din
partea celor defavorizaţi prin noile frontiere. Totodată, opinia publică din ţările
învingătoare trebuia convinsă20 de faptul că, după un război lung şi plin de
sacrificii, pacea încheiată este durabilă şi echitabilă, atât pentru învingători, cât
şi pentru învinşi. Cei din urmă trebuiau să primească anumite satisfacţii simbo-
lice, acceptabile în măsura în care acestea nu afectau direct Principalele Puteri
Aliate şi Asociate.
În formularea lui Woodrow Wilson:
„Încercăm să încheiem un acord paşnic (peacefull settlement), adică să
eliminăm, în măsura posibilului, toate elementele perturbatoare care ar putea
tulbura pacea lumii şi încercăm să realizăm o distribuţie echitabilă a teritoriilor
în funcţie de rasă, de caracterul etnografic al poporului care locuieşte în aceste
teritorii.
La baza acestei situaţii stă faptul – de importanţă fundamentală – că,
atunci când sunt adoptate deciziile, puterile aliate şi asociate garantează menţine-
rea lor. Este absolut evident (…) că povara principală a menţinerii lor va reveni
puterilor mai mari. (…)
În aceste împrejurări este oare nerezonabil şi injust ca marile puteri să
spună asociaţilor lor, nu ca dictatori, ci ca prieteni: «Nu ne putem permite să
garantăm aranjamente (settlements) teritoriale pe care nu le considerăm corecte
şi nu putem consimţi la neînlăturarea unor elemente perturbatoare, despre care
credem că vor periclita pacea lumii»?
Să luăm ca exemplu drepturile minorităţilor. Îndrăznesc să spun că nimic
nu e mai probabil să tulbure pacea lumii decât tratamentul la care, în anumite
împrejurări, sunt expuse minorităţile. Şi, prin urmare, dacă marile puteri trebuie
să garanteze pacea lumii sub toate aspectele, este oare injust ca ele să fie liniştite
în privinţa faptului că au fost date garanţiile necesare şi adecvate?
Îi rog pe prietenii noştri din România şi Serbia să-şi aducă aminte că, deşi
România şi Serbia sunt de mult timp state suverane (are ancient sovereignties),
aranjamentele acestei Conferinţe le sporesc cu mult teritoriul. Nu se poate ca,
într-o parte a actelor încheiate de noi (our transactions), Serbia să fie tratată
aparte, iar în alte părţi să fie tratat Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor ca

20
În discursul său, din care am redat pasajele esenţiale, Wilson evocă expres
necesitatea de a prezenta poporului (ai cărui reprezentanţi, se subînţelege, urmau să
ratifice tratatul) un acord despre care să fie pe deplin convins că este just şi durabil,
capabil să asigure pacea lumii.
66
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

entitate distinctă, întrucât aceştia năzuiesc să fie recunoscuţi la această conferinţă

ca formând o singură entitate, iar dacă această conferinţă recunoaşte aceste
diverse puteri ca state suverane noi (new sovereignties) în cadrul unor teritorii
diferite, garanţii principali sunt îndreptăţiţi să aibă încredinţarea (are entitled to
be satisfied) că aranjamentele teritoriale [respective] au un caracter permanent şi
că garanţiile date au calitatea de a asigura pacea lumii.
Ca atare, nu este vorba de ingerinţa celor care vor să intervină, ci de acţi-
unea celor care vor să ajute. (…)
Cum poate o putere, de exemplu Statele Unite – căci nu pot vorbi pentru
alta –, după semnarea tratatului, în cazul în care acesta conţine elemente despre
care acestea [SUA] nu cred că au caracter de permanenţă, să meargă trei mii de
mile înapoi, traversând oceanul, şi să spună poporului său că a încheiat un acord
(settlement) pentru pacea lumii?21 Nu pot face asta. Şi totuşi, la baza tuturor
acestor acorduri se află aşteptarea din partea, să zicem, a României, a Ceho-
Slovaciei şi a Serbiei, că, în cazul în care vreuna din clauzele acestor acorduri nu
este respectată, Statele Unite îşi vor trimite armatele şi flotele pentru a veghea ca
ea să fie respectată.
În aceste circumstanţe, este oare nerezonabil ca Statele Unite să insiste să
fie asigurate că aceste acorduri sunt corecte? Observaţi că Dl. Brătianu a sugerat
– şi vorbesc cu cel mai deplin respect de sugestiile sale – că nu putem invada
suveranitatea României, un stat cu suveranitate veche, prescriind anumite reguli
referitoare la drepturile minorităţilor. Dar îl rog să observe că trece cu vederea
faptul că solicită sancţiunea puterilor aliate şi asociate pentru mari adăugiri
teritoriale care revin României prin victoria comună a armelor şi că, prin urmare,
suntem îndreptăţiţi să spunem: «consimţind la aceste sporiri de teritoriu, avem
dreptul de a insista asupra anumitor garanţii ale păcii»”.22
Într-o manieră elegantă şi politicoasă, preşedintele american a prezentat
un argument de mare putere: pacea lumii este menţinută de noi, şi înţelegem să
ne asumăm această responsabilitate doar în măsura în care suntem convinşi că
acordul realizat este just, din perspectiva noastră. Statele „cu minorităţi” trebuiau
să accepte asumarea unor obligaţii – care astăzi par fireşti şi neproblematice dar
pe atunci păreau să lezeze grav suveranitatea naţională –, pentru că marile puteri
considerau justă această soluţie, iar opinia lor trebuia să prevaleze în aceeaşi
măsură în care contribuţia lor militară la victoria de ieri şi la posibila confruntare
din viitor predomina în raport cu cea a beneficiarilor noilor frontiere. Puţin mai
dificilă era însă chestiunea delimitării sferei statelor obligate. Statelor învinse le-
au fost impuse clauze mult mai dure decât cele privind minorităţile, astfel încât
ele nu au obiectat în privinţa acestora din urmă, fiind preocupate să critice

21
Formularea acestei fraze şi anacolutul care rezultă din ea aparţin evident
autorului discursului.
22
H.W.V. Temperley, op. cit., 1921, vol. V, pp. 131-132.
67
 Mar ius Balan

dispoziţiile mult mai împovărătoare. Justificarea clauzelor referitoare la mino-

rităţi, considerate pe atunci ca impunând un regim exorbitant, care afecta grav
suveranitatea naţională, opera mai uşor faţă de noile state. Recunoaşterea
acestora se făcea de regulă printr-un tratat de pace multilateral, iar beneficiul
recunoaşterii prevala asupra disconfortului produs de limitarea unei suveranităţi
care abia urma să fie dobândită. Mai dificilă era argumentarea impunerii unor
asemenea clauze statelor a căror independenţă fusese deja recunoscută, precum
România, Grecia sau Serbia. Acestora li se putea spune că acceptarea regimului
minorităţilor era o consecinţă a extinderii considerabile a teritoriului.23 Regimul
minorităţilor trebuia însă aplicat pe întreg teritoriul statului, şi nu doar în acele
provincii dobândite în urma tratatului de pace, pentru că altfel ar fi apărut
complicaţii şi dificultăţi de neînlăturat.24 În fine, cel mai greu era de justificat
impunerea unor clauze privind minorităţilor acelor state care s-au plâns cel mai
puţin de aceasta: statelor învinse precum Austria, Ungaria şi Bulgaria. Statele
respective au fost sever afectate de pierderile teritoriale (mai lejere în cazul
Bulgariei în raport cu frontierele din 1914), de clauzele privind despăgubirile de
război şi de restricţiile impuse în privinţa înarmării. Din perspectiva lor,
asumarea obligaţiei de protecţie a minorităţilor proprii era chiar binevenită,

23
Esenţial era faptul că creşterea teritoriului era „considerabilă”. Altfel, se putea
invoca împrejurarea că şi alte ţări (Franţa, Italia, Belgia, Danemarca) beneficiaseră de
extinderea teritoriului. Pe de altă parte, Grecia va dobândi un teritoriu relativ mic (Tracia
occidentală de la Bulgaria), ceea ce, retrospectiv, ar situa-o mai degrabă în această cate-
gorie de state, care nu trebuiau supuse regimului minorităţilor. În momentul încheierii
tratatelor de pace însă, Grecia dobândea şi teritoriile pe coasta Asiei Mici primite de la
Turcia (zona vechilor colonii ioniene, foceene şi doriene, populată constant de greci de
aproape trei milenii). Nici Grecia (care revendica şi Constantinopolul) şi nici Turcia
(revoltată de condiţiile dure ale Tratatului de la Sèvres) nu au acceptat linia de
demarcaţie stabilită prin acest tratat. În urma războiului greco-turc (1920-1923), armata
greacă, care în faza iniţială a ajuns până în centrul Anatoliei, este înfrântă şi alungată din
Asia Mică. Odată cu retragerea armatei greceşti, întreaga populaţie din vestul Asiei Mici
se refugiază, este alungată sau transferată în Grecia, în condiţii dramatice, pe care
acordurile privind „schimbul de populaţie” nu le-au atenuat decât în foarte mică măsură.
Aşadar, dacă luăm în calcul şi teritoriile vest-asiatice (în cele din urmă pierdute), la
momentul încheierii tratatelor minorităţilor Grecia avea perspectiva dobândirii unor
creşteri teritoriale „considerabile”.
24
Este uşor de presupus că minoritarii ar fi preferat să se stabilească în provinciile
supuse regimului minorităţilor dacă acest regim nu ar fi fost aplicat uniform pe întreg
teritoriul ţării. Integrarea politică şi naţională şi unificarea juridică a acestor provincii ar
fi avut de suferit, cel puţin simbolic, prin conştiinţa faptului existenţei unor regimuri
diferite, garantate de tratate. Apoi ar fi apărut numeroase situaţii în care cetăţeni
domiciliaţi efectiv într-o anumită regiune ar fi fost tentaţi să figureze cu domiciliul într-o
regiune cu regim favorabil, fără a-şi schimba domiciliul real, cu toate complicaţiile
administrative, fiscale şi judiciare care decurg de aici.
68
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

întrucât elimina obiecţiile statelor „beneficiare” de creşteri teritoriale. Acestea se

puteau opune unei politici de sprijinire a conaţionalilor, deveniţi minoritari în
urma trasării noilor frontiere, invocând lipsa reciprocităţii şi condamnând
pretenţia de a veghea la respectarea unui regim pe care statele „protectoare”
însele nu ar fi dispuse să-l aplice propriilor cetăţeni.Având în urma pierderilor
teritoriale doar un număr redus de cetăţeni aparţinând unor minorităţi naţionale,
aceste state îşi puteau în principiu permite (deşi de multe ori nu au făcut-o nici
ele), măcar din motive tactice – ţinând de o politică naţională coerentă –, să
ofere minorităţilor lor un tratament cât mai favorabil. Raţiunea pentru care
aceste state nu aveau interesul să se opună şi nu s-au opus impunerii regimului
minorităţilor este evidentă. Mai puţin logică şi coerentă este însă poziţia
puterilor aliate şi asociate. Din perspectiva lor, din moment ce învinşii nu erau
state cărora li se recunoştea independenţa („new sovereignties”) şi nici state care
au dobândit „creşteri teritoriale considerabile”, nu se justifica impunerea faţă de
ei a regimului minorităţilor.25
Argumentele care pledau în favoarea instituirii sistemului de protecţie a
minorităţilor au fost expuse amplu şi sistematic în nota preşedintelui Conferinţei
de pace, Georges Clémenceau, adresată lui Ignacy Paderewski,26 la acea dată
prim-ministru şi totodată ministru de externe al Poloniei. Nota privea clauza din
articolul 93 al Tratatului de pace cu Germania, care – după cum vom vedea în
detaliu mai jos – obliga Polonia la respectarea unor drepturi ale minorităţilor ce
urmau a fi precizate ulterior de către aliaţi.
În primul rând, afirmă Clémenceau, tratatul respectiv nu reprezintă o
inovaţie. De mult timp s-a stabilit în dreptul public european o procedură, în
baza căreia, odată cu crearea unui nou stat sau cu mărirea considerabilă a terito-
riului unui stat deja existent, recunoaşterea colectivă şi formală de către marile
puteri a acestei situaţii este însoţită de asumarea de către acel stat a unor
obligaţii, sub forma unei convenţii internaţionale, în sensul respectării anumitor
principii de guvernare, printre care şi libertatea religioasă.27 Totodată, Principalele

25
În formularea dintr-o lucrare mai recentă, „Since Austria, Hungary and
Bulgaria did not fall under these categories, the justification for the treaties stood on very
shaky grounds”. Vezi Christian Raitz von Frentz, A Lesson Forgotten: Minority
Protection under the League of Nations – The Case of the German Minority in Poland,
1920-1934, Lit Verlag, Münster, 1999, p. 85, nota 240.
26
Vezi Agnita Prazmowska, Ignacy Paderewski: Poland, Haus Publishing,
London, 2010 (makers of the Modern World: The Peace Conferences 1919-1923 and
Their Aftermath).
27
În original: „I. En premier lieu, je ferai remarquer que ce traité ne constitue pas
une inovation.
C’est une procédure depuis longtemps établie en droit public européen que
lorsque’un État est crée, ou même lorsqu’un État déja existant reçoit des accroissements
territoriaux considérables, sa reconnaissance collective et formelle des grandes
69
 Mar ius Balan

Puteri aliate şi asociate au deplină încredere în sinceritatea dorinţelor guvernului

polonez de a respecta aceste principii, nimic nefiind mai departe de intenţiile
acestor puteri decât exprimarea vreunui dubiu în această privinţă.28 În
continuare, se admite că noul tratat diferă, sub aspectul formei, de convenţiile
precedente, unde garanţiile executării dispoziţiilor referitoare la principiile
menţionatre erau încredinţate marilor puteri. De asemenea, susţine în continuare
Clémenceau, tratatul minorităţilor diferă de cel de la Berlin şi prin conţinutul
unora din dispoziţiile sale. Principalele puteri, ţinând cont de experienţa ulti-
melor decenii, au inserat în diversele tratate ale minorităţilor o serie de clauze
precise, vizând problemele specifice minorităţilor din acele ţări. Alături de
evocarea – repetată în tot cuprinsul notei – a considerabilelor achiziţii teritoriale,
mai sunt menţionate diversitatea etnică şi lingvistică din aceste teritorii şi
imposibilitatea unei delimitări etnice clare, pentru a exprima apoi speranţa că

puissances doit être accompagnée de l’assurance que cet État s’engagera, sous forme
d’une convention internationale, à observer certains principes de gouvernement. Ce
principe, pour lequel il existe de nombreux précedents, a reçu son application la plus
manifeste lorsque la souveraineté indépendante de la Serbie, du Montenegro et de la
Roumanie a été reconnue par la dernière grande assemblée des puissances européennes,
au Congrès de Berlin.
Il aurait lieu de rappeler les paroles prononcées à cette occasion par les
plénipotentiers britanniques, français, italiens et allemands, d’après le protocole du 28
juin 1878:
« Lord Salisbury reconnait l’indépendance de la Serbie, mais estime qu’il aurait
lieu de stipuler que le grand principe de la liberté religieuse sera appliqué dans la
principauté. »
« M. Waddington croit qu’il importe de profiter de cette occasion solennelle pour
faire affirmer par les représentants de l’Europe le principe de la liberté religieuse. Son
Excellence ajoute que la Serbie, qui demande son admission dans la famille européenne
sur un pied d’égalité avec les autres États, doit préalablement accepter les principes qui
sont à la base de l’organisation sociale dans tous les États de l’Europe et considérer cette
acceptation comme une condition nécessaire que l’on met à la faveur qu’elle sollicite. »
« Le prince Bismarck, s’associant à la proposition française, déclare que
l’assentiment de l’Allemagne est toujours acquis à toute motion en faveur de la liberté
religieuse. »”. Vezi H. Kraus şi G. Rödiger, op. cit.,Vol. I, pp. 760-768, la pp. 760-761.
Nota apare în extras şi la H. Kraus, op. cit., pp. 43-50 (pasajul citat, la pp. 44-45).
28
În text: „Il suffira de prendre en considération ces faits pour avoir clairement
que la demande adressée à la Pologne, au moment où, de la manière la plus solenelle, on
reconnaît à la fois le rétablissement de sa souveraineté et son independance, et où
d’importants territoires lui sont assignés, n’implique pas le moindre doute pour la
sincerité des désirs que manifestent le gouvernement et la nation polonaise de maintenir
les principes généraux de justice et de liberté. Rien n’est plus loin des intentions des
principales puissances alliées et associées qu’une doute de cette nature”. H. Kraus şi G.
Rödiger, op. cit., p. 762; la Kraus, op. cit., p. 43.
70
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

simpla existenţă a garanţiilor în beneficiul minorităţilor va facilita reconcilierea

între majoritate şi minorităţi.29

III.2. Categorii de angajamente internaţionale referitoare la minorităţi

Dispoziţiile privitoare la protecţia minorităţilor, care au fost în cele din

urmă reţinute de către reprezentanţii Puterilor Aliate şi Asociate, se vor regăsi în
textele următoarelor categorii de acte juridice:

a) Tratate de pace încheiate cu statele învinse

Tratatele de pace încheiate cu statele învinse conţineau (cu excepţia

cazului Germaniei) clauze referitoare la protecţia minorităţilor din aceste ţări.
Din moment ce statele respective nu urmau să dobândească noi provincii, ci să
piardă o parte a teritoriului, inserarea dispoziţiilor privind minorităţile nu putea
fi justificată, în cazul lor, prin argumentul condiţiei prealabile pentru recunoaşte-
rea independenţei sau a unei creşteri teritoriale considerabile. Tratatele încheiate
cu statele învinse sunt următoarele:
- Tratatul de pace încheiat cu Austria la 10 septembrie 1919 la Saint-
Germain en Laye;30
- Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neully sur Seine din 27 septembrie
1919;31
- Tratatul de pace de la Trianon, cu Ungaria, semnat la 4 iunie 1920;32

29
„C’est une situation nouvelle que les puissances ont maintenant à considé rer, et
l’expérience a demontré que de nouvelles dispositions sont necessaires. Les territoires
que l’on transfère maintenant à la Pologne et à d’autres États comprennent
inévitablement une importante population parlant des langues et appartennant à des races
différentes de celles de la population à laquelle ils vont être incorporés.
Malheureusement, les races ont été divisés par des longues annés d’âpre hostilité. On
croit que ces populations s’accoutumeront plus facilement à leur nouvelle situation si,
dès le debut, elles savent qu’elles sont assurées d’être protégées et garantie d’une
manière effective contre tout risque de traitement injuste ou d’oppression. Le simple frait
de savoir que ces garanties existent facilitera, on espère, pratiquement la réconciliation
désirée de tous, et en fait contribuera à l’empêcher qu’il devienne nécessaire de
l’imposer par la force.” H. Kraus şi G. Rödiger, op. cit., p. 763.
30
Vezi Recueil de textes de droit uinternational public par Louis de Fur et
Georges Chklaver, 2e édition, Paris, Libr. Dalloz, 1934, pp. 537 şi urm. Dispoziţiile
referitoare la minorităţi se găsesc în cuprinsul art. 62-69 (ibidem, pp. 537-540). Vezi şi
George Sofronie, Protecţiunea minorităţilor de rasă, de limbă şi de religie sub regimul
Societăţii Naţiunilor, Editura „Casa Naţională a Judeţului Bihor”, Oradea, 1937, p. 48
(în continuare: Sofronie, Protecţiunea minorităţilor).
31
Art. 49-57. Vezi L. Le Fur şi G. Chklaver, op. cit., p. 574-580, la pp. 577 şi
urm.
71
 Mar ius Balan

- Tratatul de pace încheiat cu Germania la Versailles, în ziua de 28 iunie

1919, nu conţine prevederi referitoare la minorităţile din Germania, deşi art. 86
şi 93 din Tratat cuprind acordul Cehoslovaciei şi al Poloniei de a accepta
„inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele Puteri Aliate şi Asociate, a
dispoziţiilor pe care aceste puteri le vor considera necesare pentru a proteja în
Cehoslovacia [respectiv Polonia] interesele locuitorilor care diferă de majorita-
tea populaţiei prin rasă, limbă sau religie”.33 Absenţa unor dispoziţii privind
minorităţile din Germania34 poate fi interpretată ca denotând intenţia marilor
învingători de a nu crea un precedent, supunând o mare putere regimului
minorităţilor, ceea ce ar fi justificat cereri ulterioare de extindere a acestui regim
şi asupra altora.35
- Tratatul de pace încheiat la Sèvres, cu Turcia (10 august 1920),
cuprindea, în art. 140-151, dispoziţii privitoare la protecţia minorităţilor, însă

32
Art. 54-60. Ibidem, pp. 580-597 la p. 593. Tratatul reproduce dispoziţiile art.
54-69 ale tratatului de la Saint-Germain.
33
„L’État tchécho-slovaque accepte, en en agréant l’insertion dans un Traité avec
les Principales Puissances alliées et associées, les dispositions que ces Puissances
jugeront nécessaires pour proteger en Tchécho-slovaquie les intérêts des habitants qui
différent de la majorité de la population par la race, la langue ou la religion.” Ibidem, p.
297-520, la pp. 354 şi urm.
34
Precizăm că după cedarea Alsaciei şi Lorenei către Franţa, a Poznaniei,
„Coridorului” polonez şi a Sileziei Superioare către Polonia, a Schleswigului de Nord
către Danemarca şi după ocuparea regiunii portului Memel (Klaipeda) din Prusia
Orientală de către Lituania, în Gemania mai rămăseseră următoarele minorităţi: poloneză
(estimată la câteva sute de mii de oameni, mai ales în partea din Silezia Superioară care
revenit Germaniei în urma plebiscitului din 20 martie 1921), sorbă (câteva zeci de mii,
situaţi în centrul ţării, pe teritoriul de azi al landurilor Brandenburg şi Saxonia) şi daneză
(în Schleswigul de Sud). Mai erau consideraţi minoritate lingvistică frizonii (locuitorii
Insulelor Frizice de Est). Revista „Kulturwille” (ulterior redenumită „Kulturwehr”),
„revistă pentru minorităţi, cultură şi politică”, care a apărut lunar în Germania între anii
1925 şi 1938, clama reprezentrarea acestor patru minorităţi. Deşi proporţia cetăţenilor
germani aparţinând unor minorităţi – chiar şi în versiunile exagerate prezentate în
publicaţia menţionată – era doar de câteva procente, ea era totuşi comparabilă cu cea din
ţări precum Albania, Austria şi Ungaria, ţări supuse, spre deosebire de Germania, obli-
gaţiilor internaţionale de protecţie a minorităţilor.
35
O altă opinie, întrucâtva patriotic autolaudativă: „în Tratatul de Pace de la
Versailles din 28 iunie 1919 cu cele 440 de articole nu se află nici un cuvânt despre
această materie, ceea ce reprezintă un semn important al încrederii înalţilor aliaţi în
spiritul de dreptate din Reich-ul German, căruia aceştia nu au crezut necesar să-i impună
nici un fel de dispoziţii constrângătoare privind tratamentul minorităţilor aflate în
teritoriul supus suveranităţii sale, aşa cum şi Franţa, Belgia şi Italia s-au abţinut cu
scrupulozitate, în toate tratatele în materie, de asumarea unor asemenea obligaţii”, Vezi
Fritz Wertheimer, Deutschland, die Minderheiten und der Völkerbund, Berlin, Carl
Heymanns Verlag, 1926, p. 29.
72
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

aceste dispoziţii (ca şi tratatul în întregul său) au fost abrogate prin tratatul de la
Lausanne din 24 iulie 1923.36 Secţiunea a III-a a acestui din urmă tratat cuprinde
însă dispoziţii similare, stipulate în favoarea minorităţilor(art. 37-45).37

b) Tratatele minorităţilor impuse statelor care şi-au dobândit inde-

pendenţa sau care au beneficiat de creşteri teritoriale însemnate

Aceste tratate au fost cele mai disputate, iar încheierea lor a fost privită cu
rezervă sau chiar ostilitate de către statele vizate. Este vorba de următoarele
tratate:
- Tratatul încheiat la Versailles în 28 iunie 1919 cu Polonia.38 Este tratatul
de referinţă, primul în ordine cronologică, şi după modelul căruia vor fi adoptate
celelalte tratate ori declaraţii ale minorităţilor. Considerentele care, în opinia
Principalelor Puteri, au dus la adoptarea tratatului polonez – ca şi a celorlalte
tratate ale minorităţilor – au fost expuse de G. Clémenceau în nota însoţitoare (a
acestui tratat) expediată premierului polonez Paderewsky la 24 iunie 1919, pe
care am prezentat-o deja mai sus;
- Tratatul încheiat cu Cehoslovacia, în aceeaşi localitate, la 10 septembrie
1919;39
- Tratatul încheiat cu Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor la Saint-
Germain en Laye la 10 septembrie 1919;40
- Tratatul încheiat la Paris cu România în 9 decembrie 1919;41
- Tratatul încheiat la Sèvres cu Grecia în data de 10 august 1920, rămas
neratificat şi înlocuit prin tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923);42

36
G. Sofronie, Protecţiunea minorităţilor, p. 48.
37
L. Le Fur şi G. Chklaver, op. cit., pp. 752-806, la pp. 762 şi urm.
38
Manley Ottmer Hudson (ed.), International Legislation: A Collection of Texts
of Multipartite International Instruments of General Interest – Beginning with the
Covenant of the League of Nations, Carnegie Endowment for International Peace,
Washington, vol. I (1919-1921), 1931, nr. 3, la pp. 293-298 (în continuare, prescurtat:
M.O. Hudson, Int. Legisl., I).
39
M.O. Hudson, Int. Legisl., I, nr. 4, la pp. 298-312.
40
M.O. Hudson, Int. Legisl., I, nr. 5, la pp. 312-323.
41
M.O. Hudson, Int. Legisl., I, nr. 16, la pp. 426-436; vezi pentru versiunea
românească România şi minorităţile; Colecţie de documente (redactor: Smaranda
Enache), Editura Pro Europa (Tg. Mureş), 1997, pp. 47-51.
42
M.O. Hudson, Int. Legisl., I, nr. 26 şi 26a, pp. 489-502 (Tratatul din 10 august
1920). Vezi şi R. Oxenknecht, op. cit., p. 29; G. Sofronie, Protecţiunea minorităţilor, p.
48. Articolul 45 al tratatului de la Lausanne stipula recunoaşterea de către Grecia a
aceloraşi obligaţii, faţă de minorităţile ei musulmane, cu obligaţiile asumate de Turcia, în
cuprinsul art. 37-44, faţă de minorităţile ei nemusulmane. Vezi şi L. Le Fur şi G.
Chklaver, op. cit., pp. 752-806, la p. 765.
73
 Mar ius Balan

- tratatul încheiat cu Armenia la 10 august 1920, care nu a mai intrat în

vigoare.43

c) Declaraţii unilaterale privind minorităţile adoptate de statele care

au solicitat admiterea în SN

În urma unei rezoluţii adoptate la 15 decembrie 1920 de către Adunarea

Generală a SN, s-a decis condiţionarea acceptării în organizaţie a statelor baltice,
a noilor state caucaziene (care îşi vor pierde în curând independenţa), precum şi
a Albaniei de adoptarea de către aceste state a unor declaraţii prin care îşi
asumau obligaţii privind protecţia minorităţilor.44
Albania a dat o asemenea declaraţie la 2 octombrie1921,45 asumându-şi
obligaţii similare, în linii mari, cu cele asumate de Polonia. A urmat Lituania, la
15 mai 1922,46 fără a face vreo opoziţie la ideea asumării unilaterale a unor
obligaţii. Aceste două state aveau în acel moment o situaţie destul de precară pe
plan internaţional, frontierele lor fiind contestate. Letonia şi Estonia au fost mai
reticente în acest sens, reprezentanţii acestor state (Franck P. Walters pentru
Letonia şi Karl Robert Pusta pentru Estonia) insistând în memoriile adresate
Secretariatului SN asupra lipsei de reciprocitate a obligaţiilor care urmau a fi
asumate şi asupra limitării prin aceasta a suveranităţii statelor respective.47
Letonia a adoptat în cele din urmă declaraţia la 7 iulie 1923 iar Estonia la 17
septembrie în acelaşi an.48
Tratatele şi declaraţiile menţionate mai sus constituie, în linii mari,
sistemul SN de protecţie a minorităţilor. Este vorba, în acest caz, de obligaţii
impuse de marile puteri învingătoare („Principalele puteri aliate şi asociate”)
unor state aflate într-o situaţie politică precară, fie ca urmare a înfrângerii în
război, fie datorită necesităţii de a obţine recunoaşterea independenţei ori a
achiziţiilor teritoriale. Obligaţiile asumate se aflau sub garanţia SN iar modul de
executare a acestora se afla în atenţia Consiliului SN.

43
R. Oxenknecht, op. cit., p. 30. Cristian Jura, Drepturile omului. Drepturile
minorităţilor naţionale, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, la p. 64 (fără indicarea sursei).
44
R. Oxenknecht, op. cit., p. 30.
45
M.O. Hudson, Int. Legisl., I. nr. 52, pp. 733-738.
46
Ibidem, vol. II (1922-1924), nr. 72, la pp. 868-873.
47
G. Sofronie, Protecţiunea minorităţilor, p. 51, precum şi Chr. Güterman, op.
cit., pp. 30 şi urm.
48
H. Kraus, op. cit., pp. 174 şi urm., precum şi pp. 188 şi urm. Opoziţia îndelun-
gată manifestată de aceste state le-a asigurat totuşi o poziţie juridică superioară celei a
statelor care au semnat pur şi simplu tratatele minorităţilor. Vezi G. Sofronie, Protecţia
minorităţilor, p. 51.
74
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

d) Convenţii particulare privind protecţia minorităţilor

În afară de tratatele minorităţilor, încheiate din iniţiativa marilor puteri

învingătoare, o serie de tratate bi- şi multilaterale au avut ca obiect
reglementarea situaţiei minorităţilor. În cazul acestora, dispoziţiile diferă destul
de mult de tratatul model polonez – uneori stipulându-se chiar emigrarea
voluntară a minorităţilor ori schimbul de populaţie –, iar domeniul de aplicare a
acestor dispoziţii este uneori limitat la anumite regiuni. În unele cazuri sunt
inserate clauze prin care părţilor li se dădea posibilitatea de a solicita concursul
organelor SN (inclusiv CPJI) în vederea soluţionării unor diferende. Totuşi,
uneori, părţile au căutat să instituie mecanisme proprii de soluţionare a
chestiunilor de drept ori de fapt care ar decurge din aplicarea sau interpretarea
acestor tratate, recursul la organele SN făcându-se doar după epuizarea căilor
jurisdicţionale stabilite de aceste tratate. Principalele convenţii particulare
cuprinzând dispoziţii în favoarea minorităţilor au fost următoarele:
- acordul dintre Finlanda şi Suedia, aprobat de Consiliul SN la 27 iunie
1921, referitor la protecţia minorităţii suedeze din Insulele Aaland;49
- acordul dintre Germania şi Polonia cu privire la Silezia Superioară,
încheiat la Geneva în 15 mai 1922.50 În baza art. 88 al Tratatului de pace de la
Versailles,51 populaţia din Silezia Superioară urma să decidă printr-un plebiscit
asupra viitoarei apartenenţe a provinciei. În urma plebiscitului (59 % din votanţi
au optat pentru Germania, iar 41 % pentru Polonia), s-a decis partajarea acestei
provincii, lăsându-se de ambele părţi ale frontierei un număr relativ mare de
minoritari.52
Conferinţa Ambasadorilor (Principalelor Puteri aliate şi asociate)53 a
recomandat la 20 octombrie 1921 încheierea unui acord similar celui dintre
Suedia şi Finlanda, în vederea protecţiei minorităţilor apărute datorită noului
traseu al frontierei. Reglementarea din acordul silezian este mult mai
amănunţită, constituind unul din instrumentele cele mai cuprinzătoare şi mai
clare în materie de protecţie a minorităţilor;54

49
H. Kraus, op. cit., pp. 116 şi urm.; G. Erler, op. cit., pp. 142 şi urm.
50
Textul integral (în limba germană) este publicat în „Reichsgesetzblatt”, II. Teil,
1922, pp. 238 şi urm. Acordul este publicat în extras în H. Kraus, op. cit., p. ???
51
L. Le Fur, G. Chklaver, op. cit., pp. 297-521, la pp. 349 şi urm.
52
În privinţa plebiscitului, vezi S. Wambaugh, Plebiscits…, vol. I, pp. 206-271.
53
Conferinţa Ambasadorilor a fost instituită pentru a hotărî asupra statutului
viitor al Sileziei Superioare, pe baza rezultatelor plebiscitului.
54
G. Sofronie, Protecţiunea minorităţilor, p. 52. Acordul este discutat pe larg de
H. Wintgens, în op. cit., pp. 242 şi urm. Pentru un bilanţ provizoriu al aplicării acestui
acord (încheiat pe o perioadă de 15 ani), v. Julius Stone, Regional Guarantees of
Minority Rights, New York, CEIP, 1933.
75
 Mar ius Balan

- tratatul relativ la drepturile naţionalităţilor şi la protecţia minorităţilor

încheiat la Brno (Brünn) în Austria şi Cehoslovacia în ziua de 7 iunie 1920.55
Aceste state au adoptat ulterior (pe data de 23 august 1920) la Karlsbad (Karlovy
Vary) un protocol adiţional la tratatul menţionat;56
- Oraşul liber Danzig (desprins de Germania în baza art. 100-108 ale
tratatului de la Versailles, având o suveranitate limitată, sub controlul unui înalt
Comisar al SN), aflat în uniune vamală cu Polonia, a încheiat două convenţii cu
acest stat, la 9 noiembrie 1920 şi la 24 octombrie 1921. Articolele 33 şi respectiv
225-227 ale acestor convenţii cuprind dispoziţii în favoarea minorităţilor
similare celor din tratatul polonez;57
- Convenţiile dintre Grecia şi Bulgaria (Neuilly, 27 noiembrie 1919) şi
dintre Grecia şi Turcia (Lausanne, 30 ianuarie 1923) cuprindeau dispoziţii
privitoare la schimbul de populaţie, prin emigrare voluntară şi reciprocă în
primul caz şi prin emigrare forţată în cel de-al doilea;58
- tratatul de pace încheiat între Rusia, Ucraina şi Polonia59 la Riga la 18
marite 1921 cuprinde, în articolul 7, dispoziţii în favoarea „persoanelor de
naţionalitate poloneză” din Rusia, Ucraina şi Rutenia Albă (Belarus) precum şi
în favoarea „persoanelor de naţionalitate rusă, ucraineană sau belarusă” din
Polonia, în baza „principiului egalităţii popoarelor” (alin. 1). Aceste persoane
aveau dreptul de a-şi cultiva limba maternă, de a-şi organiza şi proteja propriul
învăţământ şcolar, de a-şi dezvolta „mişcarea intelectuală” şi de a-şi crea în acest
scop asociaţii şi societăţi (alin. 2). Alineatele următoare stipulau interdicţia
imixtiunii în probleme privind organizarea şi viaţa bisericii şi a asociaţiilor
religioase, dreptul de a organiza de o manieră independentă viaţa interioară a
bisericilor şi asociaţiilor religioase, precum şi dreptul acestora de a utiliza şi de a
dobândi bunuri mobile şi imobile în vederea exercitării cultului şi a întreţinerii
clericilor şi a instituţiilor ecleziastice.60 De remarcat este faptul că acest tratat,
situat în afara cadrului normativ şi instituţional al SN, evita utilizarea termenului
de „minorităţi”;
- Convenţia încheiată între Principalele Puteri aliate şi asociate şi Lituania
la 8 mai 1921, referitoare la statutul teritoriului Memel, stipulează în art. 11
aplicarea declaraţiei lituaniene a minorităţilor şi asupra locuitorilor din acest
teritoriu;61

55
G. Sofronie, Protecţiunea minorităţilor, p. 52.
56
Ibidem, loc. cit.
57
R. Oxenknecht, op. cit., pp. 31 şi urm.; G. Sofronie, Protecţia minorităţilor, p. 52.
58
Pentru o prezentare a întregii problematici: Stephen P. Ladas, The Exchange of
Minorities, Bulgaria, Greece and Turkey, New York, Macmillan, 1932.
59
La acea dată nu se constituise încă URSS. Statul comunist era reprezentat în
acest tratat de două entităţi statale formal independente: Rusia şi Ucraina.
60
L. Le Fur, G. Chklaver, op. cit., pp. 612-614, la p. 613.
61
Ibidem, pp. 836-841, la p. 840.
76
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

- Acordul politic dintre Polonia, Letonia, Estonia şi Finlanda, încheiat la

Varşovia în ziua de 17 martie 1922. Conţine, pe lângă importante clauze
piolitice şi militare, anumite dispoziţii privind minorităţile;62
- Acordul dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor,
încheiat la Bled (17 august 1927), reglementa problema şcolară în cele două
părţi ale Banatului;63
- într-o lucrare recentă64 este menţionată o declaraţie germano-polonă
făcută la 5 noiembrie 1937.65 La prima vedere, declaraţia nu se deosebeşte
substanţial de textul celorlalte acte internaţionale privind minorităţile. Contras-
tează doar prin accentul pus în final asupra obligaţiei de loialitate nelimitată faţă
de statul în care membrii minoriăţii îşi au reşedinţa. Totuşi, actul respectiv este
produsul unei atitudini diferite faţă de sistemul SN şi faţă de protecţia
minorităţilor. Cele două state încearcă (sau pretind că încearcă) să rezolve
problema direct, pe cale bilaterală, în afara mecanismelor de control ale SN –
care la acea dată erau deja inoperante –, şi contra valorilor şi a filosofiei politice
promovate de această organizaţie. De aceea, declaraţia germano-polonă este
semnificativă nu ca parte a sistemului de angajamente internaţionale adoptate în
scopul protecţiei minorităţilor, ci mai degrabă ca act încheiat în contrasens faţă
de politica interbelică de garantare internaţională a drepturilor minorităţilor.

62
C. Jura, op. cit., la p. 66. Textul acordului (Poltitical Agreement among Baltic
States, signed at Warsaw, March 17, 1922), în M.O. Hudson, Int. Legisl., vol. II (1922-
1924), nr. 71, la pp. 863-866. De remarcat că Lituania, având un litigiu teritorial cu
Polonia (care anexase recent regiunea Vilnius), nu participă la încheierea acestui tratat.
Ulterior, Parlamentul Finlandei respinge legea de ratificare.
63
G. Sofronie, Protecţiunea minorităţilor, p. 53.
64
Cristian Jura, op. cit., la p. 67.
65
Textul acestei declaraţii (mai precis al celor două declaraţii identice emise de
guvernele respective pe data de 5 noiembrie 1937) este reprodus în Documents on the
Events Preceeding the Outbreak of the War, Compiled and Published by the German
Foreign Office, Berlin, 1939, New York, 1940, nr. 101, la pp. 114-115. Text accesibil la
http://ibiblio.org/pha/policy/GermanWhiteBook.pdf. Declaraţia cuprinde cinci puncte,
din care primul afirmă teza că respectul mutual faţă de sentimentele naţionale exclude
orice idee a unei asimilări forţate a membrilor minorităţilor, aceştia având dreptul de a-şi
utiliza în mod liber limba, în public şi în privat (pct. 2), fiindu-le totodată garantat
dreptul de asociere (pct. 3), putând organiza învăţământul în limba maternă şi practica
cultul religios în această limbă (pct. 4), fără ca vreun dezavantaj profesional sau
economic, în special în ceea ce priveşte achiziţia de terenuri, să decurgă din calitatea de
membru al minorităţii. Importantă este însă precizarea din paragraful final: principiile
enunţate în cele cinci puncte nu afectează obligaţia membrilor minorităţii de a manifesta
loialitate nelimitată (unrestricted) faţă de statul de care aparţin. Aceste principii au fost
formulate – spun autorii declaraţiei – pentru a garanta minorităţilor condiţii echitabile
spre a convieţui armonios cu membrii majorităţii dominante (ruling majority).
77
 Mar ius Balan

III.3. Conţinutul reglementărilor privind minorităţile

În cele ce urmează, vom expune sumar dispoziţiile referitoare la

minorităţi, cuprinse în tratatele şi în declaraţiile adoptate în cadrul sistemului
SN.66 Textul de referinţă va fi cel al tratatului polonez,67 făcând totodată
trimitere, atunci când va fi cazul, la dispoziţiile altor tratate.
Primul articol stabileşte că stipulaţiile cuprinse în articolele următoare (2-
8) vor fi recunoscute ca legi fundamentale, în sensul că nici o lege, nici un
regulament ori acţiune oficială să nu fie în contradicţie sau în opoziţie cu aceste
stipulaţii şi că nici o lege, nici un regulament ori acţiune oficială nu vor prevala
în faţa acestora.68
Articolul 2 cuprinde angajamentul guvernului polonez de a acorda „deplină şi
întreagă protecţie” tuturor locuitorilor fără deosebire de naştere, naţionalitate,
limbă, rasă sau religie (alin. 1). Toţi locuitorii aveau dreptul la exercitarea liberă,
în public sau în particular, a oricăror religii, credinţe sau convingeri, a căror
practică nu era în contradicţie cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.
Articolele 3-769 cuprindeau dispoziţii privitoare la reglementarea cetăţe-
niei şi a opţiunii în cazul locuitorilor din teritoriile care urmau să facă parte din
statul polonez. Polonia urma să recunoască, de plin drept şi fără nici o
formalitate, ca resortisanţi polonezi, pe resortisanţii austrieci, unguri, germani ori
ruşi, din teritoriile recunoscute ca făcând parte din Polonia. De asemenea, şi
persoanele care nu erau domiciliate în aceste teritorii dobândeau, de plin drept şi

66
Pentru o expunere sistematică şi meticuloasă a drepturilor conferite prin
tratatele minorităţilor, vezi Jean Lucien-Brun, Le problème des minorités devant le droit
international, Paris, Spes, 1923, pp. 142-182. Autorul distinge între drepturi individuale,
având ca ţel asimilarea subiecţilor minoritari, şi drepturi colective, orientate spre
diferenţierea grupurilor minoritare.
67
L. Le Fur, G. Chklaver, op. cit., pp. 527-535.
68
Articolul respectiv are următorul conţinut: „La Pologne s’engage à ce que les
stipulations contenues dans les articles 2 à 8 du présent Chapitre soient reconnues comme
lois fondamentales, à ce qu’aucune loi, aucun réglement ni aucune action officielle ne
soient en contradiction ou en oppostition avec ces stipulations et à ce qu’aucune loi,
aucun réglement ni aucune action officielle ne prévalent contre elles”. H. Kraus, op. cit.,
p. 54.
69
În cazul României, este vorba de art. 3-8. Decalajul provine ca urmare a
inserării în tratatul românesc a unui articol suplimentar (7), având următorul conţinut:
„România se angajează să recunoască ca cetăţeni români, cu drepturi depline şi fără nici
o formalitate, pe evreii locuind în toate teritoriile României şi care nu pot să se prevaleze
de nici o altă naţionalitate” (România şi minorităţile…, p. 48). Inserarea acestei
dispoziţii, singura din toate tratatele ori declaraţiile minorităţilor care menţionează
explicit încetăţenirea evreilor –, este consecinţa nemulţumirii Puterilor aliate şi asociate
faţă de modul aplicării de către România a art. XLIV al tratatului de la Berlin.
78
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

fără nici o formalitate, calitatea de resortisanţi polonezi, dacă erau născuţi în

aceste teritorii, din părinţi domiciliaţi în aceste teritorii.70
Tratatul mai consacra, în favoarea persoanelor din categoriile menţionate,
un drept de opţiune în cazul în care se puteau prevala de altă naţionalitate (art. 3,
alin. 2 şi art. 4, alin. 2). Optanţii îşi puteau păstra bunurile imobile situate pe
teritoriul polonez şi puteau lua cu ei bunurile lor mobile de orice natură (art. 3,
alin. 3). Polonia se obliga să nu împiedice în nici un fel exercitarea dreptului de
opţiune, atât în cazul tratatelor încheiate, cât şi în cazul tratatelor pe care Puterile
aliate şi asociate urmau să le încheie cu Germania, Ungaria, Austria ori Rusia,
permiţând celor interesaţi să dobândească (sau nu) naţionalitatea poloneză (art.
5). Articolul 6 stipula că orice persoană, prin simplul fapt al naşterii pe teritoriul
polonez, dobândeşte de plin drept naţionalitatea poloneză în cazul în care nu se
putea prevala de altă naţionalitate. Articolul 7 consacra egalitatea în faţa legii a
tuturor resortisanţilor polonezi (alin. 1), egalitatea tuturor credinţelor, confesi-
unilor şi religiilor în privinţa drepturilor civile şi politice (alin. 2), interdicţia
restricţiilor împotriva liberei folosiri de către orice resortisant polonez a oricărei
limbi în relaţiile private sau comerciale, în probleme de religie, în presă ori în
reuniunile publice (alin. 3) şi stabilea pentru guvernul polonez, în pofida stabi-
lirii unei limbi oficiale, a obligaţiei acordării unor înlesniri rezonabile cetăţenilor
care foloseau altă limbă, pentru utilizarea limbii lor fie oral, fie în scris în faţa
tribunalelor (alin. 4).
Articolele următoare (8-12) cuprindeau dispoziţii speciale referitoare la
„minorităţile etnice, de religie sau de limbă”. Cetăţenilor („resortisanţilor”)
aparţinând acestor minorităţi li se acordau „acelaşi tratament şi aceleaşi garanţii
în drept şi în fapt” ca şi celorlalţi cetăţeni polonezi. În mod special ei aveau un
drept egal de a-şi crea, conduce sau controla pe cheltuiala lor instituţii caritabile,
religioase şi sociale, şcoli sau alte aşezăminte de educaţie, cu dreptul de a folosi
în cadrul lor, în mod liber, propria lor limbă şi de a-şi exercita în mod liber
religia (art. 8).
În materie de învăţământ public, Guvernul polonez urma să acorde, în
oraşele şi districtele în care locuia o proporţie considerabilă de cetăţeni polonezi
de altă limbă decât cea poloneză, facilităţi adecvate pentru a asigura ca în şcolile
primare instrucţia să fie oferită în propria lor limbă copiilor acestor cetăţeni
polonezi. Această stipulaţie nu trebuia să împiedice Guvernul polonez să impună
obligativitatea învăţării limbii poloneze în şcolile menţionate (art. 9, alin. 1).
Cetăţenilor aparţinând minorităţilor le mai revenea, în acele oraşe şi districte în
care locuiau în proporţii considerabile, „o parte echitabilă a beneficiului şi

70
Această reglementare se dorea cât mai generoasă în sensul eliminării, în măsura
posibilului, a cazurilor de apatridie. Pentru o discuţie cu privire la dispoziţiile similare
din Tratatul românesc, vezi Ioan D Condurachi, Clauzele de naţionalitate privitoare la
România din tratatele încheiate în 1919-1920, Bucureşti, Tip. Cultura, 1924.
79
 Mar ius Balan

afectării sumelor ce puteau fi atribuite din fondurile publice prin bugetul de stat,
bugetele municipale în scopuri religioase, de educaţie sau de binefacere” (art. 9,
alin. 2). O dispoziţie specială, existentă numai în tratatul polonez, restrângea
aplicarea art. 9, alin. 1 şi 2, în cazul cetăţenilor polonezi de limbă germană, la
teritoriile care erau germane la 1 august 191471 (art. 9, alin. 3), excluzându-se
implicit germanii din Galiţia.
Art. 10 şi 11 cuprindeau dispoziţii speciale referitoare la evrei. Comitetelor
şcolare desemnate de comunităţile evreieşti din Polonia li se recunoşteau
atribuţii în privinţa repartizării, sub controlul general al statului, a părţii
proporţionale din fondurile publice destinate în baza dispoziţiilor art. 9 şcolilor
evreieşti (art. 10). Articolul 11 stabilea în sarcina impunea Poloniei obligaţia de
a nu impune evreilor îndeplinirea unor acte ce ar implica încălcarea Sabbat-ului,
precum şi interdicţia organizării ori autorizării unor alegeri generale sau locale în
ziua de sâmbătă. Dispoziţiile acestor două articole aveau în vedere situaţia
specială a Poloniei (ţară în care existau un număr de peste 3.000.000 de evrei).
Ele nu se regăsesc în majoritatea celorlalte tratate.72
Articolul 12 al tratatului polonez,73 reprodus în formă aproape identică în
toate celelalte tratate ori declaraţii ale minorităţilor, viza garantarea de către SN
a obligaţiilor asumate. Conţinutul acestui articol este următorul:

71
Este vorba de Poznania, de Pomerania de est (numită în Germania „Pomerellen”
sau „Prusia occidentală”) şi de partea ce va reveni apoi Poloniei din Silezia superioară,
provincii aflate în prezent (după reforma administrativă din 1998) în componenţa
voievodatelor Polonia Veche (Wielkopolske), Kuyavia-Pomerania, Pomerania şi,
respectiv, Silezia.
72
În tratatul românesc, întâlnim un singur articol (art. 11) privind situaţia specială
a minorităţilor din România. În baza acestui articol, România se obliga „să acorde sub
controlul statului român, comunităţile de secui şi saşi, în Transilvania, autonomie locală
în ceea ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare” (România şi minorităţile, p. 49). în
cazul Greciei, art. 12 al tratatului semnat de această ţară acorda „valahilor din Pind”
autonomie, sub controlul statului grec în „privinţa chestiunilor religioase, caritabile şi
şcolare”, iar în cazul Cehoslovaciei, art. 10-13 din tratat acordau o largă autonomie
Ruteniei Subcarpatice (Ucraina Subcarpatică), prevăzând o Dietă autonomă precum şi
numirea de către Preşedintele Republicii a unui guvernator dintre localnici. Vezi André
Mandelstam, La protection internationale des minorités, Sirey, Paris, 1931, pp. 129 şi urm.
73
În versiunea franceză a tratatului:
„La Pologne agrée que, dans la mesure où les stipulations des articles précédents
affectent des personnes appurtenant à des minorités des race, de religion ou de langue,
ces stipulations constituent des obligations d’intérêt international et seront placés sous la
garantie de la Société des Nations. Elles ne pourront être modifiées sans l’assentiment de
la majorité du Conseil de la Société des Nations. Les Etats-Unis d’Amérique, l’Empire
britannique, la France, l’Italie et la Japon s’engagent à ne pas refuser leur assentiment à
toute modification desdits articles, qui serait consentie en due forme par une majorité du
Conseil de la Société des nations.
80
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

„(1) Polonia consimte, în măsura în care stipulaţiile din articolele

precedente afectează unele persoane aparţinând unor minorităţi de rasă, religie
sau limbă, ca aceste stipulaţii să constituie obligaţii de interes internaţional şi vor
fi puse sub garanţia SN. Ele nu vor putea fi modificate fără asentimentul
majorităţii Consiliului SN. Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa,
Italia şi Japonia se angajează să nu refuze asentimentul lor nici unei modificări a
susnumitelor articole care ar fi consimţite în forma cuvenită de o majoritate a
Consiliului SN.
(2) Polonia consimte ca orice membru al Consiliului SN să aibă dreptul să
semnaleze atenţiei Consiliului orice infracţiune sau pericol de infracţiune la
oricare din aceste obligaţii şi ca Consiliul să poată proceda de asemenea manieră
şi să dea asemenea instrucţiuni care îi vor părea adecvate şi eficace în împreju-
rarea respectivă.
(3) Polonia consimte, de asemenea, ca în caz de divergenţă de opinie
asupra unor chestiuni de drept sau de fapt cu privire la aceste articole între
Guvernul polonez şi oricare dintre Puterile aliate şi asociate, sau oricare altă
putere, membră a Consiliului SN, această divergenţă să fie considerată un di-
ferend având caracter internaţional, conform termenilor art. 14 al Pactului SN.74
Guvernul polonez consimte ca orice diferend de acest gen să fie, dacă cealaltă
parte o cere, deferit CPJI. Decizia Curţii permanente va fi fără apel şi va avea
aceeaşi forţă şi valoare ca şi o decizie dată în virtutea art. 13 al Pactului.75

La Pologne agrée que tout Membre du Conseil de la Société des Nations aura le
droit de signaliser toute infraction ou danger d’infraction à l’une quelconque de ces
obligations, et que le Conseil pourra procéder de telle façon et donner telles instructions
qui parraîtront appropriées et efficaces dans la circonstance.
La Pologne agrée en outre qu’en cas des divergences d’opinion, sur des questions
de droit ou de fait concernant ces articles, entre le Gouvernement polonais et l’une
quelconque des principales Puissances alliées et associées ou toute autre Puissance
membre du Conseil de la Société des nations, cette divergence sera considérée comme
un différend ayant un caractère international selon les termes de l’article 14 du Pacte de
la Société des Nations. Le Gouvernement polonaise agrée que tout différend de ce genre
sera, si l’autre partie le demande, déféré à la Cour permanente de Justice. La décision de
la Cour permanente sera sans appel et aura la même force qu’une décision rendue en
vertue de l’article 13 du pacte”. După H. Kraus, op. cit., pp. 58-59.
74
Acest articol prevedea constituirea CPJI, având competenţa de a soluţiona
oricare diferend cu caracter internaţional şi de a da avize consultative asupra oricărui
diferend ori asupra oricărei chestiuni cu care va fi sesizată de Consiliul sau de Adunarea
Generală a SN.Vezi L. Le Fur, G. Chklaver, op. cit., pp. 302-316, la p. 308 şi urm.
75
Art. 13, alin. 4, din Pactul SN prevedea obligaţia membrilor SN de a extinde cu
bună-credinţă sentinţele adoptate (de CPJI). În cazul neexecutării sentinţei, Consiliul
urma să propună măsurile necesare în vedere asigurării executării. Ibidem, loc. cit.
81
 Mar ius Balan

III.4. Sistemul garanţiei internaţionale a dispoziţiilor privitoare la

protecţia minorităţilor

III.4.1. Constituirea şi evoluţia mecanismelor de protecţie

Dispoziţiile tratatelor şi declaraţiilor privind minorităţile se aflau sub
garanţia SN. Intenţia autorilor acestor tratate era de a pune supravegherea
modului de executare a clauzelor referitoare la ocrotirea minorităţilor în sfera de
atribuţii a unei organizaţii internaţionale prezumată a avea o relativă indepen-
denţă faţă de interesele contradictorii ale diferitelor mari puteri. Un prim aspect
discutabil îl reprezenta faptul că această organizaţie internaţională (SN) era în
curs de constituire şi eficienţa acţiunilor ei era, cel puţin în această fază,
îndoielnică. În plus, tratatele minorităţilor prevedeau doar în termeni generali
garanţia SN asupra respectării drepturilor minorităţilor, fără a cuprinde dispoziţii
privind procedura prin care organele SN urmau să-şi îndeplinească această
importantă atribuţie. O asemenea lacună era de natură a stârni neîncrederea atât
în rândul statelor având minorităţi,76 cât şi în rândul minorităţilor ori al statelor a
căror populaţie era de aceeaşi etnie sau de aceeaşi religie cu anumite mino-
rităţi.77 Soluţia adoptată în cele din urmă a fost constituirea pe cale pretoriană,
prin rezoluţii ale Consiliului şi ale Adunării Generale a SN, a unei proceduri de
protecţie a minorităţilor,78 reuşindu-se în mod treptat câştigarea încrederii şi

76
Aceste state considerau protecţia minorităţilor ca o breşă în suveranitatea lor
naţională, breşă ce se putea lărgi prin stipularea unor mecanisme ori proceduri care ar
merge, în opinia lor, dincolo de prevederile tratatelor. Din acest motiv se insista pe
caracterul de excepţie al regimului protecţiei minorităţilor. Vezi în acest sens Sofronie,
Protecţiunea minorităţilor, pp. 53 şi urm., şi A. Mandelstam, La protection, pp. 49 şi
urm. În general, opoziţia faţă de extinderea drepturilor minorităţilor se manifesta prin
pretenţia generalizării sistemului, ca premiză a extinderii.
77
Autorii din statelor învinse considerau drepturile minorităţilor ca fiind o
compensaţie pentru refuzul dreptului la autodeterminare, ceea ce ar implica în mod logic
o interpretare mai largă a clauzelor tratatelor. Vezi, de exemplu, Rudolf Laun, art.
Nationälitatenfrage einschließlich des Minderheitenrechts, în Karl Strupp, Wörterbuch
des Völkerrechts und der Diplomatie, Berlin, W. de Gruyter, vol. II, 1925, pp. 82-108, la
p. 101.
78
Procedura SN de protecţie a minorităţilor constituie domeniul cel mai frecvent
cercetat în literatura juridică interbelică. Practic, nici o lucrare importantă din acea
perioadă nu a omis această discuţie. Vezi în acest sens: Fouques-Duparc, J., op. cit., pp.
309-316; Baron Alphonse de Heyking, La conception de l’État et l’idée de la cohésion
ethnique. Le point de vue du Droit Public et de Gens, Paris, Rousseau, 1927, pp. 100-
117 şi 121-136.; Arthur von Balogh, Der internationale Schutz, pp. 229 şi urm.; idem,
L’action de la Société des Nations en matière de protection des minorités, Paris, Les
Editions Internationales, 1937, pp. 49-128; Wintgens, H., op. cit., pp. 131 şi urm;
Mandelstam, A., La protection, pp. 149 şi urm.; Sofronie, Protecţia minorităţilor, pp. 99
şi urm.; N. Ito, La protection des minorités, Edouard Duchemin, Paris, 1931, pp. 237-
82
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

înlăturarea suspiciunilor din partea statelor cu minorităţi. Procedura SN de

protecţie a minorităţilor a cunoscut în evoluţia ei trei etape ascendente, urmate
de o perioadă de continuă dezagregare. Într-o primă etapă (1920-1922), s-a
constituit procedura petiţiilor, consolidată ulterior în anii 1923-1925. A urmat o
relativă stagnare, problematica procedurii fiind relansată în anul 1929, punctul
culminant constituindu-l Rezoluţia Consiliului SN din 13 iunie 1929. Din acest
moment, sistemul de protecţie a minorităţilor a intrat pe o pantă descendentă,
greu sesizabilă la început, declinul accentuându-se în anul 1933, odată cu pără-
sirea SN de către Germania şi cu declaraţia Poloniei, un an mai târziu, privind
suspendarea colaborării acestei ţări cu SN în domeniul protecţiei minorităţilor.
În cele ce urmează, vom expune sumar evoluţia (schiţată mai sus) a
sistemului SN de protecţie a minorităţilor.
O primă rezoluţie a Consiliului SN (13 februarie 1920) ia act de intrarea
în vigoare a tratatului polonez (la 10 ianuarie 1920), ca urmare a depunerii de
către părţi a instrumentelor de ratificare, şi decide (reiterând enunţul primei fraze
a art. 12, alin. 1 din tratat) plasarea stipulaţiilor art. 1-11 din acel tratat sub
garanţia SN.79 În vederea soluţionării aspectelor de ordin tehnic-administrativ ale
exercitării acestei atribuţii de către SN, fusese constituită o secţiune a mino-
rităţilor în cadrul Secretariatului SN.80 Totuşi, rămân nesoluţionate o serie de
probleme de drept deosebit de importante, cum ar fi natura juridică a garanţiei
SN, poziţia statelor membre ale Consiliului, precum şi statutul minorităţilor ori
al persoanelor aparţinând minorităţilor în raport cu mecanismul de garantare a
respectării dispoziţiilor tratatelor privitoare la minorităţi.
Raportul prezentat de delegatul italian Tomasso Tittoni şi însuşit de către
Consiliul SN prin rezoluţia din 22 octombrie 192081 soluţionează aceste
probleme. Garanţia SN este definită ca semnificând intangibilitatea dispoziţiilor
privitoare la minorităţi în sensul imposibilităţii modificării ori restrângerii
drepturilor minorităţilor în absenţa asentimentului majorităţii Consiliului SN. În

283; Georg Erler, Das Recht der nationalen Minderheiten, Münster i. W., Aschendorff,
1931, pp. 141 şi urm. Lucrarea de referinţă în acest domeniu, a cărei obiectivitate este
asigurată şi prin distanţa în timp faţă de epoca analizată, precum şi de o cercetare
temeinică a documentelor de arhivă, o constituie cartea lui Christoph Gütermann, Das
Minderheitenschutz verfahren des Völkerbundes, Dunker & Humblot, Berlin, 1979.
79
Textul rezoluţiei este reprodus în anexa lucrării lui Gütermann, la p. 338.
80
Chr. Gütermann, op. cit., pp. 273 şi urm. Pentru rolul secretariatului SN, vezi şi
Azcaraté, P. de, League of Nations and National Minorities, Washington, CEIP, 1945,
pp. 92-137 (lucrarea prezintă interes şi prin aceea că autorul a fost în anii 1933-1936
director al secţiunii pentru minorităţi a Secretariatului); Rashofen-Wertheimer, Egon F.,
The International Secretariat. A Great Experiment in International Administration,
Washington, CEIP, 1945, pp. 109-111 şi 145.
81
Textul rezoluţiei în Chr. Gütermann, op. cit., pp. 338 şi urm.
83
 Mar ius Balan

al doilea rând garanţia semnifica şi obligaţia SN de a se asigura de respectarea şi

executarea constantă a dispoziţiilor referitoare la protecţia minorităţilor.
Raportul mai preciza faptul că semnalarea unei încălcări ori a unui pericol
de încălcare a drepturilor constituia în acelaşi timp un drept şi o obligaţie a
statelor membre în Consiliu. Urma apoi o precizare importantă, afirmându-se că
acest drept nu excludea posibilitatea ca minorităţile însele ori statele
nereprezentate în Consiliu să semnaleze acestuia încălcările ori pericolul unor
încălcări. Aceste semnalări aveau însă caracterul unor petiţii sau al unei simple
informări lipsite de efectul juridic al sesizării Consiliului şi al provocării unei
intervenţii.Îîn consecinţă, în cazul în care o cerere referitoare la probleme ale
minorităţilor era adresată SN, Secretariatul General trebuia să o comunice fără
comentarii membrilor Consiliului pentru informare. Această transmitere nu
constituia încă un act juridic al SN ori al organelor sale. Consiliul devenea
competent să se ocupe cu această problemă doar dacă unul din membrii săi
înţelegea să semnaleze acestui organ încălcarea ori pericolul de încălcare ce
constituia obiectul petiţiei sau al informării. În continuare, raportul menţiona
necesitatea informării statului interesat şi posibilitatea pentru Secretariatul
general de a informa pe toţi membrii SN. Raportul mai menţiona şi posibilitatea
accelerării acestor demersuri în cazul în care din petiţie sau informare reieşea
posibila existenţă a unui element de urgenţă.
Rezoluţia Consiliului SN din 25 octombrie 192082 stipula posibilitatea
constituirii în vederea facilitării exercitării de către membrii Consiliului SN a
drepturilor şi îndatoririlor ce le revin, a unor comitete de trei formate din
preşedintele Consiliului şi din alţi doi membri în vederea examinării petiţiilor
sau comunicărilor către SN privitoare la încălcări ori la pericolul unor încălcări a
clauzelor tratatelor privitoare la minorităţii. Examinarea urma să aibă loc imediat
după comunicarea petiţiei către membrii consiliului. Aceste comitete de trei
membri trebuiau, în viziunea autorilor rezoluţiei, să permită o examinare mai
rapidă şi mai eficientă a petiţiilor, însă constituirea lor nu a dus la succesul
scontat, în primul rând datorită împrejurării că faptele prezentate nu puteau fi
judecate în mod obiectiv doar în baza informaţiilor, vădit unilaterale, conţinute
în petiţie.83
Rezoluţia din 27 iunie 192184 a Consiliului SN încerca să soluţioneze
problema informării unilaterale a Consiliului, în sensul că impunea obligaţia
comunicării către statul interesat (a statului vizat prin petiţie) a oricărei cereri
referitoare la protecţia minorităţilor care emana de la un petent ce nu avea
calitatea de membru al SN. În termen de trei săptămâni din ziua în care
reprezentantul acelui stat la Secretariatul SN a primit comunicarea, statul

82
Ibidem, p. 340.
83
Ibidem, p. 42.
84
Ibidem, p. 341.
84
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

interesat trebuia să informeze Secretariatul general asupra intenţiei sale de a-i

transmite observaţiile proprii la petiţie. Comunicarea urma să fie transmisă
membrilor SN atunci când statul interesat nu comunica, în termenul menţionat,
intenţia sa de a face observaţii. În cazul în care intenţia statului interesat era
comunicată în termen, el avea posibilitatea ca, în decurs de două luni din
momentul în care reprezentantul său la Secretariatul SN a primit textul petiţiei,
să prezinte observaţiile anunţate. După primirea acestor observaţii, Secretarul
general urma să comunice membrilor SN petiţia împreună cu observaţiile
menţionate. În situaţiile excepţionale şi de extremă urgenţă, Secretarul general
era obligat, înainte de a comunica petiţia membrilor SN, să informeze în această
privinţă pe reprezentantul statului interesat. Aceste dispoziţii deveneau operante
de îndată în privinţa Poloniei şi a Cehoslovaciei,85 iar celelalte state cu minorităţi
erau invitate să le accepte în viitor.
Etapa constituirii procedurii SN de protecţie a minorităţilor poate fi
considerată încheiată în urma adoptării, la 21 septembrie 1922, a celei de-a 5-a
rezoluţii de către Adunarea Generală a acestei organizaţii.86 Rezoluţiile stabileau
după cum urmează:
1. o distincţie între cazurile de încălcare gravă a tratatelor minorităţilor,
unde Consiliul îşi păstra dreptul deplin de a acţiona în mod direct, şi cazurile
ordinare, în care cel mai bun mijloc de a ameliora soarta persoanelor aparţinând
minorităţilor era de a avea cu aceste guverne raporturi cordiale şi binevoitoare,
evitând impresia că statele s-ar afla pe banca acuzării. În acest scop, Adunarea
sugera Consiliului să i se pună la dispoziţie un personal de secretariat mai
numeros.
2. Adunarea recomanda membrilor Consiliului să facă apel, în caz de
divergenţă asupra unor chestiuni de drept sau de fapt în privinţa stipulaţiilor
tratatelor minorităţilor, la CPJI, evitând orice amânare inutilă în conformitate cu
tratatele menţionate, fiind subînţeles faptul că formele de conciliere prevăzute de
tratate puteau fi utilizate oricând.
3. Adunarea, recunoscând dreptul minorităţilor de a fi protejate de SN
contra oricăror opresiuni, insista asupra datoriei, ce incumbă persoanelor
aparţinând minorităţilor de rasă, limbă ori de religie, „de a coopera, ca cetăţeni
loiali, cu naţiunea la care aparţin în prezent”.
4. Adunarea exprima speranţa că statele care nu sunt legate faţă de SN
prin nici un fel de obligaţie legală privind minorităţile vor manifesta în raport cu
minorităţile lor acelaşi grad de justiţie şi de toleranţă cu cel cerut de tratate şi
conform acţiunii permanente a Consiliului.

