CAUZA LAUTSI ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ITALIEI

INTRODUCERE
Este vorba de o doamnă, mamă a doi copii, care a reclamat la CEDO expunerea crucifixelor
în scolii susținând că prin prezența acestora, copiilor li se încălca dreptul la educație (Art.2 din
CONVENȚIE din PROTOCOLUL ADIȚIONAL) și libertatea conștiinței (Art. 9 din
CONVENȚIE). În primă instanță hotărârea CAMEREI A DOUA i-a fost favorabilă doamnei
Lautsi, însă în 2011, MAREA CAMERĂ a dat câștig de cauză guvernului italian.
A fost și la noi o situație asemănătoare, Un anume domn Emil Moise, profesor de filosofie.
În primă instanță CNCD i-a dat dreptate, iar mai apoi Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat
decizia.
ARTICOLUL 2
Dreptul la instruire
Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației
și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor
religioase și filozofice.

ARTICOLUL 9
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie
1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie ; acest drept include libertatea de a-și
schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau
colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege
care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății, a
moralei publice, a drepturilor și a libertăților altora.

I. CIRCUMSTANȚE
Povestea asta începe în anul 2002, când soțul doamnei Lautsi, tatăl copiilor, critică prezența
crucifixelor în sălile de clasă cerând ca aceste să fie înlăturate. Se organizează o sedință,
conducerea scolii decizând să le mențină. Doamna Lautsi contestă refuzul școlii de a înlătura
simbolurile religioase în fața Curții din Veneto, motivând faptul că afișarea acestora este
contrară principiului laicității. Susținea că prin prezența acestora se încălca principiul egalității
(Art. 3), libertatea religioasă (Art. 19) și principiul imparțialității administrației publice din
Constituția italiană (Art. 97) și a Art. 9 din Convenție. Ministerul a intervenit susținând că
cererea sa este nefondată, prezenta crucifixelor în sălile de clasă din școlile publice fiind
întemeiată pe articolele 118 și 119 din două decrete regale. Cele două legi au fost adoptate în
anii 30 când prim-ministrul în funcțiune era nimeni altul decât Benito Mussolini. Cererea a fost
respinsă în 2005, prima instanță reținând că e vorba despre un simbol al istoriei și culturii
italiene și, pe cale de consecință, al identității italiene.
Recursul reclamantei la Curtea Supremă a fost la rândul său respins, pe motiv că simbolul
crucii devenise una dintre fundațiile constituției italiene și reprezenta valorile vieții civile.
 În iulie 2006, Lăutei s-a adresat CEDO, iar trei ani mai târziu, în noiembrie 2009, Curtea a
decis că reclamanții au temei să conteste prezența crucifixelor în școli, verdictul stârnind
numeroase controverse între statele tradițional religioase și cele secularizate.
II. LEGISLAȚIE
Ca să putem înțelege mai bine conceptul de laicitate în cadrul statului italian, e necesar să
ne uităm puțin și la legislația relevantă în Italia, majoritatea modificărilor aduse având loc în
momente cheie din istoria națională a statului italian. Astfel:
● Se unifică în 1861 în jurul lui Garibaldi și lui V. Emanuel al II-lea și preia Constituția
Regatului Piemont-Sardinia, care prevedea obligația școlilor de afișa crucifixul.
● În 1870 soldați francezi se retrag din Roma, aceasta fiind ocupată de armata italiană. Statele
Papale răspândite pe întreg teritoriul Peninsulei Italice sunt absorbite de regatul italian, relațiile
dintre papalitate și statul italian se răcesc, iar expunerea crucifixului în școli se diminuează
treptat.
● În timpul perioadei fasciste avem cele două măsuri deja enumerate (Art. 118 și 119) și pactele
Laterane în urma cărora pe hartă apare Vaticanul ca națiune. Acestea aduc o relaxare a relațiilor
papalo-italiene, catolicismul fiind confirmat ca religie de stat - religia oficială a Italiei
● În 1948, Italia devine republică, Constituția prevăzând, în articolul 7 că "Statul și Biserica
Catolică, fiecare dintre ele în sfera lor de jurisdicție, sunt independente și suverane și că relațiile
dintre ele sunt reglementate de Pactele Luterane, acceptate de ambele părți și care nu necesită
modificări constituționale".
● Iar în 1984, protocolul adițional ratificat prin Legea nr. 121 din 1985, statua că principiul
prevăzut de Pactele Laterane potrivit căruia religia catolică este singura religie de stat nu mai
era în vigoare. Totuși relațiile dintre Biserica Catolică și Statul Italia se bazau încă pe articolul
7, care rămâne neschimbat. De aici și legalitatea regulamentelor din vremea lui Mussolini.
Este important de menționat faptul că în momentul în care Curtea de la Veneto a sesizat
Curtea Constituțională aceasta a respins-o ca inadmisibilă cu motivarea că aceasta privea doar
prevederi din regulamente (articolele 118 și 119 menționate anterior) și nu din acte cu statut de
lege, aceste prevederi neputând face obiectul unui control de constituționalitate.
Revenind la CEDO, aceștia au constatat că prezența simbolurilor religioase în școli este
interzisă în mod expres în câteva state membre (Macedonia, Georgia, majoritatea Franței și în
anumite zone din Germania, Elveția, Austria și Polonia), însă se regăsesc în școlile din Spania,
Grecia, Irlanda, Malta, San Marino și România, unde acest aspect nu este reglementat printr-o
legislație specială.
III. HOTÂRÂREA DIN 2009 și HOTĂRÂREA DIN 2011 - Diferențe
DECIZIE 2009 DECIZIE 2011

