GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

DEPARTAMENT STUDIII SUPERIOARE DE MASTER

CATEDRA ȘTIINȚE POLITICE ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE

DULSCHI Silvia

EVOLUŢIA DIPLOMAŢIEI INTERNA ȚIONALE ŞI NAŢIONALE

(SUPORT DE CURS)

CHIȘINĂU 2016
1
Autor:
DULSCHI Silvia, dr., conf. univ. inter., AAP
Recenzenți:
SOLCAN Alexandru, dr., conf. univ., USM
SOLOMON Constantin, dr. hab., prof. univ., USM

Examinat şi recomandat spre aprobare în cadrul ședin ței Catedrei ştiinţe politice și rela ții interna ționale, proces
verbal nr.__ din _____________2016.
Examinat și recomandat spre aprobate de Consiliul Departamentului studii superioare de master, proces
verbal nr.___ din ____________________2016.
Examinat și recomandat spre publicare de către Senatul AAP, proces-verbal nr.____din ________________
2016.

2
 CUPRINS:

Introducere în disciplina „Evoluţia diplomaţiei interna ționale şi naţionale”……………………………………………

Tema 1. Geneza diplomaţiei ca mijloc de realizare a politicii externe în lumea antică……………………………...
Tema 2. Centre ale diplomaţiei internaţionale în epoca medievala…………………………………………………….
Tema 3. Diplomaţia europeană în contextul constituirii statelor naţionale şi conturării marilor puteri. (sec. XVII-
prima jum. a sec. XVIII)……………………………………………………………………………………………………….
Tema 4. Congresele de pace – instrumente noi în diplomaţia europeană (sf. sec. XVIII-prima jum.a sec.al XIX-
lea)…………………………………………………………………………………………………………………………
Tema 5. Diplomaţia europeana în epoca unificărilor naţionale (anii 50 -70 ai sec. al XIX-lea)……………………..
Tema 6. Diplomaţia expansionistă a marilor puteri şi începutul războaielor pentru reîmpărţirea lumii( sf. sec. al
XIX-lea – înc. sec. al XX-lea)………………………………………………………………………………………………...
Tema 7. Sistemul internaţional de la finele sec. al XIX-lea pînă la Primul Război Mondial ………………………….
Tema 8. Formarea sistemului de la Versailles-Washington ………………………………………………………………
Tema 9. Diplomația internaţională în perioada 1923 – 1939……………………………………………………………..
Tema 10. Diplomaţia în timpul celui de-al II-lea Război Mondial………………………………………………………
Tema 11. Relaţii politico-diplomatice în Europa postbelică……………………………………………………………..
Tema 12. Diplomaţia Republicii Moldova dupa 1991……………………………………………………………………..

3
 Cursul „Evoluţia diplomaţiei intrnaționale şi naţionale” a fost conceput în scopul studierii
fenomenului relaţiilor internaţionale pe dimensiunile sale politice, diplomatice, militare, economice,
geopolitice şi societale ca o modalitate de pregătire a noilor generaţii pentru evoluţiile în plan internaţional,
care marchează începutul secolului XXI. De asemenea, motivaţia care a stat la baza iniţierii acestui curs a
cuprins şi convingerea că o analiză academică interdisciplinară - istorie, ştiinţe politice, geopolitica, etc.
este absolut necesară pentru sporirea calităţii procesului de învăţămînt din Republica Moldova şi
racordarea acestuia cu tendinţele europene şi mondiale.
În elaborarea cursului au fost luate în considerare domeniile de cunoaştere proprii fenomenului
istoric, urmărindu-se familiarizarea masteranzilor cu cele mai importante şi noi achiziţii din domeniul teoriei
şi practicii diplomaţiei universale şi naţionale. În conceperea cursului s-a urmărit introducerea studiilor
privind evoluţiile politico-diplomatice ale celor mai importanţi actori internaţionali şi experienţa
moldovenească în domeniu.
Obiectivele cursului „Evoluţia diplomaţiei internaționale şi naţionale” sînt:
- aprofundarea pregătirii masteranzilor în domeniul diplomaţiei interna ționale şi naţionale, în scopul
înlesnirii desfăşurării unei activităţi profesionale în cadrul instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale
din ţară şi străinătate;
- asigurarea unei pregătiri corepunzatoare absolvenţilor care doresc să-şi perfecţioneze şi să-şi
îmbogăţească nivelul de cunoştinţe specifice, pentru a desfăşura o activitate ulterioară în structuri politice
sau de cercetare ştiinţifică.
Unităţile de învăţare pe care le propune această disciplină respectă obiectivele din programă şi au
fost selectate urmărindu-se cel puţin două coordonate: prezentarea evoluţiei diplomației dintre state din
perspectivă cronologică dar şi analiza proceselor de luare a deciziilor în politica externă a actorilor
importanţi. Plecând de la această abordare, unităţile de învăţare prezente în această disciplină cuprind atât
fenomenul complex al interacţiunilor politico-diplomatice la nivelul actorilor-stat cât şi ansamblul de
elemente societale (economice, sociale, mentale, culturale) care determină acţiunile factorilor de decizie.
Acest tip de analiză poate avea un rol pozitiv în dobândirea unor abilităţi specifice anchetei fenomenului
respectiv, dar şi a înțelegeri perspectivei generale asupra modului în care se realizeaz ă politica externă.
Sarcinile de lucru sunt astfel construite încât să corespundă obiectivelor formulate în programa de
studiu. În cadrul studierii disciplinei, urmează să fie realizate o serie de activităţi care au ca scop
dezvoltarea competenţelor. Cursul cuprinde activităţi didactice precum: analize și cercetări ale fenomenelor
şi proceselor istorice, prezentări orale şi scrise, studii de caz.
De asemenea, în cadrul cursului, pregătirea masteranzilor va fi centrată preponderent pe studiul
individual şi implicarea în cercetări personale sau în grup. Această metodă de lucru urmăreşte consolidarea
unor deprinderi practice de studiu individual, căutarea şi studierea unei fenomene istorice, derularea unor
4
investigaţii proprii. Temele de cercetare sînt alese în funcţie de preocupările profesorului şi de interesul
masteranzilor.
În primul rând, există sarcini de lucru care vă solicită răspunsuri la teste de evaluare ( întrebări la
care se va răspunde pe parcursul unităţii de învăţare). Apoi, întrebări care vor solicita identificarea,
selectarea, compararea, dar și ierarhizarea informaţiei. Există și sarcini de lucru la nivelul lucrărilor de
verificare, care obligă masteranzii să folosească toate cunoştinţele acumulate de-a lungul unităţii de
învăţare – acestea sunt eseuri. Masteranzii sunt încurajaţi să utilizeze literatură suplimentară. Cursul
conţine 5 lucrări de verificare.
Criteriile de evaluare
Criteriile de evaluare care vor fi aplicate sunt următoarele:
• pentru teste de evaluare: corectitudinea răspunsurilor;
• pentru lucrările de verificare (în ordinea importanţei): respectarea punctelor solicitate, argumente
reprezentative şi coerenţa argumentării, utilizarea informaţiilor din unitatea de învăţare, utilizarea de
bibliografie suplimentară.

5
 INTRODUCERE ÎN DISCIPLINA „ EVOLUŢIA DIPLOMAŢIEI INTERNA ȚIONALE ŞI NAŢIONALE”

Dezvoltarea relațiilor dintre state, aspectele multiple ale activită ții diplomatice, fie ele politice, economice,
tehnice, științifice, culturale, sau de alta natură, presupun existen ța în cadrul fiecărei țări a unui sistem
instituțional, în măsură să îndrume și să controleze aceste rela ții. Ele reprezintă, în sfera activită ții guvernelor,
una din cele mai importante și cele mai complexe sarcini. În func ție de constitu ția și legisla ția internă a fiecărei
țări, competența în formularea și în aplicarea politicii externe revine, într-un grad mai mare sau mai mic, șefului
statului, guvernului, șefului guvernului, parlamentului, Ministerului Afacerilor Externe și altor institu ții
guvernamentale speciale.
Potrivit unor definiții date diploma ției în literatura de specialitate, aceasta constă în "conducerea
raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea intereselor lor prin mijloace
pașnice și, îndeosebi, prin negocieri". Diploma ția fiind unul dintre cele mai importante mijloace de înfăptuire a
activității externe a statelor, formele și caracteristicile sale au variat de-a lungul timpurilor, în func ție de sistemul
lor politic, economic și social. Diplomaţia a apărut în antichitate, germenii ei existând încă din societatea
gentilică. Există din păcate pu ține dovezi privind activită ți diplomatice sau evenimente care presupuneau
negociere și diplomație în perioada antichită ții: totu și, spre exemplu, Biblia face referire în Geneza la alian ța
făcută de Avram cu 4 regi din triburi mai îndepărtate împotriva altor 5 regi care doreau să îi invadeze. Cel mai
concludent episod din Biblie este ceea ce putem considera un „summit” între Solomon și regina din Sheeba în
care sunt descrise anumite manifestări protocolare și sunt detaliate subiectele de negociere.
În societatea sclavagistă caracterizată prin formarea şi destrămarea imperiilor, dobândirea de sclavi şi
bogăţii străine prin cuceriri, războiul prevala asupra diplomaţiei ca mijloc al politicii externe. Cu toate acestea,
datorită necesităţii de a stabili contacte între state în cadrul confruntărilor armate, ca şi în colaborarea lor
paşnică şi următoarele care nu a lipsit nici în perioada antichităţii, a existat şi s-a dezvoltat într-o măsură destul
de însemnată şi o activitate diplomatică. O intensă activitate diplomatică au desfăşurat împăraţii Chinei antice,
mai ales cei din dinastia Han, care făceau dese schimburi de solii cu regii Iranului, cu monarhii Asiei Mijlocii, cu
stăpînitorii Insulelor Japoneze, etc.

În teocrațiile Orientului antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democra țiile din Grecia
antica, de către adunările populare, în Roma veche, activitatea diplomatică era condusă de Senat, iar mai
tîrziu, de împărat. Se vorbește cu adevărat despre diploma ție abia în antichitatea grecească, acolo unde
istoricii prezintă în amănunt alian țe militare, tratate de pace, numirile de ambasadori și negocierile
internaționale. Probabil că cea mai importantă este lucrarea lui Tucidide despre Războiul Peloponesiac, și mai
ales capitolul „Despre dialogul Melian”. În cadrul acestuia sunt eviden țiate argumentele clasice ale diploma ției

6
precum amenințarea folosirii for ței, stimularea interesului adversarilor, distragerea aten ției acestora, intoxicarea
lor cu informații false. Este vorba despre războiul Spartei cu Atena și despre insula Melos, aliata Spartei, care
ajunge să fie încercuită de marina ateniana. În „Dialogul despre atenieni și melieni”, primii eviden țiază
argumente de bun-simț, precum diferen ța colosală între armata meliană și cea ateniană sau avantajele pe care
melienii le-ar obține dacă ar rupe alian ța cu Sparta și s-ar supune Atenei. Reprezentan ții melieni invoca
loialitatea față de Sparta, rela țiile tradi ționale de prietenie între Melos și Sparta dar și norocul istoric sau voin ța
zeilor. În nici un moment, Melosul nu folose ște tertipuri diplomatice în vreme ce Atena înainte de a-i cuceri și
distruge încearca să le explice că pozi ția lor este ira ționala. Argumentele atenienilor din „Dialogul Melian” devin
argumente clasice ale diploma ției, mai apoi în Roma Antică, aceste argumente sunt preluate și dezvoltate
formînd baza manualelor de diploma ție de la vremea respectivă.

A urmat în Evul mediu o perioadă nefastă pentru diploma ție, de vreme ce nici state nu mai existau ca
atare. În această perioadă, o contribu ție deosebită la progresul diploma ției o aduce Imperiul Bizantin, îndeosebi
în ce privește ceremonialul diplomatic. În evul mediu, diplomaţia a fost un instrument pentru realizarea
scopurilor politicii externe a statului feudal, însă conţinutul, caracterul activităţii şi metodele diplomatice
medievale au evoluat de-a lungul diferitelor etape ale dezvoltării sale. Cucerirea Imperiului Roman, formarea
statelor barbare şi lupta dintre ele, conflictele acestora cu Imperiul Roman de Răsărit au creat o situaţie
internaţională extrem de instabilă, complicată şi mai mult prin lupta împotriva nomazilor - huni, avari, pecenegi,
poloretieni - care pătrundeau în Europa prin stepele din jurul Mării Negre.
În secolul al VIII-lea, puternicul stat arab a cotropit o mare parte a posesiunilor bizantine iar la începutul
secolului al VIII-lea a cucerit Spania - regatul vizigotilor - şi a încercat să supună şi Galia - regatul francilor.
Aceste conflicte internaţionale complexe se rezolvau nu numai prin forţă, ci şi prin tratative şi acorduri. Aşa a
luat fiinţă diplomaţia statelor barbare, care îmbină trăsăturile diplomaţiei rudimentare cu unele elemente ale
tradiţiei romane. Diplomaţia Bizanţului caracterizată prin rafinament şi efic„acitate pradică şi bucurându-se de
binemeritat prestigiu a fost luată ca exemplu de arta subtilă şi arta negocierilor de către reprezentanţii
diplomaţiei ai statelor medievale. Se stabilesc raporturi diplomatice mult mai ample, se instituie un departament
al afacerilor externe şi un ceremonial specific lumii bizantine. Biserica catolică prin intermediul papalităţii, a fost
un alt instrument prin care tradiţiile romane au influienţat diplomaţia evului mediu. Richelieu a susţinut că
diplomaţia nu este o operaţie ad-hoc, ci o activitate continuă. Chiar tratativele pierdute sunt folositoare, spunea
el, pentru că printr-o bună diplomaţie se urmăresc nu rezultate incidentale, ci relaţii durabile.
În perioada Renașterii, odată cu stabilizarea relativă a frontierelor, arta și tehnica diplomatică revin în
prim-plan. O reprezentare a acestei reveniri a diploma ției este opera lui Machiavelli, „Principele”, opera care
poate fi considerată atît un manual de politica internă cît mai ales un îndreptar de politică externă. Machiavelli

7
atrage atenția șefilor de state din vremea sa că existen ța lor va fi întotdeauna condi ționată de modul în care vor
reuși să realizeze dar și să distrugă in țelegerile și alian țele. Lucrarea lui Machiavelli este adaptată în
contextului de la sfîrșitului secolului XV, atunci cînd nordul Italiei era împînzit de o serie de stătule țe mai mult
sau mai puțin efemere a căror existen ță depindea în mod evident de abilitatea principilor de a- și negocia
supraviețuirea. Pentru Machiavelli, supravie țuirea este obiectivul principal al oricărui stat și pentru realizarea
acestui obiectiv orice mijloc este permis în timp ce orice motiva ție afectivă sau istorică riscă să primejduiască
realizarea acestuia. Machiavelli ne vorbe ște mai mult decît de diploma ție, de însu și obiectivul suprem al
statului- supraviețuirea. Diploma ții moderni vor fi diferi ți de șefii de state și vor avea pu ține mijloace la îndemînă
pentru a acționa în interiorul statului pe care il reprezintă. O adevărată revoluție în cutumele care guvernau
relațiile între state s-a produs atunci cînd acestea au luat obiceiul de a între ține misiuni permanente în capitale
străine. Această practică, inaugurată în sec. al XV-lea, s-a impus pe măsură ce statele na ționale puternice și
unificate înlocuiau suveranită țile feudale. Ea s-a generalizat în Europa în sec. al XVII-lea cînd, după Tratatul de
la Westphalia (1648), dezvoltarea rela țiilor pa șnice a multiplicat problemele care trebuiau solu ționate.
Cardinalul Richelieu a fost, în al sau "Testament politic", marele teoretician al negocierii permanente. Aceasta
constituie actul de naștere al diploma ției moderne.
În perioada de trecere la Modernitate, primii diplomați au fost de fapt negustorii care și-au extins
operațiunile în străinătate; pentru a- și spori șansele de reu șită economică, ace ști negustori au început să
colecteze informații despre via ța socială și politică a țărilor gazdă și în unele cazuri au desfă șurat negocieri cu
elitele politice și economice locale pentru a- și asigura tratamente fiscale și alte înlesniri care să-i favorizeze.
Cei mai prolifici în acest sens au fost negustorii vene țieni care în secolul al XVI-lea stabiliseră birouri de comerţ
în toată zona Mediteranei, în Indii și în America de Sud, purtînd negocieri cu oficialită țile locale pentru ca
acestea să le ofere protecție și uneori tratamente preferen țiale. Vene țienii depă șiseră confruntarea dintre
creștini și musulmani și dezvoltaseră o întreagă re țea diplomatică pe lîngă Curtea de la Istanbul. Profesia
diplomatică a evoluat pe scheletul rela țiilor comerciale; cu cît diploma ția cî știga importan ța și prestigiu, cu atît
liderii politici deveneau mai interesa ți de însu șirea func țiilor diplomatice astfel încît, la sfîr șitul secolului al XVIII-
lea, avem ambasadori ai principalelor cur ți europene, care sînt de obicei rude sau apropia ți ai regilor. Odată cu
acestă evoluție apare și prima lucrare despre diploma ția modernă – „Despre felul de a negocia cu prin ții” ,
François de Callières, 1713. Acestă lucrare incudea o listă de calită ți considerate cruciale pentru îndeplinirea
sarcinilor de diplomat. Callières a împărțit aceste calită ți în două trunchiuri: calități naturale - aparență plăcută,
caracterul agreabil, inteligen țe, sim țul umorului, răbdarea și stăpînirea de sine și calități dobîndite -
cunoașterea și înțelegerea istoriei și societă ții, cunoa șterea limbilor străine, experien ța în negociere.

8
 În secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, majoritatea diploma ților încercau să întrunească aceste calită ți.
Aceste două secole sunt considerate secolele de aur ale diploma ției. Diplomații dobîndiseră un statut înalt și
aveau un grad sporit de independen ță în negocierea cu liderii străini. De multe ori, acest lucru avea ca rezultat
o influență semnificativă a diploma ților asupra politicii externe a statelor lor, mai ales în absen ța unei func ții de
ministru de externe. Figuri centrale ale diploma ției în această perioada sunt francezul Talleyrand și austriacul
Metternich, ambii independen ți fa ță de regimurile pe care le reprezentau, ambii capabili să facă in țelegeri
separate cu diverse țări străine, de multe ori fără știin ța șefilor lor de state. Acest lucru a făcut ca la începutul
secolului al XIX-lea, diploma ții să aibă un rol hotărîtor în reorganizarea Europei în urma războaielor lui
Napoleon.
Un moment de referință în istoria diploma ției l-au constituit Congresele de la Viena din 1815 cînd inamicii
și învingătorii lui Napoleon au încercat să impună Fran ței o pace distrugătoare. Talleyrand a probat calită ți
diplomatice greu de egalat și a reu șit prin impunerea unor norme de ceremonial și protocol ca și prin
adoptarea, pentru prima data, a no țiunilor de mare și mică putere nu numai să salveze Fran ța de la o pace
rușinoasă, dar să o și includă printre marile puteri. Viena a intrat în istorie pentru adoptarea la cele doua
Congrese din 1815 a unor norme de protocol și ceremonial valabile și astăzi (ex: ordinea de precădere după
criteriul vechimii etc.) Se cunoa ște că, pînă în 1914, Europa făcea, practic, singură jocul politicii interna ționale.
Se promova atunci pe scară largă o politică a Cur ților. Raporturile personale între suverani exercitau o influen ță
puternică asupra relațiilor interna ționale. Cercurile conducătoare care se ocupau de rela țiile externe erau
restrînse, iar secretul constituia regula. Negocierile erau purtate prin intermediul misiunilor diplomatice.
Ambasadorii primeau instruc țiuni generale, lăsîndu-li-se latitudinea indispensabilă pentru a manevra cît mai
bine, în funcție de circumstanţe, iar guvernele î și acordau timpul necesar pentru a interpreta evenimentele.
Se întîmpla rar ca un prim-ministru sau un ministru de externe să se deplaseze pentru o negociere.
Asemenea călătorii, care urmăreau întotdeauna un obiectiv politic excep țional, erau pregătite cu mult timp
înainte, iar rezultatele pe care întrevederea trebuia să le consacre sau să le dea publicită ții erau, în general,
obținute anterior deplasării respective. Astfel, se puteau menaja prin negocieri discrete orgoliile și interesele în
conflict și se putea pregăti terenul pentru ca opinia publică, iritată de un incident, să accepte un aranjament
tranzacțional onorabil. De fapt, din 1878 și pînă în 1914, "Concertul european" a reglat pa șnic toate marile
dificultăți și a unit, la nevoie, puterile europene pentru a face fa ță unui pericol comun. În acest secol, acțiunea
diplomatică sporește din punct de vedere al influen ței, ajungîndu-se că revolu ția de la 1848 să fie eficient
reprimată de țările absolutiste, tocmai datorită bunei comunicări între diploma ții acestora.
Un test major pentru diplomaţie l-a constituit vara anunui 1914, cand au existat intense negocieri între
Franța, Germania, Rusia și Marea Britanie pentru a împiedica izbucnirea unui război mondial. În ciuda

9
progreselor făcute, progrese care puteau fi urmate de încheierea unor raporturi separate, logica militară a
cîntărit mai mult decît cea diplomatică și tările au început un război pe care nu l-au dorit. Primul război mondial
a răsturnat echilibrul stabilit. Amploarea catastrofei I-lui război mondial l-a determinat pe pre ședintele american
W. Wilson să considere că lumea trebuie reorganizată după acele faimoase ”14 puncte”, dintre care două
priveau direct diplomația:
1. Principiul diplomației publice și al acordurilor transparente conform căruia orice în țelegere între state trebuie
făcută publică, tratatele neputînd avea clauze secrete.
2. Pentru soluționarea conflictelor era necesară înfiin țarea unei organiza ții interna ționale care să rezolve în
mod pașnic disputele.
Este creată astfel Liga Na țiunilor, dominată de înaltele figuri ale diploma ției europene, care a avut o
primă perioadă fastă în anii ’20. În această perioadă diferendele teritoriale și conflictele economice au fost în
bună măsura rezolvate prin negociere și dezbatere. Liga Na țiunilor dezvoltase un sistem institu țional
performant care era însă condi ționat de bunele inten ții ale statelor membre. Societatea Națiunilor a oferit lumii
o nouă tribună unde au fost evocate problemele interna ționale. Geneva a permis conducătorilor noilor state să
întîlnească politicieni mai roda ți și să profite de experien ța lor. Dar atmosfera în care se desfă șurau aceste
raporturi mondiale se schimbase. Reuniunile de la Geneva se desfă șurau public. Solu ționarea, însă, a
problemelor internaționale nu a fost facilitată de expunerea publică a revendicărilor na ționale. Sarcina
negociatorilor desemnați să găsească o rezolvare pa șnică și echitabilă gravelor diferende făcute publice și să
identifice soluțiile care să menajeze în acela și timp interesele legitime, amorul propriu exacerbat și opiniile
iritate a fost în mod straniu complicată. Practic, între 1919 și 1939 nu a existat o reală destindere. În acela și
timp, sub influența Ligii Na țiunilor și, mai tîrziu, a Organiza ției Na țiunilor Unite, guvernele au adoptat cutuma de
a încredința organizațiilor interna ționale servicii publice cu caracter administrativ, cultural, juridic sau social, ale
căror detalii nu interesau pe diploma ții de profesie. Astfel, au apărut, în paralel cu statele, o multitudine de
organisme, de administra ții sau de grupări interna ționale de tehnicieni de toate categoriile, care se întîlneau
pentru a căuta soluții marilor probleme apar ținînd uneori unei păr ți importante a umanită ții. În acest fel, un
număr crescînd de persoane străine profesiei de diplomat s-au văzut implicate în activită ți specifice în via ța
internațională. Contactele care au luat astfel na ștere au fost foarte importante pentru recunoa șterea
internațională a activită ții diploma ților de profesie, marginaliza ți adeseori de guverne care recurgeau la
demagogie și la atitudine agresiva. Cu toate performan țele din domeniul mijloacelor tehnice de comunica ție,
şefii de state și de guverne și miniştrii lor de externe nu ezitău să se deplaseze personal pentru a purta, la
celălalt capăt al lumii, negocieri considerate de importan ță mondială.

10
 Odată cu ajungerea la putere a lui Hitler și cu retragerea din ligă a Germaniei, Liga Na țiunilor se
dovedește ineficientă întrucît nu avea mijloacele punitive pe măsură. Asistăm în Germania, Italia, Bulgaria,
România, Ungaria și Spania la o întoarcere în for ță a diploma ției agresive bazate pe amenin țare și șantaj ca
alternativă la diplomația constructivă practicată de Liga Na țiunilor. După cel de-al doilea Război Mondial,
același tip de diplomație bazată pe intimidare și interese opuse se men ține și se dezvoltă odată cu împăr țirea
lumii în cele două blocuri. Scopul principal al diplomatului sovietic sau american era înfruntarea ideologica cu
adversarul și obținerea de avantaje relative, și în general pe termen scurt. Se dezvoltă în paralel a șa numita
„seminar-diplomacy” sau diploma ția academică, întrucît comunicarea între cele doua blocuri era defectuoasă,
și diplomația semăna din ce în ce mai mult cu o paradă a arsenalului militar, diploma ția academică se dorea o
alternativă la cea clasică. Presupunea reuniuni a unor oameni de știin ță din vest și din est care în ciuda
presiunilor existente aveau și o mare libertate în a- și exprima opiniile și a trasa diverse linii pentru viitor. Pe
baza acestei diplomații academice s-au dezvoltat ulterior tendin țele reformatoare ale politicii interna ționale
către perioada de sfîr șit a Războiului Rece.
Perioada 1970-1980 a produs o relaxare a pozi țiilor și a dat na ștere diplomației multilaterale. Aceasta
presupunea de fapt detensionarea celor două grupuri prin includerea unor țări neutre, de multe ori pu țin
importante în negocieri și tratative. Acest tip de diplomație se ocupa în general de low-politic sau politicile
joase, spre deosebire de diploma ția clasică, ce se ocupa de high-politics sau politici înalte. În politicile joase,
susceptibile de a fi incluse în negocieri multilaterale, sunt mai degrabă chestiuni economice, administrative sau
de mediu pentru care se poate ob ține un consens general. Spre deosebire de acestea, high-politics presupune
dicutarea problemelor de securitate și teritoriale care făceau obiectul diplomației de summit.
Conceptul de summit apare în anii 80 odată cu multiplicarea contactelor la cel mai înalt nivel între SUA și
URSS. În cadrul summit-urilor, liderii se întîlnesc pentru perioade scurte încercînd să rezolve pachete întregi de
probleme. Summit-urile pot fi mai degraba ceremonial - atunci cînd există acorduri negociate în prealabil de
diplomați, iar șefii de state se întîlnesc doar pentru a semna acordurile convenite sau efective - șefii de state
rezolvă diferende pe care subordona ții lor nu au reu șit să le lămurească.
În perioada actuală, diploma ția este marcată de cre șterea importan ței factorilor economici – cre șterea
rolului diplomaților în dauna solu țiilor de la cel mai înalt nivel. Șefii de state negociază pu țin, mul țumindu-se să
semneze acorduri care au fost în prealabil negociate, uneori timp de ani de zile de diploma ții de rang superior.

11
TEMA 1. GENEZA DIPLOMAŢIEI CA MIJLOC DE REALIZARE A POLITICII EXTERNE ÎN LUMEA
ANTICĂ

PLAN:
1. Premisele social-economice ale genezei şi socializării diplomaţiei în practica socială din epoca
prestatală.
2. Originea activităţii diplomatice în Orientul antic.
3. Evoluţia activităţii diplomatice în Grecia şi Roma antică.
4. Practici diplomatice ale Regatului Dacia în contextul relaţiilor cu lumea limitrofă.

OBIECTIVE:
 identificarea și analiz a premiselor social-economice ale genezei şi socializării diplomaţiei în
practica socială din epoca prestatală;
 analiza originii activităţii diplomatice în Orientul antic;
 identificarea locului şi rolului diplomaţiei în Grecia şi Roma antică;
 caracteristica evoluţiei activităţii diplomatice în Grecia şi Roma antică;
 estimarea practicilor diplomatice ale Regatului Dacia, în contextul relaţiilor cu lumea limitrofă.

1. Premisele social-economice ale genezei şi socializării diplomaţiei în practica socială din epoca
prestatală

12
 Potrivit unor definiţii date diplomaţiei în literatura de specialitate, aceasta reprezintă
„conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se
acomodarea intereselor lor prin mijloace paşnice şi, îndeosebi, prin negocieri”. Fiind
un mijloc important de înfăptuire a activităţii externe a statelor, diploma ția, cu formele
şi caracteristicile sale, a variat de-a lungul timpurilor, în funcţie de sistem politic,
economic şi social.
Perioadele evoluţiei
diplomației 1. La început au existat doar ambasadele temporare (solemne), cu misiunea de
încheiere a unui tratat de pace sau alianţă, omagierea unui eveniment important
(căsătorii, botezuri, încoronări), încheerea unui acord comercial. Aceste ambasade
corespund perioadei antichităţii. (Diplomaţia antichităţii).
2. Mai apoi, ambasadele au devenit – permanente, coordonate de Guvern, prin
departamente diplomatice deja instituţionalizate. Această etapă o găsim la finele
evului mediu. (Diplomaţia evului mediu).
3. În fine, activitatea diplomaţilor s-a extins sub formă de congrese diplomatice şi
conferinţe internaţionale, organizate şi conduse după instrucţiunile speciale ale
Ministerelor de Externe. Cu aceasta se deschide epoca modernă a diplomaţiei.
Diplomația antică cu ambasadele ei temporare, permanente, şi diplomaţia modernă,
cu congresele diplomatice, au trecut însă fiecare, printr-o evoluţie lentă şi interesantă,
care merită să fie cunoscută.
Diplomația în
societatea primitivă
Conceptul de diplomație poate părea unul care se dezvoltă în mod natural în
momentul în care o societate atinge un anumit nivel de dezvoltare. Această ipoteză
este susținută de faptul că ideile despre diploma ție au apărut în societatea primitivă,
aparent fără nici o interven ție din exterior. De exemplu, ideea de imunitate
diplomatică este binecunoscută în rîndul aborigenilor australieni. Odată cu începutul
etapei de colonizare, cînd australienii au debarcat pe acest continent au văzut un trai
cu un nivel foarte scăzut de dezvoltare. Grupurile formate vre-o 400 oameni nu
cunoșteau simple aspecte ale agriculturii și nu aveau vestimenta ție normală.

Cercetătorii P. Hilen și E. Spenser, pentru prima dată au presupus că străbunii

occidentali au trecut și ei prin etapa acestor triburi, adică etapa epocii primitive cînd
omul începe să cunoască, să vorbească, să priceapă ceva, dar încă nu a ajuns să

13
confecționeze ceva care să-l ajute să rezolve problemele sale. P. Hilen și E. Spenser
au observat că erau grupe de vînători (cîte 30-40 oameni), grupe care culegeau
pomușoare etc. și repsectiv, au ajuns la concluzia că existau anumite rela ții între
aceste grupe. Grupurile aveau sim țul spa țiului, ceea ce le dădea posibilitatea să
supraviețuiască. Această logică era caracteristică pentru toate comunită țile. Astfel, P.
Helen și E. Spenser ajung la concluzia că dacă omul are capacitatea de a gîndi el
caută căi de soluționare. Și ca răspuns apare o ipoteză: negocierile dintre oameni
(relațiile diplomatice). Rolul principal în aceste grupuri le revenea unor indivizi care
erau cei mai în vîrstă, deoarece ei aveau cea mai mare practică în via ță. Ca
conducători de grup, ei mai îndeplineau func ția de vrăjitori. Tot ei erau răspunzători
de problemele instaurării hotarelor între spa țiile de acces pentru comunită ți, rela țiile
ce țineau de condițiile vînatului în comun. Se organizau serbări în legătura cu
celebrarea căsătoriei, în cadrul căreia se întilneau și cîte 3, 4 grupe. Astfel aici se
instituie pentru prima dată rela țiile diplomatice.

Pentru a stabili rela țiile cu grupele mai îndepărtate erau formate ni ște delega ții care
trebuiau să se deplaseze spre ei, dar era periculos ca în timpul deplasării, ei să nu fie
uciși. Harold Nicolson care a stat la baza rela țiilor interstatale, ajunge la concluzia ca
primul principiu care ia na ștere de la sine este principiul imunită ții diplomatice. Acest
principiu a devenit un lucru sfînt pentru toata lumea că acel numit reprezentant
diplomatic să ajungă pînă la punctul destina ției și ca negocierile să aibă loc. Și ei
purtau un semn: inel, diplomă, sau lente. Negocierile se produceau prin dialoguri, se
punea în dezbateri problema și se căuta cea mai optimă solu ție. Negocierea
reprezintă însa acea posibilitate de a stabili relaţii de colaborare între colectivităţi.
Harold Nicolson afirma: " Chiar în preistoric trebuie să fi apărut momente cînd un grup
de oameni a vrut să negocieze cu un alt grup de oameni, fie numai în scopul de a-şi
arăta că s-au luptat destul în timpul zilei şi că doresc un ragaz în care să-şi adune
răniţii şi să-şi îngroape morţii". Apoi se făceau jurăminte prin care ei convingeau
adversarii săi de a respecta ceea la ce au ajuns în comun. Aceste grupuri aveau
convingerea că boala spre exemplu era condi ționată de membrii altor grupuri prin
diferite vrăji. Cînd se întîmpla a șa situa ție, grupul trimitea o delega ție în grupul care a
vrăjit, cu scopul de a retrage vraja. Și dacă omul nu se însănăto șea, cre ștea
tensiunea între triburi și grupul celui bolnav vroiau să-l nimicească pe cel care era

14
 bănuit. Aceasta era o stare de luptă a “tuturor împotriva tuturor” sau “stare naturală”,
aceste situații puteau fi observate la comunită ți care deja aveau un nivel mai înalt de
dezvoltare. Pe măsura dezvoltării omului, gradul de conflictare cre ștea. Tratativele de
pace se făceau în jurul unui rug, care reprezenta simbolul căldurii pentru a găsi cea
mai bună soluție. De regulă era utilizată unealta păcii, ea semnifica faptul că to ți erau
dispuși pentru a găsi o solu ție, la fel era un vas și un cu țit cu care se împungeau to ți.

Concluzie. Studiul diplomației popoarelor primitive care cuprinde societă țile din
Australia, Asia, Africa și Americi arată familiaritatea gîndirii acestora cu idei proto-
diplomatice, cum erau mesagerii ce erau trimi și să men țină rela țiile intertribale. Unii
dintre locuitorii acestor triburi încă mai credeau că ace ști mesageri posedă un tabu
protector care nu trebuia violat, iar al ții primeau mesajele după un ceremonial sacral
anume. Mesagerii erau deseori selecta ți dintre oamenii de frunte ai comunităţii.
Societățile timpurii aveau câteva atribute ale statului, și primul drept interna țional
(prima lege internațională) s-a născut din rela țiile intertribale, triburile fiind cele care
au negociat: căsătorii, reguli de pia ță și teritoriul de vînătoare. Mesagerii și trimi șii
deveneau sacri, de neatins; în mod normal purtau un fel de emblemă fiind primi ți cu
ceremonii destul de elaborate pentru vremurile acelea.
De reţinut!

Considerăm că perioada de implementare a normelor de protocol nu poate fi definită cu exactitate.

Probabil, a început în epocile preistorice, odată cu structurarea comunităţilor umane, cînd centrele de
putere atingînd un anumit grad de civilizare decid că este mai important să auzi mesajul decît să-l
mănînci pe mesager, trecînd de la etapa confruntărilor sistematice la etapa de stabilire între ele a unor
relaţii nonviolente bazate pe negocieri. Prezenţa protocolului se conturează mai clar cînd relaţiile
interstatale devin mai formale, concretizîndu-se în acorduri politice şi de cooperare, ale căror urme le
găsim în mileniul trei îHr. (acordul între oraşele Lagash şi Umma) şi în mileniul doi (Tratatul de Pace
între Ramses al II-lea al Egiptului şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor). Încheierea acordurilor în această
perioadă timpurie constituie o mărturie reală a apariţiei primelor norme de comportament civilizat în
procesul de iniţiere a relaţiilor de cooperare politică între societăţile antice. Protocolul antic devine
structurat şi atinge apogeul în Egiptul faraonic, imperiile Asirian, Babilonian, Persan – adevăruri
confirmate de mărturiile lăsate de aceste mari culturi ale Antichităţii care, în expansiunea lor, „au exportat
împreună cu cultura şi organizarea lor politică şi socială propriul protocol şi ceremonial în ţările dominate
de ele sau care au căzut sub influenţa lor”.