85
Propunerile acestor două state au stat, de altfel, la baza acestei rezoluţii. Vezi
Sofronie, Protecţiunea minorităţilor, p. 115, şi Chr. Gütermann, op. cit., p. 43.
86
Ibidem, p. 341.
85
 Mar ius Balan

5. Secretariatul General, însărcinat cu strângerea informaţiilor referitoare

la modul în care sunt executate tratatele minorităţilor, trebuia nu numai să asiste
Consiliul la examinarea pretenţiilor, ci trebuia să ajute Consiliul în a-şi face o
imagine asupra modului în care persoanele aparţinând minorităţilor îşi
îndeplinesc îndatoririle faţă de statele lor. Informaţiile strânse în acest mod
puteau fi puse la dispoziţia statelor membre ale SN.

Etapa a doua în evoluţia procedurii SN de protecţie a minorităţilor (1923-

1925) este marcată de trei evenimente.87 Menţionam în primul rând formalizarea
procedurii în mod excesiv, sub presiunea unor state cu minorităţi, în scopul
limitării numărului de petiţii admisibile (1923). Al doilea moment a fost
reprezentat de discuţiile pricinuite de iminenţa intrării Germaniei în SN (1925).
Exista temerea, din partea unor state având minorităţi, că această ţară îşi va
utiliza locul obţinut în Consiliul SN în scopul unor acţiuni motivate politic
împotriva statelor respective. Al treilea eveniment a survenit în toamna anului
1925, când raportorul în probleme ale minorităţilor, diplomatul brazilian A. de
Mello Franco, a ţinut în faţa Adunării Generale a SN un controversat discurs în
care a abordat, printre altele, şi problematica scopului protecţiei minorităţilor.88
Momentul iniţial a fost reprezentat de rezoluţia Consiliului SN din 5
septembrie 1923,89 care aducea un plus de claritate – dar şi de formalism – în
procedura examinării petiţiilor. În primul rând, petiţiile înaintate SN pentru a fi
admisibile trebuiau să se conformeze următoarelor condiţii:
- să aibă ca obiect protecţia minorităţilor în conformitate cu tratatele;
- să nu fie prezentate sub forma unei cereri de ruptură a legăturilor politice
între minoritate şi statul de care aceasta aparţine;
- să nu emane de la o sursă anonimă ori greşit stabilită;
- să fie redactată fără violenţe de limbaj;
- să conţină informaţii ori să semnaleze fapte care nu au constituit recent
obiectul unei petiţii supuse procedurii ordinare.

87
Ibidem, p. 62.
88
Mello-Franco a afirmat, în esenţă, că sistemul de protecţie a minorităţilor nu
trebuie să ducă la crearea în cadrul diferitelor state a unor mase de locuitori ce se consi-
deră pentru totdeauna străini „organismului general al naţiunii”, ci, dimpotrivă, trebuie
să garanteze acestor mase „un statut de protecţie juridică capabil să asigure respectul
inviolabilităţii persoanelor şi să pregătească încetul cu încetul condiţiile necesare stabilirii
completei unităţi naţionale”. Afirmaţiile sale au fost vehement criticate, însă diplomatul
brazilian nu avea în vedere o asimilare forţată iar intenţia sa era de a respinge criticile
referitoare la procedura de protecţie a minorităţilor. Vezi. Güterman, op. cit., loc. cit., pp.
82 şi urm.; Inis Claude, National Minorities, an International Problem, Cambridge,
Harvard Univ. Press, 1955, pp. 36 şi urm.
89
Chr. Gütermann, op. cit., pp. 342 şi urm.
86
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

În cuprinsul rezoluţiei se mai stipula posibilitatea prelungirii termenului

de două luni prevăzut de rezoluţia din 27 iunie 1923 pentru observaţiile
guvernului interesat, cu aprobarea preşedintelui Consiliului, dacă statul interesat
cerea aceasta şi dacă circumstanţele păreau a impune prelungirea. În plus, se
restrângea comunicarea petiţiilor la statele membre ale Consiliului. Comunicarea
către alte state membre ale SN ori către public putea avea loc doar în urma
cererii statului interesat ori în baza unei rezoluţii adoptate în acest scop de
Consiliu. Rezoluţia mai preciza limitele examinării petiţiei (şi eventual a obser-
vaţiei făcute de statul interesat) de către comitetul de trei, în sensul că obiectul
acestei examinări trebuie să fie exclusiv constatarea faptului dacă este cazul sau
nu ca un membru al Consiliului să sesizeze acest organ în privinţa încălcării ori a
pericolului unei încălcări a dispoziţiilor tratatelor minorităţilor. Dreptul oricărui
membru al Consiliului de a face această sesizare rămânea neatins.
Prevederile acestei rezoluţii au fost modificate printr-o rezoluţie a
Adunării Generale, adoptată la 26 septembrie 1923,90 prin care se consacra
dreptul fiecărui membru al SN de a solicita Consiliului să-i comunice textul unei
petiţii împreună cu observaţiile guvernului statului interesat.
Rezoluţia adoptată la 10 iunie 1925 de către Consiliul SN era menită să
împrăştie temerile unor state precum Polonia şi Cehoslovacia, care considerau
că, intrând în SN, Germania îşi va folosi poziţia obţinută şi locul în Consiliu
pentru a face presiuni asupra lor, invocând situaţia numeroasei minorităţi
germane din fiecare din aceste state. Făcând referire la comitetele din trei
membri ai Consiliului, însărcinate cu examinarea petiţiilor şi a observaţiilor,
rezoluţia stabilea că, în cazul în care preşedintele în exerciţiu al Consiliului era
reprezentant al statului a cărui cetăţenie o aveau persoanele aparţinând minori-
tăţii în cauză ori era reprezentant al unui stat vecin cu acesta sau era reprezentant
al unui stat a cărui populaţie majoritară era conaţională cu persoanele aparţinând
minorităţii petente, misiunea ce revenea preşedintelui Consiliului în baza
rezoluţiei din 25 octombrie 1920 (de a prezida Comitetul tripartit) trebuia
îndeplinită de acea persoană care exercita anterior funcţia de preşedinte al
Consiliului şi care nu se afla în nici una din situaţiile menţionate.
În al doilea rând, se impunea preşedintelui Consiliului să nu aleagă
reprezentantul unui stat din categoriile menţionate, în cazul în care trebuia să
desemneze doi dintre colegii săi în vederea constituirii unui comitet tripartit.
Prin dispoziţiile acestei rezoluţii se urmărea asigurarea, pe cât posibil, a
imparţialităţii în procedura de examinare a petiţiilor minorităţilor.

A treia etapă în evoluţia procedurii de protecţie a minorităţilor o constituie

adoptarea rezoluţiei Consiliului SN din 13 iunie 1929. Acest act a fost adoptat în

90
Ibidem, p. 343.
87
 Mar ius Balan

urma raportului unui comitet de trei membri91 care trebuia să se pronunţe asupra
propunerilor de perfecţionare a procedurii înaintate de ministrul german de
externe G. Stresemann şi de senatorul canadian R. Dandurand. Cunoscut în
literatura de specialitate sub denumirea de „Raportul de la Londra”, acest
document este actul oficial în care se vădeşte preocuparea cea mai serioasă şi
mai profundă pentru problemele minorităţilor manifestată vreodată de un organ
al SN.92
Rezoluţia, adoptată în unanimitate, trata următoarele aspecte:
a) Admisibilitatea petiţiilor:
în situaţia în care o petiţie era declarată inadmisibilă, Secretarul general
încunoştinţa în acest sens pe petent şi îi trimitea o copie a rezoluţiei din 5
septembrie 1923 (cuprinzând cazurile de inadmisibilitate), dacă din petiţie se
putea deduce că a fost întocmită fără a cunoaşte dispoziţiile acestei rezoluţii;
b) Compunerea comitetelor minorităţilor:
în cazuri excepţionale se admitea ca preşedintele Consiliului să coopteze 4
(în loc de 2) membri ai acestui organ în vederea examinării petiţiei;
c) Frecvenţa reuniunilor Comitetului minorităţilor:
Consiliul considera dezirabilă examinarea de către membrii comitetului a
posibilităţii de a se întruni, în cazul în care cercetarea unei petiţii impunea acest
lucru, şi în intervalele de timp dintre şedinţele Consiliului;
d) Comunicări privind soarta petiţiilor în cadrul Comitetelor minorităţilor:
- în cazul în care membrii Comitetului au încheiat examinarea unei
probleme fără a o pune pe ordinea de zi a CSN, vor comunica acest rezultat în
scris celorlalţi membri ai Consiliului. Secretarul general va ţine la dispoziţia
celorlalţi membri ai Consiliului documentaţia referitoare la acel caz;
- odată pe an, Secretarul general urma să transmită tuturor membrilor
Consiliului SN un document în care erau reproduse toate scrisorile menţionate.
e) Publicarea rezultatelor activităţii Comitetelor:
Comitetele minorităţilor trebuiau să ia în considerare în mod serios
posibilitatea publicării rezultatelor activităţii lor, cu consimţământul guvernelor
interesate. Consiliul SN îşi exprima speranţa că aceste guverne vor consimţi cât
mai des la publicare. Publicarea urma să se facă prin scrisorile menţionate mai
sus ori prin alt text corespunzător inserat în „Journal Officiel de la Société des
Nations” sau în alt mod;
f) Publicarea unor statistici anuale asupra activităţii SN în probleme
privind minorităţile.

91
Comitetul era format din ministrul de externe britanic Sir Austin Chamberlain
(care a avut contribuţia cea mai însemnată la redactarea raportului), diplomatul spaniol
José M. Quinones de Léon şi diplomatul japonez Mineitciro Adatci (care, oficial, era
preşedintele comitetului).
92
Chr. Gütermann, op. cit., p. 96.
88
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Secretarul general trebuia să publice anual în Journal Officiel o statistică

cuprinzând următoarele date:
- numărul petiţiilor primite de Secretariat în cursul anului;
- numărul petiţiilor neadmisibile;
- numărul petiţiilor înaintate unui comitet tripartit;
- numărul comitetelor şi al reuniunilor ţinute de acestea în vederea
examinării petiţiilor;
- numărul petiţiilor a căror examinate a fost încheiată în cursul anului.93
Rezoluţia menţionată marchează punctul culminant al evoluţiei procedurii
de protecţie a minorităţilor. Progresele efective pe care rezoluţia ca atare le
consemnează sunt însă de o importanţă relativ redusă. Aspectul cel mai impor-
tant în acest sens îl constituie dispoziţia referitoare la publicarea rezultatelor
activităţii comitetelor minorităţilor. Semnificaţia reală a momentului rezidă în
discuţiile purtate cu prilejul adoptării rezoluţiei. Cu această ocazie s-au vădit,
pentru prima oară după încheierea tratatelor minorităţilor, în mod public,
contradicţiile şi divergenţele dintre grupurile de state implicate în sistemul SN de
protecţie a minorităţilor. Din acest moment cele cinci state vizate cel mai des
prin procedura de verificare a petiţiilor minorităţilor (Polonia, România,
Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia) şi-au coordonat acţiunile în cadrul SN. Ele
au adresat Consiliului SN, prin reprezentanţii lor la SN, note cu un conţinut
identic, prin care. manifestându-şi adeziunea la adoptarea rezoluţiei, îşi expri-
mau totodată rezerve faţă de extinderea în viitor a procedurii dincolo de
dispoziţiile tratatelor şi anunţau că, în cazul în care punctul lor de vedere va fi
contestat, vor cere avizul CPJI pentru interpretarea tratatelor de ocrotire a
minorităţilor.94
Diplomatul leton Frank Walters (care timp de peste 14 ani a lucrat în
cadrul Secretariatului General al SN) consemnează, în legătură cu acest moment,
faptul că echilibrul fragil al sistemului a fost grav perturbat. Totuşi, timp de
câţiva ani sistemul a continuat să funcţioneze destul de bine, pe de o parte
datorită relaţiilor personale stabilite în anii anteriori, iar pe de altă parte datorită
prestigiului, încă neştirbit, al Consiliului SN.95
Declinul sistemului a devenit evident în anul 1933. Odată cu acapararea
puterii de către naţional-socialişti în Germania (30 ianuarie), protecţia minorită-
ţilor în cadrul sistemului SN devenea mult mai dificilă. Din „campioană” a
promovării drepturilor minorităţilor, Germania devenea promotorul intoleranţei

93
Ibidem, pp. 99-100, 344 şi urm.
94
Cele cinci guverne erau convinse de faptul că CPJI va confirma punctul lor de
vedere în sensul că întreaga procedură preliminară constituită prin rezoluţii ale
Consiliului SN ori ale Adunării generale depăşea cadrul stabilit prin tratatele minori-
tăţilor. Vezi Chr. Gütermann, op. cit., pp. 123 şi urm.
95
Frank P. Walters, A History of the League of Nations, Oxford University Press,
London, 1960, p. 410-411, apud Chr. Gütermann, op. cit., p. 124.
89
 Mar ius Balan

şi al politicii dure faţă de persoanele de etnie, limbă şi religie diferite de cea a

majorităţii.96 Nefiind legată prin obligaţii internaţionale faţă de minorităţi,97
Germania nu putea constitui obiect al unei petiţii a minorităţilor către SN.
Legislaţia antisemită adoptată ulterior de naţional-socialişti făcea flagrantă
contradicţia dintre standardele impuse unora şi abuzurile tolerate altora.
Un an mai târziu, în 1934, ministrul polonez de externe Jozef Beck, luând
cuvântul în faţa plenului Adunării Generale a SN, a declarat că guvernul polonez
reiterează propunerile sale anterioare de generalizare a sistemului protecţiei
minorităţilor şi a făcut cunoscută decizia acestui guvern de a suspenda, până în
momentul intrării în vigoare a unui sistem generalizat de protecţie a minorită-
ţilor, orice colaborare cu organele SN în acest domeniu.98
În toamna anului 1935, reprezentantul României la SN (Gr. Niculescu-
Buzeşti) a declarat, cu ocazia alegerii ţării noastre în Consiliul SN, că România
nu va participa la activitatea comitetelor minorităţilor şi nu va prezenta nici un
fel de comentarii sau observaţii la petiţiile minorităţilor. Acest act de opoziţie
pasivă nu are semnificaţia declaraţiei poloneze, însă atestă scăderea interesului
statelor cu minorităţi pentru colaborarea cu organele SN în problema protecţiei
minorităţilor.99
Deşi comitetele minorităţilor au continuat a se întruni până în anul 1939,
împrejurarea că încă din anul 1937 nu va mai fi desemnat nici un raportor în
problemele minorităţilor pune în evidenţă faptul că sistemul SN de protecţie a
minorităţilor nu s-a dovedit viabil în faţa numeroaselor lovituri pe care le-a
suportat în urma înrăutăţirii situaţiei internaţionale în anii ’30.

III.4.2. Procedura SN de protecţie a minorităţilor

Procedura SN, a cărei evoluţie am prezentat-o mai sus, cuprindea trei
etape: o primă etapă în faţa Secretariatului General; următoarea etapă desfăşu-
rându-se în faţa Comitetelor de trei ale Consiliului SN, iar ultima avea loc în faţa
Consiliului.100
a) Secretariatul decidea în privinţa admisibilităţii în principiu a petiţiei şi
comunica statului interesat primirea acesteia, trimiţând o copie a petiţiei
96
Vezi H. Pieper, Die Minderheitenfrage und das Deutsche Reich 1919-1933/34,
Institut für Internationale Angelegenheiten der Universität Hamburg, Hamburg, 1974,
pp. 293 şi urm.
97
Partea din Silezia Superioară care a revenit Germaniei în urma plebiscitului din
1921 intra totuşi sub incidenţa acordului germano-polonez din 15.V.1922. Dar şi aici,
după cum se va vădi curând în cazul petiţiei lui Franz Bernheim (locuitor evreu al
Sileziei Superioare), Consiliul SN era lipsit de posibilitatea unei reacţii adecvate. Vezi
H. Pieper, op. cit., pp. 299 şi urm.
98
Chr. Gütermann, op. cit., p. 136; H. Pieper, op. cit., pp. 113 şi urm.
99
Chr. Gütermann, op. cit., pp. 142 şi 190-191.
100
Ibidem, pp. 149-272; A. von Balogh, L’action…, pp. 49-105.
90
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

reprezentantului său la SN. Admisibilitatea petiţiei era stabilită în baza criteriilor

enunţate în rezoluţia din 5 septembrie 1923 (minoritatea vizată să intre sub
incidenţa dispoziţiilor tratatelor, petiţia să nu tindă la ruperea legăturilor politice
cu statul în care minoritatea se afla, să nu provină de la o sursă anonimă sau
fictivă, să nu fie redactată cu violenţe de limbaj şi să nu reitereze conţinutul unor
petiţii deja înaintate pe calea procedurii ordinare). Petiţiile declarate neadmi-
sibile erau returnate expeditorilor iar, în cazul în care din conţinutul acestora
reieşea faptul că petenţii ignorau conţinutul rezoluţiei menţionate, secretariatul le
trimitea şi o copie a acestui act.101 Deşi funcţionarii secţiunii pentru minorităţi a
Secretariatului se abţineau de la formularea oricărui comentariu sau explicaţii
vizând neadmisibilitatea, simpla alăturare a textului rezoluţiei din 1923 a fost
considerată de reprezentanţii statelor cu minorităţi ca reprezentând o încurajare a
petiţiilor, petiţionarii fiind implicit consiliaţi asupra modului în care trebuiau să-
şi redacteze cererile.102 Această atitudine reticentă era justificată prin faptul că
petenţii (persoane aparţinând minorităţilor etnice, religioase ori lingvistice)
aveau simpla calitate de informanţi în procedura SN de protecţie a minori-
tăţilor.103 Calitatea de parte în procedura SN revenea doar statelor membre ale
Consiliului şi, ca atare, orice comunicare trebuia făcută statelor respective. În
fapt, datorită împrejurării că statele a căror populaţie majoritară era legată prin
etnie, limbă ori religie de persoane aparţinând minorităţilor petente erau frecvent
reprezentate în Consiliu, exista posibilitatea ca un asemenea stat să-şi însuşească
petiţia şi să sesizeze Consiliul. În orice caz, în calitatea sa de membru al
Consiliului statul respectiv era ţinut la curent cu soarta unei petiţii şi putea
informa pe petenţi cu privire la soluţia adoptată în Secretariat şi uneori asupra
temeiurilor acesteia. Oficial, informările şi comunicările se realizau doar prin
Comitetele de trei, însă funcţionarii Secretariatului erau interesaţi în menţinerea
unor bune relaţii personale cu reprezentanţii tuturor statelor, întrucât eficienţa
măsurilor adoptate de organele SN (inclusiv în domeniul protecţiei minorităţilor)
depindea în mare măsură de încrederea statelor în bunele intenţii ale funcţio-
narilor organizaţiei internaţionale.104 Funcţionarii Secţiunii pentru minorităţi a
Secretariatului General au interpretat, de regulă, destul de larg dispoziţiile
rezoluţiei privind admisibilitatea petiţiilor.105 De exemplu, o petiţie semnată,
doar în baza existenţei semnăturii, era considerată, de cele mai multe ori, ca
satisfăcând cerinţele privitoare la autenticitatea sursei stipulate în rezoluţia din 5

101
Această practică a fost confirmată prin rezoluţia Consiliului SN din 13.VI.1929.
102
Chr. Gütermann, op. cit., pp. 173 şi urm.
103
G. Sofronie, Protecţiunea minorităţilor, p. 109. Caracterul pur informativ al
petiţiilor a fost subliniat, de altfel, în Raportul Tittoni (Rezoluţia Consiliului SN din 20
o c to mbr ie 1920).
104
Chr. Gutermann, op. cit., p. 173.
105
Pablo de Azcaraté, op. cit., passim.
91
 Mar ius Balan

septembrie 1923.106 Chr. Gütermann consideră că marele merit al Secţiunii

pentru minorităţi a Secretariatului constă în faptul de a fi reuşit „să înăbuşe în
faşă orice tentativă de a limita rolul informativ al petenţilor printr-o interpretare
restrictivă a criteriilor de admisibilitate.107 Guvernele statelor interesate (nu însă
şi petenţii) puteau contesta decizia Secretariatului General privitoare la
admisibilitatea petiţiei. Contestaţia era soluţionată de către preşedintele în
exerciţiu al Consiliului care decidea fie singur, fie împreună cu alţi doi membri
ai acestui organ. Practica prezenta pentru Secretariat marele avantaj de a
transfera răspunderea interpretării (deseori extensive) a criteriilor de admisibili-
tate pe seama membrilor Consiliului.108 În perioada 1921-1936, Secretariatul a
primit 852 de petiţii, din care 471 au fost declarate admisibile iar celelalte 381 au
fost respinse ca inadmisibile.109 În cazul declarării unei petiţii ca admisibilă,
Secretariatul o comunica statului interesat pentru ca acesta să poată face
observaţii privitoare la cele menţionate în respectivul act.110 Guvernul interesat
trebuia să comunice în termen de trei săptămâni de la primirea petiţiei asupra
intenţiei sale de a face observaţii, caz în care avea un termen de două luni pentru
a trimite observaţiile anunţate. În cazul în care nu făcea uz de dreptul de a
formula observaţii, ori la expirarea termenului de două luni, petiţia era comu-
nicată membrilor Consiliului. În general, Secretariatul s-a dovedit flexibil în
privinţa termenelor. Chiar după expirarea celor trei săptămâni de la primirea de
către reprezentantul guvernului interesat a petiţiei, Secţiunea pentru minorităţi a
Secretariatului pornea de la ideea că vor fi trimise totuşi observaţii ale statului
interesat şi amâna comunicarea către membrii Consiliului a petiţiei.111 Prin
Rezoluţia din 27 iunie 1921, a fost creată categoria petiţiilor „deosebit de
urgente”. Nu a fost formulată o definiţie a „urgenţei deosebite”, lăsându-se la
aprecierea Secţiunii pentru minorităţi a Secretariatului stabilirea acestui caracter

106
A. von Balogh, L’action…, p. 60.
107
Chr. Gütermann, op. cit., p. 181.
108
Ibidem, p. 174.
109
A. de Balogh, L’action…, p. 61. Acest autor citează comunicările publicate în
Journal Officiel începând cu anul 1929. Lucrarea cea mai cuprinzătoare în această
privinţă este: Herbert von Truhart, Völkerbund und Minderheitenpetitionen, Wien;
Braunmüller, 1931, care prezintă în mod sistematic situaţia petiţiilor înaintate până în
anul apariţiei sale. În 11 ani (1920-1931) au fost trimise 525 de petiţii. Polonia era cel
mai des vizată (155 de petiţii din care o mare parte proveneau din Silezia Superioară).
Urmau Grecia (166), România (63), Cehoslovacia (60) şi Iugoslavia (53). Minoritatea
cea mai activă era cea germană (104 petiţii). Urmau minorităţile ucraineană (63 de
petiţii, majoritatea din Polonia), bulgară (63), maghiară (49), evreiască (33), albaneză
(36) şi greacă (30). 314 petiţii au fost declarate admisibile şi din acestea 21 au format
obiect al discuţiilor în Consiliu (H. von Truhart, op. cit., pp. 8 şi urm.).
110
Vezi Rezoluţia în Gütermann, op. cit., p. 341.
111
Gütermann, op. cit., p. 182.
92
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

pentru fiecare petiţie în parte. Asemenea petiţii precum şi cele care emanau de la
statele membre în SN erau transmise de îndată membrilor Consiliului.112
b) Comitetele minorităţilor erau constituite din preşedintele în exerciţiu al
Consiliului secondat de doi membri ai acestui organ, desemnaţi de el. Instituirea
comitetelor era menită să simplifice şi să accelereze examinarea petiţiilor în
sensul că fiecare petiţie trebuia cercetată (împreună cu observaţiile guvernului
interesat) aparte, fără a se lua o decizie cu efecte juridice. Consiliul era sesizat cu
o petiţie a minorităţilor doar în cazul în care unul din statele membre înţelegea să
o pună în discuţie. Deşi activitatea comitetelor era irelevantă juridic, practic
întreaga activitate a SN în chestiunile privind protecţia minorităţilor se desfăşura
prin intermediul lor. Şi aici elementul decisiv l-a constituit încrederea statelor
interesate precum şi a minorităţilor în buna-credinţă a funcţionarilor internaţio-
nali. Membrii secţiunii pentru minorităţi ai Secretariatului şi în special directorul
(în anii 1919-1927) Secţiunii, norvegianul Erik Colban,113 au efectuat numeroase
vizite în statele interesate, stabilind contacte informale cu reprezentanţii
guvernelor şi ai minorităţilor şi convingându-i să colaboreze cu Comitetele
tripartite. Singurul mijloc de presiune al comitetelor îl constituia invocarea
posibilităţii de a sesiza Consiliul. Datorită tactului şi abilităţii cu care membrii
Secţiunii pentru minorităţi au reuşit să intermedieze între guverne, minorităţi şi
comitete, majoritatea petiţiilor au fost soluţionate la acest nivel fără a mai fi
sesizat Consiliul.114 Rolul pozitiv al Comitetelor a fost evidenţiat de Nicolae
Titulescu în felul următor: „un sentiment de justiţie îmi impune de a constata că
cel mai mare bine ce s-ar putea face Comitetului de Trei este de a spune tot răul
ce gândesc despre el statele cu obligaţiuni minoritare. El le-a făcut să petreacă
multe clipe neplăcute”.115

c) Ultima etapă a procedurii o constituia dezbaterea în Consiliu asupra

existenţei unei încălcări ori a unui pericol de încălcare a tratatelor minorităţilor.
Întrucât discuţiile în Consiliul SN aveau un ecou mult mai larg decât procedura
cvasisecretă în faţa Comitetelor, statele vizate doreau să evite, pe cât posibil, ca
o plângere să ajungă în această etapă. În optica Secretariatului SN, dezbaterea în
Consiliu a unei petiţii nu avea semnificaţia unei „acuzări” a statelor vizate, însă

112
Ibidem, p. 183.
113
Colban a jucat un rol cu totul deosebit în impulsionarea activităţii SN în
domeniul minorităţilor. Vezi Chr. Gütermann, op. cit., pp. 273 şi urm.
114
Din 525 de petiţii primite până în anul 1931 (314 declarate admisibile), doar
21 au intrat în atenţia Consiliului. Vezi H. von Truhart, op. cit., pp. 8 şi urm. Evident, în
multe cazuri, considerente politice ori de altă natură au dus la refuzul de a sesiza
Consiliul dar, pe ansamblu, rezultatul poate fi considerat satisfăcător.
115
Nicolae Titulescu, La Société des Nations et les Minorités (Communication
faite à l’Académie Diplomatique de Paris le 15 Mars 1929), apud Sofronie, Protecţiunea
minorităţilor, p. 114.
93
 Mar ius Balan

acestea asociau deseori o asemenea dezbatere cu o anumită pierdere de

prestigiu.116 Consiliul era sesizat de raportul întocmit de unul din membrii
Comitetului tripartit. Raportorul rămânea cu sarcina reprezentării punctului de
vedere exprimat până la soluţionarea problemei. Raportul putea fi întocmit şi de
întregul Comitet. Consiliul putea cere informaţii suplimentare guvernelor
interesate în privinţa unor chestiuni de drept ori de fapt117 şi putea recurge la
comisii speciale de jurişti.118 Statele vizate de petiţiile minorităţilor puteau oferi
explicaţii verbale în faţa Consiliului, însă reprezentanţii minorităţilor nu erau
admişi în nici un caz să asiste la procedura orală.119 Soluţia era găsită pe calea
negocierilor directe cu statele interesate ori pe calea sesizării CPJI în vederea
obţinerii unei decizii sau a unui aviz consultativ. Consiliul nu a încercat
niciodată să impună unui stat o decizie, ci s-a străduit, în cursul negocierilor, să-l
facă să accepte în mod liber soluţia considerată ca fiind justă.120

III.4.3. Rolul CPJI în protecţia minorităţilor121

În baza art. 12, alin. 3 din tratatul polonez, în caz de divergenţă asupra
unor chestiuni de drept sau de fapt privind articolele precedente, între Polonia şi
alt stat membru al Consiliului SN, această divergenţă urma a fi considerată ca
având un caracter internaţional conform accepţiunii art. 14 al Statutului SN.
Guvernul polonez consimţea ca, în cazul în care cealaltă parte solicita acest
lucru, orice diferend de acest gen să fie înaintat CPJI, iar decizia Curţii să fie
fără apel.
Doar într-un singur caz (cel al şcolilor minoritare din Silezia Superioară) a
fost solicitată decizia Curţii. În celelalte cazuri, Curţii i-a fost cerut un aviz
consultativ. Vom prezenta sumar câteva cazuri, soluţionate de CPJI, în domeniul
minorităţilor:
a) cazul coloniştilor germani din Polonia122 viza situaţia unor proprietăţi
funciare pe care statul german le-a achiziţionat în provinciile Prusia Occidentală

116
Chr. Gütermann, op. cit., p. 247.
117
A. Mandelstam, La protection internationale, p. 200.
118
Ibidem, p. 201. Autorul citează cazul coloniştilor germani din Polonia.
119
Ibidem, p. 202.
120
Ibidem, p. 219.
121
În cele ce urmează, am urmat prezentarea din două studii ale noastre: M.
Balan, Das Völkerrecht und die Lage der nationalen Minderheiten in der
Zwischenkriegszeit am Beispiel Südosteuropas, în Flavius Solomon, Alexander Rubel
und Alexandru Zub (Hrsg.), Südosteuropa im 20. Jahrhundert. Ethnostrukturen,
Identitäten, Konflikte, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, Hartung-Gorre
Verlag, Konstanz, 2004, pp. 55-70, şi idem, Societatea Naţiunilor între utopie şi
Realpolitik. Protecţia minorităţilor în perioada interbelică, în Cătălin Turliuc şi Dumitru
Ivănescu (coord.), Confluenţe identitare şi realităţi demografice la Est de Carpaţi în
secolele XIX-XX, Editura Junimea, 2010, pp. 7-39.
94
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

şi Poznania şi le-a transmis în proprietate sau arendă, începând cu anii optzeci ai

secolului trecut unor persoane de etnie germană. Coloniştii beneficiau de condiţii
favorabile de plată în cazul în care primeau terenul în proprietate şi de posibili-
tatea de a converti contractul de arendă în contract de dobândire a proprietăţii în
celelalte cazuri. După atribuirea către Polonia a acestor provincii, guvernul
polonez a anulat contractele în care formalităţile de transmitere a proprietăţii
funciare au fost îndeplinite ulterior zilei de 10 noiembrie 1918 (data solicitării
armistiţiului de către Germania). Curtea a decis că motivele politice care au
determinat iniţial apariţia contractelor de bunuri de rentă (Rentengutverträge)
sau de arendă (Pachtverträge) nu implică în nici un caz pierderea de către acestea
a calităţii de contracte valabile conform dreptului civil. Nici dispoziţiile
Convenţiei de armistiţiu ori ale Tratatului de la Versailles (art. 256), în baza
cărora toate proprietăţile şi posesiunile (statului) din teritoriul cedat vor trece
asupra statului succesor (Polonia) – nu eliberează acest din urmă stat de obligaţia
de a respecta drepturile câştigate ale populaţiei minoritare. În consecinţă,
contractele respective, atât cele asupra bunurilor de rentă, cât şi cele de arendă
trebuiau onorate de Guvernul polonez.123
b) Prin hotărârea pronunţată în 26 aprilie 1928,124 CPJI a soluţionat o
dispută având ca obiect aplicarea dispoziţiilor Convenţiei germano-poloneze
referitoare la Silezia Superioara.125 Dispoziţiile relevante consacrau deplina
libertate pentru oricare locuitor al Sileziei Superioare de a declara dacă aparţine
(sau nu) unei minorităţi şi dreptul de a alege şcoala şi limba de predare pentru
minorii de a căror creştere era răspunzător. În 1926, autorităţile poloneze au
dispus efectuarea unei anchete administrative în partea poloneză a Sileziei
Superioare, cu scopul de a stabili autenticitatea cererilor de admitere la şcolile
minorităţii germane. În urma acestei anchete, peste 7000 de înscrieri au fost
declarate nule pe motiv că persoanele înscrise nu aparţineau minorităţii germane.

122
German Settlers in Poland (Advisory Opinion), PCIJ, Series B, No 6 (1923),
pp. 6-43; M.O. Hudson, WCR, I, pp. 208-236. Vezi şi Hugh H.L. Bellot, Colons
allemands en Pologne, JDI, vol. 51 (1924), pp. 321-330; Zum Problem der
Rentensiedlungen in Posen und Pommerellen, în NS, vol. 10 (1936/1937), pp. 272-283;
N. Feinberg, în RdC, vol. 59 (1937 I), pp. 591-705, la pp. 643-647.
123
PCIJ, No 6, pp. 43; M.O. Hudson, WCR I, pp. 231 şi urm.
124
Rights of Minorities in Upper Silezia (Minority Schools), PCIJ, Series A, No
15 (1928), pp. 4-88 (reprodusă în M.O. Hudson, WCR II, pp. 268-319). V. şi N.
Feinberg, La juridiction, pp. 118-130, C.G. Bruns, Das Urteil des St.I.G.H. im
Oberschlesischen Schulstreit und das allgemeine Minderheitenrecht, în NS, vol. 1
(1927/1928), pp. 698-710; E. Warschauer, Grundsätzliche Bemerkungen zu dem Urteil
des Haager St. I. G.H. vom 26.April 1928 im oberschlesischen Schulstreit, în Zeitschrift
für Ostrecht, vol. 6 (1932), pp. 561-566.
125
Vezi H. Wintgens, op. cit., pp. 355-445.
95
 Mar ius Balan

Procedura iniţiată de asociaţia minorităţii germane în faţa Comisiei mixte

germano-poloneze126 rămânând fără succes, Germania a sesizat CPJI.
După ce a respins excepţia ridicată de Polonia, privitoare la lipsa de
jurisdicţie a Curţii, aceasta a decis că problema apartenenţei unei persoane la o
minoritate este o chestiune de fapt. Luând act de faptul că în Silezia Superioară
condiţiile locale făcea uneori dificilă stabilirea cu certitudine a apartenenţei
etnice ori lingvistice a unor persoane, Curtea şi-a exprimat îndoiala cu privire la
posibilitatea înregistrării unui succes pe calea unei anchete administrative. Apoi
Curtea a stabilit că articolele 74 şi 131 ale Convenţiei germano-poloneze, în baza
cărora declaraţia prin care o persoană îşi exprima apartenenţa la o minoritate nu
constituie obiect al unei investigaţii ori contestări din partea autorităţilor,
reprezintă soluţia evidentă pentru acele cazuri în care determinarea apartenenţei
la o minoritate prezintă dificultăţi. Admiţând posibilitatea unor abuzuri din
partea unor persoane care şi-ar declara o apartenenţă contrară realităţii, Curtea a
considerat că verificarea ori contestarea acestor declaraţii de către autorităţi ar da
naştere unor dificultăţi mai mari şi ar fi contrară intenţiilor pacificatoare ale
autorilor Convenţiei. În consecinţă, Curtea a decis că oricare locuitor al Sileziei
Superioare este în drept să declare apartenenţa sa la o minoritate şi să aleagă
şcoala şi limba de predare pentru minorii aflaţi sub ocrotirea sa, că această
declaraţie trebuie să exprime situaţia reală în raport cu apartenenţa sa la o
minoritate, că, în ciuda unei oarecare libertăţi de apreciere a circumstanţelor în
cazul înscrierii minorului la şcoală, nu există un drept nelimitat de a alege limba
de predare ori şcoala şi că declaraţia făcută în acest sens (conform art. 131 al
Convenţiei) referitoare la apartenenţa la o minoritate rasială, lingvistică sau
religioasă nu constituie obiect de verificare, presiune ori piedică din partea
autorităţilor.127
Deoarece, datorită ambiguităţii acestei decizii, Polonia a continuat prac-
tica de a respinge cererile de înscriere la şcolile germane, Consiliul SN a solicitat
Curţii un aviz consultativ prin care să se stabilească dacă elevilor respinşi la
testele de limbă128 li se poate refuza (de către autorităţile poloneze) accesul la
şcolile minorităţilor.

126
Instituită de Convenţia privitoare la Silezia Superioară, având competenţa de a
soluţiona litigiile legate de aplicarea Convenţiei.
127
Prin rezoluţia din 12.II.1927 a Consiliului SN (adoptată anterior pronunţării de
către CPIJ a hotărârii menţionate mai sus) s-a decis admiterea, din rândul celor iniţial
excluşi, a unor categorii de copii la şcolile minorităţilor, în baza unor teste de limbă.
Această soluţie avea un caracter provizoriu, soluţia definitivă urmând a fi formulată de
CPJI. Totuşi, autorităţile poloneze au refuzat şi după 1928 înscrierea la şcolile
minorităţilor a copiilor respinşi în urma testului. Vezi M.O. Hudson, WCR II, p. 690.
128
Acces to German Minority Schools in Upper Silesia, PCIJ, Series A/B, No 40
(1931), pp. 4-32 reprodusă în M.O. Hudson, WCR II, pp. 691-710. Vezi şi
Betrachtungen zum Avis consultatif des St.I.Gh. im Haag vom 15 Mai 1931, în NS, vol. 5
96
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

În opinia Curţii, cererile privind admiterea unor copii la şcolile minorităţii

germane, însoţite de declaraţiile corespunzătoare ale părinţilor (referitoare la
nivelul cunoştinţelor lingvistice ale copiilor), nu puteau fi respinse în baza
insuficientei cunoaşteri a limbii germane, stabilită prin teste de limbă întrucât
declaraţiile menţionate nu puteau constitui obiect al unei verificări.
c) în avizul consultativ nr. 17 din 31 iulie 1930,129 CPJI s-a pronunţat în
privinţa definirii termenului de „comunitate” utilizat în art. 6 şi 7 ale Convenţiei
de la Neuilly sur Seine.130 Curtea a definit comunitatea ca „un grup de persoane,
locuind într-o anumită ţară ori localitate, având rasă, religie şi tradiţii proprii şi
unite printr-un sentiment de solidaritate în vederea păstrării tradiţiei lor, menţi-
nerii cultului lor, asigurarea instruirii şi creşterii copiilor lor conform spiritului şi
tradiţiei rasei lor şi acordându-şi sprijin reciproc”.131 Curtea a respins aserţiunea
guvernului bulgar, conform căreia „comunitatea” ar fi fost o simplă ficţiune
legală, constatând că „aceasta nu este o creaţie a legii locale, ci are o existenţă în
fapt”.132La prima vedere, hotărârea Curţii priveşte doar realităţile politice din
sud-estul Europei.133 Ea schiţează totuşi elemente importante pentru aria
preocupărilor legate de definirea noţiunii de „minoritate”.
d) Avizul consultativ din 6 aprilie 1935, referitor la şcolile minorităţilor
din Albania,134 avea ca obiect conţinutul („scope”) şi întinderea drepturilor

(1931/1932), pp. 13-26, şi Christoph Weil, German Minority Schools in Upper Silesia
(Advisory Opinion), în EPIL II, p. 555.
129
Greco-Bulgarian „Comunities” (Advisory Opinion), PCIJ, Series B, No 17
(1930), hotărâre reprodusă în M.O. Hudson, WCR II, pp. 641-667. Vezi şi Viktor
Böhmert, Die Gemeinschaften der Balkanvölker und das Völkerrecht, în ZVR, vol. 19
(1935), pp. 265-326, Stephen P. Ladas, The exchange of Minorities, New York,
Macmillan, 1932, Christoph Avon Katte, art. Greco-Bulgarian „Comunities” (Advisory
Opinion), în EPIL, II, pp. 622 şi urm.
130
Pentru a stimula emigrarea reciprocă şi voluntară a minorităţilor, tratatul
menţionat stipula, pe lângă posibilitatea ca locuitorii care se stabileau în statul conaţiona-
lilor lor să ia cu ei bunurile imobile, şi dreptul de a lichida proprietăţile imobiliare, inclu-
siv cele ale „comunităţilor”. În acest caz ei beneficiau de o cotă individuală din valoarea
acestor bunuri (clădiri ale bisericilor, spitalelor ori aşezămintelor de binefacere). Comisia
mixtă de emigrare greco-bulgară, precum şi guvernele celor două ţări s-au adresat CPJI,
solicitându-i printre altele definirea, prin aviz consultativ, a noţiunii de „comunitate”.
131
PCIJ, Ser. B, No 17 (1930), p. 21; M.O. Hudson, WCR II, p. 655.
132
PCIJ, Ser. B, No 17 (1930), p. 28; M.O. Hudson, WCR II, pp. 658 şi urm.
133
Existenţa „comunităţilor” este explicată prin privilegiile de care se bucurau
creştinii în timpul dominaţiei otomane; vezi în acest sens V. Böhmert, op. cit., pp. 285-296.
134
Minorrity Schools in Albania (Advisory Opinion), PCJI, Series A/B, No 64
(1935), reprodusă în M.O. Hudson, WCR III, pp. 485-513; vezi şi Monika Vierheilig, art.
Minoriy Schools in Albania (Advisori Opinion), în EPIL III, pp. 425-427, V. Böhmert, în
ZVR, vol. 19 (1935), pp. 265-326; Radler, Gutachten des St.I.GH vom 6. April 1935
über die Zulăssigkeit der Schliessung der privaten Minderheitenschulen in Albanien, în
97
 Mar ius Balan

conferite de tratatele (ori declaraţiile) privitoare la minorităţi. Acest stat, ulterior

adoptării unei declaraţii privind minorităţile,135 interzisese – printr-o lege de
revizuire a Constituţiei – şcolile particulare. În opinia Albaniei, această inter-
dicţie, formulată în termeni generali, afecta atât majoritatea, cât şi minorităţile şi
nu constituia o încălcare a art. 5 din declaraţie.136 Curtea, analizând raportul
dintre dispoziţiile acestui articol şi cele ale articolului 4,137 a stabilit că aceste
articole trebuiesc privite în mod distinct. Art. 4 făcea vorbire de „egalitatea în
drept” pe când art. 5 stipula în alin. 1 „acelaşi tratament şi aceeaşi siguranţă în
fapt şi în drept”. Dispoziţiile acestui din urmă articol nu puteau constitui o
repetare a dispoziţiei articolului precedent – caz în care ar fi fost inutilă existenţa
ca atare a art. 5 –, ci se raportau la o egalitate în privinţa relaţiei dintre majoritate
şi minoritate, şi nicidecum în privinţa relaţiei dintre indivizi, indiferent de
religie, limbă sau rasă (ca în art. 4). Astfel, egalitatea în drept interzice discrimi-
nările de orice fel, pe când „egalitatea în fapt” poate implica uneori necesitatea
unui tratament diferit în scopul stabilirii unui echilibru între diferitele părţi ale
unei comunităţi.138 Pe aceste considerente Curtea a stabilit că legea albaneză de
revizuire a Constituţiei reprezenta o încălcare a obligaţiilor pe care Albania şi le-
a asumat prin declaraţia cu privire la minorităţi, întrucât obligaţiile asumate prin
această declaraţie impuneau atât „egalitatea în drept”, cât şi „egalitatea în fapt” a
minorităţii cu majoritatea.139
După cum se poate observa, Curtea în general s-a oprit asupra unor soluţii
mai apropiate de punctul de vedere al minorităţilor. Cu toate acestea, datorită
timpului îndelungat în care Curtea soluţiona cauzele ce-i erau deferite şi ca

ZaöRV, vol. 5 (1935), pp. 647-652, şi N. Feinberg, în RdC, vol. 59 (1937 I), pp. 587-
708, la pp. 647-653; Steidle, Der neue Status für die Minderheitenschulen in Albania, în
ZaöRV, vol. 6 (1936), pp. 398-401, Charles Cheney Hyde, The World Court Interprets
Another Agreement, în AJIL, vol. 29 (1935), pp. 479-482.
135
Declaraţia a fost adoptată la 2 o cto mb r ie 1921. Vezi Journal Oficiel, Nr. 10-
12/1921, pp. 116 şi urm.; H. Kraus, Materialien, pp. 119-121.
136
Revizuirea a avut loc în 1928 şi a vizat art. 206 şi 207 ale Constituţiei albaneze. În
urma revizuirii, „învăţământul şi educaţia cetăţenilor albanezi” au fost rezervate statului
„care îşi asuma sarcina de a le presta în şcolile sale. Învăţământul primar era obligatoriu
şi gratuit iar şcolile particulare de toate categoriile erau închise”. N. Feinberg, în RdC,
vol. 59 (1937 I), p. 648.
137
Articolul respectiv garanta în alin. 1 cetăţenilor albanezi aparţinând minori-
tăţilor „acelaşi tratament şi aceeaşi siguranţă în drept şi în fapt ca şi celorlalţi cetăţeni
albanezi”. În special ei aveau „un drept egal de a menţine, conduce şi controla pe propria
lor cheltuială… instituţii caritabile, religioase şi sociale, şcoli şi alte instituţii de învăţă-
mânt, cu dreptul de a se folosi de propria lor limbă şi de a practica în mod liber religia
lor în aceste instituţii”. Vezi H. Kraus, Materialien, pp. 63 şi 120. Textul este, mutatis
mutandis, identic cu art. 8 al tratatului polonez al minorităţilor.
138
Publications CPJI, Ser. A/B, No 64 (1935), p. 17.
139
Ibidem, loc. cit.
98
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

urmare a lipsei unor organe executorii, deciziile luate nu au ameliorat semnifi-

cativ soarta minorităţilor. Cu o singură excepţie instanţa internaţională s-a
pronunţat pe cale de aviz consultativ, furnizând astfel doar elementele necesare
găsirii unei soluţii (politice) a diferendelor. Ca şi în cazul Consiliului SN,
eficienţa Curţii depindea considerabil de încrederea pe care statele o aveau în
viabilitatea sistemului SN de protecţie a minorităţilor. Pe ansamblu, rolul CPJI în
cadrul acestui sistem trebuie considerat fără îndoială ca pozitiv. Într-o lucrare
apărută la puţin timp după destrămarea sistemului,140 şi ca atare marcată de
gustul neplăcut al eşecului recent, se afirma: „CPJI, respingând considerentele
de expeditivitate politică sau de influenţă, a operat cu imparţialitate scrupuloasă
ca protector al drepturilor minorităţilor. Prin interpretarea în sens larg a tratatelor
ea a căutat în mod consecvent să împiedice abaterile de la drumul către o
egalitate completă, fără de care minorităţile nu puteau fi sigure de existenţa lor.
Din nefericire, jurisdicţia ei nu a fost niciodată suficient de largă iar compromi-
surile Consiliului şi ale Comitetelor de Trei au restrâns-o şi mai mult. Responsa-
bilitatea pentru aceste deficienţe nu revine Curţii care, în eforturile sale de a
salva drepturile minorităţilor şi de a păstra specificul acestora a pus spiritul legii
mai presus de litera ei”.141

III.5. Evaluarea generală a sistemului interbelic de protecţie a

minorităţilor

Sistemul interbelic de protecţie a minorităţilor a fost suspus unei solicitări

enorme; nu avea cum să facă faţă tensiunilor însumate venind din partea statelor
nemulţumite de noile frontiere, a statelor cu minorităţi şi a comunităţilor
minoritare care nu s-au putut adapata în cadrul acestor state.
Eforturile SN de prevenire a unui nou război mondial au eşuat şi opinia
generală este că sistemul protecţiei minorităţilor a constituit un eşec. Există însă
opinii mai nuanţate142 sau care pun deznodământul pe seama unor factori
extrinseci,143 cum ar fi înrăutăţirea climatului politic internaţional ori ascensiunea
naţionalismului, a fascismului şi naţional-socialismului.144 La eşecul sistemului

140
J. Robinson, O. Karbach, M. Laserson, N. Robinson, M. Vichniac, Where the
Minorities Treaties a Failure?, Institute of Jewish Affaires, New York, 1943.
141
Ibidem, pp. 149 şi urm.
142
J. Robinson et alii, Where the Minorities…, pp. 260 şi urm. Într-un studiu
publicat ulterior, autorul lucrării citate conchide că sistemul de protecţie al minorităţilor
a fost mai degrabă „un dar preţios dat unei generaţii ce s-a dovedit insuficient de matură
pentru a-l valorifica…” (J. Robinson., International Protection of Minorities. A Global
View, în „Israel Yearbook on Human Rights”, vol. I, 1971, pp. 61-911, la p. 89).
143
Inis Claude, National Minorities, p. 50.
144
D. Blumenwitz, Minderheiten – und Völksgruppenrecht Aktuelle Entwicklung,
Bonn, Kultursstiftung der deutschen Vertriebenen, 1992, p. 29.
99
 Mar ius Balan

au concurat şi alţi factori: atitudinea statelor cu minorităţi, atitudinea minori-

tăţilor şi mai ales atitudinea statelor „conaţionale” cu anumite minorităţi. O
anumită responsabilitate revine şi statelor „neutre”.145 Defectul intrinsec cel mai
flagrant al sistemului constă în caracterul discriminatoriu146 datorită restrângerii
la un număr de state sau teritorii aflate în centrul şi în estul Europei.
Într-o lume care abia începea să se deschidă spre cooperarea internaţio-
nală, în condiţiile în care suveranitatea era considerată cvasi-intangibilă iar
ingerinţele în domenii considerate rezervate acesteia (mai ales raportul statului
cu proprii cetăţeni) erau privite cu o îngrijorare greu de înţeles astăzi, performan-
ţele SN în protecţia minorităţilor sunt totuşi remarcabile.

145
Inis Claude, National Minorities, pp. 40 şi urm.
146
Inis Claude, după ce subliniază lipsa caracterului general ca defect major al
sistemului, menţionează că, în momentul constituirii, nu exista altă alternativă decât un
sistem limitat în spaţiu (Inis Claude, National Minorities, pp. 35 şi urm.).
100
Capitolul IV

Drepturile minorităţilor în perioada postbelică

IV.1. Drepturile minorităţilor în primele decenii postbelice

Sistemul internaţional instituit la sfârşitul celui de-al doilea război mondial

diferă considerabil sub toate aspectele de cel apărut în anii 1919-1920. Nu a fost
încheiat un tratat de pace cu Germania.1 Problemele naţionale apărute prin
modificările de frontiere au fost, în general, soluţionate prin expulzarea în masă
a populaţiei.2 Noua organizaţie internaţională, cea a Naţiunilor Unite – deşi
succesoare a SN3 –, se deosebeşte în mod evident de predecesoarea sa, mai ales
în privinţa competenţelor organelor având atribuţii de acţiune şi de aplicare a
măsurilor de constrângere,4 precum şi sub aspectul rolului marilor puteri în
aceste organe.5
În aceste condiţii, sistemul interbelic de protecţie a minorităţilor a devenit
inaplicabil. Chiar şi ideea protecţiei minorităţilor devenise extrem de impopulară, nu
în ultimul rând datorită abuzurilor comise în numele drepturilor anumitor
minorităţi în perioada premergătoare războiului.6 În privinţa aplicabilităţii după
război a tratatelor minorităţilor, un studiu realizat de Secretariatul ONU a
conchis că tratatele şi declaraţiile minorităţilor au încetat să producă efecte, în

1
Referitor la definirea statutului Germaniei învinse şi ocupate, Hans Kelsen a
propus noţiunea (din dreptul public roman) de debellatio, susţinând că Germania a
încetat (pentru moment) să existe ca subiect de drept internaţional. Vezi Hans Kelsen,
The Legal Status of Germany, în AJIL, v. 39 (1945), pp. 519 şi urm.
2
Vezi Alfred Maurice de Zayas, International Law and Mass Population
Transfers, în Harvard International Law Journal, vol. 16 (1975), pp. 207-208. Autorul
analizează deportările din timpul războiului, cele în baza tratatelor de pace, expulzările
în masă, acordurile privind „schimbul” de populaţie şi deportările interne.
3
Vezi Marţian Niciu, Organizaţiile internaţionale (guvernamentale), ediţia a II-a,
Edit. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994.
4
Consiliul în cazul SN şi, respectiv, Consiliul de Securitate în cazul ONU.
5
Se pot compara în acest sens dispoziţiile art. 15 din Pactul SN cu dispoziţiile
cap. V (art. 25-32) şi VII (art. 39-51) din Carta Naţiunilor Unite.
6
J.-W. Bruegel, în studiul său A Neglected Field the Protection of Minorities
(HRJ, vol. IV, 1971, pp. 413-422) afirmă că în acel moment sloganul era mai degrabă
„protecţia contra minorităţilor” decât „protecţia minorităţilor”.
101
 Mar ius Balan

baza clauzei rebus sic standibus.7 Tendinţa generală era de instituire a unui
sistem general şi universal de protecţie a drepturilor omului şi s-a materializat în
final în adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.8 În aceste
condiţii, era de aşteptat ca tratatele de pace încheiate după sfârşitul războiului (la
10 februarie 1947 cu România, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi Italia)9 să
cuprindă obligaţii în termeni generali referitoare la drepturile omului ori la
libertatea religioasă, fără a se face în mod explicit referire la minorităţi.
Art. 3 al tratatului cu România prevede în acest sens:
„1. România va lua toate măsurile necesare pentru a asigura tuturor
persoanelor de sub jurisdicţia română, fără deosebire de rasă, de limbă sau de
religie, folosinţa drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv
libertatea de exprimare, libertatea presei şi de publicare, libertatea cultului,
libertatea de opinie politică şi de întrunire publică.
2. România se obligă, de asemenea, ca legile în vigoare în România să nu
stabilească sau să nu implice, în conţinutul sau în aplicarea lor, vreo discriminare
între persoane de cetăţenie română, pe temeiul rasei, sexului, limbii sau religiei
lor, fie în ce priveşte persoana lor, bunurile, interesele comerciale, profesionale
sau financiare, statutul personal, drepturile politice sau civile, fie în orice altă
materie.10
Se poate constata că dispoziţiile acestui articol (primul din Partea a II-a,
intitulată „Clauze politice”, a tratatului) impuneau statului român anumite stan-
darde în privinţa legislaţiei şi organizării politice, mergând – sub aspectul
implicării în domenii care în mod normal constituie obiect al reglementării de
drept intern – mai departe decât tratatele minorităţilor. Pe de altă parte însă,
minorităţile nu beneficiază de drepturi ori garanţii speciale, nefiind nici măcar
menţionate în mod expres. Aceste dispoziţii constituie deci o protecţie implicită
a minorităţilor, în cadrul mai larg al protecţiei drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale.
Un caz aparte îl reprezintă tratatul încheiat cu Italia. Acesta încorporează
în Anexa V un acord semnat la Paris la 5 septembrie 1946 de ministrul austriac

7
Vezi Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Editura Lumina Lex, vol. II, 1993, p.
939; Nathan Feinberg, The Legal Validity of the Undertakings Concerning Minorities
and the Clausul Rebus sic Standibus, în N. Feinberg, Studies in International Law with
Special Refernce to the Arab-Israel Conflict, The Magnes Press, the Hebrew University
of Jerusalem, 1979, pp. 17-54. Autorul este de părere că încetarea ar fi mai degrabă
efectul căderii în desuetudine.
8
În legătură cu Declaraţia, vezi Marţian Niciu, Drept internaţional public,
Editura Servo-Sat, Arad, 1997, pp. 195 şi urm.
9
Aceste tratate – cu excepţia celui cu Ungaria – au fost publicate, în extras, în C.
Buşe, Z. Zamfir, Al. Vianu, Gh. Bădescu, Relaţiile internaţionale în acte şi documente,
vol. III, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pp. 9 şi urm.
10
Ibidem, pp. 10-11.
102
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

de externe Gruber şi premierul italian Alcide de Gasperi, referitor la

reglementarea situaţiei din Tirolul de Sud.11 În vederea îndeplinirii dispoziţiilor
acordului Gruber-de Gaspari şi în baza unor recomandări ale Adunării Generale
a O.N.U. formulate în acest sens, experţi şi diplomaţi ai celor două ţări au stabilit
un plan cuprinzând un „pachet” („pachetul sud-tirolez”) de 137 de măsuri şi un
calendar (al aplicării acestora), având drept obiectiv instituirea unei largi autonomii a
Tirolului de Sud.12 Reglementarea situaţiei din această provincie constituie unul
din succesele cele mai mari ale protecţiei postbelice a minorităţilor.
Preocuparea pentru soarta minorităţilor, deşi nu era nici pe de parte
sesizabilă într-un grad comparabil cu cel din epoca SN, nu a lipsit din activitatea
O.N.U.13 Ea s-a materializat iniţial în constituirea Sub-comisiei pentru
Combaterea Discriminării şi Protecţiei Minorităţilor14 (o instituţie subsidiară
Comisiei pentru Drepturile Omului din cadrul ECOSOC), în urma unei iniţiative
a URSS,15 în anul 1948. Subcomisia şi-a adus o importantă contribuţie la
redactarea articolului referitor la minorităţi din PIDCP, la definirea termenului

11
Aici se află o importantă minoritate germană. Un acord germano-italian din
1940 prevedea strămutarea locuitorilor în Italia dacă optau pentru naţionalitatea acestei
ţări ori în Germania în cazul unei opţiuni în acest sens. Art. 3 al acordului Gruber-de
Gasperi aprobă aceste dispoziţii. Vezi Theodor Veiter, Nationalitäten Konflikt und
Volksgruppenrecht im 20. Jahrhundert, München, BLPB, 1977, pp. 45 şi urm., Dieter
Blumenwitz, Minderheiten – und Volksgruppenrecht, pp. 42 şi urm.
12
„Pachetul sud-tirolez” şi „calendarul operaţional” au fost adoptate în 1969.
Vezi ibidem, p. 44, şi Karl Zeller, Das Problem der völkerrechtlichen Verankerung des
Südtyrol-Pakets und die Zuständigkeit des Internationalen Gerichshofs, Wien, Braumüler,
1989, în special pp. 39 şi urm. Autorul argumentează în sensul naturii juridice de
obligaţii internaţionale a măsurilor din „pachet”, contrar tezei italiene conform cărei
acestea au caracter de drept intern.
13
Vezi de exemplu: Vasile Ţiple, Reglementarea drepturilor persoanelor aparţi-
nând minorităţilor naţionale în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fuindamentale, în „Dreptul“, nr.
6/2011, pp. 185-198.
14
Vezi Inis Claude, The Nature and States of the Subcomission on Prevention of
Discriminations and Protection of Minorities, în International Organization, May, 1951,
pp. 300-312 (autorul subliniază natura politică a subcomisiei pe lângă caracterul declarat
„tehnic” şi conchide că acest caracter ambiguu ar putea prezenta avantaje în ceea ce
priveşte eficienţa) şi John P. Humphrey, The United Nations Sub-Commission on the
Prevention of Discrimination and the Protection of Minorities, în AJIL, vol. 62 (1968),
pp. 869-888.
15
Iniţiativele în favoarea minorităţilor în cadrul ONU în primii ani s-au datorat
URSS secondate de unele ţări satelite. Acesta este unul din motivele pentru care
organizaţia s-a arătat reticentă faţă de minorităţi. Vezi Inis Claude, National Minorities,
pp. 125 şi urm.
103
 Mar ius Balan

de minoritate şi la pregătirea declaraţiei din 1992 a ONU privind drepturile

minorităţilor.
Tratatul de stat referitor la restabilirea unei Austrii independente şi
democratice, semnat la 15 mai 1955 de cei patru ocupanţi ai Austriei, stipulează
în art. 7 o serie de drepturi în favoarea minorităţilor croată şi slovenă din Austria:
egalitatea în drepturi (alin. 1), dreptul la învăţământ primar în limba proprie
(alin. 2), la utilizarea limbii materne în administraţie şi justiţie (alin. 3), la
angajare nediscriminatorie în instituţii culturale, în administraţie şi justiţie (alin.
4), precum şi interzicerea activităţii organizaţiilor tinzând la restrângerea acestor
drepturi (alin. 5).16
Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor au mai fost protejate
implicit şi prin convenţiile referitoare la interzicerea discriminării. În acest sens
menţionăm:
- Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discri-
minare rasială (adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2106/A/XX şi
intrată în vigoare în anul 1969;17
- Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de
apartheid.18
O categorie distinctă a minorităţilor naţionale – cea a populaţiilor
aborigene – a constituit obiectul unei Convenţii încheiate în 1957 în cadrul OMI
(Convenţia nr. 107 privind protecţia şi integrarea populaţiilor indigene).19
Pe ansamblu, se poate conchide că dreptul internaţional a cunoscut în
primele decenii postbelice, în privinţa minorităţilor, două tendinţe divergente. În
primul rând protecţia s-a generalizat sub aspectul unor reglementări ce au pus
accentul pe nediscriminare. În al doilea rând protecţia minorităţilor, acolo unde a
apărut în acte internaţionale, viza anumite minorităţi concrete sau anumite
subgrupe din categoria minorităţilor.

Pactul internaţional privind Drepturile Civile şi Politice şi evoluţia

subsecventă a protecţiei universale a minorităţilor

Adoptat în anul 1966 şi intrat în vigoare 10 ani mai târziu, PIDCP20

cuprinde în art. 27 prima reglementare cu caracter de universalitate – şi până în
prezent singura –, referitoare la „minorităţile etnice, religioase sau lingvistice”.