Camera a constatat încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. Camera a constatat că nu s-a încălcat articolul 2 din Protocolul
1, combinat cu articolul 9 din Convenție. nr. 1 și că nu se pune nicio problemă separată în temeiul
articolului 9 din convenție.
Statul are datoria de a susține neutralitatea în educația
acolo unde prezenta la cursuri este obligatorie indiferent de
religie și această educație trebuie să asigure elevilor
deprinderea abilităților de gândire critică. A adăugat că nu
concepe cum expunerea în sălile de clasă din școlile publice
a unui simbol care este în mod rezonabil asociat cu religia
majoritară din Italia ar putea servi ideea de pluralism
educațional, care este fundamentală pentru păstrarea
societății democratice în sensul dat de convenție acestui
termen.
Statul are obligația de a se abține de la a impune credințe,
chiar și indirect, în locuri unde persoanele sunt dependente
de stat sau în locuri unde sunt vulnerabile, subliniind că
școlarizarea copiilor este un sector sensibil.
Afișarea crucifixelor în sălile de clasă ar avea un impact
major asupra celui de-al doilea și a celui de-al treilea dintre
reclamanți, care aveau 11 ani și, respectiv, 13 ani la data
faptelor. In contextul educației de stat, crucifixele, care nu
puteau trece neobservate în sălile de clasă, erau în mod
necesar percepute ca fiind o parte integrantă a mediului
școlar și puteau fi astfel, considerate “simboluri externe
puternice”
Afișarea obligatorie a simbolului unei credințe, limitează
dreptul părinților de a-și educa copiii în conformitate cu
propriile convingeri și dreptul elevilor de a crede sau de a nu
crede. Această practică încalcă acest drept fiind
incompatibilă cu obligația statului de a respecta neutralitatea
în exercitarea autorității publice, în mod special în domeniul
educației
IV. INTERPRETARE
Trei lucruri sau spus clar în cauza Lautsi:
1. însăși ideea de neutralitate în ceea ce privește afișarea religiei poate fi o atitudine nu neapărat
neutră, ci o altă formă de afișare.
2. popoarele au anumite valori, iar religia este una dintre acestea.
3. dacă majoritatea este religioasă, afișarea religiei este o formă a democrației.
Statele Contractante dispun de o largă marjă de apreciere în
stabilirea etapelor care trebuie urmate pentru a asigura
neutralitatea, cu atenția cuvenită acordată nevoilor și
resurselor comunității și persoanelor. De asemenea faptul că
materialul didactic acorda o mai atenție religiei creștine decât
celorlalte religii și filozofii nu poate fi interpretat ca fiind
contrar principiilor pluralismului și obiectivității, nefiind
vorba de îndoctrinare. Curtea a explicat că, având în vedere
locul pe care îl ocupă creștinismul în istoria și tradiția statului
pârât această chestiune trebuie să fie interpretată ca intrând în
marja de apreciere cu privire la planificarea și stabilirea
programei școlare
Decizia de a perpetua sau nu o anume tradiție întră, în
principiu, în marja de apreciere a statului pârât și că se tine
seama, de faptul că în Europa există o mare diversitate între
statele componente, mai ales în privința dezvoltării culturale și
istorice.
Prezenta crucifixelor nu este însoțită de o predare obligatorie
a cunoștințelor despre creștinism iar mediul școlar din Italia
este deschis altor religii. De asemenea, nimic nu sugerează că
autoritățile nu ar fi fost tolerante cu elevii care aparțin unor
alte religii sau nu sunt religioși sau care au convingeri
filozofice non-religioase.
Un crucifix pe un perete este esențialmente un simbol pasiv și
acest aspect este important, în opinia Curții, mai ales cu privire
la principiul neutralități. Mai mult nu se poate pretinde că ar
avea o influenta asupra elevilor comparabilă cu aceea a unui
discurs didactic sau participarea la activități religioase
Reclamanta și-a păstrat toate drepturile în calitate de părinte
de a-și educa și sfătui copiii, de a-și exercita funcțiile naturale
de educator și de a-i orienta pe un drum care să corespundă
propriilor convingeri și că este de înțeles de ce elevii care sunt
în favoarea laicismului pot interpreta prezenta semnului crucii
în sălile de clasă din școlile publice ca fiind o încălcare a
drepturilor ce decurg din această prevedere.
 Profesorul Weiler a încadrat problema în orizontul postmodernității în care, pentru a nu
ajunge la intoleranță, este necesar a concilia tradițiile, identitățile naționale cu libertățile
individuale, cu minoritățile. Dl. Weiler sustinea ca, in Europa de astazi, nu exista un conflict
intre religii ci unul intre religii si laicitate si ca laicitatea nu este cu nimic mai neutra decat
catolicismul sau ortodoxia.
El a pornit de la faptul evident că, într-o sală de clasă, peretele gol poate transmite elevilor
ideea că secularismul radical este viziunea corectă asupra lumii și vieții, după cum un perete
pe care se află un crucifix poate lăsa să se înțeleagă că religia creștină are cuvântul de ordine.
Pentru ca elevii atei și cei creștini să conviețuiască într-un pluralism care să aibă sens, este
nevoie de educație și discuții mult mai aprofundate, nu doar de o-regulă-bună-la-toate.
Secularismul radical impune eliminarea crucifixelor de oriunde, adică o o-regulă-bună-la-
toate, care nu tine cont de simbolurile tarii, de contextul istoric, de tradiții și sensibilități
locale. Regula bună la toate prin care Dumnezeul creştin este eliminat peste tot nu este în nici
un caz neutră și nu este compatibilă cu pluralismul.