2. Originea activităţii diplomatice în Orientul Antic

Diplomaţia antichităţii – este I perioadă din istoria diplomaţiei (din antichitate - pînă în
sec. XV). Cele mai importante cunoștinţe despre diploma ția timpurie vin din Orientul
Mijlociu, zona mediteraneană, China și India. Înregistrări ale tratatelor dintre ora șele-
stat mesopotamiene apar încă din anul 2850 îH. După acea dată, acadiana devine
prima limbă oficială diplomatică, servind ca limbă interna țională în Orientul Mijlociu,

15
 pînă cînd ajunge să fie înlocuită cu aramaica odată cu extinderea teritoriului
Imperiului Babilonian. Sunt numeroase dovezile despre diploma ția asiriană din
secolul al VII-lea și, pe de altă parte, exista multe dovezi în Biblie, numeroase date
despre relațiile triburilor evreie ști între ele sau cu alte popoare.
Mulțumită unei biblioteci cuneiforme fondate de regele asirian Sargon al II - lea în
jurul anilor 700 îH, există astăzi destule dovezi ale soliilor dintre Asiria, Babilon și
Elam în timpul domniei lui A șurbanipal al Asiriei, din jurul anului 626 i H. Perioada se
caracterizează prin aceea că diplomaţia purta un caracter - itinerant. Ambasadorii,
diplomaţii, erau trimişi numai cînd exista un obiectiv precis de rezolvat: să declare
război, să încheie un tratat de pace, o alianţă sau un acord de comerţ. În această
perioadă existau documente cu caracter diplomatic, demersuri şi acţiuni diplomatice.
Însă nu exista noţiunea de ambasador sau diplomat rezident, reguli foarte precise.
Caracterul - ad-hoc al
diplomației
Activitatea diplomatică nu era suficient de bine organizată, avea în mare măsură, un
caracter - ad-hoc. În lumea antică, diplomaţia se ocupa cu problemele de politica
externa ale statelor, a căror bază economica era sclavajul. Regimul sclavagist a
trecut prin mai multe faze consecutive. Sclavajul din prima faza a stat la temelia
înjghebărilor de state ale Orientului Antic de tipul despotismului egiptean, regatului
Hitiților, Asiriei, Persiei, statelor Indiei vechi. Aici politica externă era orientată spre
țeluri de cucerire, acapararea de pămînt, sclavi, vite și pradarea bogă țiilor din statele
vecine – erau scopurile principale ale războaielor de atunci. Problemele externe se
rezolvau de obicei, prin metoda militară. Putem men ționa în acest context Legile lui
Manu, care, din punct de vedere extern reprezentă un cod de legi al Indiei Antice.
Diplomația de tip centralizat rezolva un număr relativ de probleme. O latură puternică
era organizarea spionajului militaro-politic. Încrederea în jurăminte, dacă e vorba de
încheierea acordurilor erau deseori consolidate de căsătoriile dinastice.
Căsătoriile interdinastice
ca instrumentariu diplomatic
în statele Orientului Antic
Încrederea în jurăminte ambele păr ți le consolidau deseori prin căsătorii dinastice. În
acest caz putem aminti căsătoria lui Ramses II cu fiica împăratului heti ților, care se
slăvea cu o frumusețe deosebită, o calitate care deja atunci se pre țuia foarte mult.
Un alt exemplu este căsătoria lui Amenhotep IV cu împărăteasa Egiptului-Nefertiti.
Caracteristica generală
16
a soliilor în statele din Orientul antic
Alianţă sau tratat
Activitatea diplomatică a orașelor antice se manifesta prin tratative intense, prin
schimburi continue de solii, încheierea unor tratate de alian ță.
În Orientul Apropiat antic. Ideea de încheiere a unui tratat este prezentă aproape în
toată istoria Orientului Apropiat antic. Există informaţi cu privire la anumite tratate din
Orientul Apropiat, de exemplu tratatele hitite, tratatele lui Esar-Hadon şi tratatul aramaic
din Sefire. Un studiu atent al tăbliţelor de la Mari şi al celor de la Amarna, de exemplu,
arată că existau tratate între diferitele popoare şi grupuri menţionate. Folosirea unor
termeni cum sunt tată-fiu sau domn-slujitor ( abdu) arată că, într-o relaţie de prietenie,
regele suzeran este numit de obicei „tată", iar regele vasal este numit „fiu", în timp ce în
relaţii mai puţin amicale regele suzeran este numit „domn" iar vasalul este numit
„slujitor".
Pot fi întâlnite două tipuri majore de tratate:
(1) Un tratat între părţi egale, în care cei doi parteneri sunt numiţi „fraţi", de exemplu
tratatul dintre Hattuşil III şi Ramses II. Prevederile dintr-un asemenea tratat sunt limitate
în principal la recunoaşterea graniţelor şi la înapoierea sclavilor fugari.
(2) Un tratat de vasalitate, stabilit între un mare rege cuceritor şi un rege mai mic.
Aceste tratate erau elaborate în general în jurul următoarei scheme: un preambul sau
introducere, în care regele cuceritor este prezentat cu toate titlurile şi atributele sale;
prologul istoric, în care este schiţată istoria relaţiei dintre regele cuceritor şi strămoşii
vasalului, precum şi vasalul însuşi. Nu este o istorie stereotipă, ci sunt descrise
evenimente istorice reale şi se pune accentul pe gesturile de bunăvoinţă ale regelui
cuceritor faţă de vasal şi ţara sa.
După aceea sunt expuse prevederile tratatului. Acestea constau, de regulă din
următoarele: interdicţia de a stabili relaţii cu orice altă ţară din afara sferei de influenţă a
hitiţilor; interdicţia ostilităţii faţă de alţi vasali hitiţi; acordarea imediată de ajutor pentru
regele cuceritor în caz de război; vasalul nu trebuie să asculte cuvinte jignitoare la
adresa regelui cuceritor, ci trebuie să le raporteze imediat acestuia; vasalul nu trebuie
să ascundă sclavi fugari sau refugiaţi; vasalul trebuie să se prezinte o dată pe an
înaintea regelui pentru a plăti impozitele sale şi pentru a înnoi tratatul. Stipulaţiile sunt
urmate de obligaţia vasalului de a pune o copie scrisă a tratatului în templu şi de a o citi
din când în când. Urmează apoi o listă de zei care sunt martori, iar în această listă zeii
regelui cuceritor ocupă locurile importante.
Chiar şi anumite elemente ale naturii cum sunt cerurile şi pământul, munţii, marea,
râurile, etc. sunt chemate ca martori. Tratatul de vasalitate se încheie cu blesteme şi
17
 binecuvântări. Anumite blesteme se vor împlini dacă tratatul este încălcat. Aceste
blesteme fac parte dintr-o gamă variată şi este clar că unele dintre ele sunt rezervate
pentru sfera divină iar altele pot fi aduse la împlinire de armata regelui cuceritor. Când
tratatul este respectat, vasalului îi revin anumite binecuvântări, de exemplu, domnia
eternă a urmaşilor săi. Variaţiuni ale acestei teme apar în tratatele de vasalitate de mai
târziu; de exemplu, în tratatele de vasalitate ale lui Esar-Hadon se pune un accent
puternic pe blesteme. În tratatul Sefire blestemul este ilustrat prin topirea unei figurine
de ceară, etc., un fel de act magic.
Este clar din Vechiul Testament că relaţia stabilită prin tratat cu popoarele străine nu
era un lucru necunoscut israeliţilor.
Legămintele seculare Majoritatea cercetătorilor este de părere că pentru investigarea istorică a celor mai
importante legăminte din Vechiul Testament, din perspectiva cadrului în care au fost
încheiate, trebuie luate în considerare legămintele seculare care oficializau relaţiile
dintre popoare, adică dintre două părţi sociale şi politice diferite. Legămîntul este un
contract sau un acord solemn între două sau mai multe părţi, încheiat în baza unui
jurămînt sau angajament. Dovezi ale existenţei acestui fel de legăminte ne parvin din
sursele sumeriene de pe la jumătatea mileniului al II-lea îH. şi din textele acadiene
vechi, cu cîteva secole mai tîrzii. Deşi s-au păstrat doar fragmente, datele care ne
parvin din aceste izvoare sunt suficiente pentru a şti cu siguranţă că existau la data
respectivă tipare bine definite sub care se desfăşurau astfel de legăminte. Cele mai
utile şi mai clare materiale în această privinţă provin din Imperiul Hitit, din perioada mai
tîrzie a Epocii Bronzului (cca. 1400-1200 îH), care conţin informaţii despre relaţiile
acestui Imperiu cu Mesopotamia, Egiptul şi cu oraşele-state din nordul Siriei.
Dintre acestea, cele mai relevante pentru studiul nostru sunt aşa-numitele tratate de
suzeranitate, care s-au păstrat în număr destul de mare, pentru că ele constituiau baza
formală a coeziunii dintre provinciile Imperiului. Aceste tratate plasau statele vasale sub
protecţia Imperiului Hitit şi, în acelaşi timp, asigurau Imperiul suzeran de loialitatea
forţelor armate ale vasalilor. În urma minuţioaselor analize întreprinse asupra formelor
în care erau concepute aceste tratate, s-a ajuns la distingerea unor elemente
caracteristice acestor legăminte.
Prima parte poate fi numită preambulul. Tratatul se deschide cel mai adesea cu
formula: „Acestea sunt cuvintele lui ...”, urmată de numele suzeranului, titlurile şi,
eventual, genealogia lui.
A doua parte era prologul istoric. Acesta consta într-o descriere a relaţiilor dintre cele
două părţi, anterioare încheierii legămîntului, subliniindu-se în mod special binefacerile
18
suzeranului faţă de vasal. De altfel, cel mai adesea, suzeranul hitit îl aducea pe tron pe
vasalul respectiv. Aceste acte de bunăvoinţă a suzeranului faţă de vasal constituiau
fundamentul obligaţiilor pe care cel de-al doilea avea să le îndeplinească faţă de primul,
de aceea prologul istoric era o parte foarte atent elaborată.
Urmau apoi stipulaţiile. Această secţiune conţinea obligaţiile pe care vasalul se îndatora
să le respecte faţă de suzeran. Ele diferă mult de la un tratat la altul, dar nu lipsesc
niciodată precizările de natură militară, potrivit cărora vasalului nu-i era permis să
încheie alianţe cu alţi regi independenţi, ci să fie prieten cu ce-i care-i erau prieteni
suzeranului său şi să le fie duşman celor care îl duşmăneau pe acesta. Vasalul trebuia,
de asemenea, să participe cu tot potenţialul său militar la campaniile purtate de
suzeran. Problema prăzii de război era una foarte delicată, de aceea genera foarte
adesea discordii între cei doi. În afară de acestea, mai apar reglementări precum cele
referitoare la exprimarea nemulţumirilor.
Următoarea fază era citirea publică şi depunerea legămîntului . Documentul care
conţinea acest tratat era păstrat, de obicei, în sanctuarul unuia dintre templele vasalului
şi trebuia recitit în pubic la anumite intervale de timp (o dată pană la patru ori pe an).
O altă parte era lista martorilor. Spre deosebire de alte acte legale, la întocmirea cărora
erau chemaţi martori, în cazul legămintelor dintre suzerani şi vasali erau numiţi şi zeii
ambelor ţări printre martori. Pe lîngă aceştia mai erau amintite şi elemente ale naturii,
precum: munţii, rîurile, anotimpurile, marea, cerul, pămîntul, vanturile şi norii. În situaţia
unei încălcări a legămîntului, era de aşteptat ca zeii să acţioneze punitiv asupra părţii
vinovate, de aceea se poate vorbi de implicarea serioasă a factorului religios în
încheierea acestor tratate. De fapt, în cazul unei dovezi de neloialitate din partea
vasalului, erau prevăzute numai sancţiuni religioase, chiar dacă suzeranul îşi pedepsea
vasalul întotdeauna prin forţă militară.
În cele din urmă erau incluse binecuvîntările şi blestemele. Această parte consta în
enunţarea unor binecuvîntări şi a unor calamităţi, pe care martorii divini erau chemaţi să
le reverse peste vasal în cazul supunerii, respectiv al nesupunerii. Ca blesteme, erau
pronunţate anumite nenorociri, atribuite bineînţeles maniei zeilor: distrugerea cetăţii,
sterilitate, mizerie, sărăcie, calamităţi şi foamete. Binecuvîntările, pe de altă parte, erau
considerate manifestări ale protecţiei divine, precum rămînerea descendenţilor vasalului
pe tron, sănătate, prosperitate şi pace. În afară de acest document întocmit cu ocazia
încheierii legămîntului, se presupune că mai avea loc şi rostirea jurămîntului de către
vasal, chiar dacă nu ni s-a păstrat conţinutul nici unui astfel de jurămînt. Se cunoaşte,
însă, faptul că la moartea vasalului, cînd urmaşul acestuia urca pe tron, legămîntul
19
trebuia înnoit, ceea ce înseamnă că de jurămîntul respectiv era legat numai cel care îl
rostea. Acelaşi lucru se întîmpla şi la moartea suzeranului, ceea ce ne face să credem
că nu exista conceptul de legămînt încheiat pentru eternitate. În comparaţie cu
vastitatea materialului păstrat din timpul Imperiului Hitit, se deţin relativ puţine informaţii
cu privire la legămintele din perioada Asiro-babiloniană. S-au găsit, totuşi, suficiente
tratate pentru a se constata apariţia multor schimbări în decursul lungilor perioade
acoperite de negura lipsei de izvoare. Spre deosebire de legămintele hitite, în care
prologul istoric amintea anumite evenimente ca bază a renunţării vasalului la libertate
pentru a deveni un aliat al suzeranului, tratatele din această perioadă mai tîrzie nu
precizează nimic despre o astfel de etapă în încheierea unei alianţe. Diferenţele dintre
cele două tipuri de legăminte par a fi mai multe, însă numărul restrîns de legăminte
hitite care ni s-a păstrat şi forma lor fragmentară nu ne permit o conturare clară a
acestor deosebiri. În Vechiul Testament pot fi întâlnite două tipuri de tratate - tratate
între parteneri egali şi tratate de vasalitate. Vestigiile unui tratat pe baza de egalitate
între israeliţi şi madianiţi (Exod 18) pot fi observate, deşi rămân multe probleme
nerezolvate, de exemplu relaţia dintre madianiţi şi cheniţi, şi ostilitatea de mai târziu
dintre madianiţi şi israeliţi.
Cel mai bun exemplu de tratat între parteneri egali, însă, este acela dintre israeliţi şi
fenicieni. Probabil că a fost început de David şi Hiram (observaţi cuvântul ‘oheb, „iubit",
în exprimarea relaţiei dintre David şi Hiram, 1 Împăraţi 5:1) şi a fost înnoit pe o scară
mai complexă între Solomon şi Hiram. Ei se numesc fraţi şi una dintre tranzacţiile lor,
anume, cedarea unor cetăţi în schimbul lemnului de construcţie, etc. poate fi comparată
cu acelaşi gen de tranzacţie în tăbliţele de la Alalah, care fac parte tot din sfera
tratatelor. Această relaţie stabilită prin tratat este moştenită mai târziu de regatul de N al
lui Israel, după împărţirea împărăţiei. Relaţiile bune dintre dinastia lui Omri şi fenicieni s-
au bazat pe acest tratat. Ştim, de exemplu, că tratatul de paritate dintre Hattuşil III şi
Ramses II s-a încheiat cu o căsătorie între fiica lui Hattuşil şi Ramses. Căsătoria dintre
Izabela şi Ahab trebuie interpretată ca o împlinire parţială a condiţiilor tratatului.
Cel mai bun exemplu de tratat de vasalitate în Vechiul Testament este cel încheiat
între israeliţi şi gabaoniţi (Iosua 9-10). Caracterul de vasalitate al tratatului este ident în
terminologia folosită. Gabaoniţii au venit la israeliţi şi le-au spus că vor să devină sclavii
lor. Expresia „noi suntem robii voştri" ( ‘abadeka ‘anahnu) este o referire clară la
vasalitate. Tratatul a fost încheiat şi apoi a existat un legământ de pace ( salom) ntre
cele două părţi. Deşi majoritatea cercetătorilor moderni consideră că Iosua 10 este o

20

Caracteristica serviciului
diplomatic intern din statele
Orientului Antic
adăugire târzie, trebuie observat că ajutorul militar dat de israeliţi gabaoniţilor după
stabilirea tratatului constituie o obligaţie binecunoscută a partenerului major al tratatului
această prevedere este enunţată clar în tratatele de vasalitate descoperite la Ugarit).
Prin urmare, este foarte clar că israeliţii erau familiarizaţi cu diverse forme de tratate
care existau şi în alte părţi din Orientul Apropiat antic. Din Babilon au fost trimise solii
către toate popoarele și regi, în scopul de a le atrage într-o alian ță contra Asiriei.
Diplomația asiriană este reprezentată de rapoartele secrete ale delegaţilor regali.
Regele avea în toate ora șele oamenii săi, a șa-numi ți sclavi sau slugi ai regelui.
Diplomații asirieni urmăreau fiecare pas, fiind ca un fel de spioni.
Conform Legilor lui Manu, atenție deosebită se acorda calită ților personale ale
diplomaților. Conform regulilor indiene vechi, scopul principal era de a înlătura
războiul și de a consolida pacea. Cele mai complicate probleme ale vie ții însă trebuie
să fie rezolvate, mai întîi, pe calea diplomatică. În această perioadă de început a
diplomaţiei, un rol deosebit au avut şcolile antice: egipteană şi asiriană.
Vechii egipteni, cel mai civilizat şi mai politicos popor al antichităţii, primeau şi
trimiteau des ambasade. Întrunirile diplomatice erau purtate de însă și împăra ții.
Aceștia erau consideraţi ca zei, întruchipînd prin sine întregul stat, aveau în
subordonare întregi armate de “slugi împărăte ști” – func ționari și copi ști. Trimisul
străin, era investit cu un caracter sacru, care-l scutea de neplăceri. (deci, egiptenii,
cultivau – imunităţile diplomatice ). Aceasta nu era un principiu de drept internaţional,
totul era bazat pe superstiţii , care era strict păzită de preoţi. Persoanele trimise în
ambasade, erau preoţi. În Egiptul antic, activa un serviciu special, care se ocupa cu
arhivarea corespondenţelor dintre Egipt şi celelalte state din aceea perioadă, cu care
întreţinea relaţii economice, culturale şi politice.
Aici putem menționa coresponden ța dintre regi. Coresponden ța se efectua pe tăbli țe
de lut, conținea un număr mare de scrisori cu care se schimbau faraonii egipteni cu
conducătorii altor state. Documentele cu un caracter analogic se păstrau în vechile
biblioteci asiriene. Aici putem men ționa și arhiva împăratului heti ților – Hatu șil III.
Documentele erau legalizate prin semnături și pecete. Structura acordului este
actuală și în practica contemporană: preambul, articole de acord și încheiere. Existau
2 principii ale dreptului interna țional: principiul neagresiunii și principiul asistentei
21
mutuale în cazul interven ției for ței a 3-a. Încălcarea acordurilor era dur criticată.
Acestea au servit drept prototip acordurilor interna ționale ulterioare.
Tot din perioada Egiptului antic, datează primul tratat cunoscut din istorie, încheiat
între faraonul Ramses al ll-lea şi regele hitiţilor în anul 1278 î.H. la Amarna , tratat
structurat în trei părţi, care reglementa raporturile dintre cele două state. Acest acord
era realizat pe tăblițe de argint, ceea ce nu se mai întîlne ște în zilele noastre. În
finalul tratatului, se stabileau garanţiile îndeplinirii lui, pedepsele pe care zeii trebuiau
să le declanşeze, blestemele şi invocaţiile, care să sancţioneze nerespectarea
prevederilor. Tratatul de la Amarna a pus bazele structurării prin drept a relaţiilor
internaţionale, deoarece marile puteri din acea perioadă, încercau astfel să
întemeieze o lege internaţională, care să reglementeze raporturile dintre ele în
scopuri ofensive şi defensive. Arhiva de la Tel - Amarna are o mare importanţa
istorică pentru cercetarea diplomaţiei Orientului Antic. Tratatul de la Amarna - nu este
însă singurul astfel de document.
În antichitate s-a format nu numai o practică, ci şi o concepţie diplomatică, o gîndire
asupra normelor şi regulilor diplomaţiei. Putem menționa în acest context Legile lui
Manu, care, din punct de vedere extern reprezenta un cod de legi al Indiei antice. În
Legile lui Manu, erau prevăzute caracterizări ale omului politic, ale conducătorilor,
servitorilor lor, în special în domeniul diplomaţiei, unde trebuiau să dea dovadă de
înţelepciune, perspicacitate, instrucţie. Esenţa învăţăturii lui Manu este că arta
diplomatică constă în priceperea de a preîntîmpina războiul şi de a întări pacea.
Problemele cele mai complexe ale vieţii internaţionale trebuie rezolvate în primul rînd
pe cale diplomatică. Pacea şi opusul său, războiul, depind de soli, căci ei sunt cei
care creează alianţe sau îi învrăjbesc pe alţii. Solii îl informează pe suveranul său
despre intenţiile şi planurile cîrmuitorilor străini. Bazele învăţăturii lui Manu cu privire
la diplomaţie şi-au pus multă vreme amprenta asupra gîndirii urmaşilor.
India antica a reprezentat căminul unor tradi ții diplomatice foarte diferite dar în acela și
timp destul de sofisticate. Aceste tradi ții au fost sistematizate și descrise în Artha-
shastra (Артха-шастра, una din cele mai vechi cărţi din literatura sanscrită) de către
Kautilya, un om de stat ingenios și lipsit de scrupule care l-a ajutat pe tînărul Chandra
Gupta să pună capăt conducerii macedonene în India de Nord și să instaleze dinastia
Mauryan la sfîrșitul secolului al IV-lea iH. Ea avea un caracter mai mult general care

22
 încerca să explice relațiile dintre oameni. Sistemul de stat nemilos și foarte realist
descris în Artha-shastra insista că rela țiile externe să fie determinate mai degrabă de
interesul propriu, decît de considerente etice sau morale. A încurajat spionajul,
manevrele diplomatice, și împărţirea celor douăsprezece categorii de state într-o
matrice geopolitică foarte complexă. De asemenea, acest prim tratat diplomatic antic
postula patru avantaje practice ale statalită ții (conciliere, seduc ție, intimidare și
amenințare) și șase forme de politică de stat (pace, război, nealiniament, alian ță,
demonstrații de forță și în țelegerea reciprocă). Pentru a executa politicile derivate din
aceste strategii geometrice, India antică a promovat trei categorii de diploma ți (soli
plenipotențiari, trimiși însărcina ți cu o singură problemă sau misiune și mesageri
regali), un tip de agent consular (similar cu grecescul proxenos) care era însărcinat
cu managementul relațiilor și tranzac țiilor comerciale, și două tipuri de spioni (cei
însărcinați cu recrutarea persoanelor inteligente și cei însărcina ți cu constrîngerea
sau alte forme de intimidare).
Conceptul “Mandala” O importanță pentru evoluția diploma ției a avut-o conceptul mandala. Artha-shastra
avea un compartiment “Mandala”, care încerca să explice rela țiile interstatale și
intercomunitare. Acest concept era caracteristic pentru toate statele. Din limba
originală indiană conceptual mandala semnifica “vecinătatea vecinilor” . De exemplu,
statul pentru ași păstra securitatea trebuia să se păzească de vecinii săi din partea
cărora exista un oarecare risc. Ei sînt ca du șmani fire ști, deoarece fiecare din aceste
state poate să manifeste diferite preten ții teritoriale etc. Respectiv, statul unu, dorea
păstrarea integrității teritoriale și suveranitatea sa, cercul doi (statul doi) reprezintă
dușmani firești pentru cercul unu (statul unu). Cea mai bună solu ție pentru a și păstra
suveranitatea, integritatea teritorială etc, statul unu trebuia să devină net superior fa ță
de statele vecine. El trebuie să- și asigure un număr mai mare de popula ție, o
economie mai dezvoltată, un teritoriu mai mare etc. Apoi alia ții săi devin du șmani fiind
ei deacum vecinii statului și tot a șa mai departe. Un aport considerabil la evoluția
diplomației și-a adus Codul de legi a lui Hammurabi. Hammurabi a fost o
personalitate energica, un om politic inteligent și lucid, un artizan neîntrecut al
combinațiilor diplomatice rafinate, un administrator care dirija personal aparatul de
guvernămînt centralizat, un comandant militar îndrăzne ț și talentat; la sfîrşitul domniei
sale, Babilonia reprezenta cea mai importantă putere a Orientului Mijlociu. Printr-un

23
abil joc al alianțelor, Hammurabi î și consolidează în primii ani de la urcarea pe tron
poziția în Mesopotamia; în anul 7 de domnie promovează o politică expansionistă,
prin ocuparea vechilor cetă ți –Uruk, Isin, şi alt. Următoarele două decenii sînt
consacrate: consolidării economiei, realizării de mari canale, construirii sau reparării
unor edificii civile și religioase, întreţine rela ții pa șnice cu Regatul Mari, cu statele
Larsa, Esnunna și Asiria. În anul 38, Asiria este constrînsă să recunoască
suzeranitatea babiloneană. Hammurabi, primeşte titlul de - "Rege al Sumerului, al
Akkadului și al celor patru păr ți ale lumii" , aspirînd spre o monarhie universală.
O realizare a lui Hammurabi a fost unificarea jurisdicției mesopotamiene, prin
redactarea celui mai vechi Cod de legi din istorie.Cele 282 articole sau paragrafe
vizează uniformizarea dreptului civil, penal și comercial pe întinsul noului imperiu.
Codul impresionează prin concizia și claritatea enun țurilor, prin nivelul de
sistematizare, prin modernitatea spiritului în care au fost gândite. Prin opera sa
politică și legislativă, Hammurabi, rămîne cel mai prestigios suveran al Mesopotamiei
mileniului II î.e.n. Cei 43 de ani de domnie reprezintă o epocă de aur a civiliza ției
babiloniene.
În China, diplomaţia s-a dezvoltat în condiţii oarecum diferite de cele din Europa. Ea
ş-a elaborat un sistem diplomatic temeinic încă în antichitate, pe care a continuat să-l
perfecţioneze. O trăsătură caracteristică a diplomaţiei chineze este că ea nu exprima
interesele unor cîrmuitori locali, ci era o diplomaţie a statului, condusă de puterea
centrală. Diplomaţia acţiona pentru întărirea puterii de stat dinastice şi pentru
păstrarea unităţii ţării. Spre deosebire de Europa, influenţele religioase şi interesele
speciale ale bisericii n-au jucat aici vre-un rol esenţial. Diplomaţia chineză, a pus la
punct un ceremonial complicat, care crea dificultăţi diplomaţilor străini, neobişnuiţi cu
formulele utilizate la curtea împăratului. În realitate, sub paravanul acestor dispute de
stil diplomatic, se ascundeau divergenţe reale care constituiau fondul relaţiilor pe care
China le întreţinea cu alte state. Primele înregistrări despre diploma ția chineză
datează din primul mileniu cre știn. Pînă în secolul al VIII-lea îH, chinezii aveau
misiuni oarecum diplomatice și un sistem organizat de discursuri politicoase între
multele "state beligerante" ce încă nu formau Imperiul Chinez, incluzînd trimi și
rezidenți ce au servit drept ostatici, din cînd în cînd, pentru a dovedi buna inten ție a
celor care-i trimiseseră. Această tradi ție sofisticată, care glorifica virtu țile practice ale

24
comportamentului etic în rela țiile dintre state, este bine documentată de clasicii
chinezi. Tradiția de contacte diplomatice între statele care formau China a luat sfîr șit
odată cu unificarea țării sub împăratul Qin, în anul 221 îH, și consolidarea unită ții
statului din timpul dinastiei Han din 206 îH. Sub dinastia Han și sub următoarele
dinastii care au urmat, China a cunoscut cea mai mare expansiune teritorială, cea mai
numeroasă populație, a devenit cea mai avansată na țiune din punct de vedere
tehnologic, și totodată cea mai bine guvernată societate din lume.
Argumentele filozofilor chinezi timpurii, cum a fost Mencius întăresc aceasta: cel mai
bun mod pentru un stat de a- și exercita influen ța peste grani ță, după cum ei spuneau,
era prin dezvoltarea unei societă ți morale care să exceleze prin a-i admira pe străini,
și așteptarea cu încredere că ace știa să vină în China și să înve țe. Cu căteva
excepții, (misiuni oficiale care studiau și strîngeau scrierile budiste din India în
secolele al V-lea și al VII-lea dH și renumitele călătorii de recunoa ștere ale amiralului
Zheng He în timpul dinastiei Ming la începutul secolului al XV-lea), liderii și diploma ții
chinezi preferau să-și aștepte acasă străinii care- și aduceau omagiile, decît să se
aventureze peste granițe. Acest "sistem tributar" a durat pînă cînd colonialismul
european a copleșit și a adus în Asia conceptele europene de na țiune, suzeranitate,
sfere de influență și alte norme, tradi ții și practici diplomatice.
Japonezii, au folosit aceeaşi metodă a rezistenţei pasive, metodă utilizată de chinezi.
Folosindu-se de un ceremonial complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu
negocierile.
Diplomatică arabă, începînd cu deceniul patru al secolului VII, s-a afirmat odată cu
Marele Stat Arab, prin proporţiile sale, ar fi putut concura cu Imperiul Roman, în
perioada înfloririi sale, iar comerţul şi moneda arabă au pătruns pană în cele mai
îndepărtate colţuri ale lumii vechi. În cadrul statului arab, printre organizatorii
administraţiei, un rol de seamă i-l avea Ministerul corespondenţei de stat, avînd ca
principală funcţie - relaţiile externe. Aici au fost elaborate primele forme ale activităţii
administrative și ale ceremonialului.
Concluzie. Geneza diplomaţiei a fost determinată de necesitatea reglementării
conflictelor între formaţiunile protostatale. În secolul XIV-VI îH cele mai importante
contacte diplomatice s-au realizat în Orientul Mijlociu incluzînd asemenea state ca
Egiptul, Asiria, Regatul Hitit, Mesopotamia. Prin urmare, în Orientul antic sînt atestate

25
 mai multe contacte diplomatice, însă ele erau sporadice şi se realizau cu precădere
prin corespondenţa diplomatică, diplomaţia era utilizată mai mult pentru solicitări în
special de plăţi, dar şi pentru informare referitor la intenţiile altor părţi. Totuşi
diplomaţia rămîne un mijloc secundar de exercitare a politicii externe, cedînd
întîitatea în faţa războiului.

Argument istoric

Primul tratat de pace despre care vorbeşte Biblia a fost semnat între statul Israel şi Statul Gabaoniţilor, tratat
strâmb deoarece avea la bază o minciună, reprezentanţii acestora, declarând că vin de departe, şi văzând că
Dumnezeu este cu Evreii, învingând cea mai veche împărăţie a lumii Ierihonul, cu cele mai puternice fortificaţii cu un
zid de apărare înalt de 12 metri şi aceeaşi lăţime, au cerut numai să nu fie şi ei nimiciţi ca cei din Ierihon şi din Ai,
fapt ce a înduplecat pe Evrei să le împlinească rugămintea semnând cu ei un tratat de pace. După 3 zile vicleşugul a
fost descoperit, dar juruinţa a fost respectată, acceptând statutul de sclavi pentru totdeauna, adică muncile grele,
tăiatul lemnelor şi scoaterea apei din fântâni, nu vor mai făcute de Evrei. Dar ei au câştigat viaţa şi Evreii stăpânirea.
Cei 5 împăraţi de seamă contemporani, începând cu împăratul Ierusalimului, al Hebronului, al Iarmutului, al
Lachisului şi al Eglonului, au recurs la altă strategie şi anume aceea a unei alianţe pentru război.
De fapt ei la început s-au unit împotriva Gabaonului, adică să moară şi capra vecinului, de ce ei să trăiască
dacă Ierihonul şi cetatea Ai dispăruseră. Adică diplomaţia lor i-a scăpat, dar duşmanii vor să-i omoare şi atunci
apelează de acum ca sclavi la stăpâni lor, şi ce frumos, Evreii cu care nu aveau legământ pe timp de război, îşi
apără sclavii cu preţul vieţii lor. E o floare rară de caracter divin. Care este urmarea războiului, tot ce a avut viaţă în
cele cinci împărăţii, a fost trecut prin ascuţişul săbiei, iar celor cinci împăraţi li s-a tăiat capul şi au fost introduşi în
peştera unde se refugiase iar peştera a fost închisă cu pietre din stâncă. (Constantin Aninoiu.Mai bine o pace
strâmbă, decât un război drept. Iosua 9. )http://predici-crestine-isus.blogspot.com/

Test de evaluare 1:
1. Care au fost factorii determinanţi în geneza şi dezvoltarea diplomaţiei în perioada
antichităţii?
2. Ce trăsături a purtat diplomaţia statelor militar – teocratice din Orientul Antic?
3. Caracterizați diplomaţia regelui Aşurbanipal (668-626 î.e.n.).
4. Numiți particularitățile diplomaţiei Chinei şi Indiei Antice.

3. Evoluţia activităţii diplomatice în Grecia şi Roma antică

În cetăţile greceşti nu a existat diplomaţi de profesie. Fiecare cetăţean era familiarizat

cu situaţia politică şi capabil de a executa importante misiuni diplomatice. Trebuia să
cunoască condiţiile particulare ale statului la care erau trimişi. În Grecia antică,
activitatea diplomatică era cerută de: polisurile numeroase, cu o largă autonomie,
garantată de un cadru legal propriu, necesitatea statelor-cetăţi (polis) de a stabili
legături între ele. Ambasadorii greci erau aleşi în urma unor deliberări populare, erau
trimişi în cetatea de destinaţie a misiunii, raportau asupra activităţii sale tot în faţa
poporului. Dacă erau apreciaţi, ambasadorii erau încununaţi cu o cunună de măslini,
dacă se considera că misiunea nu a fost îndeplinită, erau pedepsiţi. Exemplu istoric
ne serveşte punerea sub acuză a lui Eschine de către Demostene. Eschine, cu greu a
26
 scăpat de condamnare, cu toată strălucita sa apărare. Adunarea populară, trimitea şi
primea ambasadele, asculta şi critica ambasadorii care se întorceau acasă, dădea
instrucţiuni ambasadorilor, care plecau în străinătate, discutau propunerile făcute de
către ambasadorii străini. Aristofan ne-a lăsat o descriere admirabilă despre o
asemenea adunare în “Acharians”. Cele mai frecvente misiuni au avut drept scop
stabilirea unor alianţe religioase sau politico-militare. Tot în şcoala greacă, apar şi
primele forme de protecţie pentru cetăţenii străini, care aveau să devină mai tîrziu -
instituţiile consulare. Unui diplomat i se cereau calităţi intelectuale: elocvenţă,
stăpânirea retoricii, cunoaşterea naturii umane, un statut social, vîrsta - peste 50 de
ani. Diplomaţia greacă a dat importante personalităţi, care au introdus metode de
negociere pe deplin utilizate şi astăzi. Temistocle, care a negociat cu spartanii, a
rămas celebru, pentru capacitatea sa de a tergiversa, de a utiliza adevăruri parţiale,
de a amîna discuţii hotărîtoare. Aceste învăţăminte au fost consolidate de către -
diplomaţia Romei antice.
Acţiunea diplomatică
în Grecia antică.
Surse literare şi epigrafice
Odată cu constituirea poporului grec prin pătrunderea triburilor elenice în Peninsula
Balcanică, s-au pus bazele organizării politice din spaţiul european. Pe fondul
moştenirii indo-europene, a fost întemeiat un sistem în care diplomaţia, alături de
război, constituia principala formă de interacţiune politică şi socială. Lumea greacă a
reprezentat un spaţiu unitar - cu două arii majore, bazinul mediteranean şi cel pontic,
având ca axă de convergenţă Marea Egee - în care s-au individualizat comunităţi
politice organizate în regate, apoi în cetăţi-stat, polis.
Primele acţiuni cărora le putem atribui un caracter diplomatic sunt atestate în poemul
Iliada, atribuit lui Homer. Izvorul citat relatează, între altele, solii reciproce ale regilor
ahei (greci), cu scopul de a se alia împotriva cetăţii Troia, care se făcuse vinovată de
dezonoare, prin răpirea de către Paris, fiul regelui troian Priam, a Elenei, soţia lui
Menelau, regele Spartei, ba chiar şi o solie a aheilor la Troia pentru a negocia
condiţiile păstrării păcii. Misiunea diplomatică a vechilor greci ( presbeia, solie sau
ambasadă) era alcătuită din două-trei persoane. Solii ( presbeis) trebuiau să
vorbească pe rând, prezentând mesajul şi dezvoltând ideile în faţa unei adunări, fie a
poporului, fie a unui cerc restrâns format din reprezentanţi ai regelui. Fiecare dintre

27
soli îşi demonstra calităţile de negociator, după care membrii misiunii se retrăgeau şi
aşteptau rezultatele intervenţiei lor. În mod normal, solii aveau imunitate, chiar dacă
reprezentau un stat inamic. Pe parcursul misiunii lor, ei erau găzduiţi de unul dintre
oamenii importaţi ai cetăţii, care însă avea şi misiunea de a le iscodi obiceiurile şi
intenţiile. Grecii foloseau pentru “ gazdă” şi “oaspete” acelaşi termen (xenos), iar
ospitalitatea era sinonimă cu darurile ( xenia). Membrii ambasadei acţionau în virtutea
unor împuterniciri venite de la Adunarea Poporului şi Sfat. O trăsătură caracteristică a
soliei la greci era, ca şi orice gest politic în general, însoţirea ei de un act religios,
menit să obţină sprijinul zeilor, pentru succesul misiunii. De obicei, ambasadorul
(presbeutes) era ales dintre persoanele mai în vârstă, competente, respectabile şi
înţelepte. Cînd cetăţile greceşti hotărau trimiterea unei ambasade, erau urmărite mai
multe considerente. Solul său solii trebuiau să fie dintre cei mai destoinici cetăţeni,
suficient de bogaţi pentru a suporta cheltuielile de deplasare şi, nu în ultimul rând
curajoşi, fiindcă puteau trece prin situaţii extreme, lucru menţionat de foarte multe ori
în decretele date pentru cinstirea lor la încheierea cu succes a misiunii. (vezi ...)
Grecii condamnau atacul prin surprindere şi războiul neanunţat, ca şi nerespectarea
ritualurilor faţă de cei căzuţi sau sacrilegiile. Sunt cunoscute sancţiunile îndreptate
împotriva lui Alkybiades, acuzat că în preziua începerii expediţiei antispartane din
Sicilia (416 îH) a distrus statuile zeului Hermes, din faţa clădirilor amiralităţii ateniene
şi cele îndreptate împotriva strategilor de la Insulele Arginuse, care deşi au câştigat
confruntarea navală cu spartanii au fost executaţi pentru că nu au vegheat la
aducerea din valuri a trupurilor celor morţi. Sub influenţa religiei s-au dezvoltat norme
speciale care aveau ca scop reglementarea raporturilor între cetăţi sau desfăşurarea
războiului. Pelerinii care mergeau la marile sărbători panhellenice erau la adăpost de
orice act de ostilitate, chiar dacă străbăteau un teritoriu ocupat de o armată străină.
Desfăşurarea Jocurilor Olimpice era însoţită de asigurarea imunităţii participanţilor cu
o lună înainte, pentru a ajunge la Olimpia şi o lună după, pentru a reveni acasă, chiar
şi atunci când erau conflicte în desfăşurare. Reglementarea raporturilor externe se
făcea prin tratate între cetăţi, păstrate de sursele literare şi epigrafice. In acest sens,
s-a păstrat o menţiune făcută de istoricul grec Tukydides (Războiul peloponesiac , V,
1-20). Este vorba de cunoscutul tratat de pace dintre Atena şi Sparta, din 421 îH, prin
care se punea capăt primei etape a Războiului Peloponesiac. Observăm că un
28
asemenea act intra în vigoare la o dată stabilită, avea clauze precise, la respectarea
cărora ambele părţi se angajau prin jurământ, însoţit de libaţii-deşertări rituale de vin,
în cinstea zeilor. Orice modificare adusă tratatului trebuia să se facă prin acorduri
bilaterale. Este cunoscut faptul că un cetăţean grec era sub protecţia cetăţii sale pe
teritoriul acesteia. Tratatul era expresia juridică a păcii dintre două cetăţi. El garanta
bunele raporturi pe perioadă determinată sau nedeterminată. Cităm, în cele ce
urmează, un tratat încheiat între Atena şi cetatea Leontinoi din Magna Graecia, în
anul 445 îH, prin care Atena dorea să consolideze propria sa influenţă în sudul Italiei,
unde dominau cetăţile doriene, după întemeierea coloniei panhellenice Thourioi (în
teritoriul oraşului Sybaris), la care a participat şi istoricul Herodot.
În condiţiile în care un cetăţean se stabilea în altă cetate, el nu avea drepturi acolo,
fiind considerat un străin. Ulterior, datorită experienţei lor în călătorii, negocieri şi nu
în ultimul rând datorită ajutorului financiar pe care-l ofereau, negustorii încep să fie
cooptaţi în rândurile cetăţenilor, prin decrete speciale, cu rol de convenţii, numite
decrete de proxenie. Proxenul avea aceleaşi drepturi ca un cetăţean. În plus, dacă
era ameninţat în ţara sa de origine, el putea să beneficieze de protecţie în noua sa
patrie fără nici o convenţie. El putea să aibă acces la magistraturi şi să vorbească în
cadrul forurilor conducătoare ale cetăţii primul, după discutarea problemelor
religioase. În acest sens, cităm un decret de la Kallatis, colonie doriană de pe coasta
vestică a Mării Negre: “ Sfatul şi poporul să-i acorde, pentru aceste motive, elogiul lui
Cutare fiul lui (…)leon, să i se acorde lui şi urmaşilor, cetăţenia, proxenia, titlul de
binefăcător, egalitatea fiscală, dreptul de a intra şi de a ieşi din port în timp de război
şi în timp de pace fără să fie expus la represalii şi fără nici o convenţie specială. ”
Un decret mesambrian, în cinstea unui callatian (Mesembria a fost tot o cetate
doriană de pe coasta de vest a Mării Negre ) conţine prevederi suplimentare: “ Sfatul
şi poporul să-i acorde (…) întâietate în justiţie, dreptul de a achiziţiona bunuri imobile,
dreptul de a discuta propuneri în Sfat şi Adunare, primul după discutarea problemelor
religioase. Casierul să înscrie decretul pe o stelă de piatră şi să o aşeze în templul lui
Apollo”. Tot la Mesambria, decretul IGB I2 307 reprezintă un tratat între cetate şi
regele trac Sadalas, în secolul III îH, în timpul diadohului Lysimachos al Traciei.
Inscripţia atestă acordarea titlului şi privilegiilor aferente calităţii de proxen regelui
trac, precum şi plata unui tribut de 50 de stateri, o sumă mare la acea vreme. În a
29
doua parte a decretului avem textul tratatului “ omologia”, din păcate vătămat. Totuşi,
putem discerne că mesambrienii au menţionat în tratat că îşi vor achita toate
obligaţiile faţă de Sadalas, în moneda lor, dar echivalentul unei sume în stateri de
aur, „valuta forte a acelei perioade ”. În diplomaţia greacă contemporană, proxenos
este denumirea funcţiei de consul, ceea ce pune în valoare mult mai bine rolul acestei
componente a diplomaţiei antice. Stabilirea originii proxenilor este o sursă de atestare
a relaţiilor politice regionale, ba chiar generale, în întreaga lume greacă. Avînd un
sistem bine pus la punct, grecii pot fi consideraţi ca fiind întemeietori al dreptului
internaţional. Deşi au trăit în cetăţi mici, faptul că s-au organizat în amphyc ționii
(Amphyctionia de la Delphi) ligi politice (Liga de la Delos, Liga Peloponesiacă),
dovedeşte că încă de atunci se resimţea nevoia unor organisme suprastatale care să
păstreze pacea. Instituţia proxeniei, a ambasadorului, ligile politice, tratatele încheiate
sunt elemente care să ateste caracterul deschis al lumii greceşti.
Roma a moştenit ceea ce grecii au dezvoltat şi au adaptat cerinţelor administrării
imperiale romane. Pe măsura ce teritoriul Romei s-a mărit, ora șul a negociat adesea
cu reprezentanții zonelor cucerite, cărora le garanta o guvernare proprie par țială
printr-o cale de acord comună. Acordurile erau făcute în general cu celelalte state sub
incidența legii internaționale grece ști. În timpul Republicii Romane, Senatul a condus
politica externa, deși era deja înfiin țat un departament de politică externă. Mai tîrziu,
în timpul Imperiului, împăratul era cel care avea ultima decizie cu privire la rela țiile
externe, emisarii fiind primi ți cu ceremonii și onoruri, iar lor și înso țitorilor acestora li
se garanta imunitate pe timpul negocierilor. Solii romani erau trimi și peste grani ță cu
instrucțiuni scrise de către guvernul lor iar cîteodată un astfel de emisar, sau nunțius
ajungea să aibă locuința permanentă într-un anumit ora ș. Pentru responsabilită ți mai
mari o legațio (delegație) de 10 sau 12 legați (ambasadori) era organizată sub
conducerea unui președinte, iar delega ții erau ale și pentru abilită țile lor oratorice
devenind inviolabili politic și militar. Cînd Imperiul Roman de Apus s-a destrămat în
secolul al V-lea dH, majoritatea tradi țiilor diplomatice au dispărut, monarhiile
negociind direct cu conducătorii învecina ți sau afla ți la depărtare prin intermediul
emisarilor, iar papalitatea a continuat să utilizeze Legați (delegațiile). Ambele forme
de diplomație intensificîndu-se în următoarele trei secole. În Roma antică misiunea
diplomatică avea rolul de a încheia pace, a soluţiona anumite litigii, a media în

30
raporturile cu terţii, a declara un război. Romanii au acordat o importanţă deosebită
formării personalului diplomatic, care se bucura de un real prestigiu. Ambasadorul
trebuia să cunoască regulile alcătuirii unui discurs diplomatic, retorica. Diplomaţi
iscusiţi din Imperiul Roman se numără: Tiberius Grachus, Cicero, Sextus Iulius
Caesar, Caius Iulius Caesar.
Şcoala romană are trăsături caracteristice, care derivă din faptul, că diplomaţia era un
element secundar, faţă de forţa militată. Romanii, au folosit pe scară largă tratatele, ca
instrumente de expansiune politică ( chiar şi pe cele cu denumiri dintre cele mai
inocente):

- de capitulare (dedito);
- de alianţă (societas sau foedus);
- de prietenie (amicitia);
- de egalitate (foedera aequa);
- de inegalitate (foedera minus aeaua);
- de ospitalitate (hospitum).
Principiul juridic constant proclamat, chiar dacă nu întotdeauna respectat, a fost acela
că în orice împrejurare, cuvîntul dat trebuie onorat. Din acest punct de vedere, se
consideră, că principiul pacta sunt servanda, a apărut în perioada romană. Conflictul
dintre tendinţa romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice - jus civile - aplicabil
însă numai cetăţenilor romani, şi tendinţa lor de a nu admite nici o egalitate între
drepturile lor şi cele ale popoarelor supuse, a condus la apariţia unui drept special
denumit - jus gentium, pe care unii autori il consideră a fi la originea - Dreptului
Internaţional. Acest drept reglementa conduita cetăţenilor romani în raport cu străinii,
întrucît, pană la reforma lui Caracalla, nu toţi locuitorii Imperiului roman aveau
calitatea de cetăţeni. Pe măsură ce Roma a început să decadă, acest jus gentium a
dat treptat naştere concepţiei „dreptului natural, adică a unor norme ce există
independent de un tratat sau o altă înţelegere privind raporturile reciproce între
indivizi sau grupuri, și deasupra acestora, având un conţinut etic. De asemenea, în
Imperiul Roman încep să apară reguli pentru diplomaţie , care aveau o aureolă de
sacralitate. Spre exemplu, la Roma problemele de protocol reveneau colegiului
preoţesc, preoţii respectivi, pe lângă serviciile religioase, se ocupau şi cu: servicii de
protocol, de ceremonial, diplomaţie. Conducerea politicii externe aparţinea -