16
Textul tratatului în ZaöRV, vol. 16 (1955/56), pp. 594 şi urm.
17
Marţian Niciu, Drept internaţional public, p. 220; vezi şi Ermacora, F., The
Protection of Minorities before the UN, în RdC, vol. 182 (1983 IV), pp. 249-370, la p. 265.
18
Marţian Niciu, Drept internaţional public, p. 220.
19
Convenţia a reprezentat un prim stadiu al evoluţiei drepturilor indigenilor. În
1989 a fost adoptată Convenţia OIM nr. 169 privind drepturile popoarelor indigene şi
tribale. Vezi Riadza Torres, The Rights of Indigenous Populations. The Emerging
International Norm, în „Yale Journal of International Law”, vol. 16 (1991), pp. 151-163.
104
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Art. 27 stabileşte că:

„în acele state în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice,
persoanele care fac parte din asemenea minorităţi nu vor fi private de dreptul de
a se bucura, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, de propria lor cultură,
de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă”.21
Pe lângă chestiunea definirii „minorităţilor etnice, religioase sau lingvis-
tice”, abordată la începutul acestei lucrări, textul articolului mai pune o serie de
probleme de interpretare.22 Astfel, putem menţiona elementul de stabilitate pe
care textul îl reclamă în mod implicit unui grup etnic, religios ori lingvistic
pentru ca membrii săi să constituie o minoritate şi să beneficieze de protecţia
acordată de acest articol. Cuvântul „există” („în acele state în care există
minorităţi…”) este rezultatul unui compromis făcut în etapa lucrărilor pregăti-
toare, faţă de o propunere a delegaţiei chiliene23 care cerea introducerea formu-
lării de „minorităţi stabile” ori „stabilite de multă vreme”.24 Concluzia care
decurge din formularea finală este că termenul „există” semnifică faptul că
„grupurile etnice, religioase sau lingvistice trebuie să fie stabilite într-un stat de
o perioadă mai mare de timp – în sensul dovedirii unei anumite stabilităţi –
pentru a putea fi calificate drept minorităţi în sensul art. 27.25 Această interpre-
tare nu este însă unanim acceptată. Franţa, de exemplu, ratificând Pactul a
formulat totodată o declaraţie de interpretare în sensul că în această ţară nu se
află minorităţi în accepţiunea art. 27.26 Un alt aspect de natură a suscita contro-
verse este cel al încadrării populaţiilor indigene. În literatura de specialitate

20
Marţian Niciu, Drept internaţional public, pp. 209 şi urm.; Grigore Geamănu,
Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. I, 1981, pp. 359 şi
urm.; C. Andronovici, Drept internaţional public, Editura Graphix, 1993, Iaşi, pp. 101 şi
urm.; R. Oxenknecht, R., op. cit., pp. 98 şi urm. (referitor la art. 27 din pact); V.
Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pp. 63
şi urm.; M. Nowak, A Commentary to the CCPR (2nd edition), NPEngel, Kehl, 1993 pp.
480 şi urm., precum şi Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Europa
Nova (Lugoj), 1995, pp. 67 şi urm. În privinţa „istoriei legislative” a adoptării textului
art. 27, vezi Louis B. Sohn, The Rights of Minorities, în Louis Henkin, The International
Bill of Rights, Columbia University Press, New York, 1981, pp. 270-289.
21
Versiunea românească, în Ion Diaconu, Minorităţile..., 1996, p. 33.
22
M. Nowak, op. cit., pp. 480–505 sunt dedicate comentariului art. 27.
23
Statele sud-americane în general erau preocupate de situaţia imigranţilor care ar
fi putut deveni prea repede, în opinia lor, „minorităţi noi”, reclamând apoi drepturile
decurgând din art. 27.
24
M. Nowak, op. cit., p. 490.
25
Ibidem, loc. cit.
26
Rainer Hofmann, Minderheitenschutz in Europa, Gebr. Mann, Berlin, 1995, p.
91; J. Polakiewicz, Die rechtliche Stellung der Minderheiten im Frankreich, în Jochen
A. Frowein, Rainer Hofmann, Stefan Oeter (editori), Minderheitenrecht europäischer
Staaten, Teil 1 (1993), Berlin, Springer, 1993, pp. 127-159, la p. 127.
105
 Mar ius Balan

predomină opinia favorabilă asimilării populaţiilor indigene categoriei

minorităţilor.27 Felix Ermacora28 nu împărtăşeşte această opinie şi argumentează
că populaţiile indigene există prin natura lor (nedepinzând de frontiere sau de
organizarea statală), în timp ce minorităţile există în baza dreptului internaţional
sau ca urmare a unei anumite forme de organizare statală. Distincţia între cele
două noţiuni este susţinută şi de Rodolfo Stavenhagen29 cu argumentul că
populaţiile indigene se autodefinesc deseori ca fiind popoare (în sensul art. 1 al
PIDCP care consacră dreptul la autodeterminare), şi nu minorităţi.
Art. 27 este neclar şi în ceea ce priveşte semnificaţia care trebuie atribuită
formulării „în comun cu membrii grupului lor”. Drepturile acordate persoanelor
aparţinând minorităţilor sunt în general considerate ca drepturi individuale.30 Alţi
autori, forţând întrucâtva interpretarea textului, înclină să afirme că art. 27
consacră existenţa unor drepturi colective ale minorităţilor.31
În fine, mai putem remarca faptul că textul art. 27 impune obligaţii
negative statelor: de a se abţine de la privarea minorităţilor de a se bucura de
propria cultură, de a profesa şi practica propria religie şi de a folosi propria
limbă. În baza acestor dispoziţii, statele nu au obligaţia promovării active, prin
măsuri pozitive, a culturii sau limbii minorităţilor lor.
Putem conchide că nivelul de protecţie conferit în art. 27 al PIDCP este
destul de scăzut şi, în orice caz, mult sub cel asigurat de tratatele şi de declara-
ţiile minorităţilor din epoca interbelică. În raport cu sistemul SN reglementarea
din pact are însă avantajul că este încadrată într-un sistem general de protecţie a
drepturilor omului de care beneficiază atât majoritatea, cât şi minoritatea. În
consecinţă, protecţia acordată astfel minorităţilor este în mai mică măsură de
natură a suscita neîncrederea sau ostilitatea concetăţenilor majoritari.
Faptul că aceste dispoziţii ţin de un sistem universal de protecţie a
drepturilor omului constituie un alt avantaj, întrucât statele cu minorităţi nu se
vor mai simţi discriminate sau nedreptăţite.
În cadrul activităţii Subcomisiei pentru Combaterea Discriminării şi
pentru Protecţia Minorităţilor a fost întocmit de către raportorul pentru minorităţi
al acesteia, profesorul F. Capotorti, un studiu cuprinzător32 având ca obiectiv

27
M. Nowak, op. cit., p. 493.
28
În RdC, vol. 182, p. 279.
29
Rodolfo Stavenhagen, Human Rights and People’s Rights. The Question of
Minorities, în Netherlands Journal of International Law, vol. 16, Nr. 3 (1987), p. 25,
apud Nowak, M., op. cit., p. 493.
30
M. Nowak, M., op. cit., p. 497. Vezi şi F. Capotorti, Minorities, în EPIL, vol. II
(1995), pp. 409-419, la p. 415.
31
D. Blumenwitz, Minderheiten und Volksgruppenrecht, p. 51.
32
F. Capotorti, Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and
Linguistic Minorities (UN. Doc. E/CN.4/Sub.2/384/Rex. 1), United Nations, New York,
1991 (1991 reprezintă data publicării în editura ONY; studiul a fost definitivat în anul
106
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

evidenţierea căilor de parcurs în viitor în privinţa minorităţilor. F. Capotorti

recomandă Subcomisiei întocmirea unei declaraţii privind minorităţile ce urma
să fie adoptată de Adunarea Generală a ONU. În 1978 a fost propus un proiect
de către Iugoslavia iar Subcomisia a decis constituirea unui grup de lucru pentru
examinarea şi îmbunătăţirea acestuia. Activitatea grupului de lucru s-a dovedit
lentă şi infructuoasă, nu în ultimul rând datorită faptului că în anii ‘80 în primul
plan au trecut chestiunile privitoare la statutul juridic al populaţiilor autohtone.33

IV.2. Protecţia minorităţilor după 1989

Proiectul Declaraţiei asupra Drepturilor persoanelor aparţinând minorită-

ţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice a fost finalizat în decembrie
1991, aprobat de Comisia pentru Drepturile Omului în februarie 1992, apoi de
ECOSOC şi a fost adoptată prin consens de către Adunarea Generală a ONU (la
18 decembrie 1992).34 Textul declaraţiei35 este mult mai clar în evidenţierea
caracterului de drepturi individuale a drepturilor minorităţilor, nu cuprinde o
definiţie a minorităţilor şi stipulează o serie de drepturi ale acestora: dreptul la
identitate naţională sau etnică, religioasă şi lingvistică (art. 1), dreptul de a
beneficia de propria cultură, de a profesa şi practica propria religie, de a utiliza
propria limbă, de a participa la viaţa culturală, religioasă, socială şi economică,
de a-şi crea şi menţine – în acest scop – propriile asociaţii (art. 2), de a exercita
drepturile ce le revin fie individual, fie împreună cu ceilalţi membri ai grupului,
fără ca vreun dezavantaj să decurgă din exercitarea ori neexercitarea acestor
drepturi (art. 3), dreptul la măsuri pozitive din partea statului în vederea asigu-
rării exercitării drepturilor lor (art. 4). Declaraţia mai prevede colaborarea
statelor în vederea realizării acestor drepturi (art. 5-7) şi se raportează în art. 8 la
alte obligaţii ale statelor (decurgând, de exemplu, din tratate bilaterale referitoare
la minorităţi sau la obligaţiile statelor privind respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, recunoscute universal. Aceste obligaţii nu vor fi – în
baza art. 8 – afectate în vreun fel de dispoziţiile din declaraţie.
Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţio-
nale ori etnice, religioase şi lingvistice nu are, ca orice rezoluţie adoptată de
ONU,36 decât un caracter de recomandare şi nu creează în mod direct obligaţii în
dreptul internaţional. Ea poate fi însă interpretată ca reprezentând „opinio iuris”

1978). Studiul examinează istoricul protecţiei minorităţilor, stadiul actual al dreptului

internaţional în acest domeniu, defineşte noţiunea de minoritate etnică, religioasă sau
lingvistică şi face recomandări pentru viitor.
33
R. Hofmann, Minderheitenschutz in Europa, p. 23.
34
Rezoluţia 47/135. Ibidem, p. 24.
35
R. Hofmann, Minderheitenschutz in Europa, p. 221 şi urm.
36
Vezi art. 9-27 din Carta ONU.
107
 Mar ius Balan

(convingerea juridică a statelor care au concurat la adoptarea ei) şi, dublată de o

practică subsecventă conformă cu dispoziţiile ei, poate duce, indirect, la apariţia
unor norme cutumiare.

IV.3. Protecţia minorităţilor în cadrul regional european

Deşi protecţia drepturilor minorităţilor este o problemă mai degrabă

regional europeană, vreme de câteva decenii ea a lipsit din sfera de preocupări a
statelor europene. Statele din vestul Europei fuseseră exceptate de la sistemul SN
de protecţie a minorităţilor iar statele est-europene, integrate blocului sovietic,
proclamau rezolvarea pe baze socialiste a problemei naţionale. Convenţia
europeană a drepturilor omului cuprinde în art. 14 dispoziţii generale privind
interdicţia discriminării întemeiate pe „sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”. Dispoziţiile acestui
articol nu se pot însă invoca decât în cazul încălcării unuia din drepturile
menţionate în articolele precedente (dreptul la viaţă, la libertate şi siguranţa
persoanei, la un proces echitabil, la viaţă privată etc.) şi nu constituie, ca atare, o
reglementare de sine stătătoare a drepturilor minorităţilor.37 Anumite dispoziţii
ale Convenţiei sau ale protocoalelor adiţionale au relevanţă în privinţa protecţiei
minorităţilor: este vorba în primul rând de art. 9 (libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie), apoi de art. 8 (respectarea libertăţii private şi de familie),
de art. 10 (libertatea de exprimare), de art. 11 (libertatea de întrunire şi de
asociere), art. 3 din Protocolul adiţional nr. 3 (protecţia contra expulzărilor
colective) şi art. 2, alin. 2 din acelaşi act (libertatea de circulaţie).
Intenţia de a consacra explicit protecţia minorităţilor în Convenţie a
existat totuşi de la bun început; preocupat de soarta minorităţii daneze din
Schleswig-ul de Sud, delegatul danez Hermod Lannung a formulat o propunere
în acest sens în şedinţa Adunării Consultative (şedinţa a 8-a, 19 august 1949).38
Ulterior, ideea adoptării într-un protocol adiţional a unei dispoziţii privind
minorităţile a fost afirmată repetat, prin recomandări ale APCE: nr. 285 (1961),
nr. 1134 (1990), nr. 1177 (1992) şi, în fine, nr. 1201 (1993).39

37
Vezi Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de Donna
Gomien, Edit. All, Bucureşti, 1993, pp. 127 şi urm.; Christian Hillgruber şi Matthias
Jestaedt, Die Europäische Menschenrechts Konvention und der Schutz nationaler
Minderheiten, Bonn, Kultur – Stiftung der Deutschen Vertriebenen, 1993.
38
Hillgruber şi Jestaedt, op. cit., pp. 13 şi urm.
39
Maximilian Opitz, Die Minderheitenpolitik der EU. Probleme, Potentialen,
Perspektiven, LIT Verlag, Berlin, Hamburg, Münster, 2007, p. 82.
108
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

După prăbuşirea comunismului, în statele din centrul şi estul Europei

problema minorităţilor a devenit actuală, printre altele şi datorită resuscitării
conflictelor naţionale în societăţile eliberate de constrângerea unui sistem politic
rigid care a „îngheţat” contradicţiile şi animozităţile între majorităţi şi minorităţi.
Preocuparea pentru soarta minorităţilor naţionale s-a manifestat în ultimii ani pe
două planuri:
- cel al CSCE (din 1994, OSCE) unde a continuat procesul, iniţiat în 1975,
prin Actul Final al Conferinţei de la Helsinki (vezi mai pe larg infra, VI.1);
- cel al Consiliului Europei, unde, în baza recomandărilor Comisiei de la
Veneţia şi a proiectului de Convenţie europeană referitoare la protecţia minori-
tăţilor, s-a ajuns în 1995 la adoptarea unei „Convenţii-cadru privind protecţia
minorităţilor naţionale”.
Evoluţia la nivel european a drepturilor minorităţilor a fost determinată
într-o măsură mai mare de relaţiile între statele central şi est-europene, precum şi
de cele între acestea şi cele din vestul continentului. Pentru acest motiv ea va fi
examinată în capitolul următor al lucrării axat pe aspecte ţinând de relaţii
internaţionale. În cele ce urmează vom face o prezentare a celor două convenţii
adoptate în cadrul Comunităţii Europene care au tangenţă cu problematica mino-
rităţilor, şi anume, Carta Europeană a limbilor regionale şi minoritare (adoptată
la Strasbourg în 5 noiembrie 1992), precum şi Convenţia-cadru amintită mai sus.

a.) Carta europeană a limbilor regionale şi minoritare40 constituie un

instrument juridic cu totul special, având următoarele caracteristici:41

1. Obiectivul Cartei este să protejeze o valoare culturală europeană:

diversitatea lingvistică.
2. Spre deosebire de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta nu
instituie drepturi subiective în sensul convenţional al termenului, ci obligaţii în
seama statelor care aderă la ea. De protecţie beneficiază limbile vorbite în
Europa, şi nu indivizii sau grupurile minoritare.
3. Carta merge dincolo de simpla prohibiţie a măsurilor defavorabile sau
discriminatorii, impunând măsuri active de încurajare şi promovare a limbilor
regionale sau minoritare.
4. Carta nu prezintă limbile regionale sau minoritare ca probleme speci-
fice unui anumit grup. În concepţia acesteia, diversitatea lingvistică este o
problemă ce interesează deopotrivă şi majoritatea.

40
Ratificată de România prin Legea nr. 282 din 24 octombrie 2007 (M. Of. I, nr.
752, din 6 noiembrie 2007).
41
Decelate în Jean Marie Woehrling, The European Charter for Regional or
Minority Languages: A Critical Commentary, Council of Europe Publishing, Strasbourg,
2005, pp. 27-28.
109
 Mar ius Balan

5.În concepţia Cartei nu apare o confruntare între limbile naţionale sau

oficiale şi limbile regionale; mai degrabă există un raport de complementaritate,
într-un cadru de multilingvism şi de pluralism cultural.
6. Recunoaşterea egalei demnităţi a limbilor şi culturilor nu implică
negarea diferenţelor pe planul poziţiei juridice şi a funcţiilor sociale. Respectul
egal pentru toate limbile europene nu implică egalitatea de statut juridic.
În art. 1 din Cartă, se precizează că prin „limbi regionale şi minoritare” se
înţeleg limbile care:
- sunt folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a unui stat de către
cetăţenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior restului populaţiei
statului; şi
- sunt diferite de limba oficială sau limbile oficiale ale acelui stat.
Carta este structurată în cinci părţi (dispoziţii generale, scopuri şi
principii, măsuri de promovarea a utilizării limbilor regionale şi minoritare în
viaţa publică, aplicare şi dispoziţii finale), prezintă caracteristica stabilirii, în
vederea promovării scopurilor acestui act, a unui „meniu” de măsuri din care
statele semnatare pot alege ce anume vor aplica pe plan intern.42 Pe lângă această
flexibilitate, Carta mai prevede în art. 19, alin. 1 – un număr de doar 5 ratificări
pentru a intra în vigoare. Intenţia autorilor acestui act de a-l redacta în aşa fel
încât să producă efecte în cel mai scurt timp este evidentă. Meritul autorilor
actului constă în primul rând în aceea că, într-o perioadă în care tendinţa în
favoarea resuscitării la nivel european a protecţiei minorităţilor nu era încă
deosebit de clară, au reuşit să consacre într-o convenţie internaţională anumite
drepturi ale minorităţilor. Pe de altă parte, posibilitatea de a opta acordată
statelor poate duce la adoptarea unor măsuri superficiale sau vag definite din
„meniul” oferit de partea a III-a (art. 8-13) a Cartei. Un stat ar putea opta, de
exemplu, pentru aplicarea unor măsuri mai puţin importante, „cosmetice”,43 fără
a i se putea imputa nerespectarea dispoziţiilor Cartei.44

42
Articolul 2, alin. 2, impune obligaţia ca statele să se angajeze să aplice un
minimum de 35 de paragrafe, stipulând însă că cel puţin trei trebuie selecţionate din
articolele 8 (referitor la învăţământ) şi 12 (activităţi şi facilităţi culturale) şi unul din
articolele 9 (justiţie), 10 (autorităţi administrative şi servicii publice), 11 (mijloace de
comunicare) şi 13 (viaţa economică şi socială).
43
R. Hofmann, Die Rolle des Europarates beim Minderheitenschutz, în M. Mohr,
op. cit., pp. 111-153, la p. 129.
44
În acest sens se poate invoca art. 8 de unde trebuie alese (în baza art. 2, alin. 2)
cel puţin trei măsuri: Articolul 8 face referire la învăţământul preşcolar, primar,
secundar, tehnic şi vocaţional universitar şi pentru adulţi. Măsurile recomandate vizează
desfăşurarea învăţământului în limbile minoritare sau regionale sau desfăşurarea unei
părţi însemnate a învăţământului în aceste limbi, includerea în programele de învăţământ
a predării acestor limbi ori aplicarea uneia din măsurile menţionate (mai puţin ultima)
cel puţin elevilor ale căror familii o solicită şi al căror număr este considerat suficient.
110
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Indirect relevante pentru problematica minorităţilor sunt şi prevederile din

„Carta europeană a autonomiei locale”, adoptată la 15 octombrie 1985, şi din
„Carta socială europeană”, adoptată în 1961 şi revizuită în 1996.45

b) Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale.

Semnată la 1 februarie 1995 la Paris şi ratificată de România în acelaşi

an,46 Convenţia-cadru a fost adoptată în locul unui protocol adiţional la CvEDO
propus prin Recomandarea 1201 a Consiliului Europei.
Convenţia-cadru este primul tratat multilateral privitor, în exclusivitate, la
protecţia minorităţilor. Din acest motiv dispoziţiile acestui act au fost formulate
cu precauţie. Statele-părţi şi-au impus mai degrabă scopuri pragmatice ale
politicii lor, fără a stipula practic nici un drept de care minorităţile s-ar putea
prevala în mod direct.47 Convenţia-cadru nu cuprinde – ca şi multe alte
instrumente internaţionale cu dispoziţii referitoare la minorităţi – nici o definiţie
a noţiunii de „minoritate naţională” şi nici nu recunoaşte în vreun fel existenţa
unor drepturi colective. Acest fapt a determinat o anumită incertitudine în pri-
vinţa razei de acţiune a dispoziţiilor convenţiei. Sunt acestea aplicabile doar
minorităţilor „clasice”, unde procesul de cristalizare a identităţii de grup este
rezultatul unei evoluţii istorice începute cel târziu în secolul XIX şi care au fost
avute în vedere de autorii tratatelor din 1919-1920, sau se extind şi asupra mino-
rităţilor „recente”, formate din comunităţile de imigranţi? Practica subsecventă a
statelor s-a dovedit neunitară.
Primul titlu al Convenţiei-cadru (art. 1-3) conţine dispoziţii generale,
consacrând protecţia minorităţilor ca parte integrantă a protecţiei internaţionale a
drepturilor omului (art. 1), aplicarea convenţiei cu bună credinţă, în spirit de
înţelegere, toleranţă şi cu respectarea bune vecinătăţi, a relaţiilor prieteneşti şi a
cooperării între state (art. 2), dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor de a
alege liber dacă să fie tratate sau nu ca atare, fără ca vreun dezavantaj să decurgă
din această alegere (art. 3, alin. 1), precum şi facultatea acestor persoane de a

Un stat refractar poate uşor opta pentru o măsură mai defavorabilă minorităţilor (de
exemplu, includerea limbilor lor în programa de învăţământ) şi să aplice la formele de
învăţământ preşcolar, primar, tehnic sau pentru adulţi (nu şi la învăţământul secundar şi
universitar), fără a i se putea reproşa încălcarea dispoziţiilor Cartei.
45
Ambele ratificate de România: prin Legea nr. 199/1997 (M. Of. I, nr. 331, din
26 noiembrie 1997) şi, respectiv, prin Legea nr. 74/1999 (M. Of., nr. 193, din 4 mai 1999).
46
Prin Legea nr. 33/1995 (M. Of., nr. 82, din 4 mai 1995).
47
R. Hofmann, Die Rolle des Europarates, p. 131. Pentru opinii critice, v. şi
Christoph Pan, Recomandarea 1201/1993 şi Convenţia-cadru, în Altera, nr. 1 (1995),
pp. 121-122, şi Valentin Stan, Convenţia-cadru reprezintă rezultatul unui compromis, în
Altera, nr. 1 (1995), pp. 122-124.
111
 Mar ius Balan

exercita drepturile enunţate în Convenţia-cadru, individual sau în comun cu alţii

(art. 3, alin. 2).
Primele două articole nu fac decât să reitereze norme demult consacrate în
dreptul internaţional public. Doar art. 3 aduce un element de noutate.48
Al doilea titlu (art. 4-19) cuprinde dispoziţii de drept material: egalitatea şi
interdicţia discriminării (art. 4), dreptul la cultură proprie şi la identitate (art. 5),
obligaţia statului de a institui un climat de toleranţă (art. 6), libertatea de
întrunire, libertatea de gândire, a conştiinţei, religiei (art. 7), dreptul la practi-
carea religiei proprii şi la înfiinţarea de asociaţii religioase (art. 8), libertatea de
expresie (art. 9), dreptul de a utiliza limba proprie (art. 10), dreptul de a folosi
numele şi prenumele propriu în limba minoritară (art. 11), obligaţia luării unor
măsuri în domeniul educaţiei în vederea încurajării cunoaşterii culturii, istoriei,
limbii şi religiei, atât ale minorităţilor, cât şi ale majorităţii (art. 12), dreptul de a
înfiinţa şi administra instituţii de învăţământ private (art. 13), dreptul de a învăţa
limba minoritară (art. 14), dreptul de a participa la viaţa cultural-socială şi
economică, precum şi la treburile publice (art. 15), abţinerea de la măsuri care,
modificând proporţiile populaţiei din arii locuite de persoane aparţinând
minorităţilor naţionale, sunt îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor
decurgând din principiile înscrise în Convenţie (art. 16), abţinerea statelor de la
atingeri aduse dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor de a stabili şi men-
ţine contacte internaţionale (art. 17), părţile urmând a depune eforturi încheind
acorduri bi- şi multilaterale în vederea asigurării protecţiei persoanelor aparţi-
nând minorităţilor (art. 18), angajându-se totodată să respecte dispoziţiile
Convenţiei, aducându-le doar acele modificări sau limitări, restricţii şi derogări
prevăzute în instrumentele juridice internaţionale, în special Convenţia pentru
apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (CvEDO) în măsura în care
acestea sunt relevante pentru drepturile şi libertăţile decurgând din principiile
menţionate (art. 19).
Este manifestă preocuparea autorilor Convenţiei de a reglementa un
domeniu cât mai întins al relaţiilor sociale în care sunt incidente probleme ale
minorităţilor naţionale. O parte din dispoziţiile Convenţiei (cele referitoare la
egalitate, nediscriminare, libertate religioasă, practicarea cultului religios) nu fac
decât să reitereze, într-o formă uşor modificată, dispoziţii din instrumentele
internaţionale universale ori regionale destinate protecţiei drepturilor omului.
Elemente de noutate întâlnim în privinţa dreptului la utilizarea numelui în limba
proprie ori în cazul drepturilor la contacte transfrontaliere cu persoane de aceeaşi

48
Dreptul de opţiune este consacrat şi în Declaraţia ONU din 1992, care însă nu
are ca efect crearea unor obligaţii în seama statelor. Fireşte, ca orice declaraţie politică a
unei organizaţii internaţionale, ea este subsumabilă categoriei „soft law“ şi constituie un
element esenţial în cristalizarea unei norme cutumiare; textul respectiv poate deveni deci
opozabil şi statelor care nu sunt părţi la Convenţia-cadru.
112
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

limbă, etnie sau religie. Dispoziţiile art. 19, privitoare la limitările făcute în
aplicarea principiilor Convenţiei-cadru, sunt destul de vagi şi vor pune probleme
deosebite de interpretare.
Titlul III (art. 20-23) cuprinde dispoziţii privitoare la aplicarea şi interpre-
tarea convenţiei. Astfel, art. 20 impune persoanelor aparţinând minorităţilor
respectarea legislaţiei naţionale şi a drepturilor majorităţii sau ale altor
minorităţi, art. 21 interzice interpretarea Convenţiei în vreun mod care ar implica
o atingere adusă egalităţii suverane, integrităţii teritoriale sau independenţei
politice a statelor, iar art. 22 interzice interpretările prin care s-ar aduce atingere
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Art. 23 stabileşte o prioritate a
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în
interpretarea dispoziţiilor din Convenţia-cadru care au acelaşi obiect.
Titlul IV (art. 24-26) tratează supravegherea şi controlul asupra modului
de aplicare a convenţiei de către părţi, stabilind în acest sens atribuţii în seama
Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei (art. 24), secretarului general al
CE (art. 25), prevăzând înfiinţarea unui Comitet Consultativ care va asista
Comitetul de miniştri în vederea evaluării adecvării măsurilor adoptate de părţi
pentru punerea în aplicare a principiilor enunţate în Convenţie.
În fine, titlul V cuprinde dispoziţiile finale, în formularea constant
utilizată în convenţiile încheiate în cadrul CE. Convenţia este deschisă şi acelor
state care nu sunt membre ale Consiliului.

IV.4. Uniunea Europeană şi protecţia minorităţilor

Apărută ca o comunitate economică, în ideea – confirmată de evoluţia

ulterioară – că integrarea economică va antrena şi integrarea politică, UE s-a
confruntat relativ târziu cu problematica drepturilor omului şi cu aspectele legate
de statutul minorităţilor naţionale. Dat fiind fapttul că orice structură statală
complexă (federală sau suprastatală) reclamă o anumită omogenitate în rândul
membrilor săi, tendinţa de compatibilizare sub aspect politic s-a produs pe
diverse planuri, precum cel al constituţionalismului, al statului de drept, al
drepturilor fundamentale şi, nu în ultimul rând, cel al minorităţilor naţionale.49
În special după ultimele două valuri de lărgire a UE (2004 şi 2007 – plus
aderarea Croaţiei, la 1 iulie 2013), UE a ajuns să joace un rol nou în domeniul
protecţiei minorităţilor.50

49
În privinţa politicii UE faţă de minorităţi, vezi M. Opitz, op. cit., passim.
50
Gabriel von Toggenburg, A Remaining Share or a New Part? The EU Role vis-
à-vis Minorities after the Enlargement Decade, în Marc Weller, Denika Blacklock and
Katherine Nobbs (eds.), The Protection of Minorities in the Wider Europe, Palgrave
McMillan, Basingstoke, New York, 2008, pp. 95-127.
113
 Mar ius Balan

Prin tratatul de la Lisabona, o dispoziţie referitoare la minorităţi este

pentru prima dată ancorată în dreptul european primar, şi anume în articolul 2 al
Tratatului privind Uniune Europeană.51 În noua redactare, textul acestui articol
are următorul conţinut:
„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste
valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi”.
Strict tehnic, această dispoziţie, care nu consacră vreun drept anume al
minorităţilor, subsumează protecţia minorităţilor naţionale cadrului mai general
al protecţiei drepturilor omului. Există totuşi şi posibilitatea unor consecinţe de
ordin practic. Dat fiind faptul că un eventual sistem de protecţie a minorităţilor
prin măsuri de „affirmative action” ar fi structural contrar conceptului de piaţă
comună, statuarea expresă a protecţiei minorităţilor ar putea „imuniza” măsurile
respective, în măsura în care ar putea fi subsumate convingător unei excepţii de
ordine publică.52

IV.5. Evaluarea protecţiei minorităţilor în epoca postbelică

În perioada postbelică, atât anii care au urmat celui de-al doilea război
mondial, cât şi după încheierea războiului rece, problema minorităţilor a fost
integrată unui context mai larg, cel al apărării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Progresele făcute sunt deosebit de semnificative – practic,
întregul ansamblu normativ şi instituţional în acest domeniu fiind o creaţie
postbelică –, dar nu au afectat în aceeaşi proporţie sfera protecţiei minorităţilor.
Universalizarea protecţiei indivizilor contra statului a implicat în acelaşi timp o
„diluare” a protecţiei minorităţilor. Singura reglementare universală privind
protecţia generală a minorităţilor rămâne cea din art. 27 al Pactului internaţional
privind drepturile civile şi politice.

51
Versiunea consolidată a tratatului: în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” din
30 martie 2010 (C 83/13), accesibil la http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/.
52
Vezi în acest sens: Waldemar Hummer, Minderheitenschutz im Recht der EU
vor und nach dem Inkrafttreten des Vertrages von Lissabon – Vom bloßen
Diskriminierungsverbot zu „affirmative action”, în EJM, No. 4-2011, pp. 81-102.
Autorul invocă posibilitatea de a justifica „imunizarea“ protecţiei minorităţilor prin
cunoscuta decizie a CEJ în cazul „Omega Spielhallen- und Automatenaufstellungs
GmbH v. Oberbüregrmeisterin der Bundestadt Bonn“, C-36/02, în culegerea de decizii a
CEJ pe 2004, partea I, pp. 9609 şi urm. Aici, măsurile luate de autorităţi cu efect restrictiv
asupra liberei circulaţii a serviciilor au fost considerate justificate prin excepţia de ordine
publică, întemeiată pe una din valorile fundamentale ancorate în legea fundamentală.
114
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Paradoxal în aparenţă, situaţia în fapt a minorităţilor este mult mai

favorabilă decât era în sistemul SN, instituit în 1919. Îmbunătăţirea statutului
minorităţilor europene (în coordonare cu progresul majorităţilor) este însă rezul-
tat al unei tectonici a „plăcilor” politice de mari dimensiuni. În contrast cu epoca
interbelică, în care presiunea a fost concentrată deliberat asupra problemei
minorităţilor (cu efecte de respingere din partea statelor „cu minorităţi”), acum
s-a creat o atmosferă mai incomparabil degajată, prin eforturi sistematice de
detensionare a relaţiilor internaţionale, universalizare a protecţiei drepturilor
omului şi adaptare a limitelor suveranităţii naţionale (vezi mai jos, VII.2).
Protecţia minorităţilor este doar un aspect – printre multe altele – în care statele
se supun controlului opiniei publice externe şi interne, organizaţiilor interna-
ţionale (uneori chiar jurisdicţiei acestora), precum şi altor factori de decizie ori
influenţă relevanţi pe plan global. Totuşi, aceste standarde nu reprezintă
câştiguri definitive: o criză poate izbucni foarte uşor şi evenimentele din Bosnia
(1993-1995) sau Kosovo (1999) au arătat că încălcări inimaginabile ale drepturi-
lor omului, ale majorităţii sau minorităţii deopotrivă pot surveni şi în continuare.
S-a văzut totodată că instrumentele regionale sunt mult mai adecvate în
soluţionarea problemei minorităţilor. Deşi chiar şi pe acest plan este evidentă o
anumită dificultate în găsirea unui numitor comun, proximitatea geografică
precum şi necesitatea unei strânse colaborări şi a menţinerii unor bune relaţii de
vecinătate au impus căutarea unor rezolvări, fie şi parţiale, a divergenţelor
referitoare la persoanele care diferă prin etnie, limbă sau religie de populaţia
majoritară ori la comunităţile din care acestea fac parte.

115
Capitolul V

Statutul minorităţilor în dreptul intern al statelor

V.1. Scurt istoric

Premisa esenţială a problemei minorităţilor o constituie statul modern,

produs al secularizării. În condiţiile menţinerii unui „continuum” politico-reli-
gios în viaţa publică a unei comunităţi alteritatea era exclusă. Abia în urma
procesului secularizării sfera politicului este detaşată de cea a religiosului, iar
statul îşi întemeiază autoritatea pe ţeluri profane, axate pe existenţa terestră a
fiinţei umane.
Secularizarea distruge omogenitatea politico-religioasă a lumii medievale
iar produsul său, statul modern, mecanism instituţional neutru din punct de
vedere religios (dar şi moral), concentrează o putere politică inimaginabilă
înainte, îşi arogă monopolul creării dreptului şi neagă orice drept la rezistenţă.
Un asemenea instrument se pretează prin excelenţă utilizării abuzive de către un
grup politic sau social contra rivalilor săi.
Problema minorităţilor înţeleasă ca problemă a alterităţii religioase, etnice
sau lingvistice în statul modern este corolarul problemei naţionale în secolul
XIX. Această limitare nu exclude nicidecum existenţa unor conflicte religioase
sau etnice în perioada de timp anterioară, după cum nu diminuează nici impor-
tanţa soluţiilor politice sau juridice găsite pentru aplanarea unor asemenea
conflicte. Totuşi, se cuvin făcute anumite precizări şi anume:
- conflictele etnice sau „naţionale” din Evul Mediu nu implicau contesta-
rea legitimităţii autorităţii politice;
- conflictele religioase, declanşate odată cu Reforma, au dus la contestarea
legitimităţii unei puteri întemeiate pe graţia divină; această legitimitate era în cel
mai bun caz îndoielnică pentru cei care nu împărtăşeau confesiunea suveranului.
Ieşirea din această situaţie conflictuală a reprezentat-o secularizarea treptată a
statului, care în forma sa modernă tinde să devină neutru din punct de vedere
religios.
Soluţiile găsite pentru conflicte de genul celor menţionate mai sus erau
soluţii eminamente politice.
Confesiunile minoritare catolică, luterană, calvină ori unitariană din
statele Europei ale secolelor XVI-XVIII constituiau adesea comunităţi având
putere, dacă nu egală, măcar comparabilă cu cea a confesiunii dominante. De
altfel, o confesiune minoritară într-o anumită ţară era majoritară într-alta, astfel
117
 Mar ius Balan

încât exista în permanenţă posibilitatea de a echilibra inferioritatea pe plan intern

cu sprijinul din afară. Atunci când inegalitatea era vădită, rezultatul era fie o
serie de alianţe de ordin tactic, fie expulzarea aderenţilor confesiunii indezi-
rabile. Reglementările prin care anumite confesiuni religioase au dobândit o
serie de drepturi şi privilegii începând cu secolul XVI nu pot fi considerate
expresia unei „protecţii a minorităţilor”. Nu este vorba de norme vizând
garantarea drepturilor unor grupe de persoane ameninţate de abuzurile şi de
arbitrarul majorităţii ci de soluţii politice pe care cei „toleraţi” au ştiut să le
obţină prin luptă. Putem cita în acest sens:
- pacea religioasă de la Augsburg (1555)1 consacră principiul „cuius regio
eius religio”, în baza căruia principii catolici şi cei protestanţi (nu însă şi calvini)
aveau dreptul de a impune propria confesiune supuşilor lor;
- hotărârea Dietei Principatului Transilvaniei, întrunită în 1557 la Turda.2
În contrast cu principiul „cuius regio eius religio” se consacră libertatea de
conştiinţă stărilor privilegiate. Libertatea aceasta era însă limitată la opţiunea
între catolicism şi luteranism, iar din anul 1564 „biserica clujeană“ (calvină)
dobândeşte aceleaşi drepturi ca şi „biserica sibiană“ (luterană). Aceste reglemen-
tări au fost preluate în primul articol al Titlului I al „Aprobatelor Constituţiuni
ale Principatului Transilvaniei şi ale părţilor din Ungaria anexate acestuia”
(1653);3
- edictul de la Nantes (2 mai 1598),4 dat de regele Henric al IV-lea al
Franţei, consacră libertatea de conştiinţă (limitată la opţiunea între catolicism şi
protestantism) doar pentru marea nobilime. Restul nobilimii avea permisiunea de
a-şi exercita cultul în mod privat. În circa 140 de localităţi din cuprinsul
regatului (aşa numitele „places de sûreté”) se putea exercita liber, în public,
cultul protestant. Se poate constata că dispoziţiile acestui celebru act normativ
erau mult mai restrictive decât cele ale reglementărilor transilvănene;
- Tratatul de la Westfalia (24 octombrie 1648) – ne referim în special la
tratatul încheiat la Osnabrűck cu Suedia – cuprinde şi reglementări privitoare la
raporturile dintre principii şi stările protestantă şi, respectiv, catolică din Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germană. Dispoziţiile respective au fost deja în
prima secţiune a capitolului II (consacrat acordurilor internaţionale), însă facem

1
Actul are caracterul unui acord, confirmat de Dieta Imperială, între împărat şi
stările din Imperiul Roman de Naţiune Germană. Deşi nu este propriu-zis un tratat
internaţional, va fi examinat în cap. II, secţ. 1, al acestei lucrări, întrucât face parte din
„preistoria” Tratatului de la Westfalia.
2
Ernst Flachbarth, System des internationalen Minderheitenrechts, R. Gergely,
Budapest, 1937, p. 2.
3
Este însă de reţinut faptul că „religia valahilor” nu era inclusă între religiile
recepte, fiind doar tolerată spre „binele patriei”.
4
E. Flachbarth, op. cit., p. 3.
118
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

precizarea că, în urma confirmării (în 1654) de către Dieta Imperială, ele vor
dobândi (şi) caracterul de drept public (intern) al Imperiului.
Reglementările prezentate succint mai sus sunt semnificative sub aspectul
instituirii unui precedent în ceea ce priveşte renunţarea la paradigma monoconfe-
sională în organizarea vieţii publice a statelor. Problema minorităţilor este însă,
după cum am precizat, o problemă a statului modern, laic sau chiar ateu. Presti-
giul şi rolul social pe care şi-l asumă biserica în societăţile pre-moderne este
preluat, uzurpat sau confiscat de „zeul muritor” (Leviathan) reprezentat de statul
condus doar pe baza unor considerente pur politice, în care spiritualitatea creş-
tină este înlocuită cu o cvasispiritualitate construită (frecvent) şi prin mitizarea
ideii de naţiune.
Această mutaţie ideologică apare în modul cel mai flagrant odată cu
Revoluţia franceză.5 Ideea suveranităţii naţionale, pregătită în secolul care a
precedat evenimentul, capătă expresia sa cea mai puternică în anii care au urmat
adoptării „Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului”.
În secolul care a urmat, statele – în general multinaţionale – au fost
confruntate cu problema justificării şi legitimării autorităţii lor într-o societate
care recunoştea alte principii şi proclama alte valori decât cele care au stat la
baza constituirii puterii politice existente. Ele au reacţionat diferit la provocarea
reprezentată de diversitatea etnică, religioasă sau culturală a unor societăţi în
care majoritatea îşi revendică rolul determinant în procesul decizional. Marile
imperii multinaţionale, Germania,6 Austro-Ungaria şi Rusia au fost cel mai
puternic afectate de acest proces. Reacţiile şi măsurile lor au fost diferite.
Germania a optat pentru adoptarea unei legislaţii neutre şi imparţiale în litera ei,
având însă obiectivul nedeghizat al germanizării alogenilor, în special a slavilor.7
Începând cu deceniul IX al secolului XIX, s-a conturat o mişcare politică iniţiată
de particulari – dar sprijiniţi de stat –, având ca obiectiv schimbarea reporturilor
etnice în provinciile din est (în special Prusia Occidentală şi Poznania), prin
strângerea de fonduri destinate cumpărării de terenuri agricole de la proprietari
polonezi, care beneficiau în plus de facilităţi în vederea emigrării. Terenurile
erau transmise unor etnici germani veniţi din vest prin contracte de arendă sau de
vânzare cu clauze care obligau pe achizitori să-şi stabilească domiciliul în

5
Wilhelm Grewe, Epochen der Völkerrechtsgeschichte, Baden-Baden, Nomos,
1984, p. 191.
6
Germania nu era propriu-zis un stat multinaţional. Ponderea minorităţilor
(polonezi, mazuri, danezi, sârbi, frizoni) nu depăşea – la începutul sec. XX – 10 %.
Precizăm că în statistici alsacienii (care se considerau francezi) erau incluşi în rândul
germanilor. Polonezii (cca 2,6 milioane) erau însă grupaţi în est – Poznania, Prusia
Occidentală şi Silezia, fiind majoritari în primele două provincii – şi tindeau, fireşte, la
constituirea unui stat propriu.
7
Vezi Hugh Bellot, Colons allemands en Pologne, JDI, vol. 51 (1924), pp. 321-330.
119
 Mar ius Balan

regiunea respectivă şi să realizeze exploatarea agricolă a terenului obţinut.8

Efectul acestei politici asupra reporturilor demografice a fost neglijabil, însă
ideea mărturisită public, a schimbării aspectului etnic al unui regim, a fost
considerată – în ciuda metodelor formal legale de îndeplinire – odioasă,
înveninând pentru mult timp raporturile germano-poloneze. După constituirea
statului polonez, situaţia acestor colonişti avea să devină obiect al unui litigiu
ajuns în faţa Consiliului SN iar natura juridică a contractelor prin care coloniştii
germani şi-au dobândit terenurile va fi examinat într-un aviz consultativ al CPJ.
Austro-Ungaria va practica o politică mult mai nuanţată faţă de naţiona-
lităţi, atât în comparaţie cu Germania, cât şi, mai ales, cu Rusia.
În cazul Austro-Ungariei, entitate politică constituită în baza unei uniuni
reale a două state având limbi oficiale, administraţie internă, legislaţii şi sisteme
judecătoreşti distincte,9 se cuvine făcută o distincţie netă între atitudinea – faţă
de populaţia de etnie ori limbă diferită – manifestată în cele două părţi compo-
nente ale dublei monarhii. În partea maghiară a imperiului, în ciuda unui stat
liberal în privinţa problemei naţionale, marcat prin Legea nr. XLIV / 1868 (a
naţionalităţilor), în anii care au urmat opţiunea clasei politice s-a schimbat
radical.10 Ideea constituirii unui stat naţional omogen din punct de vedere etnic,
deşi iluzorie în condiţiile în care naţiunea dominantă în stat nu era majoritară, a
determinat practicarea unei politici sistematice de deznaţionalizare.
În Austria politica naţională a fost mult mai relaxată şi mai pragmatică.
Dreptul austriac al naţionalităţilor poate fi considerat exemplar în privinţa
reglementării raporturilor cetăţenilor cu statul într-o societate eterogenă sub
aspect etnic.11 „Legea fundamentală privitoare la drepturile generale ale
cetăţenilor statului”, adoptată în Austria la 21 XII 1867, consacră în art. 15, 16 şi
19 egala îndreptăţire a tuturor resortisanţilor la folosirea limbii proprii în justiţie
şi administraţie, în presă sau în alte publicaţii, precum şi în domeniul religios.12
În anii care au premers izbucnirii războiului s-a încercat introducerea unei largi
autonomii în anumite provincii ale imperiului. Prima provincie care a beneficiat
în anul 1900 de o lege a autonomiei personale a fost Moravia. Această reglemen-
tare urma să fie aplicată şi în Bucovina. În Moravia, populată în proporţie de cca
75 % de cehi, având o minoritate de 25 % de germani, urmau a fi constituite
autorităţi locale, în domeniul învăţământului şi al administraţiei comunale, pe

8
Ibidem, loc. cit.
9
Comune erau doar departamentele finanţelor, al apărării şi al relaţiilor externe.
10
Th. Veiter, Nationalitätenkonflikt, p. 16.
11
Ibidem, loc. cit.; aprecieri laudative asupra dreptului austriac al naţionalităţilor
găsim şi în J. Fouques-Duparc, La protéction des minorités de race, de langue et de
religion, Paris, 1922, Dalloz; pentru o prezentare sistematică, vezi C. G. Hügelmann,
Das Nationalitätenrecht des alten Österreich, Wien, Braumüller, 1934.
12
H. Wintgens, Der völkerrechtliche Schutz der nationalen, sprachlichen und
religiösen Minderheiten, Stuttgart, Kohlhammur, 1930, p. 78 şi 95.
120
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

baza criteriului etnic cele două naţionalităţi alegând în mod distinct propriile
consilii locale.13
Soluţionarea problemelor naţionale la nivelul întregului stat, prin introdu-
cerea unei legi instituind diverse forme de autonomie, a fost propusă în Austria
de autori aparţinând celor mai diverse orientări politice, precum social-
democraţii Otto Bauer14 şi Karl Renner15 sau prelatul catolic Ignaz Seipel.16
Concepţiile lui K. Renner vor sta, în perioada interbelică, la baza legii estoniene
a autonomiei culturale.17
Evoluţia dreptului naţionalităţilor atestă faptul că acordarea chiar şi a unei
largi autonomii naţionale nu determină întotdeauna populaţiile diferite sub
aspect etnic sau lingvistic să renunţe la ideea secesiunii. Totuşi, ideile şi soluţiile
schiţate în literatura consacrată „dreptului naţionalităţilor” nu pot fi nicidecum
ignorate în examinarea problematicii minorităţilor.

V.2. Minorităţi naţionale în Europa şi statutul lor

Sistemul de tratate interbelice ale minorităţilor era restrâns la o „centură“

de state situate între Marea Baltică şi Marea Egee. Ca atare, a existat de la bun
început o discrepanţă între Est şi Vest sub aspectul percepţiei asupra problemei
minorităţilor. Deosebiri semnificative se menţin şi în prezent. O sumară trecere
în revistă a legislaţiei privind minorităţile din câteva state Europene va pune în
evidenţă aceste deosebiri.

a) Franţa18
Conform tradiţiilor sale politice instituite în anii Revoluţiei din 1789,
Franţa neagă existenţa minorităţilor naţionale pe propriul teritoriu. Această

13
C.G. Hügelmann, op. cit., p. 181 şi urm.
14
În lucrarea Die Nationalitätenfrage und die Sozialdemokratie, Ignaz Brand,
Wien, 1907, Bauer analizează în mod distinct statul naţional (pp. 144-163) şi „statul
naţionalităţilor” (pp. 164-281). Autonomia naţională poate fi instituită fie teritorial, fie
pe baza „principiului personalităţii” (pp. 308-317).
15
Das Selbstbertimmungsrecht der Nationen mit beronderer Anwendung auf
Österreich, 1. Teil: Nation und Staat, Wien, 1918.
16
În lucrarea Nation und Staat, Wien, 1917. Lucrarea este o pledoarie pentru
menţinerea structurii politice şi constituţionale supranaţionale austriece, cu luarea în
considerare a intereselor naţionalităţilor, instituind şi consolidând autonomiile acestora.
17
Vezi St.V. Csekey, Die Verfassungsentwicklung Estlands 1918-1928, în „Jahrbuch
des öffentlichen Rechtes des Gegenwort”, vol. 16 (1928), la pp. 168 şi urm.; vezi şi
Robert Redslob, Le principe des nationalités, în RdC, 1931, vol. III, p. 5 şi urm.; la p. 59.
18
J. Polakiewicz, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Frankreich în
Frowein et alii, op. cit., pp. 126-159; R. Hofmann, Minderheitenschutz in Europa. Völker
und staatsrechtliche loge im Überblick, Gebr. Mann, Berlin, 1995, pp. 91-95.
121
 Mar ius Balan

atitudine a fost manifestată în modul cel mai evident cu ocazia ratificării PIDCP,
când Franţa a formulat o rezervă referitoare la art. 27 din Pact, susţinând că pe
teritoriul acestei ţări nu există minorităţi, ci doar particularităţi lingvistice.19
Art. 2 al Constituţiei franceze din 4 XII 1958, stipulând indivizibilitatea
Republicii Franceze, consacră implicit existenţa unei naţiuni omogene.20 În anul
1985 a fost constituit prin decretul Nr. 85-1006 / 23 IX21 un Consiliu Naţional al
Limbilor şi Culturilor Regionale, expresie a preocupării statului francez pentru
promovarea unei politici diferite de particularităţile regionale. Învăţământul în
„limbile regionale” este în principiu posibil, însă se menţine doar la un nivel
elementar.22 Un exemplu relativ recent ilustrează reticenţa existentă în Franţa
faţă de ideea consacrării juridice a diversităţii etno-lingvistice a societăţii. Un
statut de autonomie acordat Corsicii în anul 1991 a fost declarat neconstituţional
de Consiliul Constituţional23 pe considerentul că „la mention faite par le législateur
du «peuple Corse; composant du peuple français» est contraire à la Constitution,
laquelle ne connaît que le peuple français sans distinction d’origine, de race ou
de réligion”.24

b) Austria
Protecţia minorităţilor în Austria este consacrată constituţional în dispo-
ziţiile art. 19 din legea fundamentală adoptată la 21 decembrie 1867,25 deşi
problema aplicabilităţii acestor norme este controversată.26 O reglementare în
detaliu în favoarea minorităţilor croată şi slovacă din Karinthia este prevăzută de
art. 7 al tratatului de stat al Austriei, încheiat de cele patru puteri ocupante la 15
V 1955.27 La 7 iulie 1976 a fost adoptată o lege a grupurilor etnice
(„Volksgruppengesetz”) care reiterează şi dezvoltă prevederile tratatului din

19
Polakiewicz, J., op. cit., loc. cit., p. 127.
20
R. Hofmann, Minderheitenschutz, p. 91.
21
În Journal Officiel din 25 IX 1985, p. 11046, apud R. Hofmann,
Minderheitenschutz, p. 12.
22
Ibidem, loc. cit.
23
Prin decizia nr. 91-290 DC, publicată în L. Favoreau, şi L. Philip, Les grands
décisions du Conseil Constitutionnel, Paris, Dalloz, 1996 (8e édition), p. 754 şi urm.,
apud Dmitri Georges Lavroff, Le droit Constitutionnel de la Ve République, 2e édition,
Dalloz, 1997, pp. 249-251.
24
Ibidem., loc. cit.
25
Abrogată cu excepţia dispoziţiilor în cauză.
26
Art. 19 consacră egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor şi a limbilor vorbite
în Austria. În 1952 Curtea Constituţională a negat aplicabilitatea acestor dispoziţii pe
considerentul structurii etnice radical schimbate a statului după pierderile teritoriale din
1919. În 1981, aceeaşi Curte a admis aplicabilitatea acestei reglementări. Vezi R.
Hofmann, Minderheitenschutz, p. 115.
27
Textul este reprodus în ZaöRV, vol. 16 (1955 / 56), p. 594 şi urm.
122
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

1955. Legea defineşte aceste grupe naţionale precizând că includ pe acei cetăţeni
austrieci a căror limbă maternă nu este germana, consacră obligaţia statului de a
sprijini şi promova aceste grupe de populaţie, interzice orice discriminare pe
criteriul naţionalităţii, instituie consilii ale grupelor naţionale având atribuţia
reprezentării intereselor sociale, culturale şi economice ale membrilor grupelor.
De asemenea, este reglementată utilizarea limbii slovene în administraţie şi
justiţie – alături de germană –, precum şi posibilitatea utilizării limbilor croată şi
slovacă în desemnarea anumitor localităţi.28

c) Italia
Conform art. 5 al Constituţiei din 27 XII 1947, naţiunea italiană este
unitară şi indivizibilă.29 Art. 6 dispune însă, în principiu, ocrotirea „minorităţilor
lingvistice”, prin norme corespunzătoare, de către statul italian.30
Reglementările din art. 115 şi urm. ale legii fundamentale italiene prezintă
interes prin aceea că instituie un regim juridic aparte pentru o serie de entităţi
teritoriale administrative şi anume:
- Regiunea Trentino-Alto Adige (sau Tirolul de Sud; aici se află o impor-
tantă minoritate germană);
- Regiunea Friuli-Venezia Giulia (în care se află o minoritate slovenă
precum şi o minoritate lingvistică friuliană);
- Regiunea Valle d’Aosta (locuită de populaţie francofonă).
Autonomia de care se bucură aceste provincii are însă o valoare destul de
limitată pentru minorităţile locale întrucât Curtea Constituţională italiană a decis
că reglementările regionale privind minorităţile contravin art. 6 din Constituţie –
în opinia curţii – statutul minorităţilor constituie în exclusivitate obiect al
reglementării de către autorităţile centrale.31
O lege adoptată în 1979 (Legea nr. 30 din 20 VI) acordă minorităţilor
provensală şi germană din Piemont dreptul la utilizarea propriei limbi în
administraţia locală.32
Un interes deosebit prezintă situaţia din Tirolul de Sud (Trentino-Alto
Adige) care în perioada interbelică a reprezentat un exemplu flagrant al
încălcării drepturilor minorităţilor iar după 1945, în urma încheierii acordului
Gruber-de Gasperi,33 a cunoscut o evoluţie apreciabilă în sens pozitiv. Limba

28
Vezi R. Hofmann, Minderheitenschutz, pp. 117 şi urm.
29
T. Ritterspach, Die italienische Verfassung nach vierzig Jahren, în Jahrbuch
des öffentliches Recht der Gegenwart, vol. 37 (1988), pp. 65 şi urm.
30
Ibidem, loc. cit.
31
Vezi în special decizia nr. 32 din 18 mai 1960, citată de R. Hofmann,
Minderheitenschutz, pp. 99 şi 317.
32
Ibidem, p.102.
33
Vezi infra, cap. II, secţ. 3, subsecţiunea 1.
123
 Mar ius Balan

germană poate fi utilizată în faţa autorităţilor publice şi întocmirea actelor

oficiale, în baza Decretului-Lege nr. 825 din 22 XII 1945.34
În baza acordului italiano-austriac, a fost acordată o largă autonomie
acestei regiuni. Dispoziţii detaliate cu privire la conţinutul şi limitele autonomiei
sunt cuprinse într-un „pachet” de 137 de măsuri convenite între reprezentanţii
ministerelor de externe şi experţii celor două ţări. Natura juridică a clauzelor
respective este controversată. În opinia Italiei este vorba de dispoziţii având
caracter de drept intern italian, pe când Austria susţine că există o obligaţie
internaţională în acest sens. Opinia dominantă în literatura juridică atribuie însă
„pachetului de măsuri” tirolez caracterul unei „convenţii politice” între cele două
ţări, lipsită de efecte juridice.35

d) Estonia36
Estonia are o situaţie particulară datorită ponderii mari (cca 30,3 %) a
populaţiei rusofone. Reglementările estoniene privitoare la protecţia minorită-
ţilor au însă în vedere – în acord cu legislaţiile celorlalte state europene – doar pe
cetăţenii statului estonian. Marea majoritate a locuitorilor rusofoni nu îndepli-
neşte însă condiţiile pentru dobândirea cetăţeniei acestei ţări.37 Legea estoniană a
cetăţeniei impune solicitanţilor, printre altele, dovada cunoaşterii limbii
estoniene pe care cea mai mare parte a locuitorilor ruşi nu doresc să o înveţe.38
Dispoziţiile constituţiei estoniene (adoptată la 28 iunie 1992) sunt deose-
bit de generoase în privinţa drepturilor acordate cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale. Astfel, articolul 37, alin. 5, stabileşte dreptul la învăţă-
mânt în limba maternă, art. 49 consacră dreptul la păstrarea propriei identităţi iar
art. 50 acordă minorităţilor dreptul de a constitui autorităţi administrative
autonome în domeniul cultural. O lege specială (adoptată în 1993) urma să
reglementeze condiţiile şi procedura constituirii acestor autorităţi. În baza art.
52, alin. 1, în departamentele în care mai mult de jumătate din populaţie aparţine
unei minorităţi naţionale, membrii acesteia au dreptul de a primi de la autorităţile
centrale ori comunale răspuns la cererile lor în limba proprie. Această limbă este
admisă ca limbă oficială internă în cadrul administraţiei autonome comunale.39

34
R. Hofmann, Minderheitenschutz, p. 100.
35
F. Ermacora, Nationalitätenkonflikt..., vol. II, p. 90.
36
H.J. Uibopuu, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Estland, în Frowein
et alii, op. cit., vol II, 1994, pp. 27-60; Carmen Schmidt, Der Minderheitenschutz in den
baltischen Staaten, Bonn, Kulturstiftung der deutschen Vertriebenen, 1993; Hofmann,
R., Minderheitenschutz, pp. 80-86.
37
Carmen Schmidt, Der Minderheitenschutz in den baltischen Staaten, p. 19.
38
Ibidem, loc. cit.
39
R. Hofmann, Minderheitenschutz, p. 82.
124
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Legea estoniană a autonomiei culturale (adoptată la 26 X 1993) abrogă

legea din 1989 a minorităţilor naţionale şi continuă tradiţia interbelică estoniană
în domeniul protecţiei minorităţilor.40 În primul articol al legii, este definită –
pentru domeniul de aplicare al acestei legi – noţiunea de „minoritate naţională“
pe baza diferenţierii etnice, religioase sau lingvistice şi a calităţii de cetăţean
estonian. Art. 5 stabileşte obiectivele principale ale autonomiei culturale şi anume:
a) organizarea învăţământului în limba maternă şi controlul utilizării
resurselor alocate în acest scop;
b) formarea instituţiilor culturale ale minorităţilor naţionale şi organizarea
activităţii acestora precum şi a evenimentelor culturale ale minorităţilor;
c) constituirea şi repartizarea de fonduri, burse şi premii pentru
promovarea culturii şi învăţământului minorităţii naţionale.41
Al doilea capitol al legii instituie „Registrul naţional al minorităţilor
naţionale”, existent şi în perioada interbelică. În baza acestor registre, întocmite
de societăţile culturale ale minorităţilor, conform reglementărilor ce vor fi
adoptate de Guvern, pentru fiecare minoritate în parte, se va aproba constituirea
autorităţilor autonome. Art. 8 şi 9 stabilesc condiţiile în care o persoană poate fi
înscrisă şi respectiv radiată din registru. Capitolul următor cuprinde dispoziţii
privind alegerea, compunerea şi membrii „Consiliului cultural” al fiecărei mino-
rităţi,42 ca organ competent în privinţa organizării şi coordonării autorităţilor
autonome ale acestora.
Legea lasă fiecărei minorităţi posibilitatea de a-şi constitui – în limita
dispoziţiilor ei, precum şi a celorlalte legi în vigoare – propriile autorităţi
culturale. Statutul minorităţilor configurat de legislaţia estoniană satisface pe
deplin exigenţele normelor internaţionale în domeniu, fiind deseori prezentat ca
un exemplu demn de urmat. Problematică este însă situaţia numeroşilor locuitori
rusofoni care, neavând cetăţenia statului, nu beneficiază nici de prevederile legii
autonomiei culturale.
Din exemplele expuse mai sus se poate deduce că, în legislaţia internă a
statelor, diversitatea etnică sau lingvistică a populaţiei este reglementată în
moduri diferite. Am ales în mod deliberat două exemple „extreme”, Franţa şi
Estonia, pentru a ilustra mai bine aceste discrepanţe. În vestul continentului este
încă prezentă ideea identificării – forţată, credem – a naţiunii ca asociaţie
politică cu naţiunea concepută în forma comunităţii etnice sau lingvistice.
Putem, aşadar, conchide că receptivitatea – voluntară sau nu – a statelor din

40
Vezi Alphonse Heyking, The Main Issues Confronting the Minorities of Latvia
and Eesti, P.S. King & Sons, London, 1922; Fritz Cohn, Nationale Minderheiten und
kulturelle Autonomien mit besonderer Berücksichtigung des Estnischen Kultur-
Autonomiegesetzes von 5. Februar 1925, Inaugural Dissertation, Universität zu Breslau,
Berlin, Almerfa-Druck, 1925,
41
Ibidem, pp. 83 şi 257.
42
Ibidem, p. 85.
125
 Mar ius Balan

partea central-estică a Europei faţă de alteritatea etnică şi lingvistică a

locuitorilor lor se manifestă şi în prezent. Fără a exista o delimitare expresă pe
plan internaţional impusă prin tratate precum cele din anii 1919-1920, statele din
„centura minorităţilor” a epocii interbelice au consacrat în legislaţia lor dispoziţii
mai ample şi mai detaliate referitoare la cetăţenii diferiţi prin etnie sau limbă.

V.3. Statutul minorităţilor naţionale în România43

În prezent, în baza datelor recensământului din 2011 în România, dintr-o

populaţie stabilă totală de 20.121.641 locuitori,44 din care 17.176.544 (85,36%)
au declarat ca limbă maternă româna, 1.259.914 (6,26%) maghiara, 245.677
(1,22%) limba romani, 48.910 (0,24%) limba ucraineană, 26.557 (0,13%) limba
germană, 25.302 (0,12%) limba turcă, 18946 (0,09%) limba rusă, 17.677
(0,08%) limba tătară, 16.805 (0,08%) limba sârbă, 12.802 (0,06%) limba
slovacă, 6.518 (0,03%) limba bulgară, 5.167 (0,02%) limba croată, 2.949
(0,01%) limba italiană, 2.561 (0,01%) limba greacă, 2.174 (0,01%) limba cehă,
2.079 (0,01%) limba poloneză, 2.039 (0,01%) limba chineză, 739 (sub 0,01%)
limba armeană, 769 (sub 0,01%) limba macedoneană şi 643 (sub 0,01%) limba
idiş. 16841 de persoane (0,08% din total) au declarat altă limbă maternă iar în
privinţa unei considerabile părţi din populaţie (1.230.028 de persoane,
reprezentând 6,11% din total) aceste informaţii nu au fost disponibile.45

43
Mihaela Roxana Prisacariu, Statutul minorităţilor naţionale, C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, pp. 108-195; Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice.
Tratat, Europa Nova, Bucureşti, 1996, vol. II, pp. 16-19; Victor Duculescu, Constanţa
Călinoiu şi Georgeta Duculescu, Constituţia României, comentarii şi adnotaţii, Lumina
Lex, Bucureşti, 1997, pp. 35-40; Bianca Selejan-Guţan, Comentariu la art. 6, în Ioan
Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, pp. 58-75; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii
politice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 133-135; Friedericke Böhmer, Die
rechtliche Stellung der Minderheiten in Rumänien, în Frowein et alii, op. cit., vol. II
(1994), pp. 216-245; R. Hofmann, Minderheitenschutz, p. 122-125; Dieter Blumenwitz,
Internationale Schutzmechanismen zur Durchsetzung von Minderheiten und
Volksgruppenrecht, Wissenschaft und Politik, Köln, 1997, pp. 176-181.
44
Cifra trebuie privită cu anumită circumspecţie din două motive: în primul rând
un număr mare de personae aflate în străinătate au fost declarate de familia lor ca fiind în
ţară, fie din imposibilitatea anticipării duratei exacte a sejurului în străinătate, fie datorită
împrejurării că persoanele plecate de puţin timp nu erau considerate încă domiciliate în
străinătate. În al doilea rând, datorită unei campanii mediatice susţinute de politicieni
aflaţi în opoziţie la data desfăşurării referendumului (în special de la Partidul Social-
Democrat), destul de mulţi cetăţeni au fost încurajaţi să refuze să dea declaraţii recenzorilor.
45
Această împrejurare ne determină să privim cu o anumită precauţie cifrele
referitoare la majoritatea minorităţilor, întrucât numărul celor care nu şi-au declarat
126
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

În perioada interbelică, situaţia minorităţilor era mult mai tensionată.