Guvernul italian explică faptul că, în opinia sa, prezenţa crucifixului în sălile de clasă
din şcolile publice, nu-i confera doar conotaţie culturală, ci şi una identitară, ce corespunde
astăzi unei tradiţii pe care consideră că este important să o perpetueze. Guvernul adaugă că,
dincolo de semnificaţia sa religioasă, crucifixul simbolizează principiile şi valorile care stau la
baza democraţiei şi civilizaţiei occidentale, prezenţa lor în sălile de clasă fiind justificabilă în
acest fel.

Guvernul a sustinut ca prezenta crucifixului in salile de clasa din cadrul scolilor publice
corespunde in acest moment unei traditii, a carei perpetuare o considera importanta. Pentru
statul italian, dincolo de semnificatia sa religioasa, crucifixul este simbolul principiilor si
valorilor care au pus bazele democratiei si civilizatiei occidentale, prezenta sa in salile de clasa
justificandu-se prin prisma acestui fapt. Relativ la primul punct, Curtea subliniaza ca, daca
decizia de a perpetua o traditie intra, in principiu, in marja de apreciere a statelor membre,
evocarea unei astfel de traditii nu ar putea sa le scuteasca pe acestea de obligatia de a respecta
drepturile si libertatile consacrate de Conventie si Protocoalele sale

Guvernul reproşează faptul că hotărârea Camerei deduce din conceptul de „neutralitate”