31
Senatului. Montesquieu, a descris diplomaţia Senatului: “Niciodată nu a existat o
diplomaţie mai abilă şi mai prevăzătoare decît aceasta. Ea a fost o doctrină de o
adîncă înţelepciune, şi o neobişnuită energie, consfinţită şi pusă în aplicare de o
adunare deliberativă, a cărei membri s-a reînoit de-a lungul secolelor ”. Grecostasis”-
o tribună liberă, situată aproape de Capitol- era locul, unde trimişii străini aşteptau
audienţele lor la Senat. Spre sfîrşitul Republicii, s-a stabilit un obicei, care a fost
autorizat prin lege, anume de-a consacra luna februarie pentru negocierile între
ambasadorii străini şi Senat. Tradiţiile şcolii romane au fost continuate şi îmbogăţite
de către Imperiul Bizantin. Romanii - au pus bazele dreptului internaţional public, care
reglementează raporturile dintre state, raporturile dintre state şi cetăţenii străini.
Argument istoric
Decret dat pentru cinstirea încheierii cu succes a misiunii.
Iată un decret de la Istros, colonie milesiană de pe coasta de vest a Mării Negre: “Sfatul şi Poporul au găsit cu
cale: Întrucât Diodoros al lui Thrasikles, Prokritos al lui Pherekles şi Klearchos al lui Aristomachos, trimişi soli la
Zalmodegikos în privinţa ostatecilor, au călătorit prin ţară duşmană şi – înfruntând primejdii de tot felul şi dând
dovadă de cea mai deplină râvnă - au adus înapoi ostatecii (fiind aceştia la număr peste şaizeci), convingându-l
totodată pe Zalmodegikos să restituie cetăţii veniturile, Sfatul şi Poporul să găsească cu cale ca aceştia şi urmaşii
lor să fie înscrişi printre binefăcătorii obştii; să fie încununaţi, ca şi urmaşii lor, la toate spectacolele de teatru,
pentru bărbăţia şi râvna faţă de Popor, pentru ca şi ceilalţi cetăţeni, cunoscând că Poporul cinsteşte pe bărbaţii
vrednici, să se îndemne a sluji cetatea. Hegemonii să poarte de grijă ca prezentul decret să fie săpat pe două
lespezi, din care una să se aşeze în agora, în faţa porticului, iar cealaltă în preajma altarului lui Zeus Polieus .
Iată în acest sens, o menţiune făcută de istoricul grec Tukydides (Războiul peloponesiac, V, 1-20):
(1) „Atenienii, lacedemonienii şi aliaţii lor au depus jurământ, în fiecare cetate în parte, şi au încheiat un tratat cu
următoarele prevederi: (2) În templele comune, fiecare să poată, potrivit obiceiurile strămoşeşti, să ceară oracole
şi să trimită theori şi pe pământ şi pe mare fără teamă; templul şi altarul lui Apollon de la Delphi şi locuitorii din
Delphi să fie independenţi, nesupuşi nici unui tribut şi neatârnaţi în ceea ce privesc judecăţile şi să-şi aibă fiecare
pământul lor moştenit din străbuni. (3) Tratatul să fie făcut pe timp de cincizeci de ani pentru atenieni ş aliaţii lor,
şi pentru lacedemonieni şi aliaţii lacedemonienilor, fără viclenii, fără pagubă, şi pe pământ, şi pe mare. (4) Să nu
fie îngăduit lacedemonienilor şi aliaţilor lor să poarte armele pentru vreo daună împotriva atenienilor şi aliaţilor lor,
şi nici atenienilor şi aliaţilor lor împotriva lacedemonienilor şi a aliaţilor lor, nici cu tehnica militară, nici printr-un alt
mijloc. Iar dacă se va ivi vreo divergenţă între ei, să recurgă la judecată şi la jurăminte, aşa cum se vor putea
înţelege." (5) Lacedemonienii din alianţă să dea atenienilor cetatea Amphipolis. Cei din cetăţile pe care
lacedemonienii le-au predat atenienilor să aibă îngăduinţa să meargă fiecare unde vor vrea sau să-şi păstreze
ţara lor, iar cetăţile care aduceau contribuţia de pe vremea lui Aristeides să fie autonome. Să nu fie îngăduit nici
atenienilor nici lacedemonienilor să poarte arme spre a face rău, iar contribuţia în bani să fie restituită după ce
tratatul va intra în vigoare. Cetăţile care au adus ponosul de pe vremea lui Aristeides sunt următoarele: Argilos,
Stagiros, Acanthos, Scolos, Olznthos, Spartolos. Aceste cetăţi să nu fie aliatele nimănui, nici ale
lacedemonienilor, nici ale atenienilor. Iar dacă atenienii vor încerca să convingă ceăţile să intre în alianţă, iar ele
vor accepta, să le fie îngăduit să încheie alianţa cu atenienii. (6) Locuitorii cetăţilor Mecyberna, Saneia şi Singos
să poată să-şi locuiască cetăţile, ca şi olynthienii şi acanthienii (7) Lacedemonienii şi aliaţii lor să restituie
atenienilor cetatea Panacton, iar atenienii să restituie atenienilor cetăţile Coryphasion, Cythera, Metone, Pteleon
şi Atalante şi cetăţenii spartani, aflaţi în închisorile atenienilor, sau în altă parte aflată sub stăpânire ateniană; să
lase liberi pe peloponesienii asediaţi în Scione, pe cei care sunt aliaţii macedemonienilor în Scione, pe aceia pe
care i-a trimis Brasidas, şi pe orice alt aliat al lacedemonienilor care se găseşte întemniţat la Atena sau în orice
altă parte pe care o stăpânesc atenienii. Să dea şi lacedemonienii şi aliaţii lor oamenii pe care îi au de la atenieni
şi de la aliaţii lor oamenii pe care îi au de la atenieni şi de la aliaţii lor, potrivit aceloraşi prevederi. (8) În privinţa
cetăţilor Scione, Torone şi Sermylion, şi altor cetăţi pe care le deţin atenienii, să hotărască atenienii cum vor
socoti de cuviinţă. (9) La rândul lor atenienii să depună, pe cetăţi, jurăminte în faţa lacedemonienilor şi a aliaţilor
lor. şaptesprezece bărbaţi din fiecare cetate să depună cel mai mare jurământ al locului, iar jurământul suna aşa:
„Voi respecta tratatul şi libaţiile acestea cu dreptatea şi fără viclenie." Să poată şi lacedemonienii şi aliaţii să
depună acelaşi jurământ faţă de atenieni şi fieacre dintre ei să înnoiască jurământul în fiecare an. (10) Să ridice
coloane la Olympos, la Delphi, la Istm şi la Atena-în cetate-şi în Lacedemonia în Amyclaion. Iar dacă uită să

32
 prevadă vreun lucru în vreo privinţă, să fie bine stabilit prin jurământ că pot să se folosească de discuţii cu
dreptate şi să schimbe aşa cum vor găsi de cuviinţă şi atenienii şi lacedemonienii.
19 (1) Tratatul intră în vigoare sub eforatul lui Pleistolas, pe la sfârşitul lunii Artemision, iar la Atena sub
arhontatul lui Alcaios, pe la sfârşitul lunii Elaphebolion. (2) Au jurat şi au făcut libaţii următorii: din partea
lacedemonienilor Pleistonax, Agis, Pleistolas, Damagetos, Chionis, Metagenes, Acanthos, Daithos, Ischagoras,
Philocharidas, Zeuxidas, Antippos, Tellis, Alcinadas Empedias, Menas, Laphilos. Din partea atenienilor au jurat:
Lampon, Isthmionicos, Nicias, Laches, Euthydemos, Procles, Pythodoros, Hagnon, Myrtilos,Thrasycles,
Theagenes, Aristocrates, Iolaos, Timocrates, Leon, Lamachos, Demosthenes.
20 (1) Aceste libaţii s-au făcut pe la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, după ce trecuseră zece ani şi câteva
zile de la Dionysiile din cetate, de când avusese loc prima invazie în Attica şi începuse acest război”.
Tratat încheiat între Atena şi cetatea Leontinoi din Magna Graecia , în anul 445 îH
“Zeilor!
Solii din Leontinos care au făcut o alianţă şi jurământ au fost Timenor, fiul lui Agathokles, Sosis, fiul lui Glaukios,
Gelon, fiul lui Echseketos, secretar fiind Theosimos din Tauriscos. În timpul arhontatului lui Aphseudes, iar
Kritiades era secretar al Sfatului. Sfatul şi Poporul au găsit cu cale, în timpul prytaniei tribului Akamantis, secretar
fiind Charias, sub preşedinţia lui Timochxenas, la propunerea lui Kalias: să existe o alianţă între atenieni şi
leontini: să fie formulat şi acceptat un jurământ. Atenienii să jure: faţă de leontini vom fi aliaţi drepţi, fără vicleşug
şi vătămare. Leontinii jură la rândul lor: faţă de atenieni vom fi aliaţi pentru totdeauna, fără vicleşug şi fără
vătămare”.

Test de evaluare 2:
1. Numiți formele şi caracterul alianţelor militaro – politice şi religioase în Grecia antică.
2. Care au fost principiile de organizare şi funcţionare a soliilor? Caracterul tratatelor,
negocierea şi ratificarea lor.
3. Identificați elementele de drept internaţional în diplomaţia greacă antică.
4. Caracterizați instituţiile de politică externă şi diplomaţie în Roma antică.

4. Practici diplomatice ale Regatului Dacia în contextul relaţiilor cu lumea limitrofă

Diplomaţia românească constituie un aspect distinct în istoria diplomaţiei mondiale.

Prima trăsătură a diplomaţiei româneşti - vechimea, practicată pe teritoriul ţării, de
peste două milenii. În scrierile lui Herodot, şi în alte izvoare, sunt menţionate
tratativele duse de coloniile greceşti cu băştinaşii. În statul geto-dac, găsim o instituţie
diplomatică, corespunzătoare întinderii şi rolului jucat de această ţară în perioada
greco-romană. O sursă istorică atestă că: în anul 48 îH, meşterii pietrari din
Dionysopolis, au primit porunca să scrie pe o placa de marmura un decret în cinstea
lui Acornion, cetățean de seamă al ora șului.
De ce hotărîse adunarea poporului și reprezentanţii ei să-i acorde o asemenea
prețuire? De mai mulți ani, vremurile erau tulburi; armatele romane, cu stăruinţă şi
duritate, se așezau în ţinuturile de la miază-zi de Dunăre, respingînd rezistenţa
băştinaşilor. "Iar pe vremea iernării lui Gaius Antonius la noi – scriau meșterii pe
marmură, luînd iarna asupra sa preo ția zeului eponim Dionysos, a împlinit după
cuviință și cu mărinimie procesiunile și sacrificiile pentru zeu ". Dar nu aceasta era
temeiul principal pentru care se aduceau mul țumiri lui Acornion. Tot el, cu ani în
33
urma, trecuse în ținuturile din stînga Dunării, ca purtător al unei solii la un cîrmuitor al
geților, şi cîstigase bunăvoin ța acestuia. Acum, din nou și tot cu cheltuiala sa,
mersese dincolo de fluviu, în ţara geţilor, pînă la Argedava, în ambasadă, la
puternicul lor rege - Burebista. În ceea ce privește decretul dat de cetă țenii din
Dyonisopolis, trebuie făcute cîteva precizări pentru că importan ța sa este covăr șitoare
pentru epoca despre care discutăm. Este binecunoscut faptul că primele ac țiuni ale lui
Acornion nu sînt legate nici de Burebista și nici de tatăl său.
Deși a ajuns la noi mutilată, inscriptia arată clar că Acornion, fiul lui Dionysios, a ajuns
la Argedava, după unii istorici, capitala regatului dac, încă dinaintea lui Burebista și a
tatalui său. Radu Vulpe, cercetător român, crede totu și că în decretul lui Acornion este
vorba și despre tatăl lui Burebista, care î și avea re ședin ța la Argedava.
S-a ajuns la concluzia că Argedava nu poate fi situată în Banat, ci numai în estul getic,
acolo unde este cel mai probabil că și Burebista să fi aparut, deoarce cultura geto-dacă
gravita spre răsărit. Faptul că Burebista va folosi un sol grec, Acornion pentru a-i purta
soliile, vorbește multe despre pătrunderea greacă pe Dunare și afluen ții ei. Încrederea
dată solului grec era susținută de vechea prietenie care exista între Acornion și casa
getă. Între 62-61 îH. Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei, se va aventura militar
în Dobrogea, pentru a pedepsi coloniile grece ști, nemul țumite de tutela romană. De
aceea vor trimite solii către Burebista, cunoscut și ca protector al coloniilor, pentru a le
ajuta, dar va fi înfrînt de coaliția greco-bastarnă-getă. Ac țiunea lui Hybrida venea și ca o
încercare a Romei de a învălui Dacia. Aceasta arată că, de fapt, Dacia ajunsese un
inamic pentru Roma, ceea ce denotă, indirect, puterea pe care statul lui Burebista
începea să o aibă în lumea antica. Aflat în fa ța acestei oportunită ți, Burebista va
întreprinde o serie de acțiuni diplomatice și militare în spa țiul pontic, pe care va reu și
să-l supună. Pe lîngă acest lucru, Burebista va mai ob ține un lucru foarte important: o
stopare a expansiunii romane în ținuturile nord-dunarene.
Politica externă a regelui Burebista constă mai mult în expedi ții de cucerire decît în
relații diplomatice. Etapă importantă în istoria Daciei burebistiene, se desfă șoară între
anii 55-48 îH. În acest moment, Dacia este o putere demnă de luat în seamă în
spațiul european. Chiar și romanii în frunte cu măre țul Cezar privesc dacii ca pe un
real pericol.
Poziția lui Burebista în scena europeană ii permite să intervină în politica interna
romană. La Roma tocmai izbucnise războiul civil. Preferatul regelui dac este
Pompeius care vorbește în fa ța Senatului de un ajutor militar din partea unui prieten

34
personal. Cu un diplomat ca Acornion de partea sa, cu siguran ță că Burebista este
acest "prieten" al lui Pompeius. A șa cum probabil au plănuit, regele dac ii trimite
ajutor militar lui Pompeius, însă Cezar ob ține o victorie zdrobitoare, hotărînd ca
următoarele campanii militare să se desfă șoare în Dacia.
Aceste războiae civile de la Roma îl secătuiesc pe Cezar de resurse ceea ce ii oferă
posibilitatea lui Burebista să întreprindă ac țiuni de destabilizare a puterii romane. Între
acestea se numără amestecul pe plan diplomatic în răscoala dalma ților de pe malul
Adriaticii. Pentru ași întări armata, va ac ționa în continuare pe cale diplomatică,
intervenind pe lîngă regele part, Mitridates VI Eupator. La orizont se profilează
ciocnirea între cei doi titani dar în acela și an, ambii conducători, atît Cezar cît și
Burebista sînt asasina ți, ambele țări fiind sfî șiate. Cu lumea geto-dacă, ora șele elene
de pe țărmul Pontului ospitalier, aveau legături vechi, vînzînd căpeteniilor și
fruntașilor geți: ceramica, vinuri alese, untdelemn, podoabe sau țesături în schimbul
grînelor, sare, lemn, sclavi. Bunele rezultate și "bunăvoin ța" cî știgate de Acornion
pentru patria sa marcau o întreaga evolu ție a raportului între lumea elena și cea geto-
dacă. Desigur, aceste raporturi nu au fost întotdeauna lini știte. Istoricii Strabon și
Arrian ne relatează expediția regelui Alexandru Macedon la Nordul Dunării în 335 iHr,
expediție în care, armata macedoniană, după ce a trecut Dunărea a avut dificultă ți în
înaintare datorită lanurilor înalte de grîu pe care solda ții le-au culcat cu lancea
înclinată. Au ajuns la o cetate întărită pe care au cucerit-o și din care au luat o pradă
bogată.
Așa, marele Alexandru, înainte de a porni la asaltul Orientului, î și aduse o ștenii pînă
la Istru (335 i.e. n.), unde urma să supună tracii conduşi de "regele" Syrmos;
Alexandru, hotărîse atunci un atac în zona Zimnicei, folosind pentru trecerea fluviului
numeroase monoxyle ale ge ților. Poveste ște istoricul Arrian: "Trecerea s-a întîmplat
noaptea, în fața unui cîmp acoperit cu grîne dese, putînd, în acest chip, să ascundă
mai ușor ieșirea la mal. Iar cînd se crăpa de ziuă, Alexandru porni prin grîne,
poruncind pedestrașilor să calce cu suli țele piezise grîul și, astfel, să înainteze spre
locurile necultivate. Călărimea se ținea în urma pedestrimii atît timp cît acesta înainta
prin lanuri, dar, o data ce ie șiră pedestra șii din ogoarele lucrate, Alexandru în
persoană conduse călarimea la aripa dreapta, iar lui Nicanor îi ordonă să înainteze
cu pedestrimea în formatie de careu…" Aşa au pătruns macedonenii în ținuturile

35
nord-dunărene, prin locuri unde holdele de grîu atît de dese, încît pedestrimea culca
spicele cu lăncile înclinate, deschizînd drum falangei mai greu înarmate. Dar
demonstrația de forță a lui Alexandru rămăsese fără urmare, căci ge ții se retrăseseră
din fața atacatorilor, care, la rîndu-le, după ce ob ținură, în cele din urmă, restabilirea
păcii cu tribalii și cu celelalte triburi, se înapoiară de la Dunăre spre Macedonia. Mai
tîrziu (pe la anul 300 îH), puterea macedoneana se ciocni cu aceea a ge ților strîn și
sub o singură cîrmuire, a lui Dromichaites. Diodor din Sicilia, Polianos și geograful
Paul Sanias descriu conflictul dintre generalul (gliadoh) macedonean Lysimah și
regele geto-dac Dromichaites desfăşurat între anii 300-292 îH. La sfîr șitul acestui
conflict, Lysimah a fost înfrînt și luat prizonier fiul său, Agathocles. Adunarea
poporului a cerut uciderea lui, însă Dromichaites, cu diploma ție a reu șit să-i convingă
că este mai bine să fie lăsat în via ță și să se încheie un tratat de alian ță. În același
timp, geții nădăjduiau să-și recapete prin acesta binefacere pămîntul pe care-l
ocupase Lysimah.
Istoricul Iustinus vorbe ște în secolul III de luptele pe care regele Oroles al geto-dacilor
le-a dus cu bastarnii (un neam germanic), lupte în care la început, geto-dacii au fost
înfrînți. Oroles i-a pedepsit să doarmă cu picioarele pe capătîi și să facă muncile
femeilor lor. Amenințarea tot mai serioasă pe care o reprezenta pentru Dacia prezen ța
Romei la Dunăre îndemna triburile să se unească din nou. In timpul domniei lui Duras
izbucneşte un grav conflict cu romanii, cîrmuiţi pe atunci de Domi țian (81 - 96e.n.) În
fața pericolului iminent, Duras cedează tronul lui Decebal.
Diplomația e primul mijloc pe care-l folose ște Decebal, propunîndu-i lui Domi țian o pace
avantajoasă pentru daci. Împăratul roman refuză și trimite peste Dunăre o armată care
cade în plasa lui Decebal și astfel romanii sunt învin și. În anul urmator, Domi țian trimite
o nouă oaste, de data aceasta romanii ob țin o importantă victorie la Tapae. Decebal
cere pace, care va fi încheiată în anul 89, în condi ții favorabile romanilor, iar Decebal
devine client al Romei, căreia trebuia să-i dea ascultare. Dupa cî țiva ani, la Roma
pacea încheiata de Domiţian începea să fie considerată ruşinoasă pentru Imperiu.
De aceea, în anul 98 e.n., la urcarea sa pe tron, împăratul Traian încetează să-l mai
ajute pe Decebal cu bani, meșteri și instructori militari și se pregăte ște activ de război.
Primul razboi dacic al lui Traian izbucne ște în primavara anului 101 și se termină cu
înfrîngerea Daciei, condițiile de pace fiind dure pentru daci. Decebal însă calcă
prevederile păcii și începe refacerea cetă ților, făure ște arme, prime ște la el fugari
romani, caută aliați pentru înfrîngerea romanilor și atacă aliaţii romanilor. Prin soliile
36
trimise din timp, Decebal îşi asigura colaborarea unor triburi vecine, roxolanii, bastarnii
şi burii; în schimb, alianţa cu Pacorus al II-lea, regele parţilor, nu pare să se fi încheiat.
O dată începute operaţiunile militare în vara anului 101, Traian primi un fel de înştiinţare
din partea dacilor, a burilor şi a aliaţilor lor, scrisă pe o ciupercă mare, cu litere latine şi
sfătuind pe romani să se întoarca din drum şi să încheie pace.
Victoria romană răsturna planurile lui Decebal. După reluarea luptelor, în primavara
anului 102, au urmat noi tratative, o dată printr-o delegaţie de pileati (fruntaşii dacilor),
propunînd o întrevedere directă între Traian şi Decebal, a doua oară, prin doi
reprezenţanti ai împăratului L. Licinus Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriatului,
sosit în tabara dacilor; a treia oară, cînd s-a încheiat pacea, urmată de o solie specială,
care a ajuns pînă la Roma, spre a obţine şi ratificarea Senatului.
Istoricul şi omul politic grec Dion Cassius, care a trăit în secolele II-III, astfel îl descrie
pe Decebal: ”Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă
prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era
viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o
înfrîngere, lucruri pentru care a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”.
Prezenţa lui Decebal în Munţii Orăştiei, şi nu numai, este încă de actualitate. Istoricii
spun că Decebal avea multe calităţi de strateg şi conducător, iar acestea se văd în
cetăţile care se mai păstrează pe teritoriul fostului Regat din Carpaţi şi de la Dunăre.
Așezați din cele mai îndepărtate timpuri ale istorie în cetatea carpatică, campiile Dunării
şi al ţărmului Pontului Euxin, cu o creaţie materială şi spirituală ce se număra printre
cele mai de seamă ale antichităţii, geto-dacii şi-au făurit istoria alături de lumea greacă
şi romană. Secole de-a randul, ei au stat în neîncetata legătura cu aceste doua
civilizaţii fundamentale ale continentului nostru. Cu grecii au ajuns treptat la un
echilibru, la rapoturi în care fiecare parte şi-a păstrat rînduielile şi întocmirea proprie,
asigurandu-şi totodata schimbul de valori şi bunuri ce-i erau necesare. Cu romanii a
fost lupta pentru libertate, continuată un secol şi jumatate; echilibrul a fost rupt, şi Dacia
a intrat în hotarele imperiului. Conflictul a dat însa o noua sinteza, aceea a poporului
român; şi cînd în Transilvania, în Tara Românesca şi Moldova se vor constitui statele
feudale româneşti, ele vor continua tradiţia lui Burebista şi Decebal: aceea a bunelor
raporturi cu celelalte popoare.
De aceea şi rădăcinile diplomaţiei româneşti se trag din relaţiile de acum doua milenii
dintre daci, oraşele greceşti ale Pontului şi Republica romană.
Concluzie. Diplomaţia antica, de la Egipteni până la Bizantini, are o notă
caracteristică care trebuie scoasa în relief. Anume, atât la primele ambasade
37
civilizate ale Egiptului, cât şi la trimişii îngrijit selecţionaţi şi încărcaţi cu o gravă
răspundere ai cetăților greceşti, atât a diplomaţilor abili şi pricepuţi ai Senatului
roman, cît şi al ambasadorilor popoarelor din timpul năvălirilor barbare, precum şi în
sistemul diplomatic rafinat şi subtil, plin de trucuri şi resurse ingenioase, admirabile
pentru acele timpuri, ale Imperiului bizantin, găsim o notă comună şi particulară:
ambasadele erau temporare. Misiunile diplomatice erau îngrijit pregătite şi abil
executate, dar, după terminarea lor, ele încetau în mod natural . Legăturile
internaţionale încă nu au fost atât de consolidate, pentru a pretinde relaţii diplomatice
permanente. De aceea diplomaţia antică nu se urca numai adânc în istoria egipteană
ci, spre deosebire de obişnuita clasificare istorică ea cuprinde şi perioada năvălirilor
barbare şi ale Imperiului bizantin. Însă fără experienţa vastă şi tradiţia strălucită a
diplomaţiei antice, poate niciodată nu s-ar fi ajuns la înfiinţarea ambasadelor
permanente ale evului mediu, care la rândul lor, au pregătit câmpul de activitate al
congreselor moderne.

Test de evaluare 3 :
1. Caracterizați practicile diplomatice a daco – geţilor în secolele V-II î.e.n.
Diplomația lui Burebista.
2. Estimați raporturile politico- militare daco – romane între 44 î.e.n. – 85 e.n.
3. Analizați războaiele daco – romane din ani 101-102 şi 105-106 e.n. și impactul lor
asupra configuraţiei politice a teritoriului nord – dunărean.

Bibliografie:
1. C.H.Opreanu. Dacia Romană şi Barbaricum. Timişoara, 1998.

2. Dicționar diplomatic, M. Alexie, dr. P. Bărbulescu, Ed. Politică, 1979

3. I. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

4. Istoria diplomaţiei. Vol. I. Bucureşti, 1967.

5. M. Maliţa. Diplomaţia. Bucureşti, 2004.

6. V. Cândea. Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti. Bucureşti, 1966.

7. M.A. Mунтян. История дипломатии, Mосква, 2007.

8. А. Ф. Бокщанин. История международных отношений и дипломатии в

Древнем мире. М. 1945.

9. Всеобщая история дипломатии – сб., 2009 г.

10. История дипломатии.», Т. 1-3 – под ред. В.П.Потемкина, Mосква, 1997 г.

38
 11. История международных отношений» - под ред.Д.Богатурова, 2000г.

TEMA 2. CENTRE ALE DIPLOMAŢIEI INTERNAŢIONALE ÎN EPOCA MEDIEVALA

PLAN:

1. Şcoala diplomatică bizantină.

2. Diplomaţia statelor italiene – sinteza principiilor şi formelor de organizare a politicii externe şi
a relaţiilor internaţionale occidentale.
3. Practica diplomatică în Franţa medievală.
4. Evoluţia practicilor diplomatice în Anglia medievală.
5. Ţările române în sistemul relaţiilor diplomatice medievale.

OBIECTIVE:

 cunoaşterea marilor centre ale diplomaţiei internaţionale în epoca medievală - Veneţia şi

Florenţa;
 identificarea practicilor diplomatice ale statelor italiene;
 analiza şi estimarea diplomaţiei statelor italiene ca sinteză a principiilor şi formelor de
organizare a politicii externe şi a relaţiilor internaţionale occidentale;
 compararea evoluţiei practicilor diplomatice în Anglia şi Franţa medievală;
 caracterizarea evoluţiei practicilor diplomatice ale ţărilor române.

1. Şcoala diplomatică bizantină

De-a lungul primului mileniu creştin, contactele dintre civilizaţia bizantină şi cea
occidentală au fost sporadice, majoritatea acestora limitîndu-se la palierul oficial al
relaţiilor diplomatice şi bisericeşti. Chiar şi în aceste condiţii, emisarii, misionarii,
negustorii sau războinicii proveniţi din spaţiul creştinătăţii latine, care au intrat în
contact cu realităţile lumii bizantine, au fost impresionaţi de bogăţia materială şi
spirituală a capitalei imperiale şi s-au declarat copleşiţi de măreţia curţii basileilor.
Pînă şi personalităţile cu un acut spirit critic, precum episcopul Liutprand de
Cremona, trimis de Otto I pentru a negocia o alianţă matrimonială cu stăpânii de pe
Bosfor, nu a putut să-şi camufleze fascinaţia pentru Bizanţ în ciuda delaţiunilor menite
să-i justifice eşecul. După căderea Imperiului Roman, Bizanţul devine forţa ce
39
promova valorilor europene. Şcoala bizantină stabilea drept obiectiv primordial al
diplomaţiei - obţinerea şi păstrarea păcii, punea accent pe buna cunoaştere a
popoarelor, care ameninţau imperiul pentru a putea negocia în mod real. La curtea
imperială, ambasadorii erau primiţi cu un fast aparte, pentru a-i convinge de forţa şi
măreţia Imperiului. Şcoala diplomatică bizantină se baza pe principii, metode, reguli,
ritualuri, în care se combina şiretenia şi intriga, negocierea cu războiul, abilitatea şi
inventivitatea cu scopurile clar formulate. Diplomaţia bizantină a fost eminent
organizată şi condusă de un departament al afacerilor externe cu mult înainte de
stabilirea acesteia în alte părţi ale Europei. Conducerea o avea “Magister officiorum”,
care era totodată şi şef al personalului curţii, Mareşalul curţii şi Ministru al afacerilor
externe. Ascensiunea la tron a unui împărat era notificată formal tuturor principilor din
Occident şi Orient. Primirea solemnă a ambasadorilor străini de împărat, era
considerată foarte importantă. Ambasadele puterilor străine erau primite cu tot
rafinamentul ospitalităţii bizantine, însă ţinute sub supraveghere, pentru ca aceştea
să nu aibă oportunitatea unei observaţii libere. Sub pretextul unei excorte de onoare,
ambasadorul străin era primit la frontieră de o puternică forţă militară. Pentru a-l
convinge în privinţa caracterului neaccesibil al ţării, ambasadorul era condus pe cel
mai lung şi anevoios drum, dîndu-i-se asigurarea că este cel mai uşor acces spre
capitală. În timpul şederii la Constantinopol, ambasadele erau găzduite pe cheltuiala
statului, într-un palat, amenajat pentru reşedinţa lor. Un oficiu special, “Biroul
barbarilor” avea sarcina întreţinerii lor. Toate mişcările lor erau supravegheate în
secret. Totdeauna erau excortaţi de o gardă, care servea mai mult pentru a împiedica
libertatea observaţiei şi comunicării decît pentru protecţia lor. Cînd ambasadorii
reprezentau vecini puternici, se ascundeau din faţa lor bogăţia capitalei şi frumuseţea
femeilor. În schimb li se arătau trupele numeroase şi splendide, precum şi zidurile de
apărare şi solide. Însă dibăcia şi afabilitatea, pe care o aveau Bizantinii cînd primeau
ambasadori străini, era întrecută de priceperea lor când trimiteau pe proprii lor
reprezentanţi. Fiecare ambasador, după ce a fost întîi examinat în privinţa aptitudinii
sale, era instruit înaintea plecării în mod special despre scopul şi planul misiunii sale .
I se impunea, înainte de toate, ca să fie extraordinar de politicos şi generos , în
măsura în care îi permiteau mijloacele. Adeseori ambasadorii bizantini luau cu ei
mărfuri produse în Imperiu, cu scop de a acoperi cheltuielile ambasadei şi de-a

40
câştiga un nou debuşeu pentru comerţul imperial. Ambasadorul trebuia să laude
totdeauna şi să nu critice niciodată posesiunile străinului și diminua pe acele ale țârii
sale. Spre deosebire de precauţiunile luate împotriva curiozităţii străinilor,
ambasadorii bizantini erau instruiţi ca să observe şi să raporteze împăratului cât mai
mult posibil. Diplomația Imperiului de Răsărit în perioada romano-bizantină a fost
deosebit de activă, flexibilă şi complexă. Confruntat cu situaţii dintre cele mai grele,
asaltat din toate direcţiile, obligat să lupte pe mai multe fronturi, Imperiul Romano-
Bizantin a trebuit să îmbine forţa armelor cu persuasiunea diplomaţiei, să găsească
permanent căi şi metode cu care să-şi neutralizeze duşmanii. „Noua Romă” a practicat
o diplomație externă abilă, utilizând principii şi mijloace care i-au adus faimă,
asigurându-i suplinirea ori complinirea forţei: „divide et impera”, plata subsidiilor,
tergiversarea convorbirilor, concedarea temporară a unor teritorii, organizarea de
comploturi şi asasinate în tabăra adversă, cultivarea orgoliului unor suverani ori
generali barbari prin acordarea de 22 titluri şi distincţii, alianţele matrimoniale,
convertirea religioasă, instruirea şi educarea copiilor de şefi barbari, acordarea de
privilegii comerciale. Războiul a fost acceptat ca soluţie numai atunci cînd toate
mijloacele de comunicare şi de negociere erau epuizate. Ca altădată Roma, Bizanţul
s-a găsit în obiectivul neamurilor barbare, atrase de bogăţia şi fascinaţia acestei lumi. În
secolele primei perioade, Imperiul de pe Bosfor a trebuit să se apere purtînd războaie
contra barbarilor germanici (vandali, goţi) şi turcici (huni, avari) contra slavilor şi a
perşilor. Este bine cunoscut că Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a avut de suferit
mari devastări din partea hunilor, prima seminţie asiatică de neam turcic care a pătruns
în Europa. Uniunea de triburi condusă de marele rege Attila, supranumit de către
scriitorii creştini „biciul lui Dumnezeu”, a făcut prima incursiune la sudul Dunării în anul
441, ajungînd pînă la Arcadiopol şi Filipopol. Încurajaţi de victoriile obţinute în această
campanie, hunii au ameninţat, în 443, Constantinopolul. Înspăimântaţi, bizantinii au
îndepărtat imediat pericolul plătind regelui Attila o răscumpărare de 4000 livre aur şi au
promis subsidii anuale de 2100 livre aur. În 447, hunii au invadat din nou Imperiul
pustiind, după un izvor al timpului, 70 de oraşe şi cetăţi. În insolenţa sa, regele hun a
pretins împăratului bizantin cedarea definitivă a teritoriului dintre Dunăre şi Balcani. În
acest scop, a trimis la Constantinopol o solie condusă de Edecon, iar bizantinii, pentru
a tergiversa, au răspuns tot printr-o ambasadă, din care făcea parte şi istoricul Priscus
din Panion. Trimişii bizantini aveau, în mare secret şi misiunea de a organiza uciderea
lui Attila, acţiune nereuşită, care a costat scump Bizanţul. Hunii au răspuns cu alte
atacuri pustiitoare. Salvarea Imperiului a venit din partea Occidentului. În 451, hunii au
41
 fost înfrânţi catastrofal de o armată romană pusă sub comanda generalului Aetius, la
Campus Mauriacus. După moartea regelui Attila, puterea hunică a fost lichidată.

Un moment de grea încercare pentru statul bizantin a fost anul 626, când a avut loc un
atac combinat al avarilor, slavilor şi perşilor asupra capitalei bizantine. Avarii, în număr
de 30.000, după estimarea poetului imperial Georgios Pisides, au început asaltul
general asupra „Noii Rome”. Lupta a fost deosebit de grea, dar defensiva bizantină,
atent organizată, a rezistat. În acele momente a acţionat cu eficienţă şi diplomaţia
bizantină care a reuşit să destrame alianţa avaro-persană punând în valoare un
principiu fundamental: „divide et impera”. Asediul asupra capitalei Bizanţului a eşuat.
Patriarhul Sergios, eroul apărării, a compus Imnul Acatist, imn de triumf dedicat
Fecioarei Maria, căreia locuitorii oraşului îi atribuiau protecţia şi biruinţa asupra
duşmanilor. După anul 626, puterea avarilor a intrat în declin.

Diplomaţia imperială Imperiul avea în faţa tuturor popoarelor barbare un prestigiu de necontestat. Diplomaţia
de la Constantinopol a ştiut să profite în chip abil de acest lucru şi să-şi extindă
influenţa politică, să dobândească avantaje economice şi să răspîndească credinţa, iar
odată cu acesta să extindă civilizaţia bizantină. Exista la Constantinopol „o ştiinţă a
conducerii barbarilor”, ale cărei mijloace se inspirau din tradiţia romană. Iustinian şi-a
creat, la fel ca împăraţii romani, la toate frontierele popoare vasale, pe care le câştigase
prin acordarea de bani, de favoruri şi onoruri. În schimbul unui tribut anual ( annona)
plătit barbarilor, imperiul căpăta loialitatea acestora şi un contingent de armată, care
trebuia să lupte pentru apărarea Imperiului. Şefilor barbari li se acordau podoabe
preţioase, decoraţii strălucitoare şi titluri pompoase din ierarhia palatului imperial. Şefii
barbari se simţeau flataţi de faptul că erau consideraţi pe jumătate romani, părtaşi ai
lumii civilizate şi se declarau cu emfază „sclavi ai maiestăţii sale imperiale”.
La Constantinopol se ştia însă că aceşti şefi lacomi, schimbători şi perfizi deveneau
duşmani periculoşi. Diplomaţia imperială îi supraveghea cu mare grijă. Pentru a
menţine asupra acestora influenţa bizantină li se dădeau soţii din imperiu, iar copiii
acestora erau crescuţi la Constantinopol în civilizaţia şi luxul capitalei. Deseori erau
invitaţi la palat făcându-le o primire exagerat de luxoasă, pentru a le crea acestora
impresia că imperiul este foarte puternic. În timpul domniei lui Iustinian la palatul sacru
au venit mulţi conducători dintre heruli, huni, avari, gepizi, axumiţi, lazi, iberi şi alţii.
Împăratul şi Theodora îi încărcau cu daruri pe ei, pe soţiile şi copiii lor şi când se
întorceau în regiunile de unde veniseră erau încă uluiţi şi fascinaţi de farmecul, pe care-

42

2. Diplomaţia statelor italiene – sinteza principiilor şi formelor de organizare a politicii externe şi a
relaţiilor internaţionale occidentale
Faza diplomaţiei permanente-
a II-a perioadă
din istoria diplomaţiei
l cunoscuseră şi se simţeau fericiţi de a fi în serviciul unui împărat, care-i primea atât de
bine şi le făcea atâtea daruri preţioase.
Diplomaţia bizantină căuta să slăbească forţa popoarelor barbare, învrăjbind un popor
împotriva celuilalt. Există, de asemenea, obiceiul ca la Constantinopol să fie
întotdeauna un pretendent la conducerea poporului barbar, care să poată fi opus în
orice moment conducătorului barbar neascultător. În acelaşi timp, Bizanţul putea apela
la un popor barbar să pornească război împotriva altui popor barbar, care devenea un
pericol pentru Imperiu. La aceste practici care veneau ca o moştenire de la Roma,
Bizanţul adăuga altele. Propaganda creştină a fost strîns legată de politică; misionarii
nu făceau mai puţin decât diplomaţii, pentru ca popoarele barbare să accepte
suzeranitatea imperială şi să le aducă în sînul civilizaţiei bizantine. Mulţumită acestor
misionari popoare barbare din regiunile de stepă ale Rusiei meridionale, până în Etiopia
şi Sahara, de la Eufrat şi până în vestul Europei şi nordul Africii au primit religia creştină
în timpul lui Iustinian depăşind astfel graniţele imperiului. O dată cu religia creştină se
făcea cunoscută şi civilizaţia bizantină. Această politică, prin care se combina forţa
militară cu diplomaţia, a avut succes.
B) Faza diplomaţiei permanente - constituie cea de-a doua perioadă din istoria
diplomaţiei. Potrivit lui Phillipe Cahier, ea începe din secolul XV şi durează pană la
Congresul de la Viena din anul 1815. Ambasadele permanente s-au născut dintr-un
ansamblu de circumstanţe dintre care cele mai semnificative sunt următoarele:
înlocuirea statului și a acțiunii de ierarhizare politică din Europa evului mediu prin
centralizarea puterii (alcătuirea marilor monarhii moderne Franţa, Anglia, Spania, la
mijlocul secolului XV); ofensiva turcilor în Orient; marile războaie ale Occidentului
(războiul de o sută de ani, războiul "celor doua roze", războaiele italiene).
Primele state, care au contribuit în direcţia extinderii diplomaţiei în relațiile
internaționale au fost - statele italiene (sec. XII-XIV-XV) și nu marile state cunoscute
în istorie. În secolul al XV-lea, în spaţiul republicilor italiene, are loc o schimbare
radicală a caracteristicilor diplomaţiei, din itinerantă, ea devine permanentă. (crearea
ambasadelor permanente). Mai repede decît marile monarhii europene, statele italiene,
datorită gradului mai înalt de dezvoltare al for țelor de produc ție, dar și din cauza
43
fărămiţării politice au simțit nevoia asigurării unui echilibru în peninsulă prin exploatarea
intereselor divergente și convergente și acordarea de concesii reciproce.