Numărul mare de cetăţeni aparţinând minorităţilor (peste 25%), sentimentul de
insecuritate în privinţa noilor frontiere şi al provinciilor recent dobândite, con-
cepţia pronunţat centralistă a clasei politice, care echivala prea des patriotismul
cu centralizarea, abuzurile frecvente ale autorităţilor executive, fraduele
electorale, dar şi frustrarea unor grupuri minoritare care nu se împăcau cu noul
statut au contribuit la manifestarea unor nemulţumiri, de multe ori justificate.46
Conform rezultatelor recensământului care a avut loc în România în anul
47
1930 – pentru multă vreme cel mai obiectiv şi detaliat recensământ realizat în
ţara noastră – la o populaţie totală de 18.057.928 de locuitori, 12.981.324
(71,9%) erau români, 1.425.507 (7,9%) erau maghiari, 745.421 (4,1%) erau
germani, 728.115 (4,0%) erau evrei, 582.115 (3,2%) erau ruteni şi ucraineni,
409.150 erau (2,3%) ruşi, 366.384 (3,0%) erau bulgari, 262.501 (1,5%) erau
romi (ţigani), 154.772 (,9%) erau turci, 105.750 (4,0%) erau găgăuzi, 51.842
(0,3%) erau cehi şi slovaci, 51.062 (0,3%) erau sârbi, croaţi şi sloveni, 48.310
(0,3%) erau polonezi, 26.495 (0,1%) erau greci, 22.141 (0,1%) erau tătari,

limba maternă îl depăşeşte considerabil pe cel al tuturor minorităţilor, altele decât cea
maghiară, la un loc.
46
Vezi, printre altele: Adrian Liviu Ivan, Stat, majoritate şi minoritate naţională
în România (1919-1939). Cazul maghiarilor şi germanilor din Transilvania, ediţia a 2-a,
CA-Publishing, Cluj-Napoca, 2011; Vasile Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei
saşilor transilvăneni (1918-1944), Hora, Sibiu, 2001; pentru minoritatea ţiganilor (romilor),
vezi Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
documente în Lucian Năstasă, Andrea Varga (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii
documentare. Ţiganii din România (1919-1944), Cluj-Napoca, CRPDE, 2001. Pentru o
critică deloc prietenoasă: Elémer Illyés, National Minorities in Romania, Boulder
(Colorado), East European Monographs, 1982, pp. 73-94.
47
Vezi Sabin Mănuilă, Recensământul general al populaţiei Rommâniei din 29
Decembrie 1930, Vol. 2. Neam, limbă maternă, religie, Monitorul Oficial, Bucureşti,
1938, cu o prezentare detaliată a structurii populaţiei pe provincii istorice, judeţe şi plăşi.
Românii dominau toate provinciile istorice. În Bucovina, minoritatea ucraineană
(ruteană) era ceva mai numeroasă în nord (judeţele Cernăuţi şi Storojineţ). În Basarabia,
exista o preponderenţă ucraineană în judeţul Hotin şi o zonă cu populaţie mixtă, română,
bulgară, ucraineană, germană şi găgăuză în sud, în special în judeţul Cetatea Albă. În
Dobrogea de Sud (Cadrilater), bulgarii aveau majoritate relativă, fiind în mod evident
mai numeroşi decât românii, şi ceva mai mulţi decât turcii şi tătarii, luaţi împreună. În
Transilvania, maghiarii erau majoritari – ca şi în prezent – în judeţele secuieşti (în
organizarea administrativă de atunci: Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune). Toate oraşele
importante din Transilvania (mai puţin oraşe ca Făgăraş, Lugoj, Năsăud) aveau
majoritate neromânească (maghiari sau germani ori maghiari şi evrei).
127
 Mar ius Balan

15.544 (0,1%) erau armeni, 12.456 erau huţuli şi 4.670 albanezi. 56.355 s-au
declarat de altă naţionalitate iar 7.144 au refuzat să declare vreuna.48
Spre deosebire de alte state, precum Polonia sau Cehoslovacia,49 proporţia
mare a cetăţenilor aparţinând minorităţilor nu reprezenta totuşi un factor
important de instabilitate politică şi nici o ameninţare serioasă pentru integritatea
teritorială a ţării. Cei peste 5 milioane de cetăţeni aparţinând minorităţilor
naţionale erau divizaţi în numeroase grupe relativ mici (sub 5% din populaţie),
dacă facem abstracţie de maghiari, care, cu aproape 8% din populaţie, nu treceau
„pragul psihologic” de 10 procente. Populaţia maghiară locuia compact, ca şi în
prezent, în ţinutul secuiesc, adică în acea parte a Transilvaniei care se găsea la
distanţă maximă de noua frontieră româno-maghiară.50 Atitudinea generală a
autorităţilor statului român faţă de minorităţi poate fi caracterizată printr-o
anumită duritate, rigiditate şi chiar prin arbitrariu. De multe ori, minorităţile erau
lezate sau ofensate fără să fie necesar, nici chiar din perspectiva centralistă şi
naţionalistă a autorităţilor.51 Drept consecinţă, alături de Polonia şi Grecia, ţara

48
Vezi datele sintetizate la http://en.wikipedia.org/ wiki/Demographics_of_
Romania, accesat ultima oară la 25 iulie 2013.
49
O expunere ilustrativă în acest sens găsim în Enrico Aci Monfosca, Le
minoranze nazionali contemplate dagli atti internazionali, Firenze, Vallecchi, 1929
(Vol. 1: Paesi baltici e dell’Europa Centrale; Vol. 2: Paesi danubiani, balcanici e
Turchia). Deşi nici această lucrare nu este lipsită de parti-pris, este vizibil efortul de a
prezenta o viziune de ansamblu obiectivă asupra situaţiei din ţările europene legate prin
tratatele minorităţilor. Hărţile etnice anexate fiecărui capitol, în ciuda obiecţiilor ce s-ar
putea face referitor la selecţia surselor şi metodologie, oferă o imagine sugestivă a
situaţiei geopolitice a fiecărui stat în parte. Cea mai vulnerabilă poziţie era a Poloniei:
harta ei etnică era divizată clar în trei zone distincte, de dimensiuni comparabile, locuite
preponderent de polonezi, de ucraineni şi respectiv de bieloruşi. Conform evaluărilor
oficiale, la o populaţie de cca. 27.000.000 de locuitori, erau peste 18.000.000 de polonezi
(cca. 68%) şi peste 8.000.000 de minoritari. Ca şi în celalte cazuri, autorul optează
pentru o medie între estimările minorităţilor şi cele oficiale, apreciind ponderea
minoritarilor la 10.000.000, din care 5 milioane de ucraineni, 3 milioane de evrei, 1,4
milioane de bieloruşi şi 1,3 milioane de germani. Vezi vol. I, pp. 165-208, din lucrarea
citată. În privinţa Cehoslovaciei, harta etnică ne arată că minoritatea germană (între 3,1
şi 3,8 milioane de locuitori dintr-un total de 13-14 milioane) era situată compact în
regiunea de frontieră (Vol. I, pp. 209-254). În cazul României, existau doar trei zone
relativ mici de populaţie mixtă în preajma frontierei:, Sudul Basarabiei, Cadrilaterul şi
Bucovina de Nord (vol. II, 107-171).
50
Prezenţa unei „benzi” de populaţie preponderent maghiară pe hărţile etnice din
epocă, lângă frontiera de vest a ţării, în special pe linia Satu Mare – Carei – Oradea (de
exemplu E. A. Monfosca, op. cit., vol. II, pp. 171 şi urm.) este înşelătoare şi nu redă
exact realitatea de pe teren, în condiţiile în care populaţia maghiară era concentrată mai
ales în oraşe, iar zona rurală înconjurătoare era locuită preponderent de români.
51
O prezentare, fireşte subiectivă, în favoarea minorităţilor, întâlnim în colecţia
revistei „Nation und Staat” care a apărut la Viena, între 1927 şi 1943, în 12 numere pe
128
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

noastră era una din ţările contra cărora erau adresate cele mai multe petiţii din
partea minorităţilor către Secretariatul SN. Petiţiile minorităţilor din România
proveneau, în cele mai multe cazuri, de la minoritatea maghiară şi priveau
probleme legate de învăţământ şi de regimul proprietăţii, în urma reformei
agrare.52 Situaţia proprietăţii funciare din Transilvania interbelică şi aplicarea
reformei agrare după 1920 constituie o problemă complexă, cu o lungă serie de
cazuri speciale, îndeosebi în privinţa bunurilor apaţinând cultelor religioase,
şcolilor confesionale, instituţiilor de caritate, composesoratelor etc., care nu se
pot subsuma uşor unei aprecieri pauşale. Pentru o privire rezumativă de ansamblu,
cităm din lucrarea unui istoric ieşean: „în timp ce românilor li se părea firesc să
pretindă nivelarea inegalităţilor acumulate de-a lungul secolelor, ca şi sacrificii
din partea «celor care sunt încă titularii unor privilegii nelegitime, în profitul
celor care au fost spoliaţi în trecut», maghiarilor situaţia lor anterioară li se părea
ca fiind «normală şi intangibilă», iar procesul de anulare a discrepanţelor de
statut ca fiind făţiş antimaghiar, expresia nefericitei înlocuiri a «sistemului [...]
occidental din Transilvania cu cel ’balcanic’, complet străin spiritului tradiţional
transilvănean»”.53
Ca şi în prezent, administraţia era grevată de fenomenul corupţiei, care,
paradoxal, atenua o parte din celelalte deficienţe. Autorul unei importante lucrări
despre minorităţi, britanicul Carlyle Aylmer Macartney, scria, referindu-se la
acest aspect: „mita poate rezolva o mulţime de lucruri. «Corupţia românilor»,

an, ai cărei editori erau apropiaţi „Congresului European al Naţionalităţilor”. Revista

publica aproape în ficare număr, în secţiunea consacrată actualităţilor, relatări despre
România, evocând contextul politic, evenimentele interne mai importante, pentru a
evidenţia apoi evenimentele importante din perspectiva minorităţilor. Foarte frecvent
apar relatări privind abuzuri şi violenţe poiţieneşti şi în materie electorală. Dacă
asemenea incidente nu aveau neapărat şi întotdeauna conotaţie etnică, nefiind chiar
surprinzătoare pentru atmosfera Vechiului Regat sau pentru cititorii „Scrisorii pierdute”,
în noile provincii, şi mai ales în Transilvania, erau de natură să şocheze. Relatările sunt
poate partizane, dar în general obiective. Una din rarele excepţii: în NS, vol. 1
(1927/1928), nr. 11-12, la pp. 872-873, o relatare intitulată Die Ukrainer unter der
rumänischen Herrschaft, ocupă cea mai mare parte a spaţiului editorial cu un expozeu
privind tendinţelor expansionsite ale României faţă de Ucraina şi caracterul presupus
nedrept al unirii Bucovinei cu România, înainte de a relata succint despre nişte abuzuri
(posibil reale) ale autorităţior române. La momentul respectiv, autorii în domeniu erau de
mult la curent cu politica promovată în cadrul SN de a respinge automat petiţiile ce
puneau în discuţie frontierele şi cu indezirabilitatea utilizării chestiunii minorităţilor
pentru revendicări teritoriale.
52
Vezi Richard Veatch, The Minorities and the League of Nations, în The league
of Nations in Retrospect / La Société des Nations: Rétrospéctive, Walter de Gruyter,
Berlin, 1983, pp. 369-383, la p. 386.
53
Lucian Leuştean, România şi Ungaria în cadrul „Noii Europe” [1920-1923],
Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 138.
129
 Mar ius Balan

mi-a spus cu cinism un bătrân evreu, «este Geneva noastră». Mai mult decât atât,
românul mediu e un tip de treabă. Natura sa nu-l îndeamnă la brutalitate; nici
măcar nu soclicită sume foarte mari. Este uimitor cât de departe poţi ajunge cu
doar câţiva lei. Chiar nemituit, el va ezita adesea să aplice unele reguli mai
aspre, în special dacă punerea lor în practică îi va cauza un disconfort. Îi lipseşte
complet tenacitatea de fier... a cehilor sau brutalitatea sârbilor. Oferă-i suficient
cât să trăiască, mai adaugă şi o minimă păstrare a aparenţelor şi nu-i cauza
probleme reale, iar el se va mulţumi să-i lase pe oameni în plata Domnului.
Rămâi uimit adeseori în Transilvania de tonul cinic şi amical cu care românii
localnici se adresează, spre exemplu, naţionaliştilor maghiari fanatici. Este vorba
în mare măsură de superficialitate, însă rămâne faptul că, în anumite privinţe, cel
puţin în primii ani după război, în Transilvania viaţa a fost mai tolerabilă pentru
minorităţi decât în mult mai bine condusa Cehoslovacie”.54
O judecată de ansamblu în privinţa situaţiei reale a minorităţilor din
România interbelică este greu de făcut. În primul rând, ineficienţa şi corupţia
clasei politice şi a administraţiei au afectat neîndoielnic minorităţile. Totuşi,
aceste deficienţe nu îi vizau în mod special pe minoritari; uneori ei s-au adaptat
chiar mai bine situaţiei. Au existat şi persecuţii care-i vizau direct, mai ales în
domeniul învăţământului.55 Dar ele nu au luat caracterul de război civil mocnit
între autorităţi şi populaţia locală, pe care l-a avut, de exemplu, regimul
minoritar din Galiţa poloneză. Până în 1940, când România a intrat în raza de
acţiune a unor forţe politice externe covârşitoare, situaţia economică de
ansamblu a minorităţilor nu a avut de suferit. Nici nu s-a înregistrat o emigraţie
semnificativă a cetăţenilor apaţinând vreuneia dintre minorităţi.
Situaţia se va schimba dramatic în timpul războiului; primele simptome
îngrijorătoare apar deja în ianuarie 1938, prin legea de „revizuire a naţiona-
lităţii”, prin care un mare număr de evrei pierd cetăţenia română.56 Analiza
persecuţiilor sistematice care au urmat, culminând cu asasinarea în masă a evre-
ilor din Europa – inclusiv a unui mare număr de evrei români –, excede limitele

54
C.A. Macartney, National States and National Minorities, Oxford University
Press, London, 1934, p. 289. Citatul a fost preluat integral după Lucian Leuştean, op.
cit., p. 130, la nota 217.
55
Pentru tratamentul, nu întotdeauna corect, al ucrainenilor din Bucovina, vezi
Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina: Die Durchsetzung des
nationalstaatlichen Anspruchs Grossrumäniens 1918-1944, Oldenbourg Verlag, Mün-
chen, 2001. Tonul lucrării este obiectiv, documentarea este amplă şi riguroasă, dar se
simte totuşi, în opinia noastră, o anumită nuanţă de parti-pris filo-ucrainean, sau măcar
predilecţia de a privi favorabil minorităţile şi cu ostilitate de principiu statul naţional.
56
Vezi M. Balan, Legea naţionalităţii ca instrument al discriminării. Modificări
şi inovaţii legislative în anii 1937-1938, în Cătălin Turliuc şi Mihai-Ştefan Ceauşu,
Dilemele convieţuirii în procesul modernizării societăţii româneşti în spaţiul est-
carpatic (secolele XIX-XX), Editura Junimea, Iaşi, 2011, pp. 117-134.
130
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

tematice şi metodologice ale unei lucrări consacrate statutului minorităţilor.57

Una din primele măsuri legislative importante luate după armistiţiul încheiat cu
Naţiunile Unite la 13 septembrioe 1944 a fost adoptarea unei legi a
naţionalităţilor care a pus capăt discriminării.58
În perioada comunistă, regimul a avut o atitudine oportunistă faţă de
minorităţi. În prima parte a dominaţiei comuniştilor, acestea au fost cultivate în
mod special, în condiţiile în care un regim de ocupaţie sovietică nu avea şanse
prea mari să dobândească adepţi în rândul populaţiei majoritare, înclinată să
vadă în vecinul de la răsărit cel mai periculos duşman al statului naţional român.
Totodată, unul din aspectele pe care doctrina marxist-leninistă le evidenţia în
mod special era rezolvarea problemei naţionalităţilor, pe care regimurile „bur-
gheze” erau incapabile să o soluţioneze. Învăţământul în limbile minorităţilor
(mai ales maghiară şi germană) s-a extins şi au fost publicate manuale în aproape
toate limbile minorităţilor trăitoare în România. În 1945, a fost formată la Cluj o
universitate maghiară (purtând numele lui Janos Bolyai), prin separare de
universitatea clujeană. Ea va fi reunificată cu cea română în 1958, în conjunctura
nefavorabilă maghiarilor de după reprimarea Revoluţiei din 1956 din ţara vecină.
Totuşi, aceste ameliorări vizibile şi chiar ostentative ale statutului minorităţilor
nu au fost atât de benefice pe cât par la prima vedere, în condiţiile unui regim
totalitar, care controla strict orice manifestare în spaţiul public, în presă,
literatură şi artă şi reprima implacabil orice tentativă de atitudine independentă.
Represiunea comunistă îi viza până la urmă şi pe minoritari. Este semnificativ
faptul că evreii – persecutaţi frecvent în România înainte de 1940 şi expuşi
pericolului exterminării după 1941 – pleacă masiv din ţară abia după 1948.
Regimul comunist român a permis emigrarea evreilor în Israel (spre deosebire de
cel din URSS) şi, mai târziu, a germanilor.59 Pentru o ţară comunistă,
permisiunea de a o părăsi era un privilegiu greu de obţinut (şi – s-ar putea
adăuga cu maliţiozitate – o discriminare pozitivă în favoarea unor minorităţi). În
ultimii ani ai regimului comunist, discursul naţionalist, prin care conducătorii
încercau să abată atenţia de la eşecul economic şi de la scăderea continuă a

57
Reamintim că premisa majoră subînţeleasă a problemei minorităţilor rezidă în
acordul de principiu asupra demnităţii umane a tuturor membrilor societăţii. În
paradigma raporturilor majoritate-minoritate, minoritarilor persecutaţi de majoritate nu li
se neagă umanitatea, ci dreptul la identitate, în numele unei identităţi naţional-statale sau
general umane presupus superioare.
58
Prin Legea nr. 86 din 7 februarie 1945 privind Statutul naţionalităţilor (M. Of.,
nr. 30, din 7 februarie 1945). Pentru detalii, vezi Andra Iftimiei, Consideraţii privind
regimul juridic al naţionalităţilor din România în perioada 1944-1945, în Turliuc şi
Ceauşu, op. cit., pp. 143-165.
59
În ambele cazuri, decizia de a permite emigrarea era condiţionată de anumite
acorduri economice şi financiare care aduceau beneficii statului român. Practic era vorba
de o „vânzare” a propriilor cetăţeni.
131
 Mar ius Balan

nivelului de trai, a determinat formarea unei imagini foarte întunecate despre

situaţia minorităţilor din România. Restricţiile şi abuzurile autorităţilor
comuniste afectau însă întreaga populaţie. Chiar şi limitate la nivelul retoricii
pompoase, derapajele naţionaliste creau o atmosferă nefavorabilă menţinerii şi
promovării identităţii naţionale şi culturale a minorităţilor.
După 1989, situaţia s-a modificat radical prin apariţia premiselor formării
unui regim constituţional axat pe valorile democraţiei şi ale statului de drept.
Schimbarea nu a fost vizibilă de la bun început şi multe speranţa au fost înşelate,
în condiţiile promovării de către noii conducători, ostili partidelor de opoziţie, a
unui discurs xenofob şi agresiv prin care încercau să mobilizeze electoratul
contra unor presupuşi duşmani din exterior. Totuşi, situaţia a evoluat spre mai
bine, în condiţiile în care chiar şi foştii comunişti au început să înveţe treptat, la
început doar la nivelul declaraţiilor formale şi complezente, limbajul democraţiei
şi al statului de drept.
Progresul este vizibil şi în textul Constituţiei adoptate în 1991.
În conformitate cu art. 1, alin. 1, al Constituţiei, România este stat naţio-
nal. Această dispoziţie nu implică în nici un fel negarea identităţii minorităţilor
naţionale. Termenul de „naţiune” din acest text poate fi privit în sens politic şi
nu neapărat etnic. Argumente pentru această teză pot fi deduse din art. 4 al legii
fundamentale, care dispune că:
„(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român;
(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi,
fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.
În acelaşi titlu al Constituţiei consacrat principiilor generale, art. 6
stabileşte că:
„(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase;
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi
exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să
fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi
cetăţeni români”.60
În şedinţa din 12 martie 199161 a Adunării Constituante se propusese
adaptarea unei formulări a articolului 6 în care se garantau şi drepturile
„individuale şi colective ale minorităţilor naţionale, astfel cum acestea sunt

60
Pentru detalii, vezi B. Selejan-Guţan, Comentariu la art. 6, în Muraru şi
Tănăsescu, op. cit., pp. 58-75, precum şi Tudorel Toader, Constituţia României
reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 9-10;
61
M. Of., partea a II-a, Nr. 4, din 14 martie 1991. Vezi şi Duculescu et alii, op.
cit., p. 39.
132
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

definite în înţelegerile internaţionale la care România este parte sau în principiile

dreptului internaţional unanim admise”. Acest amendament a fost însă respins.
În formularea art. 6, întâlnim prima menţionare expresă a „minorităţilor
naţionale” în textul unei legi fundamentale din ţara noastră. Coroborând
dispoziţiile acestui text cu cele ale art. 13 (privitor la limba de stat) şi ale art. 127
(referitor la folosirea unui interpret în faţa autorităţilor judiciare), se poate
conchide că „măsurile de protecţie luate de stat nu vor putea să creeze drepturi
speciale persoanelor aparţinând acestor minorităţi.62 Este semnificativ pentru
evaluarea importanţei pe care legiuitorul nostru constituţional o acordă statutului
minorităţilor – faptul că dispoziţiile menţionate mai sus se găsesc în cuprinsul
titlului I, consacrat principiilor fundamentale ale statului, şi nu în cuprinsul celui
de-al doilea titlu consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
ale cetăţenilor. Această structurare a textului constituţional este de natură a
sublinia rangul înalt acordat de legea fundamentală statutului minorităţilor.
În proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele României la
propunerea Guvernului, se propunea printre altele adăugarea unui nou alineat la
art. 6, cu următorul conţinut: „autorităţile publice vor consulta organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în legătură cu deciziile privind
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase”.
În opinia CCR, o asemenea dispoziţie care dă expresie obligaţiei statului
de recunoaştere şi garantare a dreptului la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii minorităţilor, fără a încălca limitele materiale ale revizuirii
Constituţiei din art. 152, „nu este de domeniul Constituţiei, ci al legii, ridicarea
la rang de principiu constituţional a uneia dintre aceste garanţii negăsindu-şi
justificarea. În situaţia în care se va menţine această reglementare, pentru ca
deciziile organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale privitoare la
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase
să nu contravină principiilor de egalitate şi nediscriminare faţă de ceilalţi
cetăţeni români, ar trebui să se prevadă şi obligaţia acestor organizaţii de a
consulta în scris autorităţile publice în legătură cu deciziile pe care urmează să le
adopte”.63
Dispoziţiile de principiu consacrate în art. 6 sunt „detaliate şi asigurate de
un sistem de garanţii constituţionale care le asigură efectivitatea”,64 dintre care
se pot enumera:
- egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (art. 16);
- reprezentarea de drept în Camera Deputaţilor a organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în urma alegerilor numărul
de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament (art. 62, alin. 2);65

62
Ibidem, loc. cit.
63
Decizia CCR nr. 799/2011 (M. Of., nr. 440, din 23 iunie 2011).
64
I. Deleanu, op. cit., p. 17.
133
 Mar ius Balan

- consacrarea principiului autonomiei locale şi a principiului descentra-

lizării şi deconcentrării serviciilor publice (art. 120, alin. 1);
- instituţionalizarea iniţiativei legislative populare pentru toate categoriile
de legi (ordinare şi organice – art. 74, alin. 1 – şi pentru legile constituţionale, în
art. 150, alin. 1);
- recunoaşterea dreptului la cultivarea limbii materne şi la folosirea
acesteia în faţa organelor de urmărire penală (art. 23, alin. 8) şi a justiţiei (art.
128, alin. 2);
- recunoaşterea dreptului la instruire în limba maternă (art. 32, alin. 3);
- garantarea dreptului la asociere, inclusiv în partide politice, fără nici un
fel de restricţii de factură etnică (art. 40, alin. 1);
- consacrarea libertăţii de conştiinţă şi a autonomiei cultelor religioase faţă
de stat (art. 29, alin. 1 şi alin. 5);
- asigurarea libertăţii învăţământului religios în şcolile de stat, potrivit
cerinţelor fiecărui cult (art. 32, alin. 7);
- obligativitatea interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale
privitoare la drepturile şi la libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte (art. 20, alin. 1);
- stabilirea priorităţii reglementărilor internaţionale faţă de cele interne în
cazul unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului
la care România este parte şi legile interne (art. 20);
- reglementarea prin lege organică a statutului minorităţilor naţionale (art.
73, alin. 3, lit. q). Ce-i drept, legea respectivă nu a fost încă adoptată; odată
adoptată, calitatea de lege organică o face mai puţin accesibilă unor modificări
survenite prin schimbările bruşte de dispoziţie ale unor majorităţi parlamentare
fluctuante.
Ansamblul acestor dispoziţii constituţionale impune concluzia că legiui-
torul român a considerat protecţia minorităţilor ca parte componentă a sistemului
protecţiei drepturilor omului şi – fără a exclude măsuri de discriminare pozitivă66
– fundamentul statutului minorităţilor în ţara noastră îl constituie principiul
nediscriminării.

65
Este de reţinut că în prezent, în Camera Deputaţilor, grupul minorităţilor
naţionale (altele decât cea maghiară) numără 18 deputaţi. Toţi şi-au dobândit mandatul
în baza dispoziţiilor legii electorale adoptate în aplicarea articolului 62, alin. 2 din
Constituţie. În ultimii ani, numărul minorităţilor reprezentate a crescut uşor, apărând noi
minorităţi (italiană, macedoneană, ruteană – ultima desprinsă din cea ucraineană). Nicio
minoritate care a ajuns să fie reprezentată în Parlament, din 1990 şi până în prezent nu a
pierdut mandatul astfel dobândit, în niciuna din legislaturile care au urmat.
66
Cum sunt cele privitoare la reprezentarea în Camera Deputaţilor a organizaţiilor
minorităţilor naţionale
134
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

România a ratificat – destul de târziu – Carta Europeană a Limbilor

Regionale şi Minoritare, prin Legea nr. 282, din 24 octombrie 2007.67 Conform
articolului 2 din această lege, prevederile Cartei devin aplicabile unui număr de
20 de limbi vorbite în România şi anume: albaneză, armeană, bulgară, cehă,
croată, germană, greacă, italiană, idiş, macedoneană, maghiară, poloneză,
romani, rusă, ruteană, sârbă, slovacă, tătară, turcă şi ucraineană. Dispoziţiile
părţii a II-a din Cartă sunt aplicabile, conform opţiunii de care a făcut uz
Guvernul român în baza art. 2, par. 1 din Cartă, următoarelor limbi: albaneză,
armeană, greacă, italiană, idiş, macedoneană, poloneză, romani, ruteană şi tătară.
Conform dispoziţiilor art. 2, par. 2, şi 3, par. 1, România a optat din meniul de
măsuri prevăzute în partea a III-a a Cartei, stabilind o listă specifică de măsuri
pentru fiecare limbă minoritară. Din motive de spaţiu, prezentăm mai jos doar
câteva din măsurile selectate pentru a fi aplicate în cazul limbii maghiare,
vorbită de un număr semnificativ mai mare de cetăţeni români (art. 5, litera e,
din legea nr. 282/2007):
În materie de învăţământ (art. 8 din Cartă), au fost asumate obligaţii
privind adoptarea de măsuri privind educaţia în limba maghiară, la nivel
preşcolar, al învăţământului primar, secundar, tehnic, vocaţional şi universitar,
precum şi organizarea de cursuri de educaţie pentru adulţi sau de educaţie
permanentă. De asemenea, au fost asumate obligaţii privind asigurarea predării
istoriei şi a culturii pe care limba regională sau minoritară (în speţă, cea
maghiară) le exprimă, implicând şi asigurarea pregătirii de bază şi permanente a
cadrelor didactice necesare punerii în aplicare a acestor măsuri.
În domeniul justiţiei (art. 9 din Cartă), măsurile asumate produc conse-
cinţe în privinţa posibilităţii de a administra documente şi probe în limba
maghiară şi de a utiliza interpreţi sau traducători.
În domeniul administraţiei şi al serviciilor publice (art. 10 din Cartă),
statul român va veghea, în limita posibilului, ca, în unităţile administrative locu-
ite de un număr semnificativ de vorbitori de limbă maghiară, funcţionarii
autorităţilor administrative care asigură relaţia cu publicul să folosească limba
maghiară în raporturile lor cu persoanele care li se adresează în această limbă
sau ca vorbitorii de limbă maghiară să poată prezenta cereri orale ori scrise şi să
primească răspunsuri în limbă maghiară şi să poată prezenta ca valabil un
document întocmit în limbă maghiară. În plus, autorităţile administrative au
obligaţia să pună la dispoziţie formulare şi texte administrative de uz curent
pentru populaţie în limbă maghiară ori în versiuni bilingve, să permită auto-
rităţilor administrative să întocmească documente în limba maghiară.
În ceea ce priveşte serviciile publice asigurate de către autorităţile
administrative ori de către alte persoane care acţionează în cadrul competenţei
acestora, statul român şi-a asumat obligaţia ca, în limita posibilului, în zonele în

67
M. Of. I, nr. 752, din 6 noiembrie 2007.
135
 Mar ius Balan

care este folosită limba maghiară: să vegheze ca limba maghiară să fie folosită în
cadrul serviciilor publice şi să permită vorbitorilor de limbă maghiară să formu-
leze cereri şi să primească răspunsuri în această limbă. În vederea aplicării
acestor măsuri, statul român se angajează la alegerea şi, dacă este cazul, forma-
rea unui număr suficient de funcţionari şi alţi agenţi publici, precum şi la satisfa-
cerea, în măsura în care este posibil, a cererilor agenţilor publici care cunosc
limba maghiară de a fi repartizaţi în zonele unde această limbă este folosită.
Referitor la mijloacele de comunicare (art. 11 din cartă), statul român s-a
angajat, în limita competenţelor ce revin statului în domeniul audiovizualului, cu
respectarea principiilor de independenţă şi autonomie a mijloacelor de
comunicare, să încurajeze şi/sau să faciliteze crearea cel puţin a unei staţii de
radio şi a unui canal de televiziune în limba maghiară; să încurajeze şi/sau să
faciliteze realizarea şi difuzarea de producţii audio şi audiovizuale în limba
maghiară; să încurajeze şi/sau să faciliteze crearea şi/sau menţinerea cel puţin a
unui organ de presă în limba maghiară); să acopere costurile suplimentare ale
mijloacelor de comunicare ce utilizează limba maghiară, atunci când legea
prevede o asistenţă financiară, în general, pentru mijloacele de comunicare; să
sprijine formarea jurnaliştilor şi a personalului pentru mijloacele de comunicare
ce utilizează limba maghiară. Totodată, este garantată libertatea de recepţie
directă a emisiunilor de radio şi de televiziune ale ţărilor vecine, realizate în
limba maghiară. Nicio restricţie a libertăţii de expresie şi a liberei circulaţii a
informaţiei în limba maghiară nu poate fi impusă presei scrise.
Alte obligaţii specifice au fost asumate în domeniul activităţilor şi
facilităţilor culturale (art. 12 din Cartă), al vieţii economice şi sociale (art. 13),
precum şi al schimburilor transfrontaliere (art. 14).
Experienţa ultimilor ani arată că obligaţiile asumate prin Carta Europeană
a Limbilor Regionale şi Minoritare au fost transpuse în practică; cel puţin pe
planul mijloacelor de comunicare, acest lucru este vizibil pentru oricine.

Vechea lege a administraţiei publice locale (nr. 69 / 1991), modificată prin

OUG nr. 22/199768 prevedea posibilitatea utilizării limbii minorităţilor naţionale
în raporturile cu autorităţile locale în acele unităţi administrativ-teritoriale în
care proporţia populaţiei minoritare era de cel puţin 20%. În acele unităţi
administrativ-teritoriale legea admitea şi posibilitatea inscripţionării bilingve a
panourilor indicatoare de la intrarea în localitate.

68
Publicată în M. Of., nr. 105, din 29 mai 1997; Ordonanţa a fost declarată
neconstituţională, pe considerentul neîndeplinirii condiţiei urgenţei reclamate de art. 114,
alin. 4 din Constituţie, prin decizia nr. 83 / 1998 a Curţii Constituţionale, publicată în M.
Of., nr. 211, din 8 iunie 1998.
136
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Noua Lege a administraţiei publice locale69 a stabilit că, în unităţile

administrativ-teritoriale locuite de cel puţin 20% de cetăţeni aparţinând minorită-
ţilor naţionale,70 autorităţile locale, instituţiile publice aflate în subordonarea lor,
precum şi serviciile publice deconcentrate vor asigura folosirea, în raporturile cu
aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale legii
administraţiei locale şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.
Dacă la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale există cel puţin 20% de
cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, la şedinţele consiliilor locale se poate
utiliza şi limba maternă a acelei minorităţi, iar convocatoarele pentru aceste
şedinţe şi actele normative adoptate vor fi emise şi în limba acelei minorităţi. De
asemenea, în aceste localităţi, în raporturile cu autorităţile administraţiei publice,
cetăţenii aparţinând minorităţii se pot adresa acestora oral şi în scris şi în limba
maternă şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă.
Autorităţile locale au obligaţia de a asigura inscripţionarea denumirii localităţilor
şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de
interes public şi în limba maternă a cetăţenilor apaţinând minorităţii respective
(art. 90, alin. 1 şi 3 din Legea administraţiei publice locale).
Problema-cheie a statutului minorităţilor pe plan administrativ o repre-
zintă însă instituţia autonomiei. Principiul autonomiei locale71 ca atare figurează
în constituţie încă din 1866; a rămas însă numai pe hârtie. Reorganizarea
administrativă a ţării şi crearea unei adevărate autonomii (care nu trebuie
neapărat să fie exclusiv teritorială) constituie o prioritate – poate insuficient
conştientizată – a întregii societăţi româneşti şi unul din reperele esenţiale ale
mult discutatei reforme a statului român. Faţă de minorităţi, acordarea în sine a
autonomiei teritoriale sau personale72 este o chestiune de înţelepciune politică, şi
nu o obligaţie juridică a statului român. Totuşi, acte internaţionale precum
Recomandările de la Lund (1999) pot constitui elemente care să contribuie
treptat la formarea unui drept cutumiar în materie. În orice caz, procesul anevo-
ios şi riscant al instituirii unei autonomii reale pe plan administrativ trebuie să
aducă în principiu beneficii considerabile majorităţii şi minorităţii deopotrivă.

69
Legea nr. 215 din 13 aprilie 2001, publicată în M. Of., nr. 204, din 23 aprilie 2001.
70
În prezent, din cele 41 de judeţe ale României doar trei îndeplinesc această
condiţie, în toate trei cazurile, de către minoritatea maghiară. Este vorba de Harghita şi
Covasna (unde maghiarii formează majoritatea absolută) şi de Mureş, unde maghiarii se
apropie de jumătate. Fireşte, dispoziţiile acestui articol sunt mai frecvent aplicabile la
nivel de localitate, într-un destul de mare număr de oraşe şi comune, inclusiv din alte
judeţe şi în privinţa altor minorităţi.
71
Pentru detalii, vezi Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice româneşti,
ediţia a 2-a, Hamangiu, Bucureşti, 2006.
72
Vezi Alina Mirabela Gentimir, Care formă de autonomie este favorabilă
României?, în NRDO, vol. 6, nr. 1 (2010), pp. 20-31; Gabriel Andreescu, Răspuns la
întrebarea: care formă de autonomie?, în acelaşi număr din NRDO, pp. 31-40.
137
 Mar ius Balan

Legea nr. 84/1995 a învăţământului73 cuprindea ample reglementări

privitoare la drepturile minorităţilor naţionale. Prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţămân-
tului,74 dispoziţiile referitoare la minorităţi au fost extinse şi dezvoltate.
Art. 8 al legii, stabilind regula desfăşurării în limba română a învăţămân-
tului de toate gradele, stipula şi posibilitatea desfăşurării acestuia „în condiţiile
prezentei legi, şi în limbile minorităţilor naţionale precum şi în limbi de
circulaţie internaţională”. Alin. 2 al art. 8 prevede posibilitatea creării de unităţi,
clase sau formaţiuni de studiu cu predarea în limbile minorităţilor naţionale,
alternativ cu asigurarea şcolarizării în limba maternă în alte localităţi.
Art. 9 al legii reglementa predarea religiei în şcoli, stabilind includerea ei
în planurile de învăţământ şi posibilitatea de opţiune a elevului, cu acordul
părintelui sau al tutorelui (alin. 1), precum şi posibilitatea, pentru cultele recu-
noscute oficial de către stat, de a solicita Ministerului Educaţiei Naţionale
organizarea unui învăţământ specific corespunzător necesităţilor de pregătire a
personalului de cult.
Dispoziţiile speciale privitoare la învăţământul pentru persoanele aparţi-
nând minorităţilor naţionale erau cuprinse în capitolul VII al legii. Un interes
deosebit prezintă reglementările din art. 120, care dispunea, în primul alineat,
predarea disciplinei Limba şi literatura română, în învăţământul primar după
programe de învăţământ şi manuale şcolare elaborate în mod special pentru
minoritatea resepctivă, în învăţământul gimnazial, după programe şcolare
identice cu cele pentru clasele cu limba de predare română, cu manuale
specifice, iar în învăţământul liceal, după programe şi manuale şcolare identice
cu cele pentru clasele cu predare în limba română. În alineatul 2 se prevedea
predarea disciplinelor Istoria românilor şi Geografia României în învăţământul
primar, în limba maternă după programe şi manuale identice cu cele pentru
clasele cu predare în limba română, cu obligaţia transcrierii şi însuşirii
toponimiei şi a numelor proprii româneşti în limba română. În învăţământul
gimnazial se poate introduce – la cerere –, ca disciplină de studiu, Istoria şi
tradiţiile minorităţilor naţionale, cu predare în limba maternă (alin. 4). În
învăţământul de stat profesional, liceal şi postliceal de specialitate, predarea se
poate face în limba maternă, la cerere, în condiţiile legii, cu obligaţia însuşirii
terminologiei de specialitate în limba română (art. 122). Tot la cerere, se pot
organiza în învăţământul universitar de stat, în condiţiile legii, grupe, secţii,
colegii, facultăţi şi instituţii de învăţământ cu predare în limba maternă, caz în
care se va asigura însuşirea terminologiei de specialitate în limba română (art.
123, alin. 1). Art. 124 stabileşte că probele de admitere în învăţământul de toate

73
Publicată în M. Of., nr. 167 / 31 iulie 1995.
74
Publicată în M. Of., nr. 152 / 14 iulie 1997
138
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

gradele şi nivelurile precum şi probele examenelor de absolvire pot fi susţinute

în limba în care au fost studiate disciplinele respective, în condiţiile legii.
În ciude unor critici,75 se poate susţine că, deşi imperfectă, vechea lege a
învăţământului cuprindea o reglementare amplă şi nuanţată a drepturilor minori-
tăţilor şi răspundea, pe ansamblu, exigenţelor învăţământului în limbile acestora.
Aprecieri pozitive în privinţa învăţământului pentru minorităţi în România în
anii ’90 sunt formulate, într-o formă mai rezervată, şi în literatura străină.76
Noua legea a educaţiei naţionale77 stabileşte, printre principiile „care
guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot
parcursul vieţii din Romania” „principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvol-
tarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”
(art. 3, lit. i). În concepţia noii legi, învăţământul este serviciu de interes public
care „se desfaşoară (…) în limba română, precum şi în limbile minorităţilor
naţionale şi în limbi de circulaţie internaţională” (art. 10, alin. 1). Pentru a
asigura în cazul fiecărui elev şcolarizarea în limba sa maternă, legea prevede fie
unităţi de învăţământ în limba română78 sau limba minorităţilor, formaţiuni de
studiu în limba română sau în limba minorităţilor, fie asigurarea şcolarizării
fiecărui elev în limba sa maternă în cea mai apropiată localitate posibil (art. 10,
alin. 2). În adoptarea strategiilor naţionale în domeniu, Ministerul Educaţiei va
consulta, pe lângă alte autorităţi şi instituţii, şi Consiliul Naţional al Minorităţilor
(art. 14). Noua reglementare continuă tradiţia legislativă de flexibilitate în
privinţa învăţământului religios. Cultele recunoscute de stat79 pot solicita
Ministerului Educaţiei organizarea unui învăţământ teologic specific, „în cadrul
învăţământ de stat în universităţile de stat existente, ca facultăţi cu dublă
subordonare, destinate pregătirii personalului de cult şi activităţii social-
75
Vezi în acest sens critica, având pronunţate accente polemice, formulată de
Sándor N. Szilagyi în articolul De ce nu-şi pot însuşi copiii maghiari limba română în
şcoală?, publicat în „Altera”, nr. 7 (1998), p. 131-148. Autorul invocă (la p. 137) faptul
că 440.000 de maghiari (27,1 %) trăiesc în localităţi în care ponderea lor se situează între
91-100 % şi unde copiii lor au şanse infime să înveţe româneşte în afara şcolii. Pe baza
acestor considerente, programele de învăţământ ar trebui să fie adaptate şi situaţiilor
unor elevi care încep învăţarea limbii române în primul an de şcoală.
76
R. Hofmann, în Minderheitenschutz..., p. 125, referindu-se la situaţia anterioară
adoptării legii nr. 84/1995, afirma: „în ciuda unor plângeri, în special din partea mino-
rităţii maghiare, pare totuşi justificată impresia că învăţământul minorităţilor în România
funcţionează relativ bine în comparaţie cu situaţia din alte state sud-est europene”.
77
Legea nr. 1/2011, publicată în M. Of., nr. 18, din 10 ianuarie 2011.
78
Această prevedere are în vedere ipoteza unor români care locuiesc într-o zonă
locuită preponderent de o minoritatea naţională, mai precis în cazul judeţelor Harghita şi
Covasna.
79
În condiţiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general
al cultelor (M. Of., nr. 11, din 8 ianuarie 2007).
139
 Mar ius Balan

misionare a cultelor, numai pentru absolvenţii învăţământului liceal, proporţio-

nal cu ponderea numerică a fiecărui cult în configuraţia religioasă a ţării, potrivit
recensământului oficial”, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestui învăţă-
mânt fiind realizată în condiţiile legii (art. 15, alin. 1). Cultele recunoscute de
stat mai au dreptul să organizeze învăţământ confesional prin înfiinţarea şi
administrarea propriilor unităţi şi instituţii de învăţământ particular (alin. 2 din
acelaşi articol).
Secţiunea a 12-a (art. 45-47) este consacrată învăţământului preuniversitar
pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. În general sunt menţinute
concepţia şi prevederile din Capitolul VII al legii anterioare, accentuând însă
anumite tendinţe în favoarea minorităţilor. Astfel, conform articolului 46 din
lege, în cadrul învăţământului preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor
naţionale, toate disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepţia disciplinei
Limba şi literatura română (alin. 1). Disciplina Limba şi literatura romană se
preda pe tot parcursul învăţământului preuniversitar după programe şcolare şi
manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă (alin. 2). O
dispoziţie deosebit de importantă pe plan simbolic o găsim în alineatul 11 al
aceluiaşi articol: „În programele şi manualele de istorie se vor reflecta istoria şi
tradiţiile minorităţilor naţionale din România”.
Relevantă pentru statutul minorităţilor mai este şi legislaţia anti-discrimi-
nare. Prin OUG nr. 137/2000 a luat naştere Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării, cu rolul de a implementa principiul egalităţii între cetăţeni.80
O altă expresie a preocupării României faţă de situaţia minorităţilor a
constituit-o crearea, în 1993, a Consiliului Minorităţilor Naţionale,81 organ
consultativ al Guvernului, având printre atribuţii şi formularea de propuneri
pentru elaborarea unor proiecte de legi şi de hotărâri ale Guvernului sau a unor
propuneri privind adoptarea unor măsuri cu caracter administrativ referitoare la
probleme care ţin de domeniul minorităţilor.
În 1997, după prima alternanţă democratică la putere în România
postdecembristă şi în condiţiile participării pentru prima dată la guvernare a
UDMR, a fost înfiinţat Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale,82

80
M. Of., nr. 431, din 12 septembrie 2001, republicată cu modificările ulterioare
în M. Of., nr. 99, din 8 februarie 2007 (ultima modificare, prin OUG nr. 19/2013,
publicată în M. Of., nr. 183, din 2 aprilie 2013). Vezi şi M.R. Prisacariu, op. cit., pp.
167-171. Deciziile relevante ale Consiliului – interesante şi sub aspectul implementării
cerinţelor corectitudinii politice a discursului public – sunt redate in extenso în NRDO.
81
Prin HG nr. 137/1993 (M. Of., nr. 156, din 9 iulie 1993), abrogată prin HG nr.
17/1997 (M. Of., nr. 17, din 5 februarie 1997).
82
Vezi HG nr. 17/1997 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului
pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (M. Of., nr. 17, din 5 februarie 1997) şi
modificată prin HG nr. 506/1997 (M. Of., nr. 245, din 19 septembrie 1997), abrogată
140
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

(desfiinţat în 2001), ca departament în cadrul aparatului de lucru al Guvernului

României, subordonat primului-ministru. Departamentul era condus de ministrul
delegat pe lângă primul-ministru pentru minorităţi naţionale, cu statut de
membru al Guvernului (art. 1 din HG nr. 17/1997). Printre atribuţiile mai
importante, Departamentul le avea pe cele de a elabora proiecte de legi şi alte
acte normative din domeniul său de activitate, de a aviza proiecte de legi şi alte
acte normative, care au incidenţă asupra drepturilor şi îndatoririlor persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale.
Ulterior este (re)înfiinţat CMN,83 ca organ consultativ al Guvernului, fără
personalitate juridică, aflat sub coordonarea Departamentului pentru Relaţii
Interetnice,84 care funcţionează de asemenea ca structură fără personalitate
juridică. Consiliul are drept scop asigurarea relaţiilor cu organizaţiile legal
constituite ale cetăţenilor apaţinând minorităţilor naţionale. CMN este format din
trei reprezentanţi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
reprezentate în Parlamentul României. În literatură s-au apreciat ca surprinză-
toare atât lipsa personalităţii juridice, cât şi inexistenţa puterii de decizie a
acestui organ.85 O altă deficienţă de principiu a CMN constă în aceea că exprimă
doar interesele acelor minorităţi care sunt reprezentate în Parlament.86
Un alt organism central relevant în materie este Agenţia Naţională pentru
Romi, organ de specialitate al administraţiei public centrale, cu personalitate
juridică, aflat în subordinea Guvernului.87
Statutul minorităţilor naţionale în România poate fi apreciat pe ansamblu
ca fiind satisfăcător. Paşi semnificativi în direcţia îmbunătăţirii statutului
minorităţilor au fost făcuţi începând cu anul 1997, iar în primii ani ai deceniului
trecut – în contexttul efortului pentru aderarea la UE – au fost înregistrate

prin HG nr. 13/2001 (M. Of., nr. 16, din 10 ianuarie 2001), care în art. 11 desfiinţează
Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale.
83
Prin HG nr. 589/2001 (M. Of., nr. 365, din 6 iulie 2001), modificată prin HG
nr. 1175/2001 (M. Of., nr. 789, din 12 decembrie 2001) şi HG nr. 181/2001 (M. Of., nr.
164, din 8 martie 2001).
84
Vezi HG nr. 749/2003 (M. Of., nr. 488, din 7 iulie 2003), OUG nr. 11/2004 (M.
Of., nr. 488, din 7 iulie 2004) şi HG nr. 111/2005 (M. Of., nr. 266, din 25 martie 2005).
85
M.R. Prisacariu, op, cit., p. 171.
86
Dat fiind faptul că în România sunt reprezentate în Parlament chiar şi minorităţi
care la recensământ au înregistrat mai puţin de 1000 de membri declaraţi, vorbitori ai
limbii respectivei minorităţi, limita aceasta este de ordin pur teoretic.
87
Vezi OUG nr. 78/2004 (M. Of., nr. 969, din 21 octombrie 2004) şi HG nr.
1703/2004 (M. Of., nr. 984, din 26 octombrie 2005); vezi şi M.R. Prisacariu, op, cit.,
pp. 175-176.
141
 Mar ius Balan

progrese considerabile. În formularea unui autor recent, România a parcurs

drumul de la „codaş”, la model de urmat.88
La această oră lipseşte încă o lege-cadru a minorităţilor naţionale, dar a
fost ratificată Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, iar problema
învăţământului în limbile minoritare este în bună măsură rezolvată: Legea edu-
caţiei naţionale cuprinde prevederi detaliate referitoare la ciclul preuniversitar,
există linii de studiu în limbile maghiară şi germană în cadrul Universităţii
„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, precum şi o universitate particulară cu predare
în limba maghiară,89 adresată membrilor acestei minorităţi.

V.4. Statutul minorităţilor în statele învecinate cu România

Pentru a aprecia în context corespunzător statutul minorităţilor în România

este necesară o sumară trecere în revistă a legislaţiilor din statele învecinate.
Proximitatea geografică, interesele economice şi politice comune, contactul
direct dintre populaţiile acestor state sunt factori care impun examinarea situaţiei
minorităţilor în strânsă conexiune cu luarea în considerare a relaţiilor interna-
ţionale. Cel din urmă aspect va fi examinat în capitolul IV al lucrării noastre
(secţiunile 2 şi 3). În continuare vom prezenta doar pe scurt principalele
dispoziţii legislative privind minorităţile din aceste state.

a) Ungaria90
Conform ultimului recensământ care a avut loc în 2011, dintr-o populaţie
totală de 9.937.628 de locuitori, 8.314.029 (83,66%) sunt maghiari, 308, 957
(3,6%) sunt romi (ţigani), 131.951 sunt germani (1,6%), 29.647 sunt slovaci
(0,3%), 26.345 sunt români (0,3%), 23.561 sunt croaţi (0,3%), 7.210 sunt sârbi
(0,1%), 2.385 sunt sloveni, iar 73.399 (0,9%) s-au declarat altă naţionalitate. În

88
Melanie H. Ram, Romania: from laggard to leader?, în Bernd Rechel (ed.),
Minority Rights in Central and Eastern Europe, Routledge, London and New York,
2009, pp. 180-194;
89
Este vorba de Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca. Ea a început să
funcţioneze din 2001 (când a primit autorizaţie provizorie de funcţionare din partea
Consiliului Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare) şi acreditată prin Legea nr.
58 din 29 martie 2012 (M. Of. I, nr. 222, din 3 aprilie 2012).
90
Vezi Balász Vizi, Hungary: a model with lasting problems, în Bernd Rechel
(ed.), op. cit., pp. 119-134; Herbert Küpper, Das neue Minderheitenrecht in Ungarn, R.
Oldenburg Verlag, München, 1998 (Untersuchungen zur Gegenwartskunde Suedosteuropas,
herausgegeben von Suedost Institut, Schriftenleitung Franz-Lothar Altmann); Georg
Nolte, Die rechtliche Stelung der Minderheiten in Ungarn, în Frowein, et alii, op. cit.,
vol. I (1993), pp. 501-536; Georg Brunner şi Günter Tontsch, Der Minderheitenschutz in
Ungarn und Rumänien, Bonn, Kulturstiftung der Deutchen Vertriebenenn, 1994, p. 5-70;
R. Hofmann, Minderheitenschutz..., pp. 176-191.
142
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

fine, 1.455.833 (14,7% din total) de cetăţeni – mult mai mulţi decât toţi cei care
şi-au declarat apartenenţa la una din naţionalităţile conlocuitoare – au făcut uz de
dreptul de a nu-şi declara apartenenţa etnică.91
După tratatul de la Trianon, prin care a pierdut două treimi din teritoriu şi
peste o treime din populaţia de limbă maghiară, Ungaria a rămas un stat naţional
cu o populaţie destul de omogenă, păstrând însă o numeroasă minoritate
germană şi un număr destul de însemnat de slovaci, împreună cu o serie de mici
grupuri aparţinând altor naţionalităţi (sârbi, croaţi, români, ucraineni, armeni
etc.).92 La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, omogenitatea etnică a
locuitorilor Ungariei a crescut considerabil. O bună parte a populaţiei evreieşti
cade victimă genocidului naţional-socialist; cea mai mare parte a populaţiei
germane este expulzată,93 în siajul procesului de epurare etnică desfăşurat în
Polonia şi Cehoslovacia,94 iar o parte considerabilă din locuitorii slovaci ai
Ungariei a fost transferată în baza unui schimb de populaţie.95 În timpul
regimului comunist, problema minorităţilor a fost tabuizată, ca şi în celelalte
state aflate sub domninaţia sovietică.
La scurt timp după prăbuşirea regimurilor comuniste din estul Europei,
statutul minorităţilor în Ungaria a fost reglementat prin articolul 68 al
Constituţiei din 1990.96 Primul alineat stipula că minorităţile naţionale şi
lingvistice din Ungaria „participă la exercitarea puterii poporului”, fiind „factori
constitutivi ai statului”. În continuare, se garanta protecţia minorităţilor, se
consacra dreptul acestora la propria cultură, la utilizarea limbii materne, la
învăţământ în limba maternă şi la utilizarea propriului nume în această limbă
(alin. 2). Legile Republicii Ungaria vor asigura reprezentarea minorităţilor (alin. 3)
care pot să-şi constituie autorităţi autonome locale şi centrale (alin. 4). Ultimul

91
http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Hungary, consultat ultima oară
la 25 iulie 2013.
92
Este de precizat că, la fel ca şi în Germania, evreii – numeroşi în Ungaria – se
considerau şi se declarau ca fiind de naţionalitate maghiară. Ei reprezentau doar o
minoritate religioasă.
93
Balász Vizi, op. cit., loc. cit., p. 120.
94
Transferul germanilor din Ungaria a fost prevăzut în art. XII al Acordului de la
Potsdam, încheiat la 2 august 1945 între SUA, URSS şi Marea Britanie. Vezi Alfred
Maurice de Zayas, Die Anglo-Amerikaner und die Vertreibung der Deutschen, München,
C.H. Beck, 1977; idem, International Law and Mass Population Transfers, în Harvard
International Law Journal, vol. 16 (1975), pp. 207-258.
95
Balász Vizi, op. cit., loc. cit., p. 120.
96
Formal, în Ungaria mai este în vigoare Constituţia din 1949, care a fost succesiv
revizuită de atunci. Cea mai importantă revizuire a fost făcută la 23 X 1989, când practic
toate dispoziţiile importante ale textului constituţional au fost modificate. În anii ‘90 au
mai fost făcute numeroase modificări printr-o serie de legi de revizuire a Constituţiei.
Vezi G. Halmai, Einleitug zur ungarischen Vergassungsrevision, în „Jahrbuch
des öffentlichen Rechtes der Gegenwart”, vol. 39 (1990).
143
 Mar ius Balan

alineat al art. 68 impunea o majoritate calificată de două treimi din deputaţii

prezenţi, pentru adoptarea unei legi a minorităţilor naţionale. Noua Constituţie a
Ungariei,97 adoptată la 25 aprilie 2011, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012 şi
revizuită la 11 aprilie 2013, se îndepărtează de concepţia constituţională
anterioară, fapt reflectat foarte vizibil şi în modul ei de redactare. Un preambul
solemn conjură binecuvântarea lui Dumnezeu către naţiunea maghiară şi evocă
respectul faţă de demnitatea umană, mândria naţională, consideraţia faţă de
Revoluţia din 1956, recunoaşterea rolului creştinismului şi importanţa simbolică
deosebită a Coroanei Sfântului Ştefan.98 O primă parte a constituţiei, consacrată
„fundamentelor”, cuprinde 20 de articole, numerotate cu litere, de la „A” la „S”.
Drepturile fundamentale sunt reglementate, împreună cu îndatoririle, în cea de-a
doua parte („Libertate şi responsabilitate”), care conţine 31 de articole, nume-
rotate cu cifre romane. În fine, cea de-a treia şi ultima parte, intitulată „Statul”,
este compusă din 54 de articole numerotate cu cifre arabe şi reglementează
aspectele tehnice ale funcţionării instituţiilor politice. În preambulul noii
Constituţii, imediat după paragraful referitor la rolul creştinismului în
menţinerea naţiunii, se face referire la naţionalităţile trăitoare în Ungaria:
„Promitem să păstrăm unitatea intelectuală şi spirituală a naţiunii noastre,
sfâşiată de furtunile ultimului secol. Naţionalităţile trăitoare alături de noi sunt
parte a comunităţii politice a Ungariei şi sunt părţi constitutive ale statului.
Ne angajăm să promovăm şi să apărăm moştenirea noastră, limba noastră
unică, cultura maghiară, limbile şi culturile naţionalităţilor trăitoare în Ungaria,
împreună cu toate comorile, naturale sau realizate de oameni, din Bazinul
Carpatic. Suntem responsabili faţă de urmaşii noştri; prin urmare vom proteja
condiţiile de viaţă ale generaţiilor viitoare, folosind cu chibzuinţă resursele
noastre materiale, intelectuale şi naturale.