confesională un principiu de excludere a oricărei relaţii între stat şi o anumită religie, în timp
ce neutralitatea presupune luarea în considerare a tuturor religiilor de către autoritatea publică.
Hotărârea s-ar baza astfel pe o confuzie între „neutralitate” (un „concept incluziv”) şi „laicitate”
(un „concept excluziv”). Mai mult, potrivit Guvernului, neutralitatea implică faptul că statele
trebuie să se abţină de la a nu promova doar o religie, ci şi ateismul, „laicitatea” statală nefiind
mai puţin problematică decât prozelitismul statal. Hotărârea Camerei s-ar baza astfel pe o
neînţelegere, şi ar favoriza o abordare nereligioasă sau antireligioasă în favoarea căreia
reclamanta, membră a Uniunii ateilor şi agnosticilor raţionalişti, ar milita.
De altfel, Crucea apare pe steagurile mai multor ţări europene. Guvernul adaugă că,
indiferent de puterea sa evocatoare, o „imagine” este un simbol „pasiv”, al cărui impact asupra
indivizilor nu este comparabil cu cel al unui „comportament activ”; or, nimic nu susţine în speţă
că, în Italia, conţinutul instruirii oferite ar fi influenţat de prezenţa crucifixului în sălile de clasă.
Guvernul critică hotărârea Camerei, în măsura în care constată o încălcare, fără a indica prin
ce simpla prezenţă a unui crucifix în sălile de clasă frecventate de copiii reclamantei era de
natură să reducă substanţial capacitatea acesteia de a-i educa potrivit convingerilor sale,
indicând drept simplu motiv faptul că elevii se simt educaţi într-un mediu şcolar marcat de o
anumită religie. Guvernul adaugă că acest model este incorect în lumina jurisprudenţei Curţii,
din care rezultă, în special, pe de o parte, faptul că Convenţia nu se opune nici ca statele membre
să aibă o religie de stat, nici ca acestea să arate o preferinţă pentru o anumită religie, nici ca
acestea să ofere elevilor o educaţie religioasă mai profundă în ceea ce priveşte religia
dominantă, şi pe de altă parte, că trebuie să se ia în considerare faptul că influenţa educativă
parentală este mult mai mare decât cea a şcolii.
Guvernul pune accent pe necesitatea de a lua în considerare dreptul părinţilor care doresc să
fie păstrate crucifixele în sălile de clasă. Aceasta este voinţa majorităţii în Italia; aceasta este
voinţa exprimată în mod democratic în speţă de aproape toţi membrii consiliului şcolii. A
proceda la eliminarea crucifixelor din sălile de clasă în astfel de circumstanţe ar caracteriza un
„abuz de poziţie minoritară”. Acest gest s-ar opune obligaţiei statului de a sprijini indivizii să-
şi îndeplinească nevoile religioase.

In cele din urma, Curtea observa ca d-na Lautsi, in calitate de parinte, si-a conservat in
intregime dreptul de a-si lumina si povatui copiii si de a-i orienta intr-o directie conforma
cu convingerile sale filosofice. Reclamanta ar putea privi expunerea crucifixului în sălile de
clasă din şcolile publice în care copiii ei au fost şcolarizaţi, ca pe o nerespectare de către stat a
dreptului său de a asigura educaţia şi instruirea lor în conformitate cu convingerile sale
filozofice. Cu toate acestea, percepţia subiectivă a reclamantei nu este în sine suficientă pentru
a caracteriza o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1.
Reclamanţii susţin că, întrucât cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au fost expuşi la
prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice în care erau şcolarizaţi, toţi trei,
întrucât nu sunt catolici, au suferit o diferenţă de tratament discriminatorie faţă de părinţii
catolici şi copiilor acestora
. Potrivit reclamanţilor, crucifixul este, fără urmă de îndoială, un simbol religios, şi a se dori
să i se atribuie o valoare culturală reprezintă o încercare de apărare ultimă şi inutilă. Nimic din
sistemul juridic italian nu ar permite de altfel să se afirme că este vorba despre un simbol al
identităţii naţionale: potrivit Constituţiei, drapelul este cel care simbolizează această identitate.
În plus, după cum a subliniat Curtea Federală Constituţională germană în hotărârea din 16
mai 1995 (supra, pct. 28), oferind crucifixului o semnificaţie profană, s-ar produce o îndepărtare
de sensul său original şi s-ar contribui la desacralizarea sa
Constituie o ingerinţă ilegală în dreptul lor la libertatea de gândire şi de conştiinţă şi încalcă
principiul pluralismului educaţional, în măsura în care reprezintă expresia unei preferinţe a
statului pentru o religie dată, într-un loc unde se formează conştiinţele. Procedând astfel, statul
nu ar ţine seama, de altfel, de obligaţia sa de a proteja în special minorii împotriva oricărei
forme de propagandă sau de îndoctrinare. În plus, potrivit reclamanţilor, mediul educaţional
fiind atât de marcat de un simbol al religiei dominante, expunerea crucifixului denunţată nu ar
ţine seama de dreptul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea reclamant de a primi o educaţie
deschisă şi pluralistă care să aibă ca scop dezvoltarea unei capacităţi de judecată critice. În cele
din urmă, întrucât reclamanta este în favoarea laicităţii, acest fapt i-ar încălca dreptul de a avea
copiii educaţi în conformitate cu propriile sale convingeri filozofice.
In Marea Camera, Curtea a concluzionat ca prin decizia de a pastra crucifixul in salile
de clasa ale scolii publice frecventate de catre copiii reclamantei, autoritatile au actionat in
limitele marjei de apreciere conferite Italiei in contextul obligatiei sale de a respecta, in
exercitiul functiilor pe care si le-a asumat relativ la educatie si invatamant, dreptul parintilor de
a le asigura copiilor lor o pregatire in concordanta cu convingerile religioase si filosofice
personale. In consecinta, nu exista incalcare a art. 2 din Protocolul nr. 1 in ceea ce o priveste pe
reclamanta. Curtea considera printre altele ca nu se ridica nicio problema distincta pe terenul
art. 9.
Împreuna cu art. 9, examinarea cauzei sub aspectul incalcarii art. 14 nu se mai impunea.
Dupa ce a reiterat faptul ca art. 14 din Conventie nu are o existenta independenta, avand
aplicabilitate doar in relatie cu exercitarea drepturilor si libertatilor protejate de celelalte
dispozitii ale Conventiei si ale Protocoalelor sale, Marea Camera, presupunand ca reclamantii
acuza o discriminare in exercitiul drepturilor garantate de art. 9 si 2 din Protocolul nr. 1, arata
ca nu se ridica nicio problema distincta de cele pe care le-a transat deja pe terenul art. 2 din
Protocolul nr. 1. Nu este asadar cazul sa examineze si aceasta parte din plangere.
Părţile terţe sunt imparțe astfel : pro Italia- guvernele statelor Armeniei, Bulgariei , Greciei
Cipru, F Rusiei , San Marino, Malta , Lituania sustin ca simbolul crucifixelor au valoare
identitara si culturala, si ca a fost o intelegere gresita a termenului de neutralitate pe care l-a
confundat cu cel de laicitate. De altfel si guvenul Romaniei a precizat ca si in tara principul
neutralitatii este respectat de parinti, profesori si elevi. Mai mult decat atat parlamentarii UE,
sustin ca simbolurile religioase au o dimensiune laica si nu trebuie eliminate, intru-cat
raporturile dintre stat si biserica sunt stabilite si variabile in functie de fiecare stat . Pe de alta
parte diferite ONG printre care si Eurojuris3 sunt de partea d-nei Lautsi sustinand ca scoala este
teatrul indoctrinarii religiilor favorate de anumite state, desi unele iau in considerares
simbolurile religioase cat si crucifixele intr-un mod pasiv.