Acești factori au fost puși în valoare cu ajutorul diplomatiei și în mod necesar au apărut
instituții și modele noi în sensul modern al cuvîntului. Consecin ța politică a fost sistemul
creat prin pacea de la Lodi (1454) semnata de catre Florenta, Neapole, Roma, Milano
si Venetia, care a asigurat echilibrul dintre principalele state italiene și a garantat pacea
și independența Italiei pentru aproape o jumătate de secol.
Dar statele italiene nu dispuneau de for țe suficiente care să le asigure integritatea și
independența în condițiile în care monarhiile vecine, tot mai consolidate și centralizate
își ațintiseră privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui
echilibru politic mai larg, cu alte cuvinte organizarea Europei în mare, cum era Italia
organizată în mic. De aici necesitatea ambasadelor permanente, care prin intermediul
agenților să spioneze intențiile tuturor și la momentul potrivit să paralizeze pe cale
diplomatică tendințele de supremație ale statelor puternice și ambi țioase.
Diplomația cetăţilor italice: Veneţia, Florenţa, Milano, Genova şi Pisa s-au remarcat
prin serviciile lor diplomatice foarte bine organizate, prin tehnici remarcabile ale cifrării
mesajelor, prin înfiinţarea primelor oficii consulare, misiuni însărcinate cu protecţia
cetăţenilor lor în ţările străine. Toate aceste practici promovate de cetăţile italice, fac
trecerea de la diplomaţia antică - la cea modernă, caracterizată prin:
1. Generalizarea trimiterii de ambasadori, prin proliferarea acestora (la curtea lui
Ludovic al XlV- lea, erau acreditaţi nu mai puţin de 25 de ambasadori).
2. Prin publicarea unor lucrări consacrate în principal - activităţii diplomatice. Cauzele
acestei organizări a statelor italiene este legata de: fărămiţarea politică, gradul mai
înalt de dezvoltare a for țelor de produc ție, nevoia unui echilibru în peninsulă.
Statele italiene jucau un rol important în via ța economică a Europei. Ele erau
intermediari în comerțul cu Orientul, au dezvoltat o industrie, concepută pentru export
în Europa Centrală, de Nord și de Est, și în Orient. Ora șele-state italiene au devenit
centre importante bancare. În fiecare dintre aceste ora șe via ța politică era tensionată,
iar lupta de clasă acută a condus la conflicte permanente și schimbări frecvente de
guverne și regimuri politice. Printre ora șele italiene nominalizate ca puternice centre
politice s-au evidențiat: Veneţia, Genova, Milano, Floren ța . Dar nici unul dintre aceste
centre nu a fost suficient de puternic pentru a supune restul ora șelor. În acela și timp,

44
 nici unul dintre ei n-a fost destul de interesat în unificarea Italiei. Pia ța internă din
Italia era neînsemnată. Principalele interese ale ora șelor italiene și a banchirilor lor
erau orientate în afara țării. Acapararea noilor pie țe de desfacere, rivalitatea
comercială pe uscat și pe mare, nu unea ci dezmembra ora șele italiene.
Diplomația organizată în adevăratul sens al cuvîntului a apărut atunci cînd papalitatea a
devenit o forță politică în Europa. Interesele Romei pontificate în statele cre știne au fost
susținute de timpuriu de reprezentan ți sau agen ți. Insuficient de puternic pentru a uni
Italia, acesta s-a dovedit suficient de puternic pentru a preveni asocierea sub puterea
altui stat. Sudul Italiei și Sicilia au fost separate politic de restul țării. Aici, mai întâi s-a
consolidat statul normand, care este înlocuit de domnia dinastiei Hohenstaufen, apoi
a dinastiei Angevin, și, în final, a dinastiei de Aragon. Napoli și Sicilia nu erau legate
politic de Italia, ci de Spania. De-a lungul Evului Mediu, și mult timp după aceea, Italia
a fost dezmembrată într-un număr de state care concurau una cu alta. Acestea ba
luptau între ele, ba creau alian țe, organizînd tot felul de combina ții politice împotriva
dușmanului comun din rîndul statelor italiene, sau împotriva străinilor, care pretindeau
la peninsula bogată. Ambasadele, negocierile, acordurile au devenit aici un
complement necesar pentru for ța militară. În cele din urmă, ele au dus la constituirea
unui echilibru, care mai târziu a devenit un model pentru marile monarhii europene. În
Italia, se afla reședința cur ții papale, centrul Bisericii Catolice din Europa, cu rela țiile
sale multiple internaționale.
Vaticanul - continuatorul
valorilor romane Conducători ai Vaticanului, remarcabili prin talentul lor de negociatori au fost: Papa
Leon l, Papa Grigore al Vll-lea.
Negocierile purtate de către Vatican de-a lungul secolelor au reuşit să păstreze
valorile romane, să permită utilizarea limbii latine pe un mare spaţiu geografic,
constituind un puternic factor de unitate culturală. Diplomaţia papală a ştiut să îmbine
scopurile clare cu cele mai felurite mijloace, pentru a le atinge: de la intrigă şi
minciună - la persuasiune, de la relaţiile de interese - la promovarea fanatismului, a
reuşit să joace până în zilele noastre rolul unei forţe spirituale de necontestat, s-a
preocupat de formarea diplomaţilor săi printr-o educaţie aleasă, care presupunea:
stăpânirea filosofiei, retoricii, artei de vehiculare a mesajului. În Europa medievală,
tentativele de restaurare ale valorilor Romei antice au avut ca punct de plecare religia
creştină și unitatea sub sceptrul imperial. După bezna în care întrase Europa centrala
45
 și de vest din anul 476, ideea imperială apare ca un fapt extraordinar, suscitînd
nostalgia epocii în care "pax romana" era un scut al lini știi și ordinii în perimetrul
adiacent "mare nostrum" (M. Mediterana). Nostalgia s-a împletit cu încercări efective
de restaurare a Imperiului, adică a unei autorită ți politice conducătoare în Europa.
Una din aceste încercări a dăinuit peste 800 de ani, începînd cu secolul X, de și
uneori formal. În estul continentului, Imperiul Roman de Răsărit a avut o existen ță
milenară, pînă la cucerirea Constantinopolului din 1453, de catre turci. Și cnezii
bulgari și sîrbi, au trecut la folosirea titulaturii de țari (de la caesar), încercînd și pe
această cale să substituie autoritatea lor fa ță de restul puterilor în prevalare.
Organizarea serviciului consular

Orașele italiene desfășurau o intensă activitate comercială cu alte țări, în special din
Orientul Mijlociu. De aceea, în mod firesc, trebuia să apară organe care urmau să
protejeze interesele negustorilor italieni în străinătate.
Orașele comerciale din Italia - Veneția, Genova, Piza, și altele au asigurat protec ția
intereselor cetățenilor săi în străinătate prin organizarea serviciilor consulare. În acest
sens, un rol important l-au jucat cruciadele și constituirea de către crucia ți a statelor
sale în Siria și Palestina. Crucia ții au primit un ajutor considerabil de la Veneția,
Genova și Piza. Cu sprijinul acestor ora șe au fost cucerită coasta levantină cu
porturile sale, care juca un rol important în comer țul cu Orientul. Ca recompensă
pentru ajutor, ele au ob ținut cartiere în ora șele cucerite, întemeind o serie de colonii
italiene cu administrație proprie, fiind retrase din sistemul general de administrare și
jurisdicție. În fruntea coloniilor italiene se aflau func ționari italieni ce purtau titlul de
„viscounts” (vicecomites), cu tribunale și curii. La sf. sec XII se instituie func ția de
guvernator al coloniilor vene țiene în Regatul Ierusalim - „ Baillo” – bajulus; în fruntea
coloniilor venețiene sînt numi ți 2 consuli. Atribuţiile unul baillo erau asemănătoare
unui consuliu modern din Orient, care au jurisdicţia capitulaţiilor, însă rîngul lor era
mai ridicat. Începînd cu 1497 dreptul de a numi ambasadorii a trecut la Senat.
Pisa numea la început trei consuli, apoi unul. To ți ace ștea locuiau în capitala
Regatului Ierusalimului - în Acre. Ace ști reprezentan ți erau, de obicei, numi ți de
metropolă și aleși acolo la fel, precum și al ți oficiali ai republici italiene. Dar, uneori, ei
erau aleși de către popula ția coloniei. Între autorită țile locale și consulatele italiene de
multe ori izbucneau conflicte. Divizarea func țiilor autorită ților locale și a consulatelor

46
 în cele din urmă au fost stabilite prin acord. De obicei, jurisdic ția penală, în special pe
chestiuni importante, a rămas în mîinile autorită ților locale. În mâinile consulilor italieni
a fost concentrată jurisdicția civilă, și mai ales cea comercială pentru compatrio ții lor.
Starea de lucruri nu se schimbă atunci când crucia ții au fost alunga ți din Siria și
Palestina, și puterea a trecut în mâinile musulmanilor. Colonii similare aveau italienii,
mai ales venețienii, și în alte ora șe din Orient.
Venețienii aveau două colonii în Alexandria. În fruntea coloniilor lor se afla consulul,
care avea dreptul la zece audien țe anuale cu sultanul. În Cipru de țineau consulate
Genova, Pisa, Montpellier, ora șele catalane. La Constantinopol, existau de mult timp
coloniile italiene. Șeful coloniei vene țiene din Constantinopol baillo, realiza misiuni
diplomatice importante ale Republicii și, prin urmare, exercita func ția de consul și
ambasador al Veneției la Constantinopol. După cucerirea Constantinopolului de către
turci, colonia venețiană și-a păstrat administra ția și baillo cu func țiile sale
administrative și judiciare. El a devenit un reprezentant diplomatic permanent al
Veneției, la curtea sultanului.
Diplomația venețiană

Originea diplomaţiei permanente este fixată de majoritatea autorilor - la Veneţia,

republică, considerată ca fiind o putere maritimă şi militară însemnată, avînd o
prosperitate bazată în mare măsură pe expansiunea sa comercială. Sub influența
Romei și din contactul cu Imperiul Bizantin, de la care a împrumutat structura și
metodele diplomației, Veneția și-a organizat diplomația încă din sec. XIII.
Interesele comerciale ale Veneţiei erau la început promovate- prin ambasadori şi
diplomaţi, care executau - misiuni temporare. Dar, în scurt timp, veneţienii au realizat
faptul, că pentru promovarea intereselor economice nu sînt suficiente - deplasările
limitate in timp, pentru a rezolva o problemă, ci este nevoie de urmărirea lor continuu,
astfel, ei au stabilit primele misiuni diplomatice permanente la Constantinopol şi
Roma, Paris, Madrid, Viena, Londra. Activitatea diplomației vene țiene era
reglementată de legi și decrete foarte severe și gra ție legii votate la 9 decembrie
1268, istoria dispune astăzi de celebrele relazioni (rapoarte), dispacci (depe șe) ale
ambasadorilor venețieni, martori oculari, inteligen ți și pătrunzători, buni politicieni și
scriitori. Legea a ramas în vigoare pînă la dispari ția republicii în 1797.

47
Veneţienii sunt consideraţi ca fiind întemeietorii diplomaţiei permanente şi prin faptul
că au adoptat reguli foarte precise de desfăşurare a activităţii diplomatice, existînd în
arhive rapoartele pe care le întocmeau; sînt consemnate de asemenea sarcinile pe
care le aveau diplomaţii, de observare şi informare. Spre lauda lor, ei au fost primii
care au păstrat în ordine arhivele de stat. Reprezentanții diplomatici erau numiți:
oratori, procuratos, comisario, iar treptat apare și termenul de ambasador. În opinia
unor autori, numele de ambasador apare relativ tîrziu. Cuvîntul are o origine nesigură,
fiind considerat, într-o prima fază, o vocabulă celtica care desemna noţiunea de
slujitor. Apoi cuvîntul este un derivat din latinescul ambire, care înseamnă "a merge
împrejur", "a face intrigă", "a lăuda pe cineva".
Bernard de Rosier definește pentru prima dată termenul de ambasador ca diplomat
de rang înalt și încearcă să-i definească atribu țiile: rezolvarea problemelor grave,
tratarea păcilor și a alian țelor, semnarea actelor. Printre documentele obligatorii ale
ambasadorului se număra: scrisorile de acreditare, pa șaportul și instruc țiunile
adresate acestuia, necesare în misiunile sale.
Este amintită și modalitatea de recrutare a diploma ților . În Veneția, aceştia erau
recrutaţi doar dintre familiile de patricieni, iar vîrsta minimă necesară pentru a deveni
ambasador era de peste 38 de ani. Cei care întruneau caracteristicile necesare
calitații de ambasador (tactul, spiritul de observa ție, abilitatea și calitatea de bun
orator) proveneau din familiile nobiliare mici și mijlocii, care au dat adevărate dinastii
diplomatice.
Este prezentat în continuare personalul ambasadei, format din persoane de
încredere, rude, prieteni apropia ți, pentru a se putea întoarce în țara de origine, în caz
de nevoie, aducînd noi instruc țiuni. O persoana importantă în suita ambasadei era -
secretarul, care redacta depeșe, texte, protocoale, elabora rapoarte finale.
Documentele lor diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din 883 pînă în
1797, şi cuprind atît instrucţiunile către ambasadorii trimişi în ţări străine, cit şi
rapoartele acestor ambasade. Asemenea rapoarte au fost minuţios rezumate şi
catalogate în registre numite rubricarii. “Mentorii” Veneţiei în materie de diplomaţie au
fost bizantinii, primii care au organizat un departament specializat destinat afacerilor
externe, au pregătit diplomaţi de profesie pentru serviciul de ambasadori la curţile
străine. Solii primeau instrucţiuni scrise şi recomandarea de a se arăta invariabil
48
curtenitori în relaţiile cu străinii și de a nu critica, ba mai degrabă a elogia cele văzute
peste graniţă.
La îcoronarea unui nou împărat erau trimise misiuni speciale spre a vesti
evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se îngăduia să ia cu
ei baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire contra valută locală. Acest expedient
economic, deşi imitat de veneţieni în anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior în
practica diplomatică. A ieşit la iveală că ambasadorii misiunilor finanţate prin
asemenea procedee inclinau să dea mai multă atenţie profiturilor comerciale decît
tratativelor. Alte obiceiuri bizantine însă au viciat metodele diplomaţiei în decursul
multor veacuri.
În primul rînd, extrema importanţă acordată în Bizanţ chestiunilor de protocol şi
ceremonial, împăratul Constantin Porfirogenetul a scris un voluminos tratat pe
această temă, care pare să fi devenit un manual pentru succesori. Conform lui,
diplomaţia organizată a constrîns ambasadorii să predea statului toate darurile pe
care le primea de la străini. Era interzis ambasadorilor să aibă proprietate în ţara
reşedinţei lor. Ambasadorul nu putea lipsi de la serviciu nici o zi. Începînd cu anul
1268, ambasadorii veneţieni erau obligaţi să prezinte un raport în scris după 15 zile
după întoarcerea lor din misiune. Senatul dorea să fie cît mai mult informat despre
treburile ţării străine pe îngă care era acreditat ambasadorul. De aceea la întoarcere
ambasadorul era obligat să se prezinte în adunarea Senatului, şi să citească un
raport desfăşurat despre: situaţia topografică a ţării străine, despre situaţia financiară
a guvernului, despre relaţiile de prietenie sau ostilitate politică cu alte state. Aceste
lecturi diplomatice numite - Relazione, se desfăşurau solemn în cadrul şedinţei
Senatului, devenind un obicei, care s-a păstrat pînă în 1797.(sfîrşitul Republicii).
Durata unei misiuni diplomatice în sec al XIII-lea constituia - 3-4 luni, în sec. al XV-lea
ea a fost prelungită la -2 ani.
O lege din 1480 interzicea ambasadorilor veneţieni - convenţiile cu străinii despre
afacerile publice, precum şi corespondenţa politică adresată persoanelor care nu erau
în legătură cu guvernul. Iar un decret din 1841 pedepsea cu expulzarea şi cu o
amendă de 2000 de ducaţi, orice conversaţie cu un diplomat străin- despre afacerile
de stat. Activitatea diplomaţiei veneţiene - era reglementata de legi si decrete foarte
severe, Codul Veneţian, ambasadorii aveau o gravă răspundere în executarea lor,
49
erau persoane distinse, cu pregătire serioasă, cu înalte calităţi intelectuale,
profesională.
Octavius Maggi, scriitor veneţian a scris o carte despre calităţile pe care trebuie să le
posede un diplomat din acele vremuri: „El trebuie să fie nu numai un bun creştin, ci şi
un teolog instruit. EI trebuie să fie un filozof bine versat în Aristotel şi în Plato. El
trebuie să fie capabil de-a transpune, în orice moment, expunerea problemelor celor
mai abstracte „într-o formă dialectică corectă. El trebuie să cunoască pe clasici şi să
fie expert în matematici, în arhitectură, în muzică, în fizică, în drept civil şi în drept
canonic. El trebuie nu numai să ştie să vorbească latina, cu un rafinament cu totul
clasic, ci trebuie să fie un maestru în greacă, în spaniolă, în franceză, în germană şi
în turcească. El trebuie să aibă cunoştinţe aprofundate în istorie, în geografie şi în
ştiinţa războiului, însă el nu trebuie pentru aceea să neglijeze pe poeţi şi nu trebuie
să se găsească niciodată fără Homer.” Oare cîţi din diplomaţii moderni au cultura
vechilor ambasadori venețieni?
În sec. XVI, Veneția îşi organizase definitiv activitatea şi corpul diplomatic - la Roma,
Paris, Madrid, Viena, Londra, la Constantinopol era un „ Baillo” – bajulus. În sec XVI,
Baillagio-ul din Constantinopol era cea mai onorabilă şi mai importantă ambasadă
pentru ambiţia unui veneţian. Rapoartele Veneţiei cu Poarta Otomană purtau un
caracter ostil, suspect, necesitau ca acest post să fie ocupat de oameni care erau mai
abili şi cei mai experimentaţi în negocierile internaţionale. La început veneţienii au
reclamat încă în 1265 dreptul de aşi aveau un baillo la Constantinopol şi la Tesalonic,
pentru a exercita jurisdicţia asupra veneţienilor care îşi aveau reşedinţa acolo.
Împăraţii slabi ai Orientului au fost nevoiţi să le cedeze acest drept. Primirea
ambasadorilor la Veneţia se făcea cu o deosebită pompă. Ne-a rămas descrierea
primirii unui ambasador francez care merită să fie citită ca exemplu:
Primirea ambasadorilor străini Ia Veneţia se făcea cu o deosebită pompă. Ne-a rămas
descrierea primirii unui ambasador francez, care merită sa fie citată ca exemplu.
Gondola reprezentantului Franţei era întâmpinată de 60 de senatori la o distanţă de
două mile de oraş. Aceştia îl însoţeau până la palatul, care era pregătit pentru el şi,
pe urmă, îl conduceau la Doge. Fiecare senator dădea mână unei persoane din suita
ambasadorului. Acesta, ajuns la scara numită a Giganţilor, trebuia să o urce încet,
pentru a nu pierde răsuflarea în momentul când trebuia să se adreseze Dogelui.

50
 Dogele îl aștepta cu întregul colegiu, în sala cea mare a palatului. Ambasadorul
saluta de trei ori, prezenta scrisorile de acreditare şi pronunţa un discurs în limba
franceză, pe care un secretar îl traducea Senatului, sala era tixită cu tot ce Veneția
avea mai distins. Femei mascate, de toate condiţiile, priveau din tribune.
După răspunsul Dogelui, ambasadorul se retrăgea salutînd încă odată de trei ori. Pe
urmă era recondus, cu un mare ceremonial, la palatul său. Iată care a fost
organizarea, pregătirea şi ceremonialul ambasadorilor Veneţiei, iluştrii întemeietori ai
diplomaţiei laice permanente, exemplul lor a fost în curând imitat de celelalte state
italiene.
Diplomația florentină

Prima cetate care a avut succese diplomatice după Veneţia a fost - Florenţa. Italia și
mai ales Florența, furnizau diploma ții chiar și în țări străine. Când papa Bonifaciu al
VII-lea a sărbătorit în 1300, primul an jubiliar, atunci printre mul ți ambasadori care au
venit la Roma din diferite col țuri ale lumii au fost 12 florentini, care au reprezentat nu
numai orașul său natal, dar, de asemenea: Fran ța, Anglia, Cehia, etc. Având în
vedere această versatilitate a florentinilor, papa în glumă îi numea "a cincea stihie".
.Calvo, susţinea că numai în Italia medievală, diplomaţia era practicată ca artă şi nu
învăţată ca ştiinţă de diplomaţi. Ea a devenit pentru diplomaţii de atunci „arta plină de
subtilităţi, viclenie, arta de a se disimula, ascunsă sub masca formelor convenţionale,
făcîndu-se instrumentul unei politici de egoism şi intrigi”. Se consideră că pentru un
diplomat este foarte importantă ştiinţa de a „mânui mai bine relaţiile umane delicate”,
ceea ce presupune nu numai inteligenţă, ci şi o vastă cultură. De aceea, nu întâmplător
printre marii diplomaţi se numără şi pictori, literaţi. În sec. XIII-XIV, Florenţa a avut ca
ambasadori pe: Dante, Petrarca, Boccaccio , la începutul secolului al XVI-lea se va
mîndri cu Guicciardini și Machiavelli. Dragostea de ţară şi de neam este o altă
trăsătură fundamentală a adevăratului diplomat .
Ilustrativ este exemplul lui Dante Alighieri, care, în 1300, a fost trimis ca ambasador la
San Gemignano, îndeplinindu-şi cu success misiunea, ceea ce l-a recomandat apoi ca
„prior ” al Florenţei, sarcină publică de la care vor porni, după propria-i mărturisire, toate
relele pe care le-a suportat cu demnitate întreaga viaţă. Ca ambasador al Florenţei la
Roma, susţinînd utopia imperială, se confruntă cu Papa Bonifaciu al VII-lea, apărător al
autorităţii bisericii şi-şi atrage condamnarea la ardere pe rug, printr-o sentinţă din 27
ianuarie 1302, alături de alţi 599 cetăţeni, ceea ce l-a determinat să ia calea exilului.

51
Rătăcind prin diferite părţi, Dante nu este niciodată părăsit de gândul de a se întoarce
în patrie. Îşi regăseşte liniştea la Ravenna, fiind oaspetele lui Guido Novello da Polenta
care-l respecta în mod deosebit. De aceea, când în 1321 izbucneşte un coinflict între
Ravenna şi Veneţia, Dante făcea parte din ambasada pe care Guido Novella da
Polenta o trimite pentru aplanarea conflictului.
Ideile lui Dante Alighieri vor fi împărtăşite de Francesco Petrarca, primul mare umanist
al lumii, cel care considera Roma drept “cea de a doua patrie”. Din dorinţa de a vedea
reînnoită vechea splendoare a Italiei, din toamna anului 1343, face parte din ambasada
din Napoli, dovedindu-se foarte abil, apoi din 1345 este trimis ca ambasador la Venezia
pentru redactarea tratatului de pace cu Genova; în 1356 este trimis într-o misiune
specială ca ambasador la Praga, pe lângă împărat, apoi, pentru trei luni, într-o
ambasadă la Paris. În 1368, participă la ultima sa misiune diplomatică participând la
Pavia la tratativele de pace în conflictul dintre Papă şi Visconti. Prin bogata activitate
literară şi ştiinţifică, Dante şi Petrarca urmăresc să influenţeze viaţa politică a ţării lor.
Lor li se alătură Giovanni Boccaccio, toţi realizând cea mai valoroasă triadă a sec al
XIV- lea, care se manifestă în literatură, artă, cultură, politică. Florenţa îi încredinţa şi lui
Boccaccio misiuni diplomatice. Remarcabilă a fost acţiunea sa ca ambasador pe lângă
seniorii Romagnei. În 1351, ca ambasador al Florenţei, apără interesele republicane în
lungile tratative cu regina Giovanna a Napolelui pentru dobânduirea oraşului Prato. În
acelaşi an „ambasciator solemnis”, îndeplinea o misiune importantă în Munţii Tirolului,
pe lângă Ludovico di Baviera. În 1365 poartă tratative la Avignon cu Papa Urban V, iar
în 1367 aduce Romei omagiul locuitorilor Florenţei. Petrarca şi Boccaccio au meritul de
a fi susţinut vasta mişcare cultural precursoare Umanismului şi Renaşterii. Pe cei trei îi
uneşte şi permanenta luptă împotriva reprezentanţilor clerului.
Lui Nicollo Machiavelli îi revine meritul de a fi „descoperitorul şi fondatorul unei noi
ştiinţe, a politicii, ca forţă şi formă autonomă a gândirii”. Niccolo Machiavelli a fost
scriitor şi om politic italian de la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-
lea, florentin care a susţinut idea unirii micilor state italiene. Împlineşte douăzeci şi trei
de misiuni diplomatice în străinătate şi altele în interiorul Peninsulei italice. Este
ambasador în Franţa, în Anglia, Germania, în Statul Papal. Machiavelli a demonstrat o
mare abilitate în misiunile sale la Ludovig al XII, împăratul Maximilian, Papa Iuliu II,
Cezar Borgia. Într-o scrisoare adresată prietenului său Rafael Gitolamo, ambasadorul
regelui Spaniei la curtea Împăratului Maximilian, Nicola Machiavelli se pronunţa
despre rolul ambasadorului astfel: „Ambasadorul trebuie să se facă stimat de prinţul

52
 pe lîngă care este acreditat. În corespondenţa sa cu guvernul pe care-l reprezintă,
„subiectele de tratat pot fi trei: ceea ce este făcut, ceea ce se face, ceea ce se poate
face în urmă. El trebuie, de asemenea, să-şi dea silinţa ca să prezinte curţii sale un
tablou, despre situaţia generală a statului şi oraşului, în care-şi are reşedinţa prinţul
străin”. Primele relaţii diplomatice permanente în Italia au fost cele dintre Florenţa şi
Milan. Apare o ambasadă permanentă a Florenţei la Milan. În curînd s-au stabilit
relaţii cu Napoli, Veneţia. În 1463 se creează ambasada permanentă milaneză la
curtea Franţei. Şi acest exemplu a fost urmat de celelalte state italiene. Nu trebuie de
uitat că diplomaţia italiană l-a dat pe cardinalul Alberoni - Spaniei iar pe cardinalul
Mazarini - Franţei.
Concluzie: Astfel, diplomaţia italiană avansată şi potrivită exigenţelor timpului a
influenţat mult dezvoltarea şi rafinarea diplomaţiei europene.

Test de evaluare 1

1. Caracterizați principiile şi mijloacele prin care a acţionat diplomaţia bizantină?

2. Numiți cele mai dificile momente, pentru diploma ția statului bizantin din sec. IV-VII?
3. Ce rol a jucat diplomaţia statelor italiene în sinteza principiilor şi formelor de
organizare a politicii externe şi a relaţiilor internaţionale occidentale?

3. Practica diplomatică în Franţa medievală

Creștinarea francilor, în țelegerea și sprijinirea reciprocă dintre dinastia carolingiană și
papalitate, domnia lui Carol cel Mare (768-814) au fost etape importante în tentativele
de restaurare imperială. După Tratatul de Verdun (843), Imperiul carolingian se
destramă. Henric I și urmaşul sau Otto I cel Mare, refac coeziunea micilor state
feudale. Otto I îi înfrînge pe unguri, cucere ște Italia, iar în 962, se încoronează la
Roma ca Împărat, urmaș al lui Carol cel Mare și al imperiului acestuia. Se revine
astfel la ideea imperială, la universalismul politic de origine romana. Apare prima oară
titulatura de "Sfîntul Imperiu Roman de Origine Germană". Acest prim Reich,
cuprindea în granițele sale: Germania actuală, Boemia, Austria, Elve ția, Estul Fran ței
și Italia. Sfîntul Imperiu Roman de Na țiune Germană , a continuat să existe pînă în
1806. Evul mediu tîrziu găse ște Europa ca un mozaic de state monarhice, care se vor
transforma curînd în state unitare, etnice. Aceste state vor deveni în altă perioadă
state naționale.Țări precum: Anglia, Fran ța, Spania, și-au consolidat treptat monarhia
feudală, grație extinderii legăturilor economice, și, par țial, sub loviturile militare
53
externe. În fața monarhilor acestor țări apar probleme complicate de ordin intern și
extern; pentru soluționarea cărora, ace ștea urmau să elaboreze mijloace proprii de
ducere a războiului și promovare a diploma ției. Obiectivele lor au fost realiste și
realizabile. Preluînd cel mai bun din tradi ția imperială bizantină și papală, ei au
dezvoltat o diplomație flexibilă și lucidă, care a jucat un rol important în crearea
statelor naționale moderne. Primul stat care a imitat metodele diplomaţiei italiene a
fost - Franţa. Fondatorul real al unei monarhii puternice în Fran ța a fost Filip al II-lea
Augustus, care a acaparat de la Ioan cel Fără de Pămînt cele mai multe dintre
domeniile sale, alipindu-le la coroana franceză.

Pe timpul nepotului său, Ludovic al IX-lea , Franța devine una dintre cele mai
puternice și influente state în Europa. Ludovic al IX-lea este cunoscut prin dragostea
sa pentru pace în afacerile europene. Disputele și neîn țelegerile cu țările vecine, a
preferat să nu le rezolve prin for ța armelor, ci prin mijloace diplomatice. Astfel, dorind
să pună capăt pretențiilor regilor aragonezi asupra unor provincii franceze, și cel mai
important, pentru a nu permite Angliei să găsească alia ți în persoana lor, Ludovic al
IX-lea, prin concesii reciproce elimină ostilită țile dintre Fran ța și Aragon. În acela și
mod a reglementat relația sa cu Castilia. Prin cedări a pus capăt războiului victorios
împotriva nefericitului Henric al III-lea al Angliei, care încerca să- și recî știge coroana
engleză prin retrocedarea domeniilor pierdute pe timpul lui Ioan cel Fără de Pămînt .
Ludovic al XI-lea a fost nu numai unul din creatorii unităţii Franţei, dar şi un suveran
cu mari ambiţii în politica externă. Istoricii susţin că nici un monarh pînă la el n-a
întrebuinţat într-o măsură atît de mare arta diplomatică. Acesta, ca să înlăture
suspiciunile cu care erau înconjura ți ambasadorii, a inventat o teorie potrivit căreia
suveranul care avea cît mai mulți reprezentan ți ai altor state la curtea sa, se bucură de
o faimă deosebită. Grație acestei ficțiuni institu ția ambasadei a fost privită cu mai multă
bunăvoință și astfel a putut să se generalizeze. Din documente incomplete ale epocii
se pot cita nume a peste 70 de diplomaţi care l-au servit pe Ludovic al XI-lea. Şi este
sigur că agenţii lui secreţi au întrecut acest număr fără precedent. Interesant este
faptul că printre agenţii săi erau mulţi italieni.
La începutul sec. al XVI-lea regii Franţei s-au plasat în fruntea progresului ştiinţific;
diplomaţii francezi au înţeles că nu pot rămîne străini mişcării Renaşterii, şi că un
diplomat trebuie să fie în acelaşi timp: “ jurisconsult, savant, artist şi om politic”. Nici

54
una din aceste condiţii nu era neglijată în educaţia tinerilor diplomaţi. Deşi, s-a atins
succese în organizarea diplomaţiei în această perioadă, lipsea o organizare solidă şi
un cod de procedură ceea ce făcea să sufere calitatea corpului diplomatic. Diplomația
medievală franceză a fost serios organizată după modelul italian de Francisc I.
Influentă și subtilă, ea a contribuit din plin la realizarea unei politici externe vast
concepute și ferm executate. Francisc I a înmulţit numărul ambasadorilor pe care i-a
trimis la Constantinopol pentru prima dată, în Polonia, Danemarca, Suedia, şi chiar în
statele germane de importanţă secundară. Foarte rar ei erau militari, ca regulă erau
ecleziastici. Se conţin documente care confirmă sume enorme cheltuite de rege
(1526-1543) pentru serviciul secret al Franţei, în relaţiile cu alte ţări.
La 1 ianuarie 1589 sub domnia lui Henric al III-lea a fost întemeiat Ministerul
afacerilor externe al Franţei. P entru prima oară afacerile străine au fost concentrate în
mâinile unui singur secretar de stat, în persoana lui Louis Revol. Această reglementare
n-a rezolvat situația în mod definitiv, afacerile externe fiind, după un timp din nou
împărțite între diverși secretari. Sesizînd gravele inconveniente care rezultau din
această împărțire, Richelieu a prezentat lui Ludovic al XIII - lea un proiect "de punere a
tuturor afacerilor străine într-o singură mînă".
Ordonanța din 11 martie 1626 a încredin țat afacerile străine primului secretar de stat
numit special în acest scop, Phelypeaux d' Herbault. Începînd cu Richelieu, influența
diplomației franceze va crește mereu, ajungînd în timpul lui Ludovic al XIV-lea
predominantă și universală. Richelieu a fost primul om de stat care a acordat
diplomației importanța pe care o merită. Cardinalul de Richelieu a stat în fruntea
Ministerului 5 luni: 30.11.1616 - 24.04.1617, însă a condus cu succes Franţa timp de
18 ani cu succese strălucite şi pricepere neîntrecută întreaga politică franceză în
funcţia de prim ministru între anii 1624-1642. A fost un mare partizan al ambasadelor
permanente şi poate primul om de stat care s-a folosit de ele cu abilitate.
Agentul confidenţial a lui a fost - călugărul - Jozef Leclerc du Tremblau, căruia acesta
i-a încredinţat cele mai multe misiuni în Spania, Italia, Germania. El a fost
confidenţialul şi al regelui. Principiile pe care le-a elaborat Richelieu în acest domeniu,
dupa care s-a călăuzit și pe care le-a transmis urma șilor în a șa fel în care să le aibă
mereu în vedere pot fi rezumate în şase puncte principale:
a) interesele statului sînt mai presus de orice "opinii și prejudecă ți sentimentale,
doctrinare sau ideologice",
55
b) politica oricărui guvern "nu poate fi încununată de succes dacă nu se bucură de
sprijinul opiniei publice naționale",
c) echilibrul politic dintre marile puteri este singura modalitate de asigurare a lini știi și a
siguranței statelor europene,
d) tratativele diplomatice trebuie să constituie o activitate permanentă; ele nu sunt
rezultatul unui fapt întîmplător, ci un act con știent, care nu trebuie întrerupt nici în timp
de pace, nici în timp de război; negocierile înseamnă mai mult decît reglementarea unor
chestiuni litigioase, ele sunt un mijloc de informare;
e) tratatul (de pace, de alian ță, economic, etc.) trebuie încheiat cu maximă
responsabilitate și odată încheiat trebuie respectat cu stricte țe; "el trebuie să cuprindă
stipulații precise, care să excludă orice subterfugii sau interpretări ulterioare care pot
crea stări de tensiune";
f) "ambasadorul nu trebuie să nesocotească instruc țiunile, căci riscă să compromită
bunele intenții ale suveranului său". Principiile lui Richelieu - ca de altfel întreaga
politică externă inițiată de acesta - au fost aplicate în continuare, dacă nu cu aceea și
strălucire, cu siguranță cu aceeași tenacitate și cu mai multă șiretenie de Mazarin.
În prima jumătate a secolului al XVII- lea întreaga energie a diploma ției europene a fost
absorbită de un conflict care a depă șit, prin durata și ororile sale, tot ceea ce Europa
medievală cunoscuse pînă atunci și anume Războiul de treizeci de ani (1618-1648 ).
Acest conflict - unic prin lungimea lui, schimbarea frecventă a scenei și a mobilurilor
sale - a fost una din ultimele manifestări ale unei crize mult mai ample: trecerea în
Europa occidentala și centrala de la epoca medievală, la epoca modernă. Păstrînd
ceva din caracterul brutal al războaielor religioase din secolul precedent, Războiul de
treizeci de ani prezintă totodată și mai multe din trăsăturile marilor războaie care au
zguduit Europa în epoca modernă. Pornit dintr-un eveniment local și religios (insurec ția
boeminilor împotriva casei de Austria), el a căpătat repede caracterul și dimensiunile
unui război general european, în care s-au angajat majoritatea statelor, grupate în două
tabere confesionale (catolică și protestantă), conduse de Hasburgi și de Bourboni.
Deși în aparență ambele au luptat pentru un ideal religios, în realitate ele au urmărit
scopuri politice bine definite. Printr-un efort suprem Hasburgii au încercat să edifice
monarhia universală catolică care obsedase atîta vreme min țile lui Carol Quintul și Filip
al II lea.
Dacă în prima jumătate a secolului al XVI-lea împotriva acestui plan monstruos se
ridicase numai Franța, iar în cea de-a doua jumătate și Anglia și Provinciile Unite, acum
Hasburgii sînt nevoiți să înfrunte puternica coali ție a statelor protestante, care î și
56
făcuseră din apararea confesiunii lor, un scut împotriva tendin țelor de hegemonie
universală a Casei de Austria. Alături de ele la început, iar apoi în fruntea lor, Fran ța a
contrapus planurilor Hasburgilor un proiect tot atît de ambi țios conceput de Henric al
IV- lea și executat cu fermitate de Richelieu și Mazarin.
"Le grand dessin" prevedea alcătuirea unei serii de alian țe cu statele străine în vederea
distrugerii puterii continentale a Casei de Austria și a realizării unei noi împăr țiri a
Europei în detrimentul Sfîntului Imperiu Roman de na țiune germană.
Richelieu, atîta timp cît a condus destinele Fran ței a făcut tot ce i-a stat în putin ță să o
plaseze în fruntea statelor europene. Pentru aceasta s-a folosit cu măiestrie de
resursele inepuizabile ale unei diploma ții ini țiate și a speculat cu abilitate dezavantajele
inamicului. Pînă cînd nu a dispus de o armată și flotă nu a riscat să angajeze Fran ța
direct în războiul cu Germania, preocuparea sa capitală fiind men ținerea imperiului
într-o permanentă stare de tensiune, provocată de luptele interne, sau de atacurile din
exterior. Statele protestante din Germania, Olanda, Danemarca, Suedia, Transilvania,
Veneția au fost aliații direcți sau indirec ți pe care Fran ța i-a opus împăratului. Imediat ce
a venit la putere, Richelieu a întrezărit marile avantaje pe care le putea avea Fran ța de
pe urma politicii orientate. El a reluat combina țiile diplomatice de acolo de unde le
lăsase Henric al IV- lea. Turcia și Principatele Romane au intrat iară și în combina țiile
politice ale Franței.
Gustav Adolf al Suediei a fost chemat în Germania de către Fran ța și Vene ția. Prin
tratatul de la Saint Jean de Maurienne (11 iulie 1630) el s-a obligat să restabilească în
imperiu vechile libertăți adică situa ția din 1618. Dar independent de obliga țiile pe care și
le-a asumat, Gustav Adolf urmărea în Germania propria sa politică: compensa ții
teritoriale pentru restabilirea finan țelor și deschiderea de noi drumuri pentru fierul și
arama suedeza (imperialismul baltic) și salvarea protestantismului care era pe punctul
de a sucomba (cruciada protestantă). Suedia, de și lipsise Rusia de "fereastra baltică"
(în Germania și Carelia) și Golful Finlandei devenise un "lac suedez", în anii următori,
aceasta a fost nevoită să se apropie de Gustav Adolf ca să contrabalanseze planurile
Poloniei. Țarul Mihail Romanov a acordat Suediei subven ții sub formă de cereale
pentru a-și aproviziona trupele care luptau în Polonia, în schimb Gustav Adolf a
contribuit la reorganizarea armatei ruse. Conform în țelegerii cu Suedia, țarul va ataca în
1632 Polonia, obligîndu-l pe regele Vladislav să renun țe la tronul Moscovei (Tratatul de
la Polianokva - 14 iunie 1634 ). Nu va reuși însă să smulgă de la polonezi ora șele
pierdute în 1618 (Smolensk, Cernigov, Novgorod-Severski).

57
Cu Polonia Gustav Adolf s-a războit din mai multe motive: vroia să o scoată cu totul din
Livonia, să-l oblige pe regele Ioan Sigismund să renun țe definitiv la coroana Suediei și
să pună capăt ofensivei contra reformei. Catolic înfocat și discipol al iezui ților, regele
Sigismund era unul din aliații de nădejde ai Hasburgilor. De altfel, Polonia a fost prima
țară redată integral catolicismului prin activitatea iezui ților.
În planul de catolicizare și necatolicizare papa și împăratul rezervaseră Poloniei un loc
important: readucerea la catolicism a țărilor scandinave și extinderea cu ajutorul
iezuiților a influenței catolicismului în Principatele Romane și în Rusia. Polonia mai intra
și în calculele politice ale Spaniei. Olivares vroia să sufoce economic Olanda închizînd
Baltica negustorilor olandezi cu ajutorul Poloniei. Hansa, revitalizată, trebuia să elimine
apoi orice încercare de concuren ță. Nimic nu era mai periculos pentru Olanda, care î și
trăgea puterea din activitatea comercială, decît acest plan perfid al Madridului. Mizînd
pe francezi, la 1 decembrie 1640, portughezii au declan șat insurec ția anti-spaniola
ocupînd Lisabona și îl proclamă pe ducele de Braganza rege, sub numele de Juan al
IV- lea (1640-1656 ). Aceasta era de fapt declara ția de independenţa a Portugaliei.
Noul monarh și-a concentrat toate eforturile pentru consolidarea noii dinastii, pregătind
țara pentru razboi și pentru recunoa șterea actului săvîrsit la 1 decembrie de către
statele Europei. Franta s-a angajat imedita să dea ajutor Portugaliei, tratatul de la Paris
(1 iunie -1641), stabilind alianța între cele doua țări.
În ciuda eforturilor depuse, diploma ția portugheză nu a putut ob ține promisiunea Fran ței
de a nu încheia pace cu Spania fără participarea Portugaliei. În momentul mor ții lui
Richelieu, Franța izbîndise pe toate fronturile. Împăratul bătea în retragere, iar Spania
era redusă la apărare. În Germania, Fran ța pusese stăpînire pe Alsacia, Brisach și
orașele de pe Rin, în Nord, împreună cu olandezii ocupase Artois, în Italia cucerise
Casalul, iar în Spania cea mai mare parte din Catalonia și Rousillon. Moartea lui
Richelieu nu a schimbat cu nimic direc țiile generale ale politicii franceze. Cardinalul
Mazarin a respectat ad-literam testamentul lui politic. El a preluat și finalizat planurile
înaintașului său "fără grandoare, fără înalte și impunătoare principii, dar cu siguran ță,
cu stăruință, cu deplină reușită". Adoptînd metodele școlii italiene, Mazarin a dat
diplomației franceze mai multă suplețe.
Concluzie: Diplomaţia medievală franceză a fost influentă şi subtilă. Ea s-a folosit de
metode calculate ale şcolii italiene, pentru realizarea unei politici externe vast
concepute şi ferm executate. Singurul reproş care i se poate aduce este că se folosea

58
 de imoralitate pentru aşi atinge scopurile pe care le credea utile. Dar acest reproş se
poate adresa întregii diplomaţii medievale şi în primul rînd tradiţiei italiene.

4. Evoluţia practicilor diplomatice în Anglia medievală

Alături de Franţa trebuie amintită şi Anglia, pentru organizarea diplomaţiei medievale.

Primul secretar al regelui Angliei a apărut sub domnia lui Henric al III-lea, la 1253.
El l-a ajutat pe suveran şi în afacerile externe. În 1520 regele Angliei şi împăratul
Germaniei au încheiat o convenţie, prin care s-au obligat să întreţină ambasade
permanente reciproce, „pentru a putea primi prin mijlocirea lor informaţiile cele mai
autentice despre fiecare eveniment”.
Pe vremea lui Henric al VIII-lea, a fost constituite 2 departamente pentru afacerile
externe: de Nord și de Sud, cu drepturi şi obligaţii egale. Fiecare departament avea
cîte un secretar, mai mulţi subsecretari şi un personal destul de mare. Departamentul
nord cuprindea: Ţările de Jos, Germania, Suedia, Polonia, Rusia. Departamentul de
sud cuprindea: Franţa, Elveţia, Talia, Spania, Portugalia. Vedem, că la început
afacerile externe ale Angliei erau lipsite de unitate, în conducerea lor, în schimb
descoperim în acest fapt prima încercare de diviziune regională a relaţiilor cu statele
străine. Primul care a purtat titlul oficial de secretar de stat a fost - Robert Cecil. În
1601 el deţine postul de secretar principal de stat.
Concluzie. Diplomaţia engleză medievală lipsite de dibăcie rafinată a şcolii italo-
franceze, era încă incomplet organizată. Totuşi politica externă a Angliei, avea deja
un plan de activitate, şi diplomaţia britanică se pregătea de acţiuni mari, care au dus
la obţinerea unor succese imense în secolele următoare. În perioada diplomatici
medievale s-au ivit complicaţii internaţionale în urma unor simple chestiuni
protocolare şi ceremoniale. Toate se rezumau în problema importantă a precedenţei
în rangul şi în jocul de participare al ambasadorilor la ceremoniile oficiate sau la
reuniunile diplomatice. Concepţia patrimonială a suveranităţii, pe care o aveau
ambasadorii medievali, ii făcea să se creadă reprezentanţii simbolici ai suveranilor de
drept divin şi provoca ambiţia lor de-a avea o situaţie cât mai privilegiată între ei.
Aceste veleităţi formaliste s-au accentuat şi mai mult la începutul perioadei diplomaţiei
moderne, provocînd adevărate crize internaţionale.