97
Textul oficial în limba engleză este accesibil la: http://www.kormany.
hu/download/2/ab/30000/Alap_angol.pdf. Pentru o analiză critică a noii ordini constitu-
ţionale din Ungaria, vezi avizul din februarie 2012, realizat pentru Comisia de la Veneţia, sub
coordonarea lui Gábor Halmai şi Kim Lane Scheppele, şi redactat de aceştia împreună cu
Miklós Bánkuti, Tamás Dombos, Zoltán Fleck, Krisztina Rozgonyi, Balász Majtényi,
Eszter Polgári, Bernadette Somody şi Renáta Uitz: Opinion on Hungary’s New
Constitutional Order: Amicus Brief for the Venice Commission on the Transitional
Provisions of the Fundamental Law and the Key Cardinal Laws (accesibil on-line la
http://lapa.princeton.edu/hosteddocs/hungary/Amicus_Cardinal_Laws_final.pdf. Comisia
de la Veneţia s-a pronunţat de asmenea critic: vezi doc. CDL-AD(2011)001, accesibil la
www.venice.coe.int.
98
Coroana Sfântului Ştefan are un rol cu totul special în istoria politică şi
constituţională a Ungariei; în plan simbolic, ea personifică identitatea, continuitatea şi
unitatea statului. Vezi Tudor Drăganu, La doctrine juridique de la couronne hongroise,
Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania, Sibiu, 1944 (Bibliotheca rerum
Transilvaniae, 4).
144
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Credem că cultura noastră naţională reprezintă o contribuţie importantă la

diversitatea unităţii Europene.
Respectăm libertatea şi cultura altor naţiuni şi vom căuta să cooperăm cu
fiecare naţiune a lumii”.
Este de remarcat că expresia respectului faţă de identitatea şi cultura
minorităţilor („naţionalităţilor”) este integrată într-un discurs referitor la propria
identitate naţională şi la propriile tradiţii culturale. În sine, ideea şi modul de
formulare sunt de apreciat. Consideraţia faţă de minorităţi trebuie să fie
consubstanţială cu respectul faţă de propria identitate etnică, religioasă şi
lingvistică (sau „naţională”) şi nu poate fi înţeleasă ca manifestându-se în
detrimentul conştiinţei naţionale. Fireşte, destinul geopolitic al Ungariei îi
impune, cel puţin pe planul discursului public, o atitudine deschisă şi generoasă
faţă de minorităţi. Orice măsură restrictivă sau meschină faţă de minorităţile
proprii (puţin numeroase) poate fi folosită ca pretext pentru a trata nefavorabil
consistentele minorităţi maghiare din ţările vecine sau măcar pentru a decredibi-
liza protestele şi criticile guvernului maghiar care ar veni în sprijinul conaţiona-
lilor săi din afara ţării. În plus, constituantul maghiar priveşte obligaţiile faţă de
generaţiilor viitoare ca extinzându-se deopotrivă asupra mediului natural, care
trebuie transmis nealterat, cât şi asupra moştenirii şi a tradiţiilor culturale.
Patrimoniul natural şi cel spiritual sunt privite în interconexiune.
În partea a II-a a Constituţiei maghiare, un articol special (XXIX) este
consacrat minorităţilor:
„(1) Naţionalităţile trăitoare în Ungaria sunt părţi constitutive ale statului.
Orice cetăţean maghiar aparţinând oricărei naţionalităţi are dreptul de a-şi
manifesta şi menţine în mod liber identitatea. Naţionalităţile trăitoare în Ungaria
au dreptul de a-şi utiliza limba maternă (native language), de a-şi folosi numele
în limba lor, atât în mod individual cât şi colectiv, de a-şi promova propria
cultură şi de a fi educaţi în limba lor maternă (native language).
(2) Naţionalităţile trăitoare în Ungaria au dreptul de a crea organe de
autoguvernare locale şi naţionale (local and national self-governments).
(3) Regulile de detaliu privind dreptul naţionalităţilor trăitoare în Ungaria,
precum şi regulile referitoare la alegerea organelor de autoguvernare locale şi
naţionale (local and national self-governments) vor fi stabilite prin lege cardinală
(cardinal act).99
Articolul 30, din partea a III-a a Constituţiei maghiare, prevede instituţia
Comisarului pentru Drepturi Fundamentale, omolog al Avocatului Poporului din
sistemul constituţional românesc. Conform alineatului 3, fraza a 2-a din articolul

99
Conform articolului T, alin. 4, din prima parte a Constituţiei maghiare, legile
cardinale sunt legi a căror adoptare şi modificare reclamă o majoritate de două treimi din
voturile membrilor prezenţi ai Parlamentului.
145
 Mar ius Balan

menţionat, Comisarul pentru Drepturi Fundamentale „apără interesele genera-

ţiilor viitoare şi drepturile naţionalităţilor trăitoare în Ungaria”.
Prima lege maghiară a minorităţilor a fost adoptată în 1993,100 constituind
la momentul respectiv una din cele mai importante şi mai detaliate reglementări
pe plan european în acest domeniu.101
Legea cuprindea 65 de paragrafe structurate în 5 capitole. În primul para-
graf este formulată o definiţie a minorităţilor, stipulându-se o serie de condiţii
pentru a întruni această calitate şi anume; cetăţenia maghiară, identitate
lingvistică sau cultural-distinctă şi o vechime de cel puţin 100 de ani a grupului
minoritar pe teritoriul Ungariei. Totodată, apartenenţa la minoritate este o
chestiune de opţiune individuală a fiecărui cetăţean în parte. Paragraful 2
exclude în mod expres din categoria minoritarilor pe refugiaţi, imigranţi, pe
cetăţenii străini domiciliaţi în Ungaria şi pe apatrizi. În § 61 sunt enumerate
minorităţile – în sensul acestei legi – existente în Ungaria (bulgari, ţigani, greci,
croaţi, polonezi, germani, armeni, români, ucraineni, ruteni, sârbi, slovaci şi
sloveni), admiţându-se posibilitatea recunoaşterii altor minorităţi în baza unei
cereri semnate de cel puţin 1000 de cetăţeni cu drept de vot.
Minorităţilor recunoscute li se consacra dreptul la existenţă, la identitate,
interzicându-se asimilarea lor forţată (§§ 3 şi 4). Statul maghiar era obligat să ia
în considerare situaţia demografică la stabilirea limitelor unităţilor administrativ-
teritoriale (§ 5).
În capitolul al doilea erau prevăzute drepturile minorităţilor: dreptul la
utilizarea propriului nume în limba maternă, dreptul la învăţarea şi cultivarea
limbii materne, la învăţământ în limba maternă şi dreptul la asociere în partide,
uniuni sau alte asemenea organizaţii sociale având drept scop promovarea
propriilor interese. Paragraful 9 consacra dreptul persoanelor aparţinând minori-
tăţilor la şanse egale, pentru a căror realizare statul este obligat la măsuri
efective.
Nucleul acestor legi îl constituia reglementările privind autorităţile
autonome, pe care, conform § 21, alin. 1, minorităţile naţionale le pot constitui la
nivel central sau local. Autorităţile autonome constituite la nivel local aveau, în
baza § 25, personalitate juridică şi erau obligate să-şi consacre activitatea
realizării drepturilor minorităţilor. În conformitate cu § 26, aceste autorităţi erau
îndreptăţite să obţină, de la organele competente, informaţii privitoare la
minorităţi în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le revin. Dispoziţiile § 27 au o
deosebită importanţă prin aceea că acordau autorităţilor autonome locale ale
minorităţilor competenţe în privinţa stabilirii propriei organizări şi a adoptării
regulamentului de funcţionare, a bugetului, a încheierii bilanţului şi a utilizării

100
Legea nr. LXXVII / 7 iulie 1993 reprodusă în G. Brunner şi G. Tontsch, op.
cit., p. 59 şi urm. Legea a fost abrogată prin recenta Lege nr. LXXIX din 2011.
101
Până în anul 1995 doar Ucraina mai adoptase o lege specială a minorităţilor.
146
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

mijloacelor ce le sunt puse la dispoziţie, a utilizării patrimoniului care, în baza

acestei legi, este pus la dispoziţia lor prin separare din patrimoniul unităţii
administrative locale, a stabilirii numelui şi a simbolurilor lor reprezentative, a
sărbătorilor şi ceremoniilor de interes local şi, în cadrul normelor existente pe
plan local, în privinţa protecţiei monumentelor şi a clădirilor de interes istoric ce
prezintă interes pentru minorităţile respective (§ 27, alin. 1). Pentru ca autori-
tăţile autonome să-şi poată îndeplini atribuţiile, consiliile comunale aveau
obligaţia ca, la cererea acestor autorităţi, să determine patrimoniul care va fi
lăsat la dispoziţia lor, cu indicarea exactă a fiecărui bun precum şi a mijloacelor
financiare (§ 27, alin. 2). În continuare, § 27 îndreptăţeşte autorităţile autonome
să creeze şi să întreţină instituţii în domeniile învăţământului local, al
publicisticii locale, al cultivării tradiţiilor şi al educaţiei (alin. 3), să creeze şi să
administreze, cu mijloacele pe care le au la dispoziţie, întreprinderi şi alte
organizaţii economice şi să acorde premii şi burse (alin. 4). În cazul în care
pentru exercitarea acestor atribuţii era necesară adoptarea unui act al autorităţilor
locale, grupul consilierilor locali aparţinând minorităţilor era obligat să propună
un proiect în acest sens autorităţilor competente (§ 27, alin. 5).
În baza § 21, autorităţile comunale puteau emite ordonanţe de interes local
în domenii care priveau şi interesele minorităţilor (învăţământ, mass-media de
interes local, utilizarea limbii) doar de comun acord cu autorităţile autonome
locale ale minorităţilor.
În §§ 31-39 ale legii găsim dispoziţii privitoare la alegerea şi la competen-
ţele autorităţilor la nivel central. Acestea erau desemnate pe calea unor alegeri
indirecte, prin intermediul unor electori (§ 34) a căror alegere este reglementată
în §§ 31 şi 32. Autorităţile autonome la nivel central aveau, de asemenea,
posibilitatea de a crea şi întreţine instituţii sau organizaţii în vederea realizării
scopurilor activităţii lor. Ele aveau personalitate juridică şi reprezintă interesele
minorităţii la nivel naţional, regional sau al comitatelor.
În continuare, legea reglementa în detaliu desfăşurarea învăţământului în
limbile minorităţilor, utilizarea acestor limbi în administraţie şi justiţie,
activitatea culturală a minorităţilor, adoptarea de acte normative pe plan local şi
în limbile minorităţilor, precum şi acordarea de către stat a unui sprijin financiar
către autorităţile autonome.
Legea a fost modificată în 2005, pentru a fi pusă în concordanţă cu organi-
zarea administrativă a Ungariei, creându-se un al treilea nivel intermediar, al
organelor regionale de auto-guvernare a minorităţilor, plasat între nivelul central
şi cel local.102

102
Balász Vizi, op. cit., loc. cit., pp. 123-24.
147
 Mar ius Balan

Pe ansamblu, legea maghiară a minorităţilor naţionale este apreciată ca un

pas important în direcţia garantării unui statut adecvat minorităţilor.103 Soluţia
oferită de această lege este însă tentantă mai degrabă pentru acele state care,
asemenea Ungariei, nu au minorităţi locuind compact în anumite teritorii.104
Consecinţele pe termen lung ale acordării unei largi autonomii personale minori-
tăţilor locuind compact în anumite teritorii sau provincii şi care ar putea fi
tentate să o convertească în autonomie teritorială şi – în final – în secesiune
teritorială sunt greu de anticipat. În afara obiecţiilor de principiu, referitoare la
însăşi filosofia acestei legi, mai sunt probleme în privinţa aplicării în practică a
dispoziţiilor ei. Unele dificultăţi au apărut în primul an de la punerea în aplicare.
S-a vorbit de o capcană a „liberei alegeri a identităţii”, în sensul că orice cetăţean
maghiar se poate declara ca aparţinând unei minorităţi din cele recunoscute de
lege, indiferent de originea şi de mediul cultural din care provine. Acest fapt a
dus la numeroase abuzuri, mulţi cetăţeni declarându-şi o identitate minoritară
fictivă pentru a avea acces la resursele şi facilităţile pe care legea le prevede în
favoarea organelor de auto-guvernare a minorităţilor. În 1998, Ombudsman-ul
minorităţilor a atras atenţia asupra acestui fenomen „cvasi-lucrativ” (busines-
like).105
În contrast cu alte aspecte din evoluţia politică şi constituţională din
Ungaria, noua „Lege a naţionalităţilor” (Legea cardinală nr. LXXIX din 2011),
adoptată în cadrul măsurilor de implementare a noii Constituţii, este apreciată
pozitiv de Comisia de la Veneţia. Noua reglementare, se spune în concluziile
raportului, confirmă angajamentul internaţional al Ungariei de a acorda o atenţie
deosebită protecţiei minorităţilor, pe baza standardelor internaţionale şi a
condiţiilor specifice ale ţării.106 Printre altele, fapt salutat de Comisie, noua lege
întăreşte şi autorităţile de auto-guvernare a minorităţilor.
Discuţii aprinse a stârnit în 2001 adoptarea, la iniţiativa premierului
Viktor Orban, a unei controversate legi privnd „statutul maghiarilor din străină-
tate”.107 Această lege conferea drepturi unor cetăţenilor străini, din state învecinate

103
R. Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 189. Acest autor analizează în detaliu
dispoziţiile legii, prezentând în notele de subsol lungi extrase din cuprinsul ei, pe care le-
am utilizat cu precădere.
104
Ibidem, p. 190.
105
Balász Vizi, op. cit., loc. cit., p. 125.
106
Venice Commission, Opinion nr. 671/2011, CDL-AD(2012)011, vezi
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2012)011-e.
107
Vezi Marten Breuer, The Act on Hungarians Living in Neighbouring
Countries Challenging Hungary’s Obligations under Public International law and
European Community Law, în „Zeitschrift für Europarechtliche Studien“, 2002, Heft. 2,
pp. 255-297; Renate Weber, Statul înrudit şi minorităţile naţionale: ce standarde sunt
aplicabile?, în RRDO, Nr. 22 (2002), pp. 31-42; Simina Elena Tănăsescu, Treatment of
148
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

cu Ungaria (România, Slovacia, Serbia, Croaţia, nu şi Austria), similare celor

conferite, de exemplu, de România, prin legea nr. 299/2007 privind „sprijinul dat
românilor de pretutindeni”. Problematice erau în primul rând dispoziţiile
referitoare la recunoaşterea calităţii de maghiar (şi, prin urmare, de beneficiar al
drepturilor conferite de lege). Aceasta se făcea printr-o procedură în care erau
implicate organizaţiile etnicilor maghiari din statele învecinate, ceea ce însemna
că anumiţi cetăţeni ai acelor state, etnici maghiari, urmau a adopta acte juridice
şi îndeplini operaţiuni tehnico-materiale cu caracter administrativ pe teritoriul
statelor a căror cetăţenie o aveau, în serviciul unui stat străin (Ungaria). În cele
din urmă, problemele au fost soluţionate de comun acord între părţile intereste.
În rândul deficienţelor, putem menţiona că, la fel ca şi România, Ungaria
nu a repurtat nici un succes semnificativ în ultimii 15 ani sub aspectul integrării
sociale şi economice a minorităţii rome, în ciuda eforturilor guvernului acestei
ţări, sprijinit în acest sens de Uniunea Europeană.

b) Ucraina108
Stat care şi-a câştigat recent independenţa şi populat de un număr
considerabil de minoritari, Ucraina s-a văzut confruntată cu o problemă naţio-
nală extrem de dificilă pe care a căutat să o soluţioneze printr-o legislaţie cât mai
generoasă în formularea ei, dacă nu şi în modul de aplicare.109 Conform
recensământului celui mai recent ale cărui date sunt disponibile,110 la o poulaţie
totală de 48.416.000 de locuitori, ucrainenii formează 77,5% din populaţie cu
37.451.693 de locuitori, ruşii reprezintă cea mai importantă minoritate, cu
8.334.141 de locuitori (17,2%). Urmează românii şi „moldovenii” cu 409.608 de
locuitori (0,8%), bieloruşii cu 275.763 (0.6%) de locuitori, tătarii din Crimeea cu
248.193 de locuitori (0,5%), bulgarii cu 204.574 de locuitori (0,4%), maghiarii
cu 156.566 de locuitori (0,3%), polonezii cu 144.130 de locuitori (0,3%), evreii

Nationals by their Kin State – The Romanian Case, în „Transylvanian Review of

Administrative Sciences”, Issue 25E, 2009, pp. 147-164.
108
R. Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 170-175; M. Hosková, Die rechtliche
Stellung der Minderheiten in der Ukraine, în Frowein et alii, op. cit., vol. II (1994), pp.
352-382, Carmen Schmidt, Das Minderheitenschutz in der Russischen Föderation
Ukraine und Republik Weissrussland, Kulturstiftung der Deutschen Vertriebenen, Bonn,
1993, pp. 101-135.
109
În literatura juridică străină, statutul minorităţilor din Ucraina este apreciat –
pe baza textelor legislative existente – într-un mod laudativ care ar surprinde cititorul
român aflat la curent cu situaţia minorităţii române din Bucovina de Nord. Vezi pentru
asemenea aprecieri Carmen Schmidt, Das Minderheitenschutz in der Russischen
Föderation..., p. 101.
110
Este vorba de recensământul din 2001. Datele au fost preluate după
http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Ukraine, consultat ultima oară pe 19 iulie
2013.
149
 Mar ius Balan

cu 103.591 de locuitori (0,2%), armenii cu 99.894 de locuitori (0,2%), grecii cu

91.548 de locuitori (0,2%), tătarii (în afara celor din Crimeea) cu 73,304 de
locuitori (0,2%), romii cu 47.587 de locuitori (0,1%), azerii cu 45.176 de
locuitori (0,1%), georgienii cu 34.199 de locuitori (sub 0,1%), germanii cu
33.302 de locuitori (sub 0,1%), găgăuzii cu 31.923 de locuitori (sub 0,1%) şi
karaiţii111 cu 1.196 de locuitori (sub 0,01%). 539.604 de locuitori (1,1%) fac
parte din alte etnii sau nu şi-au declarat apartenenţa. Ruşii locuiesc mai ales în
estul ţării şi în Crimeea, românii în teritoriile cedate în 1940 şi în Maramureşul
de Nord (regiunea Transcarpatia), maghiarii112 în aceeaşi regiune, iar găgauzii şi
bulgarii în Basarabia de sud. Este de remarcat declinul accentuat al populaţiei
evreieşti,113 care era cu decenii în urmă una din cele mai numeroase pe plan
mondial, reprezentând cea mai important minoritate a ţării, după cea rusească.
Ca şi în cazul altor republici ex-sovietice, în Ucraina există o problemă a
definirii identităţii naţionale. În plus, există clivaje pronunţate în societatea
ucraineană, dar chiar şi între partea occidentală şi cea estică a ţării, sub aspectul
raportării la Uniunea Europeană, la Rusia şi la trecutul sovietic, dar şi în privinţa
modului de a privi democraţia şi statul de drept. Frecvent s-a folosit formula
coexistenţei a „două Ucraine”, dar există (sau exista) speranţa că diviziunea ar fi
mai mult temporală decât spaţială; Ucraina fiind într-adevăr divizată între Est şi
Vest, dar încă şi mai mult între trecutul sovietic şi viitorul european.114
În epoca sovietică, legea fundamentală a Republicii urma tiparul celorlalte
constituţii sovietice: articolul 73 al Constituţiei Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainene din 1978 stabilea ca limbă oficială limba ucraineană iar limba rusă era
considerată „limbă pentru relaţiile interetnice ale popoarelor Uniunii Sovietice”.
Formal, limba naţională a ţării era limbă oficială, dar constituţia consacra
statutul limbii ruse ca ligua franca.

111
Karaiţii din Crimeea sunt un grup etnic a cărui religie reprezintă o sectă a
iudaismului, vorbind o limbă ce face parte din grupul de limbi turcice.
112
Vezi Mihály Tóth, Hungarian National Minority of Ukraine: Legal and
Practical Aspects of Realisation of Minority Rights, în „Acta Universitatis Sapientiae,
Legal Studies”, Vol. 1, Nr. 1 (2012), pp. 143-148. Autorul consideră că minoritatea
maghiară este, poate, una dintre cele mai active şi de succes din acea ţară. Cauzele ar fi
concentrarea într-o singură regiune, tradiţiile istorice, capacitatea de organizare, dar şi
sprijinul din partea statului maghiar. Un impact negativ au avut deciziile recente ale
ministerului educaţiei, care ar afecta învăţământul în limba maghiară.
113
Mult mai numeroşi înainte de război şi de Holocaust, evreii ucraineni încă mai
depăşeau cifra de 800.000 de locuitori în 1959, pentru a scădea treptat la sub 500.000 în
1989.
114
Mikola Riabciuk, Ambigua „ţară de graniţă”: identitatea ucraineană la
răscrucea dintre Est şi Vest, în „Altera”, Anul XI (2005), nr. 25/27, pp. 53-71, la p. 69;
Fabian Niculae şi Oana Popovici, Ukraine: A Country Torn Apart Between Europe and
Russia, Politeia SNSPA, Bucureşti, 2004.
150
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

La 1 noiembrie 1991, la scurt timp după proclamarea independenţei

naţionale, Rada Supremă a Ucrainei a adoptat „Declaraţia drepturilor
naţionalităţilor din Ucraina”, prin care a garantat tuturor popoarelor, grupurilor
naţionale şi cetăţenilor care locuiesc pe teritoriul ucrainean drepturi politice,
economice, sociale şi culturale egale, stabilind totodată şi interzicerea prin lege a
discriminării pe baza apartenenţei naţionale (art.1). Articolele următoare garan-
tau naţionalităţilor dreptul la păstrarea aşezămintelor tradiţionale, libera folosire
a limbii materne, dreptul de a profesa propria religie, ocrotirea monumentelor
istorice şi de cultură, dreptul de a crea centre culturale, societăţi şi organizaţii
proprii, care la rândul lor aveau dreptul la contacte libere cu patria lor istorică.115
Noua Constituţie a Ucrainei a fost adoptată la 28 iunie 1996,116 la aproape
cinci ani de la proclamarea independenţei.117 În primii ani după independenţă,
înainte de adoptarea legii fundamentale, în Ucraina a existat o efervescenţă
legislativă în materia minorităţilor, cu un impact favorabil foarte prompt în presa
şi literatura de specialitate a Europei. Chiar şi proiectul constituţiei – diferit de
versiunea finală – a fost apreciat laudativ. Art. 12 al proiectului de constituţie al
Republicii Ucraina interzicea orice fel de discriminare pe considerente etnice iar
în art. 13 se garanta tuturor cetăţenilor dreptul de a-şi menţine şi apăra
moştenirea culturală, stipula dreptul cetăţenilor aparţinând minorităţilor etnice de
a-şi menţine, dezvolta şi exprima identitatea etnică, religioasă sau lingvistică şi
de a-şi păstra şi dezvolta cultura. Se mai consacra dreptul fiecărei persoane de a
opta liber în privinţa afilierii la o minoritate şi obligaţia statului de a proteja
identitatea minorităţilor şi de a asigura condiţiile pentru încurajarea lor.
Forma finală a Constituţiei face referire la minorităţi în articolul 10,
consacrat limbii oficiale („de stat”). Textul relevant (alineatul 3) prevede că „în
Ucraina este garantată dezvoltarea liberă, utilizarea şi protecţia limbii ruse şi a
celorlalte limbi ale minorităţilor naţionale”. Articolul următor prevede că statul
„promovează consolidarea şi dezvoltarea naţiunii ucrainene, a conştiinţei sale
istorice, a tradiţiilor şi culturii sale şi, de asemenea, dezvoltarea identităţii etnice,
culturale, lingvistice şi religioase a tuturor popoarelor indigene şi a minorităţilor
naţionale din Ucraina”. Minorităţile mai sunt menţionate în contextul dreptului
la educaţie (art. 53, alineatul ultim: garantarea dreptului de a studia în limba
nativă), al domeniilor formând obiect de reglementare exclusivă prin lege (art.

115
Traducerea în limba română a Declaraţiei este reprodusă în anexa lucrării lui
Eugen Patraş, Minorităţile naţionale în Ucraina şi Republica Moldova. Statutul juridic,
Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 1999, la pp. 285-286.
116
Am consultat versiunea engleză, accesibilă la http://confinder.richmond.edu /.
117
Pentru o analiză a rolului acestei Constituţii în procesul de formare a identităţii
politice ucrainene, precum şi a concepţiei oficiale asupra statului naţional şi naţionalită-
ţilor, vezi Kataryna Wolczuk, Moulding of Ukraine: The Constitutional Politics of State
Formation, Central European University Press, New York, 2001, mai ales pp. 227-252
(Cap. VII).
151
 Mar ius Balan

92, pct. 3), al sarcinilor administraţiei publice locale (art. 119, pct. 3, teza a
doua: în zonele unde locuiesc compact cetăţeni aparţinând populaţiilor indigene
sau minorităţilor naţionale, autorităţile locale vor elabora planuri pentru
dezvoltarea lor economică şi culturală). Fără a fi în sine eronate sau insuficiente,
dispoziţiile constituţionale privind minorităţile sunt mult sub nivelul preconizat
în proiectul de lege fundamentală, care, în contextul unei legislaţii teoretic
generoase, a fost apreciat laudativ în publicistica primei jumătăţi a anilor ’90.

Cel mai important act normativ118 privitor la persoanele diferite sub aspect
etnic, religios sau lingvistic este legea minorităţilor naţionale adoptată la 25
iunie 1992. În baza art. 3 al legii, aparţin minorităţilor „...acele grupe de cetăţeni
ai Ucrainei care nu sunt, după naţionalitate, ucraineni şi care manifestă un
puternic sentiment de solidaritate.119 Art. 19 al legii consacră (asemănător art. 20
din Constituţia României) prioritatea dispoziţiilor din tratatele internaţionale la
care Ucraina este parte, limitând însă această prioritate la dispoziţiile privitoare
la minorităţile naţionale.
Drepturile acordate minorităţilor sunt menţionate în art. 6-13 şi anume:
dreptul la autonomie naţional-culturală (în sensul posibilităţii de a învăţa limba
maternă, de a dezvolta tradiţiile naţional-culturale, de a utiliza simbolurile
naţionale, de a celebra sărbătorile naţionale etc.), de a pretinde statului să ia
măsuri în vederea pregătirii unui personal didactic calificat şi a sprijinirii
pregătirii în străinătate a unui asemenea personal pe calea unor acorduri
interstatale (art. 7), de a utiliza limba proprie în administraţie (art. 8), de a avea
acces, în aceeaşi măsură cu populaţia majoritară, la funcţii publice (art. 9) şi la
un mediu înconjurător adecvat în teritoriile şi provinciile locuite în mod
tradiţional de minorităţi (art. 10). Acest din urmă articol mai prevede şi
repatrierea în Ucraina, prin măsuri legislative sau prin încheierea unor acorduri
internaţionale, a celor ce aparţin populaţiei deportate.
Art. 11 consacră dreptul fiecărui cetăţean ucrainean de a-şi alege în mod
liber naţionalitatea iar art. 12 stabileşte dreptul la utilizarea numelui şi prenume-
lui în limba proprie în scopul promovării dreptului lor; cetăţenii aparţinând
minorităţilor naţionale pot crea propriile organizaţii (art. 13) care vor fi sprijinite
de stat (art. 14). Art. 15 consacră dreptul cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale la contacte transfrontaliere pentru a menţine legăturile cu cei de
aceeaşi etnie, limbă sau religie. Pe hârtie, reglementarea ucraineană a statutului
minorităţilor poate fi considerată satisfăcătoare, în multe aspecte depăşind chiar
nivelul mediu pe plan european. Aplicarea acestor reglementări de către
autorităţile executive este însă foarte departe de nivelul aşteptărilor.

118
R. Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 171.
119
Carmen Schmidt, Das Minderheitenschutz in der Ukraine, p. 119 (textul legii
este publicat în extras la p. 118-121).
152
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

c) Republica Moldova
Apărută ca stat independent120 în contextul destrămării URSS, Republica
Moldova are o pondere a populaţiei minoritare mai mare decât în cazul
României, fără a exista însă o minoritate care să le depăşească numeric net pe
celelalte ca în cazul celei maghiare din ţara noastră. Conform recensământului
din 2004, din populaţia totală de 3.383.332 de locuitori, 2,588,355 (76,51%) au
declarat ca limbă maternă fie „limba moldovenească”, fie limba română,
380.796 (11.26%) limba rusă, 186.394 (5.51%) limba ucraineană, 137.774
(4.07%) limba găgăuză,121 54.401 (1.61%) limba bulgară, 21.504 (0.63%) o altă
limbă, iar 14.108 (0.41%) nu au declarat niciuna.122
Secesiunea Transnistriei în 1991 a avut ca pretext, printre altele, şi o
pretinsă persecuţie a minorităţilor în Moldova, expuse, chipurile, exceselor
naţionalismului moldovenesc. În fapt, populaţiei moldoveneşti din stânga
Nistrului îi este interzis sau, în cel mai bun caz, îngreunat accesul la cultura
proprie, la educaţie în limba maternă, la stabilirea şi menţinerea legăturilor cu
cei ce au aceeaşi identitate etnică şi culturală. Chiar şi în prezent este departe de
a se întrevedea momentul în care va avea lor reintegrarea teritoriului
transnistrean în componenţa Republicii Moldova. Mişcări separatiste au avut loc
în perioada de după dobândirea independenţei şi în regiunea locuită de găgăuzi,
însă problema a fost rezolvată prin acordarea unui statut de autonomie.123 În
textul legii se face referire în mod repetat, atât în preambul, cât şi în partea
dispozitivă, la „poporul Găgăuziei”. Puţine state sunt dispuse să accepte desem-
narea distinctă ca popor a unei minorităţi, cu atât mai mult cu cât desemnarea se
face nu într-un document intern al unei organizaţii minoritare sau în
comunicatele acesteia, ci chiar în textul legii statului respectiv. O dispoziţie de o
deosebită importanţă întâlnim în articolul 1, alineatul 4, al acestei legi: „În cazul
schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei
are dreptul la autodeterminare externă”.124
Constituţia din 27 iulie 1994 nu cuprinde dispoziţii specifice privitoare la
minorităţi. Există doar o prevedere generală asupra nediscriminării, în art. 16,

120
Precizăm că în istoria Basarabiei mai există o scurtă perioadă în care această
provincie a cunoscut independenţa, între 24 ianuarie şi 27 martie 1918.
121
Limba găgăuză face parte din grupul limbilor turcice. Găgăuzii sunt o veche
populaţie turcică, convertită la cultul creştin ortodox.
122
Datele sunt preluate după http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_
of_Moldova, consultat ultima oară la 30 iulie 2013.
123
Vezi Legea nr. 344 din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic special al
Găgăuziei (Gagauz-Yeri), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4,
din 14 ianuarie 1995.
124
Pentru o discuţie a acestei legi, vezi E. Patraş, op. cit., pp. 158-177.
153
 Mar ius Balan

alin. 2: „Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a

autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială”.
Relevante pentru statutul minorităţilor mai sunt dispoziţiile articolului 12.
În primul alineat, limba moldovenească este declarată limbă de stat a Republicii
Moldova, funcţionînd pe baza grafiei latine.125 Totodată, se precizează în
alineatul următor, statul „recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvol-
tarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”.
Cetăţenilor le este garantat dreptul de a alege limba de educare şi instruire
(art. 35, alin. 2). Constituţia garantează totodată studierea limbii de stat în
instituţiile de învăţămînt de toate gradele (alin. 3 al aceluiaşi articol). Importanţa
dispoziţiei este uşor de înţeles, în condiţiile în care, sub dominaţia sovietică,
limba rusă a devenit lingua franca în toate republicile sovietice, iar funcţionarii,
militarii şi salariaţii ruşi transferaţi în republicile unionale refuzau să vorbească
în limba naţională a republicii respective, neconcepând să facă nici cel mai mic
efort pentru a o învăţa. În absenţa unei preocupări consecvente şi de durată
pentru a impune limba oficială,126 limba maternă a majorităţii populaţiei, Moldova
risca şi riscă să aibă o elită politică, administrativă, economică şi academică
exclusiv rusofonă, formată atât din vorbitorii nativi de rusă, cât şi din neruşi,
care au învăţat această limbă pentru a accede la poziţii sociale înalte. O
asemenea situaţie ar duce la tensiuni etnice şi sociale greu de imaginat. Protecţia
drepturilor minorităţilor lingvistice nu include şi menţinerea statutului de lingua
franca a limbii unei foste majorităţi devenită minoritate sau a unei minorităţi
dominante care şi-a pierdut această poziţie. Dreptul de a folosi propria limbă nu
implică şi posibilitatea de a o impune celorlalţi.
Constituţia Republicii Moldova mai cuprinde câteva dispoziţii incidente
statutului minorităţilor în art. 118, privitor la limba de desfăşurare a procedurilor
judiciare. Părţile care nu cunosc limba de stat pot recurge la interpret, iar în
limtele legii „procedura judiciară se poate efectua şi într-o limbă acceptabilă
pentru majoritatea persoanelor care participă la proces” (art. 118, alin. 3).
În 2001 a fost adoptată Legea minorităţilor naţionale.127 În accepţiunea
legiuitorului moldovean, „prin persoane aparţinînd minorităţilor naţionale se

125
Importanţa acestei precizări este considerabilă, dat fiind faptul că, în perioada
ocupaţiei sovietice, impunerea utilizării alfabetului chirilic a avut rolul de a oculta faptul
că „limba moldovenească” nu se deosebeşte cu nimic de limba română.
126
Aceasta este şi raţiunea care a stat la baza adoptării dispoziţiei articolului 72,
alin. 2, care condiţionează candidatura la funcţia de Preşedinte, printre altele, de condiţia
domiciliului – cel puţin 10 ani pe teritoriul Republicii – şi de cunoaşterea limbii de stat.
127
Legea nr. 282 din 19 iulie 2001 cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd
minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 107, din 4 septembrie 2001. Textul este accesibil, în
limba română („moldovenească”), la http://lex.justice.md/.
154
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

înţeleg persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sînt

cetăţeni ai ei, au particularităţi etnice, culturale, lingvistice şi religioase prin care
se deosebesc de majoritatea populaţiei – moldoveni – şi se consideră de altă
origine etnică”. Concepţia acestei legi este apropiată de cea care a stat la baza
Recomandării 1201 a Consiliului Europei şi a altor acte adoptate în anii ’90, fără
a prelua însă criteriul unei convieţuiri îndelungate pe teritoriul statului a cărui
cetăţenie o au minoritarii. Astfel, legea elimină temerea că unei părţi a populaţiei
rusofone, stabilită de puţin timp în Republică, în condiţiile migraţiei intraunio-
nale a forţei de muncă în fosta URSS, i s-ar putea refuza drepturile ce revin
minorităţilor. Orice persoană aparţinând unei minorităţi poate decide liber dacă
apaţine minorităţii respective sau nu, fără ca din această opţiune să decurgă
vreun dezavantaj pentru ea (art. 2).
Minorităţilor le sunt garantate egalitatea în faţa legii şi protecţia egală în
faţa legii, dreptul la educaţie în limba maternă cu posibilitatea înfiinţării de
instituţii de învăţământ particulare, ocrotirea monumentelor de cultură, accesul
liber la studii superioare şi postuniversitare în „patria lor istorică”, publicarea
actelor normative în limbile minorităţilor, luarea în consideraţie a componenţei
etno-demografice a localităţilor în cazul unei reorganizări administrative, precum şi
utilizarea limbilor minorităţilor la inscripţionarea denumirii localităţilor şi a
instituţiilor publice.128
Persoanele apaţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a se asocia în
organizaţii proprii; organizaţiile respective având să colaboreze cu instituţii şi
departamente din alte ţări, de a căror competenţă ţin problemele ce prezintă
interes pentru organizaţiile în cauză sub aspectul realizării scopurilor lor
statutare (art. 21).
În general, reglementările privind minorităţile şi situaţia reală a acestora în
Republica Moldova pot fi apreciate ca satisfăcătoare. Minorităţile nu sunt supuse
asimilării forţate şi nici nu sunt persecutate sau şicanate în vreun fel de autorităţi,
în măsura în care nu calificăm ca persecuţie, precum unii critici rusofoni, efortul
de a impune şi menţine limba majorităţii populaţiei ca limbă oficială.

128
Iniţial, articolul 10 al legii prevedea ca regulă generală inscripţionarea în
limbile moldovenească şi rusă. Inscripţionarea se putea face şi în alte limbi, la decizia
autorităţilor administraţiei publice locale sau în regiunile cu statut special de autonomie.
Curtea Constituţională a Republicii Moldova a decis însă că sintagma „…şi rusă” în
partea referitoare la denumirea localităţilor şi străzilor este neconstituţională (Hotărârea
nr. 28 din 30 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 75, din
13 iunie 2002.
155
 Mar ius Balan

d) Bulgaria129
La ultimul recensământ130 care a avutl loc în Bulgaria în 2011, din
populaţia totală de 7.364.570 de locuitori, cca. 700.000 au refuzat să-şi declare
apartenenţa etnică. Dintre ceilalţi, 6.680.980, 5,664,624 (84,8%) s-au declarat
bulgari, 588,318 (8,8%) s-au declarat turci, 325,343 (4,9%) s-au declarat romi
(ţigani), 9,978 (0,1%) s-au declarat ruşi, 6.552 (0,1%) s-au declarat armeni,
3.684 (sub 1%) s-au declarat vlahi, iar restul sarakatsani,131 ucraineni,
macedoneni, greci, evrei, români, tătari, găgăuzi sau de altă etnie.
Constituţia din 13 iulie 1991 a Bulgariei consacră, pe de o parte, caracte-
rul de stat unitar, omogen al acestei ţări, în care „nu sunt admisibile structuri
autonome” (art. 2, alin. 1), în care limba bulgară este limba oficială a statului
(art. 30), învăţarea acesteia fiind dreptul şi obligaţia tuturor cetăţenilor (art. 36,
alin. 1), iar constituirea partidelor politice pe criterii etnice, rasiale sau confe-
sionale este interzisă (art. 4); pe de altă parte însă, pe lângă uzuala interdicţie a
discriminării (art. 6, alin. 2), se consacră cetăţenilor bulgari, a căror limbă
maternă nu este bulgara, dreptul de a învăţa şi utiliza această limbă (art. 36, alin.
2), precum şi interdicţia asimilării forţate (art. 29, alin. 1).
Art. 5, alin. 4 al Constituţiei consacră prioritatea faţă de legislaţia internă a
acelor tratate internaţionale care sunt ratificate conform ordinii constituţionale,
au fost publicate şi au intrat în vigoare pentru Bulgaria.132
O importanţă deosebită o reprezintă pentru Bulgaria problema înlăturării
consecinţelor campaniei de „bulgarizare”, dusă în anii ‘80 de regimul comunist.
În anul 1990, în baza unei legi (adaptate la 5 III), mai mult de 600.000 de
persoane au solicitat cu succes „restabilirea” numelui lor.133 Majoritatea
reglementărilor privitoare la minorităţi sunt adoptate în prima jumătate a

129
Bernd Rechel, Bulgaria: minority rights ‚light’, în B. Rechel, op. cit., pp. 77-
89; Tatjana Ausbach, Bericht zur Lage der Minderheiten in Bulgarien în Felix Ermacora,
Hannes Tretter şi Alexander Pelzl, Volksgruppen im Spannungsfeld von Recht und
Souveränität, Wien, W. Braumüller, 1993, pp. 90 şi urm.; Mahulena Hosková, Die
rechtliche Stellung der Minderheiten in Bulgarien, în Frowein et alii, op. cit., vol. II
(1994), pp. 1-26; R. Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 70-74.
130
Datele au fost preluate după http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_
Bulgaria, consultat ultima oară pe 19 iulie 2013.
131
Sarakatsanii (sau Karakatsanii) sunt o populaţie de păstori transhumanţi, de
limbă greacă, care locuiesc cu precădere în Tracia şi Macedonia.
132
Pentru interpretarea acestui articol este reprezentativă o decizie din 2 iulie
1992 (nr. 7) a Curţii Constituţionale bulgare, comentată în Emilia Drumeva. Das
bulgarische Verfassungsgericht, în ZaöRV, vol. 53 (1993), pp. 112 şi urm.
133
M. Hoskova, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Bulgarien, loc. cit.,
p. 14.
156
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

deceniului ultim al secolului trecut şi nu au fost modificate de atunci.134 În

privinţa învăţământului în limba minorităţilor naţionale, dispoziţiile
constituţionale din acest domeniu au fost detaliate printr-o ordonanţă a
Consiliului de Miniştri,135 în baza căreia, începând cu data de 1 ianuarie 1992,
limba maternă a minorităţilor naţionale putea fi predată în clasele III-VIII în
şcolile comunale ca disciplină facultativă.
Ca şi alte ţări din zonă, inclusiv România, Bulgaria este confruntată cu
problema insuficentei integrări sociale, profesionale şi economice a romilor.
Această sumară analiză îndreptăţeşte concluzia că Bulgaria are o regle-
mentare a statutului minorităţilor mai puţin satisfăcătoare; mai ales în ceea ce
priveşte învăţământul şi posibilitatea cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţio-
nale de a se asocia în partide politice. Intrarea Bulgariei în Uniunea Europeană,
împreună cu România, la 1 ianuarie 2007, era de natură, în principiu, să îmbună-
tăţească situaţia minorităţilor. Totuşi, nu s-a produs un reviriment spectaculos;
de altfel nici Comisia Europeană nu a făcut eforturi prea mari pentru a obţine
rezultate palpabile.136 Înainte de aderare atenţia era concentrată pe performanţele
economice, iar, după aceea, preocupările au fost axate în special pe problema
deosebit de complexă a integrării romilor.

e) Serbia137
Problematica situaţiilor conflictuale din fosta Iugoslavie în ultimele două
decenii este mult prea cunoscută pentru a insiste asupra ei. Menţionăm însă că ne
aflăm în faţa unui complex de factori politici, economici, istorici şi culturali a
căror evaluare depăşeşte considerabil limitele unui studiu având ca obiect
statutul minorităţilor. Evenimente violente şi sângeroase precum declanşarea
unui război civil sau politica de purificare etnică a teritoriilor disputate nu pot fi
calificate pe baza criteriilor şi a unităţilor de măsură aplicabile unor situaţii de
pace într-un stat de drept. În continuare, ne vom referi doar la reglementările
existente în Federaţia Iugoslavă, fără a face trimitere la cazurile de flagrantă
încălcare a drepturilor omului (inclusiv ale minorităţilor), inevitabile însă într-un
război civil.

134
Bernd Rechel, Bulgaria: Minority rights ‚light’, în B. Rechel (ed.), op. cit., pp.
77-89.
135
Ordonanţa nr. 232 / 29 noiembrie 1991 privitoare la învăţământul în limba
maternă în şcolile comunale. Vezi R. Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 73.
136
Vezi B. Rechel, op. cit., loc. cit., la p. 87. Autorul vorbeşte de o „marked
implementation gap”, datorită atitudinii Comisiei Europene, de a acorda atenţia cuvenită
implementării efective, favorizând astfel schimbările politice superficiale.
137
Joseph Marko, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Serbien, în
Frowein et alii, op. cit., vol II (1994), pp. 286-319.; R. Hofmann, Minderheitenschutz...,
p. 136-141.
157
 Mar ius Balan

Constituţia din 28 septembrie 1990 a Republicii Serbia desemna, în art. 1,

această ţară ca stat democratic „al tuturor cetăţenilor care-l locuiesc”.
Suveranitatea în Serbia revine nu poporului, ci tuturor cetăţenilor săi (art.
2). Aceste dispoziţii contrastează cu cele din preambulul constituţiei în care se
menţionează lupta seculară a poporului sârb pentru libertate, precum şi tradiţiile
sale ca factori constitutivi ai statului.138
Constituţia sârbă mai conţinea, pe lângă obişnuita interdicţie a discri-
minării (art. 13) şi prevederi privind dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale la învăţământ în propria limbă (art. 32, alin. 4), precum şi dreptul la
dezvoltarea culturii naţionale şi la folosirea propriei scrieri şi a propriei limbi.
Existenţa a două formaţiuni teritoriale autonome (Voevodina şi Kosovo) este
consacrată constituţional în art. 6.139 Autonomia teritorială este reglementată în
continuare în art. 108-112 ale Constituţiei.
În baza art. 8 şi 49 ale legii fundamentale, limba oficială este sârbo-croata,
cu utilizarea alfabetului chirilic în actele oficiale, iar în teritoriile locuite de
minorităţile naţionale se pot utiliza limbile şi alfabetul acestora. Legea din 27
iulie 1991 privitoare la utilizarea oficială a limbilor şi alfabetelor reglementează
în detaliu aceste probleme.140 Art. 8 al legii dispune ca, în acele localităţi în care
locuiesc un număr mare de persoane aparţinând minorităţilor naţionale şi care
folosesc în mod tradiţional alfabetul latin, se va reglementa pe plan local
utilizarea acestuia. La cererea cetăţenilor se vor elibera documente şi înscrisuri
în alfabet latin, iar formularele vor fi tipărite cu inscripţii atât în alfabet chirilic,
cât şi în cel latin. În baza art. 11, comunităţile locale în care se află un număr
însemnat de locuitori nesârbi vor decide în statutele lor dacă limba vorbită de
aceştia va fi utilizată ca limbă oficială (pe plan local). Art. 12 reglementează
utilizarea limbilor minorităţilor în cadrul procedurilor judiciare. Primul alineat
reiterează regula generală a folosirii limbii sârbo-croate în aceste proceduri. În
mod excepţional, procedura judiciară se poate însă desfăşura în limba unei
minorităţi naţionale dacă părţile solicită aceasta şi dacă acea limbă este limbă
oficială locală în acea comunitate locală unde are loc procesul. Procedura în a
doua instanţă se desfăşoară fără excepţii în limba sârbă (art. 15), însă părţile au
dreptul – chiar şi în acele teritorii unde limba lor nu este limbă oficială locală –
să utilizeze limba lor şi să obţină traduceri din limba sârbă (art. 16-17).
În privinţa statutului special al provinciilor Kosovo şi Voevodina,
precizăm că legile de revizuire a Constituţiei Iugoslaviei adoptate în trecut

138
R. Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 137.
139
Ibidem, loc. cit. Formularea art. 6 este următoarea: „Republica Serbia include
Provincia Voivodina şi Provincia Autonomă Kosovo şi Metohia, acestea constituind
forme ale autonomiei teritoriale.” În noua Constituţie din 2006, referinţa la cele două
provincii autonome apare în art. 182, alin. 2 (fără precizarea caracterului teritorial al
autonomiei), în Partea a VII-a consacrată organizării teritoriale.
140
Ibidem, p. 138.
158
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

(1968, 1969, 1971 şi în special 1974) au lărgit treptat autonomia acestor

provincii, ajungând să aibă în cele din urmă, practic, poziţia unei republici
federate. Ele beneficiau de puteri constituţionale, legislative, administrative şi
chiar de largi atribuţii în domeniul bugetar, precum şi de propriile organe
legislative, executive şi judecătoreşti.
Începând cu anul 1988 a început să se manifeste o tendinţă în direcţia
recentralizării Serbiei care a stârnit puternice reacţii mai ales în Kosovo.141
Constituţia sârbă din 1990 restrângea simţitor autonomia celor două provincii,
cărora le rămân ca organe proprii doar o Adunare aleasă prin vot direct, un
Consiliu executiv, precum şi organe administrative. Organele judecătoreşti au
fost trecute în întregime în subordinea autorităţilor centrale.142 De asemenea, a
mai fost realizată în 1992 o reorganizare administrativă a provinciei Voievodina,
modificându-se limitele unităţilor teritoriale în aşa fel, încât în nici una din
aceste unităţi să nu mai existe o majoritate ne-sârbă.
Conflictul din Kosovo a reizbucnit brutal în 1999, atrâgând după sine
intervenţia NATO şi instituirea unui statut special al provinciei prin Rezoluţia
Consiliului de Securitate nr. 1244 (1999), ajungându-se în cele din urmă la
proclamarea independenţei, la 17 februarie 2008.143

Fără a nega gravitatea greşelilor politice care au dus la o explozie a

conflictelor interetnice, nu ne putem ralia opiniilor lui R. Hofmann,144 care
afirmă că „Serbia este fără discuţie statul european în care drepturile
minorităţilor sunt pe plan juridic şi mai ales faptic protejat în măsura cea mai
mică şi în care minorităţile naţionale sunt supuse unei presiuni asimilatorii
extrem de puternice”. Deşi o analiză pe ansamblu a factorilor politici şi juridici
pare să îndreptăţească opinia citată, reglementările menţionate mai sus nu pot fi
considerate ca fiind cele mai restrictive din Europa.
Noua Constituţie din 2006 precum şi tendinţele politice interne din Serbia
ultimului deceniu oferă destule argumente pentru a spera la o evoluţie pozitivă a

141
Ibidem, p. 140.
142
J. Marko, op. cit., loc. cit., p. 318.
143
Independenţa a fost recunoscută de peste 100 de state, inclusiv SUA,
Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Ungaria şi Bulgaria. Printre statele care nu au
recunoscut independenţa statului kosovar se numără România, India, China, Rusia,
Spania, Ucraina, Grecia, Slovacia şi Republica Moldova. CIJ, în avizul consultativ emis
la solicitarea Adunării Generale a ONU, a negat teza că declararea independenţei de
către Kosovo ar constitui o încălcare a dreptului internaţional sau a Rezoluţiei nr. 1244 a
Consiliului de Securitate (care statua, ce-i drept, integritatea teritorială a Iugoslaviei).
Vezi Accordance with International Law of the Unilateral Declaration of Independence
in Respect of Kosovo, Advisory Opinion of 22 July 2010, , în ICJ Reports, 2010, pp. 401
şi urm., precum şi on-line, la < http://www.icj-cij.org/docket/files/141/15987.pdf>.
144
În Minderheitenschutz..., p. 141.
159
 Mar ius Balan

statutului minorităţilor. Textul legii fundamentale a Republicii Serbia menţio-

nează consecvent minorităţile de fiecare dată când e vorba de drepturile
omului,145 inclusiv în primul articol consacrat enunţării valorilor fundamentale
pe care se întemeiază statul sârb. Articolul 14 este consacrat special drepturilor
minorităţilor, garantând protecţia specială a acestora, în scopul exercitării unei
depline egalităţi şi a conservării identităţii proprii. Secţiunea a 3-a (art. 75-81) a
părţii a doua (privind drepturile fundamentale) reglementează în detaliu
drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Constituantul sârb a
garantează minorităţilor drepturi individuale şi colective, în plus faţă de cele
garantate tuturor cetăţenilor, interzice discriminarea contra minorităţilor, insti-
tuie egalitatea în viaţa publică, interdicţia asimilării forţate, consacră dreptul
minorităţilor de a-şi menţine specificul naţional precum şi dreptul de a se asocia
şi de a coopera cu „compatrioţii din afara teritoriului Republicii Serbia.” Dispo-
ziţiile menţionate reprezintă pe departe cea mai amplă şi detaliată reglementare
constituţională a drepturilor minorităţilor.
Măsurile legislative singure – inclusiv cele din legea fundamentală – nu
pot rezolva automat problema minorităţilor, ci constituie doar o premisă pentru
ca o politică ponderată şi perspicace să determine după un anumit timp
integrarea (nu şi asimilarea) minorităţilor în societate.

145
Partea a doua a Constituţiei e intitulată „Drepturile şi libertăţile omului şi ale
minorităţilor”.
160
Capitolul VI

Relaţiile internaţionale şi protecţia minorităţilor

Secţiunea 1. Intercondiţionarea dintre relaţiile interstatale şi statutul

minorităţilor

Obligaţiile internaţionale în privinţa minorităţilor asumate de state prin

convenţii au reprezentat doar o premisă a stabilirii unui statut corespunzător
pentru persoanele diferite prin etnie, limbă sau religie de populaţia majoritară.
Statelor le rămâne o largă libertate de apreciere în privinţa mijloacelor legislative
sau administrative prin care urmau a fi executate obligaţiile asumate. Chiar şi în
cazul în care tratatul impunea revizuirea Constituţiei,1 existau modalităţi de a
executa tratatul în litera sa, însă într-un sens diferit de cel urmărit de autorii săi.
Discuţia asupra îndeplinirii ori neîndeplinirii acestor obligaţii, asupra felului în
care au fost executate a contribuit nu de puţine ori la creşterea tensiunii în
relaţiile dintre state. Statutul minorităţilor nu constituia, bineînţeles, cel mai
important obiect de negociere în raporturile internaţionale, fiind adesea obiectul
unor compromisuri încheiate de state atunci când întrezăreau interese pe care le
apreciau ca fiind mai importante ori mai urgente.2 În cele ce urmează, vom

1
Este cazul art. XLIV al tratatului de la Berlin (13 iulie 1878) care condiţiona
recunoaşterea independenţei României de modificarea legislaţiei interne în sensul
înlăturării oricăror diferenţe pe criteriu religios ori confesional în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor civile şi politice (v. infra, cap. II, secţ. 1). În urma modificării art.
7 al Constituţiei, realizată printr-o lege de revizuire adoptată în 1879, cetăţenia română
se putea dobândi indiferent de confesiune. Faptul că încetăţenirea („împământenirea”) se
făcea printr-o lege specială în urma unei proceduri de durată şi împrejurarea că doar un
număr de câteva sute de locuitori evrei au fost încetăţeniţi în deceniile ce au urmat au
fost interpretate ca o eludare a dispoziţiilor din tratat. Vezi N. Vladoiano, op. cit., pp. 90
şi urm., precum şi Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, ediţia a 2-a,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 34-40. La Conferinţa de pace de la Paris, faţă de
rezervele formulate de I. I. C. Brătianu în raport cu tratatele minorităţilor, G.
Clémenceau a replicat dur, solicitând reprezentantului României să precizeze dacă
poziţia ţării noastre privitoare la viitorul tratat va fi similară cu atitudinea de permanentă
eschivare manifestată – în opinia sa – faţă de obligaţiile impuse de Berlin. Vezi E.
Viefhaus, op. cit., p. 139.
2
Deşi preocuparea pentru soarta minorităţilor germane din Europa era una din
temele cele mai frecvent invocate de regimul naţional-socialist din Germania,
161
 Mar ius Balan

examina sumar două cazuri aflate la antipod în ceea ce priveşte atitudinea

statelor europene faţă de minorităţi şi anume situaţia din timpul celui de-al
doilea război mondial şi din primii ani postbelici, caracterizată ca aflându-se la
nadirul evoluţiei istorice a regimului minorităţilor, precum şi situaţia existentă în
Europa ulterior iniţierii procesului CSCE/OSCE.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a găsit factorii de decizie ai
principalelor state învingătoare într-o dispoziţie foarte puţin favorabilă unei
soluţionări umane şi rezonabile a problemei minorităţilor. Împrejurarea că o
parte considerabilă a minorităţilor era reprezentată de conaţionali ai naţiunilor
învinse, ororile indescriptibile ale războiului, precum şi amintirea recentă a
modului în care Germania nazistă a instrumentalizat situaţia unor minorităţi
germane pentru a-şi atinge obiectivele de expansiune politică şi, nu în ultimul
rând, interesul unor state – în primul rând URSS – de a face ireversibile
schimbările teritoriale făcute în favoarea lor au dus la soluţia transferurilor
masive de populaţie. Petrecute la o scară fără precedent, aceste transferuri au
însă o anumită preistorie în anii interbelici, pe care o vom schiţa sumar în cele ce
urmează.
Preludiul expulzărilor în masă ale populaţiei din anii ‘40 l-a constituit
conflictul greco-turc din anii 1919-1922.3 Anterior, la 27 noiembrie 1919 fusese
semnat la Neuilly un tratat greco-bulgar (distinct de tratatul de pace semnat de
aliaţi cu Bulgaria în aceeaşi dată şi în aceeaşi localitate), prevăzând „schimbul
reciproc şi voluntar al minorităţilor”.
Circumstanţele în care s-a făcut acest schimb de populaţie, marcate de
resentimente provocate de războaiele balcanice, de conflictul recent încheiat şi
de disputele teritoriale pun în mod serios la îndoială caracterul său „voluntar”.
Formal însă, în textul tratatului, aparenţele unei reglementări echitabile şi umane
au fost păstrate.4 Tratatul de la Lausanne (23 ianuarie 1923), semnat în urma
înfrângerii Greciei de către Turcia (1922), omite până şi aceste aparenţe,
stipulând un schimb de populaţie având caracter obligatoriu, care a afectat cu
precădere populaţia grecească. În baza tratatului, cca. 400.000 de musulmani (în
majoritate turci) au trebuit să părăsească Grecia pentru a se stabili în Turcia iar
1.250.000 de greci (în special din Asia Mică) s-au stabilit în Grecia.5

constituind totodată pretextul pentru politica de expansiune, situaţia minorităţii germane

din Polonia nu a împiedicat încheierea în 1934 a unui tratat ce a detensionat raporturile
între aceste ţări.
3
Pentru schimburile de populaţie în zona respectivă (incluzând Bulgaria), vezi
Stepen P. Ladas, The Exchange of Minorities, Bulgaria, Greece and Turkey, New York,
Macmillan, 1932.
4
Th. Veiter, Nationalitätenkonflikt..., p. 43.
5
Ibidem, p. 44.
162
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Aceste evenimente au constituit un precedent în anii celui de-al doilea

război mondial6 pentru justificarea altor deplasări masive de populaţie.
Deplasările forţate de populaţie s-au făcut în trei etape şi anume:
a) tratate privind schimbul de populaţie
Aceste tratate au fost încheiate cu precădere în prima fază a războiului
(sau în perioada imediat premergătoare) şi aveau ca obiectiv creşterea
omogenităţii etnice a statelor şi eliminarea – fie şi brutală – a focarelor unor
viitoare conflicte. 7 Cele mai importante tratate sunt următoarele:
- acordul dintre Hitler şi Mussolini privitor la strămutarea unilaterală,
„voluntară” a germanilor din Tirolul de Sud. Caracterul voluntar constă în
posibilitatea de a opta – în favoarea minorităţii italiene –, caz în care urma
strămutarea în sudul Italiei. Majoritatea tirolezilor au optat pentru Germania.8
Acordul a fost încheiat la 23 iunie 1939 şi a fost urmat de un acord suplimentar
la 31 august 1941, precum şi de o serie de alte acte bilaterale care cuprind
dispoziţii detaliate privind executarea clauzelor sale;9
- tratatul germano-sovietic din 28 septembrie 1939,10 urmat de acorduri
suplimentare încheiate la 5 septembrie 1940 şi 18 ianuarie 1941. Prin aceste
tratate se dispunea strămutarea în Germania a locuitorilor germani din Polonia
ocupată de URSS, din Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi din ţările
baltice;
- tratatul germano-eston (15 octombrie 1939);
- tratatul germano-leton (30 octombrie 1939);
- tratatul germano-maghiar (29 mai 1940);
- tratatul germano-român (22 octombrie 1940);
- tratatul germano-bulgar (21 noiembrie 1941);
- tratatul germano-croat (30 septembrie 1942).
Aceste tratate aveau ca obiect strămutarea în Germania a populaţiei
germane din anumite teritorii, în scopul măririi potenţialului demografic,
economic şi militar al acestei ţări, al obţinerii majorităţii în teritoriile încorporate

6
Nu abordăm aici aspectele exterminării în masă, în special a evreilor, care,
intrând în sfera genocidului, ies din aria problematică a chestiunii minorităţilor, unde –
după cum am precizat anterior – trebuie să existe premisele unui regim democratic, ale
voinţei integratoare a statului (manifestată şi prin acordarea cetăţeniei) şi ale statului de
drept.
7
Vezi, în acest sens, Dimitrie Gherasim, Schimbul de populaţie între state, Extras
din AARMSI, Seria a III-a, Tomul XXV, Memoriul 4, Bucureşti, 1943.
8
Ahthony E. Alcock, The History of the South Tyrol Question, London, Joseph
Michael, 1972.
9
Th. Veiter, Nationalitätenkonflikt, p. 45.
10
Acest tratat este menţionat – ca şi cele care urmează – în lucrarea citată în nota
precedentă. În continuare, prezentăm datele preluate de la acest autor, coroborându-le cu
cele prezentate în studiul lui D. Gherasim.
163
 Mar ius Balan

prin forţă în urma campaniilor din anii 1939 şi 1940 şi al eliminării eventualelor
fricţiuni viitoare cu statele având o minoritate germană.
Menţionăm în seria tratatelor privind strămutarea populaţiei şi anexa C a
tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940),11 încheiat de România şi Bulgaria
cu privire la retrocedarea Cadrilaterului. Aici se prevedea efectuarea unui
schimb de populaţie, românii din sudul Dobrogei urmând a fi repatriaţi, iar
bulgarii din Dobrogea veche şi din sudul Munteniei strămutaţi, în principal în
provincia cedată de România.
b) strămutarea forţată a populaţiei negermane
Mult mai grav, prin amploarea şi prin consecinţele sale, avea să fie
momentul punerii în practică a politicii naţional-socialiste, de constituire a
„spaţiului vital” german pe seama locuitorilor din teritoriile cucerite începând cu
1939 şi încorporate celui de-al treilea „Reich”. Alături de evrei, cei mai afectaţi
de această politică vor fi polonezii. Polonia ocupată de Germania avea să fie
împărţită în două: un „Guvernământ general” polonez pus sub autoritatea unui
guvernator german şi un teritoriu ce va fi anexat de învingător în vederea
germanizării. În acest teritoriu locuiau cca. 10 milioane de oameni, dintre care 8
milioane erau polonezi. 500.000 din aceştia au fost alungaţi sau deportaţi, în
locul lor fiind colonizaţi 350.000 de etnici germani din ţările baltice, Volhynia şi
Basarabia.12 Dificultăţile războiului, în special sub aspectul penuriei mijloacelor
de transport, au impus în 1941 renunţarea îndeplinirii în continuare a acestui
proiect. Polonezii rămaşi în teritoriile încorporate erau supuşi fie unei politici de
germanizare, fie unui tratament discriminatoriu, în calitate de aşa-numiţi
„protejaţi” (Schutzangehörige).13
Faţă de alte popoare slave din Europa centrală naţional-socialiştii au fost
mai reţinuţi. Croaţii şi slovacii erau consideraţi aliaţi iar slovenii, pe
considerentul legăturii îndelungate cu germanii din Carintia, au fost trataţi cu
relativă toleranţă. Însă pe termen lung, şi pentru sloveni, alternativele se
reduceau a germanizare şi la strămutare.14 Situaţia cehilor constituia un caz
aparte. În vederea utilizării optime a potenţialului economic al „Protectoratului
Boemiei şi Moraviei”, cehii nu au fost supuşi prevederilor discriminatorii
aplicate în Polonia. Represalii sângeroase precum cele de la Lidice au constituit
o excepţie. Pe termen lung însă se avea probabil în vedere o germanizare forţată
şi în privinţa cehilor. Atitudinea faţă de slavii din Europa de est a fost în mod
evident diferită, remarcându-se prin cruzime şi prin dispreţul faţă de cele mai
elementare drepturi ale omului. Politica naţional-socialistă în estul Europei poate

11
Rectificat prin Decr.-L. nr. 3099/1940 (M. Of., nr. 212 /11 noiembrie 1940).
12
Martin Broszat, 200 Jahre Deutsch Polenpolitik, München, Ehrenwirth, 1963,
p. 227.
13
Th. Veiter, Nationalitätenkonflikt, p. 49.
14
Ibidem, p. 50.
164
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

fi caracterizată ca dominată de un concept rasial imperialist15 în baza căruia acest

teritoriu urma să devină domeniu colonial al unei rase nordic-germanice.
c) strămutările de populaţie din primii ani postbelici
La încheierea războiului şi, în parte, înainte de capitularea Germaniei,16
peste 15.000.000 de persoane au fost strămutate forţat.17 Această strămutare a
fost consfinţită – în parte retroactiv – prin articolul XIII al Acordului de la
Potsdam din 2 august 1945 (între URSS, Marea Britanie şi SUA).18 Intenţia
anglo-americanilor a fost, se pare, de a consacra pe plan juridic un proces care
era deja în curs şi părea inevitabil, impunându-i totodată o desfăşurare cu
respectarea, pe cât posibil, a unor reguli umanitare esenţiale.19 Aceste intenţii nu
s-au materializat însă. Afectaţi de deplasările forţate de populaţie au fost
locuitorii germani ai Poloniei (în frontierele din 1 septembrie 1939) ai
provinciilor germane (Silezia, Pomerania şi Prusia Orientală) ce urmau să intre
în componenţa Poloniei ori a URSS, a Cehoslovaciei precum şi o parte a
germanilor din Iugoslavia şi Ungaria. În cazul germanilor din Cehia s-a invocat
argumentul unei culpe colective,20 reiterat în cazul altor minoritari germani, iar
în cazul populaţiei din provinciile dobândite de Polonia şi URSS s-a susţinut
necesitatea evitării pe viitor a unei probleme a minorităţilor. Aceste deplasări

15
Ibidem, loc. cit.
16
Avem în vedere în acest caz populaţia germană din Prusia Orientală şi din alte
provincii estice care – în faţa atrocităţilor Armatei Roşii – s-a refugiat în vest. Vezi
Alfred Maurice de Zayas, Die Anglo-Amerikaner und die Vertreibung der Deutschen,
München, Ch. Beck, 1977, p. 79 şi urm.
17
Istoricul acestor evenimente, relatările supravieţuitorilor precum şi
documentele ori actele normative în baza cărora s-au realizat aceste strămutări sunt
publicate în lucrarea apărută sub egida ministerului federal german pentru strămutaţi sub
coordonarea istoricului Th. Schieder, Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus
Ostmitteleuropa, Bonn, 1953-1961 (5 volume).
18
Deşi cuprinde dispoziţii a căror punere în aplicare a marcat profund realităţile
politice ale Europei postbelice (stabilirea frontierelor provizorii – definitive în cele din
urmă – ale Germaniei, transferul „in an orderly and human maner” al populaţiei germane
din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria), Acordul de la Potsdam nu a reprezentat propriu-
zis un tratat de pace, dar a creat o stare de fapt. Tehnic, el a fost făcut cunoscut sub
forma unui comunicat comun al celor trei puteri. Textul său nu se află reprodus în
volumul corespunzător din culegerea lui M.O. Hudson, International Legislation (vol.
IX: 1942-1945, 1950), unde găsim doar textele Acordului tripartit privitor la tratamentul
aplicat Germaniei (Berlin, 1 august 1945, nr. 567, pp. 580-583), al Acordului privind
reparaţiile germane (Berlin, 1 august 1945, nr. 568, pp. 583-585) şi ale acordurilor
subsecvente.
19
A. M. de Zayas, Die Angloamerikaner, pp. 123 şi urm.
20
În acest sens, J. W. Bruegel, Tschechen und Deutschen, 1939-1946, München,
Nymphenburger Verl., 1974 (ediţia a 2-a); în sens contrar, A. M. de Zayas, Die
Angloamerikaner, pp. 43 şi urm.
165
 Mar ius Balan

masive şi arbitrare de populaţie au constituit un serios precedent care a făcut,

printre altele, posibilă şi justificabilă politica de „curăţire etnică” practicată în
fosta Iugoslavie.21
O situaţie diferită din toate punctele de vedere este cea a minorităţilor
naţionale în Europa în urma declanşării procesului CSCE. Odată cu adoptarea
Actului Final al Conferinţei de la Helsinki, a devenit posibilă abordarea proble-
mei minorităţilor dintr-o perspectivă pur politică şi în contextul celorlalţi factori
care determină sau influenţează relaţiile interstatale.22 Obligaţiile asumate de
statele participante la Conferinţă au un caracter pur politic, fără a implica în
vreun fel efecte de drept internaţional public. Caracterul solemn al acestor
declaraţii şi formularea identică cu cea a tratatelor internaţionale, producând
efecte juridice, le conferă însă o semnificaţie deosebită.23 Sub aspectul conţinutu-
lui, Actul Final cuprindea dispoziţii privind recunoaşterea frontierelor postbelice24 şi
renunţarea expresă la modificarea lor în vreun mod care ar exclude consimţă-
mântul statelor afectate, precum şi dispoziţii privind drepturi şi libertăţi ale
omului la a căror respectare statele se angajau în mod solemn. Procesul CSCE a
realizat puţine progrese în anii care au urmat întâlnirii de la Helsinki datorită,
printre altele, şi persistenţei tensiunii est-vest. După prăbuşirea regimurilor
comuniste din centrul şi estul Europei, au apărut premisele intensificării acestui
proces, precum şi ale plasării drepturilor minorităţilor pe o poziţie mai apropiată
de centrul de greutate al preocupărilor politicii europene.
Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga privind dimensiunea
umană a CSCE constituie în acest sens un punct de cotitură în privinţa atitudinii
faţă de minorităţi.25 Documentul consacră o serie de drepturi individuale ale
minorităţilor, printre care menţionăm: dreptul de a exercita în condiţie de deplină
egalitate în faţa legii drepturile şi libertăţile fundamentale, corelate cu obligaţia
21
Vezi art. Population, Expulsion and Transfers, în EPIL, vol III.
22
Vezi, despre Conferinţa de la Helsinki în general, R. Neagu, Securitatea
europeană. Afirmarea unui nou concept, Bucureşti, Editura politică, 1976.
23
R. Oxenknecht, op. cit., p. 79. Menţionăm, de asemenea, faptul că, în cazurile
în care s-a invocat încălcarea unor drepturi prevăzute în Actul Final al CSCE de la
Helsinki, reacţia statelor vizate (în general state comuniste) a fost de a respinge aceste
critici, invocând amestecul în treburile lor interne, fără a menţiona însă caracterul
nejuridic al acestor obligaţii.
24
Problema frontierelor privea în mod special frontierele postbelice ale
Germaniei. Acordul de la Postdam (2 august 1945) fixa doar o linie de demarcaţie
provizorie pe fluviile Oder şi Neisse între Germania şi Polonia. Teritoriile la est de
această linie erau încredinţate Poloniei şi URSS spre administrare până la viitoarea
reglementare definitivă ce urma să se producă prin încheierea tratatului de pace. R.F.
Germania nu a recunoscut aceste frontiere decât în 1974, an în care a încheiat tratate în
acest sens cu Polonia şi URSS.
25
Vezi Otto Kimminich, Ansätze für ein europäisches Volksgruppenrecht în
„Archiv für Völkerrecht”, vol. 28 (1990), pp. 1 şi urm.
166
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

statelor de a adopta măsuri speciale în vederea asigurării egalităţii (Nr. 31);

dreptul fiecărei persoane de a opta în mod liber în privinţa apartenenţei la o
minoritate naţională, fără ca această opţiune să producă vreun dezavantaj pentru
optant (Nr. 32); dreptul la învăţarea limbii materne în şcoală, alternativ cu
dreptul la învăţământ în limba maternă (Nr. 34); precum şi dreptul la protecţia şi
promovarea libertăţii (Nr. 33 şi 35).26
Carta de la Paris pentru o nouă Europă,27 atestând expres sfârşitul războ-
iului rece, exprimă voinţa statelor participante de a recunoaşte necesitatea
protejării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor
naţionale, precum şi faptul că minorităţile respective au dreptul de a păstra şi
dezvolta această identitate fără nici o discriminare şi în condiţiile unei depline
egalităţi în faţa legii. În vederea examinării aprofundate a problemei minori-
tăţilor s-a decis şi s-a stabilit convocarea unei sesiuni de experţi la Geneva în
perioada 1-19 aprilie 1991. Cu ocazia acestei întruniri, desfăşurate în opinia unor
autori28 sub auspicii nefavorabile, datorită şi atitudinii unor state considerate
refractare la ideea protecţiei minorităţilor (Bulgaria, Grecia, Iugoslavia,
România, Franţa şi Turcia), s-a ajuns la un compromis între punctele de vedere
opuse şi greu conciliabile, exprimat prin Raportul Reuniunii Experţilor CSCE de
la Geneva, 1991.29 Importanţă deosebită prezintă textul părţii a II-a a raportului
în care se afirmă că „problemele minorităţilor naţionale precum şi îndeplinirea
obligaţiilor internaţionale privitoare la drepturile persoanelor ce aparţin mino-
rităţilor naţionale sunt o chestiune de justificat interes internaţional şi nu
constituie, prin urmare, o chestiune exclusiv internă a statelor respective”.
Procesul a ajuns în mod evident pe o linie moartă30 cu ocazia Conferinţei
asupra dimensiunii umane a CSCE de la 10 septembrie 1991, ţinută la Moscova.
O propunere făcută de Ungaria, în sensul extinderii drepturilor minorităţilor, a
fost respinsă în urma opoziţiei coordonate a celor şase state menţionate
anterior.31 Documentul atestă voinţa statelor de a confirma dispoziţiile adoptate
la reuniunile anterioare în privinţa drepturilor minorităţilor şi de a solicita
îndeplinirea lor neîntârziată (Nr. 37).32

26
Ibidem, loc. cit.
27
Reprodusă în EuGRZ, vol. 17 (1990), pp. 517 şi urm.
28
D. Blumenwitz, Minderheiten - und Volksgruppenrecht, pp. 53 şi urm., R.
Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 37.
29
Reprodusă în EuGRZ, vol. 18 (1991). pp. 492 şi urm.
30
R. Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 37,
31
Ibidem, loc. cit. Autorul desemnează acest grup de state cu termenul puţin
măgulitor de „ne-sfânta alianţă“, expesie, credem, a unei atitudini partizane.
32
Reprodusă în EuGRZ, vol. 18 (1991), pp. 495 şi urm.
167
 Mar ius Balan

Reuniunea la vârf a CSCE care a avut loc în iulie 1992, la Helsinki a adus
cu sine instituirea funcţiei de înalt Comisar pentru Minorităţile Naţionale.33
Fostul ministru olandez de externe a fost desemnat în această funcţie în ianuarie
1993.34 Mandatul Înaltului Comisar priveşte în primul rând aplanarea conflic-
telor dintre majoritate şi minorităţi, precum şi crearea unui climat de înţelegere şi
de încredere între părţile aflate în conflict.35 Înaltul Comisar se va preocupa în
acest sens de o „avertizare timpurie” şi de „măsuri prealabile” în privinţa tensi-
unilor decurgând din problemele minorităţilor naţionale care, în conformitate cu
aprecierea sa, ar fi de natură să escaladeze la nivelul unor conflicte care ar afecta
pacea, stabilitatea şi relaţiile între statele participant.36
Instituirea OSCE, în 1992,37 exprimă o importantă modificare a atitudinii
statelor faţă de procesul întăririi colaborării pe plan european. Activitatea
CSCE/OSCE în domeniul protecţiei minorităţilor poate fi apreciată ca remarca-
bilă.38 Documentul Reuniunii de la Copenhaga a influenţat procesul adoptării
declaraţiei ONU din 1992, precum şi cel al adoptării Convenţiei-cadru a
minorităţilor.39 Soluţia tratării problematicii minorităţilor în contextul mai larg al
relaţiilor internaţionale regionale precum şi a adoptării de dispoziţii „doar”
politice s-a dovedit până în prezent viabilă, prezentând un grad de atractivitate
relativ ridicat pentru statele europene.
Prezentarea situaţiei minorităţilor în două împrejurări aflate la antipod în
ceea ce priveşte atitudinea faţă de drepturile omului (al doilea război mondial şi
procesul CSCE/OSCE) a fost de natură, credem, a evidenţia intercondiţionarea
dintre relaţiile internaţionale şi statutul persoanelor diferite sub aspect etnic,
lingvistic şi religios de majoritatea populaţiei din statele în care locuiesc.
Trebuie să facem însă două precizări:
- climatul internaţional de înţelegere şi încredere reciprocă trebuie să fie
general (măcar pentru o regiune a lumii) şi stabil. Relaţiile bilaterale, singure,
oricât ar fi de apropiate între un stat cu minorităţi şi statul locuit de conaţionali ai

33
V. Duculescu, OSCE – o nouă formă instituţionalizată a cooperării statelor
europene, în SDR, vol. 8 (1996), pp. 71-84, la p. 73; Krzsysztoff Drzewicki, The
Enlargement of the European Union and the OSCE High Commissioner on National
Minorities, în M. Weller et alii, op. cit., pp. 154-170.
34
Hofmann, R., Minderheitenschutz..., p. 38.
35
Ibidem, loc. cit.
36
Art. 2, par. 8 al Declaraţiei de la Helsinki (reprodusă în EuGRZ, vol. 20 (1993),
pp. 154 şi urm.
37
Vezi în acest sens Chr. Bertrand, La nature juridique le l’OSCE, în RGDIP,
vol. 108 (1998), pp. 365-407. Autoarea afirmă caracterul de organizaţie internaţională al
OSCE, deşi nu există tratat constitutiv.
38
În acest sens, Bloed, Arie, Die OSZE und nationale Minderheiten: eine neue
Herangehensweise, în M. Mohr, op. cit., pp. 154-165, la p. 164.
39
Ibidem, loc. cit.
168
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

minorităţilor, nu îmbunătăţesc semnificativ statutul acestora, statele „cona-

ţionale” fiind deseori nevoite să neglijeze interesele minorităţilor (uneori chiar
ostentativ pentru a-şi manifesta încrederea în partener), atunci când considerente
politice o impun;
- bunele relaţii internaţionale regionale constituie doar premisa, nu însă şi
condiţia suficientă a reglementării favorabile a situaţiei minorităţilor.
În privinţa rolului OSCE în protecţia minorităţilor, o deosebită importanţă
o reprezintă „Recomandările de la Lund asupra Participării Efective a Mino-
rităţilor Naţionale la viaţa Publică”, adoptată în 1999.40 Acest act este elaborat de
un grup de experţi independenţi, nu obligă statele membre ale organizaţiei, dar
acestea le pot lua în considerare pentru a realiza un nivel adecvat de implicare a
minorităţilor în viaţa publică. Măsurile ce pot fi adoptate în acest sens privesc parti-
ciparea la decizii, autoguvernarea (self-governance), instituirea („arrangements”)
unor structuri teritoriale şi non-teritoriale, precum şi garanţii constituţionale şi
legale.