D-nul judecator Rozakis (la a carui opinie s-a raliat si d-na judecator Vajić ) arata ca
in mod incontestabil, dreptul la instruire protejat de art. 2 din Protocolul nr. 1 este un drept
individual sacrosanct. Cu toate ca acesta constituie unul dintre pilonii protectiei drepturilor
individului, nu acelasi lucru se poate spune si despre dreptul parintilor de a le asigura propriilor
copii o instruire conforma cu convingerile religioase si filosofice personale, drept care este prin
esenta subordonat celui dintai. In sustinerea asertiunii, se subliniaza faptul ca dreptul invocat
de reclamanta nu priveste in mod direct destinatarul protectiei impuse de textul Conventiei,
fiind doar una din multele fatete ale dreptului la instruire, si anume acela de a putea cunoaste
convingerile propriilor parinti. D-nul Rozakis recunoaste ca intre educatia primita in scoala si
cea oferita in cadrul familial exista o legatura puternica si ca se impune invariabil necesitatea
armonizarii celor doua. Pe de alta parte insa, tinand cont de faptul ca societatea actuala este una
multiculturala si multietnica, in care relatiile interpersonale din afara familiei si mijloacele de
informare din ce in ce mai avansate influenteaza intr-un mod decisiv un copil, instruirea primita
in scoala sau in familie pastreaza o din ce in ce mai mica inraurire asupra formarii lui. In plus,
probabil ca argumentul cel mai solid este acela ca statul trebuie sa le ofere copiilor o educatie
care sa le garanteze acestora deplina integrare in societatea in care traiesc si sa ii pregateasca
pentru a raspunde cat mai bine posibil asteptarilor pe care societatea le are de la ei. In ducerea
la indeplinire a acestui deziderat imemorial, statele sunt nevoite sa isi gliseze atentia de la
interesele parintilor la nevoile societatii, ingradind astfel din ce in ce mai mult capacitatea
acestora de a determina modalitatea de instruire a copiiilor in afara familiei. In orice caz, d-nul
Rozakis apreciaza ca prin actiunile intreprinse si prin atitudinea afisata, statul italian a atins acel
nivel de „neutralitate si impartialitate” care sa permita exercitiul pasnic al diverselor religii,
culte sau credinte. In viziunea sa, pozitia Italiei reprezinta cealalta fata a medaliei, raportat la
practica interzicerii totale a afisarii simbolurilor religioase in spatiul public.