59
 Papa Iuliu al Il-lea o fixat, într-o bulă datată la 1504, ierarhia statelor creştine în
următoarea ordine: 1. Împăratul Roman. 2. Re gele Romei (adică moştenitorul
împăratului Roman). 3. Regele Franţei. 4 Regele Spaniei. 5. Regele Aragonului. 6.
Regele Portugaliei. 7. Regele Angliei. 8. Regele Siciliei. 9. Regele Scoţiei. 10. Regele
Ungariei. 11. Regele Navarei. 12. Regele Ciprului, 13. Regele Roemiei. 14. Regele
Poloniei. 15. Regele Danemarcei. 16. Republica Veneţiei etc. Această clasificare
papală a precedenței suveranilor şi prin urmare a ambasadorilor, are o îndoită
semnificare pentru istoria diplomaţiei. În primul rînd, ea reoglindeşte importanța
respectivă pe care o aveau statele Europei la începutul secolului al XVl-lea. Iar în al
doilea rînd, ea este izvorul controverselor şi conflictelor între ambasadorii francezi şi
spanioli, care, mai ales în secolul al XVII-lea au luat o formă violentă şi gravă.

Test de evaluare 2:

1. Analizați etapa apariţiei şi răspîndirii în practica diplomatică europeană a

reprezentanţelor diplomatice permanente (ambasadele).
2. Caracterizați dezvoltarea dreptului internaţional şi evoluţia ceremonialului
diplomatic în Europa.
3. Comparați organizarea activităţii diplomatice în Franţa cu cea din Anglia.

5. Tările române în sistemul relaţiilor diplomatice medievale

Relațiile diplomatice din Europa răsăriteană prezintă în secolele XIV-XVI o serie de

puncte comune cu cele din Europa apuseană , dar și unele diferențe care își au
originea pe de o parte în specificul istoric și geopolitic al acestei zone, și pe de altă
parte în decalajele de dezvoltare generală dintre cele două mari păr ți ale Europei.
Totodată, la fel ca și în apusul Europei, în structura rela țiilor diplomatice din Europa
răsăriteană se îmbină modalită țile tradi ționale cu elemente noi, care se impun treptat
și nu fără temporare reculuri. În secolele XVI-XVII aceste rela ții au fost dominate de
acțiunea unui numar restrîns de mari state teritoriale (Imperiul habsburgic, Polonia,
Suedia, Rusia, Imperiul otoman), carora li s-au adaugat o serie de puteri de
însemnatate locală. Este de remarcat faptul că pînă și statele mari enumerate mai
sus erau, comparativ cu marile puteri ale Europei apusene din acea vreme, state
relativ slab populate sau în orice caz cu o densitate mai redusă a popula ției, state
imperfect controlate de puterea centrală, oricît de despotic se manifesta această
putere. Dificultățile întampinate în exercitarea curentă a autorită ții centrale la nivelul
60
întregului teritoriu reflecta o anume întîrziere în modernizarea structurilor statale
comparativ cu apusul Europei. Această relativă rămînere în urmă s-a tradus în planul
relațiilor internaționale în primul rînd printr-o întîrziere în dezvoltarea unor institu ții
specifice unei diplomații moderne.
Astfel, în secolul al XVI-lea statele Europei răsăritene, nu au adoptat practica
occidentală a trimiterii unor ambasade permanente la principalii parteneri diplomatici.
În felul acesta ele nu au beneficiat de o informare regulată și profesionalizată cu
privire la evoluțiile politice ale partenerilor lor, ceea ce le-a diminuat capacitatea de
a-și adapta rapid și eficient politica externă la aceste evolu ții. Faptul că unele state
din Europa răsăriteană, de exemplu Imperiul Otoman, au primit ele ambasade
permanente din partea unor puteri occidentale nu a putut suplini decît în mică măsură
absența unui serviciu diplomatic stabil. În aceste condi ții rela țiile diplomatice dintre
statele din Europa răsăriteană s-au desfăsurat prin intermediul unor solii
extraordinare, ocazionale, conduse de obicei de persoane de rang relativ înalt și
lipsite de o pregătire specială în vederea îndeplinirii misiunilor diplomatice. Aceeași
rămînere în urmă se observă și în ceea ce prive ște desprinderea în interiorul
cancelariilor regale a unor nuclee birocratice care să se ocupe în mod sistematic și
continuu cu gestionarea curentă a rela țiilor cu celelalte state, element esen țial în a da
coerență politicii externe a unui stat și în a o feri de discontinuită ți. Și în această
privință, la fel ca și în ceea ce prive ște ambasadele permanente, rolul de precursoare
a revenit pe plan european statelor italiene încă din secolul al XV-lea, urmate de
marile puteri occidentale (Spania, Franta, Anglia).
În Europa răsăriteană acest mod de gestionare specializată a politicii externe a fost
adoptat mai întîi de Habsburgii austrieci și de Rusia, unde „Departamentul solilor”
(Posolski prikaz) a fost întemeiat în 1549, urmate în secolul al XVII-lea de Suedia.
Desigur, însemnătatea acestor embrioane ale viitoarelor ministere de externe nu
trebuie exagerată: pînă foarte tîrziu în secolele XVIII-XIX diploma ția statelor din
Europa răsăriteana nu a putut fi obiectivată pe deplin, depinzînd în cele mai multe
dintre aceste state de starea de spirit variabilă a monarhilor și de jocul influen țelor de
la curte. Din punctul de vedere al conducerii diploma ției diferitelor state din Europa
răsăriteană, în secolul al XVI-lea se manifestă și unele elemente noi.

61
La fel ca în apusul Europei, și în răsăritul continentului diploma ția dinastică a
interferat masiv cu diploma ția interstatală. Alian țele politice au fost deseori cimentate
prin căsătorii regale, iar fluctua țiile rela țiilor din interiorul familiilor domnitoare au avut
în multe rînduri implica ții asupra raporturilor dintre state. Totu și, în secolele XVI-XVII
se observă faptul că de și se fac numeroase planuri de căsătorii dinastice și de uniuni
personale între diferite state, aceste uniuni e șuează cu regularitate în fa ța împotrivirii
unor forțe sociale și politice interesate de păstrarea particularismelor politice și/sau
confesionale.
Istoria Țărilor Române a cunoscut, în secolele XIV-XVI, o splendidă perioada de
înflorire a statalită ții române ști. Consolidarea și dezvoltarea internă economică,
politică și culturală s-au asociat strîns cu afirmarea Țării Române ști, Moldovei și
Transilvanei în raporturile interna ționale europene, în primul rand în centrul și sud-
estul Europei. Este epoca marilor domnitori și comandan ți de o ști - Mircea cel Bătrîn,
Iancu de Hunedoara, Vlad Țepe ș, Ștefan cel Mare, Radu de la Afuma ți, Petru Rare ș –
care vor apara cu bărbă ție, cu iscusin ță și cu energie militară și diplomatică
remarcabilă, timp de un secol și jumătate, Țările Române împotriva valului otoman
amenințător.
Rolul de aparare a civilizatiei europene, pe care-l aveau Tarile Romane, era
recunoscut ca atare de puterile europene, de conducatori de state, de oameni politici,
de cronicari ai vremii. Voievozii români, prin victoriile repurtate, au intrat în istorie nu
numai ca viteji apărători ai țării lor, ci și ca destin și diploma ți ai timpului.
La înălţimea celor mai destoinici diplomaţi ai lumii s-au ridicat şi mesagerii neamului
românesc, care s-au numit, de-a lungul secolelor: „soli”, „trimişi”, „capuchehaia”,
„ambasadori”, sau au fost ataşaţi culturali sau de presă peste hotarele ţării. Popor cu o
istorie zbuciumată, aflîndu-se „în calea tuturor răutăţilor ”, românii au îndrăznit totuşi să
lupte, pentru a asigura ţării un loc demn în rândul ţărilor lumii. În realizarea acestui
scop, o contribuţie importantă au adus-o diplomaţii vremurilor, mărturii datînd încă de
pe vremea lui - Ştefan cel Mare. Astfel, solul său - Ion Ţamblac, un grec cu experienţă
în ale soliei, dobîndită cînd a cerut sprijinul Florenţei pentru despotul Moreei, Toma
Paleologu, s-a refăcut mai întâi la Veneţia, apoi la Roma şi s-a stabilit în cele din urmă
în Moldova. În mai 1477 s-a deschis o ambasadă a Moldovei - la Veneţia, şi Ion
Ţamblac, autor al unui panegiric, a dus solia voievodului moldovean. Cu toate că nici la
Veneţia, nici la Roma „ solia nu a avut decît un succes protocolar, ea a contribuit la

62
 cunoaşterea din partea Apusului a gindirii politico-diplomatice a domnului unei ţări mici,
care, pînă la sfirşitul vieţii, a nutrit convingerea necesităţii unei largi coaliţii antiotomane.
Relaţii diplomatice româno-ruse
în secolele XV-XVII
Primele legături diplomatice, între spaţiul românesc şi cel rus, datează din vremea lui
Ştefan cel Mare (1457-1504). Domnitorul moldovean a căutat în cnezatele ruseşti
ortodoxe, care începuseră să se emancipeze de sub autoritatea hanilor tătari, un sprijin
împotriva tendinţelor de expansiune ale musulmanilor (otomani şi tătari) şi catolicilor
(maghiari şi poloni). Primul pas făcut de Ştefan cel Mare, în vederea unei apropieri de
Moscova, a fost încheierea unei alianţe cu cneazul Kievului, Simion Olelkovici (1454-
1470). Acesta făcea parte dintr-o ramură rusizată şi ortodoxă a familiei marelui cneaz al
Lituaniei, Geydimin (1316-1341), familie din care descindeau şi Jagellonii. Această
alianţă a fost întărită prin căsătoria lui Ştefan cu sora lui Simion, cneaghina Evdochia, în
1463. Aceasta era nepoata marelui cneaz al Moscovei, Vasili Dmitrievici (1389-1425).
Astfel, domnitorul Moldovei a devenit rudă, prin alianţă, cu cneazul moscovit Ivan III
Vasilievici (1462-1505), care era vărul primar al soţiei sale.
Ştefan cel Mare a purtat o corespondenţă bogată cu cneazul Ivan al III-lea; o dovedesc
repetatele cereri adresate regilor Poloniei de a permite solilor moldoveni să ajungă la
Moscova, prin Polonia şi Lituania. Într-o scrisoare trimisă regelui Cazimir al IV-lea, în
anul 1481, Ştefan îi cere acestuia, să permită trecerea prin Polonia şi Lituania a solilor
moldoveni. Aceştia trebuiau să negocieze căsătoria fiicei domnitorului, Elena, cu fiul
cneazului Moscovei şi moştenitor al tronului, Ivan Ivanovici cel Tînăr. În anul 1496,
Ştefan a încercat să-l determine pe marele duce al Lituaniei, Alexandru, să se alăture
alianţei dintre Moldova şi statul moscovit. Doi ani mai tîrziu, în 1498, Ştefan l-a
îndemnat pe cneazul Ivan al III-lea să se împace cu marele duce al Lituaniei,
Alexandru, pentru a realiza o coaliţie a celor trei conducători împotriva Imperiului
Otoman. În anul următor, domnitorul Moldovei îşi exprima regretul, faţă de marele duce
Alexandru, că solia sa la Moscova nu a dat nici un rezultat. Totodată, Ştefan îi atrăgea
atenţia lui Alexandru că nu a respectat prevederile tratatului încheiat anterior cu cneazul
Moscovei, întreţinînd legături cu tătarii, inamici ai cneazului Ivan al III-lea.
În acelaşi timp, după moartea lui Ivan Ivanovici cel Tînăr (1490), Ştefan cel Mare a
încercat să-l impună, ca moştenitor al tronului Moscovei, pe nepotul său Dmitri
Ivanovici (1487-1509), pentru a fi sigur că alianţa moldo-rusă va funcţiona. Dmitri
Ivanovici era fiul Elenei, fiica lui Ştefan cel Mare, şi al lui Ivan Ivanovici cel Tînăr. Planul
domnitorului a fost aproape de a se realiza datorită prestigiului căpătat în urma victoriei
obţinute la Codrii Cosminului (1497). Eforturile diplomatice ale Moldovei nu au dat însă
63
roade, la Moscova triumfînd, în cele din urmă, partida boierească favorabilă prinţesei
bizantine Sofia, a doua soţie a cneazului Ivan al III-lea şi nepoata ultimului împărat
bizantin Constantin al XI-lea Dragases. Astfel, a fost desemnat drept moştenitor al
tronului fiul Sofiei, Vasili al III-lea Ivanovici (1505-1533). Relaţiile moldo-ruse au fost
reluate, ceva mai tîrziu, în timpul domniei lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), care
era rudă, prin alianţă, cu Vasili al III-lea Ivanovici.
Petru Rareş i-a adresat lui Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584) cîteva sfaturi prin
intermediul cărturarului rus Ivan Semionovici Peresvetov. Astfel, domnitorul român îi
sugera ţarului să nu se încreadă în marii boieri, ci să-şi îmtemeieze puterea pe slujitorii
militari. Legăturile româno-ruse au fost reluate cîteva decenii mai tîrziu, atunci cînd fiul
lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568), Bogdan al IV-lea Lăpuşneanu,
domnitor al Moldovei între 1568-1572, s-a retras la curtea lui Ivan al IV-lea, în anul
1574. Şi rivalul lui Bogdan al IV-lea, Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) a trăit în Rusia
în jurul anului 1560, fiind sub protecţia lui Ivan cel Groaznic. Un alt fiu al lui Alexandru
Lăpuşneanu, Ştefan, născut dintr-o legătură ilegitimă a domnitorului, a trăit la Moscova,
la curtea ţarului Feodor I Ivanovici (1584-1593). În calitate de voievod de Tula, el a
participat la alegerea ca ţar, în anul 1593, a lui Boris Godunov (1593-1605) ultimul
reprezentant al dinastiei Rurikizilor. Ştefan a fost însă neinspirat atunci cînd s-a alăturat
uzurpatorului Dmitri, pretins fiu al lui Ivan al IV-lea, fiind nevoit să se călugărească.
După cum se cunoaşte, încă din secolul al XV-lea apar unele lucrări privitoare la dreptul
internaţional: Philippe de Commines, care elaboreaza un adevarat ghid pentru solii,
Balthazar Ayala (Despre dreptul razboiului si instituţiile războiului), Alberico Gentili
(Despre ambasade, 1585); Hugo Grotius (Despre dreptul războiului şi al păcii,1625). În
spațiul românesc, unde a funcţionat conceptul - de raţiune de stat, lucrările teoretice,
dar şi practica politică conţin elemente care ţin de etică şi de teologie.
În Ţara Românească la începutul sec. al XVI-lea apar ”Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său, Teodosie”, operă de valoare care dezvăluie concepţia de viaţă şi
comportamentul politic al unui gînditor care a manifestat „înţelepciune practică“ în
relaţiile internaţionale. Pentru că ofensiva europeană a turcilor a cunoscut un răgaz în
ţara lui Neagoe Basarab, acesta a reuşit, „să-şi clădească opera pe urzeala fină a
negocierilor”. Ambasadele sale au ajuns: la curtea Poloniei, la papă, la Veneţia.
Considerat ca primul monument al experienţei diplomatice româneşti medievale
“Invăţăturile lui Neagoe Basarab” sintetizează o bogată experienţă politică românească.
Capitolul “Despre solii şi războaie”, reprezintă o adevărată operă de doctrină
românească a relaţiilor externe, un manual diplomatic, care a fost adus şi în Moldova,
64
de Petru Schiopul. Autorul dă sfaturi practice nu numai fiului sau, dar și pentru toţi
principii români, arătînd ca “nu este nici o învăţătură mai grea decît cea a solilor”:
• solii erau folosiţi fie pentru: a “vîna cuvinte” prin “vorbe înţelepte şi cuminţi”, fie ca
să provoace la luptă prin “vorbe aspre şi învrăjbire”;
• toţi solii trebuiau să fie primiţi cu cinste şi cu daruri şi să fie întîmpinaţi încă de la
graniţă de un alai compus din cei mai vestiţi dregători, îmbrăcaţi în haine strălucitoare;
• solii să fie duşi la locuinţa lor cu mare fast (“aceasta este cinstea noastrî”), dar
aceasta să fie departe de curtea domnească;
• să nu fie ţinut prea mult timp (“după trei zile chemaţi-i”) și să fie primit la palat “cu
slava și strălucire”, iar domnul și sfetnicii care il înconjurau (“cei bătrîni să șadă întru
locurile lor, cei tineri în picioare”) să fie împodobiţi și ei;
• “să băgaţi de seamă a înţelege cuvintele și sfatul domnului care l-a trimis și a
cunoaşte precis cugetul lui […] fie că are gînd de recunoştinţa, fie ca de vicleşug și
mînie”;
• să asculte cu atenţie și cu faţa veselă, astfel că “nici de cuvintele lui aspre să te
întristezi, nici la cele bune să te înseninezi, ci într-o atitudine neschimbată și demnă să
le asculţi”;
• să nu-i răspundă decît cu dulceaţă şi blîndeţe”, deoarece “cuvîntul este ca vîntul
[…] și cîndva vă veți căi pentru cuvîntul acela”;
• după retragerea solului, în vederea răspunsului, domnul să consulte pe dregători
(să ia sfat și de la tagma I, a II-a și a III-a), “dar sfatul vostru propriu nicidecum nu-l ve ți
spune catre ei”;
• înainte de chemarea solului pentru răspuns, să pregătească o masă fastuoasă
pentru că acesta să se minuneze că nici chiar la stăpînul lui nu a văzut a șa ceva;
• la ospăț “să nu vorbiți cuvinte nepotrivite […] deoarece vinul deschide inima omului
și multe vorbe deșarte grăiește”;
• dacă după înmînarea darurilor și a răspunsului, solul se poartă arogant, domnul
să-i vorbească pașnic și cu blîndețe, dar ca și în sfaturile date de Constantin al VII-lea
Porfiregenetul fiului său, răspunsul trebuie să fie ca o sageată ascu țită înfiptă în inima
stapînului sau.
La fel de minuţioase sînt şi sfaturile date trimişilor domnului la diverse curţi europene:
• să fie aleşi soli destoinici (“să nu trimiţi pe unul ca acela care ar fi ruda unui
dregător […].
• daca vi-i drag de sluga aceea, da ți-i lui <bani> din vistieria voastră şi liniştiţi-l, căci
mai bine e să pierzi ceva din visteria ta decît din cinstea ta”);
65
• să-i dea în taină sfatul său (instructiunile) şi să-l asculte de cele ce vă spune la
curtea unde urma să plece;
• să procedeze la fel atât cu solii cei mari, cât și cu cei mici deoarece “cuvintele lor
nu sânt ale lor proprii, ci ale domnului lor”.
Înainte de a trece la Învățătura despre război, se face o remarcă care arată că şi
negocierile au o limită: “mai bine este moartea decît a trăi cu ruşine”. În Moldova,
“Cartea românească de învatatură” are unele prevederi referitoare la activitatea
diplomatică din sec. al XVII-lea. Aflăm, astfel că: solii se bucurau de imunitate în timpul
misiunii lor, existau pedepse aspre, mergîndu-se pînă la pedeapsa capitală, pentru cei
care insultau pe reprezentanții altor tări în Moldova. În cazul în care solii străini nu
acţionau corect în îndeplinirea misiunii lor sau nu părăseau ţara atunci cînd le poruncea
domnul, aceştia nu mai beneficiau de imunitate diplomatică.
Din Invăţăturile lui Neagoe Basarab, dar şi din alte categorii de izvoare medievale,
putem deduce că românii aveau o anumită experienţă diplomatică, care a fost
îmbogăţita prin contactele pe care le-au avut cu: şcoala bizantină italiană, poloneză,
austriacă, turcă. Pe lîngă soli, domnii români (cum ar fi Stefan cel Mare, Ieremia Movila,
Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu e tc.) s-au folosit şi de iscoade, deghizate
uneori în negustori de vite, cum s-a întîmplat în vremea lui Alexandru Lapuşneanu.
Activitatea de informare prin intermediul acestor oameni, s-a concentrat în special
asupra Porţii otomane. Astfel, într-o scrisoare adresată braşovenilor, Stefan cel Mare se
referea la iscoadele sale care se afla la turci care transmiteau informaţii în legatură cu
pregatirea militară a acestora. La 1598, solii împaratului Rudolf al II-lea scriau din
Targovişte că ”după spionii lui Mihai (Viteazul) sultanul nu va ieși (la război) ”. O bogată
reţea de informatori a avut şi: C. Brancoveanu, Al. Mavrocordat Exaporitul , la
Constantinopol, contele Ferdinand de Marsigli, contele Mikes, în Austria, cancelarul
Golovin, la Moscova, înalți prela ți ca Dositei al Ierusalimului, ambasadori sau simpli
agenţi plătiti de cancelaria munteana. Exemplele ar putea continua, deşi activitatea de
informare era secretă şi rareori a fost consemnată în scris. Ţările vecine practicau de
asemenea un interes special în Tarile Romane, considerate ca o “placă turnantă” dintre
Creştinătate şi lumea păgînă. Trimis în Moldova, lui Stefan cel Mare, veneţianul
Emanuel Gerardo trebuia “să cerceteze: numărul populaţiei române, şi în special - cel
al armatei, puterea de aparare şi de atac a tării, mijloacele ei de luptă, trecătorile de pe
Dunare, prieteniile lui Stefan, mai ales în cel fel de rela ții se afla cu regele maghiar -
Matei Corvin, şi despre toate acestea să raporteze cu de-amănuntul”.

66
În cunoscuta solie a lui Luca Carja în Polonia (sfîrșitul anului 1522), considerată ca “un
prețios monument al elocinței politice a străbunilor no ștri”(B.P.Hasdeu), se arată că
solul otoman, care de fapt era un român islamizat, i-a cerut domnului Moldovei “să-i
spuie cum se împacă Regatul Poloniei cu Principatul Lituaniei, despre vecini și ce rîuri
mari sînt între dînsele și ce păduri și mun ți”. Din acela și important document reiese
diplomaţia marilor dregători moldoveni (Stefăniţă avea o vîrstă fragedă) care apelînd la
bani și băutură au reușit să evite o intervenţie militara în Transilvania.
Solii români erau oameni de incredere ai domnului, cunoscători de limbi străine, dota ți
cu o bună memorie, deoarece expunerea sa trebuia făcută oral. Astfel, la 8 mai 1477,
Ion Țamblac a vorbit în limba greacă “cu gura mare” în fa ța senatului veneţian. Mai
multe limbi cunoștea și banul - Mihalcea Caragea, trimis de Mihai Viteazul în mai multe
solii. La sfîrşitul secolului al XVI-lea, au avut loc primele legături diplomatice dintre Ţara
Românească şi statul moscovit. Astfel, în anul 1596, Mihai Viteazul (1593-1601) l-a
trimis la Moscova pe episcopul Luca, pentru a primi sprijin militar împotriva Poloniei.
Deşi ţarul Feodor Ivanovici, de fapt Boris Godunov care era stăpînul efectiv al Rusiei
s-a arătat dispus să-l apere pe domnitorul român, condiţiile istorice au făcut imposibilă o
colaborare militară. În secolul al XVII-lea, după ridicarea pe tronul moscovit a dinastiei
Romanov, descendentă pe linie maternă din Rurikizi, au fost reluate legăturile
diplomatice dintre români şi ruşi.
Ca sol și translator de limbă polonă a fost folosit de familia domnitoare a rare șe știlor și
lăpușnenilor și - Avram din Banila, despre care eruditul principe Despot voda arată că
este unul din cei mai înțelepți oameni din Moldova. La plecarea în solie și trimi șii
domnilor români primeau - salvconducte (scrisori de liberă trecere) și instruc țiuni, care,
de obicei, erau orale. În funcție de importan ța misiunii diplomatice darurile și alaiul care
îl însoțeau pe sol erau mai mari sau mai mici. Pentru a- și salva tronul amenin țat de
urmașii lui Petru Rareș, la 1553 Alexandru Lapușneanu ar fi expediat la Constantinopol
o parte din tezaurul Țării Moldovei.
Dacă la Bizanţ se interzicea folosirea clerului în diplomaţie, în Țările Române adeseori
erau trimiși în solie preoți sau chiar episcopi. Este cazul lui - Avram din Bănila care,
începînd cu Petru Rareș și pînă în vremea lui Ion Vodă, a îndeplinit numeroase misiuni
în Polonia.
Așa cum am arătat, la 1553, cunoscutul cărturar Macarie, episcop de Roman, a
condus o importantă solie la Constantinopol. Și episcopul de Rădăuţi - Isaia, cronicarul
oficial al lui Petru Schiopul, a fost trimis peste hotare (în Polonia, la Hasburgi, la
Moscova sau în Transilvania). Lista ar putea fi completată cu - mitropolitii Varlaam (în
67
vremea lui Vasile Lupu), Ghedeon (solia la Moscova din timpul lui Gheorghe Ștefan),
Dosoftei sau arhimandritului Isaia, trimis la Moscova de C. Brancoveanu (1688), în
vederea elaborării unui plan de luptă antiotoman conceput la Bucureşti.
Folosirea unor prelaţi în misiunile diplomatice de la Moscova se explica și prin faptul
că, mai ales în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, Rusia și-a orientat tot mai mult
politica externă spre hotarele sale sud-estice, erijîndu-se în singura apărătoare a
ortodoxismului. Într-o perioadă în care otomanii și-au consolidat puterea politică și
economică în Principate, biserica ortodoxă și-a intensificat colaborarea cu diplomaţia
rusească şi, în primul rînd, cu Patriarhia moscovită. Astfel, la 16 martie 1656, domnul
Moldovei, Gheorghe Ștefan, l-a trimis la Alexei Mihailovici pe mitropolitul Ghedeon și
logofătul al II-lea Neaniu , care au “spus din gură” țarului punctele unui proiect de tratat
antiotoman. Deși cei mai mulți cercetători au considerat că actul din 7/17 mai 1656 a
fost un tratat propriu-zis sau un proiect de tratat, din con ținutul lui reiese că a fost o
scrisoare de juramînt redactată în limba greacă în numele domnului Moldovei și a
marilor săi dregători validată de mitropolitul Ghedeon și patriarhul Macarie al Antiohiei.
Punctele domnului nostru și ale țării întregi” erau:
• păstrarea vechilor rînduieli” ale Moldovei existente încă dinainte de “închinarea
împărăției turcilor”, care n-au “stricat cinstea domniei”;
• succesorii la tron să fie români, “cum a fost de la început rînduiala și obiceiul țării”;
• eliberarea cetăților transformate în raiale și trecerea acestora sub administra ția
moldovenească, “precum au fost și mai înainte”;
• obligația de a face țarului daruri mari, o dată pe an, dar să nu-i plătească tribut;
• să fie iertați în cazul în care vor lupta alături de păgîni împotriva Moscovei;
• să primească “hrisov” de la țar “drept încredinţare pentru punctele acestea” şi
scrisori de liberă trecere pentru solii moldoveni.
La 29 iunie 1656, țarul acorda solilor moldoveni o astfel de “carte” prin care accepta
cererile lui Gheorghe Ștefan pe care il lua în “supu șenie ve șnică”. Din cauza
schimbărilor intervenite în relațiile politice din răsăritul Europei, tratativele, care au fost
inițiate de către țar, rămînînd fără nici o finalitate. Aspecte importante a cunoscut
diplomaţia românească şi prin - activitatea marilor cronicari. Miron Costin s-a alăturat lui
Vasile Lupu în lupta acestuia împotriva lui Gheorghe Ştefan. Cronicarul a fost însărcinat
cu misiunea delicată de a cere ajutorul starostelui de Cameniţa. Tot el însă l-a slujit şi
pe Gheorghe Ştefan cînd acesta l-a înlăturat de la domnie pe Vasile Lupu.
Miron Costin, prin cultura lui largă, prin inteligenţa lui ascuţită, prin energia şi prin
sufletul său pasionat, s-a impus în divanurile domneşti şi a fost însărcinat deseori cu
68
misiuni diplomatice grele. Memorabile au rămas cuvintele cronicarului moldovean
adresate vizirului cind turcii au atacat Cameniţa: „Suntem noi, moldovenii, bucuroşi să
se lăţească impărăţia în toate părţile cît de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine
să se lăţească ”. Importante au fost şi relaţiile pe care acest cronicar le-a stabilit între
Moldova şi Polonia. Lucrările lui Miron Costin depăşesc aspectul de cronică, multe din
paginile “Letopiseţului Ţării Moldovei “ sau ale lucrării „De neamul moldovenilor” avînd
caracter beletristic. Cronicarul este şi autorul „Poemei în versuri polone despre
Moldova şi Ţara Românească”.Tot el a scris şi un mic poem filosofic, „Viaţa lumii”.
Prin intermediul - călugarului athonit Teodor se poartă corespondenta cu fostul dregător
moldovean în numele domnului Ștefan Petriceicu și a marilor dregători moldoveni. O
scrisoare - a mitropolitului Dosoftei ajunsă la Moscova (februarie 1674) arăta: “ sufletele
noastre sunt distruse, sîntem ca mieii mîna ți la măcelarie. Sculati-vă, fi ți protegnitorii
bisericii, pentru eliberarea noastră și gloria voastră, veni ți și ne salva ți din ghearele
furiosului Mahomed, ale crudului impostor, elibera ți-ne”. Pentru aceasta Moldova se
obliga să plătească Moscovei chiar și un mic tribut. Peste cî țiva ani, la 1684, însuşi
Dosoftei s-a deplasat la Moscova, cerînd să-l primească pe Ștefan Petriceicu “sub mîna
înaltă a țarului, Moldova îndatorîndu-se să trimită Rusiei tributul cel datora Por ții.
De retinut!

În Evul Mediu a fi ambasador la Constantinpol te putea costa viaţa.

Noi ne propunem să aducem în atenţie figura mai puţin cunoscută a paharnicului Caraiman, solul la
Constantinopol al familiei domnitoare a Movileştilor, la sfârşitul veacului al XVI-lea şi la începutul celui
următor. În Evul Mediu, ţările române – considerate, sub raport juridic, din veacul al XVI-lea, state vasale
Imperiului Otoman – nu aveau dreptul la o politică externă proprie, ele fiind obligate să susţină şi să
promoveze politica externă a puterii suzerane: Imperiul Otoman. Ele nu aveau, deci, dreptul să întreţină
relaţii diplomatice decât cu Înalta Poartă, unicele reprezentanţe diplomatice cu caracter permanent fiind
cele de la Constantinopol; în fruntea acestora se aflau şefii de misiune, actualii ambasadori, numiţi cu un
termen de specialitate otoman: Kapukehaie.
Fiecare domn de ţară românească îşi promova politica externă cu ajutorul unui eficient şi bine pus la
punct aparat diplomatic. Elementul de bază al acestuia era cancelaria domnească, formată din dieci sau
pisari, specializaţi în diversele limbi ale vremii, de la slavă şi turco-tătară la latină, germană, maghiară şi
rusă; cancelaria era condusă de un logofăt – adevăratul ministru de Externe medieval. Cu timpul, locul
logofătului ca dregător însărcinat cu „trebile străine” în Divanul Domnesc va fi luat de postelnic şi marele
postelnic. Însă elementul de bază al aparatului diplomatic medieval l-au reprezentat solii. Aceştia erau
purtătorii mesajului domnesc, public sau de taină, pe care îl duceau, cu preţul adeseori al vieţii –
imunitate diplomatică nu exista în acele vremuri – la liderul politic şi militar destinatar. Solii erau oameni
distinşi, cultivaţi, fini, rafinaţi, cunoscând limbile de circulaţie ale timpului, uzanţele de laCurţile străine,
bunele maniere, arta conversaţiei şi, în aceeaşi măsură, arta mânuirii săbiei, când erau atacaţi în misiune
de elemente ostile.
Între aceştia, paharnicul Caraiman, solul la Constantinopol al familiei domnitoare a Movileştilor, are o
istorie interesantă şi mai puţin cunoscută, asupra căreia ne vom opri în cele ce urmează.Activitatea
paharnicului Caraiman debutează cu înscăunarea lui Ieremia Movilă „Ceea ce caracterizează soliile lui
Caraiman – arată diplomatul român dr. Ioan D. Condurachi[1], jurist din anii interbelici, care a cercetat
diplomaţia Evului Mediu românesc – nu sunt cuvântările strălucite, ce-ar fi rostit în faţa turcilor, pentru
cari vorbele frumoase nu aveau nici o valoare, ci mijloacele de convingere întrebuinţate de dânsul, printre
care, în primul loc, darurile, şi apoi iscusinţa cu care a ştiut să-şi creieze relaţiuni printre marii demnitari
turci şi persoanele cu influenţă din Constantinopole, ceea ce i-a permis să dejoace toate intrigile care se
ţeseau contra domnitorilor săi şi să nimicească toate uneltirile ce se puneau la cale pentru detronarea
Movileştilor, fie din scaunul Moldovei, fie din cel muntean”.
69
Activitatea diplomatică de succes prestată de paharnicul Caraiman la Constantinopol în folosul familiei
domnitoare a Movileştilor a fost elogios apreciată nu numai de demnitarii otomani, ci şi de ambasadorii
unor mari puteri la Constantinopol, care nu o dată scriau în rapoartele lor despre realizările sale. Dar să
lăsăm istoria să vorbească. Activitatea paharnicului Caraiman debutează odată cu înscăunarea lui
Ieremia Movilă pe tronul Moldovei, în anul 1595. La 24 august, Ieremia năvăleşte în Moldova, cu sprijinul
polonilor, şi îl detronează pe Ştefan Răzvan, domnul Moldovei pentru numai cîteva luni (aprilie-august
1595). Contemporanii săi erau Mihai Viteazul în Ţara Românească şi Sigismund Bathory în Ardeal.
Având o politică clară filopolonă şi filootomană, căci aceste două puteri îl înscăunaseră de altfel, era şi
firesc ca domnul Moldovei să nu se afle în bune raporturi cu omologii lui din Valahia şi Transilvania,
angrenaţi într-o veritabilă campanie antiotomană. Mai mult: Ieremia Movilă nutrea, la adresa lui Mihai
Viteazul, gânduri de detronare şi înlocuire a acestuia cu fratele său, Simion Movilă. Ca atare, va
întreprinde acţiuni militare clare, dacă nu directe, împotriva domnului muntean, lăsându-le tătarilor cale
liberă prin Moldova, pentru năvăli şi prăda în Ţara Românească, şi împiedicîndu-i, alături de poloni, pe
cazaci spre a-i veni în ajutor lui Mihai.
Delegaţie impunătoare la Constantinopol, în vara lui 1599. Ţinta: alungarea lui Mihai Viteazul din Ţara
Românească. După cum se cunoaşte, imaturul şi nestatornicul principe al Transilvaniei, Sigismund
Bathory, a abdicat de două ori, în anii 1597 şi 1599: prima oară în favoarea împăratului habsburg Rudolf
al II-lea, în intervalul 1597-august 1598, şi a doua oară la 30 martie 1599, în favoarea vărului său,
cardinalul Andrei Bathory.
Acesta din urmă avea aceleaşi vederi politice filoturce şi filopolone ca domnul Moldovei; iar cei doi aveau
în vedere închinarea Transilvaniei şi Moldovei Înaltei Porţi, alungarea lui Mihai Viteazul de pe tronul
Valahiei şi înlocuirea lui cu un domn filopolon şi filoturc, urmând ca şi această ţară românească să intre
în sfera politică otomană. Prima unire a românilor şi rolul jucat de Ieremia Movilă în prăbuşirea acesteia.
La sfârşitul lunii mai 1600 a avut loc expediţia victorioasă a lui Mihai Viteazul în Moldova. Ieremia Movilă
a fost alungat şi a fugit în Polonia, iar Mihai a unit sub sceptrul său toate cele trei ţări româneşti, devenind
domnul primei uniri a românilor (mai-septembrie 1600). Domnul fugar îl va trimite iarăşi la Constantinopol
pe paharnicul Caraiman. A doua misiune a sa va fi însă încununată de succes. Turcii îi vor oferi lui
Caraiman nu mai puţin de 400.000 de ţechini, necesari lui Ieremia Movilă să-şi adune o oaste pentru a-şi
recupera tronul pierdut. Evenimentele din toamna anului 1600, care au dus la înfrângerea şi detronarea
lui Mihai, se cunosc foarte bine: sosit în Transilvania pentru a înăbuşi o revoltă a nobililor, care nu l-au
mai recunoscut domn, Mihai va fi înfrânt la Mirăslău, la 18 septembrie, de oştile coalizate ale lui
Sigismund Bathory şi ale generalului imperial Giorgio Basta. Pierzând astfel Transilvania, Mihai va reveni
în Ţara Românească spre a înfrunta oastea polonă a cancelarului Jan Zamoyski, care îl înscăunase deja
în Moldova domn pe Ieremia Movilă şi urmărea întronarea în Ţara Românească a fratelui acestuia,
Simion Movilă. În urma înfrângerilor suferite la Bucov, pe Teleajen (20 octombrie) şi la Curtea de Argeş
(25 noiembrie), Mihai va pierde şi această a treia ţară românească.
După doar patru-cinci luni, prima unire a românilor s-a prăbuşit. Pentru diplomatul lui Ieremia Movilă,
paharnicul Caraiman, victoria era totală. În noiembrie, când Mihai suferea a doua înfrângere a sa în Ţara
Românească, paharnicul Caraiman sosea de la Constantinopol, aducând cu sine însemnele domneşti
pentru Simion Movilă. Paharnicul salvează tronul lui Simion Movilă
Domnia lui Simion Movilă nu va fi una lungă: în august 1602, Radu Şerban îl va detrona, devenind domn
al Ţării Româneşti pentru un deceniu, până în septembrie 1611. Paharnicul Caraiman va porni degrabă
spre Constantinopol, într-o nouă misiune, încercând să obţină sprijinul şi bunăvoinţa sultanului şi a
marelui vizir Ibrahim Paşa, în vederea readucerii pe tron a lui Simion Movilă. Va eşua în demersurile
sale, marele vizir declarându-i de la bun început că hotărârea sultanului în favoarea lui Radu Şerban este
nestrămutată şi, ca atare, nu mai era absolut nimic de făcut. Ieremia Movilă îl va rechema în ţară în
decembrie 1603. Revenit în Moldova, Caraiman îşi va relua vechea dregătorie, de mare paharnic,
rămânând în ţară până la moartea domnitorului Ieremia Movilă, petrecută în iunie 1606. Locul lui pe
tronul Moldovei va fi luat de fratele Simion; va fi ultima sa domnie, la fel de scurtă ca şi aceea din
Valahia. Cât a domnit în Moldova (30 iunie 1606-14 septembrie 1607), Simion Movilă a fost nevoit să-l
înfrunte pe pretendentul Ştefan Bogdan – fiul fostului domn al Moldovei, Iancu Sasul (1579-1582) – care,
cu sprijinul regelui Angliei, Iacob I Stuart, la a cărui Curte a stat mulţi ani, şi a cărui protecţie o dobândise,
încerca obţinerea tronului moldovean.
Sprijinul ambasadei Marii Britanii la Constantinopol fiind destul de influent şi de puternic, era nevoie de
un diplomat extrem de versat şi de cunoscător al jocurilor de culise la Constantinopol, care să poată
contracara încercarea lui Ştefan Bogdan. Acest diplomat nu putea fi altul decât paharnicul Caraiman; din
nou, paharnicul se va achita ireproşabil de misiune, turcii recunoscându-l pe Simion Movilă domn al
Moldovei. În vara anului 1607, Caraiman se întorcea în Moldova, ocupându-şi dregătoria iniţială, cu
satisfacţia misiunii îndeplinite.
În slujba lui Constantin, fiul lui Ieremia Movilă.
Perioada 1607-1611 a fost caracterizată de rivalitatea şi perindarea la tronul Moldovei a celor două
beizadele domneşti: fiul lui Ieremia Movilă, Constantin, susţinut de turci, şi fiul lui Simion Movilă, Mihail,

70
sprijinit de poloni. Paharnicul Caraiman îşi va pune serviciile în slujba celui dintâi. Conform relatării unui
raport veneţian din 15 februarie 1608, fiul lui Ieremia Movilă, Constantin, ajungând domn al Moldovei –
este vorba despre domnia din intervalul octombrie 1607-început de noiembrie 1607 – „a trimis la Poartă
un agent al său numit Caraiman Aga, cu bani, ca să capete graţia Porţii şi confirmarea în domnie”
(Hurmuzaki, Documente, IV).
Caraiman a ajuns la Constantinopol, având asupra sa atât tributul, în valoare de 50.000 de ţechini, cât şi
alte sume de bani, în surplus, destinate sultanului şi înalţilor dregători otomani. Şi această misiune a sa
va avea succes. Utilizând cu măiestrie meşteşugul cuvântului, împărţind cu dărnicie sume de bani în
dreapta şi în stânga, solul lui Constantin Movilă a reuşit să contracareze intrigile şi demersurile
partizanilor lui Mihail şi să obţină de la sultanul Ahmed I confirmarea domniei lui Constantin pe tronul de
la Iaşi. Sultanul a pus însă o condiţie: rămânerea paharnicului Caraiman la Constantinopol, în calitate de
kapukehaie al domnului Moldovei, în vederea asigurării plăţii tributului. Iar trimisul domnului s-a
conformat; şi nu i-a fost deloc uşor în această calitate, deloc de invidiat.
A avut de înfruntat intrigile partizanilor lui Mihail Movilă, care îi urmăreau fiecare mişcare, gata să
lovească. În plus, domnul întârzia constant plata tributului, stârnind îngrijorarea sultanului şi a marilor
dregători, lucru care se răsfrîngea în mod negativ asupra kapukehaiei sale. În sfârşit, sosind numai o
parte din tribut, marele vizir l-a mustrat cât se poate de aspru pe paharnic. Susţinătorii lui Ştefan Bogdan
l-au atacat şi molestat pe paharnic.
Constantin Movilă va domni în Moldova vreme de patru ani, din 9 decembrie 1607 până la 10 noiembrie
1611. Între timp, la sfârşitul anului 1608, la Constantinopol, „tabăra” pretendentului Ştefan Bogdan va
relua ofensiva diplomatică în vederea înscăunării acestuia, având în continuare susţinerea regelui Angliei
şi a ambasadei Marii Britanii în capitala otomană. Dându-şi seama că au de înfruntat un adversar
redutabil, în persoana paharnicului Caraiman, susţinătorii pretendentului la domnie au încercat la început
să îl roage pe ambasadorul englez să intervină pe lângă sultan şi marele vizir pentru a-i convinge să
ordone trimiterea lui Caraiman înapoi în Moldova.
Nu au avut succes, paharnicul bucurându-se de prestigiu şi prestanţă în ochii acestora. Au recurs atunci
la alte mijloace, mai puţin ortodoxe: l-au pândit şi aşteptat pe Caraiman, l-au atacat şi l-au molestat. Cum
a aflat marele vizir acest lucru, a ordonat arestarea făptaşilor şi pedepsirea lor publică cu biciuirea, apoi
închiderea unora dintre ei în vestita închisoare a celor şapte turnuri – Ediculé – şi trimiterea la galere a
altora. Vinovaţii au fost, deci, exemplar pedepsiţi, mai puţin vinovatul principal, Ştefan Bogdan, care
dăduse ordinul maltratării şi care, adăpostit la reşedinţa ambasadorului Angliei, era intangibil. Totuşi,
marele vizir l-a mustrat pe ambasador pentru fapta al cărei autor era protejatul acestuia.
În decembrie 1609, paharnicul Caraiman e ucis.
Anul 1609 a fost unul extrem de agitat pentru paharnicul Caraiman; un an care i-a pus la încercare
calităţile de diplomat iscusit – dar şi ultimul an al vieţii sale.
Între Constantin Movilă, domnul Moldovei, şi noul principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory martie 1608-
octombrie 1613), vor izbucni nişte neînţelegeri cauzate de refuzul domnului moldovean de a îşi căsători
fiica cu principele Ardealului. Războiul bătea la uşă, iar Gabriel Bathory şi-a anunţat deschis sprijinul
pentru pretendentul Ştefan Bogdan. În plus, Constantin Movilă întârzia plata tributului, făcând misiunea
paharnicului Caraiman la Istanbul tot mai grea.
Kapukehaia se arăta, din această pricină, tot mai rar pe la Divan. În cele din urmă, datorită calităţilor sale
incontestabile, folosindu-se şi de influenţa avută pe lângă sultan şi înalţii dregători, paharnicul Caraiman
a reuşit să împiedice acest conflict iminent.
A fost ultima sa „faptă de arme” victorioasă pe tărâm diplomatic; o victorie pe care însă Ştefan Bogdan nu
i-o va ierta. Acesta a ordonat, nici mai mult, nici mai puţin, uciderea kapukehaiei Moldovei. Astfel, în
decembrie 1609, paharnicul Caraiman va fi ucis de susţinătorii lui Ştefan Bogdan.
Reacţia sultanului şi a marelui vizir a fost la fel de dură ca şi în cazul molestării paharnicului,
concretizându-se în arestarea, întemniţarea, schingiuirea şi trimiterea la galere a făptaşilor. La fel ca şi în
cazul anterior, autorul moral, cel care a dat ordinul, Ştefan Bogdan, a rămas intangibil.
„Aşa şi-a încheiat activitatea lui diplomatică – arată acelaşi Ioan D. Condurachi[2] – Marele Paharnic Ion
Caraiman, apărând cu credinţă, până la moarte, interesele Domnitorului şi ale ţării sale. El a căzut ca un
ostaş pe câmpul de bătaie, în serviciul comandat”. De cealaltă parte, în ciuda tuturor strădaniilor, Ştefan
Bogdan nu va ajunge niciodată pe tronul Moldovei.