Secţiunea 2. Statutul minorităţilor în România şi relaţiile României cu

ţările vecine

Statutul minorităţilor din România, prezentat sumar în secţiunea a 3-a a

cap. V din prezenta lucrare, va fi examinat în cele ce urmează sub aspectul
intercondiţionării cu relaţiile ţării noastre faţă de statele vecine.
Conform datelor recensământului efectuat în 2002, ponderea minorităţilor
în România este de cca. 10%.41 Prin urmare, România se află la limita convenţio-
nală dintre „statele cu minorităţi” şi „statele naţionale”.42 Minoritatea pe departe
cea mai importantă este cea maghiară cu 6-7%, fiind urmată de ţigani (romi) cu
cca. 2 %, 43 de ucraineni (sub 0,5%) şi de germani (sub 0,2%).44

40
Vezi http://www.osce.org/hcnm/30325 (Recomandările şi raportul explicativ).
41
Conform datelor recensământului din 2012, doar 85,36% din locuitori au
declarat limba română ca limbă maternă. Întrucât circumstanţele speciale, marcate de
obstrucţii politice, în care s-a desfăşurat acest recensământ au făcut ca datele privind
6,11 dintre locuitori să fie indisponibile, apreciem că, la fel ca şi în 1992 şi în 2002,
ponderea românilor este de peste 90 % (cei 85,56% reprezintă 90,91% din cei 93,89%
cu privire la care au putut fi centralizatre datele).
42
Avem în vedere clasificarea oarecum schematică a unor autori (precum R.
Hofmann sau Th. Veiter) a statelor europene în „state naţionale” (cu mai puţin de 10 %
minorităţi), „state cu minorităţi”, în care ponderea minorităţilor se situează între 10 şi 20
%, şi state multinaţionale, în care minorităţile depăşesc 20 %.
43
Procentul real al acestei minorităţi este, după cum susţine majoritatea
cercetătorilor, considerabil mai mare. Recensământul înregistrează însă declaraţiile
făcute de cei recenzaţi, fiind deci imposibil încadrarea în categoria acestei minorităţi a
romilor (ţiganilor) care se declară români sau maghiari.
169
 Mar ius Balan

Se poate constata de la prima vedere că singura minoritate care are o

pondere semnificativă pe plan politic este cea maghiară. Minoritatea germană –
numeroasă în trecut – prezintă importanţă simbolică sub aspectul potenţialului
(insuficient utilizat) de a intermedia legături culturale, politice şi economice cu
Germania, cel mai important stat al UE. Prezenţa unui număr mare de minorităţi
(de mici dimensiuni), absenţa ameninţărilor reale la adresa integrităţii teritoriale
şi contextul regional favorabil destinderii politice şi integrării europene au fost
factorii ce şi-au pus amprenta asupra politicii faţă de protecţia internaţională a
minorităţilor, oglindită în tratatele bilaterale încheiate de România. Această
politică se înscrie în cadrul mai larg, promovat pe plan regional de Consiliul
Europei şi de CSCE/OSCE după 1989. Primul tratat bilateral din această serie de
tratate de bună vecinătate, incluzând de regulă şi dispoziţii ample referitoare la
minorităţi, a fost încheiat la 17 iunie 1991 între Germania şi Polonia.45
Primul tratat din seria tratatelor de prietenie ale României a fost cel
încheiat cu Franţa,46 fapt uşor de înţeles dată fiind orientarea tradiţională a
politicii externe româneşti, reafirmată simbolic după 1989. Tratatul nu cuprinde
nicio referire la minorităţi, lucru perfect explicabil atât prin absenţa acestora, cât
şi a disponibilităţii (pasageră în cazul României şi constantă în cel al Franţei) de
a aborda această problematică. Alte tratate, încheiate cu Turcia,47 Italia48 şi
Republica Elenă,49 urmează această linie.

44
Ponderea acestei minorităţi a scăzut considerabil în ultimele decenii (în 1930
germanii reprezentau 4,1 % din populaţie, iar în 1977, 1,8 %) în urma emigrării.
45
Textul tratatului („Tratat privitor la buna vecinătate şi cooperarea
prietenească”): în BGBl II, 1991, pp. 1315 şi urm. Relaţiile germano-polone erau grevate
de probelma recunoaşterii frontierei şi a milioanelor de refugiaţi de după 1945 din
provinciile dobândite de Polonia. Prin art. 2 se consacră „minorităţile şi grupurile
asimilate acestora” drept punţi naturale între cele două ţări; în art. 21-22 sunt consacrate
drepturile minorităţii germane din Polonia şi ale celei poloneze din Germania. Această
ţară a mai încheiat tratate similare cu Republica Federativă Cehia şi Slovacia (27
februarie 1992), cu Ungaria (6 februarie 1992) şi cu România (21 aprilie 1992). Vezi D.
Blumenwitz, Internationale Schutzmechanismen…, pp. 70-79.
46
Tratatul de înţelegere amicală şi cooperare între România şi Republica
Franceză a fost încheiat la Paris la 20 noiembrie 1991 şi ratificat prin Legea nr. 32/ din 6
aprilie 1992 (M. Of., nr. 65, din 13 aprilie 1992). Următoarele trei legi (nr. 33-35), prin
care au fost ratificate tratatele similare încheiate cu Turcia, Italia şi Grecia (primele două
semnate anterior celui cu Franţa), au fost adoptate în aceeaşi zi şi publicate în acelaşi
număr din Monitorul Oficial.
47
Lipsesc referirile la „minorităţi”, ba chiar şi la „persoane de origine turcă” în
„Tratatul de prietenie, bună vecinătate şi cooperare” încheiat cu Turcia, ratificat prin
legea nr. 33/1992. Se vede clar ostilitatea Turciei faţă de ideea în sine a protecţiei
minorităţilor, în condiţiile în care în România există o veche minoritate turcă. Alături de
Franţa şi Andora, Turcia este printre puţinele state membre ale Consiliului Europei care
nu au semnat Convenţia-cadru din 1995 privind minorităţile naţionale. Dispoziţia din art.
170
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Dintre vecinii direcţi ai ţării noastre, Bulgaria este prima ţară cu care a
fost încheiat un tratat de bună vecinătate.50 Nici acest instrument nu cuprinde
vreo referire la minorităţi naţionale sau la „cetăţeni bulgari de origine română”
ori la cetăţeni „români de origine bulgară”. Deşi în 1940, la cedarea Cadrilaterului, a
avut loc un schimb de populaţie, în ambele ţări a rămas un număr notabil de
minoritari; în recensămintele din ambele ţări a fost înregistrată constant existenţa
acestor minorităţi (română şi, respectiv, bulgară). Ce-i drept, alineatul ultim al
art. 10 din tratat, cu conţinut identic ca art. 16, alin. 5 din tratatul româno-italian,
prevede promovarea activităţilor de predare în limba celeilalte părţi în şcoli şi
institute de învăţământ superior. O asemenea clauză operează în beneficiul
minorităţilor, deşi acestea nu sunt menţionate explicit.
Interesant este că primul tratat bilateral încheiat de România după 1989,
care cuprinde o referire la minorităţi, e drept că într-o dispoziţie cu caracter de
principiu general, fără incidenţă în practică, este cel încheuiat cu Regatul
Spaniei.51 Art. 1, alin. 2, prevede că „[î]n cadrul procesului Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, România şi Spania vor contribui la
consolidarea generală a democraţiei, a pluralismului politic, a statului de drept şi
la promovarea şi protejarea drepturilor omului, inclusiv cele ale persoanelor
aparţinând minorităţilor”.
Dispoziţii concrete referitoare la minorităţile naţionale întâlnim în „Tratatul
între România şi Republica Federală Germania privind cooperarea prietenească

13, alin. 3 (sprijin pentru predarea limbii române, respectiv turce în instituţii de
învăţământ), are însă un efect indirect în beneficiul minorităţii turce.
48
Tratatul din 23 iulie 1991 de prietenie şi colaborare dintre Romania şi
Republica Italiană, ratificat prin Legea nr. 34/1992. Şi aici lipseşte orice referire la
minorităţi, deşi în România există un nunăr notabil de cetăţeni de origine italiană, iar
mica minoritate italiană este reprezentată în Parlament. În art. 16 există dispoziţii
similare cu cele din tratatul încheiat cu Turcia (posibilităţi de studiere a limbii celeilalte
părţi), cu efect indirect asupra minorităţii italiene din România.
49
„Tratatulul de prietenie, cooperare şi bună vecinătate între România şi
Republica Elenă”, ratificat prin Legea nr. 35/1992. Deşi în România se află o veche
minoritate greacă, iar în Grecia una aromână, textul tratatului nu cuprinde nici o referire
la minorităţi – nici măcar la „persoane de origine greacă (sau română)”. Faptul este
explicabil prin refuzul sistematic al Greciei de a acccepta existenţa unei minorităţi
româneşti („vlahe” sau aromâne) pe teritoriul său. Grecia este, de altfel, unul din puţinele
state membre ale Consiliului Europei care nici până în prezent nu a ratificat Convenţia-
cadru privind protecţia minorităţilor naţionale.
50
„Tratatul de prietenie, colaborare şi bună vecinătate dintre România şi
Republica Bulgaria” (27 ianuarie 1992), ratificat prin Legea nr. 74, din 17 iulie 1992 (M.
Of., nr. 174, din 23 iulie 1992).
51
„Tratatul cu privire la relaţiile de prietenie şi cooperare” dintre cele două ţări,
încheiat la Madrid la 4 februarie 1992, a fost ratificat prin Legea nr. 73/1992 (M. Of., nr.
171, din 21 iulie 1992).
171
 Mar ius Balan

şi parteneriatul în Europa“, încheiat la 21 aprilie 1992.52 Clauzele acestui tratat

au în vedere minoritatea germană din România,53 care, conform preambului, „a
adus şi aduce în continuare o contribuţie valoroasă şi inconfundabilă la viaţa
societăţii româneşti şi constituie astfel o punte firească de legătură între cele
două popoare”.
Membrii acestei minorităţi au „dreptul, individual sau împreună cu alţi
membri ai grupului lor, la libera exprimare, la menţinerea şi dezvoltarea în
continuare a identităţii etnice, culturale, de limbă şi religioase, la adăpost de
orice încercare de asimilare împotriva voinţei lor”, precum şi „dreptul să
participe, în mod efectiv, la treburile publice, îndeosebi la activităţile privind
protecţia şi promovarea identităţii lor” (art. 15, alin. 2).
O dispoziţie importantă, prezentă şi în tratatul germano-polonez şi reiterată în
multe tratate din această serie, prevede că „[n]ici unul din angajamentele din art.
15 şi 16 nu poate fi interpretat ca implicând vreun drept de a întreprinde vreo
activitate sau de a comite vreo acţiune contrară scopurilor şi principiilor Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite, altor obligaţii decurgând din dreptul internaţional
sau prevederilor Actului final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris, inclusiv
principiul integrităţii teritoriale a statelor” (art. 17).
Tratatele încheiate de România cu Estonia54 şi Lituania55 nu cuprind
referiri la minorităţi şi nici la „persoane de origine” estoniană, lituaniană sau
română de pe teritoriul părţilor contractante (al căror număr, de altfel, trebuie să
fie extrem de redus).
Un alt instrument bilateral cuprinzând referiri exprese la minorităţi este
Tratatul din 25 ianuarie 1993 „cu privire la relaţiile prieteneşti şi la cooperarea
dintre Romania si Republica Polonă”.56 Aici este enunţat sumar dreptul ca
minoritarii,57 individual sau împreună cu alţi membri ai grupului lor, să-şi
exprime liber, să-şi păstreze şi să-şi dezvolte „identitatea etnică, lingvistică,
culturală şi religioasă”.
Tratatul din 7 mai 1993 „privind relaţiile de prietenie şi colaborare între
România şi Republica Belarus”58 face o referire sumară la cetăţenii români de

52
Ratificat prin Legea nr. 95/1992 (M. Of., nr. 237, din 24 septembrie 1992).
53
Nu este menţionată vreo „minoritate română din Germania” pentru că, în
concepţia Germnaniei, ca şi a majorităţii statelor europene, în categoria minorităţilor
naşionale nu intră şi imigranţii.
54
„Tratatul de prietenie şi colaborare” încheiat cu Estonia la Tallin la 11 iulie
1992 a fost ratificat prin Legea nr. 124/1992 (M. Of., nr. 2, din 12 ianuarie 1993).
55
„Tratatul de prietenie şi cooperare” încheiat cu Lituania la Vilnius la 8 martie
1994 a fost ratificat prin Legea nr. 78/1994 (M. Of., nr. 273, din 27 septembrie 1994).
56
Ratificat prin Legea nr. 28, din 24 mai 1993 (M. Of., nr. 112, din 31 mai 1993).
57
Textul cuprinde formula „cetăţenii români de origine polonă (membri ai
minorităţii naţionale polone din România)”.
58
Ratificat prin Legea nr. 9 din 7 martie1994 (M. Of., nr. 64, din 11 martie 1994).
172
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

origine belarusă (respectiv, cetăţenii belaruşi de origine română), faţă de care se

vor respecta principiile şi standardele internaţionale aplicabile „persoanelor care
fac parte din minorităţile naţionale” (art. 16).
Comunitatea poziţiilor şi intereselor faţă de problema minorităţilor a
facilitate încheierea Tratatului privind relaţiile de prietenie şi colaborare dintre
România şi Republica Slovacă (Bratislava, 24 septembrie 1993).59 Părţile se
angajează să asigure protecţia şi realizarea „drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale” română şi slovacă, în conformitate cu documentele
CSCE, cu tratatele ratificate de cele două părţi şi cu normele general recunoscute
în dreptul internaţional (art. 20, alin. 1). În acelaşi articol, mai sunt enunţate
obligaţiile de loialitate şi de respectare a legilor de către cetăţenii aparţinând
minorităţilor, în condiţii egale cu ceilalţi cetăţeni. Părţile se mai obligă la
respectarea standardelor internaţionale în protecţia identităţii minorităţilor şi „să
nu întreprindă acţiuni care ar contraveni spritului şi prevederilor” acestui tratat.
În fine, părţile se mai angajează să nu permită ca exercitarea dreptului de
asociere de către minoritari să fie folosită împotriva intereselor celeilalte părţi
contractante. Formularea textului indică mai degrabă preocuparea părţilor de a
limita dispoziţiile privind protecţia convenţională a drepturilor minorităţilor la
minimul necesar. Ambele state aveau în vedere încheierea unui tratat similar cu
Ungaria („stat-înrudit” foarte interesat de problematica protecţiei externe a
minorităţilor maghiare). Ca atare, România şi Slovacia nu erau interesate atât de
minorităţile „înrudite” respective (română şi slovacă), ci mai ales de a nu crea un
precedent care să fie invocat de Ungaria în favoarea minorităţilor maghiare, mult
mai numeroase, din cele două ţări. Prin urmare, textul articolului 20 arată nu atât
ceea ce părţile intenţionau să statueze în favoarea propriilor minorităţi
(„înrudite”), cât, mai ales, ceea ce ambele ţări îşi propuneau să formuleze (privi-
tor la minoritatea maghiară) în tratatul de bună vecinătate pe care atât România,
cât şi Slovacia urmau să-l încheie cu Ungaria.60
O anumită apropiere a poziţiilor şi intereselor în privinţa minorităţilor a
existat în epocă şi între România şi Croaţia, fapt reflectat în „Tratatul cu privire
la relaţiile prieteneşti şi colaborare” dintre aceste două ţări încheiat la 16
februarie 1994.61 Dispoziţiile articolului 17 din acest tratat (referitor la

59
Ratificat prin Legea nr. 10 din 7 martie 1994 (M. Of., nr. 64, din 11 martie
1994).
60
Acesta este, de altfel, sensul clauzei din art. 20, alin. 2, teza finală, prin care
părţile se obligau să nu întreprindă nimic care ar contraveni spritului şi prevederilor
tratatului. O asemenea regulă ar fi trebuit să figureze într-un articol distinct (şi este
oricum conţinută în dreptul cutumiar al tratatelor, ca şi în codificarea din 1969); faptul că
a fost inclusă aici sugerează că statele părţi aveau în vedere o poziţie comună la
încheierea altor tratate viitoare de acest tip, vizat fiind mai ales cel cu Ungaria.
61
Ratificat prin Legea nr. 79/1994 (M. Of., nr. 273, din 27 septembrie 1994).
173
 Mar ius Balan

„persoanele apaţinând minorităţii naţionale române”, respectiv croate) sunt

identice cu cele ale art. 20 din tratatul româno-slovac.
Termenul de minoritate este evitat în „Tratatul de prietenie, cooperare şi
bună vecinătate” încheiat cu Albania.62 Prin art. 15, alin. 1, părţile se obligă la
„protecţia şi realizarea drepturilor persoanelor de origine română din Albania şi
ale persoanelor de origine albaneză din România”.
„Tratatul privind relaţiile de prietenie şi colaborare dintre România şi
Republica Armenia”, încheiat la Bucureşti la 20 septembrie 1994,63 evită termenul
de „minorităţi naţionale”. În art. 14 se prevede că: „[a]mbele părţi contractante
vor asigura protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor de origine română în
Republica Armenia şi, respectiv, de origine armeană în România, în confor-
mitate cu normele general recunoscute ale dreptului internaţional privind
drepturile omului şi cu documentele CSCE”. Dat fiind faptul că în toate cele trei
provincii istorice româneşti există comunităţi armene atestate de secole, pe când
numărul românilor stabiliţi în Armenia este foarte mic, dispoziţia de mai sus
operează practic exclusiv în favoarea minorităţii armene din România. Întreru-
pem puţin şirul cronologic al prezentării tratatelor bilaterale ale României pentru
a face referire la două tratate, încheiate trei ani mai târziu, cu alte două state din
zonă: Georgia şi Azerbaidjan. În ele găsim aceeaşi formulare, din art. 14 al
tratatului româno-armean.64
Stipulaţii sumare privind drepturile „persoanelor aparţinând mino-
rităţii naţionale române din Republica Cehă şi ale persoanelor aparţinând
minorităţii naţionale cehe din România” întâlnim în art. 17 din „Tratatul privind
relaţiile de prietenie şi colaborare” încheiat cu Republica Cehă65 la Bucureşti, la
22 iunie 1994. Urmează câteva scurte referiri la normele internaţionale şi la
obligaţia de a respecta legile şi integritatea teritorială a statelor ai cărui cetăţeni
sunt minoritarii.
În „Tratatul cu privire la relaţiile de prietenie, bună vecinătate şi cooperare
dintre România şi Republica Federală Iugoslavia” (16 mai 1996),66 minorităţile
naţionale sârbă şi română sunt desemnate ca „puternice şi durabile punţi pentru
cooperarea şi încrederea între cele două ţări vecine şi prietene” (art. 20). În rest,
62
Încheiat la Bucureşti la 11 mai 1994, ratificat prin Legea nr. 99/1994 (M. Of.,
nr. 318, din 16 noiembrie 1994).
63
Ratificat prin Legea nr. 26/1995 (M. Of., nr. 77, din 27 aprilie 1995).
64
În art. 14 al „Tratatului privind relaţiile de prietenie şi colaborare”, semnat la
Tbilisi, la 26 martie 1996, ratificat prin Legea nr. 23/1997, şi art. 13 din tratatul cu exact
aceeaşi denumire, încheiat cu Republica Azerbaidjană, semnat la Baku, la 27 martie
1996 şi ratificat prin Legea nr. 24/1997 (ambele legi: în M. Of., nr. 45, din 17 martie
1997). Textul din tratatul româno-azer cuprinde şi adaosul final: „precum şi cu legislaţia
naţională a fiecărei ţări”.
65
Ratificat prin Legea nr. 31/1995 (M. Of., nr. 79, din 2 mai 1995).
66
Ratificat prin Legea nr. 112/1996 (M. Of., nr. 250, din 16 octombrie 1996).
174
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

textul articolului cuprinde dispoziţii similar celor din tratatele încheiate cu

Slovacia şi Croaţia.
Cel mai important instrument din această serie, atât din punct de vedere al
ponderii minorităţii protejate, cât şi sub aspectul semnificaţiei politice, este
„Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica
Ungară“, semnat la 16 septembrie 1996, la Timişoara.67 Chiar în preambulul
actului se face referire la protecţia minorităţilor „parte componentă a protecţiei
drepturilor omului şi, în consecinţă..., obiect al cooperării internaţionale”. După
asumarea obligaţiei de a respecta, în relaţiile cu alte state, principiile înscrise în
Carta ONU, în Actul Final al Conferinţei de la Helsinki, în Carta de la Paris
pentru o nouă Europă şi în alte documente ale OSCE (art.1), de a acţiona „pentru
ca întreaga Europă să devină o comunitate de state paşnică şi democratică,
bazată pe supremaţia dreptului” (art. 2, alin.1), România şi Ungaria „reafirmă că
se vor abţine, în relaţiile lor reciproce, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea
forţei” (art. 3, alin. 1) şi reconfirmă „respectarea inviolabilităţii frontierei lor
comune” (art. 4).68 Aceste dispoziţii cuprinzând norme general valabile cu
privire la relaţiile interstatale sunt urmate de clauze concrete privind cooperarea
bilaterală: art. 5 stabileşte obligaţia creării cadrului corespunzător colaborării în
toate domeniile de interes reciproc, art. 6 priveşte colaborarea pe planul menţi-
nerii şi consolidării păcii şi securităţii în regiune, art. 7 prevede extinderea
relaţiilor şi a colaborării în cadrul organizaţiilor internaţionale, inclusiv cele
regionale şi subregionale, iar art. 8 se referă la cooperarea economică şi la
schimburile comerciale. Colaborarea în domeniile ştiinţei şi cercetării, al
protecţiei mediului, al navigaţiei pe Dunăre şi în problemele privitoare la apele
transfontaliere, precum şi în domeniul ştiinţei şi învăţământului sunt regle-
mentate în art. 9-12, iar art. 16-19 se referă la cooperarea în domeniile mijloa-
celor de comunicare în masă, al promovării contactelor între asociaţiile politice,
sindicale, religioase ori între cetăţeni şi al asistenţei juridice. Dispoziţiile finale
privesc soluţionarea diferendelor decurgând din interpretarea sau aplicarea
tratatului (art. 21), efectele acestuia faţă de obligaţiile părţilor decurgând din alte

67
Publicat în M. Of., nr. 250, din 10 octombrie 1996. Vezi şi Mihai-Romulus
Vădean, Relaţiile româno-ungare în contextul integrării în structurile europene şi
euroatlantice, Editura Lumen, Iaşi, 2011, pp. 47-92.
68
Articolul respectiv merită să fie reprodus integral: „Părţile Contractante, în
conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional, precum şi cu principiile
Actului Final de la Helsinki, reconfirmă că vor respecta inviolabilitatea frontierei lor
comune şi integritatea teritorială a celeilalte Părţi. Ele reafirmă, de asemenea, că nu au
pretenţii teritoriale una faţă de cealaltă şi că nu vor ridica astfel de pretenţii nici în
viitor”. Argumentul, frecvent vehiculat în discursul politic al anilor ’90, al periclitării
apartenenţei Transilvaniei la România prin recunoaşterea drepturilor minorităţii
maghiare (!) sau prin promovarea relaţiilor cu Ungaria este evident dezamorsat.
175
 Mar ius Balan

convenţii (art. 22), perioada de valabilitate a tratatului (art. 23) şi, în fine,
ratificarea şi înregistrarea la Secretariatul ONU a tratatului (art. 24 şi 25).
Relevanţă pentru statutul minorităţilor prezintă art. 13-15. Părţile îşi
asumă obligaţii privind colaborarea în vederea păstrării şi cunoaşterii reciproce,
de către cele două popoare, a moştenirii lor culturale (art. 13) şi încurajarea unui
climat de toleranţă şi înţelegere între cetăţenii lor (art. 14). Art. 15 reglementează
în mod expres situaţia minorităţilor, stabilind în primul alineat cadrul normativ.
Ele îşi asumă obligaţia respectării Convenţiei-cadru a Consiliului Europei, dacă
în ordinea lor de drept internă nu există o reglementare mai favorabilă.
Prevederile Documentului de la Copenhaga asupra Dimensiunii Umane a OSCE,
ale Declaraţiei Adunării Generale a ONU din 1992 (Rezoluţia 47/135) şi ale
Recomandării nr. 1201 a CE vor fi aplicate de părţi ca angajamente juridice „în
scopul protejării şi promovării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi reli-
gioase a minorităţii române din Ungaria şi a minorităţii maghiare din România”.
Dreptul la exprimarea, păstrarea şi dezvoltarea identităţii etnice, culturale,
lingvistice sau religioase este consacrat în alin. 2 al art. 15, iar dreptul de a folosi
limba maternă este reglementat în detaliu în alin. 3 al aceluiaşi articol. Astfel, se
prevede folosirea limbii materne şi în relaţiile locale, administrative şi judiciare,
folosirea numelui şi a prenumelui în limba maternă, precum şi posibilitatea
expunerii în limba minorităţilor a denumirilor tradiţionale locale, a denumirilor
de străzi şi a altor inscripţii topografice destinate publicului.
Întâlnim în continuare dispoziţii privitoare la accesul la limba maternă al
persoanelor aparţinând minorităţilor, la informaţie şi la mass-media (alin. 4), la
dreptul de a participa la viaţa politică, economică, socială şi culturală şi la
soluţionarea problemelor de interes naţional (alin. 5), la respectarea moştenirii
culturale şi istorice a minorităţilor naţionale (alin. 6), la dreptul de a menţine
contacte libere transfrontaliere (alin. 7) şi la obligaţia respectării, de către
persoanele aparţinând minorităţilor, a legislaţiei naţionale şi a drepturilor
celorlalţi (alin. 8). Părţile contractante se obligă să se abţină de la măsuri vizând
asimilarea forţată (alin. 9), să se sprijine reciproc în urmărirea modului de
punere în aplicare a prevederilor conţinute în acest articol (alin. 10) şi să
coopereze în vederea dezvoltării cadrului juridic internaţional pentru protecţia
minorităţilor naţionale (alin. 11), stabilind totodată prioritatea – în raport cu
dispoziţiile din prezentul articol – principiilor Cartei ONU şi a altor principii
decurgând din dreptul internaţional sau din prevederile actelor CSCE/OSCE,
inclusiv principiul integrităţii teritoriale a statelor.
Statutul minorităţilor mai este reglementat şi în „Tratatul cu privire la
relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina”, semnat la
Constanţa la 2 iunie 1997.69 Părţile contractante reafirmă principiile încrederii şi
respectului reciproc, egalităţii suverane, inviolabilităţii frontierelor, neameste-

69
M. Of., nr. 157, din 16 iulie 1997. A intrat în vigoare la 22 octombrie 1997.
176
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

cului în treburile interne, egalităţii în drepturi, integrităţii teritoriale (art. 1), al

nerecurgerii la forţă (art. 3) şi se obligă să colaboreze pentru edificarea unei
Europe unite (art. 4), să-şi extindă cooperarea în cadrul organizaţiilor
internaţionale (art. 5) şi pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art.
6), contribuind la procesul de dezarmare şi de neproliferare nucleară (art. 7).
Cooperarea regională transfrontalieră dintre comunităţi şi autorităţi teritoriale
este obiectul art. 8 al tratatului, părţile obligându-se totodată la extinderea
cooperării între ele, precum şi cu alte state riverane la Dunăre sau la Marea
Neagră (art. 9), favorizând, în scopul dezvoltării relaţiilor bilaterale, legăturile pe
plan guvernamental şi parlamentar (art. 10), precum şi contactele directe dintre
cetăţenii lor (art. 11). Art. 12 reglementează colaborarea României şi Ucrainei în
cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale în ceea ce priveşte
„promovarea şi protecţia drepturilor omului pentru toţi, inclusiv a drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”. În continuare, tratatul prevede
colaborarea în domeniile economic (art. 14), al cercetării ştiinţifice (art. 15), al
protecţiei mediului (art. 16), al transporturilor şi telecomunicaţiilor (art. 17-18),
culturii, ştiinţei şi învăţământului (art. 19), al conservării şi restaurării monu-
mentelor (art. 20), mijloacelor de comunicare în masă (art. 21), al combaterii
criminalităţii (art. 23), al protecţiei sănătăţii (art. 22) şi al asistenţei juridice (art.
24). Dispoziţiile finale privesc raportul dintre dispoziţiile acestui tratat şi
obligaţiile ce decurg din tratatele pe care părţile le-au încheiat cu alte state şi
organizaţii internaţionale (art. 26), termenul de valabilitate al tratatului (10 ani;
art. 27), ratificarea şi înregistrarea acestuia la Secretariatul ONU (art. 28 şi 29).
Drepturile minorităţilor naţionale sunt reglementate în art.13 al tratatului,
părţile impunându-şi în această privinţă să aplice normele şi standardele
Convenţiei-cadru a CE, ale Documentului Reuniunii de la Copenhaga a OSCE, a
Declaraţiei ONU din 1992 (Rezoluţia nr. 47/135) şi a Recomandării nr. 1201
(1993) a CE, cu „înţelegerea că această recomandare nu se referă la drepturi
colective şi nu obligă părţile contractante să acorde persoanelor respective
dreptul la un statut special de autonomie teritorială bazat pe criterii etnice”. În
alin. 2 sunt definite minorităţile ucraineană şi română în termeni similari. Astfel,
minoritatea română din Ucraina „cuprinde pe cetăţenii ucraineni, indiferent de
regiunile în care trăiesc şi care, potrivit opţiunii lor libere, aparţin acestei
minorităţi în virtutea originii lor etnice, limbii şi culturii sau religiei lor”.
Părţile contractante se obligă să adopte măsuri în vederea promovării
egalităţii depline şi reale a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi cele
aparţinând majorităţii (alin. 3), reafirmă dreptul la identitate etnică, lingvistică,
religioasă şi culturală (alin. 4), se angajează să creeze, pentru minoritatea
română din Ucraina şi cea ucraineană din România, aceleaşi condiţii pentru
studierea limbii lor materne (alin. 5), recunosc minorităţilor dreptul la asociere
(alin. 6) şi respectă dreptul la acces, în limba maternă, la informaţii şi la mass-
media (alin. 7). Alin. 8 stipulează interzicerea măsurilor care, modificând
177
 Mar ius Balan

proporţiile populaţiei din zonele locuite de persoane aparţinând minorităţilor,

urmăresc limitarea drepturilor şi libertăţilor acestor persoane ce decurg din
standardele şi normele prevăzute în alin. 1. Persoanele aparţinând minorităţilor
au drept de petiţionare (alin. 9) şi sunt totodată obligate la loialitate faţă de statul
ai cărui cetăţeni sunt şi la respectarea legislaţiei în vigoare şi a drepturilor
celorlalte persoane. Alin. 11 prevede prioritatea dispoziţiilor – referitoare la
drepturile omului – din legislaţia părţilor ori din acordurile încheiate între ele, iar
alin. 12 stipulează prioritatea principiilor decurgând din Carta ONU, dreptul
internaţional sau din prevederile actelor OSCE (inclusiv a principiului integrităţii
teritoriale a statelor). În vederea cooperării în urmărirea îndeplinirii angajamen-
telor prevăzute în acest articol, părţile vor crea o comisie mixtă interguverna-
mentală care va ţine cel puţin o sesiune anuală (alin. 13).
În ambele tratate se poate constata o anumită prudenţă în abordarea
statutului minorităţilor, evidenţiată în primul rând de reglementarea acestei
problematici în contextul, mai larg, al relaţiilor bilaterale. În al doilea rând, în
ambele tratate, s-a prevăzut în mod expres prioritatea dispoziţiilor referitoare la
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, a principiilor integrităţii teritoriale
a statelor în scopul de a garanta imposibilitatea exercitării drepturilor minorităţi-
lor într-un mod care ar contraveni intereselor fundamentale ale statului respectiv.
„Tratatul de prietenie şi colaborare între România şi Republica
Macedonia” (30 aprilie 2001)70 se distinge prin tehnica juridică oarecum diferită
a redactării dispoziţiilor privind minorităţile. Art. 12 menţionează generic
„minorităţile naţionale”,71 în privinţa cărora părţile se obligă să aplice cu bună-
credinţă cele mai înalte standard internaţionale în protejarea identităţii lor entice,
culturale, lingvistice şi religioase. Se face trimitere la unele documente interna-
ţionale, iar părţile declară că au luat notă de Recomandarea 1333/1997 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Obligaţiile de loialitate şi clauza
privind neutilizarea dreptului la asociere împotriva intereselor statelor-părţi sunt
de asemenea menţionate.
În fine, un document deosebit de important pentru relaţiile internaţionale
ale României este Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între
România şi Federaţia Rusă, semnat la Moscova, la 4 iulie 2003.72 Formularea
precaută a articolului 11 exprimă preocuparea de a defini restrictiv aria
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale: sunt protejate „persoanele care

70
Ratificat prin Legea nr.660/2001 (M. Of., nr. 771, din 4 decembrie 2001).
71
Este de presupus că partea română a dorit să evite utilizarea termenului
„macedonean” într-un document internaţional, dat fiind faptul că Grecia s-a opus şi se
opune constant foslosirii acestui termen pentru a desemna fosta republică federată din
sudul Iugoslaviei drept „Macedonia”, denumire care face parte – în concepţia Greciei –
din patrimoniul cultural şi istoric grecesc.
72
Ratificat prin Legea nr. 24 din 3 martie 2004 (M. Of., nr. 194, din 4 martie
2004).
178
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

locuiesc în România şi care se consideră, conform originii lor, ca aparţinând

minorităţii ruse”. Acestora, părţile le „respectă, asigură şi ocrotesc, în condiţii de
egalitate deplină în faţa legii, fără nici o discriminare, identitatea etnică,
culturală, lingvistica şi religioasă”, în acest scop urmând a fi aplicate normele şi
standardele ONU, OSCE şi ale Consiliului Europei.
Din evoluţia practicii tratatelor bilaterale încheiate de România, aşa cum
am expus-o mai sus, putem deduce că, în primii 15 ani de după 1989, poziţia
ţării noastre faţă de minorităţi a evoluat constant, menţinându-se totodată
predictibilă, în linii mari. Trebuie să facem de la bun început distincţia între
atitudinea internă, reflectată în norme constituţionale, legislaţie şi administraţie,
şi poziţia internaţională. Între cele două planuri au existat şi există evidente
intercondiţionări, dar evoluţia lor se desfăşoară pe paliere diferite. Pe plan intern,
a existat de la bun început o disponibilitate mai mare, reflectată prin norme
constituţionale şi legislative generoase, combinate cu măsuri administrative nu
întotdeauna oportune sau fericite, 73 de multe ori străine spiritului Constituţiei şi
al legilor. Ulterior, mai ales după alternanţa la guvernare din 1996, dar şi după
2000, situaţia s-a îmbunătăţit şi sub aspectul practicii administrative. Pe plan
extern a existat iniţial o atitudine rigidă, dacă nu chiar ostilă ideii de protecţie
internaţională a minorităţilor. Pe scurt, România avea o poziţie în principiu
favorabilă în interior, dar era extrem de rezervată faţă de ceea ce percepea drept
ingerinţe externe într-un domeniu rezervat suveranităţii sale. Ţara noastră era
considerată a forma, alături de Franţa, Bulgaria, Grecia sau Turcia, o „nesfântă
alianţă” („unheilige” Allianz)74 a statelor ostile protecţiei internaţionale a
minorităţilor. Mutaţia s-a produs în 1996 (înainte de alternanţa la guvernare),
prin încheierea tratatului româno-maghiar. De atunci România şi-a manifestat
deschiderea faţă de cooperarea internaţională în materie de minorităţi, fapt
reflectat în textele tratatelor bilaterale încheiate de ţara noastră.75

Secţiunea 3. Minorităţile româneşti în ţările vecine şi relaţiile acestora

cu România

Minorităţile româneşti se află în următoarele state vecine76 ţării noastre:

Ungaria (26.345 de locuitori, reprezentând 0,3% din populaţie),77 Ucraina78

73
Şi cu un discurs public adesea total neinspirat, strident naţionalist.
74
Expresia apare în R. Hofmann, Minderheitenschutz..., p. 37.
75
Totuşi, diplomaţii români au manifestat, unde era cazul, flexibilitatea necesară.
Astfel, tratatul româno-german (încheiat în 1992, cînd ţara noastră era rezervată faţă de
protecţia internaţională a minorităţilor), cuprinde ample prevederi în favoarea minorităţii
germane, iar unele tratate încheiate după 1996 sunt laconice sau eliptice în materie de
minorităţi (precum cele încheiate cu Rusia, Macedonia, Georgia sau Azerbaidjan).
76
Nu avem în vedere Republica Moldova în care românii (moldovenii) constituie
majoritatea populaţiei.
179
 Mar ius Balan

(409.520 de români şi „moldoveni”, reprezentând 0,84% din populaţia totală),

Bulgaria (891 de români şi 3.684 de „vlahi” – mult sub 0,1% din populaţie) şi
Serbia (29.332 de români, reprezentând 0,4 % din populaţia totală, şi 35.330 de
vlahi – 0,5 % din totalul populaţiei).79
În Ucraina cifra românilor (incluzându-i pe „moldoveni”) pare să fi
înregistrat un regres destul de semnificativ faţă de recensământul precedent
(324.000 de „moldoveni” şi 134.000 de „români”, în total 458.000 de persoane,
reprezentând cca 0,8 % din populaţie).80 Cea mai mare parte a românilor (şi
„moldovenilor”) se află concentrată în regiunile Cernăuţi (corespunzând
nordului Bucovinei şi părţilor din fostul judeţ Hotin alipite Ucrainei: 114.600
români şi 67.200 „moldoveni”), Odesa (123.700 de „moldoveni”) şi

77
Evoluţia numerică a populaţiei româneşti este interesantă: 14.713 (0,2%) la
recensământul din 1949, 15.787 (0,2%) la cel din 1960, scade în 1970 la 12.624 (0,1%),
iar în 1980 la 8.874 (0,1%), urcă în 1990 la 10.740 (0,1%), pentru a scădea în 2001 la
7.995 şi a reveni spectaculos în 2011 la cifra menţionată mai sus: 26.345 (0,3% sau mai
exact 0,2651% din populaţia totală de 9.937.628 de locuitori). Vezi
http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Hungary, consultat ultima oară la 19
iulie 2013. Într-o lucrare din 1995 (R. Hofmann, Minderheitenschutz, p. 176), este
indicată cifra de 26.000 de români, ceea ce sugerează că autorul a fost destul de
circumspect faţă de datele oficiale.
78
Conform http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Ukraine, consultat
ultima oară pe 19 iulie 2013. Este de observat totuşi că această scădere se înscrie în
curba demografică a populaţiei din ţara vecină (în creştere de la 41,869,046 în 1959 la
51,452,034 în 1989, pentru a scădea la 48,416,000 în 2001). Totuşi, tendinţa de scădere a
populaţiei româneşti este mai pronunţată decât media.
79
Populaţia românească din Serbia a cunoscut următoarea evoluţie: 63.112
(1,1%) români şi 93.440 (1,6%) de vlahi în 1948, 59.689 (1,0%) de români şi 28.047
(0,4%) de vlahi în 1953 – o scădere dramatică în doar 4 ani, mai ales în privinţa
vlahilor!–, 59.492 (0,9 %) de români şi 1.367 de vlahi în 1961 – declinul demographic al
vlahilor atinge apogeul –, 57.399 (0,8%) de români şi 14.719 (0,2%) de vlahi în 1971,
53.676 (0,7%) de români şi 25.592 (0,3%) de vlahi în 1981, 37.818 (0,5%) de români şi
15.675 (0,2%) de vlahi în 1991, 34.576 (0,5%) de români şi 40.054 (0,5%) de vlahi în
2002 şi, în fine, la ultimul recensământ din 2011, menţionat mai sus, 29.332 (0,4%) de
români şi 35.330 (0,5%). La recensământul din 2002 au fost prezentate şi date defalcate
pentru populaţia din Voievodina, unde se aflau 30.419 români (1,5%) şi 101 vlahi. Ar
reieşi că în restul Serbiei, inclusiv în Valea Timocului s-ar mai găsi doar cca. 5.000 de
români, ceea ce ni se pare o cifră mult subevaluată.
80
R. Hofmann, (în Minderheitenschutz, p. 170) indică aproximativ aceeaşi cifră
(458.000) pentru recensământul din 1989, precizând în plus informaţia ce nu apare pe
site-ul consultat de noi, referitoare la distribuirea acestui număr între români şi
„moldoveni”. Cifra oficială a recensământului este de 459.420 de români şi
„moldoveni”, înregistrând o creştere constantă din 1959 (341.512 în 1959, 378.043 în
1970, 415.371 în 1979). Datele sunt preluate de pe site-ul menţionat mai sus.
180
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Transcarpatia (fosta Rutenie subcarpatică, aparţinând anterior Ungariei iar apoi

Cehoslovaciei: 32.100 de români).81

În Bulgaria şi Serbia există vechi comunităţi româneşti, mai ales pe Valea

Timocului, afluent al Dunării în zona frontierei dintre cele două state.
În Bulgaria, la recensământul din 2011 doar 891 de persoane s-au declarat
români, iar 3.684 vlahi, în scădere dramatică faţă de cifrele din anii anteriori.82 O
explicaţie poate consta şi în împrejurarea că rubrica referitoare la apartenenţa
etnică era opţională, şi 736.981 de persoane (dintr-o populaţie totală de
7.364.570 de locuitori) nu şi-a declarat etnia.

Pentru Serbia şi Bulgaria, datorită ponderii relativ reduse a minorităţii

româneşti, inexistenţei unei minorităţi de dimensiuni semnificative a conaţio-
nalilor lor în România precum şi a situaţiei conflictuale existente de decenii în
raport cu minorităţile musulmane (albanezi în Serbia şi respectiv turci şi pomaci
în Bulgaria), nici statutului minorităţilor lor în România şi nici statutului
minorităţilor româneşti nu le revine o importanţă deosebită. În orice caz, nu are
nici pe departe miza politică pe care o prezintă situaţia celorlalte minorităţi din
aceste ţări. Românii de aici sunt supuşi, ca şi celelalte minorităţi, unui proces
puternic de deznaţionalizare.83 Acest proces nu este însă dirijat direct contra
românilor, ci vizează, nediferenţiat, pe toţi minoritarii. Relaţiile dintre aceste ţări
şi România nu au fost, totuşi, afectate în mod considerabil de aceste stări de

81
Cifrele sunt preluate după Vasile Ţiple, Aspecte din legislaţia ucraineană în
domeniul protecţiei persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale române din Ucraina,
în „Dreptul“, nr. 2/2011, pp. 238-257, nota 30 de la p. 255, care preia datele oficiale de
pe site-ul guvernamental ucrainean (la 19 iulie nu am reuşit să accesez adresa indicată de
autor). Datele furnizate de autor mai includ pe românii/„moldovenii“ din alte 6 regiuni:
Republica Autonomă Crimeea (3.700 de „moldoveni“), Vinniţa (2.900 de „moldoveni“),
Kirovgrad (8.200 de „moldoveni“), Mykolaiv (13.100 de „moldoveni“), Poltava (2.500
de „moldoveni“) şi Herson (4.100 de „moldoveni“). Totalizând aceste date (inclusiv din
cele trei regiuni cu populaţie română mai consistentă), avem doar 225.400 de
„moldoveni“ şi 146.700 de români (total 372.100 faţă de totalul general de 409.520 din
rezultatul oficial), de unde deducem că datele prezentate de autor în articolul citat nu
sunt complete.
82
Rezultatele detaliate ale recensământului sunt accesibile la http://en.wikipedia.
org/wiki/Demographics_of_Bulgaria, consultat ultima oară pe 19 iulie 2013. Pentru
comparaţie, românii erau 71,063 în 1900 (1,9 % din populaţie), 69,080 în 1926, ceea ce
însemna 1,2 % din totalul populaţiei, scad la 16,504 în 1934 (0,3%), apoi la 3.749 în
1946, la 2.491 în 1992 şi, în fine, la 1.088 în 2001. Vlahii apar în statistici distinct în
1992 (5.159), cresc la 10.566 în 2001, pentru a scădea la cifra menţionată mai sus
(3.486) în 2011.
83
În legătură cu aprecierea negativă a statutului minorităţilor în aceste ţări, vezi
R. Hofmann, Minderheitenschutz, pp. 74 şi 141
181
 Mar ius Balan

lucruri. Un factor important care nu trebuie omis din discuţie este acela că opinia
publică din Serbia este profund afectată de disoluţia Iugoslaviei şi de războiul
civil care a urmat, de atitudinea percepută ca ostilă (mai exact: mult mai ostilă
decât era în realitate) din partea statelor occidentale, de diviziunea rigidă în baza
principiului uti possidetis84 a fostelor republici iugoslave, de războiul din
Kosovo şi de pierderea acestei regiuni.
În Ungaria se află o minoritate română incomparabil mai mică decât cea
maghiară din România; este cea mai mică minoritate naţională română din
zonă.85 Interesele Ungariei în cooperare cu România sunt legate mai ales de
menţinerea şi protejarea minorităţii maghiare din România, pe când interesul
ţării noastre în ceea ce priveşte cooperarea rezidă mai ales în importanţa pe care
o prezintă poziţia geografică a Ungariei pentru stabilirea şi menţinerea
legăturilor cu Europa Centrală. Existenţa unor numeroase minorităţi maghiare în
statele vecine Ungariei86 a determinat această ţară să promoveze o politică foarte
activă în protejarea drepturilor minorităţilor şi să susţină în mod consecvent
ideea consacrării drepturilor colective.87 Dispoziţiile extrem de generoase în
privinţa acordării unei autonomii personale minorităţilor din Ungaria sunt, de
asemenea, o dovadă a acestei atitudini. Deşi particularităţile specifice Ungariei
(printre care şi aceea a inexistenţei unor regiuni clar determinate locuite compact
de minorităţi) şi-au pus amprenta asupra acestei legi, este evident că s-a avut în
vedere şi stabilirea unui standard cât mai înalt în protecţia minorităţilor, care ar
îndreptăţi pretenţia instituirii în ţările vecine a unui sistem comparabil. În con-
diţiile respectării principiului integrităţii teritoriale a statelor şi al neamestecului
în treburile interne ale acestora, ideea susţinută de Ungaria – de a conferi, în
privinţa învăţământului şi culturii, o largă autonomie personală minorităţilor –
pare, în principiu, legitimă. Se cuvin făcute însă două observaţii:
- Dezirabilitatea unei largi autonomii personale nu atrage după sine, în
mod automat, şi obligativitatea sa. Statele sunt libere, în baza principiului egali-
tăţii suverane, să găsească ele însele mijloacele pe care le consideră adecvate în
vederea executării obligaţiilor ce le revin, inclusiv în privinţa minorităţilor
naţionale.
- Autonomia personală acordată minorităţilor, deşi este o soluţie bună în
principiu, nu este oportună în toate împrejurările. Modalităţile concrete ale

84
Vezi Steven R. Ratner, Drawing a Better Line: Uti Possidetis and the Borders
of New States, în AJIL, vol. 90 (1996), Nr. 4, pp. 590-624; în privinţa Iugoslaviei: la pp.
596-598.
85
Teoretic, după datele oficiale, minoritatea română din Bulgaria ar fi încă şi mai
redusă numeric. Apreciem totuşi că datele oficiale sunt mult sub cele reale.
86
Anterior dobândirii independenţei Ucrainei (cu o minoritate rusă de 11.000.000
de persoane), minoritatea maghiară (1,6 milioane) era cea mai mare minoritate din
Europa, dacă nu încadrăm în această categorie şi pe catalani.
87
R. Hofmann, Minderheitenschutz, pp. 176 şi urm.
182
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

instituirii ei precum şi condiţiile particulare din fiecare ţară trebuie, de asemenea,

luate în considerare.
În privinţa raporturilor Ucrainei cu România, menţionăm o serie de
împrejurări care sunt de natură a afecta buna lor desfăşurare:
- problema delimitării platoului continental şi a zonei economice
exclusive în Marea Neagră.88 În tratatul româno-ucrainean părţile au prevăzut
încheierea, în viitor, a unui tratat în acest sens (art. 2, alin. 2);
- ponderea sensibil mai mare a minorităţii române în Ucraina, asociată cu
împrejurările istorice în care a fost stabilită actuala frontieră româno-ucraineană;
- direcţiile divergente în care se îndreaptă interesele celor două ţări.
România şi-a manifestat clar voinţa de integrare în NATO şi în UE, pe când
Ucraina este încă în mare măsură dependentă de relaţiile cu Rusia. 89
Diferenţieri în ceea ce priveşte relaţiile acestor două state cu România se
pot constata şi din denumirile tratatelor pe care le-au încheiat cu ţara noastră:
„Tratat de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate” în cazul Ungariei şi „Tratat
cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare” în cazul Ucrainei.
Deosebiri apar atât în privinţa termenilor (absenţa cuvântului „înţelegere”
în titlul tratatului româno-ucrainean), cât şi a topicii: vecinătatea (care este un
fapt obiectiv) este plasată pe primul loc în tratatul cu Ucraina, pe când
înţelegerea şi cooperarea (expresii ale voinţei statelor) ocupă prima poziţie în
denumirea tratatului româno-maghiar.
Cea mai gravă problemă o reprezintă diferenţele pe planul mentalităţii
politicienilor şi al ethosului naţional. Limitele metodologice şi de spaţiu,
inerente unei lucrări consacrate unei analize juridice a problemei minorităţilor,
nu permit un excurs mai larg pe tema naţionalismului şi a modului în care acest
fenomen specific modernităţii afectează societatea din cele două ţări. Naţio-
nalismul, în forma sa cea mai stridentă şi ostentativă, este prezent şi în România.
Totuşi, în ultimul deceniu şi mai ales după integrarea României în Uniunea

88
Insula Şerpilor (cedată de România în condiţii discutabile, către URSS, printr-
un protocol încheiat în 1948 între guvernele celor două ţări, confirmat în 1961 într-un
tratat bilateral privind regimul frontierei de stat), datorită poziţiei sale speciale, în
apropierea ţărmului românesc, afectează delimitarea mării teritoriale, cu implicaţii şi în
privinţa platoului continental. Abia în urma unei recente decizii a CIJ (3 februarie 2009),
s-a ajuns la delimitarea platoului continental între România şi Ucraina. Aplicând
dispoziţiile art. 121, alin. 4, din Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării,
Curtea nu a luat în considerare insula – considerată nelocuită – în delimitarea platoului
continental dintre cele două state (Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v.
Ukraine), ICJ Reports, pp. 61-134, par. 187, la pp. 122-23).
89
Acest fapt se poate constata şi examinând comparativ dispoziţiile tratatului
româno-ucrainean, în care referirile la NATO şi la UE lipsesc, şi tratatul româno-
maghiar unde părţile se angajează să-şi acorde sprijin reciproc în eforturile lor de
integrare în cele două organizaţii (art. 7, alin. 1).
183
 Mar ius Balan

Europeană, discursul naţionalist şi-a pierdut considerabil din forţa de atracţie.

Nu în ultimul rând, prezenţa îndelungată la guvernare a UDMR (între 1996 şi
2012, cu o scurtă întrerupere în 2009), a contribuit la cristalizarea imaginii
minorităţii maghiare, şi a minorităţilor în general, ca parteneri politici cu interese
specifice, uneori deosebite, care participă însă la acelaşi joc politic în cadrul
sistemului constituţional existent. În orice caz, existenţa minorităţilor naţionale
şi promovarea de către acestea a culturii şi tradiţiilor proprii nu mai sunt
percepute ca o ameninţare la adresa unităţii şi integrităţii teritoriale a statului. În
Ucraina însă, formarea şi consolidarea statului naţional a determinat o exacer-
bare a naţionalismului. Este de înţeles până la un punct, din moment ce această
ţară, cu excepţia unei scurte perioade între noiembrie 1918 şi martie 1919, nu a
existat ca stat naţional independent. O anumită nervozitate, precum şi suspici-
unea permanentă privind posibile mize teritoriale în demersuri pentru
soluţionarea unor probleme benigne se simte chiar şi din partea autorităţilor.90
Minorităţile sunt deseori percepute ca punând în pericol unitatea statului, ca
factori potenţiali de separatism teritorial sau ca instrumente ale unei presupuse
politici iredentiste din partea vecinilor. Această atitudine poate explica faptul,
bizar din perspectiva celor ce locuiesc în România sau în Republica Moldova, că
românii (sau „moldovenii”) din Bucovina de Nord votează cu partide rusofone şi
nostalgice faţă de epoca fostei URSS. Pentru identitatea lor naţională şi culturală,
acestea sunt percepute ca mai puţin periculoase şi agresive decât naţionalismul
ucrainean.