Concluzie. Încheind acest capitol, trebuie să fixăm nota caracteristică a diplomaţiei

medievale. Organizarea universală a bisericii, cruciadele, dezvoltarea comerţului şî a
navigaţiei, progresul ştiinţelor, literelor şi artelor, sub influen ța fecundă a Renaşterii,
inventarea tipografiei, marile descoperiri transoceanice, înfiinţarea armatelor

71
permanente, întărirea puterii regale, consolidarea politică a marilor state, toate au
contribuit pentru a strânge relaţiunite spirituale, culturale, economice şi politice ale
naţiunilor civilizate. Astfel s-a simţit tot mai mult necesitatea reorganizării diplomaţiei,
pentru că s-a apreciat importanţa serviciilor ei. Negocierile şi reprezentarea nu puteau
avea o continuitate de acţiune, decât numai după ce diplomaţia medievală a trecut
printr-o reformă radicală şi după ce s-a adaptat noilor condiţii. Astfel ambasadele au
devenit permanente. Metodele diplomaţiei medievale se inspirau însă din doctrina
imorală a ,,raison d'Etat“-ului, conceput de Ludovic al XI-lea , şî din deviza
machiavelică „scopul scuză mijloacele“. Minciuna, viclenia, înşelăciunea, corupţia
erau toate mijloace potrivite şi permise cînd se urmărea atingerea unui „scop sfânt“.
Cele mai mari defecte diplomatice erau sinceritatea, loialitatea şi onestitatea. Evident
că toată acţiunea diplomatică se petrecea într-o atmosferă de continuă suspiciune şi
tăinuire. Însă maşina diplomaţiei se perfecţiona şi înainta pe calea progresului.
Diplomaţia papală, cu primele ambasade permanente în analele istoriei universale;
diplomaţia venețiană, cu organizarea ei severă şi minuţioasă, cu ambasadorii ei culţi
şi activi, cu interesele ei vaste şi calculate, diplomaţia florentină, cu ambasadorii
nemuritori pentru umanitate, întreaga diplomaţie italiană de la Milan pînă la Napoli, cu
abilitatea ei rafinată şi cu talentul ei intuitiv de negociere; diplomaţia franceză, cu
ambiţiile şi aspiraţiie ei înalte, cu personalul ei fără precedent de numeros, cu
metodele ei de intrigi împărtăşite de diplomaţia spaniola şi germanică, toate au fost
tot trepte în scara evoluţiei, prin care a trecut diplomaţia medievală. Ea a pregătit
terenul pentru lărgirea activităţii ambasadorilor, dînd naştere diplomaţiei moderne.
Faza diplomaţiei permanente este faza în care s-au adoptat primele documente ce
fixează statutul diplomatic. În această fază, caracteristicile diplomaţiei sînt
următoarele:
a) regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii şi imunităţi
diplomatice, dar de multe ori ele nu se respectau;
b) diplomatul este considerat ca fiind îndeosebi reprezentantul unui suveran şi nu al
unei ţări;
c) nu exista încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomaţii nu erau profesionişti;
ambasadorii, trimişii, solii, erau aleşi de către suveran dintre oamenii cu un anumit
renume la curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine

72
remarcabilă, negustori, magistraţi de excepţie, etc.). De asemenea, nu exista un
personal diplomatic în sensul modern al cuvantului, colaboratorii ambasadorului erau
de fapt angajaţii lui proprii;
d) trimişii diplomatici, pe langă reprezentarea suveranului şi a intereselor statului,
acordau o atentie deosebită activităţii de informare, intrigile de curte erau de multe ori
alimentate de diplomaţii străini.
De asemenea, Veneția ca și celelalte state italiene, a folosit pe scară largă cifrul
diplomatic, destul de ușor de dezlegat la început, dar tot mai sigur pe măsură ce arta
cifrării s-a perfecționat. Atît instrucțiunile cît și depe șele erau cifrate, cu acest lucru
ocupîndu-se persoane speciale, iar codul se afla în păstrarea " Consiliului celor zece ".

Test de evaluare 3
1. Prin ce s-a remarcat diplomaţia domnilor români: Mircea cel Bătrân, Petru Muşat,
Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareş. Specificul relaţiilor
româno – ungare, româno – polone, româno – otomane.
2. Estimați diplomaţia Ţărilor Române în condiţiile suzeranităţii restrictive a Imperiului
Otoman. Ţările române în cadrul triunghiului de forţe habsburgo – polono – otoman.
3. Caracterizați organizarea activităţii diplomatice în Ţările Române. Serviciile de
curieri. Ceremonialul diplomatic din Ţările Române.
Studiu de caz
1. Comentați acțiunile diplomatice în secolele XIV-XV
A) Tratatul de la Radom / Lublin (1390). Conştient de puterea crescândă a turcilor şi urmărind să înlăture
influenţa politică a Ungariei asupra Ţării Româneşti, domnitorul Mircea cel Bătrân încheie, în ianuarie
1390, un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello (tratatul a fost semnat la Radom, în 1389
şi ratificat la Lublin, în 1390).Tratatul dintre regele polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii de
egalitate, ca între doi suverani. principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva
duşmanului comun - regele Ungariei - şi sprijinul împotriva altor inamici.Mircea cel Bătrân va renunţa la
acest tratat, câtiva ani mai tărziu, prevederile lui nefiind puse în practică.
B) Tratatul de la Braşov (1395). În contextul pericolului otoman iminent, domnitorul Ţării Româneşti se
apropie de Regatul Maghiar, condus de Sigismund de Luxemburg. Tratatul este semnat între cei doi, la 7
martie 1395, la Braşov şi prevedea ajutor reciproc antiotoman; este primul tratat antiotoman din sud-estul
Europei. În virtutea acestui tratat de alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de la Nicopole,
desfăşurată în 1396.
C) Tratatul de la Overchelăuţi (1459) Ştefan cel Mare s-a orientat la începutul domniei spre relaţiile cu Polonia,
care asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar; ea i-a îngăduit să-şi asigure
împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului comercial pe care îl controla. ca urmare, Ştefan încheie
cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, în aprilie 1459, tratatul de la Overchelăuţi, prin care regele polon recunoaşte
domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova. Tratatul înscria şi obligaţia celor două părţi de a se sprijini militar în caz de
nevoie. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan recunoaşte formal, suzeranitatea regală. Era o măsură
preventivă, având în vedere faptul că nu-şi consolidase încă poziţia internă faţă de boieri. O consecinţă a acestei
înţelegeri a fost şi îndepărtarea de la hotarul Moldovei a  rivalului său, Petru Aron. Acest tratat marchează orientarea
politicii externe a Moldovei şi în timpul lui Ştefan cel Mare, mai ales către Regatul Poloniei.  
D) Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475). Vestea victoriei lui
Ştefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Papa şi monarhii vremii s-au întrecut în
laude la adresa domnitorului Moldovei. În acest context, conştient de posibilitatea unui nou atac otoman,
Ştefan cel Mare trimite curţilor europene o scrisoare prin care arată cât de importantă era apărarea
73
Moldovei, solicitând sprijin. Scrisoarea ilustrează calitatea de diplomat a lui Ştefan, care este conştient
de importanţa Moldovei, "această poartă a creştinătăţii" în oprirea înaintării otomanilor spre Europa.
Ajutorul cerut de Ştefan se dovedea cu atât mai necesar, cu cât otomanii ocupă nordul Mării Negre până
la Nistru. Însă apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din partea principilor Europei, singurul
care reacţionează fiind Matei Corvin, regele Ungariei, cu care Ştefan încheie o alianţă în 1475.
E) Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin (1475). În împrejurările grele ale anului 1475, odată cu
victoria de la Vaslui a lui Ştefan cel Mare, acesta începe negocierile pentru încheierea unui tratat de
alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin. Tratatul a fost semnat în vara anului 1475 şi prevedea sprijin
militar reciproc antiotoman, îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului
Maghiar, iar orice neînţelegere urma să fie rezolvată pe cale paşnică. Încheierea acestui tratat pune
capăt unei stări tensionate dintre cele două state, generată de bătălia de la Baia, din 1467.
J) Tratatul de la Colomeea (1485). Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului
Otoman însemna o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei. Domnitorul Ştefan cel Mare nu
putea aştepta ajutor de la regele Ungariei, acesta semnând, în 1483, pace cu turcii, iar regele Poloniei,
condiţionase sprijinul împotriva turcilor de prestarea jurământului de vasalitate. În aceste condiţii, Ştefan
cel Mare, în 1485, la Colomeea, în prezenţa nobilimii polone şi a boierilor săi, a depus jurământul de
vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea. Tratatul nu s-a dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei
respingându-i pe turci în continuare cu forţe proprii. În aceste condiţii, îşi reorientează politica externă,
începând tratative cu sultanul Baiazid al II-lea, pentru încheierea păcii. Acesta are loc în 1489, iar prin
tratatul semnat, Ştefan cel Mare se obligă să plătească tribut în schimbul răscumpărării păcii.
K) Tratatul de la Hârlău (1499). Spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, relaţiile cu Polonia se
deteriorează, mai ales după moartea regelui Cazimir al IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert,
reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele polon în Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului
(octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul 1499,
când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan
Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi "linişte şi pace veşnică" între cele două state. Era
eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină
egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare,
consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a
reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii
recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului şi puterii sale. 

Studiu de caz
Comentați acțiunile diplomatice în sec. XVI
Aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă. În 1594, izbucneşte la Bucureşti răscoala antiotomană, iniţiată
de Mihai Viteazul prin uciderea creditorilor levantini şi atacarea garnizoanei otomane care staţiona aici.
Acţiunea face parte din politica de cruciadă târzie, dusă de Liga Sfântă (alianţa antiotomană constituită
la iniţiativa papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul papal, Spania, Austria, Ferrara,
Mantua şi Toscana). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a
celorlalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românescă. Aron Vodă, domnul Moldovei aderă la
Ligă, oferind astfel un motiv în plus domnului Ţării Româneşti, Mihai Viteazul să decidă, cu acordul
boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.
Tratatul de la Alba Iulia (1595). Declanşarea răscoalei antiotomane şi perspectiva unui atac otoman
iminent, l-a determinat pe Mihai Viteazul să încheie o alianţă cu principele Transilvaniei, Sigismund
Bathory. La 20 mai 1595, o delegaţie de 12 boieri din Ţara Românească încheie la Alba Iulia, în numele
lui Mihai Viteazul, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Boierii au acceptat ca
Sigismund Bathory să fie suzeranul Ţării Româneşti în schimbul ajutorului antiotoman şi al subordonării
Bisericii Ortodoxe din Transilvania faţă de Mitropolia Ţării Româneşti.Deşi vasal al lui Sigismund Bathory,
Mihai Viteazul a acceptat acest tratat, deoarece avea nevoie de ajutor în lupta antiotomană, în condiţiile
în care otomanii se pregăteau să intervină aramat în Ţara Românească. În fapt, vasalitatea Ţării
Româneşti în raport cu Sigismund Bathory trebuie înţeleasă ca o acţiune de subordonare militară în
scopul unei acţiuni antiotomane comune.
Tratatul de la Târgovişte (1598). Intervenţia poponilor în Moldova, impunerea unui domn favorabil politicii
otomane şi ostilitatea principelui transilvănean Andrei Bathory îl determină pe Mihai Viteazul să intre în
contact direct cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea. În 1598, la Târgovişte, se încheie tratatul de
alianţă dintre Imperiul habsburgic şi domnul Ţării Rmâneşti, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi
recunoaşte lui Mihai Viteazul domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a
74
 5.000 de lefegii (mercenari). În schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia
să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să ăi ajute pe ardeleni împotriva acestora. Prin încheierea acestui
tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai Viteazul de principele de atunci al Transilvaniei,
Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.
Bibliografie
Dicționar diplomatic. M. Alexie, dr. P. Bărbulescu, Ed. Politică, 1979.
Gh.I. Brătianu, Adunările de stări în Europa şi în Ţările Române în Evul Mediu, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1996
H. Inalcik. Imperiul Otoman. Epoca clasică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996
I. Anghel. Dreptul diplomatic şi consular, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
Istoria diplomaţiei. Vol. I. Bucureşti, 1967.
J. Burckhardt. Cultura Renaşterii în Italia, Ed. Minerva, Bucureşti
J. Huizinga. Amurgul evului Mediu, Ed. Meridiane, Bucureşti
M. Maliţa. Diplomaţia. Bucureşti, 2004.
P. P. Panaitescu. Interpretări româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994
S. Runciman. Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991
V. Cândea. D. Giurescu. Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti. Bucureşti, 1966.
M.A. Mунтян. История дипломатии, Mосква, 2007.
А. Ф. Бокщанин. История международных отношений и дипломатии в Древнем
мире. М. 1945.
Всеобщая история дипломатии – сб., 2009 г.
История дипломатии, Т. 1-3 – под ред. В.П.Потемкина, Mосква, 1997 г.
История международных отношений» - под ред.Д.Богатурова, 2000г.

TEMA 3. DIPLOMAŢIA EUROPEANĂ ÎN CONTEXTUL CONSTITUIRII STATELOR NAŢIONALE

ŞI CONTURĂRII MARILOR PUTERI (SECOLELE XVII - XVIII)

PLAN:

1. Practica diplomatică şi dezvoltarea teoriei echilibrului de forţe în epoca modernă.

2. Aportul diplomaţiei franceze şi engleze la constituirea Sistemului Westfalic al relaţiilor
internaţionale (a doua jumătate a sec. XVII- prima jumătate a sec. XVIII).
3. Contactul dintre diplomaţia europeana și cea a Imperiului Otoman în sec. XVII – XVIII.
4. Diplomaţia moldovenească în contextul confruntărilor dintre Marile Puteri (a doua jumătate a
sec. XVII - prima jumătate a sec. XVIII).

OBIECTIVE:

 analiza practicii diplomatice şi evolu ției teoriei echilibrului de forţe în epoca modernă;
 identificarea aportului diplomaţiei franceze şi engleze la constituirea Sistemului Westfalic al
relaţiilor internaţionale (a doua jumătate a sec. XVII- prima jumătate a sec. XVIII);
75
  analiza contactului dintre diplomaţia europeana și cea a Imperiului Otoman în sec. XVII –XVIII;
 estimarea rolului diplomaţiei moldoveneşti în contextul confruntărilor dintre marile puteri (a
doua jumătate a sec. XVII- prima jumătate a sec. XVIII).

1. Practica diplomatică şi dezvoltarea teoriei echilibrului de forţe în epoca modernă

«Epoca palatelor și a regilor»
Unii cercetători împart istoria diplomaţiei din secolele XVI-XVIII în trei perioade:
a) cea a preponderenţei spaniole (sec. XVI), respectiv a rivalităţii dintre Spania şi
Anglia;
b) cea a preponderenţei Franţei, al cărei punct culminant este Pacea de la Westfalia, în
care predomină rivalităţile dintre Franţa şi Olanda;
c) cea a rivalităţilor dintre Franţa şi Anglia care cuprinde aproximativ întreg secolul al
XVIII-lea.
Va trebui să insistăm puţin asupra fiecării din aceste etape. În jurul anului 1500, relaţiile
diplomatice dintre state au început să fie dominate de un spirit şi o viziune politică
modernă. Această stare de fapt avea la bază prăbuşirea iluziei imperialismului universal
şi declinul celui papal. Declinul universalismului şi consolidarea statelor centralizate i-a
determinat pe suverani să nu mai accepte hegemonia unipolară pe continent, indiferent
de originea ei, laică sau ecleziastă. Astfel, a devenit acceptat “ principiul echilibrului de
putere” între state. Acest principiu este în vigoare şi astăzi. Aplicarea principiului
enunţat mai sus s-a făcut pentru prima oară în Italia, mai precis, în cazul luptei dintre
oraşele peninsulare. Conflictul dintre Veneţia şi ducatul Milano şi aliaţii lor, a cuprins
întreaga Italie.
Exemplul căderii Constantinopolului (29 mai 1453) şi eforturile primului Papă, urmate
de cele ale lui Nicolae al V-lea, au făcut posibilă Pacea de la Lodi (aprilie, 1454). Acest
tratat la care au aderat toate statele italiene este considerat prima punere în practică a
principiului de putere între adversari. Efectele pozitive ale păcii de la Lodi au influenţat
în secolul XVI întreaga Europă. Războaiele pentru Italia au generat un sistem de alianţe
care încercau menţinerea în echilibru a balanţei puterii la nivel continental. Principalii
actori au fost: Franţa, Spania, Imperiul Roman de Naţiune Germană şi chiar Imperiul
Otoman. Înţelegerea franco-otomană se evidenţiază ca fiind o alianţă între păgâni şi
creştini împotriva unor adversari creştini. Idealurile cruciadelor dispăruseră. Pacea
încheiată în 1559, după ce părţile combatante îşi epuizaseră resursele materiale şi
umane, a marcat triumful principiului de echilibru în politica europeană. Un alt prilej de
aplicare a acestui principiu a fost Războiul de 30 de ani, 1618-1648.

76
Prin pacea de la Westfalia s-a pus punct unui conflict prin care s-a dorit centralizarea
Imperiului Romano-German şi hegemonia Austriei şi Spaniei. De cealaltă parte s-au
aflat Franţa şi principii protestanţi din Germania, Danemarca şi Suedia. Din nou,
remarcăm alianţa dintre o putere catolică şi nişte “eretici”, principii protestanţi. Acelaşi
“balet politic” a avut loc şi cu prilejul războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei.
Principiul echilibrului european se transformă într-un sistem politic internaţional. Puterile
epocii: Franţa, Anglia, Austria, mai târziu, Prusia şi Rusia, au ajuns tacit la un acord
asupra structurii politice fundamentale. Graniţele europene la 1789 nu difereau mult de
cele de la 1559 (excepţie făcînd restrângerea Poloniei şi retragerea otomană din centrul
Europei). Acest sistem a funcţionat pînă la Revoluţia Franceză de la 1789. Revoluţia a
modificat datele problemei, întrucît a demarat o luptă între două sisteme opuse: cel
absolutist-monarhic-feudal VS cel republican-democratic-burghez.
În acest context istoric, nu mai este vorba de rectificări ale sistemului politic, ci de
contestarea sistemului. Contestarea nu se referea la planul politic sau teritorial, ci la
bazele sale, la structuri sociale, organizare politică, principii şi instituţii de drept.
Sistemul politic european, avînd o stabilitate relativă a relaţiilor dintre state, s-a reflectat
şi în progresele serviciilor diplomatice. Rivalităţile dintre statele italiene, motorul
echilibrului politic, au generat practica ambasadelor permanente, pentru a supraveghea
oficial reacţiile din cadrul relaţiilor internaţionale ale momentului (nunţi apostolici ) –
reprezentanţi diplomatici în Germania, Anglia şi Franţa. La 1625, Hugo Grotius pune
bazele dreptului internaţional ( dreptul mărilor). Astfel, s-au pus bazele sistemului
modern de reprezentare diplomatică a statelor. Atribuţiile ambasadorilor se amplifică.
Raportările devin periodice, abordînd atît politicile oficiale ale statelor gazdă, cât şi
intrigile, viciile personalităţilor. Se perfecţionează limbajul diplomatic, corespondenţa,
uzanţele şi ceremonialul.
Stabilitatea unui sistem politic şi a relaţiilor oficiale între state, au condus la instituirea
unor norme general-recunoscute, care să stea la baza relaţiilor dintre statele
componente ale sistemului. Se recunoaşte dreptul la viaţă, la un anumit tip de libertate,
tratamentul decent al prizonierilor, inviolabilitatea trimişilor diplomatici, drepturile şi
limitele acestor drepturi ale ambasadorilor. Progresul societăţii şi al gândirii politice
înlătura oprimarea drepturilor în relaţia dintre cetăţeni şi putere, elaborându-se teoria
drepturilor fundamentale ale omului . Se constituie dreptul internaţional public, în
conţinutul căruia se observă transpunerea în numeroase cazuri, a drepturilor naturale
din sfera individuală în cea colectivă. Se căutau soluţii pentru prevenirea conflictelor.

77
La 1625, s-a propus la Veneţia, înfiinţarea unei Curţi Internaţionale de Justiţie . Ducele
de Sully avansează ideea “le grand dessein” – marele plan, adică un consiliu comun al
reprezentanţilor statelor, care prin consens să fie arbitrul tuturor diferendelor
internaţionale.
William Penn preconizează la 1693 înfiinţarea unei diete generale a delegaţilor
suveranilor, care să se întrunească oricând ar fi necesar, pentru a examina diferendele
nerezolvate prin negocieri directe. La 1713, abatele de Saint-Pierre propune încheierea
unei alianţe perpetue între suverani, respectându-se frontierele existente. Orice
modificare teritorială ar fi trebuit să întrunească ¾ din voturile membrilor. Inamic putea fi
declarat numai cel care ar fi încalcat tratatul. Se dorea înfiinţarea unui organism central
al alianţei “Senatul Europei”, alcătuit din 24 de membri. Per ansamblu, învăţaţii şi
filosofii vremii se manifestau ca fiind apărători ai păcii, considerînd războiul ca pe unul
ce dezonorează genul uman.
În epoca modernă apar şi se dezvoltă formele diplomaţiei specifice statelor naţionale
centralizate şi predominării monarhiilor absolutiste. Conţinutul principal al activităţii
diplomatice desfăşurate de statele europene în această perioadă a fost lupta pentru
supremaţia comercială şi politică. În această luptă au triumfat de regulă ţările care au
pornit mai devreme pe calea dezvoltării economice şi progresului social. În epoca
modernă, grupările şi coaliţiile de state au dobîndit o importanţă şi mai mare decît în
evul mediu. În noile condiţii, caracterizate prin apariţia de state centralizate, în locul
fărămiţării feudale, au apărut noi noţiuni politico-diplomatice şi juridice, ca: „echilibru
politic”, „graniţele naturale” ale unui stat, dreptul declarării războiului şi al încheerii păcii,
libertatea mărilor, inviolabilitatea acordurilor internaţionale. Astfel se pun bazele
dreptului internaţional.
Pentru istoria diplomaţiei, epoca modernă este o perioadă de mai multă stabilitate în
organizarea serviciilor diplomatice. Reprezentanţele diplomatice permanente, apărute
în evul mediu în practica diplomatică a papalităţiii şi a republicii Veneţia, a luat o
extindere generală. S-a stabilit o ierarhie diplomatică riguroasă şi s-au elaborat formule
de corespondenţă diplomatică unanim acceptate. Limba franceză a luat locul limbii
latine şi a devenit limba oficială unanim admisă în relaţiile diplomatice. Ceremonialul
diplomatic a fost mai precis reglementat. Politologii din secolele XVI-XVII Machiavelli în
Italia, Bodin în Franţa, Grotius în Olanda, şi Hobbes în Anglia , au dezvoltat ideea
despre stat ca principiu suprem. Slujirea intereselor statului a fost proclamată ca
obiectiv principal al politicii şi diplomaţiei. Se poate spune că secolul XVI-lea a fost
perioada constituirii organelor diplomatice care deserveau politica externă a statului.
78
Instituţia reprezentanţelor diplomatice permanente capătă o bază tot mai trainică. În
secolul al XVII-lea principatele mai mari ale Germaniei au început să aibă şi ele în
străinătate reprezentanţi permanenţi.
Papa Leon al X-lea (1513-1521) a numit la adunarea cardinalilor din 1513,
reprezentanţi permanenţi (nunţi) în Germania, Franţa, Anglia. În acest fel, nunţiatura
papală a devenit o regulă în sistemul diplomatic al Vaticanului. În ceremonialul
respectiv s-au stabilit treptat reguli precise. Încă din secolul XVI-lea a început să se
facă deosebirea între un trimis sau agent obişnuit şi ambasador. Nu toţi suveranii aveau
dreptul să trimită ambasadori. Un exemplu în acest sens, este reprezentarea la curtea
lui Carol al V-lea, împăratul Sfîntului Imperiu Roman. Aici existau numai nunţiul papal,
ambasadorul regelui Franţei, ambasadorul fratelui său Ferdinand (regele Romei) şi
ambasadorul Veneţiei. Suveranii aflaţi în raporturi de dependenţă faţă de împărat sau
faţă de alţi monarhi erau reprezentaţi doar prin simpli agenţi diplomatici. Statele mai
puternice şi suveraniilor au căutat să-i marcheze prestigiul şi prin rangul ambasadorilor
lor. Ei au început să-i desemneze pe aceştea cu rangul de ambasadori „extraordinari”.
Din secolul al XVII-lea acest obicei a luat o răspîndire largă. În secolele XV-XVI s-a
conturat şi stilul diplomatic. Suveranii italieni îi foloseau pe umanişti ca secretari pentru
problemele externe, ceea ce a contribuit la introducerea unui stil elegant în discuţiile şi
în corespondenţa diplomatică. Cancelarul republicii florentine Coluccio Salutati, a fost
primul reprezentant al noii elocvenţe diplomatice. Scrisorile sale au devenit un model
pentru diplomaţii din secolul al XVI-lea. În epoca modernă (sec. XVI-XVII) a fost
elaborat un nou ceremonial diplomatic. Onorurile şi regulile de primire a ambasadorilor
la împărat, papa şi ceilalţi suverani au fost riguros stabilite. Paralel cu reprezentaţele
diplomatice permanente, în epoca modernă au continuat să fie folosite şi misiunile
speciale, trimise în cazuri deosebit de importante, ca ducerea de tratative directe între
guverne, urcarea pe tron a unui nou suveran etc.
În perioada modernă, concomitent cu extinderea relaţiilor internaţionale şi a practicii
diplomatice, s-a dezvoltat gîndirea, teoria diplomatică. Acum a luat naştere dreptul
diplomatic. Teoriticieni renumiţi precum olandezul Balthazar Ayala, italianul Alberico
Gentili, olandezul Hugo Grotius, considerat întemeitorul dreptului internaţional, englezul
Richard Zouch, olandezul Abraham de Wicquefort şi alţii au scris lucrări valoroase
despre ambasade, drepturile ambasadorilor, inviolabilitatea şi funcţiile lor, precum şi
alte elemente privind diplomaţia epocii. Ultima fază a evoluţiei diplomaţiei europene,
caracterizată prin congrese şi conferinţe, marchează, după părerea majorităţii
specialiştilor începutul diplomaţiei moderne.
79
Prîma întrunire diplomatică, care a întrecut cadrul simplelor negocieri în vederea
încheierii unui tratat, care a avut un caracter de impozantă solemnitate şi care a
rezolvat mari probleme internaţionale, a fost congresul de la Westfalia. Acest istoric
congres marchează începutul diplomaţiei moderne. Acomodîdu-se noului spirit,
diplomaţia franceză a devenit centrul atenţiei mondiale. Mai târziu, prestigiul
diplomaţiei engleze a egalat pe acel al Franţei. Dispoziţiile unor tratate din această
epocă au o deosebită importanță pentru istorie. Activitatea diplomatică europeană s-a
desfăşurat cu succes și mult zel, în diferite congrese şi conferinţe internaţionale.
Tratatele de la Westfalia au fost încheiate la 1649, în celebrele congrese de la
Münster şi Osnabrück. Anul 1648 este considerat ca prima dată importantă în istoria
diplomatică a Europei. Tratatele au fost semnate de ambasadorii: Germaniei, Franţei,
Suediei, pentru a încheia războiul de treizeci de ani. Ele au dat principilor din
Germania de Nord libertatea religioasă, dreptul de alianţă cu statele străine, au
marcat eşecul absolut al Austriei, în tentativa de unificare a Germaniei. Prinţul
Czartoryski, afirmă că aceste tratate constituesc „actul cel mai remarcabil al
diplomaţiei moderne, în ele găsim începutul şi capodopera ei". După Holțiendorf,
prestigiul ambasadelor s-a întărit mult prin consolidarea monarhiilor absolute în Franţa,
Anglia, Suedia. Congresele de pace din Westfalia (1643-1648), de la Münster şi
Osnabrück (Westfalia), sunt primele congrese diplomatice în adevăratul sens al
cuvântului, nu atât datorită formei procedurale, duratei sau caracterului lor de
importantă solemnitate, ci mai ales datorită negocierilor multilaterale şi simultane,
acordul tradus prin texte şi inaugurarea unei păci durabile.
Pacea a consacrat teoria echilibrului puterilor, viaţa internaţională intrînd sub imperiul
unor noi legi politice, care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la apariţia
legii naţiunilor. Se poate deci afirma că faţă de caracterul mai mult cutumiar al
întrevederilor internaţionale se accentuează acum, cu o spontaneitate uimitoare,
credinţa în puterea obligatorie a tratatelor de pace, garanţii sigure pentru vremuri mai
bune. Mai puţin este recunoscută suveranitatea statelor, caracterul lor independent, cel
puţin când este vorba de aspectele lor internaţionale. În schimb, principiul egalităţii
statelor ajunge acum la apogeul său. Echilibrul european a primit valenţe de principiu
fundamental pe care se baza sistemul internaţional european. Echilibrul era realizat prin
raporturile între cele şapte puteri, două în vestul continentului, trei în centrul său şi două
în est: Anglia (din sec. al XVIII-lea, Marea Britanie), Franţa, Prusia, Austria, Piemontul,

80
Rusia şi Turcia. În jurul lor gravitau celelalte state mijlocii şi mici, care îşi promovau
interesele naţionale cu ajutorul protectorului-putere. De fiecare dată când o putere
încerca să rupă acest echilibru, celelalte interveneau prin mijloace diplomatice sau prin
forţa armelor, până la restabilirea echilibrului. Cel mai tipic exemplu de luptă pentru
dominaţie, împotriva echilibrului european, a constituit-o epoca napoleoniană, când
Franţa şi-a înfrânt adversarele, întinzându-şi stăpânirea sau influenţa între Niemen şi
Atlantic, inclusiv Peninsula Iberică. Timp de 20 de ani, puterile europene au organizat
coaliţie după coaliţie, până în 1815, când au reuşit să-l înfrângă pe „zeul războiului” şi,
în cadrul Congresului de la Viena, să restabilească echilibrul european, conceput ca un
concert al unei orchestre, în cadrul căreia fiecare putere interpreta partitura sa, orice
abatere însemnând compromiterea piesei.
Acest „concert european” şi-a menţinut cei şapte interpreţi până la sfârşitul secolului al
XIX-lea, când pe scena relaţiilor internaţionale apar trei noi mari actori, care vor
conduce la mutaţii importante. Echilibrul european a fost menţinut şi în situaţiile în care
o putere, aflată într-un declin de două secole, Turcia, era în pericol să se prăbuşească,
situaţie în care influenţa, teritorii şi putere ar fi fost preluate de cealaltă putere din estul
Europei, Rusia, ceea ce ar fi rupt echilibrul european şi ar fi oferit Imperiului ţarist o
forţă pe care celelalte puteri ale Europei nu ar fi mai putut-o controla. Asemenea situaţii
au fost în războaiele dintre Turcia şi Rusia din anii 1827-1828 şi 1853-1856 (al
„Crimeei”), când Marea Britanie şi Franţa au intervenit prompt şi au salvat Turcia şi
echilibrul european de la prăbuşire. Criza prelungită a Imperiului otoman, în paralel cu
lupta popoarelor aflate sub dominaţia sultanului şi eforturile Austriei şi Rusiei de a pune
stăpânire pe influenţa şi teritoriile pe care Turcia le pierdea an de an, constituie în
istoria relaţiilor internaţionale problema orientală.
Clauzele principale ale pacii de la Westfalia, prin care s-a stabilit egalitatea religioasă şi
politică în imperiu, s-a consfinţit dezintegrarea politica a Germaniei și s-au pus bazele
echilibrului european. Hegemonia Hasburgilor a luat sfîr șit odata cu lichidarea
imperiului. Numai talentul și stăruin ța lui Trautmansdorf în timpul negocierilor au salvat
de la fărămițare domeniile ereditare ale Casei de Austria, pastrandu-se în felul acesta
integritatea nucleului din care va răsări viitorul Imperiu austriac. Pacea de la Westfalia a
anunțat echilibrul european; via ța interna țională intra sub imperiul unor legi politice,
care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la apari ția Ligii Na țiunilor. Pînă la
Westfalia, cînd a dictat condițiile echilibrului, Fran ța a avut de luptat împotriva
tendințelor Hasburgilor de a edifica Imperiul catolic universal. După Westfalia monarhia

81
franceză dobîndeşte o forţă care o face să domine în Europa şi care o îndreptăţeşte să
urmărească ruperea echilibrului în favoarea ei. Dar printre principiile invocate în mod
constant în teoriile politice ale timpului se găsea şi cel al dreptului de a acţiona pentru a
preveni creşterea nemăsurată a unui singur stat, care ameninţa securitatea generală şi
independenţa celorlalte state. Drept urmare, celelalte puteri europene nu vor pregeta să
se coalizeze împotriva lui Ludovic al XIV-lea, ca să salveze echilibrul. Tot la Westfalia a
aparut şi un nou principiu de drept, dreptul popoarelor bazat pe conştiinţa liberă şi
egalitatea tuturor statelor europene, de a-şi constitui un statut internaţional de asigurare
a drepturilor statale. Recunoaşterea suveranităţii statelor germane a fost izvorul
fărămiţării politice a imperiului şi deci a lichidării sale. Din acest punct de vedere
denumirea de "Codul Naţiunilor" data păcii de la Wesfalia este justificată. Nu se poate
să nu amintim că libertatea de navigaţie pe Rin acordată tuturor statelor, a însemnat
primul pas spre internaţionalizarea drumurilor navigabile. Din punct de vedere istoric şi
diplomatic Războiul de treizeci de ani şi pacea de la Westfalia marchează sfîrsitul unei
stări de lucruri şi începutul unei epoci cunoscută sub numele de "vechiul regim".
Această perioadă de ostilității a fost ca un creuzet, în care, la flacăra a treizeci de ani
de lupte, diversele elemente din care se compunea Europa la începutul secolului al
XVII - lea s-au amestecat, s-au confundat şi s-au transformat. Cu ajutorul acestor
evenimente, naţionalităţile se precipitează, puterile se formează şi se întăresc, dreptul
se întemeiază, echilibrul se stabileşte. Politica de echilibru devine, în veacul al XVII-lea,
raţională, ceea ce determină ca ea „să se ridice la înălţimea unei reguli de drept,
capabilă să domine relaţiile internaţionale, ambiţioasă să rezolve şi chiar să prevină
conflictele forţei brutale”. Adoptarea politicii de echilibru, „piatra unghiulară a politicii şi
ideea dominantă în toată istoria modernă”, s-a făcut din dorinţa de a asigura Europei un
anumit grad de securitate colectivă. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ea a urmărit, cu
predilecţie, să bareze drumul monarhiei universale, dar odată cu intrarea, în veacul al
XVIII-lea, a Prusiei şi Rusiei în rândul marilor puteri, ea se deformează şi dintr-o coaliţie
defensivă a statelor ameninţate de o mare putere devine un sistem de ocupare a noi
teritorii, cuceririle Imperiului habsburgic, ale Marii Britanii, ale Prusiei şi Rusiei, fiind
rodul unei politici egoiste şi ambiţioase.
Pînă la începutul secolului al XIX-lea, principiul echilibrului, ce dominase viaţa politică
fără nici o concurenţă timp de două veacuri, s-a confruntat cu o nouă idee, principiul
naţionalităţilor, pe care Napoleon al III-lea (1852-1870), a încercat, într-o anumită
măsură, să o pună în practică; principiul naţionalităţilor va triumfa de-abia la sfârşitul

82
primului război mondial. În a doua jumătate a secolului trecut, ideea de echilibru a fost
dublată de aşa-numita „răspundere colectivă”, prin care se înţelegea supravegherea de
către marile puteri a comportamentului statelor mici şi mijlocii, pentru asigurarea păcii
între ele şi „prevenirea transformării crizei dintre micile puteri într-o criză între marile
puteri”, iar „în acest cadru dreptul de intervenţie reprezenta un principiu general
acceptat.”
Pacea de la Westfalia din 1648, prin tratatele semnate la Osnabruck şi la Munster, a
stabilit structuri teritoriale şi politice care vor dura pană la Congresul de la Viena(1815),
unele şi după aceea. Ea a pus capăt războiului de 30 de ani, început în 1618 prin
răscoala anti-habsburgică din Boemia. Războiul s-a extins repede, devenind primul
război continental în Europa, cuprinzînd iniţial statele germane, aflate în tabere opuse:
cea catolică, sub conducerea Austriei, şi cea protestantă. Danemarca şi Suedia au
intervenit succesiv de partea protestanţilor, dar au fost înfrînte şi habsburgii şi-au
restabilit autoritatea pe teritoriul Germaniei. A intrat apoi în război Franţa de partea
protestanţilor, împotriva Imperiului Habsburgic. În aceeaşi tabără a participat în diferite
momente şi principatul Transilvaniei, sub Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczy, acesta
din urmă sprijinit de Vasile Lupu şi Matei Basarab.
Statele feudale din Germania şi Nordul Italiei erau grupate sub conducerea Sfîntului
imperiu roman de origine germană, condus de casa de Austria, care putea să domine
Europa. În interiorul acestuia însă nu exista o conducere centralizată, datorită slabelor
mijloace de comunicaţie, feudalii considerand puterea împăratului ca nominală. A fost
un război distrugător, în urma căruia Europa centrală a fost devastată, iar combatanţii
epuizaţi au trecut la negocieri de pace. Tratativele s-au desfăsurat între Imperiul
habsburgic şi Franţa la Munster (în zona catolică) şi între Imperiu şi Suedia la
Osnabruck (în zona protestantă), ambele orase din Westfalia. Centrul Europei devenise
un vacuum material şi uman; Războaiele si pacea westfalică au intîrziat reunificarea
Germaniei cu cîteva secole.
Este important de reţinut că cele două tabere care s-au înfruntat erau formate prima,
sub steagul catolicismului, din Austria, Spania şi o serie de state germane catolice,
conduse de Bavaria, iar cea de a doua, sub semnul protestantismului, din Suedia,
Danemarca, statele germane protestante şi Franţa(deşi era catolică). Deşi războiul a
fost purtat sub o motivaţie religioasă, protagoniştii urmăreau scopuri naţionale precise.
Astfel, Casa de Austria urmărea unificarea Germaniei sub sceptrul Vienei prin
recîştigarea pe plan religios a poziţiilor pierdute în favoarea protestanţilor, după reforma

83
 iniţiată de Martin Luther în 1517. Danemarca urmărea să-şi păstreze poziţiile pe care le
avea în Germania, iar Suedia dorea extinderea posesiunilor teritoriale şi asigurarea
unor interese comerciale în Germania. Participarea la război a Transilvaniei, sub
Bethlen şi Rakoczy împotriva habsburgilor, urmărea consolidarea statutului aproape
independent şi a poziţiei internaţionale a principatului faţă de Austria. O atenţie
deosebită merită poziţia Franţei, care, deşi catolică, a sprijinit şi a iniţiat alianţele anti-
habsburgice şi apoi a intervenit direct în război.

Un nou principiu în politica externă

raţiunea de stat (raison d’ Etat)
Sub conducerea cardinalului Richelieu, prim ministru, Franţa a impus prioritatea
interesului de stat faţă de alte preocupări, inclusiv cele religioase, ceea ce a dus la
afirmarea unui principiu nou în politica externă a statelor, cel al raţiunii de stat (raison d
Etat). Deşi cardinal al bisericii catolice, Richelieu a văzut în încercarea habsburgilor de
a restabili religia catolică peste tot în Europa o ameninţare la securitatea Franţei, o
manevră politică prin care se urmărea dobîndirea supremaţiei în Europa centrală şi a
pus interesul naţional al Franţei mai presus de aspiraţiile sale religioase. Aşa se explică
şi încheierea unor alianţe ale Franţei catolice cu Danemarca, Olanda şi Suedia
protestante, împotriva unor state catolice ca Austria şi Spania. Principiul raţiunii de stat
avea să domine politica statelor în Europa în secolele următoare. Un alt principiu stabilit
în timpul războiului de 30 de ani şi apoi prin pacea westfalică a fost cel al echilibrului de
forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. Aceasta însemna formarea de coaliţii
suficient de puternice pentru a menţine forţe egale pentru a preveni dominaţia unui stat
asupra altora şi a evita sau limita conflictele.
Tratatele de la Westfalia au pus, de asemenea, bazele concepţiei suveranităţii statelor
naţionale, ale unor norme privind suveranitatea statelor, egalitatea în drepturi şi
neamestecul în treburile lor interne, care vor deveni treptat principii fundamentale ale
dreptului internaţional. Pornind de la motivaţia religioasă a războiului şi dorind să
stabilească independenţa statelor din acest punct de vedere, atat faţă de Sfantul
imperiu german, cît şi faţă de papalitate, aceste principii şi norme recunoşteau dreptul
fiecărui stat de a se guverna potrivit intereselor şi raţiunii sale. Statele au devenit
singurele sisteme politice legitimate, bazate pe teritoriu propriu şi guvern independent.
A fost consacrată independenţa Olandei şi a Confederaţiei cantoanelor elveţiene, au
fost stabilite norme privind protecţia unor minorităţi religioase, ca şi garanţii colective ale
independenţei unor state (a Olandei de către Franţa şi Suedia). Această evoluţie în
planul relaţiilor internaţionale a determinat şi apariţia, în prima jumătate a secolului al

84
XVII-lea, a unor concepţii privind normele care să guverneze aceste relaţii, care au
marcat începerea formării dreptului internaţional, aşa cum il cunoastem în prezent.
Personalitatea proeminentă din acest punct de vedere a fost Hugo Grotius; se
consideră că prin lucrarea De Jure Belli ac Pacis el a pus bazele dreptului internaţional
modern. El a fost şi exponentul intereselor olandeze în confruntarea cu Anglia privind
navigaţia pe mări şi oceane, prin lucrarea „De Mare Liberum”, răspuns la o lucrare
scrisă de John Sheldon, „De Mare Clausum”. Tratatele westfalice au conturat structura
Europei Centrale şi de Vest pentru aproape 100 de ani. Ele au marcat şi victoria
monarhiilor împotriva papalităţii, au însemnat recunoaşterea principiilor suveranităţii şi
egalităţii statelor şi au introdus în politica mondială principiul echilibrului dintre puteri ca
mijloc de menţinere a păcii.
După pacea de la Westfalia a urmat un sir de conflicte militare în toată Europa, dar şi în
afara continentului, mai ales pe mări şi oceane, opunînd alianţe diferite, cu schimbări
neaşteptate de parteneri. Monarhii care conduceau statele în această perioadă
urmăreau să-şi lărgească domeniile, să-şi asigure dominaţia asupra unor zone cît mai
întinse şi, desigur, să-i împiedice pe alţii să dobandească prea mare putere. În această
perioadă, războaiele Franţei cu Spania, Olanda, Anglia şi Austria urmăreau hegemonia
asupra continentului, cele ale Suediei în Nord ţinteau spre dominarea totală a bazinului
baltic, în centrul şi sud-estul Europei luptau pentru dominaţie imperiile habsburgic şi
otoman, iar pe mări şi oceane avea loc confruntarea dintre Anglia şi Olanda pentru
supremaţie navală.
În această perioadă se conturează politica Angliei de a împiedica formarea oricărei
dominaţii pe continent, fie de către Franţa prin cîştiguri teritoriale noi sau prin unirea
tronurilor francez şi spaniol sub acelaşi sceptru, fie de către Austria, în acelaşi mod.
Totodată, Anglia începea formarea unui uriaş imperiu colonial şi pentru aceasta avea
nevoie să domine mările şi oceanele. Vom întalni în mod constant această politică a
Angliei, de a împiedica orice dominaţie pe continent. Austria urmărea menţinerea
poziţiilor sale în Germania şi a habsburgilor la tronul Spaniei, participînd cu toată forţa
la războiul de succesiune. În răsărit, ea a reusit să spargă asediul turc asupra Vienei în
1683 şi să obţină mai multe victorii împotriva imperiului otoman. Se consideră că
Austria era un caz de supra angajare strategică, urmărind menţinerea unui teritoriu
uriaş şi fragmentat, întins din Spania pană în Estul Europei, pe care nu-l putea apăra. În
urma păcii westfalice, Franţa devenise puterea dominantă în Europa. Ea urmărea în
continuare să-si extindă teritoriile, pentru a obţine frontiere naturale pe Pirinei şi Alpi, pe
Rhin şi pe Canalul Manecii; în Răsărit, urmărea să profite de slăbirea Imperiului
85
habsburgic şi să încheie alianţe cu Imperiul otoman, cu Rusia, Polonia, Suedia, astfel
încît Austria să fie angajată în această parte a Europei.
În Vest, a încheiat alianţe cînd cu Olanda, cînd cu Anglia, dar a avut repetate războaie
cu acestea. Cu Anglia, mai ales, războaiele au atins o virulenţă deosebită în timpul
războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei şi s-au extins în Indii şi alte zone din
afara Europei. Franţa s-a implicat în cele 28 conflicte armate care au avut loc pînă la
tratatele de la Utrecht, iar pe plan diplomatic şi politic s-a implicat sistematic în
ansamblul raporturilor internaţionale. Franţa avea si mijloacele să ducă o asemenea
politică; statistici ale vremii relevă că Franţa dispunea de o populaţie mai numeroasă
decat ceilalţi actori şi mobiliza forţe armate mult mai numeroase decît acestia( 19
milioane locuitori în 1700 faţă de 8 milioane în Austria şi 9 milioane în Anglia, cu o
armată de 350 mii în 1710 faţă de 100 mii a Imperiului habsburgic şi 75 mii a Angliei).
Statisticile arată de asemenea o crestere semnificativă a populaţiei şi a armatei Prusiei,
care va ajunge să o depăsească pe cea a Austriei. În ceea ce priveşte flotele militare,
va creşte continuu supremaţia Marii Britanii. Au avut loc în continuare războaie între
Franţa şi Spania, respectiv Franţa şi Olanda, care au dus la noi cuceriri teritoriale.
Franţa a obţinut frontiera pe Pirinei, precum şi unele teritorii din Ţările de Jos, apoi
Alsacia şi alte teritorii la dreapta Rhinului. Aceasta a determinat o mare alianţă
impotriva Franţei (Liga de la Augsburg, în care au intrat Austria, Spania, Olanda,
Savoia, Suedia, Anglia, numeroşi principi germani şi italieni); a urmat un război de 11
ani, care s-a încheiat cu pacea de la Ryswick(1697), prin care Franţa renunţa la Ţările
de Jos, la Luxemburg şi la unele teritorii de la dreapta Rhinului, dar păstra
Strasbourgul. În Est, în disputa pentru supremaţie în zona Mării Baltice, Suedia a
întreprins mai multe războaie în Polonia şi Germania, ca şi împotriva Rusiei, dar a fost
silită să dea înapoi în faţa alianţei acestora.
Totusi, ca urmare a înfrangerii Rusiei, prin pacea de la Kardis(1661), Suedia şi-a
menţinut cuceririle în Livonia (Letonia de astăzi), ceea ce a întîrziat accesul Rusiei la
Marea Baltică cu o jumătate de secol. De și Suedia devenise sub regele Gustav Adolf
cel mai mare producător de oţel şi cupru din Europa, datele de ansamblu privind
populaţia şi forţele sale armate nu-i permiteau să devină o mare putere. Se consideră
că acţiunile sale în centrul Europei au fost un alt caz de supra-angajare strategică.
Regatul Poloniei, format dintr-un conglomerat de teritorii, cu populaţie neomogenă şi
fără frontiere bine delimitate, a încercat să-şi extindă dominaţia în multe direcţii, dar
avea duşmani: la Nord Suedia, la Vest Prusia şi Austria, la Sud Imperiul otoman, iar la
Est Rusia. S-a angajat în multe războaie, mai ales împotriva Turciei, cu rezultate
86
 parţiale. În 1683 a încheiat cu Austria o alianţă, în urma căreia a sprijinit Austria în
inlăturarea asediului otoman asupra Vienei, iar în 1684 a intrat în Liga Sfantă, împreună
cu Austria şi Veneţia, şi va fi parte la victoria de la Zenta împotriva otomanilor, semnînd
pacea de la Karlowitz. După pacea de la Westfalia, Austria şi-a canalizat expansiunea
spre Sud-Est; inaintarea Austriei si Rusiei spre Sud-Estul continentului a determinat
ceea ce a fost denumită timp de peste două secole „chestiunea orientală”, a declinului
şi prăbusirii Imperiului otoman şi a succesiunii la posesiunile acestuia. După mai multe
campanii anti-otomane, în 1687 Liga a provocat o înfrîngere zdrobitoare turcilor la
Mohacs, iar în 1688 a fost ocupat Belgradul. Înaintînd spre Sud-Est, Austria a urmărit
să-si extindă dominaţia asupra Banatului, Transilvaniei și Ţării Române ști.
În ciuda unei reveniri a Imperiului otoman și a recuceririi Belgradului în 1690, turcii vor
suferi o nouă grea înfrîngere la Zenta, urmată de pacea de la Karlowitz din 1697,
mediată de Anglia și Olanda, încheiată prin mai multe tratate bilaterale cu Turcia. În
stăpanirea Austriei au întrat Regatul Ungariei și Transilvania, dar Timi șoara rămînea în
posesia Turciei; Polonia se angaja să evacueze Nordul Moldovei, dar redobîndea
teritoriile pierdute anterior în zone din Sudul și Vestul Ucrainei. Imperiul otoman renunţa
la unele regiuni din Dalmaţia în favoarea Veneţiei. Pacea de la Karlowitz a însemnat
începutul decăderii Imperiului otoman, extinderea pozi țiilor Austriei în Sud-Est și
intrarea Rusiei în scena politică a continentului.
În Vest, începeau războaiele pentru ocuparea tronului Spaniei. Regele Spaniei
desemnase ca succesor un nepot al regelui Fran ței, impunînd condiţii care menţineau
Regatul Spaniei separat. Parlamentul de la Paris a votat însă în 1701 pentru
menținerea dreptului acestuia la tronul Franţei. Aceasta ar fi însemnat extinderea
dominaţiei Franţei pe continent. Au urmat mai multe războaie, timp de 10 ani, care au
opus Franţa „Marii Alianţe de la Haga”. După mai multe înfrîngeri suferite de francezi în
Italia, Țările de Jos și în America de Nord, Franţa a acceptat o reglementare prin
negocieri.
Pacea de la Utrecht S-a ajuns la pacea de la Utrecht din 1713 între Franţa pe de o parte și Marea Britanie,
Olanda, Savoia, Portugalia și Prusia pe de altă parte și la tratatul de la Rastadt din
1714 între Franţa și Austria. Regatul Spaniei rămînea separat, Austria dobîndea Țările
de Jos și posesiunile spaniole în Italia (Napoli, Milano, Sardinia), Anglia primea insulele
Gibraltar și Minorca în Spania și unele insule în America de Nord, Savoia era
recunoscută drept regat și primea Sicilia, iar toate cuceririle Fran ței la dreapta Rhinului
erau redate Sfîntului imperiu german. Tratatele de pace de la Utrecht și Rastadt au
adus schimbări importante în raportul de forţe pe continent și în poziţia diferiţilor actori.
87
 Ele au marcat sfîrșitul hegemoniei Franţei pe continent. Se afirmau noi forţe în Europa:
Regatul Unit al Marii Britanii (după unirea cu Scoţia în 1707), Rusia în Est și Prusia în
centrul Europei. Marea cîștigătoare era Marea Britanie, care î și întărea poziţiile
europene și își forma un imens imperiu colonial. În Est, sub Petru I, Rusia reia
încercările de a avea ieșire la Marea Baltică și se va extinde spre Sud. Dacă la
începutul secolului 18 lupta cu Suedia, pînă la sfîr șitul secolului încorporase Ucraina,
iar în timpul războiului de 7 ani era la marginile Berlinului și participă la împărţirea
Poloniei. Războiul nordic, care a durat 21 ani, între Rusia, Polonia și Danemarca, de o
parte, și Suedia, s-a încheiat prin pacea de la Nystadt(1721), cu înfrîngerea Suediei, în
urma căreia Rusia a ocupat o bună parte din ţărmurile Mării Baltice și a început să-si
construiască o nouă capitală la Petersburg. În Sud, Petru I începe războaiele cu turcii,
care vor avea mari consecinţe pentru Ţările române. Astfel, Dimitrie Cantemir se aliază
cu Petru I împotriva turcilor; printr-un tratat din 1711, erau fixate frontierele Moldovei
între Dunăre și Nistru, iar la Nord marginile Poloniei; în lupta de la Stănile ști, în 1711,
oștile ruse și moldovene sunt însă înfrînte și Rusia încheie pacea cu Turcia în 1711 la
Vadul Hușilor, confirmată prin tratatul de la Adrianopole în 1713. Din 1713 Turcia
introduce în Moldova, iar din 1716 şi în Ţara Romanească, regimul fanariot.

2. Aportul diplomaţiei franceze şi engleze la constituirea Sistemului Westfalic al relaţiilor

internaţionale (a doua jumătate a sec. XVII- prima jumătate a sec. XVIII) .

Franţa a deschis epoca de glorie a diplomaţiei moderne. Giulio Mazarini sau Cardinalul
Mazarin a fost succesorul lui Richelieu. Sub el s-a încheiat tratatele de Westfalia și
tratatul Pireneilor. Mazarin a fost mult criticat. Însă V. Cousin crede ca justiţia istoriei
a început pentru Mazarin. Astăzi se recunoaşte că acest străin a fost un vrednic
moştenitor a lui Richelieu. Mazarini a continuat opera predecesorului punînd bazele
şcolii franceze de diplomaţie, bazată pe claritatea cu care a urmărit raţiunea de stat,
supleţea în constituirea alianţelor, exploatarea în folosul propriu a avantajelor şi
dezavantajelor. Şcoala franceză a impus cutuma, plină de atenţie faţă de partener,
ritualul – fastuos, limba franceză - ca instrument de comunicare diplomatică.
După moartea lui Mazarini, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) a luat personal conducerea
politicei externe. În celebrul discurs rostit în consiliul de miniştri de la 1661 , cu
concluzia –„L'Etat c’est moi“, regele - soare a exprimat voinţa de a stăpîni, în mod
absolutist, administraţia internă, a avea Direcţia afacerilor externe. Agenţii diplomatici ai
lui Ludovic XIV au tost aleşi numai între oameni loiali şi devotaţi. În primul rînd regele a

88
înlăturat pe eclesiastici din diplomaţie, pentru că se îndoia de devotamentul lor, din
cauza relaţiilor dualiste ale acestora. Regele urmărea, instruia, controla personal pe
agenţii săi diplomatici. Pentru a asigura ascultarea severă a ordinelor regelui, fiecare
ambasador era supraveghiiat de aproape. Ambasadorul era obligat să raporteze orice
observaţie, în legătură cu interesele politice, militare şi comerciale ale Franţei. Astfel,
monarhul a devenit persoana cea mai bine informată din Europa. Ceilalţi suverani nu
erau nici ei lipsiţi de diplomați bunii care în devotament şi inteligenţă erau egali celor
francezi.
Un serviciu mai abil şi mai loial decît al lui Franz von Lisola faţă de casa de Austria nu
se putea imagina. Iar Spania era servită cu o egală fidelitate de Esteban de Gamarra
şi de mulţi alţii. Însă, curtea din Versailles, a devenit „Parnasul diplomaţiei”, după cum o
caracteriza, Hefter. Sensibilitatea lui Ludovic al XIV-lea în raporturi cu suveranii străini -
era excesivă. S-a citat mult incidentul violent, care s-a petrecut la 1561, cu prilejul
intrării ambasadorului Suediei în Londra. “Contele d’Estrade, ambasadorul Franţei şi
Baronul de Vatteville, ambasadorul Spaniei, s-au certat atunci pentru întăietatea
locului. Spaniolul, care avea mai mulţi bani şi o suită mai numeroasă, a cîştigat
populaţia londoneză, a ordonat ca să se omoare caii de la trăsurile franceze şi în
curînd, oamenii Contelui d'Estrade, răniţi şi risipiţi, au lăsat pe spanioli să treacă în
triumf. Informat de această insultă, Ludovic XIV şi-a rechemat imediat ambasadorul din
Madrid, a expulsat pe ambasadorul Spaniei din Franţa, a dat ordin să se întrerupă
conferinţele, cari se ţineau în Flandra pentru delimitarea frontierelor şi a lăsat vorbă
Regelui Filip IV, adică socrului său, că dacă nu recunoaşte superioritatea coroanei
Franţei şi dacă nu repară această ofensă printr-o satisfacţie personală, va începe
războiul. Filip al IV-lea, se temea de un nou război. De aceea, l-a trimis pe Contele de
Fuentes să declare Regelui la Fontainebleau, în prezenţa tuturor ambasadorilor străini,
care se găseau în Franţa, că ambasadorii spanioli vor ceda pe viitor locul
ambasadorilor francezi”. Acest incident, povestit de Voltaire, arată cît de formalistă şi
susceptibilă era diplomaţia epocii. Acţiunea diplomaţiei franceze din timpul lui Ludovic
al XIV-lea, era vastă.
Este interesant de notat, că un trimis dîplomatic al lui Ludovic al XIV-lea, de Croisy,
care a fost magistrat mai înainte, a venit şi în Transilvania. Istoria a înregistrat o mică
serbare dată la Curtea Transilvaniei, la care Croisy ar fi dansat în cămaşe, timp de
ceasuri de-a rîndul, ceea ce l-a amuzat mult pe Prinţul - Mihai Apafi (1661- 1690).
Pradier-Fodere crede câ Croisy a făcut aceasta din politică, voind să se acomodeze.
89
Ludovic al XIV-lea (1643-1715) a fost ajutat în conducerea diplomaţiei sale, de 4
miniştri de externe, succesivi: Hugues de Lionne, marchizul Simon Armand de
Pomponne, marchizul J. B. Colbert de Torcy, Marchiz de Croisy .
Aceşti miniştri însă aveau puţină iniţiativă și serveau ca organe de executare a ordinelor
suveranului absolutist.
Ludovic al XV-lea a organizat o diplomaţie secretă pe care o conducea personal.
Scopul diplomaţiei era nu numai diferit de ordinele pe care el însuşi le autoriza în mod
public, ci ea era menită câteodată chiar ca să le frustreze. Mecanismul ei era pe cît
de perfect, pe atît de complicat, devenind o conspiraţie organizată împotriva
diplomaţiei oficiale.
Ea dispunea de faimoasa „chambre noire", în care se prelucrau depeşele oficiale şi
de un cod de cifru secret pentru conducerea corespondenţei cu agenţii speciali.
Primul funcţionar al Ministerului de externe din Paris - Tercier, era în acelaş timp, şi
secretarul secret al - Regelui. Î n diferite părţi ale Europei, unii ambasadori, miniştri sau
secretari din ambasadă secondaţi de corespondenţi speciali, cari nu erau în legătură
cu diplomaţia oficiala, se găseau în serviciul privat al Regelui. Ei erau plătiţi din casa
privată a Regelui. Astfel adeseori o politică era urmărită în mod oficial iar alta, în
generai contrară, se executa sub direcţia personală a monarhului. Cîteodată
secretarul unei ambasade era în confiden ța Regelui, primea instrucţiuni secrete dela
el şi executîndu-le, nimicea rezultatul negocierilor superiorului sau, fără ca acesta din
urma să bănuiască nelealitatea, ce se comitea faţa de ei. Miniştrii secreţi ai Regelui,
care au condus administraţia acestui curios sistem, au fost: Prinţul de Conti, iar mai
tîrziu Contele de Broglie. Tercier(secretar secret)- primea şi transmitea instrucţiunile şi
depeşele. Valetul de cameră - Lebel era curierul, care preda şi prelua corespondenţa
Regelui. Această corespondenţă clandestină pare a fi fost suspectata de lumea
oficiala abia la 1753. Un succes al diplomaţiei lui Ludovic al XV-lea - încheierea
capitulaţiilor cu Poarta, la 1740. Prin ele ambasadorii şi consiliile au primit importante
drepturi de jurisdicţie asupra francezilor, care-şi aveau reşedinţa în Turcia.
Ludovic al XVI-lea, a renunţat la privilegiul conducerii absolutiste a diplomaţiei franceze.
A introdus aceasta reformă graţie contelui Charles Gravier de Vergennes, unul din cei
mai mari miniştri de externe ai Franţei, care a condus departamentul afacerilor străine
de la 1774 până la 1787. Vergennes a fost înainte de toate un caracter integru şi
incoruptibil. Paul Ourse, scrie că politica diplomaţiei lui Vergennes, cinstită şi loială se

90
inspira din doua idei: grija constantă pentru interesele franceze şi respectul scrupulos
al drepturilor altuia. Venind la minister, Vergennes a expus aceste idei Regelui. Ele au
caracterizat întotdeauna conduita sa. Le găsim rezumate într-o depeşă, pe care
Vergennes a trimis-o lui Breteuil la 7 Iunie 1789.
Vergennes ştia să-şi aleagă agenţii diplomatici. El ii ghida cu experienţa, pe care şi-a
câştigat-o el însuşi, în timpul lungilor sale misiuni în străinătate. El le indica linia de
conduită, pe care trebuiau să o urmeze, lăsându-le însă o parte de iniţiativa, care era
atât de necesară în acea epocă a comunicațiilor lente. De la înfiinţarea Ministerului de
Externe, 1. X.1589 pînă la suprimarea lui temporară de către Revoluţie, la 11.VIII.1792,
departamentul a fost condus de 32 de miniştri, într-o perioadă de 203 ani. Convenţia
naţională a încredinţat conducerea afacerilor externe la 5 comisari, succesivi: de
Forgues, Hermann, Buchot, Mîot, Colchen. La 6 XI. 1795, Directoratul a reînfiinţat
Ministerul de Externe, numind în fruntea lui pe - Charles de Crois.
Sub Directorat, a apărut pe planul istoriei - Charles-Maurice Talleyrand- Perigord, mai
tărziu - Duce de Benevent. Un contemporan al lui Talleyrand, anume generalul Conte
de Segur, l-a descris în memoriile sale pe acest mare diplomat astfel: „În viaţa sa
publică, acţiunile bune şi acţiunile rele, toate au purtat pecetea elevaţiei. Orgoliul din
naştere, calităţile, pasiunile, chiar şi viciile, totul ce pe alţii îi domina, nu părea a fi la el
decît mijloace la ordinele superiorităţii sale. Dispreţuind dispreţul şl aşezînd intrigile sale
pecuniare şi politice în afara de vulgar, ei a ştiut să le dea, cu un cinism impunător un
aer de grandoare şi întrucît era posibil, el a justificat totul prin reuşită” . Talleyrand a fost
de patru ori Ministru de Externe: (13 iulie 1797-13 iulie 1799); (21 noembrie 1799 - 17
iunie 1807); (l3 mai - 10 noembrie 1814); (8 iulie - 23 noembrie 1815). Talleyrand
descrie calităţile pe care trebue să le aibă un ministru de externe: „ Un ministru al
afacerilor externe trebuie să fie înzestrat cu un fel de instinct, care, avertizîndu-l prompt
să-l împiedice, înainte de orice discuţie ca să se compromită. El trebuie să albă
facultatea de a se arăta deschis şi de-a rămîne impenetrabil. El trebuie să fie rezervat,
cu formele abandonului. El trebuie să fie abil pînă la alegerea distracţiilor sale.
Conversaţia lui trebuie să fie simplă, variată, neaşteptată, totdeauna naturală şi
cîteodată naivă. Într-un cuvînt, el nu trebuie să înceteze, în cele 24 de ceasuri, de-a fi
ministru ai afacerilor externe”. Conform instrucţiunilor adresate de Talleyrand, în anul
VIII al Republicii, către agenţii diplomatici ai Franţei, fiecare şef de misiune trebuia să
cunoască perfect, în ţara reşedinţei sale, trei lucruri:

91
1. Drepturile, îmunităţile, relaţiile sale.
2. Personalul guvernului şi curţii, pe lingă care era acreditat, obiceiurile, ceremonialul,
lista civilă.
3. Organizarea ţării din punct de vedere politic, administrativ, judiciar, comercial.
Talleyrand a fost unul din inspiratorii Regulamentului asupra rangului agenţilor
diplomatici, semnat la Viena, la 19 Martie 1815. Restauraţia a adus în fruntea
Ministerului de externe pe: Ducele de Richelieu, Vicontele de Montmorency, Vicontele
de Chateaubriand, Contele Portalis, Prinţul Polignac. Polignac a înfiinţat, în
departamentul său un învăţămînt special pentru tinerii, care se destinau carierei
diplomatice. Sub monarhia din iulie se pot remarca: Ducele de Broglie, Thiers, Ducele
de Montebello, Guîzot. Republica din 1848 a dat pe: Lamartine şi pe Jules Bastide.
Lamartine, în calitatea sa de ministru de externe, a adresat la 1848 o celebră circulară
către agenţii diplomatici ai Republicii franceze, care impunea cu multă demnitate,
recunoaşterea naturală a situaţiei noi. Al doilea Imperiu a avut ca miniştri de externe pe:
Drouyn de Lhuys, pe Contele Colona Walewski, pe Ducele de Gramont.) Drouyn de
Lhuys este “ cel mai complect model al diplomatului de carieră “ din secolul al XlX-lea,
după cum zice Pradier Fodere. El a stat în serviciul diplomaţiei franceze de la 1830
pînă la 1870, parcurgînd toate gradele şi punînd mîna la toate afacerile mari ale
timpului său. La începutul Republicei a III-a, ministerul de externe a fost condus de:
Jules Favre, Ducele de Broglie, Ducele Decazes, de Freycinet. Sub Republica a III–a s-
au perindat la ministerul de externe, de la 1870 pînă la 1924, adică într-o perioadă de
54 ani, în total 40 de titulari.
Concluzie. Diplomaţia modernă franceză a realizat o activitate fecundă şi impunătoare.
Diplomaţia autoritară a lui Ludovic al XIV-lea, diplomaţia secretă a lui Ludovic al XV-lea,
diplomaţia onestă a lui Ludovic al XVI-lea, diplomaţia strălucită a lui Talleyrand, precum
şi diplomaţiile: Restauraţiei, Monarhiei din Iulie, a Republicii a II-a, ale Imperiului al II-
lea, ale Republiciei a lll-a, toate au înscris, în glorioasa istorie a Franţei, evenimente,
succese şi victorii mari. Astfel, diplomaţia franceza a fost, mai ales în secolul XVII şi
XVIII - un model pentru Europa întreagă.
Anglia a început să se ridice ca putere diplomatică în secolul XVIII. În 1761- William
Piti este numit Secretar de Stat al Departamentului de Sud.
La 27 martie 1782, sub domnia Regelui Henric al III-lea, Departamentele de Nord şi de
Sud au fost contopite într-un singur „Foreign Departament,(Departamentul de externe)
iar afacerile Irlandei şi ale coloniilor, au trecut, împreuna cu administraţia internă,
asupra „Home Departament-ului (Ministerul de Interne).
92
La 27 Martie 1782, Charles James Fox a fost numit „Secretary of State for Foreign
Affitrs, titlu care s-a păstrat pînă azi, pentru a denumi pe Ministrul de Externe al Marii
Britanii. Astfel, afacerile externe ale Angliei au fost unificate şi concentrate într-un
singur minister abia la - 1782, cînd a fost desfiinţată diviziunea bipartită de la 1539.
Datorită acestei reforme, diplomaţia britanică a luat un avînt viguros, pentru că acţiunea
ei se putea acum exercita în mod unitar şi metodic. În timpul Revoluţiei franceze,
Departamentul Externelor a fost condus de Lordul Grenville (1791-1801), care l-a urmat
pe Ducele de Leeds (1783-1791). În 1800 Grenville, a introdus o mare inovaţie în
procedura diplomatică. Pînă la această dată, limba franceză era întrebuinţată în
conversaţiile diplomatice dintre Ministrul de externe britanic şi reprezentanţii străini.
Grenville a înlocuit franceza cu - limba engleză. În perioada războaielor napoleoniene,
„Foreign Office-ul a avut ca Secretari de Stat pe: Lordul Liverpol (1801), Lordul
Harrowby (1804), Lordul Mulgrave (1805), Charles James Fox (1805), Lordul Grey
(1806), Qeorge Canning (1807), Lordul Bathitrst (1809), Lordul Wellesley (1809),
Lordul Castlereagh (1812). Dintre aceştia, cei mai remarcabili au fost - Canning şi
Castlereagh. Canning a fost primul mare ministru, care a stat în fruntea „Foreign Office-
ului, de la înfiinţarea lui - 1782.
Canning a fost o glorie a „Foreign Office “-ului, a fost primul Subsecretar de Stat al
Externnelor (1796 —1799). Doua perioade ale administraţiei sale ca Secretar de Stat
(1807 — 1809 şi 1822—1827), au fost importante atît pentru desvoltarea interioară a
departamentului, precum şi pentru relaţiile sale constituţionale cu Coroana şi
Parlamentul. Este interesant de notat că, pentru a-şi menaja suveranul, Canning a
numit pe Lordul Francia Conyngham fiul amantei Regelui George IV, în funcţiunea de
Subsecretar de Stat al afacerilor străine. Iar pe Lordul Ponsoby, amantul ei, l-a trimis
ca Ministru la Buenos Ayres. Canning a fost rănit într-un duel cu Lordul Castlereagh, la
Putney Heath, în ziua de 21 Septembrie 1809.
Castlereagh a fost Secretar de Stat în perioada grea a congresului de la Viena şi a
reconstrucţiei, după războaiele napoleoniene. A condus „Foreign Office“-ul de la 1812
pănă la 1822, cînd a murit ca victimă a devotamentului şi epuizării forţelor sale.
Secretariatul său a avut o remarcabilă influenţă asupra uzanţelor constituţionale ale
Foreign Office-ului. Niciodată, de cînd există guvernul de cabinet, n-au fost doi miniştri
cu mai mari diferenţe de caracter şi temperament ca şi Castlereagh şi Canning.
Importanţa lor în istoria diplomaţiei este că în perioada de guvernare a lor s-a născut
doctrina continuităţii în conducerea afacerilor externe.

93
După Castlereagh şi Canning , Foreign Ofice-ul a fost condus în epoca Victoriană de:
Lordul Dudiey, Lordul Aberdeen, Lordul Palmerston, Ducele de Wellington, Lordul
Grauville, Lordul Malmesbury, Lordul John Russel, Lordul Clarendon, Lordul Derby,
Lordul Salisbury, Lordul Roseberg, Lordul Kimberly.
Aberdeen, a fost de două ori Secretar de Stat (1820—1830 şi 1841 — 1346). Cunoştea
afacerile europene din experienţa sa, cîştigată ca reprezentant britanic la curtea
austriacă, în perioada principalilor persoane de stat ai continentului, şi era prieten cu
Metternich. Avea un caracter perfect dezinteresat şi o dispoziţie complect pacifist. In
anul 1830, după moartea lui George al IV-lea şi după renunţarea lui Willlam al IV- lea la
veniturile ereditare ale Coroanei, serviciul diplomatic era plătit de parlament în locul
suveranului, cum se făcea înainte de 1830. Evident că prin acest fapt, s-a întărit mult
controlul parlamentar asupra afacerilor externe.
Palmerston, a fost de trei ori ministru (1830—1834, 1835— 1841, 1846—1851). Era
contrarul lui Aberdeen: violent şi războinic, brutal şi hotărît, cum zice Cecil. A lăsat însă
urme adînci în departamentul sau în ce priveşte organizaţia internă, poziţia faţă de ţară,
şi politica în străinătate. Talleyrand îl numea pe Palmerston unicul bărbat de stat în
Guvernul lui Grey. Iar Peel cu toate că-î era adversar politic, a declarat la o faimoasă
ocazie că oricine poate fi mîndru de el.
Clarendon, a condus şi el de trei ori „Foreign Office-ul (1853—1858, 1865- 1866, 1848-
1870). Avea un mare prestigiu în Europa, ceea ce dovedeşte mai bine următoarea
anecdotă: „Niciodată în viaţa mea, a spus Bismarck la 1871 lui Lady Emily Russel, fata
lui Clarendon, n-am fost mai fericit să aud ceva decît atunci cînd am aflat de moartea
tatălui D-Tate”. Iar văzînd că ea se încruntă la auzul acestui compliment, care era prea
subtil pentru a fi înţeles, Bismarck a adăugat: „Nu trebuie să Te superi, scumpă Lady!
Ceea ce voiam să spun este, ca dacă tatăl D-Tale ar fi trăit, el ar fi împiedicat
războiul“.Toată lumea ştie că fără războiul franco-german, Bismarck n-ar fi putut realiza
unitatea Germaniei. Acest compliment a lui Bismarck, este un elogiu ce se putea aduce
calităţilor diplomatice ale lui Clarendon.
Derby, a fost de două ori „Foreign Secretary (1800—1868; 1874—1878). El a fost un
bărbat cu vederi largi şi cu o judecată cumpănită, nepreţuit atîta vreme cît calmul şi
precauţiunea erau calităţi cerute, însă prea profund pacific pentru a risca hotărîrile
grabnice pe care le pretinde cîte odată diplomaţia, după cum sus ținea Cecil.
În fine, Salisbury, a fost ultimul mare ministru al Reginei Victoria, avînd direcţia
afacerilor externe- de 3 ori (1878-1880,1885-1886, 1887-1892). Eler îl descria:
“Marchizul de Salisbury a fost născut ca bărbat cinstit. Marea Britanie n-a avut
94
 niciodată un ministru de externe atît de drept, de sincer, de liber în găndire şi aşa de
nesofisticat ca Lordul Salisbury ”. El ura intrigile, avea cel mai mare dispreţ pentru -bluff“
şi pentru orice mijloc gălăgios. Nici un englez nu s-a arătat a fi un „Foreign Secretary‘
mai judicios, mai prevăzător, mai înţelept ca - Salisbury. Formula «Pace cu onoare”
(„Peace wîth Ilonour), după reîntoarcerea lui de la congresul din Berlin, a fost cu mult
mai mult rezultatul inţelepciunei răbdătoare salsburiene, decît al impulsiunei precipitate
disraeliene.
Concluzie. Prin acţiunea ei calculată şi tenace, diplomaţia britanică moderna, condusă
de marii miniştri ai epocii Georgiene şi Victoriene, a construit, încetul cu încetul, după
cucerirea supremaţiei navale - monumentul gigantic al celui mai grandios -Imperiu
colonial, pe care l-a cunoscut istoria universală.

3. Contactul dintre diplomația europeana și cea a Imperiului otoman în secolele XVII-XVIII

Începînd cu secolul al XVI-lea, diplomatia europeana intră în faza de institu ționalizare

a relațiilor diplomatice și de apari ție a unui statut propriu diplomatului. Spre deosebire
de Europa, Imperiul Otoman nu recuno ștea rela țiile diplomatice, iar bunăvoin ța
sultanului era cea care dădea un statut privilegiat ambasadorilor. Un exemplu este cel
al ambasadorilor Casei de Austria care au fost primiți cu greu, fiind văzuti de către
otomani ca potențiali dușmani.
În comparație cu venețienii și francezii care erau primi ți și aveau reprezentan țe
permanente în Imperiul Otoman, reprezentan ța Casei de Austria a fost renegată pînă
în 1547, fiind considerată misiune de spionaj.
Slujba de traducator a întîmpinat dificultă ți din pricina variantelor diferite de traducere
din limba turca în limbi precum germana sau latina. În aceste cazuri, erau recruta ți
agenți secreti din personalul altor ambasade care ii puneau în gardă pe habsburgi la
inadvertente semnalate în documentele traduse. Din acest motiv, în anul 1578 în
ambasadele imperiale se introduce o nouă func ție, sprah nave, băie ți de limba, iar în
1640 se întemeiaza "Școala de Studiere a Limbilor Orientale" pe lîngă ambasada
Casei de Austria. În 1753 din aceasta scoală se na ște "Academia pentru Studiul
Limbilor Orientale", recunoscută pentru performan țele sale în Europa.
În ceea ce priveste ceremonialul de primire al ambasadorilor, exista un conflict între
doua civilizații și două viziuni diferite, cu privire la raportul dintre puterea suverană și
reprezentantul diplomatic. În Europa ambasadorul era privit ca întruchiparea
95
 principelui, fiind lăsat să stea a șezat, iar în Imperiul Otoman, primirea era înjositoare,
ambasadorii fiind descălţaţi, îmbrăcaţi în caftan şi obligaţi să stea cu capul aplecat.
O alta situatie de conflict între culturi o reprezinta - darurile. În Occident se aduceau
daruri numai cînd se participa la ceremonii. In Imperiul Otoman cel care nu aducea
daruri era privit ca aducînd ofensă la adresa sultanului și demnitarilor.
Un alt punct este cel - al între ținerii ambasadei care era, de asemenea, privită diferit
de cele două civilizatii. În Occident, sarcina de între ținere revenea celui care primea
misiunea diplomatică, în Imperiul Otoman, membrii ambasadei erau puşi să-şi
plătească cheltuielile în funcţie de cum erau primiţi. Diploma ția otomană a fost
caracterizată prin duritate și arogan ță în faza ofensivă a semilunei. Cînd a început
marea lor retragere, turcii au acordat o mai mare aten ție tratativelor și negocierilor.

4. Diplomaţia moldovenească în contextul confruntărilor dintre Marile Puteri (a doua jumătate a secolului
al XVII-lea prima jumătate a secolului al XVIII-lea).