90
De exemplu, în cursul procedurii scrise la CIJ, în cazul privind „Delimitarea
maritimă în Marea Neagră”, contramemoriul ucrainean din 19 martie 2006, expunând
istoria diplomatică a problemei, divaghează, prezentând printre altele şi istoria
schimbărilor de frontieră în Bucovina, tratamentul minorităţii ucrainene (care, amintim,
nu a fost chiar ireproşabil), precum şi presupusa preponderenţă etnică ucraineană în
Basarabia de Sud, înainte de 1940. Replica părţii române, evidenţiind irelevanţa acestor
aspecte, precizează raporturile etnice reale pe baza unor lucrări istorice pertinente.
Pentru a sublinia faptul că chestiunile respective nu au legătură cu un litigiu referitor la
delimitarea platoului continental, excursul istoric este expediat în apendice. Textul
contramemoriului ucrainean este accesibil la http://www.icj-cij.org/docket/files/
132/14699.pdf, iar pasajele menţionate se află la p. 68. Replica română se poate găsi la
http://www.icj-cij.org/docket/files/132/14701.pdf; vezi „Appendix”, pp. 313-325.
184
Capitolul VII

Statutul minorităţilor şi raportul dintre dreptul intern

şi dreptul internaţional

VII.1. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional

Alături de problema naturii juridice şi a temeiurilor validităţii dreptului

internaţional, chestiunea raportului dintre această ordine juridică şi ordinea de
drept naţional din statele membre ale comunităţii internaţionale a preocupat de
peste un secol literatura de specialitate1 din domeniu, îndeosebi în Europa conti-
nentală.2 Apariţia controverselor în această materie este legată de cristalizarea

1
Vezi Lassa H Oppenheim, Robert Yewdall Jennings şi Arthur Watts,
International Law - A Treatise (9th edition), Longmans & Green, London, Toronto, New
York, 1992 vol. I, pp. 50 şi urm.; Malanczuk, Peter, Akehurst’s Modern Introduction to
International Law, seventh revised edition, Routledge, London and New York, 1997, pp.
63-74; Shaw, Malcolm N., QC, International Law, Sixth edition, Cambridge University
Press, Cambridge, New York, 2008, pp. 129-194; Dahm, Georg, Jost Delbrück şi
Rüdiger Wolfrum, Völkerrecht (2. Aufl.), Band I/1 (Die Grundlagen. Die
Völkerrechtssubjeckte), Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1989, pp. 98-125; Philip
Kunig, Völkerrecht und staatliches Recht, în Wolfgand Graf Vitzthum, Völkerrecht, 2,
Auflage, Walter de Gruyter, Berlin, New York, 2001, pp. 87-159; Pierre Lardy, La force
obligatoire du droit international en droit interne, LGDJ, Paris, 1966; Marţian Niciu,
Drept internaţional public, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997, pp. 10-12; Valentin Constantin,
Drept internaţional public, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp. 77-95;
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981, pp 77-88; Ţaţomir, Nicolae, Drept internaţional contemporan, partea I,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1972, pp. 27-36; Raluca Miga-Beşteliu, Drept
internaţional, Edit. All, Bucureşti, 1997, pp. 17-23; Popescu, Dumitra, Adrian Năstase şi
Florian Coman, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Şansa, 1993, p. 37; Ion
Diaconu, Drept internaţional public, ediţia a 2-a, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, pp. 16-20.
2
Pentru literatura în limba engleză, problema raportului între dreptul intern şi
dreptul internaţional pare o dispută pur academică, fără prea mare relevanţă practică.
Efortul doctrinar depus pentru clarificarea ei e greu de înţeles. Vezi, de exemplu, Gerald
Fitzmaurice, The General Principles of International Law Considered from the
Standpoint of the Rule of Law, în RdC, vol. 92 (1957 II), 1958, pp. 1-227, la pp. 68-92.
Pentru profesorul britanic, din moment ce cele două ordini juridice nu au un domeniu
comun („common field”) de aplicare, nu poate fi vorba de un conflict între ele sau de
185
 Mar ius Balan

unei concepţii teoretice de ansamblu asupra dreptului şi surselor pozitive ale

acestuia. Postularea statului ca entitate suverană deţinând monopolul emiterii
actelor normative se izbea de o dificultate: calificarea ordinii juridice internaţio-
nale şi a normelor care-i alcătuiesc conţinutul. Cea mai la îndemână soluţie era
de a prezenta dreptul internaţional ca o prelungire externă a activităţii statului, ca
un drept in statu nascendi.
În siajul sistemului coerent şi complex al gândirii hegeliene, o serie de
autori din domeniul juridic au căutat să aplice riguros şi consecvent tezele şi
metodele marelui filosof german, elaborând o teorie a dreptului centrată pe stat.3
Una din cele mai ilustrative formulări ale acestei gândiri etato-centrice o
întâlnim în opera lui Carl Bergbohm.4 Dreptul internaţional este bazat pe
fundamentul singular al suveranităţii statelor. Totuşi, dreptul internaţional nu era
doar „drept extern al statului” (äußeres Staatsrecht) în sens hegelian, ci drept
obiectiv întemeiat pe voinţa statului. În decursul timpului, dreptul internaţional
s-a purificat progresiv de amestecul cu elementele ţinând de morală sau politică
şi a evoluat de la stadiul de uzanţă şi cutumă – cea din urmă fiind o sursă de
drept pre-pozitivă şi desuetă – la cel al dreptului scris. Orice recurs la elemente
raţionaliste de drept natural i se pare criticabil; sub acest aspect critică
încercările din epocă de a codifica dreptul internaţional, dintre care cea mai
cunoscută rămâne a lui Bluntschli.5 Dreptul internaţional, în accepţiunea riguros
pozitivistă a lui Bergbohm s-ar reduce exclusiv la regulile consacrate prin tratate
internaţionale. Spre deosebire de Kaltenborn, Bergbohm se distanţează de ideea

problema unei eventuale supremaţii; fiecare este supremă în domeniul său de

reglementare. Vezi şi L. H Oppenheim, R.Y.Jennings şi A. Watts, op. cit., Vol. I, p. 54.
3
Vezi Carol Baron Kaltenborn von Stachau, Kritik des Völkerrechts nech dem
jetzigen Standpunkte der Wissenschaft, Gustrav Mayer, Leipzig, 1847. Pentru acest
autor, familia, proprietatea, contractul comunitatea locală etc. sunt instituţii cărora statul,
instituţie supremă şi absolută, le conferă unitate organică. El admite existenţa unei
comunităţi internaţionale situate deasupra statului, dar o concepe în mod eurocentric, ca
o proiecţie externă a valorilor tradiţionale creştine, negând calitatea de subiect de drept
internaţional statelor şi entităţilor politice neeuropene, cu excepţia Statelor Unite. Vezi
Adolf Lasson, Princip und Zukunft des Völkerrechts, Wilhelm Herts, Berlin, 1871,
Albert Zorn, Grundzüge des Völkerrechts, zweite, vollständig neu bearbeitete Auflage,
J.J. Weber, Leipzig, 1902; Carl Bergbohm, Staatsverträge und Gesetze als Quellen des
Völkerrechts, C. Mattiesen, Dorpat, 1877 (lucrare greu truvabilă: referinţele la ea sunt
preluate după Jochen von Bernstorf, The Public International law Theory of Hans
Kelsen: Believing in International Law, Cambridge University Press, Cambridge, New
York, 2010, pp. 21-25).
4
Vezi Staatsverträge und Gesetze als Quellen des Völkerrechts, citată mai sus,
precum şi Jurisprudenz und Rechtsphilosophie. Kritische Abhandlungen, Duncker &
Humblot, Leipzig, 1892.
5
Johann Caspar Bluntschli, Das moderne Völkerrecht der civilisierten Staaten als
Rechtsbuch dargestellt, Nordlingen, C. H. Beck, 1872;
186
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

de a invoca moştenirea civilizaţiei creştine a Europei ca temei al dreptului

ginţilor; din perspectiva sa secularizată, acest fundament rezidă în voinţa
pozitivă a naţiunilor civilizate. Consimţământul tuturor naţiunilor civilizate
reprezintă autoritatea absolută ce creează dreptul internaţional.6
Legea statului („Staatsgesetz”) (conceptul de „lege” este avut aici în
vedere în sens general, ca normă juridică) leagă nu numai supuşii statului de
acesta; Pentru Albert Zorn, „legea statului (Staatsgesetz) este exprimarea auto-
ritară a puterii de stat, în sensul că dispoziţia conţinută în lege constituie drept
pentru stat, adică o normă pe care statul, în baza declaraţiei sale suverane, o
priveşte ca fiind voinţa sa, de care se consideră el însuşi legat şi pe care o
prescrie ca obligatorie pentru supuşii săi. Este cuvântul statului; cel mai înalt
[lucru] pe care îl poate exprima statul constă în aceea că puterea de stat suverană
declară prin lege ca, după voinţa ei, conţinutul legii să fie drept pentru stat. În
acest sens, şi dreptul ginţilor este drept pozitiv, dar nu prin sine însuşi (aus sich
heraus), ci ca drept al statelor individuale: normele dreptului ginţilor sunt norme
juridice în măsura în care sunt componente (Bestandteile) ale dreptului naţional,
fie în baza unor acorduri (Vereinbarungen) aşa cum apar în tratatele dintre state
(Staatsverträge), fie ca urmare a unei legislaţii orientate în aceeaşi direcţie în
diverse state, bazate pe convingeri juridice comune sau, în fine, produsă prin
constituirea unei uzanţe (Herkommen) care influenţează şi dreptul”.7 În toate
cazurile, ele dobândesc expresie juridică prin legiferarea din dreptul naţional.
Ca urmare, susţine în continuare Zorn, pot fi luate în considerare drept
surse ale dreptului ginţilor doar acele instituţii juridice care sunt capabile să
producă norme juridice similare (gleichartige) la nivelul tuturor naţiunilor de
cultură (Kulturnationen) şi care, din acest motiv, să şi concorde sub aspectul
efectelor lor, în fiecare stat în parte. Acestea ar fi în primul rând dreptul cutumiar
(Gewohnheitsrecht), care, conform naturii sale, a devenit în statele individuale
regulă de drept validă necondiţionat, iar în al doilea rând acordurile bazate pe
tratate între state, care în urma acceptării lor de către statele individuale devin
componente ale ordinii juridice a acestora.8
Până în acest moment, primii autori de orientare „monistă” au fost mai
degrabă preocupaţi să elaboreze o teorie coerentă a temeiurilor validităţii dreptului
(inclusiv a celui internaţional) şi, implicit, a izvoarelor de drept. Pentru autorii de
drept natural o asemenea problemă pur şi simplu nu se punea; ei aveau oricând
posibilitatea de a recurge la argumente de drept raţional, precum şi la autoritatea

6
O critică timpurie a acestei forme extreme de pozitivism o găsim la Karl Viktor
Fricker, în articolul Noch einmal das Problem des Völkerrechts, în ZgS 34 (1878), pp.
368-405. Fricker se întreabă, pe bună dreptate, dacă este practic cu putinţă elaborarea
unui sistem de drept în baza determinării voinţei pozitive a tuturor statelor civilizate.
7
A. Zorn, op. cit., pp. 8-9.
8
Ibidem, p. 9.
187
 Mar ius Balan

doctrinei. La sfârşitul secolului XIX devine însă vizibilă tensiunea dintre cele
două ordini juridice şi apare necesitatea de a elabora o teorie care să o integreze.
O lucrare de pionierat în domeniu este cea a juristului german Heinrich
Triepel (1868-1949). Dreptul în sens obiectiv este esenţa regulilor juridice
individuale („Inbegriff der Rechtssätze“). Regula de drept („Rechtssatz“) nu este
enunţ („Satz“) în sens gramatical, nici judecată în sens logic şi nici declaraţie
(„Aussage“) asupra dreptului existent, ci conţinutul unei voinţe declarate în
scopul delimitării sferelor volitive umane, şi anume al unei voinţe care, din
motive deocamdată neluate în considerare, este în situaţia de a determina [alte]
voinţe umane şi al cărei conţinut este obligatoriu pentru acestea; pe scurt, o
voinţă supraordonată voinţelor individuale.9 Pentru Triepel era de la sine înţeles
că dreptul era un efect al voinţei unui legiuitor, convingere împărtăşită în epocă
de numeroşi autori de drept internaţional, nu numai în Germania.10 În formularea
lui Martti Koskenniemi, „dreptul a devenit psihologie, scrisă cu litere mari.
Problemele propriu-zise de morală – principiile unei conduite corecte dictate din
afară indivizilor sau comunităţii – au fost transpuse în chestiunea de a determina
a cui voinţă va prevala în societate”.11
Pentru Triepel, ordinea de drept internaţional diferă de ordinea de drept
intern prin subiecţi (statele în cazul celei dintâi, indivizii şi persoanele juridice,
la limită statul însuşi, pentru dreptul naţional), prin izvoare (pe de o parte
tratatul, pe de altă parte legea şi celelalte acte normative, exprimând voinţa
statului), precum şi prin obiect (relaţii dintre state într-un caz, relaţii între
indivizi şi persoane juridice, în celălalt). Dreptul internaţional ia naştere prin
acordul colectiv (Vereibarung) al mai multor state. Ideea acordului colectiv este
greu de conciliat însă cu existenţa cutumei. Aici rezidă una din principalele
dificultăţi ale concepţiei lui Triepel. Există o anumită subordonare a dreptului
naţional faţă de cel internaţional, măcar datorită împrejurării că cel din urmă
înglobează şi voinţa statului. Omisiunea de a transpune în dreptul intern o regulă
asumată pe plan internaţional constituie o încălcare a dreptului internaţional, pe
care statul contravenient este obligat să o repare. Totuşi, norma de drept
internaţional, pe care statul trebuie să o respecte deşi nu i-a dat curs pe plan
legislativ intern, nu operează direct în ordinea juridică internă şi nu produce
efecte faţă de subiecţii de drept intern. Totuşi, dreptul intern – unde Triepel
distinge între un drept relevant pe plan internaţional şi un drept indiferent

9
Heinrich Triepel, Völkerrecht und Landesrecht, Hirschfeld, Leipzig, 1899, pp.
28-29. Vezi şi idem, Les rapports entre le droit interne et le droit international public, în
RdC, vol. I (1923), pp. 77-121. În cea din urmă lucrare, teoria sa este expusă rezumativ,
cu luarea în considerare a criticilor exprimate.
10
Martti Koskenniemi, The Gentle Civilizer of Nations: The Rise and the Fall of
International Law, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2002, p. 190.
11
Ibidem, loc. cit.
188
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

acestuia – trebuie interpretat în conformitate cu dreptul internaţional, deşi cele

două ordini juridice rămân străine una alteia.
O versiune atenuată a dualismului o întâlnim la Dionisio Anzilotti.12
Autorul italian neagă ideea unei separaţii absolute între cele două sisteme
normative. Normele internaţionale nu afectează validitatea celor din dreptul
intern. După cum nici acestea din urmă nu pot afecta validitatea primelor.
Dreptul intern şi cel internaţional pot face în mod reciproc trimitere („renvoi”)
unul la altul. Concepţii subsumabile monismului întâlnim în opera altor autori
importanţi de drept al ginţilor, precum Lassa H. Oppenheim,13 Friedrich von
Liszt,14 şi Gustav Adolf Walz.15
Mai recent, Michel Virally,16 fără a accepta definirea problemei prin
perechea conceptuală monism-dualism, avansează ideea abordării problemei
raportului între cele două ordini juridice prin prisma formulei binare „separaţie-
unitate”. Soluţia sa ar fi un pluralism cu primatul dreptului internaţional; acesta
se dezvoltă într-o societate caracterizată de pluralismul ordinilor juridice
autonome. Doar acestea au la dispoziţie mijloacele de a pune efectiv în aplicare,
la nevoie prin constrângere, normele de drept. Pe de altă parte, atribuindu-şi
puterea de a reglementa pe plan juridic relaţiile dintre state, dreptul internaţional
se afirmă superior faţă de ele şi de dreptul lor intern. Totuşi nu poate fi vorba
nicidecum de un raport de delegare între dreptul internaţional şi dreptul intern.
Doctrinele dualiste au în comun ideea că normele de drept internaţional
pot produce efecte în ordinea de drept intern doar în baza unei dispoziţii a
statului, prin care se ordonă încorporarea” sau „receptarea” lor. Prin „încorporare”,
norma juridică internaţională devine regulă a dreptului intern al statului care a
încorporat-o, distinctă faţă de cea dintâi. În consecinţă, norma de drept intern
apărută prin „încorporare” sau receptare poate fi abrogată sau modificată prin
12
Dionisio Anzilotti, Cours de droit international public, Paris, Sirey, 1930, vol.
I, pp. 49-65. Calificarea drept „dualism atenuat”a concepţiei lui Anzilotti aparţine lui
Antonio Truyol y Serra, Théorie du droit international public. Cours géneral, în RdC,
vol. 173 (1981 IV), 1992, pp. 9-444, la p. 265. Pentru Gerald Fitzmaurice (op. cit., loc.
cit., pp. 68 şi urm.), Anzilotti nici nu este propriu-zis dualist, având o opinie apropiată de
cea avansată de profesorul britanic.
13
Avem în vedere ediţiile antume ale tratatului lui Oppenheim, publicate la
Longmans & Green, London. Lassa H. Oppenheim şi-a început cariera academică în
Germania (a predat dreptul public la Freiburg) şi a emigrat în Marea Britanie. A murit în
1919.
14
Franz von Liszt, Völkerrecht, systematisch dargestellt, Berlin, Wien, Springer,
11. Aufl., 1921;
15
Gustav Adolf Walz, Völkerrecht und staatliches Recht. Untersuchungen über
die Einwirkung des Völkerrechts auf das innerstaatliche Recht, Kohlhammer, Stuttgart,
1933. Este una din cele mai ample şi riguroase lucrări dedicate acestei teme.
16
Michel Virally, Panorama du droit international contemporain, în RdC, vol.
183 (1983 V), pp. 9-382.
189
 Mar ius Balan

legislaţia subsecventă a statului care a emis-o. Un asemenea act reprezintă fireşte

o încălcare a dreptului internaţional (din perspectiva căruia este un fapt),
atrăgând răspunderea internaţională a statului. Această situaţie nu afectează însă
validitatea normei de drept intern.
Concepţiilor dualiste li se poate reproşa în primul rând ignorarea strânsei
şi crescândei interdependenţe dintre state, care nu-şi pot îndeplini funcţiile în
afara unui sistem complex de relaţii de cooperare internaţională. În al doilea
rând, aria subiecţilor de drept internaţional s-a extins semnificativ: numărul şi
impactul considerabil al organizaţiilor internaţionale guvernamentale, al diver-
selor organizaţii neguvernamentale, al corporaţiilor transnaţionale face ca statul
să nu fie singurul actor pe planul politicii mondiale.
Din perspectiva coerenţei metodologice, o construcţie monistă este de
preferat, fie ea în varianta ce postulează supremaţia dreptului intern, sau în
versiunea care înglobează ordinile de drept naţional într-o ordine superioară, a
dreptului internaţional. Din perspectiva lui Hans Kelsen, cel mai radical susţi-
nător al monismului în condiţiile supremaţiei dreptului internaţional, ambele
variante sunt logic sustenabile, alegerea uneia dintre ele fiind mai degrabă o
opţiune politică. Linia de gândire a monismului cu supremaţia dreptului intern,
ilustrată de autori precum Albert Zorn şi Carl Bergbohm, menţionaţi mai jos, a
fost continuată de Max Wenzel17 şi de Erich Kaufmann. Tot din perspectivă
monistă poate fi înţeleasă concepţia lui Georg Jellinek despre „autolimitarea”
puterii statului.18
Varianta opusă a monismului, afirmând primatul dreptului internaţional, a
fost susţinută în versiunea extremă de Hans Krabbe.19 Autorul olandez consideră
ordinea juridică a statelor ca element structural al ordinii juridice universale a
umanităţii, reglementate prin dreptul universal ca drept suprastatal. Varianta mai
atenuată a monismului cu primat al dreptului internaţional a fost susţinută de
reprezentanţii „Şcolii de la Viena”, Hans Kelsen,20 Alfred Verdross21 şi Joseph

17
Max Wenzel, Der Begriff des Gesetzes – Zugleich eine Untersuchung zum
Begriff des Staates und zum Problem des des Völkerrechts, Ferdinand Dümmler, Berlin,
1920 (vol. I, singurul apărut, al seriei Juristische Grundprobleme).
18
Georg Jellinek, Allgemeine Staatslehre, Springer, Berlin, 1921, pp. 479 şi urm.
19
Krabbe, Hugo, L’idée moderne le l’état, în RdC, vol. 13 (1926 III), pp. 508 şi
urm.
20
Kelsen, Hans, Reine Rechtslehre. Studienausgabe der 1. Auflage, 1934,
herausgegeben von Matthias Jestaedt, Mohr-Siebeck, Tübingen, 2008, pp. 138-161;
idem, Les rapports de système entre le droit interne et le droit internatinal public, în
RdC, vol. 13 (1926 III) pp. 227-331, dar mai ales idem, Das Problem der Souveränität
und die Theorie des Völkerrechts, 2. Aufl., Tübingen, JCB Mohr, 1928 (prima ediţie:
1920).
21
Alfred Verdross, Die Einheit des rechtlichen Weltbildes aufgrund der
Völkerrechtsverfassung, Mohr (Siebeck), Tübingen, 1923; idem., Die Verfassung der
190
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Laurenz Kunz, dar şi de autori din afara acestui cerc, precum Georges Scelle,
Léon Duguit, Hersch Lauterpacht sau Paul Guggenheim.22 În varianta moderată
a lui Verdross, se menţine principiul ierarhizării celor două categorii de norme
juridice, normele de drept internaţional determinând sfera competenţei normelor
dreptului intern. Astfel, dreptul internaţional prescrie statelor ce drepturi şi
obligaţii să confere sau să impună indivizilor şi celorlalţi subiecţi de drept aflaţi
în competenţa sa şi ce puteri să acorde autorităţilor sale. Pentru ca normele de
drept internaţional să producă efecte pe plan intern, ar fi însă necesar ca statul să
adopte legi interne, prin care să oblige sau, după caz, să împuternicească auto-
rităţile executive şi judecătoreşti să pună în aplicare aceste norme. Reprezentând
două niveluri distincte ale aceleiaşi ordini juridice mondiale, dreptul intern şi
dreptul internaţional constituie astfel o unitate. Împrejurarea că o normă de drept
internaţional este încălcată sau ignorată printr-un act al statului nu duce automat
la anularea acestui act, după cum, în ordinea juridică internă, adoptarea unui act
administrativ ilegal ori a unei legi neconstituţionale nu implică automat nulitatea
actului ce contravine normei cu forţă juridică superioară. În toate cazurile,
lipsirea de efecte a unui act contravenind unei norme superioare se produce abia
în urma declanşării unei proceduri stabilite special în acest scop. Fireşte, dreptul
internaţional era încă departe – şi este şi acum departe – de a avea mecanisme
procedurale care să sancţioneze fiecare încălcare a uneia din normele sale.
Consideraţiile teoretice privind raporturile de sistem dintre dreptul inter-
naţional în întregul său şi ordinile juridice interne ale statelor au o importanţă
mai mică decât soluţiile constituţionale, legislative şi judiciare concrete ale
statelor.
Marea majoritate a statelor care au o ordine politică şi constituţională
compatibilă cu principiile statului de drept (sau în variantă engleză „rule of law”)
asigură o deschidere, ancorată de multe ori chiar în normele legii fundamentale,
faţă de cooperarea internaţională şi regulile dreptului ginţilor. Soluţiile alese sunt
diferite sub aspect tehnic, dar au în comun faptul că permit autorităţilor şi
instanţelor proprii să dea efect regulilor dreptului internaţional, mai ales în cazul
în care acestea sunt cuprinse într-un tratat internaţional la care statul respectiv
este parte. De regulă, statele acordă prioritate normelor dreptului internaţional
general. Este de precizat că, în această variantă, nu toate normele dreptului
internaţional sunt încorporate, dobândind primat faţă de regulile dreptului intern,
ci doar cele ale „dreptului internaţional general”.

Völkerrechtsgemeinschaft, Springer, Wien, Berlin, 1926; idem, Entstehungsweise und

Geltungsgrund des universellen völkerrechtlichen Gewohnheitsrechts, în ZaöRV, vol. 29
(1969), pp. 635-653;
22
Paul Guggenheim, Traité de droit international public, Librairie de
l’Université, Genève, 1953, vol. I, pp. 22 şi urm.
191
 Mar ius Balan

Dintre normele de drept internaţional general, cele imperative (ius cogens)

au un rol cu totul deosebit.23 Conform art. 53 din Convenţia de la Viena din 1969
privind dreptul tratatelor, este vorba de acele reguli acceptate şi recunoscute de
comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei drept norme de la care nu se
poate deroga şi care nu pot fi modificate decât de o nouă normă a dreptului
internaţional având acelaşi caracter. Dacă este clar care sunt consecinţele
juridice ale stabilirii caracterului de ius cogens al unei norme de drept interna-
ţional, nu este întotdeauna clară sfera normelor având acest caracter.
Instanţele statului vor fi cele care vor stabili dacă o anumită normă de
drept internaţional este sau nu o regulă de „drept internaţional general”. Pot fi
reţinute trei tehnici24 care asigură în ţările europene aplicabilitatea internă a
dreptului internaţional general, şi anume:
a) încorporarea automată a dreptului internaţional general. Aici exigenţele
concepţiei moniste sunt cel mai bine satisfăcute. Statul nu decide pentru fiecare
normă în parte, de fiecare dată când încheie o convenţie (deşi ratificarea se face
de multe ori printr-o lege, ceea ce i-ar mulţumi şi pe dualişti), ci stabileşte, prin
textul constituţiei, că regulile generale de drept internaţional public fac parte din
dreptul intern. Încorporarea poate opera şi în absenţa unei clauze exprese, atunci
când instanţele respectă primatul dreptului internaţional, atunci când una din
normele sale se află în conflict cu o normă internă. Este de precizat că, în această
variantă, nu toate normele dreptului internaţional sunt încorporate, dobândind
primat faţă de regulile dreptului intern, ci doar cele ale „dreptului internaţional
general”. Instanţele statului vor fi cele care vor stabili dacă o anumită normă de
drept internaţional este sau nu o regulă de „drept internaţional general”;
b) transformarea automată globală. Această metodă este specifică Italiei şi
diferă de cea precedentă prin aceea că norma internaţională suportă un proces de
transformare prin adoptarea unor norme identice în conţinut. Se impune, de
asemenea, o prezumţie de acord permanent între cele două sisteme, în sensul că
sistemul intern trebuie să fie deschis la o transformare continuă, pentru a fi la
curent cu evoluţia dreptului internaţional general.25
c) Transformarea ad hoc în sistemul intern. În acest caz transformarea are
loc punctual, prin acte legislative, acte normative ale puterii executive, precum şi
prin decizii judiciare.
Practica judiciară a statelor europene nu se consideră întotdeauna legată
de una sau alta dintre aceste tehnici. În Marea Britanie, de exemplu, instanţele

23
Vezi Nicolae Ţaţomir, Elemente des „Jus Cogens“ in der allgemeinen
Erklärung der Menschenrechte, în Osteuropa-Recht, 1970, p 109-117; Ion Diaconu,
Normele imperative în dreptul internaţional (ius cogens), Edit. Academiei, Bucureşti
1973; Lauri Hannikainen, Peremptory Norms (Jus Cogens) in International Law,
Lakimiesliiton Kustannus, Finnish Lawyers Publishing Company, 1988.
24
Vezi V. Constantin, op. cit., pp. 83 şi urm.
25
Ibidem, p. 85.
192
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

ezită între încorporarea ad hoc şi tehnica transformării, conform căreia dreptul

internaţional este integrat automat dreptului intern.26
În Constituţia României, dispoziţia incidentă acestei problematici apare în
articolul 10, care prevede următoarele:
„România întreţine relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii
de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise
ale dreptului internaţional.”
Formularea acestui text este destul de ambiguă.27 În primul rând nu este
absolut clar dacă întemeierea „pe principiile şi pe celelalte norme general admise
ale dreptului internaţional” se raportează la relaţiile cu toate statele sau doar la
relaţiile de bună vecinătate. Logica cititorului, mai puţin cea a textului, impune
prima variantă. În al doilea rând, nu este clar dacă şi în ce măsură textul este
menit să lege autorităţile statului, fie în sensul interpretării conforme cu „princi-
piile şi (…) celelalte norme general admise ale dreptului internaţional” a
dispoziţiilor legii române, fie în cel al aplicării acestor principii şi norme în tă-
cerea legii, sau chiar contra legem, atunci când reglementarea română contravine
celei internaţionale. Din literatura de specialitate reiese că acest text are menirea
de a preciza coordonatele politicii externe româneşti, cu accentul pus pe politica
de bună vecinătate.28
Mai precise sunt dispoziţiile articolelor 11 şi 20 din legea fundamentală a
României, referitoare la „Dreptul internaţional şi dreptul intern” precum şi la
”tratatele internaţionale privind drepturile omului”.
Articolul 11, cu caracter de normă generală, are următorul conţinut:
„(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin in tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituţiei”.
Buna-credinţă „semnifică loialitate în respectarea dreptului internaţional,
fidelitate în respectarea obligaţiilor internaţionale, ea reprezentând un element
component al principiului pacta sunt servanda potrivit căruia statele au obligaţia

26
Christian Dominicé et François Veoffray, L’application du droit international
général dans l’ordre juridique interne, în Pierre Michel Eisenmann (ed.), L’intégration
du droit international et communautaire dans l’ordre juridique national, Kluwer Law
International, 1996, pp. 51-62, la p. 54.
27
Vezi şi V. Constantin, op. cit., p. 85-86.
28
Ştefan Deaconu, Comentariu la art. 10, în Muraru şi Tănăsescu, op. cit., pp.
101-110.
193
 Mar ius Balan

să respecte şi să aplice întocmai tratatele la care sunt parte”.29 Dispoziţiile din

primul alineat obligă statul român – i.e. atât executivul, cât şi legiuitorul şi
instanţele judecătoreşti – la respectarea obligaţiilor născute în baza dreptului
internaţional convenţional, în măsura în care România este parte la tratat.
Judecătorii vor aplica tratatele internaţionale în măsura în care acestea fac parte
din dreptul intern, în urma ratificării. Soluţia constituantului român pare, prin
urmare, să fie cea a transformării ad hoc a dreptului internaţional în drept intern.
În caz de conflict între normele tratatului şi legea fundamentală, legea de
ratificare trebuie să cuprindă rezerve sau declaraţii interpretative care să pună în
acord dispoziţiile tratatului cu Constituţia; dacă rezervele nu sunt permise de
tratat sau nu sunt oportune, ratificarea nu poate avea loc înainte de revizuirea
Constituţiei. Ratificarea se face în conformitate cu prevederile legii nr. 590/2003
privind tratatele.30
Articolul 20 din Constituţia României prevede următoarele:
„1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Constituantul român a stabilit o regulă derogatorie în ceea ce priveşte
normele internaţionale referitoare la drepturile omului. Astfel, prin articolul 20
el stabileşte două reguli specifice referitoare la particularităţile raporturilor dintre
dreptul intern şi cel internaţional în materia drepturilor omului.31 În primul rând,
interpretarea şi aplicarea normelor internaţionale privitoare la drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti se face „în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este

29
Ştefan Deaconu şi Elena Simina Tănăsescu, Comentariu la art. 11, Muraru şi
Tănăsescu, op. cit, pp. 112-122.
30
M. Of., nr. 23, din 12 ianuarie 2004. Relevante sunt dispoziţiile art. 18-24 din
această lege. Vezi şi Mona Maria Pivniceru, Drept internaţional public, Vol. 1, ediţia a
2-a, Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 75-96. Este interesant că, la această oră, România se
numără printre puţinele state care nu au aderat încă la Convenţia de la Viena din 1969
privind dreptul tratatelor. Oricum, regulile codificate în această convenţie se pot aplica
României ca reguli cutumiare. Dispoziţiile convenţiei sunt expuse şi discutate în toate
cursurile de drept internaţional din ţară şi niciun autor, după ştirea noastră, nu a susţinut
inaplicabiliatea vreunei norme cu argumentul că ţara noastră nu a devenit parte la tratat.
31
Vezi Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, Comentariu la art. 20, în Muraru
şi Tănăsescu (ed.), op. cit., pp. 171-176.
194
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

parte”.32 Este de remarcat că Declaraţia din 10 decembrie 1948 dobândeşte, în

concepţia constituantului român, forţă obligatorie, fiind asimilată tratatelor
internaţionale, având chiar precădere simbolică faţă de acestea.33 Cea de-a doua
regulă priveşte ierarhia normativă: în caz de contrarietate între dispoziţia de
drept intern şi cea a unei reglementări internaţionale (inclusiv din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului), va avea prioritate cea din urmă. Se pune
problema de a şti care anume legi vor ceda în faţa reglementării internaţionale:
doar cel ordinare şi organice, sau şi cele constituţionale? Considerăm că, în cazul
în care o dispoziţie a Constituţiei ar fi în neconcordanţă cu normă internaţională,
va trebui revizuită legea fundamentală; o instanţă judecătorească nu poate totuşi
să refuze aplicarea unei dispoziţii constituţionale pe temeiul contrarietăţii faţă de
dreptul internaţional. În practică, de cele mai multe ori, un potenţial conflict ar
putea fi uşor aplanat printr-o interpretare a Constituţiei într-o manieră conformă
principiilor şi normelor dreptului internaţional. Dat fiind faptul că articolele 10 şi
11 prevăd obligaţii generale în acest sens, sub aspectul bunei-credinţe în raportu-
rile internaţionale şi al respectării normelor general admise ale dreptului interna-
ţional, o asemenea interpretare ar putea constitui, în grilă dualistă, o interpretare
sistematică a textului Constituţiei, neimplicând nici măcar admiterea formală a
supremaţiei dreptului internaţional.

32
Prin „pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte” se înţeleg doar
acele pacte care privesc drepturile omului. Este de examinat dacă această formulă
vizează şi dispoziţiile referitoare la drepturi ale omului dintr-un tratat cu caracter mai
general: să presupunem dispoziţiile referitoare la minorităţi dintr-un tratat bilateral de
bună vecinătate. În opinia noastră, dispoziţiile constituţionale pot fi interpretate aici în
sens larg, înglobând şi situaţia evocată mai sus.
33
Declaraţia reprezintă un exemplu clasic de act politic, prin care statele părţi nu
şi-au exprimat voinţa de a se lega pe plan juridic, dar care a dobânduit cu trecerea
timpului un caracter de „soft law”, în sensul că s-a cristalizat treptat un drept cutumiar în
privinţa unora din principiile şi prevederile actului. Acestea sunt aplicabile părţilor nu în
baza forţei juridice a actului în sine, ci a unei norme cutumiare formate treptat după
adoptarea declaraţiei, nu în ultimul rând datorită prestigiului simbolic al acesteia. Textul
din art. 20, alin. 1, din Constituţia României conferă, în plus faţă de forţa juridică pe care
Declaraţia oricum o avea, următoarele efecte: a) întregul ei conţinut produce efecte
juridice. În cazul unor declaraţii politice ce dobândesc forţă juridică pe cale cutumiară,
se face de regulă o discuţie aparte pentru fiecare clauză a acestora, pentru a stabili dacă a
dobândit sau nu caracter obligatoriu; b) Declaraţia care, nefiind tratat, nu a fost ratificată
este încorporată în dreptul intern; şi c) Declaraţia este luată în considerare împreună cu
pactele (Pactele drepturilor omului adoptate la 16 decmbrie 1966) şi cu celelalte tratate
la care România este parte.
195
 Mar ius Balan

34
VII.2. Suveranitatea statelor

În secolul XIX, miza politică a problemei suveranităţii era preponderent

pe plan intern. În discuţie era desemnarea titularului acestei puteri. Teza suvera-
nităţii monarhului era în defensivă în confruntarea ei cu susţinătorii suveranităţii
naţionale. În consecinţă, accentuarea emfatică a puterii suverane a poporului
părea să coincidă cu direcţia generală a progresului, întrucât confruntarea avea
loc între susţinătorii executivului monarhic (corpul ofiţeresc şi cel al funcţio-
narilor publici, marii proprietari funciari, de multe ori legaţi organic de micii
proprietari şi agricultori, conducătorii bisericii) şi cei ai reprezentanţei naţionale
(comercianţii, cei din profesiile liberale, jurnaliştii şi intelectualii), partea cea
mai dinamică a societăţii. Detensionarea conflictului latent între executiv şi
legislativ (care încă avea substanţă pe planul raporturilor reale de forţe politice)
implica şi soluţia „neutralizării” conceptului de suveranitate.
Carl Friedrich von Gerber încearcă să eludeze miza politică a suvera-
nităţii. El postulează că suveranitatea nu este ea însăşi putere de stat, ci doar o
caracteristică a puterii de stat depline. Pentru el, „expresiile ’suveranitatea
principelui’, ’suveranitatea poporului’, ’suveranitatea naţională’ sunt doar
formule pentru diverse orientări politice. Termenul de suveranitate nu se află în
nici o relaţie cu noţiunea de drept al monarhului în sens restrâns; şi totuşi,
suveranitatea este atât de des confundată cu principiul monarhic”.35
În deceniile următoare, „desprinderea” suveranităţii de contextul şi de
determinările politice continuă. Savantul olandez Hugo Krabbe susţine că
suveran nu este statul, ci dreptul, elaborând în acest sens conceptul de „suvera-
nitatea dreptului” (Rechtssouveränität). Prin aceasta, autorul are în vedere „un
ideal, care a fost creat în privinţa dreptului. În acest caz, de această doctrină [a
suveranităţii dreptului] se leagă năzuinţa de a revela pe cât posibil dreptul
«corect» şi de a organiza prin urmare statul în aşa fel, încât ideea de dreptate să
poată dobândi în mod nestânjenit validitate”.36 El se concentrează pe problema

34
În secţiunea de faţă am preluat o parte din studiul nostru: La souveraineté
d'État et l'intégration européenne, publicat în Genoveva Vrabie (ed.), L'Évolution des
concepts de la doctrine classique de droit constitutionnel et la nécéssité de le repenser
ou d'en créer de nouveaux, Institutul European, 2007, pp. 33-54.
35
Carl Friedrich von Gerber, Grundzüge eines Systems des heutigen deutschen
Staatsrechts, ediţia a 3-a, 1880 (prima ediţie: 1865), p. 22, nota 5, apud G. Jellinek,
Allgemeine Staatslehre, dritte Auflage, unter Verwertung des handschriftlichen
Nachlasses durchgesehen und ergänzt von Walter Jellinek, Berlin, Verlag Julius
Springer, 1921 (prima ediţie: 1900), p. 474.
36
Hugo Krabbe, Die moderne Rechtsidee, Haag, Martinus Nijjhof, 1919, p. 39.
Lucrarea reprezintă o versiune îmbunătăţită a lucrării din 1906, Die Lehre der
Rechtssouveränität, Groningen, axată în primul rând pe respingerea „teoriei suveranităţii
statului“; în noua vresiune, autorul se concentrează asupra alternativei: „suveranitatea
196
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

fundamentelor validităţii normelor juridice, susţinând că legiferarea constituie o

acţiune a „conştiinţei juridice organizate”.37 Ideea de autoritate este relativizată
sau chiar negată: dacă în „vechea concepţie privind statul şi dreptul”, pentru
validitatea dreptului era necesară o „autoritate” (Obrigkeit) aflată deasupra
poporului, care stabilea dreptul, în noua sa doctrină, dreptul este recunoscut ca o
normă, a cărei forţă obligatorie decurge din natura spirituală a omului, şi anume
din sentimentul juridic şi din conştiinţa juridică prezente în el.38 Soluţia renun-
ţării la „ideea de autoritate superioară” (Obrigkeitsidee), împreună cu noţiunea
înrudită de suveranitate (statală) sunt susţinute apoi şi în contextul cristalizării
„comunităţii juridice internaţionale” şi al formării „statului mondial”.39 Entuzi-
asmul lui Krabbe este greu de înţeles astăzi,40 deşi tendinţele receptate în
lucrarea sa (discreditarea ideii de autoritate, erodarea încrederii în stat, creşterea
interdependenţei statale, expansiunea dreptului internaţional) persistă în linii
mari şi în zilele noastre.
Direcţia stabilită de Krabbe este urmată de Hans Kelsen, din perspectiva
unei teorii consecvent moniste a dreptului. Urmărind sistematic consecvenţa
metodologică, el elimină din discuţie toţi factorii consideraţi nejuridici: conside-
rentele economice, sociale, politice, morale sau religioase. Examinarea dreptului
din perspectiva lor are valoare ştiinţifică, dar produsul se numeşte atunci ştiinţă
economică, sociologie, politologie, etică, teologie şi nu ştiinţa dreptului. Din
perspectivă juridică, o normă trebuie analizată nu sub aspectul utilităţii pe plan
politic, social sau economic, nici al relevanţei politice şi nici al conţinutului
(economic, social, politic, moral etc.) al reglementării, ci doar sub aspectul pur
juridic al validităţii. Temeiul juridic al validităţii unei norme nu poate fi decât o
altă normă juridică. De aici decurge viziunea sa asupra dreptului, ca un
ansamblu ierarhizat de norme juridice, privit ca un lanţ neîntrerupt de atribuiri
succesive, unde fiecare normă îşi derivă validitatea de la o normă superioară

dreptului“. Pentru o analiză critică a lucrării, făcută din perspectiva evoluţiei conceptului
de suveranitate, vezi Carl Schmitt, Teologia politică, traducere de Lucian Turcescu şi
Lavinia Stan, Universal Dalsi Bucureşti, 1996, pp. 40 şi urm.
37
Ibid., pp. 106 şi urm.
38
Ibid., p. 165.
39
Ibid., pp. 264 şi urm.
40
Trebuie să avem în vedere circumstanţele istorice ale publicării lucrării sale. Prima
versiune (1906) apare în plină „belle époque”, cu puţin timp înaintea celei de-a doua
Conferinţe de la Haga. Încrederea în progresul civilizaţiei umane şi al dreptului era
aproape nelimitată, iar ideea soluţionării – cel puţin în „lumea civilizată“ – prin mijloace
paşnice, prin proceduri reglementate juridic a tuturor problemelor politice şi economice
părea realistă şi foarte fiabilă. La data apariţiei celei de-a doua versiuni (1919), evitarea
repetării dezastrului recent încheiat al conflagraţiei mondiale era la ordinea zilei, iar
soluţia era căutată mai ales în punerea rapidă şi energică în aplicare a ideilor şi
proiectelor pacifiste şi internaţionaliste care circulau intens în perioada antebelică.
197
 Mar ius Balan

(căreia i se atribuie autoritatea în baza căreia se operează reglementarea concretă),

ceea ce face logic necesară existenţa unei norme fundamentale (Grundnorm),
izvor ultim al validităţii tuturor celorlalte, premisă transcedental-logică a dreptului.
Dezvoltarea consecventă a sistemului său l-a determinat pe Kelsen să
anuleze orice distincţie dintre stat şi drept, dintre dreptul intern şi dreptul
internaţional, dintre dreptul public şi dreptul privat, dintre persoana fizică şi
persoana juridică şi dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.
Ideea suveranităţii îi apare lui Kelsen ca dispensabilă, putând fi înlocuită
prin postulatul unităţii ordinii juridice. „Suveranitatea ca esenţă (Innbegriff) a
drepturilor suverane individuale nu este prin urmare nimic altceva decât dreptul
internaţional public obiectiv – şi dacă excludem drepturile suveranităţii interne –
inclusiv ordinea juridică, garantată de dreptul internaţional public, a statelor
individuale, în măsura în care interesele statelor individuale (sau mai concret:
interesele indivizilor care constituie statele) sunt protejate prin aceasta. Suvera-
nitatea, în a cărei noţiune se manifestă unitatea sistemului privită drept calitate a
acestuia, devine simbol al însuşi sistemului. În locul unităţii conţinutului se
manifestă conţinutul ca atare”.41
O viziune diametral opusă, de pe poziţii pronunţat etatiste şi conserva-
toare, este promovată de Carl Schmitt: „Unitatea şi puritatea pot fi uşor obţinute
atunci când unitatea de bază este ignorată cu emfază şi atunci când, din motive
formale, tot ceea ce contrazice sistemul este exclus ca impur”.42 Schmitt
deplasează centrul de greutate al analizei suveranităţii de la situaţia normală la
starea de excepţie, de la norma juridică la decizie. Situaţia normală, cea în care
normele juridice au validitate şi sunt aplicate, i se pare mai puţin relevantă; chiar
şi ea are ca premisă o decizie fundamentală, că există normalitate. Cel care
decide asupra excepţiei (şi invers, asupra normalităţii, în sensul inexistenţei unei
situaţii excepţionale) este suveran. Suveranitatea implică abilitarea de a decide
că o anumită situaţie se află în limitele normalităţii, rămânând sub imperiul
normelor juridice existente, sau transcende limitele acesteia şi necesită o
intervenţie directă şi personală a suveranului. Organul sau autoritatea în care
rezidă suveranitatea este cel abilitat să decidă în privinţa excepţiei. Pentru
Schmitt, încercarea de a substitui elementul personal şi decizia personală printr-un
sistem abstract de norme şi atribuiri reprezintă o ignorare a esenţei politice a
statului, o fugă de decizie. Suveranitatea apare ca un spaţiu de penetrare a

41
H. Kelsen, Allgemeine Staatslehre, pp. 110-111, apud Michael W. Hebeisen,
Souveränität in Frage gestellet. Die Souveränitätslehren von Hans Kelsen, Carl Schmitt
und Hermenn Heller im Vergleich, Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden, 1995, pp.
227-228. În privinţa analizei concepţiei kelseniene, vezi: Hersch Lauterpacht, Kelsen’s
Pure Science of Law, în Modern Theories of Law, London, Oxford University Press
Humphrey Milford, 1933, pp. 105-138; Michael W. Hebeisen, op. cit., pp. 42-45,
precum şi 157-332.
42
C. Schmitt, Teologia politică, pp. 39-41.
198
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

politicului în domeniul ştiinţei dreptului. Pe baza unei metafore preluate de la

gânditorul conservator spaniol Juan Donoso Cortés, Schmitt secularizează o
imagine teologică şi prezintă suveranul străpungând crusta superficială a
normalităţii şi a normativităţii, asemenea lui Dumnezeu, care printr-o minune
suspendă valabilitatea legilor naturii, restabilind prin această intervenţie directă
şi personală echilibrul politic (cosmic) temporar perturbat.
Concepţia normativistă în privinţa suveranităţii a mai fost criticată şi din
perspectiva opusă abordării conservatoare schmittiene, a stângii. Social-demo-
cratul Hermann Heller a examinat „criza istorico-spirituală a dogmei suvera-
nităţii” pornind de la analiza genezei şi evoluţiei acestui concept; a evidenţiat
faptul, uitat sau ignorat de contemporanii săi, că, în concepţia lui Bodin, puterea
suveranului nu era nici pe departe nelimitată. Meritul acestui autor, în opinia lui
Heller, constă în faptul că a sesizat primul individualitatea statului în contextul
condiţiilor geografice şi climatice şi, ţinând cont de consideraţii de ordin
geografic, antropologic şi istoric, a subordonat totuşi individualitatea statului
celor mai înalte principii juridice.43

Deşi conceptul de suveranitate ca atare mai este încă pus în discuţie, fiind
deseori asociat cu cel de stat naţional, era statelor suverane nu pare a fi apus
încă. Creşterea interdependenţei pe plan mondial impune însă o deschidere
crescândă a statelor faţă de comunitatea internaţională. Statele contemporane
sunt angrenate într-o reţea de angajamente internaţionale în cele mai diverse
domenii, de la navigaţia pe fluviile internaţionale, circuitul poştal şi de teleco-
municaţii ori transporturile aeriene şi până la statutul juridic al individului,
drepturile fundamentale sau menţinerea păcii ori protecţia mediului înconjurător.
Majoritatea problemelor ridicate de activitatea statală în aceste domenii nu pot fi
soluţionate decât în baza unei abordări globale şi a unei cooperări internaţionale
continue şi susţinute. Teoretic, angajamentele internaţionale luate în acest sens
nu afectează suveranitatea statului, după cum obligaţiile asumate de un individ
prin convenţii liber încheiate nu-i afectează acestuia capacitatea juridică şi
libertatea individuală. Câtă vreme statul este legat prin obligaţii pe care şi le-a
asumat în mod liber prin tratate internaţionale, în principiu, suveranitatea sa nu
este afectată. Există, totuşi, o distincţie de grad, în funcţie de numărul şi de
ponderea obligaţiilor unui subiect de drept. După cum un individ care s-a
împovărat prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare cu plata în rate, a
căror achitare îi epuizează cea mai mare parte a veniturilor, este considerabil
restrâns în libertatea sa de mişcare, în alegerea sau schimbarea locului de muncă
sau în planurile de viitor, în comparaţie cu situaţia sa anterioară, un stat la
începutul secolului XXI se află faptic într-o poziţie mult diferită de cea deţinută

43
Hermann Heller, Die Souveränität. Ein Beitrag zur Theorie des Staats- und
Völkerrechts, Berlin und Leipzig, Walter de Gruyter, 1927, pp. 15-16.
199
 Mar ius Balan

la mijlocul secolului XIX. Reţeaua densă de obligaţii internaţionale, participarea

la diverse organizaţii internaţionale, ale căror reguli trebuie respectate, precum şi
interesul de a menţine bune relaţii măcar cu anumite state din considerente
strategice, economice sau comerciale determină o situaţie total diferită pentru
statul contemporan. El nu încetează să fie suveran; nici unul din angajamentele
internaţionale asumate în cadrul organizaţiilor internaţionale nu îi afectează
suveranitatea. Faptic însă, suveranitatea este în bună măsură „eviscerată” prin
numărul mare şi importanţa practică a obligaţiilor internaţionale; puterea
discreţionară şi marja de mişcare care rămân statului sunt destul de reduse.
Această situaţie nu este rezultatul unei acţiuni malefice menite a submina
deschis sau deghizat statul naţional şi suveranitatea sa, ci consecinţa inevitabilă a
cerinţelor economice şi a nivelului tehnologic al epocii, a comunicaţiilor rutiere,
feroviare, aeriene, telefonice sau prin internet, a televiziunii prin satelit, a
mondializării comerţului, a dezvoltării explozive a informaticii. Soluţionarea
tuturor problemelor decurgând din aceste domenii implică, după cum am mai
menţionat, cooperarea la nivel internaţional.44
Cu toate acestea, suveranitatea, diminuată în fapt prin multitudinea anga-
jamentelor internaţionale ale unui stat, nu încetează să existe. Ea este chiar –
după cum remarca Heller – premisa existenţei unei ordini internaţionale efective.
Obligaţiile internaţionale nu pot fi duse la bun sfârşit în absenţa unei entităţi care
să garanteze respectarea lor şi să transpună în planul dreptului intern normele
dreptului ginţilor, asigurând totodată realizarea acestora prin organele sale
executive şi judecătoreşti.
Spre deosebire de participarea la organizaţiile internaţionale, calitatea de
membru într-o organizaţie supranaţională afectează direct şi în mod expres
suveranitatea statelor membre. Tratatul constitutiv al unei asemenea entităţi
prevede transmiterea unor prerogative suverane ale statelor membre către
organele acesteia. Cazul cel mai semnificativ este cel al Uniunii Europene.
Crearea în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, urmată în
1957 de Comunitatea Economică Europeană şi de Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice a reprezentat pentru multe state ale continentului nostru
intrarea într-o eră nouă a relaţiilor pe plan regional. Tratatul de la Maastricht din
1992 creează Uniunea Europeană, bazată pe trei piloni. Primul („pilonul

44
În baza suveranităţii sale naţionale, un stat ar putea foarte bine interzice
survolul teritoriului său de către aeronave străine, denunţând eventual acordurile privind
aviaţia civilă la care este parte. Pe plan strict juridic, nimic nu se poate opune unui
asemenea demers. Urmarea practică directă ar fi însă foarte gravă: pierderea legăturilor
aeriene cu exteriorul, cu toate costurile economice care decurg de aici. La fel, un stat
poate foarte bine să dispună aplicarea unui tarif vamal exorbitant anumitor produse
importate, refuzând să adere la convenţiile comerciale în materie sau denunţându-le pe
cele deja încheiate. Şi în acest caz, costurile ar fi mult prea mari, implicând măsuri
similare din partea altor state şi diminuarea sensibilă a exporturilor.
200
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

comunitar”) îl constituie cele trei comunităţi europene, în special Comunitatea

Europeană (fosta Comunitate Economică Europeană); al doilea pilon este
reprezentat de Politica externă şi de apărare comună, iar cel de-al treilea constă
în Cooperarea în domeniile Justiţiei şi al Afacerilor Interne.
Pornind de la o Comunitate instituită într-un cadru de cooperare punctual,
Uniunea Europeană a fost de la început o structură integratoare;45 o perioadă ea a
rămas în limitele tradiţionale ale dreptului internaţional public, ca formă institu-
ţionalizată de cooperare interguvernamentală între state suverane. Treptat, orga-
nele comunitare au dobândit noi prerogative sau şi le-au lărgit pe cele existente,46
ceea ce a impus luarea în considerare a problemei suveranităţii Uniunii.
Formulată în alţi termeni, problema suveranităţii în contextul integrării
europene ar echivala cu a cere un răspuns la întrebarea dacă şi în ce măsură s-a
constituit un centru de putere al cărui titular poate juca în mod efectiv rolul de
judecător în propria cauză, îşi poate stabili şi rediscuta în mod liber şi autonom
limitele propriei competenţe şi care poate chiar modifica baza juridică a propriei
legitimităţi.
Deşi răspunsul la această întrebare este negativ, problema suveranităţii nu
este prin aceasta epuizată. Indiscutabil, asistăm la un proces treptat de erodare a
suveranităţii statale, fără ca în locul statelor să apară o entitate suverană statală,
suprastatală sau cavsistatală care să poată revendica poziţia de putere supremă
sau de punct de convergenţă a abilitărilor juridice succesive. Problema suverani-
tăţii este indisolubil legată de cea a statalităţii organizaţiei suprastatale europene
precum şi de cea a unei redefiniri a statului în contextul deschiderii acestuia faţă
de cooperarea internaţională şi de integrarea supranaţională. Caracteristică
definitorie a puterii de stat,47 suveranitatea trebuie examinată în corelaţie cu
celelalte două elemente ale statului: teritoriul şi poporul. Creşterea gradului de
interdependenţă a statelor contemporane, permeabilizarea şi relativizarea fronti-
erelor, diminuarea rolului naţiunii şi al statului naţional precum şi pierderea
semnificaţiei şi importanţei principiului unicităţii cetăţeniei reprezintă factori ce
impun în viziunea unor autori reconsiderarea rolului acestor noţiuni, ca şi a
noţiunii de „dominaţie” inextricabil legată de conceptele de putere de stat şi de
suveranitate. A fost pusă la îndoială chiar şi utilitatea sub aspect explicativ a

45
Vezi Corneliu Liviu Popescu, Natura juridică a suveranităţii unionale
europene, în Suveranitate naţională şi integrare europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2002,
pp. 281-372, la p. 298.
46
Pentru o expunere sintetică a evoluţiei comunităţilor europene, vezi Emanuel
Corneliu Mogârzan, Introducere în dreptul comunitar, Editura Fides, Iaşi, 2003, pp. 33-72.
47
În celebra teorie a celor trei elemente ale statului, Jellinek a privit suveranitatea
doar ca trăsătură a puterii de stat, fără a-i atribui rolul de element definitoriu al acestuia
(G. Jellinek, op. cit., pp. 474 şi urm.); o posibilă explicaţie a acestei modeste poziţii o
constituie intenţia de a sprijini pe cât posibil sub aspect doctrinar ideea supravieţuirii
caracterului de stat, în cadrul „Reich”-ului german antebelic, al statelor componente.
201
 Mar ius Balan

acestor concepte pentru realităţile social-politice şi juridice contemporane.48

Departe de a constitui un regim în care dominaţia (Herrschaft) este absentă,49
democraţia reprezintă însă o formă determinată de dominaţie politică în care
nimeni nu poate deţine şi exercita puterea în nume propriu.50 Negarea sau relati-
vizarea ideii de dominaţie, a statului şi a suveranităţii are efecte considerabile
asupra validităţii unei ordini democratice şi asupra legitimării oricărei puteri
politice.
Limitarea suveranităţii statului prin asumarea de obligaţii implicând dele-
garea unor competenţe către organe ale unei entităţi supranaţionale nu implică
automat şi eviscerarea suveranităţii poporului, a temeiului ultim al legitimării
oricărei autorităţi. În terminologia tratatelor comunitare, termenul de suveranita-
te este evitat, textele menţionând doar preocuparea pentru respectarea „identităţii
naţionale” a statelor membre. Dacă admitem suveranitatea poporului ca funda-
ment al legitimităţii oricărei autorităţi publice, comunitare şi statale, va trebui să
avem în vedere cel puţin trei exigenţe fundamentale:
- crearea unor forme organizatorice statale sau de integrare a statelor,
capabile să exprime şi să traducă cât mai fidel cu putinţă voinţa poporului sau a
popoarelor statelor integrate;
- crearea sau ameliorarea formelor existente de integrare;
- recunoaşterea dreptului popoarelor, în caz de integrare statală, de a
interveni, pe căile democraţiei directe sau semi-directe, în problemele-cheie ale
naţiunii sau naţiunilor integrate.51
Dificultatea practică a problemei suveranităţii unei structuri suprastatale
contemporane, ca şi în cazul suveranităţii statale, rezidă în ultimă instanţă în
dificultatea găsirii unei surse ultime, legitime şi incontestabile a autorităţii şi nu
în ultimul rând în legitimarea ca atare a oricărei dominaţii politice. Ideea de
unilateralitate aflată la baza oricărei construcţii teoretice de natură a justifica şi
legitima puterea de dominaţie exercitată în cadrul şi în limitele unei comunităţi

48
Vezi Helge Rossen-Stadtfeld, Demokratische Staatlichkeit in Europa: ein
verblassendes Bild, în „Jahrbuch des Öffentlichen Rechts der Gegenwart“, Neue Folge,
Bd. 53 (2005), pp. 45-77, în special la pp. 46-55.
49
În acest sens: Hans Kelsen, Vom Wesen und Wert der Demokratie, 2. Aufl.,
JCB Mohr, Tübingen, 1929, p. 14. Autorul argumentează această opinie prin constatarea
că într-o democraţie obiectul şi subiectul autorităţii şi dominaţiei coincid.
50
Vezi Ernst-Wolfgang Böckenförde, Die Zukunft politischer Autonomie.
Demokratie und Staatlichkeit in Zeichen der Globalisierung, Europäisierung und
Individualisierung, în M. Meyer / G. Kohler, Die Schweiz – für Europa?, München,
1998, pp. 63-90, text reprodus în Ernst-Wolfgang Böckenförde, Staat, Nation, Europa.
Studien zur Staatslehre, Verfassungstheorie und Rechtsphilosophie, 2. Aufl., Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2000, pp. 103-126, la p. 107.
51
Vezi Genoveva Vrabie, L’intégration européenne et la souveraineté d’Etat, în
G. Vrabie, Etudes de droit constitutionnel, Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 276-288.
202
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

politice pare a fi inactuală sau chiar irelevantă într-o societate caracterizată

printr-un ridicat grad de deschidere faţă de cooperarea internaţională, printr-o
pluralitate reală şi efectivă pe planul afilierilor, problemelor şi soluţiilor politice,
economice, sociale, ideologice şi culturale şi în care deciziile se iau în tot mai
mare măsură prin consultarea, implicarea sau participarea tuturor factorilor şi
grupărilor afectate de o decizie sau interesate de realizarea acesteia. Aceste
transformări ale procesului deciziei politice răspund unor necesităţi practice
determinate de creşterea complexităţii lumii în care trăim iar luarea lor în consi-
derare este evident inevitabilă. Problema este dacă aceste elemente determină în
mod necesar reconsiderarea statului, a ideii de dominaţie politică şi de suvera-
nitate, precum şi a democraţiei într-o asemenea măsură, încât să putem conchide
că noţiunile respective şi-au pierdut puterea explicativă în raport cu realitatea
politică actuală şi relevanţa practică sub aspectul configurării normative a acestei
realităţi.
Un autor contemporan afirmă – în mod logic şi consecvent, după negarea
relevanţei actuale a noţiunilor de suveranitate şi a dominaţiei statale – că
democraţia nu mai trebuie privită în prezent ca mod de exercitare a puterii
politice în numele poporului şi prin autorităţi legitimate prin voinţa acestuia, ci
ca mod de participare (Beteiligung) la un anumit mediu, în sens de spaţiu al
negocierii (Verhandlungsraum), de instrument de mediere (Vermittlungs-
wekzeug), de comunicare în cadrul unor procese de coordonare şi decizie
(Abstimmungsprozesse), de complexitate şi anvergură spaţială, socială şi econo-
mică diferite. Democraţia viitoare ar viza mai puţin procesul de atribuire a
deciziilor şi determinarea autorităţii responsabile în privinţa formării voinţei şi a
deciziei politice, cât mai ales procesele de observare şi supraveghere (Beobachtung)
şi de control al unor asemenea procese de formare a voinţei politice şi de decizie.52
Diminuarea unilateralităţii procesului decizional, precum şi implicarea
unor factori non-statali în procesul decizional reprezintă în opinia noastră
maxime ale înţelepciunii politice, reţete ale adoptării unor decizii corecte şi
eficiente. Legitimarea unei decizii adoptate într-un asemenea mod este o
problemă diferită. Împrejurarea că în momentul de faţă greu s-ar putea invoca o
comunitate politică, o „naţiune europeană” care să înlocuiască – sau mai exact să
integreze – naţiunile statelor membre, în numele căreia o decizie să fie adoptată
astfel încât respectiva decizie să fie acceptată fără obiecţie şi privită ca legitimă
este mai degrabă un factor ce atestă caracterul nedesăvârşit al stadiului actual al
construcţiei europene, vădind slăbiciunea momentană sau chiar reversibilitatea

52
Helge Rossen-Stadtfeld, op. cit., loc. cit., la p. 76; autorul îl citează în acest
sens pe Helmuth Schulze-Fielitz, Das Parlament als Organ der Kontrolle im
Gesetzgebungsprozess, în Horst Dreier / Hasso Hofmann (Hrsg.), Parlamentarische
Souveränität und technische Entwicklung, Berlin, Duncker & Humblot, 1986, pp. 71 şi
urm.
203
 Mar ius Balan

teoretică a procesului integrării suprastatale europene. Dificultăţile – sperăm

pasagere – ale procesului decizional şi de formare a voinţei politice la nivel
suprastatal european atestă caracterul incomplet al acestui nivel, şi nu irelevanţa
noţiunilor de dominaţie statală, naţiune şi suveranitate sau perimarea procesului
decizional unilateral prin care o problemă greu solubilă este tranşată în mod
suveran în momente de criză.
O asemenea decizie poate fi legitimată numai prin recursul la autoritatea
unei comunităţi politice naţionale, poporul sau popoarele Uniunii Europene.53
De altfel, nici nu trebuie să ne aşteptăm ca apariţia unei noi entităţi
suverane suprastatale europene să fie marcată în mod solemn printr-un act de
naştere cu dată certă, în aşa fel încât de la un moment determinat în timp să
putem afirma că statele membre ale Uniunii Europene au încetat să fie suverane,
în locul lor născându-se ca entitate suverană o Uniune cu puteri lărgite. Institu-
irea unui asemenea centru de putere are loc întotdeauna printr-un proces relativ
îndelungat de uzurpări simbolice, de delegitimări succesive ale poziţiilor vechilor
centre de putere, prin construirea unor relaţii în care instituţiile şi conceptele cu
care opera vechea ordine juridică devin inactuale sau irelevante.
Se poate considera, urmând argumentaţia lui Christian Seiler, că statul
constituţional suveran şi principiile sale fundamentale s-au menţinut până acum,
fără schimbări esenţiale pe plan juridic, întrucât statalitatea, datorită unei
interdependenţe, formate istoric, între stat şi drept, „este fixată pe o formă de
manifestare deschisă a priori unei dezvoltări ulterioare şi pentru că elementele
de conţinut individuale ale dreptului international, ale dreptului european şi ale
dreptului constituţional converg, de regulă fără tensiuni. Aspectul de noutate îl
constituie o stare de tensiune între conditionarea democratică legitimatoare
(Rueckbindung) şi obligarea în exterior (Einbindung), orientată funcţional.
Menţinerea unui echilibru judicios al acestora în continuitatea procesului
dinamic al integrării – şi anume printr-un concept consolidat al subsidiarităţii –
constituie sarcina primordială a actualităţii”.54
Sfârşitul suveranităţii este o profeţie cu o vârstă venerabilă, de peste un
secol. În ciuda concluziilor pripite ale celor preocupaţi de racordarea promptă la
spiritul timpului, suveranitatea este departe de a fi devenit desuetă ori irelevantă.
Însă ea nu poate fi invocată de către un stat pentru a nega cetăţenilor săi, în
ansamblu sau individual, majoritari şi minoritari deopotrivă, exerciţiul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.Viabilitatea neaşteptată a suveranităţii,
sau mai precis a „statalităţii constituţionale suverane”,55 chiar şi în contextul

53
Genoveva Vrabie, op. cit., loc. cit., pp. 182 şi urm.
54
Chr. Seiler, op. cit., p. 80.
55
Formula apare în celebra decizie a Curţii Constituţionale Federale din
Germania, pronuţată în cazul legii de ratificare a Tratatului de la Lisabona (BVerfGE,
123, 267). Vezi şi Dieter Grimm, Defending Sovereign Statehood against Transforming
204
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

integrării europene, nu trebuie interpretată ca nefavorabilă faţă de minorităţile

naţionale. Un important specialist în drept internaţional afirma în urmă cu trei
decenii: „dreptul internaţional a pătruns în inima sanctuarului suveranităţii:
raportul statului cu cetăţenii săi şi, pe un plan mai general, între stat şi
populaţie”.56 Deja din 1991 s-a stabilit de către Raportul Comisiei de experţi ai
CSCE în domeniul minorităţilor că problemele minorităţilor reprezintă obiectul
unui justificat „interes internaţional”. Schimbările profunde produse în
conţinutul şi structura relaţiilor internaţionale au impus o redimensionare – şi nu
estomparea până la dispariţie – a suveranităţii. În actualul context internaţional,
suveranitatea nu mai reprezintă prerogativa absolută de exercitare a puterii de
stat în limitele unui teritoriu, ci asumarea unei responsabilităţi de a proteja
drepturile şi libertăţile persoanelor aflate pe un anumit teritoriu (cetăţeni,
majoritari şi minoritari, dar şi străini ori apatrizi).

the European Union into a State, în „European Constitutional Law Review”, vol. 5
(2009), pp. 353-373.
56
Michel Virally, Panorama du droit international contemporain, în RdC, vol.
183 (1983 V), pp. 9-382, la p. 184. Pentru o discuţie de ansamblu a problemei, vezi
Yadh Ben Achour, Souveraineté étatique et protection internationale des minorités, în
RdC, vol. 245 (1994 I), pp. 323-461.
205
 Concluzii

Problema minorităţilor poate fi înţeleasă, abordată şi rezolvată doar în

cadrul unui stat naţional democratic. Un stat totalitar poate practica şi practică un
discurs naţionalist şi poate avea o politică naţională, subordonată obiectivelor
sale utopice, dar nu poate acorda decât pe hârtie drepturi minorităţilor, din
moment ce guvernanţii nu sunt dispuşi nici să permită participarea reală a guver-
naţilor la conducere şi nici să se supună unor reguli constituţionale prestabillite.
Dificultatea definirii noţiunii de „minoritate naţională” sau de minoritate
etnică, religioasă şi lingvistică” nu este de natură epistemologică, ci politică. Ea
atestă lipsa de disponibilitate sau chiar refuzul unor state de a recunoaşte exis-
tenţa minorităţilor pe teritoriul lor şi obligaţia de a-şi adapta regulile constituţio-
nale şi legale ale jocului politic, precum şi elementele de conţinut ale catalogului
drepturilor fundamentale exigenţelor unei pluralităţi etnice şi culturale.
Soluţiile drepturilor colective, inclusiv recunoaşterea calităţii minorităţilor
sau a „grupurilor etnice” drept „persoane juridice de drept public”, nu sunt, în
principiu ilegitime. Obiecţia privind proximitatea faţă de naţional-socialism
priveşte personal pe unii din autorii care le-au formulat, dar nu esenţa demer-
sului teoretic. Problema o reprezintă modul de implementare a unor asemenea
soluţii. Dreptul internaţional nu le poate impune statelor. Este dezirabil ca statele, în
urma unui proces politic democratic, să convină cu reprezentanţi ai minorităţilor
asupra instituirii unei largi autonomii, care poate fi atât teritorială, cât şi perso-
nală. Această rezolvare priveşte societatea în ansamblu, precum şi raportul între
stat şi individ şi trebuie să reflecte în mod echitabil interesele tuturor cetăţenilor.
Ea nu priveşte doar minorităţile, iar o reuşită în acest sens va fi benefică pentru
întreaga comunitate politică.
Este nu numai imposibil, dar şi de neconceput ca, în actualele condiţii, un
stat să menţină o ordine politică şi juridică desprinsă de dreptul internaţional sau
care să nu înregistreze cu sensibilitate evoluţiile pe plan internaţional,
adaptându-se la acestea.
Chiar dacă statele menţin o considerabilă libertate de mişcare, uneori chiar
în sensul „statalităţii suverane constituţionale”, suveranitatea nu poate fi
invocată contra cerinţei de a respecta regulile dreptului internaţional şi, mai ales,
obligaţiei de a respecta drepturile omului, incluzînd pe cele ale minorităţilor.
Statul este mult mai calificat decât comunitatea internaţională în a găsi şi
pune în aplicare soluţii ale problemelor minorităţilor. Pentru o protecţie adecvată
a identităţii culturale a minorităţilor naţionale este necesar un sistem coerent şi
complex de acte normative, însoţite de măsurile administrative corespunzătoare,
207
 Mar ius Balan

şi de un sistem judiciar care să le controleze. Prin dreptul internaţional, comu-

nitatea internaţională şi organizaţiile internaţionale pot cel mult să prevină şi să
combată abuzurile flagrante sau să coordoneze prin directive generale eforturile
concrete ale statelor.
Garantarea integrităţii teritoriale a statelor are un rol pozitiv în promo-
varea drepturilor minorităţilor. Cât timp frontierele nu pot fi puse în discuţie,
statele nu se vor simţi ameninţate de prezenţa unor minorităţi pe teritoriul lor şi
nici nu vor considera cultivarea propriei identităţi culturale ca antinomică în
raport cu loialitatea faţă de stat. Ostilitatea faţă de problema minorităţilor în
perioada interbelică este datorată în bună măsură şi conexiunii subînţelese, pe
atunci, între minorităţi şi litigiile teritoriale.
Dintre factorii externi ai protecţiei minorităţilor, climatul politic general,
în care este promovată şi încurajată cooperarea internaţională şi – în cazul
Europei – integrarea suprastatală a naţiunilor joacă un rol mult mai important
decât reglementările pozitive şi mecanismele procedurale de implementare a
acestora. Sistemul de protecţie a minorităţilor girat de SN a eşuat nu datorită
deficienţelor tratatelor relevante sau ca urmare a unui eşec instituţional al organi-
zaţiei respective, ci datorită lipsei vădite de disponiblitate a statelor membre de a
se conforma regulilor prevăzute în actul constitutiv al organizaţiei, atât în
privinţa minorităţilor, cât şi în alte domenii. Dimpotrivă, în baza unor dispoziţii
convenţionale mult mai vagi, statutul minorităţilor din statele europene este cu
mult mai mai satisfăcător.
Această schimbare are două cauze. În primul rând, datorită formării unui
mecanism internaţional de protecţie a drepturilor omului, cu performanţele cele
mai notabile pe plan regional european, statele nu mai privesc cu ostilitate discu-
tarea de către o instanţă externă a tratamentului la care sunt supuşi propriii
cetăţeni. Acest control extern s-a generalizat şi chiar banalizat. În al doilea rând,
nu mai există fundalul politic extern sumbru al epocii interbelice, când calculele
politice erau făcute cu luarea în considerare a probabilităţii unui nou conflict. În
prezent, statele beneficiază de un climat mai favorabil şi de un obiectiv politic
mult mai important: integrarea europeană şi consolidarea Uniunii Europene.
Îmbunătăţirea situaţiei postbelice a minorităţilor a fost sustenabilă pentru că s-a
făcut împreună cu şi în contextul protecţiei drepturilor fundamentale ale
majorităţii.
Diversitatea etnică, lingvistică şi culturală a Uniunii Europene reclamă
găsirea unor formule juridice şi instituţionale prin care integrarea politică a
indivizilor în calitate de cetăţeni ai Uniunii să producă un grad de coeziune şi
omogenitate politică apropiat celui existent în statele naţionale. Soluţiile politice
şi legislative ale problemei minorităţilor oferă precedente cât se poate de utile şi
de relevante în acest sens.
„Hârtie de turnesol” ce exprimă gradul de viabilitate şi efectivitate al unei
democraţii – pentru a folosi din nou formula lui Vaclav Havel –, problema
208
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

minorităţilor ne pune în faţa unei întrebări fundamentale: ce fel de stat (sau: ce

fel de comunitate politică) vrem să fim? Pe un palier mai înalt: ce fel de Europă
vrem să construim? Imaginea pluralistă a lumii, schiţată de Ignaz Seipel cu
aproape un secol în urmă, prin care pleda în favoarea monarhiei austriece
supranaţionale, îşi păstrează, chiar şi acum – deşi în alt sens –, relevanţa şi
puterea argumentativă: Creatorul, în înţelepciunea sa, a făcut ca, pe lângă statele
naţionale, să existe şi state supranaţionale; primele sunt pilonii pe care se sprijină
construcţia politică a lumii, iar celelalte sunt bolţile temerar arcuite, realizări
magnifice ale unei arhitecturi umane fericit inspirate de divinitate. Încercarea de
a favoriza unele elemente constructive în dauna celorlalte condamnă inevitabil
întregul edificiu internaţional la ruină. Pluralismul şi dechiderea spre cooperarea
internaţională, inerente lumii de astăzi, impun respect faţă de toate culturile
viabile şi faţă de toate tradiţiile consacrate: atât ale minorităţilor, cât şi ale majo-
rităţii; pentru toate formulele politice democratice: atât cele ale unui stat
naţional, cât şi cele ale unei stat „al naţionalităţilor” ori ale unui stat supranaţio-
nal sau ale unui multiculturalism decent.

209
 Bibliografie

I. Documente
Albin, Pierre, Les grands traités politiques, F. Alcan, Paris, 1911;
Buşe, Constantin, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu şi Gheorghe Bădescu, Relaţiile
internaţionale în acte şi documente, vol. III, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983;
Capotorti, Francisco, Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious
and Linguistic Minorities (UN. Doc. E/CN.4/Sub. 2/384/Rev. 1), United Nations,
New York, 1991;
Cristescu, Aureliu, The Right of Self-determination: Historical and Current
Development on the Basis of United Nations Instruments, study prepared by
Aureliu Cristescu, Special Rapporteur of the Sub-Commission on Prevention of
Discrimination and Protection of Minorities, United nations, New York, 1981,
E/CN.4/Sub.2/404/Rev.1 (Sales No. E.80:XIV.3);
Jules Deschênes, Proposal concerning the definition of the Term „minority”, UN Doc.
E / CN. 4 / sub. 2 / 1985 / 31, May 14, 1985;
Dumont, Jean, Corps universel du droit des gens contenant un recueil des traités
d’alliance, de paix, de trêve, de neutralité, de commerce, d’échange, de
Protection & de Garantie, de toutes les Conventions, transactions, Pactes &
autres Contrats qui ont été faits en Europe depuis le Règne de l’Empereur
Charlemagne jusqu’à présent, Amsterdam, chez P. Brunel, R et G. 1726-1730. (8
vol.);
German Foreign Office, Documents on the Events Preceding the Outbreak of the War,
Compiled and Published by the German Foreign Office, Berlin, 1939, New York,
1940;
Grewe, Wilhelm, Fontes Historiae Iuris Gentium, Walter de Gruyter, Berlin, New
York, 3 vol., 1988-1995 (prescurtat: Grewe, FHIG);
Hertslet, Edward, The Map of Europe by Treaty; showing the Various Political and
Territorial Changes which have taken place since the General Peace of 1814,
London, Butterworths; Harrison, 1875-1891, 4 vol.;
Hudson, Manley Ottmer (ed.), International Legislation: A Collection of Texts of
Multipartite International Instruments of General Interest – Beginning with the
Covenant of the League of Nations, Carnegie Endowment for International Peace,
Washington, vol. I (1919-1921) 1931; vol. II (1922-1924), 1931;
Hudson, Manley Ottmer (ed.), World Court Reports. A Collection of the Judgments,
Orders and Opinions of the PCIJ, Carnegie Endowment for International Peace,
Washington, 4 vol., 1934-1943;
Institutul Central de Statistică, Recensământul general al populaţiei Rommâniei din
29 Decembrie 1930 (editor: Sabin Mănuilă), Vol. 2, Neam, limbă maternă,
religie, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1938;
211
 Mar ius Balan

Kraus, Herbert şi Gustav Rödiger (editori), Urkunden zum Friedensvertrage von

Versailles vom 28 Juni 1919, Franz Vahlen, Berlin, 1. Teil, 1920, pp. 1-768, 2.
Teil, 1921, pp. 769-1453;
Kraus, Herbert, Das Recht der Minderheiten. Materialien zur Einführung in das
Verständnis des modernen Minoritätenproblems, Berlin: Stilke (1927), prescurtat:
Kraus, H., Materialien;
Le Fur, Louis şi Georges Chklaver, Recueil de textes de droit international public, 2e
édition, Dalloz, Paris, 1934;
Lepsius, Johannes, Albrecht Mendelsohn-Bartholdi şi Friedrich Thimme, Die
Grosse Politik der Europaischen Kabinette 1871-1914, vol. II, Der Berliner
Kongress, seine Vorausetzungen und Nachwirkungen, Deutsche
Verlagsgesellschaft für Politik und Geschichte, Berlin, 1927;
Martens, Georg Friedrich von, Carl von Martens şi Friedrich Saalfeld, Nouveau
Recueil des Traités d’Alliance, de Paix, de Trêve, de Neutralité, de Commerce
des limites, d’échanges et de plusieurs autres actes servant à la connaissance des
relations étrangers des Puissances et Etats de l’Europe, À Gottingue, Dietrich,
13 vol., 1817, citată prescurtat: Martens, G.F., NR.;
Moore, John Basset, A Digest of International Law, Washington, Government Printing
Office, 1906 (8 vol.);
Năstasă, Lucian, Andrea Varga (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare.
Ţiganii din România (1919-1944), Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru
Diversitate Etnoculturală, 2001.
Năstase, Adrian şi Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000;
Niciu, Marţian I., Viorel Marcu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu şi Laura
Macarovschi, Culegere de documente de drept internaţional public, vol. I-II,
Editura Lumina Lex, 1998;
Raschhofer, Hermann, Die tschechoslowakischen Denkschriften für die
Friedenskonferenz von Paris 1919/1920 (ed. a 2-a), C. Heymann, Berlin, 1938;
România şi minorităţile. Colecţie de documente (redactor: Smaranda Enache), Pro
Europa, Târgu Mureş, 1997;
Schieder, Theodor, Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ostmitteleuropa,
Bonn, 1953-1961 (5 vol.);
Strupp, Karl, Documents pour servir à l’histoire du droit des gens, 2e édition, Hermann
Sack, Berlin, 1923, 5 vol. + index (citată prescurtat: Strupp, K., Documents).

II. Lucrări generale, cursuri, tratate, enciclopedii

***, Iustiniani Institutiones – Instituţiile lui Iustinian, traducere şi note de Vladimir
Hanga şi Mircea Dan Bob, Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
Andronovici, Constantin, Drept internaţional public, Editura Graphix, Iaşi, 1993;
Anghel, Ion M., Dreptul tratatelor, Editura Lumina Lex (2 vol), Bucureşti, 1993.;
Anzilotti, Dionisio, Cours de droit international public, Paris, Sirey, 1930, vol. I;
Austin, John, The Province of Jurisprudence Determined (ediţia originară: 1832).
Edited by David Campbell and Philip Thomas, Ashgate / Dartmouth, Aldershot,
Brokfield, USA, Singapore, Sydney, 1998;
212
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Bernhardt, Rudolf (editor), Enciclopedia of Public International Law, North Holland,

Elsevier: Amsterdam, Lausanne, New York, Oxford, Shannon, Singapore, Tokyo,
3 vol.: I., A-D (1992), II., E-I (1995), III., J-P (1997), 1997;
Bluntschli, Johann Caspar, Allgemeine Staatslehre, 1. Teil, Lehre vom modernen
Staate, Stuttgart, Kohlhammer, 1875;
Bluntschli, Johann Caspar, Das moderne Völkerrecht der civilisierten Staaten als
Rechtsbuch dargestellt, Nordlingen, C. H. Beck, 1872;
Cloşcă, Ionel, Suceavă, Ion, Tratat de drepturile omului, Europa Nova (Lugoj), 1995;
Constantin, Valentin, Drept internaţional public, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara, 2004;
Dahm, Georg, Jost Delbrück şi Rüdiger Wolfrum, Völkerrecht (2. Aufl.), Band I/1
(Die Grundlagen. Die Völkerrechtssubjeckte), Walter de Gruyter, Berlin, New
York, 1989;
Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, Editura Europa Nova,
Bucureşti 1996, 2 vol.;
Diaconu, Ion, Drept internaţional public, ediţia a 2-a, Editura Şansa, Bucureşti, 1995;
Duculescu, Victor, Călinoiu, Constanţa, Duculescu, Georgeta, Constituţia României.
Comentarii şi adnotaţii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
Duculescu, Victor, Protecţia juridica a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1994;
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României, ed. a 2-a, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998;
Forsthoff, Ernst, Deutsche Verfassungsgeschichte der Neuzeit, 2. Auflage, W.
Kohlhammer, Stuttgart, 1961 (prima ediţie: 1940);
Geamănu, Grigore, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981-1983 (2. vol.);
Guggenheim, Paul, Traité de droit international public, Librairie de l’Université,
Genève, 1953;
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, Hamangiu, Bucureşti, 2006;
Hall, William Edward, A Treatise on International Law, 8th ed., edited by A.P. Higgins,
Oxford, Clarendon Press, 1924;
Kelsen, Hans, Reine Rechtslehre. Studienausgabe der 1. Auflage 1934, herausgegeben
von Matthias Jestaedt, Mohr-Siebeck, Tübingen, 2008;
Lasson, Adolf, Princip und Zukunft des Völkerrechts, Wilhelm Herts, Berlin, 1871;
Lavroff, Dmitri Georges, Le droit constitutionnel de la Ve République, 2e édition,
Dalloz, 1997;
Liszt, Franz, von, Völkerrecht, systematisch dargestellt, Berlin, Wien, Springer, 11.
Aufl., 1921;
Kimminich, Otto, Deutsche Verfassungsgeschichte, Athenäum Verlag, Frankfurt am
Main, 1973;
Malanczuk, Peter, Akehurst’s Modern Introduction to International Law, seventh
revised edition, Routledge, London and New York, 1997;
Mancini, Pasquale Stanislao, Diritto internazionale, Topos Verlag, Vaduz (Lichtenstein),
1978, reimpresiune fidelă a ediţiei publicate în 1873 la Napoli (Presso Giuseppe
Marghieri);

213
 Mar ius Balan

Meleşcanu, Teodor, Voina-Motoc, Iulia, Droit international public, Bucureşti, Editura

Universităţii, 1996;
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional, Editura All, Bucureşti, 1997;
Muraru, Ioan şi Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe
articole, C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
Niciu, Marţian, Drept internaţional public, Editura Servo-Sat, Arad, 1997;
Niciu, Marţian, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura Fundaţiei
„Chemarea” (ediţia a 2-a), 1993;
Oppenheim, Lassa H., Robert Yewdall Jennings şi Arthur Watts, International Law
– A Treatise (9th edition), Longmans & Green, London, Toronto, New York, 1992
vol. I (2 părţi);
Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public, Vol. 1, ediţia a 2-a, Hamangiu,
Bucureşti, 2006;
Popescu, Dumitra, Adrian Năstase şi Florian Coman, Drept internaţional public,
Bucureşti, Editura Şansa, 1993;
Selejan-Guţan, Bianca, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008;
Shaw, Malcolm N., QC, International Law, Sixth edition, Cambridge University Press,
Cambridge, New York, 2008;
Strupp, Karl, Wörterbuch des Völkerrechts und der Diplomatie, Berlin, Leipzig, W. de
Gruyter, 3 vol. (1924-1929);
Ţaţomir, Nicolae Drept internaţional contemporan, partea I, Universitatea „Al. I.
Cuza”, Iaşi, 1972;
Verdross, Alfred, Die Einheit des rechtlichen Weltbildes aufgrund der
Völkerrechtsverfassung, Wien, Berlin, Springer, 1923.
Verdross, Alfred, Die Verfassung der Völkerrechtsgesellschaft, Wien, Berlin, Springer,
1926;
Verdross, Alfred, Simma, Bruno, Universelles Völkerrecht, Duncker & Humblot,
Berlin (3. Aufl.), 1984;
Weber, Max, Wirtschaft und Gesellschaft, Mohr (Siebeck), Tübingen, 1922;
Willoughby, Westel W., The Fundamental Concepts of Public Law, New York,
Macmillan, 1931;
Willoweit, Dietmar, Deutsche Verfassungsgeschichte, ed. a 3-a, C.H. Beck, München,
1997;
Zippelius, Reinhold, Allgemeine Staatslehre, 11 Auflage, C.H. Beck, München, 1991;
Zorn, Albert, Grundzüge des Völkerrechts, zweite, vollständig neu bearbeitete Auflage,
J.J. Weber, Leipzig, 1902.

III. Cursuri ale Academiei de Drept Internaţional de la Haga

Ben Achour, Yadh, Souveraineté étatique et protection internationale des minorités, în
RdC, vol. 245 (1994 I), pp. 323-461;
Ermacora, Felix, The Protection of Minorities before the UN, în RdC, Vol. 182 (1983
IV), pp. 249-369.;
Feinberg, Nathan, La juridiction et la jurisprudence de la CPJI en matière de mandats
et de minorités, în RdC, vol. 59 (1937 I), pp. 587-708;
214
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Fitzmaurice, Gerald, The General Principles of International Law Considered from the
Standpoint of the Rule of Law, în RdC, vol. 92 (1957 II), 1958, pp. 1-227;
Kelsen, Hans, Les rapports de système entre le droit interne et le droit internatinal
public, în RdC, vol. 13 (1926 III), pp. 227-331;
Krabbe, Hugo, L’idée moderne le l’état, în RdC, vol. 13 (1926 III), pp. 508 şi urm.;
Mandelstam, André, La protection des minorités, în RdC, 1923, pp. 363-519;
Redslob, Robert, Le principe des nationalités, în RdC, 1931, vol. III, pp. 5 şi urm.;
Triepel, Heinrich, Les rapports entre le droit interne et le droit international public, în
RdC, vol. I (1923), pp. 77-121;
Truyol y Serra, Antonio, Théorie du droit international public. Cours géneral, în RdC,
vol. 173 (1981 IV), 1992, pp. 9-444;
Virally, Michel, Panorama du droit international contemporain, în RdC, vol. 183 (1983
V), pp. 9-382;
Vukas, Budislav, States, Peoples and Minorities, în RdC, vol. 231 (1991 VI), 1999, pp.
263-524:
Wambaugh, Sarah, La pratique internationale des plébiscites internationaux, în RdC,
tome 18 (1927 III), pp. 149 şi urm.

IV. Monografii, culegeri de studii

Achim, Viorel, Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
Alcock, Ahthony E., The History of the South Tyrol Question, London, Joseph Michael,
1972;
Azcaraté, Pablo de, League of Nations and National Minorities, Washington, CEIP,
1945;
Balogh, Arthur de, L’action de la Société des Nations en matière de protection des
minorités, Paris, Les Editions Internationales, 1937;
Balogh, Arthur von, Der internationale Schutz von Minderheiten, Süd-Ost Verlag
Adolf Dressler, München, 1928;
Bauer, Otto, Die Nationalitätenfrage und die Sozialdemokratie, Wien, Brand, 1907;
Bergbohm, Carl, Staatsverträge und Gesetze als Quellen des Völkerrechts, C.
Mattiesen, Dorpat, 1877;
Blumenwitz, Dieter, Internationale Schutzmechanismen zur Durchsetzung von
Minderheiten – und Volksgruppenrechten, Köln, Wissenschaft und Politik, 1997;
Blumenwitz, Dieter, Minderheiten- und Volksgruppenrecht. Aktuelle Entwicklung
Bonn, Kulturstiftung der Deutschen Vertriebenen, 1992;
Blumenwitz, Dieter, Volksgruppen und Minderheiten. Politische Vertretung und
Kulturautonomie, Gebr. Mann, Berlin, 1995;
Böckenförde, Ernst-Wolfgang, Staat, Nation, Europa. Studien zur Staatslehre,
Verfassungstheorie und Rechtsphilosophie, 2. Aufl., Suhrkamp, Frankfurt am
Main, 2000;
Böckenförde, Ernst Wolfgang, State, Society and Liberty. Studies in Political Theory
and Constitutional Law, translated from the German by J.A. Underwood, Berg
Publishers Limited, New York / Oxford, 1991;

215
 Mar ius Balan

Boehm, Max Hildebert, Das eigenständige Volk. Volkstheoretische Grundlagen der

Ethnopolitik und Geisteswissenschaften, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht,
1932;
Boemeke, Manfred F., Gerald D. Feldman and Elisabeth Glaser (eds.), The Treaty of
Versailles: A Reassesement After75 Years, Cambridge University Press,
Cambridge, New York, 1998;
Boogert, Maurits H. van den, The Capitulations and the Ottoman Legal System:
Quadis, Consuls and Beraths in the 18th Century, Brill, London, New York, 2005;
Botoran, Constantin, Ion Calafeteanu, Eliza Campus şi Viorica Moisiuc, România şi
Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului
naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;
Brölmann, Catherine, René Lefeber, Marjoleine Zieck, Peoples and Minorities in
International Law, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht / Boston / London,
1993;
Broszat, Martin, 200 Jahre Deutsch Polenpolitik, München, Ehrenwirth, 1963;
Brubaker, Rogers, Citizenship and Nationhood in France and Germany, Harvard
University Press, Cambridge MA, 1992;
Bruegel, J. A., Tschechen und Deutschen, 1939-1946, München, Nymphenburger Verl.
1974 (2. Aufl.);
Brunner, Georg, Tontsch, Günther, Der Minderheitenschutz in Ungarn und
Rumänien, Bonn, Kulturstiftung der Deutchen Vertriebenenn, 1994;
Ciobanu, Vasile, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni (1918-1944),
Editura Hora, Sibiu, 2001;
Claude, Inis, National Minorities, an International Problem, Cambridge: Harvard
University Press, 1955;
Cohn, Fritz, Nationale Minderheiten und kulturelle Autonomien mit besonderer
Berücksichtigung des Estnischen Kultur-Autonomiegesetzes von 5. Februar 1925,
Inaugural Dissertation, Universität zu Breslau, Berlin, Almerfa-Druck, 1925;
Cogordan, G., La nationalité au point de vue des rapports internationaux, Paris, Larose,
1890;
Condurachi, Ioan D., Clauzele de naţionalitate privitoare la România din tratatele
încheiate în 1919-1920, Bucureşti, Tipografia „Cultura Naţională”, 1924;
Daşcovici, Neculai, Principiul naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor, Bucureşti,
Cartea Românească, 1922;
Diaconu, Ion, Minorităţile. Statut. Perspective, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, Bucureşti, 1996.
Diaconu, Ion, Normele imperative în dreptul internaţional (ius cogens), Editura
Academiei, Bucureşti, 1973;
Dinstein, Yoram şi Mala Tabory (editori), The Protection of Minorities and Human
Rights, Dordrecht, Martinus Nijhoff, 1992;
Drăganu, Tudor, La doctrine juridique de la couronne hongroise, Centrul de Studii şi
Cercetări privitoare la Transilvania, Sibiu, 1944 (Bibliotheca rerum
Transilvaniae, 4);
Drzewicki, Krzsysztoff, The Enlargement of the European Union and the OSCE High
Commissioner on National Minorities, în M. Weller et alii, op. cit., pp. 154-170;

216
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Erler, Georg, Das Recht der nationalen Minderheiten, Münster im Westfalen,

Aschendorff, 1931;
Ermacora, Felix, Nationalitätenkonflikt und Volksgruppenrecht im 20 Jahrhundert, II.
Band, Wien, W. Braumüller, 1978;
Ermacora, Felix, Hannes Tretter şi Alexander Pelzl, Volksgruppen im Spannungsfeld
von Recht und Souveränität, Wien, W. Braumüller, 1993;
Feinberg, Nathan, La juridiction de la CPJI dans le système de protection
internationale des minorités, Rousseau & C-ie, Paris, 1931;
Fink, Carole, Defending the Rights of Others: The Great Powers, the Jews and
International Minority Protection: 1878-1938, Cambridge, Cambridge University
Press, 2004;
Flachbarth, Ernst, System des positiven Minderheitenrechts, Budapest, R. Gergely,
1937;
Fouques-Duparc, Jaques, La protection des minorités de race, de langue et de religion,
Paris, Dalloz, 1922;
Frowein, Jochen A., Rainer Hofmann şi Stefan Oeter (editori), Minderheitenrecht
europäischer Staaten (1993), Berlin, Wien: Springer, 2 vol.;
Garleff, Michael (ed.), Deutschbalten, Weimarer Republik und Drittes Reich, Bd. 1,
Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 2008;
Gaftoescu, Vintilă, Poziţii juridice în dreptul internaţional. Problema minorităţilor,
Imprimeriile „Curentul”, Bucureşti, 1939;
Gellner, Ernst, Naţiuni şi naţionalism, traducere de Robert Adam, Editura Antet,
Bucureşti, 1994;
Gerber, Hans, Die Beschrränkung der deutschen Souveränität nach dem Versailler
Vetrag, Berlin, Dümmler, 1927;
Gomien, Donna, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura
All, Bucureşti, 1993;
Grewe, Wilhelm, Epochen der Völkerrechtsgeschichte, Nomos, Baden-Baden, 1984;
Gütermann, Christoph, Das Minderheitenschutzverfahren des Völkerbundes, Duncker
& Humblot, Berlin şi Leipzig, 1979;
Hammer, Joseph von, Geschichte des Osmanischen Reiches – grossentheils aus bisher
unbenüntzten Handschriften und Archiven, I. Band, Von der Gründung des
Osmanischen Reiches bis zur Eroberung Constantinopels: 1300-1453, in C.A.
Hartlebens Verlage, Pest, 1827;
Hannikainen, Lauri, Peremptory Norms (Jus Cogens) in International Law,
Lakimiesliiton Kustannus, Finnish Lawyers Publishing Company, 1988.
Hebeisen, Michael W., Souveränität in Frage gestellet. Die Souveränitätslehren von
Hans Kelsen, Carl Schmitt und Hermenn Heller im Vergleich, Nomos
Verlagsgesellschaft, Baden-Baden, 1995;
Heintze, Hans Joachim, Selbstbestimmungsrecht und Minderheitenrechte im
Völkerrecht, Baden-Baden, Nomos Verlag, 1994;
Heller, Hermann, Die Souveränität. Ein Beitrag zur Theorie des Staats- und
Völkerrechts, Berlin und Leipzig, Walter de Gruyter, 1927;
Heyking, Baron Alphonse de, La conception de l’État et l’idée de la cohésion ethnique.
Le point de vue du Droit Public et de Gens, Paris, Rousseau, 1927 ;

217
 Mar ius Balan

Heyking, Alphonse, The Main Issues Confronting the Minorities of Latvia and Eesti,
P.S. King & Sons, London, 1922;
Henkin, Louis (ed.), The International Bill of Rights, Columbia University Press, New
York, 1981;
Hiden, John, Defender of Minorites: Paul Schiemann 1876-1944, C. Hurst & Co
Publishers, London, 2004;
Hillgruber, Christian, Jestaedt, Mathias, Die Europäische Menschenrechtskonvention
und der Schutz nationalen Minderheiten, Bonn, Kultur-Stiftung der Deutschen
Vertriebenen, 1993;
Hofmann, Rainer, Minderheitenschutz in Europa, Gebr. Mann, Berlin, 1995;
House, Edward Mandell and Charles Seymour (ed.), What Really Happened at Paris:
The Story of the Peace Conference, 1918-1919 by American Delegates, Charles
Scribner's Sons, New York, 1921;
Hugelmann, Christian Gottlieb, Das Nationalitätenrecht des alten Österreich, Wien,
Braumüller, 1934;
Illyés, Elémer, National Minorities in Romania, Boulder (Colorado), East European
Monographs, 1982;
Ito, N[obofumi], La protection des minorités, Edouard Duchemin, Paris, 1931;
Ivan, Adrian Liviu, Stat, majoritate şi minoritate naţională în România (1919-1939).
Cazul maghiarilor şi germanilor din Transilvania, ediţia a 2-a, CA-Publishing,
Cluj-Napoca, 2011;
Junghann, Otto, Ursprung und Lösung des Problems der nationalen Minderheiten,
Wien, Braumüller, 1929;
Jura, Cristian, Drepturile omului. Drepturile minorităţilor naţionale, C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
Kaltenborn von Stachau, Carol Baron, Kritik des Völkerrechts nech dem jetzigen
Standpunkte der Wissenschaft, Gustrav Mayer, Leipzig, 1847;
Kelsen, Hans, Das Problem der Souveränität und die Theorie des Völkerrechts, 2. Aufl.,
Tübingen, JCB Mohr, 1928 (prima ediţie: 1920);
Koskenniemi, Martti, The Gentle Civilizer of Nations: The Rise and the Fall of
International Law, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2002;
Kristitch, Dragolioub, Les minorités, L’État et la Communauté internationale,
Rousseau & Cie, Paris, 1927;
Kimminich, Otto, Rechtsprobleme der polyethnischen Staatsorganisationen, Matthias
Grünewald Verl. Mainz / Chr. Kaiser Verl., München, 1986;
Krabbe, Hugo, Die moderne Rechtsidee, Haag, Martinus Nijjhof, 1919;
Kunz, Joseph L., Die völkerrechtliche Option, Breslau, F. Hirt, 2 vol., vol. 1: System
der Option. Die Option im Deutschen Friedensvertrag (1925), vol. 2:
Staatsangehorigkeit und Option im Deutschen Friedensvertrag von Versailles
und im osterreichischen Friedensvertrag von Saint Germain (1928), citată
prescurtat: Kunz, J.L., Option;
Küpper, Herbert, Das neue Minderheitenrecht in Ungarn, R. Oldenburg Verlag,
München, 1998 (Untersuchungen zur Gegenwartskunde Suedosteuropas,
herausgegeben von Suedost Institut, Schriftenleitung Franz-Lothar Altmann);
Ladas, Stephen P., The Exchange of Minorities, New York, Mac Milan Company,
(1932);

218
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Lammeyer, Joseph, Das französische Protektorat über die Christen im Orient,

historisch, rechtlich und politisch betrachtet, Juristische Dissertation (Jena);
Borna-Leipzig: G. Noske, 1919;
Lardy, Pierre, La force obligatoire du droit international en droit interne, LGDJ, Paris,
1966;
Lasson, Adolf, Princip und Zukunft des Völkerrechts, Wilhelm Herts, Berlin, 1871;
Lesaffer, Randall (ed.), Peace Treaties and International Law in European History:
From the late Middle Ages to World War One, Cambridge University Press,
Cambrige, New York, 2004;
Leuştean, Lucian, România şi Ungaria în cadrul „Noii Europe” [1920-1923], Editura
Polirom, Iaşi, 2003;
Lucien-Brun, Jean, Le problème des minorités devant le droit international, Paris,
Spes, 1923;
Macartney, Carlyle Aylmer, National States and National Minorities, Oxford
University Press, London, 1934;
Mandelstam, André, La protection internationale des minorités, Sirey, Paris, 1931;
Meitani, Radu, La protection des minorités. L’état actuel et vues d’avenir, Thèse…, La
Presse Moderne, Paris, 1930;
Melville, Ralph, Schroder Jürgen (editori), Der Berliner Kongress von 1878, Franz
Steiner Verlag: Wiesbaden, 1982;
Meron, Theodor, Human Rights and Humanitarian Norms in Customary International
Law, Oxford, Clarendon Press, 1984;
Mogârzan, Emanuel Corneliu, Introducere în dreptul comunitar, Editura Fides, Iaşi,
2003;
Mohr, Manfred (editor), Friedenssichernde Aspekte des Minderheitenschutzes in der
Ära des Völkerbundes und der Vereinten Nationen in Europa, Springer Verlag,
Berlin, Heidelberg, 1996;
Monfosca, Enrico Aci, Le minoranze nazionali contemplate dagli atti internazionali,
Firenze, Vallecchi, 1929, Vol. 1: Paesi baltici e dell’Europa Centrale; Vol. 2:
Paesi danubiani, balcanici e Turchia;
Neagu, R., Securitatea europeană. Afirmarea unui nou concept, Bucureşti, Editura
Politică, 1976;
Niculae, Fabian şi Oana Popovici, Ukraine: A Country Torn Apart Between Europe
and Russia, Politeia SNSPA, Bucureşti, 2004;
Nowak, Manfred, A Commentary to the CCPR (2nd edition), Norbert P. Engel, Kehl,
1993;
Oakley, Stewart P., War and Peace in the Baltic, 1560-1790, Routledge, London, New
York, 1993;
Opitz, Maximilian, Die Minderheitenpolitik der Europäischen Union. Probleme,
Potentialen, Perspektiven, LIT Verlag, Berlin, Hamburg, Münster, 2007;
Oxenknecht, Renate, Der Schutz ethnischer, religiöser und sprachlicher Minderheiten
in Art. 27 des Internationalen Paktes uber burgerliche und politische Rechte,
Peter Lang; Frankfurt, Bern, New York, Paris, 1988;
Panaite, Viorel, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările române şi dreptul otoman al
popoarelor (secolele XV-XVII), Editura All, Bucureşti, 1997;

219
 Mar ius Balan

Patraş, Eugen, Minorităţile naţionale în Ucraina şi Republica Moldova. Statutul

juridic, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 1999;
Pfeffer, Robert, Das Verhältnis von Völkerrecht und Landesrecht, Mohr-Siebeck,
Tübingen, 2009;
Piper, H., Die Minderheitenfrage und das Deutsche Reich 1919-1933/34, Institut für
Internationale Angelegenheiten der Universität Hamburg, Hamburg, 1974;
Pircher, Erich H., Der vertragliche Schutz ethnischer, sprachlicher und religiöser
Minderheiten im Volkerrecht, O.Stämpfli, Bern, 1979;
Pritchard, Sarah, Der völkerrechtliche Minderheitenschutz – Historische und neuere
Entwicklung, Duncker & Humblot, Berlin, 2001;
Prisacariu, Mihaela Roxana, Statutul minorităţilor naţionale, C.H. Beck, Bucureşti,
2010;
Christian Raitz von Frentz, A Lesson Forgotten: Minority Protection under the League
of Nations – The Case of the German Minority in Poland, 1920-1934, Lit Verlag,
Münster, 1999;
Ranshofen-Wertheimer, Egon, F., The International Secretariat. A Great Experiment
in International Administration, Washington, CEIP, 1945;
Raschhofer, Hermann, Hauptprobleme des Nationalitätenrechts, Enke Verlag,
Stuttgart, 1931;
Bernd Rechel (ed.), Minority Rights in Central and Eastern Europe, Routledge, London
and New York, 2009;
Renner, Karl, Das Selbstbestimmungsrecht der Nationen mit besonderer Anwendung
auf Österreich, 2. völlig umgearbeitete Auflage, 1. Teil: Nation und Staat,
Leipzig, Deuticke, 1918;
Rudesco, Cornélius-Alexandre, Étude sur la question des minorités de race, langue et
de religion – La protection, la crise du problème, son avenir, Librairie Payot &
Cie, 1929;
Salomon, Gottfried (ed), Nation und Nationalität (Jahrbuch für Soziologie.
Ergänzungsband), Braun Verlag, Karlsruhe, 1927;
Schmidt, Carmen, Der Minderheitenschutz in den baltischen Staaten, Bonn,
Kulturstiftung der deutschen Vertriebenen, 1993;
Schmidt, Carmen, Das Minderheitenschutz in der Russischen Föderation, Ukraine und
Republik Weissrussland, Kulturstiftung der Deutschen Vertriebenen, Bonn, 1993;
Schmitt, Carl, Der Nomos der Erde im Völkerrecht des Jus Publicum Europaeum,
Duncker & Humblot, Berlin, 1974 (prima ediţie: 1950);
Schmitt, Carl, Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre der Souveränität, Duncker
& Humblot, München und Leipzig, 1922 (în româneşte: Teologia politică,
traducere de Lucian Turcescu şi Lavinia Stan, Universal Dalsi, Bucureşti, 1996);
Seiler, Christian, Derr souveräne Verfassungsstaat zwischen demokratischer
Rückbindung und überstaatlicher Einbindung, Mohr-Siebeck, Tübingen, 2005;
Seipel, Ignaz, Nation und Staat, Wien, Braumüller, 1917;
Seişanu, Romulus, Principiul naţionalităţilor (ed. a 2-a, îngrijită de C. Schifirneţ),
Editura Albatros, 1995 (prima ediţie: 1935);
Sofronie, George, Protecţiunea minorităţilor de rasă, de limbă şi de religie sub regimul
Societatea Naţiunilor, Editura „Casa Naţionala a Judeţului Bihor”, Oradea, 1937;

220
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Solomon, Flavius, Alexander Rubel und Alexandru Zub (Hrsg.), Südosteuropa im 20.
Jahrhundert. Ethnostrukturen, Identitäten, Konflikte, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, Hartung-Gorre Verlag, Konstanz, 2004;
Stoerk, Felix, Option und Plebiszit bei Eroberungen und Gebietszessionen, Leipzig,
Dünker & Humblot, 1879;
Stone, Julius, Regional Guarantees of Minority Rights, New York, CEIP, 1933;
Temperley, Harold William Vazeille, A History of the Peace Conference of Paris,
London, H. Frowde, Hodder & Stoughton, 1921, 6 volume (vol. 5: Economic
Reconstruction and Protection of Minorities);
Toader, Tudorel, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011;
Truhart, Herbert von, Völkerbund und Minderheitenpetitionen, Wien, Braumüller,
1931;
Turliuc, Cătălin şi Mihai-Ştefan Ceauşu, Dilemele convieţuirii în procesul
modernizării societăţii româneşti în spaţiul est-carpatic (secolele XIX-XX),
Editura Junimea, Iaşi, 2011, pp. 117-134;
Turliuc, Cătălin, Organizarea României moderne. Statutul naţionalităţilor (1866-
1918), vol. I: Identitate şi comunitate socială, Performantica, Iaşi; vol. II:
Dilemele convieţuirii, Junimea, Iaşi, 2004;
Ullein, Antal, La nature juridique des clauses territoriales du traité de Trianon, A.
Pedone, Paris, 1929;
Vădean, Mihai-Romulus, Relaţiile româno-ungare în contextul integrării în structurile
europene şi euroatlantice, Editura Lumen, Iaşi, 2011;
Veiter, Theoder, Nationale Autonomie – Rechtstheorie und Verwirklichung im positiven
Recht, W. Braumüller, 1938;
Veiter, Theodor, Nationalitätenkonflikt und Volksgruppensecht im 20. Jahrhundert,
München, Bayrische Landeszentrale für Politische Bildung, 1977;
Verdross, Alfred, Die Einheit des rechtlichen Weltbildes aufgrund der
Völkerrechtsverfassung, Mohr (Siebeck), Tübingen, 1923;
Verdross, Alfred, Die Verfassung der Völkerrechtsgemeinschaft, Springer, Wien,
Berlin, 1926;
Vichniac, Marc, La Protection des Droits des minorités dans les Traités internationaux,
J. Povalozky et Cie, Paris, 1920;
Vidrasco, Romeo, De la réserve du droit des minorités et du contrôle des puissances,
Paris, Jouve, 1921;
Viefhaus, Erwin, Die Minderheitenfrage und die Entstehung der
Minderheitenschutzverträge auf der Pariser Friedens-Konferenz 1919, Holzner
Verlag, Würzburg, 1960;
Vitzthum, Wolfgand Graf, Völkerrecht, 2. Auflage, Walter de Gruyter, Berlin, New
York, 2001;
Vladoiano, Nicolas, La protection des minorités dans les traités internationaux, Paris,
Jouve, 1921;
Vrabie, Genoveva, Etudes de droit constitutionnel, Institutul European, Iaşi, 2003;
Vrabie, Genoveva (ed.), L'Évolution des concepts de la doctrine classique de droit
constitutionnel et la nécéssité de le repenser ou d'en créer de nouveaux, Institutul
European, 2007, pp. 33-54;

221
 Mar ius Balan

Walters, Frank P., A History of the League of Nations, Oxford University Press,
London, 1960;
Walz, Gustav Adolf, Völkerrecht und staatliches Recht. Untersuchungen über die
Einwirkung des Völkerrechts auf das innerstaatliche Recht, Kohlhammer,
Stuttgart, 1939;
Wambaugh, Sarah, A Monograph on Plebiscites – with a Collection of Official
Documents, Oxford University Press, New York, 1920;
Wambaugh, Sarah, Plebiscites since the World War, Carnegie Endowment for
International Peace, Washington, 1930, 2 vol.;
Weller, Marc, Denika Blacklock and Katherine Nobbs (eds.), The Protection of
Minorities in the Wider Europe, Palgrave McMillan, New York, 2008;
Wheatley, Steven, Democracy, Minorities and International Law, Cambridge
University Press, Cambridge, New York, 2005;
Wolczuk, Kataryna, Moulding of Ukraine: The Constitutional Politics of State
Formation, Central European University Press, New York, 2001;
Max Wenzel, Der Begriff des Gesetzes – Zugleich eine Untersuchung zum Begriff des
Staates und zum Problem des des Völkerrechts, Ferdinand Dümmler, Berlin, 1920
(vol. I, singurul apărut, al seriei Juristische Grundprobleme);
Wertheimer, Fritz, Deutschland, die Minderheiten und der Völkerbund, Berlin, Carl
Heymanns Verlag, 1926.;
Wintgens, Hugo, Der völkerrechtliche Schutz der nationalen sprachlichen und
religiösen Minderheiten, W.Kohlhammer, Stuttgart, 1930;
Woehrling, Jean Marie, The European Charter for Regional or Minority Languages: A
Critical Commentary, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 2005;
Wolzendorf, Kurt, Grundgedanken des Rechts der nationalen Minderheiten,
Engelmann, Berlin, 1921;
Zayas, Alfred Maurice de, Die Anglo-Amerikaner und die Vertreibung der Deutschen,
München, C.H. Beck, 1977;
Zeller, Karl, Das Problem der völkerrechtlichen Verankerung des Südtyrol-Pakets und
die Zuständigkeit des Internationalen Gerichshofs, Wien, Braumüler, 1989.

V. Studii şi articole
Andreescu, Gabriel, Răspuns la întrebarea: care formă de autonomie?, în NRDO, vol.
6, nr. 1 (2010), pp. 31-40;
Andreescu, Gabriel, Recomandarea 1201, drepturile minorităţuilor naţionale şi
dezbaterile publice în România (I), în RRDO, Nr. 6-7 (1994), pp. 33-40 şi (II), în
nr. 9 (1995), pp. 28-39;
Ansbach, Tatjana, Bericht zur Lage der Minderheiten in Bulgarien, în F. Ermacora et
alii, op. cit., 1993, pp. 90-103;
Aurescu, Bogdan, Cultural Nation versus Civic Nation: Which Concept for the Future
Europe? A Critical Analysis of the Parliamentary Assembly’s Recommendation
No 1735 (2006) on the „Concept of Nation”, în EYMI, Volume 5, 2005/2006,
Martinus Nijhoff Publishers, 2007, pp. 147-159;
Avon Katte, Christoph, Greco-Bulgarian „Communities” (Advisory Opinion), în EPIL,
II, pp. 622 şi urm.;
222
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Balan, Marius, Das Völkerrecht und die Lage der nationalen Minderheiten in der
Zwischenkriegszeit am Beispiel Südosteuropas, în Fl. Solomon, Al. Rubel und Al.
Zub (ed.), op. cit., pp. 55-70;
Balan, Marius, La souveraineté d'État et l'intégration européenne, în Genoveva Vrabie
(ed.), L'Évolution des concepts de la doctrine classique de droit constitutionnel et
la nécéssité de le repenser ou d'en créer de nouveaux, Institutul European, 2007,
pp. 33-54;
Balan, Marius, Legea naţionalităţii ca instrument al discriminării. Modificări şi
inovaţii legislative în anii 1937-1938, în Turliuc şi Ceauşu, op. cit., pp. 117-134;
Balan, Marius, Societatea Naţiunilor între utopie şi Realpolitik. Protecţia minorităţilor
în perioada interbelică, în C. Turliuc şi D. Ivănescu (ed.), op. cit., pp. 7-39;
Balász, Vizi, Hungary: a model with lasting problems, în Bernd Rechel (ed.), op. cit.,
pp. 119-134;
Bellot, Hugh H.L., Colons allemands en Pologne, JDI, vol. 51 (1924), pp. 321-330;
Bertrand, Chr., La nature juridique le l’OSCE, în RGDIP, vol. 108 (1998), pp. 365-407;
Bloed, A., Die OSZE und nationale Minderheiten: eine neue Herangehensweise, în M.
Mohr, Friedenssichernde Aspekte..., pp. 154-165;
Breuer, Marten, The Act on Hungarians Living in Neighbouring Countries Challenging
Hungary’s Obligations under Public International law and European Community
Law, în „Zeitschrift für Europarechtliche Studien“, 2002, Heft. 2, pp. 255-297;
Bluntschli, Johann Kaspar, Le Congrès de Berlin et sa portée au point de vue du droit
international, în RDI, Tome XI (1879), Tome XII, pp. 276-294 şi 410-424 (1880)
şi Tome XIII, pp. 571-586 (1881);
Böckenförde, Ernst Wolfgang, The Rise of the State as a Process of Secularization, în:
idem, State, Society and Liberty. Studies in Political Theory and Constitutional
Law, translated from the German by J.A. Underwood, Berg Publishers Limited,
New York / Oxford, 1991, pp. 26-46;
Boeresco, Michel B., La situation des anciennes principautés Roumains de Danube
avant 1878; leurs rapports avec la Turquie et des autres états, în RGDIP, vol. IV
(1897), pp. 324 – 382;
Böhmer, Friedericke, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Rumänien, în
Frowein et alii, op. cit., vol. II (1994), pp. 216-245;
Böhmert, Viktor, Die Gemeinschaften der Balkanvolker und das Völkerrecht, în ZVR,
vol. 19 (1935), pp. 265-326;
Bruegel, J.-W., A Neglected Field: the Protection of Minorities, în HRJ, vol. IV, 1971,
pp. 413-442;
Bruns, C.G., Das Urteil des St.I.G.H. im Oberschlesischen Schulstreit und das
allgemeine Minderheitenrecht, în NS, vol. 1 (1927/1928), pp. 698-710;
Capotorti, Francisco, Minorities, în EPIL, vol. II (1995), pp. 409- 419;
Claude, Inis, The Nature and Status of the Subcommission on Prevention of
Discriminations and Protection of Minorities, în „International Organization”,
May, 1951, pp. 300-312;
Csekey, St. V., Die Verfassungsentwicklung Estlands 1918-1928, în „Jahrbuch des
öffentlichen Rechtes des Gegenwart“, vol. 16 (1928) la p. 168 şi urm.;
Dreier, Ralf, Der Begriff des Rechts, în NJW, 1986, col. 890-896;

223
 Mar ius Balan

Drumeva, Emilia, Das bulgarische Verfassungsgericht, în ZaöRV, vol. 53 (1993), pp.

112 şi urm.;
Duculescu, Victor, OSCE – o nouă formă instituţionalizată a cooperării statelor
europene, în SDR, vol. 8 (1996), pp. 71-84;
Feinberg, Nathan, The Legal Validity of the Undertakings Concerning Minorities and
the Clausal Rebus sic Standibus, în Feinberg, N., Studies in International Law
with Special Reference to the Arab-Israel Conflict, The Magnes Press, the
Hebrew University of Jerusalem, 1979, pp. 17- 54;
Fink, Carole, The Minorities Question at the Paris Peace Conference: The Polish
Minority Treaty, June 28, 1919, în Manfred F. Boemeke, Gerald D. Feldman and
Elisabeth Glaser (eds.), op. cit., pp. 249-274;
Fricker, Karl Viktor, Noch einmal das Problem des Völkerrechts, în ZgS 34 (1878),
pp. 368-405;
Gentimir, Alina Mirabela, Care formă de autonomie este favorabilă României?, în
NRDO, vol. 6, nr. 1 (2010), pp. 20-31;
Gherasim, Dimitrie, Schimbul de populaţie între state, Extras din „Analele Academiei
Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria a III-a, Tomul XXV, Memoriul 4,
Bucureşti, 1943;
Grimm, Dieter, Defending Sovereign Statehood against Transforming the European
Union into a State, în „European Constitutional Law Review”, vol. 5 (2009), pp.
353-373;
Gudeleviciute, Vita, Does the Principle of Self-Determination Prevail over the
Principle of Territorial Integrity?, în „International Journal of Baltic Law“, issue
2/2005, pp. 48-78;
Halmai, G., Einleitug zur ungarischen Vergassungsrevision, în „Jahrbuch des
öffentlichen Rechtes der Gegenwart”, vol. 39 (1990);
Heckel, Martin, Itio in partes. Zur Religionsverfassung des Heiligen Römischen
Reiches Deutscher Nation, în Heckel, Martin, Gesammelte Schriften. Staat,
Kirche, Recht, Geschichte, II. Band Tübingen, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), 1989,
pp. 636-736;
Hertz, Friedrich, Wesen und Werden der Nation, în Gottfried Salomon, Nation und
Nationalität (Jahrbuch für Soziologie. Ergänzungsband), Braun Verlag,
Karlsruhe, 1927, pp. 1-88;
Hofmann, Rainer, Die Rolle des Europarates beim Minderheitenschutz, în M. Mohr,
op. cit., pp. 111-153;
Hosková, Mahulena, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Bulgarien, în Frowein
et alii, op. cit., vol. II (1994), pp. 1-26;
Hosková, Mahulena, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in der Ukraine, în
Frowein et alii, op. cit., vol. II (1994), pp. 352-382;
Hudson, Manley Ottmer, The Protection of Minorities and Natives in Transferred
Territories, în E.M. House and Ch. Seymour (ed.), op. cit., pp. 204-230;
Hummer, Waldemar, Minderheitenschutz im Recht der EU vor und nach dem
Inkrafttreten des Vertrages von Lissabon – Vom bloßen Diskriminierungsverbot
zu „affirmative action”, în EJM, No. 4-2011, pp. 81-102;
Mandell House and Charles Seymour, Charles Scribner's Sons, New York, 1921, pp.
204-230;

224
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Humphrey, John P., The United Nations Sub-Commission on the Prevention of

Discrimination and the Protection of Minorities, în AJIL, vol. 62 (1968), pp. 869-888;
Hyde, Charles Cheney, The World Court Interprets Another Agreement, în AJIL, vol.
29 (1935), pp. 479-482;
Iftimiei, Andra, Consideraţii privind regimul juridic al naţionalităţilor din România în
perioada 1944-1945, în Turliuc şi Ceauşu, op. cit., pp. 143-165;
Iorga, Nicolae, Privilegiul lui Mohammed al II-lea pentru Pera (1 iunie 1453), în
AARMSI, seria a II-a, t. XXXVI, nr. 3, 1913, pp. 69-76;
Iosipescu, Sergiu, Capitulaţia lui Mehmed II pentru Pera (1453), în AIIAI, vol. XXII/2
(1985), pp. 591-595;
Jellinek, Georg, Das Recht der Minoritäten, publicat în „Zeitschrift für Privat – und
öffentliches Recht der Gegenwart”, 1898, pp. 429-466;
Kelsen, Hans, Die Einheit von Völkerrecht und staatlichem Recht, în ZaöRV, vol. 19
(1958), pp. 234 şi urm;
Kelsen, Hans, The Legal Status of Germany, în AJIL, v. 39 (1945), p. 519 şi urm.;
Klein, Eckart, Die Frage der Minderheitendefinition, în Mohr, Manfred,
Friedenssichernde Aspekte des Minderheitenschutzes in der Ära der
Völkerbundes und der Vereinten Nationen in Europa, Springer Verl., Berlin,
Heidelberg, 1996, pp. 211 şi urm.;
Kimminich, Otto, Ansätze für ein europäisches Volksgruppenrecht, în Archiv für
Völkerrecht, vol. 28 (1990), pp. 1 şi urm.;
Lachs, Manfred, Pacta sunt servanda, în EPIL, III, pp. 847-854;
Laun, Rudolf, Nationalitätenfragen einschliesslich des Minderheitenrechts, în Strupp,
Karl (editor), Wörterbuch des Volkerrechts und der Diplomatie, vol. II, pp. 82- 108;
Marko, Joseph, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Serbien, în Frowein et alii,
op. cit., vol II (1994), pp. 286-319;
Mirabelli, Andrea Rapisardi, Le Congrès de Westphalie, în Bibl. Viss, vol. VIII
(1929), pp. 5-103;
Münch, Fritz, Berlin. Congress (1878), în EPIL, vol. I, pp. 387-389;
Nolte, Georg, Die rechtliche Stelung der Minderheiten in Ungarn, în Frowein et alii, op.
cit., vol. I (1993), pp. 501-536;
Pan Christoph, Recomandarea 1201/1993 şi Convenţia-cadru, în Altera, nr. 1 (1995),
pp. 121-122;
Polakiewicz, J., Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Frankreich, în Frowein et
alii, op. cit., Teil 1 (1993), pp. 126-159;
Popescu, Corneliu Liviu, Natura juridică a suveranităţii unionale europene, în
Suveranitate naţională şi integrare europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp.
281-372;
Prehn, Ulrich, Metamorphosen radikalen Ordnungsdenken im „europäischen Groß-
raum”. Ethnopolitische und „volkstheoretische” Konzepte Max Hildebert
Boehms vom Ersten bus zum Zweiten Weltkrieg, în M. Garleff, op. cit., pp. 1-70;
Prazmowska, Agnita, Ignacy Paderewski: Poland, Haus Publishing, London, 2010
(Makers of the Modern World: The Peace Conferences 1919-1923 and Their
Aftermath);
Radler, Gutachten des St.I.G.H. vom 6. April 1935 über die Zulässigkeit der Schliessung
der privaten Minderheitenschulen in Albanien, în ZaöRV, vol. 5 (1935), pp. 647-653;

225
 Mar ius Balan

Ram, Melanie H., Romania: from laggard to leader?, în Bernd Rechel (ed.), Minority
Rights in Central and Eastern Europe, Routledge, London and New York, 2009,
pp. 180-194;
Ratner, Steven R., Drawing a Better Line: Uti Possidetis and the Borders of New
States, în AJIL, vol. 90 (1996), Nr. 4, pp. 590-624;
Rechel, Bernd, Bulgaria: Minority rights ‚light’, în B. Rechel (ed.), op. cit., pp. 77-89.
Repgen, Konrad, Der Westfällische Friede: Ereigniss und Erinnerung, în „Historische
Zeitschrift”, vol. 267 (1998), pp. 615-647;
Riabciuk, Mikola, Ambigua „ţară de graniţă”: identitatea ucraineană la răscrucea
dintre Est şi Vest, în „Altera”, Anul XI (2005), nr. 25/27, pp. 53-71;
Ritterspach, T., Die italienische Verfassung nach vierzig Jahren, în „Jahrbuch des
öffentliches Recht der Gegenwart”, vol. 37 (1988), pp. 65 şi urm.;
Roach, Steven C., Minority Rights and the Dialectic of the Nation: Otto Bauer’s Theory
of the Nation and its Contribution to Multicultural Theory and Globalization, în
„Human Rights Review”, vol. 6, Nr. 1 (2004), pp. 91-105;
Robinson, Jakob, International Protection of Minorities, A Global View, în „Israel
Yearbook on Human Rights”, vol. I, 1971, pp. 61-91;
Samuel Salzborn, The Concept of Ethnic Minorities. International Law and the
German-Austrian Response, în „Behemoth. A Journal on Civilization”, 2009,
Issue 3, pp. 63-79;
Schiemann, Paul, Volksgemeinschaft und Staatsgemeinschaft, în NS, vol. 1
(1927/1928), pp. 21-42;
Shaw, Malcolm N., The Definition of Minorities in International Law, în Yoram
Dinstein şi Mala Tabory (editori), The Protection of Minorities and Human
Rights, pp. 1-31;
Sohn, Louis B., The Rights of Minorities, în Louis Henkin (ed.), op. cit., pp. 270-289;
Stan, Valentin, Convenţia-cadru reprezintă rezultatul unui compromis, în „Altera”, nr.
1 (1995), pp. 122-124;
Stavenhagen, Rodolfo, Human Rights and People’s Rights. The Question of Minorities,
în „Netherlands Journal of International Law”, vol. 16, Nr. 3 (1987), pp. 25 şi urm.;
Steidle, Der neue Statut für die Minderheitenschulen in Albanien, în ZaöRV, vol. 6
(1936), pp. 398-401;
Szilagyi, Sándor N., De ce nu-şi pot însuşi copiii maghiari limba română în şcoală?, în
„Altera”, nr. 7 (1998);
Tănăsescu, Simina Elena, Treatment of Nationals by their Kin State – The Romanian
Case, în „Transylvanian Review of Administrative Sciences”, Issue 25E, 2009,
pp. 147-164;
Thio, Lee-Ann, Resurgent Nationalism and the Minorities Problem: The United Nations
& Post Cold War Developments, în „Singapore Journal of International and
Comparative Law”, (2000) 4, pp. 300-361;
Toggenburg, Gabriel von, A Remaining Share or a New Part? The EU Role vis-à-vis
Minorities after the Enlargement Decade, în M.Weller et alii (eds.), op. cit., pp.
95-127 ;
Tomuschat, Christian, The 1871 Peace Treaty between France and Germany and the
1919 Peace Treaty of Verasilles, în Randall Lesaffer (ed.), Peace Treaties…, pp.
382-397;

226
 S ta tu tu l m ino rită ţilo r na ţiona le

Torres, Riadza, The Rights of Indigenous Populations. The Emerging International

Norm, în „Yale Journal of International Law”, vol. 16 (1991), pp. 151-163;
Tóth, Mihály, Hungarian National Minority of Ukraine: Legal and Practical Aspects of
Realistaui’ion of Minority Rights, în „Acta Universitatis Sapientiae, Legal
Studies”, Vol. 1, Nr. 1 (2012), pp. 143-148;
Ţaţomir, Nicolae, Elemente des „Jus Cogens“ in der allgemeinen Erklärung der
Menschenrechte, în Osteuropa-Recht, 1970, p 109-117;
Ţiple, Vasile, Aspecte din legislaţia ucraineană în domeniul protecţiei persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale române din Ucraina, în „Dreptul“, nr. 2/2011,
pp. 238-257;
Ţiple, Vasile, Reglementarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fuindamentale, în „Dreptul“, nr.
6/2011, pp. 185-198;
Uibopuu, Henn-Jüri, Die rechtliche Stellung der Minderheiten in Estland, în Frowein
et alii, op. cit., vol II, 1994, pp. 27-60;
Veatch, Richard, The Minorities and the League of Nations, în The league of Nations in
Retrospect / La Société des Nations: Rétrospéctive, Walter de Gruyter, Berlin,
1983, pp. 369-383;
Verdross, Alfred, Entstehungsweise und Geltungsgrund des universellen
völkerrechtlichen Gewohnheitsrechts, în ZaöRV, vol. 29 (1969), pp. 635-653;
Vierheilig, Monika, Minority Schools in Albania (Advisory Opinion), în EPIL III, pp.
425-427;
Veiter, Theodor, Commentary on the Concept of „National Minorities, în HRJ, vol. II,
1974, pp. 273-290;
Vitcu, Dumitru, Gabriel Bădărău, România şi „apelul” diplomatic al lui John Hay, în
Gabriel Bădărău, Leonid Boicu şi Lucian Nastasă (coordonatori), Istoria ca
lectură a lumii, Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vîrstei de 60 de ani,
Fundaţia „A.D. Xenopol”, Iaşi, 1994, pp. 275-289;
Vrabie, Genoveva, L’intégration européenne et la souveraineté d’Etat, în „Buletinul
Ştiinţific al Universităţii <Mihail Kogăniceanu> din Iaşi“, nr. 11 / 2002, pp. 176-185;
Warschauer, E., Grundsätzliche Bemerkungen zu dem Urteil des Haager St.I.G.H vom
26. April 1928 im oberschlesischen Schulstreit, în „Zeitschrift für Ostrecht”, vol.
6 (1932), pp. 561-566;
Weber, Renate, Statul înrudit şi minorităţile naţionale: ce standarde sunt aplicabile?, în
RRDO, Nr. 22 (2002), pp. 31-42;
Weil, Christoph, German Minority Schools in Upper Silesia (Advisory Opinion), în
EPIL, II, p. 555;
Zayas, Alfred Maurice de, International Law and Mass Population Transfers, în
Harvard International Law Journal, vol. 16 (1975), pp. 207-258;
Ziegler, Karl-Heinz, The peace treaties of the Ottoman Empire with European
Christian Powers, în Randall Lesaffer (ed.), Peace Treaties…, pp. 338-364.

227