Diplomația Moldovei de la sfîrșitul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-

lea, a înregistrat apariţia oarecum surprinzătoare a altei personalităţi remarcabile -
Dimitrie Cantemir, cel care, în „Creşterea şi Descreşterea Curţii Otomane” a intuit
declinul Porţii Otomane. El a reuşit să obţină respectarea autonomiei interne a ţării de
către ţarul Rusiei, prin tratatul de la Lu țk din 13 aprilie 1711, redactat în întregime de
Dimitrie Cantemir. A fost un real succes diplomatic al acestuia. Ţarul era obligat să nu
se amestece în schimbarea domnilor Moldovei. În acelaşi timp, Tratatul asigura
inviolabilitatea şi independenţa Moldovei. Se întîmplă, uneori, ca marii prela ți să facă o
politică diferită de cea a domnilor. Este cazul mitropolitului Ghedeon care scria țarului
că Dimitrie Cantemir “iaște ca și un turc și ține cu turcii”. În realitate se ştie că domnul
moldovan colabora în secret cu Petru I care, la Luţk, la 13 aprilie 1711 a acceptat cele
17 articole incluse în diploma redactată de însu și domnul Moldovei. Nu este locul,
credem, să stăruim asupra diploma ției promovată de acest principe, cît și de
contemporanul sau C. Brancoveanu. Pe lîngă monografiile consacrate lor exista și note
care elimina unele interpretări mai vechi strecurate în istoriografia românească sau
sovietică. Astfel, s-a crezut mult timp că varianta cea mai veche a “tratatului” de la Luţk
ar fi fost elaborată în limba rusă. Cu două decenii în urmă, E. Lozovan a demonstrat că
prima versiune a fost redactată în limba latină de însuşi principele - carturar și a fost

96
trimisă în secret la Luţk prin vistiernicul Luca. Un detaliu paleografic lămureste definitiv
aceasta problemă. Datarea acestei versiuni cuprindea luna (aprilie), urmată de un loc
alb și de anul 1711. Și aceasta pentru că Dimitrie Cantemir nu ştia cînd solul său se va
întîlni cu ţarul. Data de 13, a fost adăugată mai tîrziu de o altă mînă.
O personalitate deosebită în diploma ția moldovenească a fost și Nicolae Milescu
Spătaru. În monografia „Nicolae Milescu Spătarul”, P. P. Panaitescu prezintă la început
sintetic personalitatea acestui „boier român” din veacul al 17-lea, călător în Occident,
autor de scrieri istorice şi teologice în greceşte, latineşte şi romineşte, diplomat şi om
politic, înalt funcţionar în serviciul ţărilor Rusiei şi ambasadorul lor în China, om curios,
amestec de cultură bizantină şi occidentală. Se iniţiază în timpul domnitorului
moldovean Gheorghe Ştefan, în tainele relaţiilor diplomatice, complicate, din cauza
ascensiunii rapide a Rusiei. După moartea acestui domnitor, se refugiază în Ţara
Românească, unde, sub Grigore Ghica, este „capuchehaia”, adică - reprezentantul
diplomatic al domnitorului pe lingă Înalta Poartă. Conform cercetătoarei Ileana Hogea-
Velişcu în această perioadă „ se pare că Milescu a activat ca un agent dublu,
informîndu-i pe turci despre tratatul secret dintre Franţa şi Polonia.” În 1666, Milescu a
indeplinit o misiune diplomatică la Stockholm, ca trimis al voievodului mazilit, Gh.
Ştefan, ducînd regelui şi reginei Suediei scrisori secrete. Urmează o misiune
diplomatică la Paris, facilitată de prietenia cu ambasadorul Franţei în Suedia, Arnauld
de Pomponne. În urma conflictului cu noul domn, Iliaş vodă, şi a pedepsei barbare,
Milescu Spătarul la 14 decembrie 1671, a fost numit de către ţarul Rusiei - traducător
din greaca veche şi nouă, din literatura latină şi romină (moldovenească) la Posolski
Prikaz („Departamentul soliilor”, un fel de Minister al Afacerilor Străine. Mai mare peste
ceilalţi traducători, i s-a încredinţat, traducerea actelor diplomatice secrete. Spătarul a
făcut parte din mai multe ambasade secrete ruseşti, cea mai importantă, dar şi mai
grea, fiind aceea de la Curtea Marelui August Kang Xi din 1675. Audienţele la împăratul
chinez au întărit relaţiile dintre cele două ţări care nu se cunoşteau şi din cauza
imposibilităţii de a comunica în vre-o limbă, Nicolae Milescu facilitind cunoaşterea
acestei îndepărtate ţări asiatice în Europa şi în lume, un rol esenţial avindu-l şi
apreciata lucrare, „Descrierea Chinei”.
Contemporanul lui Milescu, în Ţara Românească, a fost - Constantin Cantacuzino
Stolnicul, cel care, însetat de cunoaştere, a urmat şcolile superioare din Italia care l-au
pregătit ca viitor cărturar şi diplomat. A aspirat să contribuie la recîştigarea prestigiului
politic de odinioară a Ţării Româneşti. De aceea, împreună cu Şerban Cantacuzino,
domnul Ţării Româneşti, fratele său, a stabilit legături secrete cu Austria în speranţa de
97
a înlătura dominaţia otomană cu ajutor habsburgic. Activitatea sa diplomatică a fost
strălucitoare în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu.
Principatele romăne au fost în epoca diplomaţiei moderne, centrul atenţiei
internaţionale, în mai multe rînduri, pentru studiul istoriei diplomaţiei române trebuiesc
amintite două tratate importante: Primul este Tratatul de pace, încheiat între Rusia şi
Turcia, la Kucuk Kainargri în ziua de 17 iulie 1774. În privinţa reprezentării diplomatice
a Principatelor Române, arlicol XVI, punctul 9 al acestui tratat prevede că „Poarta
permite, Principilor acestor State de-a avea fiecare, pe lăngă Ea, cîte un însărcinat de
afaceri, luat intre creştinii comunităţii greceşti, cari vor veghia asupra afacerilor ce
privesc numitele Principate, şi cari vor fi trataţi cu bunătate de Poarta, şi cu toată puţina
lor importanţă, ei vor fi consideraţi ca persoane, care se bucură de dreptul ginţilor,
adecă vor fi la adăpost de orice violenţă. Iar punctul 10 al aceluiaş articol adaugă:
„Poarta consimte de asemenea ca, după cum circumstanţele acestor două Principate
vor putea să pretindă* Miniştrii Curţii Imperiale a Rusiei, acreditaţi pe lăngă Ea, să
poată vorbi în favorul lor şi promite de-a ie da ascultare cu consideraţie ce se cuvine
puterilor amicale şi respectate”.
Acest text merită și trebiue să fie comentat. Înainte de toate faptul că Poarta permite ca
Principii să aibă „însărcinaţi de afaceri, înseamnă o indirectă recunoaştere a
suveranităţii Principatelor. Pentru că unul din atributele internaţionale ale suveranităţii
naţionale este dreptul de legaţie activa. In al doilea rînd, consimţămîntul Porţii de a
primi pe aceşti agenţi diplomatici, constitue o declaraţie de quasi - independenţă a
Principatelor, pentru ca numai Statele independente aveau reprezentanţi la Poartă. Însă
acest tratat conţine şi elemente curioase. Înainte de toate întărirea influenţei fanariote
prin faptul că însărcinaţii de afaceri trebuiau să fie membri ai „comunităţii greceşti. Pe
urmă se promite acestor agenţi ca „ vor fi trataţi cu bunătate”, ceea ce înseamnă o
concesiune bîzară. Mai departe se aminteşte „ puţîna lor importanţă", pentru a reduce
considerabil valoarea concesiunii, transformîd-o într-o adevărată indulgenţă.
Promisiunea că „ei se vor bucura de dreptul ginţilor” , este o recunoaştere a imunităţilor
diplomatice, care însă formează un drept natural al oricărui agent diplomatic.
Ultima şi cea mai remarcabilă prevedere a tratatului este însă admiterea unui fel de
protectorat diplomatic rusesc asupra afacerilor Principatelor, promiţînd Miniştrilor ruşi
nu numai dreptul de-a vorbi în luimele lor, ci şi de-a da ascultare. Faptul însă ca
Principatele aveau agenţi numai la Poartă şi că ele nu erau reprezentate în marile
centre europene mai departe faptul că aceşti agenţi de la Constatinopol erau Greci şi
că ei erau sub protecţiunea tutelară rusească, nu era de loc o situaţie favorabilă pentru
98
interesele româneşti. Grenviîte Murray, un autor englez, scrie la 1855 că această
circumstanţă a contribuit poate mai mult decît toate celelalte la degradarea acestor
principate, precum şi la succesul scopurilor Rusiei împotriva Porţii. Ele au fost oprimate
şi desconsiderate pentru că dorinţele şi interesele lor au fost necunoscute.
Al doilea tratat important este – Convenţia încheiată la Paris, în ziua de 19 August
1858, între Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia, pentru organizarea
principatelor Moldovei şi Munteniei. După ari. 9 al acestei convenţii „Principii vor fi
reprezentaţi pe lîngă Curtea suzerană de către agenţi moldoveni sau munteni din
naştere, care nu depind de nici o jurisdicţie străină şi cari sunt agreaţi de Poartă" . Acest
tratat a adus două importante modificări în reprezentarea diplomatică a Principatelor.
Anume „agenţii (şi nu numai simpli însărcinaţi de afaceri) trebuiau să fie pămînteni . În al
doilea rînd, înceta tutela rusească diplomatică. Însă Principatele au continuat să fie
reprezentate în faţa opiniei publice europene de către diplomaţia otomană pînă la
Tratatul de la Berlin din 1878, care în fine ne-a adus, odată cu independenţa naţională-
deplina emancipare diplomatică.
Concluzie. Activitatea generală a diplomaţiei moderne s-a desfăşurat mai ales în
congresele diplomatice. Negocierile izolate între ambasadorii medievali erau
insuficiente pentru marile transformări europene. Congresul devine - cîmpul de luptă al
diplomaţilor. Primul congres al păcii westfaliene a fost urmat de altele. Ernest Satow a
compus o listă, care cuprinde în total 29 de congrese iplomatice, începînd cu congresul
de la Miinster si Osnabriick şi sfîrşind cu congresul de la Versailles. Alături de congrese,
au început să se ţină, în secolul al XIX, şi conferinţe diplomatice. Este greu de trasat o
limită distinctă între congrese şi conferinţe. Unele conferinţe au avut desigur mportanţa
şi caracterul unui congres. Satow afirmă că de obiceii congresele au fost convocate
pentru negocierea păcii între Puteri beligerante şi pentru redistribuirea teritoriilor, care,
în cele maî multe cazuri, este una din condiţiile păcii. Iar conferinţele, tot după Safow,
au un caracter mal puţin formal decît congresele şi în primul rînd numărul Puterilor,
care au luat parte la ele, este mal mic. Prima conferinţă diplomatică, care a fost astfel
calificată, a fost conferinţa pentru aranjarea situaţiei din Grecia, ţinută la Londra (1827-
1832).
Întrebări recapitulative:

1.Cum s-a materializat echilibrului de forţe în epoca modernă?

99
2. Ce relevanţă au avut diplomaţiile franceză şi engleză la constituirea Sistemului
Westfalic al relaţiilor internaţionale (a doua jumătate a sec. XVII- prima jumătate a
sec. XVIII)?
3. Estimaţi rolului diplomaţiei moldoveneşti în contextul confruntărilor dintre marile
puteri (a doua jumătate a sec. XVII- prima jumătate a sec. XVIII).

Studiu de caz

1. Comentați acțiunile diplomatice în secolele XVII- începutul secolului al XVIII-lea

Activitatea diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Domn al Ţării Româneşti, a
desfăşurat o vastă activitate diplomatică, prin stabilirea unor contacte şi angajamente concrete cu
Polonia împotriva turcilor. Cu Moldova, relaţiile au fost încordate din cauza adversităţilor cu familia
Cantemireştilor.Brâncoveanu a trebuit să acorde o mare atenţie relaţiilor cu Poarta. În anul 1699,
otomanii îl recunosc ca domn pe viaţă. În acea vreme începea să se ridice Rusia lui Petru cel Mare,
domnul muntean trimiţând la curtea acestuia un emisar diplomatic pentru stabilirea unei alianţe împotriva
otomanilor. Abia în 1709, între Ţara Românească şi Rusia se încheie o convenţie secretă pentru
acţiunea împotriva Porţii.În urma acţiunilor diplomatice active în defavoarea Porţii, în 1714, Constantin
Brâncoveanu a fost mazilit (înlăturat din domnie), fiind executat în acelaşi an.

Tratatul de la Luţk (1711). Dimitrie Cantemir este ultimul domn pământean în Moldova. Tratatul de la
Luţk a fost încheiat, în aprilie 1711, între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnul
Moldovei. Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman. Întreg textul
tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme
acest text ce i-a fost trims de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, Ţărilor
Române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti de către Poarta
Otomană.Prevederi:- ţarul ia "sub oblăduire" pe domn şi întreg poporul ţării;- după scuturarea stăpânirii
otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii;- se restabileau hotarele vechi ale
Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane;- Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei,
care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne;-
domnia ereditară a familiei Cantemir;- în caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în
Rusia;- graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este
asigurată.Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie
Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai
mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces
către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar
comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât
străbătând aceste strâmtori. Consecinţa imediată a tratatului a fost campania otomană din acelaşi an, în
urma căreia Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei.

Bibliografie
Ch. Seignobos. Essai d’une histoire histoire comparée des peuples de l'Europe.
Editions Rieder, Paris, 1998
E. Zollner. Istoria Austriei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2007
G. M. Trevelyan. Istoria ilustrată a Angliei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 2010
H. Hauser. La naissance du protestantisme, P.U.F., Paris, 1940
H. Inalcik. Imperiul Otoman. Epoca clasică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996
I. Grămadă. Franţa lui Richelieu şi Mazarin, Ed. Junimea, Iaşi, 1998

100
 I. Wallerstein. Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, 2005

TEMA 4. CONGRESELE DE PACE – INSTRUMENTE NOI ÎN DIPLOMAŢIA EUROPEANĂ

(SECOLUL XIX - ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX)

PLAN:
1. Problematica echilibrului european în secolul al XlX-lea.
1.1. Congresul de la Viena şi sistemul Concertului European (1814-1848).
1.2. Congresele circumscrise “epocii congresului” (1815-1822). Epoca “congreselor”.
2. Elemente noi în diplomaţia europeană în secolul XlX.

OBIECTIVE:
 familiarizarea cu problematica echilibrului european în secolul al XlX-lea;
 analiza lucrărilor Congresului de la Viena şi estimarea sistemului Concertului European (1814-
1848) ;
 estimarea rolului și locului congreselor circumscrise “epocii congresului” (1815-1822);
 identificarea elementelor noi în diplomaţia europeană în secolul XlX.

1. Problematica echilibrului european în secolul al XlX-lea.

C) Faza dezvoltării diplomaţiei. A treia fază din istoria diplomaţiei are deja
caracteristicile unei diplomaţii moderne prin faptul că dreptul diplomatic devine un
ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea diplomatică, bazat pe o
cutumă, pe obiceiurile care s-au creat în cele două faze de început ale diplomaţiei,
această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări şi a unei folosiri îndelungate a
mijloacelor diplomatice care stabileşte şi un anumit obicei.
Congresul de la Viena din 1815 a marcat începutul fazei a treia din istoria diplomaţiei,
la acest congres adoptîndu-se primele documente care fixează statutul diplomatului.
Congresul de la Viena şi o serie de conferinţe care au avut loc după el, stabilesc deja
reguli clare şi precise în desfăşurarea activităţii diplomatice, ierarhia diplomatică,

101
ordinea de precădere. În opinia lui Phillipe Cahier, caracteristicile celei de-a treia faze
a istoriei diplomaţiei sînt:
a) diplomaţii devin reprezentanţii statelor suverane şi independente şi nu a unui
suveran;
b) membrii ambasadei fac parte din administraţia de stat, sunt funcţionari, au un
statut bine precizat şi se bucură de imunităţi şi privilegii diplomatice;
c) regulile de bază ale dreptului diplomatic care se referă la etichetă şi la protocol, la
ordinea de precădere, la ierarhie, la deschiderea şi inchiderea misiunilor diplomatice,
privilegiile şi imunităţile, incep să devină reguli foarte clare şi bine stabilite, iar rolul de
―spion şi de ―conspirator al ambasadorului începe să se diminueze, fiind preluat de
persoane de specialitate şi începe să crească rolul său în reprezentare, negociere, în
dezvoltarea şi menţinerea unor relaţii între ţări;
d) diplomaţia este realizată aproape exclusiv prin diplomaţi; deciziile de politică
externă sunt adoptate de organele care au această competenţă, însă punerea lor în
practică este atributul diplomaţilor;
e) creşterea importanţei opiniei publice în folosirea instrumentelor diplomatice. Deşi
diplomaţia este încă în această fază o diplomaţie secretă şi de foarte multe ori
iniţiativele diplomatice, negocierile, demersurile diplomatice nu ajung la cunoştinţa
marelui public, începe şi opinia publică să aibă o anumită pondere, devine un element
care să fie luat în calcul în activitatea diplomatică.
Secolul al XlX-lea a fost ultima perioadă, cînd Europa a reprezentat centrul lumii
cunoscute. Obiectivul principal al sec. al XIX-lea a fost apărarea şi menţinerea
echilibrului de putere. A fost secolul impulsului naţionalist, al revoluţiilor europene;
totodată, a fost stabil în plan extern, comparativ cu secolele precedente. Trăsăturile
sec. al XIX-lea:
1. Marile monarhii europene, constituite şi consolidate în epoca modernă, tind să-şi
mărească teritoriile şi puterea pe seama statelor mai slabe.
2. Împotriva tendinţelor expansioniste a marilor puteri, a fost adoptată - ideea de
echilibru.
3. Consecinţele noii politici, a avut un impact direct asupra - ambasadelor
permanente.

102
 4. Are loc profesionalizarea diplomaţiei: s-au creat - Serviciile Externe, cu cariere
regulare şi norme, privind: recrutarea, educarea, promovarea, plata şi pensionarea
personalului diplomatic.
5. Se constituie - dreptul diplomatic şi dreptul internaţional.
După prăbuşirea imperiului napoleonian, harta Europei va fi reconfigurată în cadrul
Congresului de la Viena (1.XI.1814 şi 9.VI.1815).
S-au reunit reprezentanţii puterilor învingătoare: Austria, Rusia, Prusia, Marea Britanie,
alături de alţi 217 de plenipotenţiari mandataţi de entităţile suverane Europene.
Principele Klemens L. W. von Metternich (1773-1859), Ministrul Afacerilor Externe al
Austriei va juca un rol de prim plan în negocierile pentru stabilirea unui nou echilibru
internaţional, a fost amfitrionul tuturor acestor oaspeţi.

Actorii de prim rang la Viena

 Marea Britanie care a promovat o politică externă realistă, empirică, de apărare a
echilibrului de forţe continental. Era singurul Imperiu colonial, cu puncte de sprijin în
intreaga lume. Deţinea supremaţia navală. Dorea afirmarea puterii sale maritime
(obţinerea de baze şi poziţii strategice suplimentare). Căuta să preîntîmpine
hegemonia rusă pe continent, folosindu-se de: Prusia şi Austria. Adeptă a status
quo-ului teritorial, nu a acordat atenţie specială - naţionalismelor. Era interesată, de
soarta imperiului colonial spaniol, care înseamnă - potenţiale pieţe de desfacere
latino-americane. Era interesată de menţinerea integrităţii Imperiului Otoman, care
apăra “Drumului Mătăsii” şi bloca expansiunea rusă- spre Strîmtori şi accesul în
Mediterana Orientală.
 Rusia – “Imperiul nebuloasă”. Era o Mare Putere prin ostentaţie, dimensiunile
terestre, capacităţi demografice. Dorea supremaţia continentală, în formula
cuceririlor teritoriale, rol de arbitru al sistemului. Strategia faţă de Imperiul Otoman a
însemnat obţinerea trecerii libere prin strîmtorile – Bosfor si Dardanele, accesului la
- Mediterană. În zona Pacificului interesele sale vizau: Alaska, California şi aria
Vancouver-ului.
 Austria. Imperiul Habsburgilor era un conglomerat etnic instabil şi prezenta riscul
unor mişcări naţionale şi revoluţionare. Se afla într-un declin relativ de putere - în
raport cu Rusia. Era interesat de consolidarea poziţiilor în Peninsula Italică, în zona
danubiană – germană, pe principiul armonizării şi nu al unificării.

103
  Prusia constituia un “cordon sanitar”, ce înconjura Franţa, după înfrangerea lui
Napoleon I. S-a opus influenţei austriece în spaţiul german, fără a avea însă
capacităţile necesare. Era interesată de accesul la Marea Nordului în defavoarea
Hanovrei, legată dinastic şi geostrategic de Marea Britanie, avînd teritoriile separate,
dorea unificarea.
 Franţa era interesată de consolidarea regimului intern şi eliminarea cît mai rapidă a
ocupaţiei străine. Urmărea reintegrarea în sistemul internaţional în postura - de
Mare Putere, consolidarea monarhiei restaurate.
Protagoniştii principali ai Congresului:

 Alexandru I, Ţarul Rusiei (1801-1825). Spirit strălucitor, dar superficial, vanitos, era
caracterizat de un orgoliu aproape maladiv în nevoia de aşi lega numele de o operă
importantă. A căutat să joace rolul de arbitru în Europa. Cu o armată impresionantă
prin dimensiuni şi o perioadă de stabilitate internă, s-a simţit ameninţat de o coaliţie
franco-austro-britanică. Identifică, de asemenea, un potenţial antagonism ruso-
prusac în chestiunea Saxoniei.
 Klemens L. W. von Metternich- Ministrul de Externe austriac (1809-1848) a fost
gazda şi moderatorul congresului. Se bucura de un mare prestigiu, graţie unei solide
culturi şi supleţi diplomatice. Conservator, ostil oricăror manifestări revoluţionare, era
adeptul “îngheţării” ordinii dinastice, politico-sociale şi economice restaurate. Status
quo-ul ce se refăcea la Viena, avea, în opinia sa, o triplă dimensiune: teritorială,
politică, social-economică. El trebuia apărat pe toate cele trei paliere de orice
subversiune revoluţionară ori naţională.
 Robert Castlereagh. Ministrul Secretar de Stat pentru Afacerile Externe al Marii
Britanii (1812-22). Dispunea de caracter ferm, curaj civic, vigoare a vederilor,
realism. A demonstrat pe parcursul congresului o autoritate excepţională. A fost unul
dintre cei mai importanţi inspiratori al sistemului concertat, ca instrument de
gestionare a relaţiilor internaţionale.
 Charles-Maurice, principe de Talleyrand-Perigord (1754-1838), Ministrul de Externe
si prim-plenipotenţiar al Franţei lui Ludovic al XVIII-lea. Era un politicianul corupt şi
un diplomatul abil. Ministru al Consulatului şi mai apoi al Imperiului napoleonian,
între 1799 si 1807, partizan în 1814 al revenirii Bourbonilor, Talleyrand, a reusit să
convingă Congresul că perspectiva unei Franţe umilite şi sensibil slăbite, în mijlocul
Europei, ar fi ridicat serioase probleme în calea restaurării acelui echilibru
internaţional spre care tindea Congresul. Participă la Congres ca reprezentant al
Franţei şi ca purtător de cuvînt al Puterilor de rang mediu şi secund: Spaniei,
104
 Suediei şi Portugaliei. În prima fază a Congresului a speculat abil pe divergenţele
dintre invingători, în special a celor privind chestiunea Saxoniei reusind perfectarea
unui tratat secret cu- Marea Britanie si Austria, în funcţie anti-rusă şi anti-prusacă.
Revenirea lui Napoleon I şi cele “100 de zile” au anulat însă o mare parte din aceste
succese diplomatice.
De reținut!

Charles Maurice de Talleyrand-Périgord, primul Prinț de Bénévent 1754-1838) – a fost un renumit diplomat francez. Acesta și-
a desfășurat activitatea politică, de la regimul lui Ludovic al XVI-lea la Revoluţia Franceză şi apoi, în calitate de diplomat a
activat sub Napoleon I, Ludovic al XVIII-lea, Charles X, şi de Louis-Philippe. Această personalitate a diploma ției franceze, de
la începutul sec. XIX ,este cunoscuta sub numele de Talleyrand. Istoria Europeană i-a încredințat emblema de “Prin ț al
diplomaților”.

 Ducele de Richelieu, Ministru de Externe francez, 1815-1823, succesorul prinţului

Talleyrand, prieten personal al ţarului Alexandru I, exilat în Rusia în vremea Revoluţiei
si a Imperiului, fost guvernator de Odessa. A urmărit aplicarea strictă a celui de al
doilea Tratat de pace de la Paris. La iniţiativa sa, se va reuni cel de-al doilea Congres,
cel de la Aix-la-Chapelle (1818), care a pus capăt ocupaţiei militare în Franţa şi a
sancţionat readmiterea Franţei în sistemul concertat.
Negociatori pentru Prusia au fost prinţul-cancelar Klaus August von Hardenberg şi von
Humbolt, iar pentru Rusia, alături de Ţarul Alexandru I, Ministrul de Externe,
Nesselrode şi ambasadorul la Viena, Rasoumoffski.
2. Congresul de la Viena şi sistemul Concertului European (1814-1848)

Cuvintele cheie ale Congresului au fost – "restauraţie" şi "legitimism". Principiul

legitimităţii promova restabilirea monarhiei de drept divin şi menţinerea status quo-ului
european. Esenţa principiul echilibrului european consta în stabilirea unui asemenea
raport de forţe între statele europene, încât să nu se permită instalarea hegemoniei
unei puteri, în defavoarea celorlalte. Forma definitivă a negocierilor s-a concretizat în
«Actul final» adoptat la 9 iunie 1815. State semnatare a fost: Anglia, Austria, Prusia,
Rusia, Franţa, Portugalia, Suedia. Obiectivele principale ale Congresului de la Viena
erau izolarea politică a Franţei şi împiedicarea răspândirii ideilor revoluţiei franceze.
Prevederile Congresul de la Viena
Franţa a fost readusă la graniţele ei din 1789, este nevoită să plătească importante
despăgubiri de război, suportă trupe de ocupaţie.
Confederaţia germană recunoscută la 8 iunie 1815 (38 state), este menţinută pentru a
împiedica expansiunea Franţei spre răsărit şi trece sub hegemonia Austriei. Instituţiile
sale sînt: Dieta federativă ca for legislativ şi Consiliul intern în calitate de organ
executiv.

105
 Provinciile unite (Olanda) şi Belgia alcătuiesc – Regatul Ţărilor de Jos. Scopul înfiinţării:
blocarea tentativelor expansioniste ale Franţei.
Italia păstrează fărâmiţarea statală. Regatul lombardo-veneţian din nord şi nord-est
intră sub stăpânirea Austriei.
Polonia îşi pierde independenţa. Cea mai mare parte a ei intră sub controlul - Rusiei.
Galiţia este anexată -Austriei, Poznania intră sub stăpînirea - Prusiei.
Prusia anexează: Westfalia, Renania, Saxonia.
Rusia anexează: Finlanda, i se recunoaşte stăpânirea asupra Basarabiei.
Anglia primeşte din spaţiul european: Insula Malta, Insulele Ionice, Gibraltarul. Suedia
primeşte: Norvegia.
Concluzie. La Congresul de la Viena nu a fost admisă participarea Imperiului Otoman,
excludere dorită şi impusă în principal de Rusia ce considera Orientul European drept
zonă exclusivă de influenţă. Spaţiul elveţian a constituit şi el obiectul dezbaterilor
Congresului: numărul cantoanelor a fost sporit de la 19 la 22 prin adăugarea Genevei,
Wallis-ului, şi a Neuchatel-ului. Din raţiuni geostrategice ţinînd de apărarea stabilităţii
sistemului, Confederaţia Helvetă a fost neutralizată (neutralitate perpetuă) prin decizia
unanimă a Marilor Puteri. Congresul a dezbătut şi chestiunea comerţului cu sclavi,
introdusă în agenda problemelor comune la insistenţele Marii Britanii. Cum un consens
în acest sens nu a putut fi atins, în special datorită opoziţiei Franţei, Congresul s-a
rezumat să condamne, în februarie 1815, comerţul cu sclavi ca fiind incompatibil cu
civilizaţia şi drepturile omului. Pînă în 1819, Marea Britanie a reuşit să determine
Spania şi Portugalia – prin intermediul unor tratate bilaterale – să abolească traficului
de sclavi. Un comitet special a dezbătut asupra regimului fluviilor europene, Congresul
afirmînd principiul liberei navigaţii pe fluviile internaţionale Rin, Dunărea şi Vistula. Actul
final de la Viena a fost semnat de plenipotenţiarii celor cinci Mari Puteri şi de cei ai
Spaniei, Portugaliei şi Suediei la 9 iunie 1815. Deşi sigilat simbolic pentru perpetuitate,
Congresul n-a avut ambiţia să “îngheţe” definitiv o realitate dată, consemnîndu-se
posibilitatea alterării ulterioare a statu quo-ului teritorial precizat, pe baza consensului
unanim al celor patru (cinci din 1818) Mari Puteri (Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia
şi Franţa).
Probleme cu potenţial
risc pentru ordinea stabilită
Naţionalismul – Idealurile naţionalităţii şi autodeterminării popoarelor, stimulate pe
parcursul luptei antinapoleoniene, au rămas străine criteriilor de reglementare şi
gestionare a relaţiilor internaţionale. Trasarea frontierelor la Viena a ignorat aproape
total tradiţiile, etniile, limba şi cultura popoarelor făcînd în multe cazuri imposibilă
106
coincidenţa Stat- Naţiune. Deşi încă lipsite de vigoare în 1815, mişcările naţionale nu
vor intarzia să producă efecte perturbatoare pentru sistemul internaţional: spaţiul
german (1819) şi italian (1820); războiul de independenţă grec (1821-1823),
secesiunea Belgiei (1830) etc.
Liberalismul politic: (opus principiului legitimităţii) vizînd afirmarea şi asigurarea
libertăţilor naturale şi civile ale individului, propunea – teoretic – reformarea în cadrul
Statelor restaurate, fără a pune în discuţie, în mod necesar, statu quo-ul teritorial. În
practică, triumful liberalismului politic va conduce la alterarea ordinii stabilite la Viena.
Test de evaluare 1
Răspundeţi la următoarele intrebări:
1. Ce state noi au fost create de Congresul de la Viena?
2. Ce state au obţinut măriri teritoriale?
3. Ce criterii-principii au stat la baza resistematizării europene?
4. Ce instrumente diplomatice au fost utilizate pentru apărarea ordinii stabilite?
De reținut!
Construcţia diplomatică a congresului de la Viena
Tratatul Sfintei Alianţe:
1. Tratatul de la Chaumont din 9 martie 1814 ce perfectează alianţa defensivă anti-napoleoniană (pentru
20 de ani) între Marea Britanie, Rusia, Prusia şi Austria.
2. Primul Tratat de pace cu Franţa – Paris, 30 mai 1814 caracterizat de o evidentă clemenţă vis-a-vis de
Franţa (restaurarea dinastiei de Bourbon, revenirea la frontierele din 1792, lipsa reparaţiilor de război).
Negocierile au vizat şi chestiunile teritoriale generale, problema constituirii unui Mare Regat al Ţărilor de
Jos, precum şi o serie de aspecte legate de diferendele coloniale.
Prevederile «Actului final» contraveneau aspiraţiilor de libertate şi independenţă împărtăşite de naţiunile
europene.
3. Actul final de la Viena, 9 iunie 1815 – Acordul post-război principal.
4. Sfanta Alianţă [Tratatul] (26 septembrie 1815) stipulat la Paris din iniţiativa Ţarului Alexandru I, a reunit
iniţial Rusia, Austria şi Prusia. Au aderat ulterior, alături de Franţa, majoritatea statelor monarhice cu
excepţia Marii Britanii şi a Statului Pontifical. Principiile creştine enunţate au permis Rusiei să menţină
excluderea Imperiului Otoman din sistemul european. Documentul, deşi extrem de confuz, s-a dorit a fi
baza de pornire pentru construirea unui instrument colectiv de securitate, el auspicînd forme de
colaborare internaţională la nivel dinastic pe Congresul de la Viena şi sistemul concertului european,
1814-1848 baza matricei creştine comune civilizaţiei europene. Pactul va fi instrumentalizat graţie
eforturilor cancelarului austriac Metternich, prin afirmarea şi consacrarea parţială a principiului
legitimităţii, respectiv a principiului intervenţiei (în afacerile interne ale Statelor Suverane pentru a se
preîntîmpina - inclusiv prin recursul la forţa armată – destabilizarea regimurilor legitime de către mişcările
naţionale sau radical-revoluţionare).
În concret, eforturile artizanilor principali ai Sfintei Alianţe au vizat extinderea obligaţiilor şi
responsabilităţilor Marilor Puteri de o asemenea manieră încît să subinţeleagă nu doar apărarea statu
quo-ului teritorial stabilit prin Actul final de la Viena, ci şi a ordinii politico-sociale restaurate.
5. Al doilea Tratat de pace cu Franţa – Paris, 20 noiembrie 1815 conţine clauze mult mai severe, deşi
păstrează elementele esenţiale ale primului instrument. Franţa este readusă la frontierele din 1789 şi
sunt introduse elemente de control ale puterii franceze: plata unei indemnizaţii de război menită să
folosească la construcţia de fortificaţii la frontiera cu Regatul Ţărilor de Jos şi în spaţiul german ce urmau
a fi ocupate de o armată coalizată de 150.000 soldaţi, subvenţionată de Franţa.
6. Quadrupla Alianţă [Tratatul] – 20 noiembrie 1815: instrumentalizează alianţa dintre Marea Britanie,
Rusia, Austria şi Prusia, dirijată contra Franţei (reînoirea tratatului de la Chaumont). S-a precizat la
iniţiativa Ministrului britanic de Externe, Castlereagh, în răspuns la Sfînta Alianţă.
Poate fi considerată embrionul sistemului concertat – un instrument de securitate bazat pe sistemul
directoratului. La origine, înseamnă o ligă permanentă mandatată să asigure respectarea prevederilor
107
 celui de al doilea tratat de la Paris, să impiedice revenirea lui Napoleon I sau a unui membru al familiei
sale pe tronul Franţei, şi să ia măsurile necesare în caz de tulburări revoluţionare în spaţiul francez.
Evoluţia sa ulterioară va conduce la instituirea unui sistem de conferinţe periodice ale reprezentanţilor
celor cinci Mari Puteri, al căror scop – vădit managerial – va fi apărarea stabilităţii sistemului şi
asigurarea păcii (îndatoriri colective).

3. Congresele circumscrise “epocii congresului” (1815-1822). Epoca “congreselor”

Înfrîngerea lui Napoleon şi instituirea Sfintei Alianţe în 1815, au pus continentul

european sub semnul unei puternice reacţii conservatoare, aflate sub egida curţilor de
la Viena, Petersburg şi Berlin. Tratatul Sfintei Alianţe a fost semnat la 26 septembrie
1815, la originea lui aflîndu-se Alexandru I, personalitate complexă, tipică pentru
perioada romantică, împărţită între tradiţionalismul rusesc, un puternic misticism de
inspiraţie germană şi tendinţe liberale nutrite de educaţia sa franceză. Adevărat pact
al suveranilor, alianţa instaura un sistem de securitate colectivă a monarhiilor
împotriva mişcărilor revoluţionare şi naţionale din Europa. Ideile de drept internaţional
din text nu erau noi. Sintetic ele erau: principiul echilibrului între marile puteri cu
interese nelimitate, principiul legitimităţii ce implica respectarea frontierelor precizate
de Congresul vienez, principiul restauraţiei suveranilor răsturnaţi de revoluţii şi
principiul acţiunii colective, dacă primele trei principii ar fi ameninţate. Marea Britanie,
care fusese reprezentată la Viena de către lordul Castlereagh, deşi pleda pentru
stabilitatea europeană, alături de cei trei monarhi semnatari, a refuzat să subscrie
acest document, considerînd textul „un monument de misticism şi prostie”. Textul lui
displăcea diplomaţiei engleze, datorită caracterului său mistic şi discursiv, aşa cum
apărea el din perspectiva pragmatismului specific politicii şi spiritului britanic. În
schimb, Anglia a iniţiat crearea Pactului celor Patru (Qudrupla Alianţă), îndreptat la
început împotriva Franţei, avînd ca scop ulterior menţinerea stabilităţii europene, prin
acţiunea concertată a membrilor săi şi prin dreptul de intervenţie al marilor puteri.
Chiar dacă textul Sfintei Alianţe era ambiguu şi nu aducea precizări practice, care să
asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin
reciproc, bazat pe dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui singur
Dumnezeu pentru toate popoarele, tratatul este important, deoarece a marcat
încercarea marilor puteri europene de a pune capăt conflictelor majore.

Caracterul mistic al tratatului a fost redat de ţarul Alexandru I, însă rolul practic, îi
revine cancelarului Austriei, Metternich, creatorul „noii Europe”, în baza principiului
legitimităţii, care a încercat raţionalizarea hărţii Europei şi organizarea „Concertului
108
european“. Instituirea „Concertului european“, fundamentat juridic de o clauză din
actul final, care menţiona că prevederile teritoriale (frontierele) din anul 1815 nu pot fi
modificate fără consimţămîntul semnatarior: Qudrupla Alianţă - Anglia, Prusia, Austria
şi Rusia, căror li se adaugă Franţa în 1818, se refereau la un sistem de congrese şi
conferinţe organizate între marile puteri pentru rezolvarea problemelor internaţionale
şi vegherea asupra respectării obiectivelor alianţei. Nu se mai poate vorbi de un
echilibru mecanic de putere, deoarece acest sistem se întemeia pe o nouă metodă de
reglementare a problemelor internaţionale prin mijloace diplomatice cu participarea
marilor puteri. „Concertul european” a fost un element de noutate, marcînd debutul
practicii întâlnirilor multilaterale pentru rezolvarea crizelor internaţionale, devenind un
instrument pentru obţinerea echilibrului european. Prin această modalitate, puterile
europene îşi asumau responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor ce apăreau în
cadrul sistemului de relaţii internaţionale; ideea de responsabilitate comună
europeană, avînd în vedere, că toate ţările europene erau implicate în acest
aranjament. În pofida dorinţei generale de stabilitate, era firesc ca alianţa suveranilor
Europei să nu funcţioneze perfect, pe o perioadă lungă. Se conturează o rivalitate
geostrategică europeană, care se va menţine pe parcursul întregului secol, în special
între Anglia şi Rusia, ale căror interese se ciocneau în zona Orientului şi a Asiei. A
doua rivalitate exista între Prusia şi Austria, generată de dorinţa Prusiei de a-şi întări
poziţiile şi influenţa în Confederaţia Germană. Franţa, va încerca să profite de
diversele contradicţii existente, evoluînd cu scopul de a obţine din nou o poziţie
influentă în politica europeană. Austria se temea de faptul că mişcările naţionale din
Italia şi Germania îi pot afecta interesele în regiunile respective, tot ea împotrivindu-
se expansiunii ruseşti înspre Balcani. În acest sens, interesele ei coincideau cu ale
Angliei, care dorea şă menţină integritatea Imperiului Otoman, pentru a-şi proteja
influenţa asupra Mediteranei Orientale şi securitatea drumului spre India.

Între anii 1815 şi 1822, acest sistem de politică internaţională îşi dovedeşte eficienţa.
De fiecare dată cînd apărea vre-o tendinţă internă sau externă ce ameninţa
stabilitatea, marile puteri se întâlneau într-un congres şi hotărau, de comun acord,
asupra unei intervenţii armate, care să restabilească situaţia. Astfel, epoca
congresului s-a caracterizat prin încercarea statelor mai conservatoare, în special,
Rusia, Prusia şi Austria, de a interveni, chiar şi cu forţa armelor, în caz de necesitate,
109
în afacerile interne ale statelor, pentru a nu permite revigorarea radicalismului, a
naţionalismului şi a liberalismului, şi pentru a preîntîmpina alterarea status quo-ului
stabilit prin Actul final de la Viena.

Noul instrument diplomatic – sistemul congresului – a constituit, baza formală pentru

întrunirile ulterioare ale marilor puteri la: Aix-la-Chapelle (1818), Troppau (1820),
Laibach (1821) şi Verona (1822), reprezentînd cel mai vizibil aspect al noului concert
european. Situaţia internaţională de la începutul sec. XIX, însă a îngreunat
considerabil funcţionarea şi eficacitatea lui, făcînd ca sistemul să aibă o viaţă scurtă.
Întîlnirile la nivel înalt nu s-au convocat la intervale regulate, cu participarea doar a
suveranilor şi miniştrilor marilor puteri. De regulă, adunările erau precedate de lungi şi
dificile pregătiri diplomatice; în nici una din situaţii nu s-a conturat o înţelegere
comună asupra implicaţiilor reuniunii.

Congresul de la Aix-la-Chapelle (1 octombrie - 15 noiembrie 1818) a fost primul dintre

cele patru congrese ţinute de Marea Britanie, Austria, Prusia, Rusia şi Franţa
referitoare la problemele europene, ca urmare a războaielor napoleoniene. La Aix-la-
Chapelle (acum Aachen, Germania), participanţii au acceptat oferta făcută de Franţa
de a plăti majoritatea despăgubirilor de război datorate aliaţilor, în schimbul retragerii
armatelor de ocupaţie ale acestora. La cererea ţarului, Franţa a fost primită în rîndul
marilor puteri. Congresul a decis ca pe viitor aceasta să fie admisă să participe la
toate reuniunile marilor puteri. Cu această ocazie, s-a stabilit că astfel de reuniuni să
se desfăşoare nu la intervale fixe, ci ocazional, şi acceptate de cele 5 puteri, la
momentele respective. Pe agenda congresului s-au mai aflat: problema detenţiei lui
Napoleon, legislaţia internaţională a evreilor, combaterea pirateriei din Mediterana
sau conflictul danezo-suedez privind datoria norvegiană. A fost singurul congres care
nu a întrunit conceptele politice ale Sfintei Alianţe, ci a dezbătut probleme generale
de securitate în Europa.
Rivalitatea ruso-britanică şi viziunile diferite existente între aliaţi cu privire la modul în
care trebuiau să reacţioneze faţă de insurecţiile din Balcani, Peninsula Italică şi din
Spania,s-au făcut evidente, deja, în cadrul congresului. Ministrul britanic de externe,
Castlereagh, a respins interpretarea rusă, potrivit căreia pentru păstrarea status quo-
ului teritorial era necesară crearea „Marii uniuni a statelor europene”. Istoriografia

110
rusă susţine, că menirea principală a proiectului rus întitulat "Memorandumul
confidenţial al cabinetului rus", în jurul căruia s-a desfăşurat o polemică dură, viza
promovarea unei politici de anticipare a proceselor revoluţionare, prin înstaurarea
regimurilor constituţionale în Europa, după modelul Poloniei. Proiectul rus n-a fost
însă susţinut de Anglia şi de Austria, care au propus revenirea la el, într-o reuniune
viitoare. Ca consecinţă, puterile liberale, Marea Britanie şi Franţa au trimis doar
observatori la întrunirile de la Troppau şi Laibach, întruniri generate de insurecţiile din
Italia. Congresele de la Troppau (octombrie-decembrie 1820) şi Laibach (1821) au
dezbătut în mare măsură problema revoluţiilor din regiunea Napoli şi Piemont, în
aceste perimetre acceptîndu-se intervenţia austriacă. Ministrul rus de origine greacă,
liberalul Capo d’ Istria era împotriva intervenţiilor militare în spaţiile revoluţionare,
sperînd în alianţa naţiunilor „fără stat” cu Rusia ţăristă.
Concluzie. La Aix-la-Chapelle (1818)(AHEN) a fost reînnoită Quadrupla Alianţă, a pus
capăt- ocupaţiei militare a Franţei, s-a decis ca pe viitor Franţa să fie admisă să
participe la orice întîlnire reunită, s-a hotărît, că astfel de reuniuni se vor desfăşura nu la
intervale fixe, ci să fie ocazionale şi acceptate de cele 5 curţi, la momentele respective.
Congresul de la Troppau (1820) a fost determinat de tulburările revoluţionare din
Spania. În 1820 aici a izbucnit o revoluţie liberală, care s-a extins repede în
Portugalia, Neapole şi Piemont, ameninţînd echilibrul vienez. Considerînd că
evenimentele nu erau întâmplătoare, Alexandru I a convocat la Troppau un nou
congres, în acelaşi an. Hotărîrea luată în cadrul congresului viza trimiterea unei
armate comune a marilor puteri, pentru reprimarea mişcărilor revoluţionare. Protocolul
de la Troppau, semnat de Rusia, Austria şi Prusia, a instrumentalizat principiul
intervenţie, marcînd în acelaşi timp prima ruptură deschisă între Marea Britanie şi
Sfînta Alianţă (dezaprobarea oficială a principiilor Alianţei de către Ministrul britanic
de externe, Castlereagh). Atitudinea intervenţionistă promovată de Sfînta Alianţă a
dus la dispute dure între Puteri, şi Marea Britanie s-a retras oficial din sistem în 1820.
Noul ministru de externe al Marii Britanii, George Canning, continuînd aceeaşi politică
faţă de Alianţă, afirma că acesta “nu intenţionase niciodată să fie o uniune” pentru
supervizarea afacerilor interne ale altor state”. Franţa s-a asociat poziţiei britanice,
refuzînd să subscrie declaraţia de la Troppau. Austria a eşuat în tentativa de a obţine
legitimarea intervenţiei sale militare în Peninsula Italică.

111
Concluzie. Protocolul de la Troppau, a fost semnat de: Rusia, Austria, Prusia. A
instrumentalizat - principiul intervenţie, a marcat prima ruptură deschisă - între Marea
Britanie şi Sfînta Alianţă. (dezavuarea oficială a principiilor Alianţei de către Ministrul
britanic de externe, Castlereagh). Franţa s-a asociat poziţei britanice, refuzînd să
subscrie declaraţia de la Troppau. Austria a eşuat, în tentativa de a obţine legitimarea
intervenţiei sale militare în Peninsula Italică.
Congresul de la Laibach (1821) a dezbătut problema restabilirii unităţii greceşti, unde
pregnante au fost poziţiile engleze şi austriece care doreau eliminarea Rusiei din
zona Strâmtorilor şi Balcani. La această reuniune s-a discutat şi problema revoluţiei
lui Tudor Vladimirescu (1821), acţiune anti-fanariotă şi anti-otomană dezavuată de
suveranul Rusiei. Protocolul de la Berlin (1822) dintre Rusia şi Prusia menţiona că
Ţarul doreşte pacea pe cuprinsul Imperiul Otoman, dar recunoaşte dreptul grecilor de
a–şi exercita religia şi profesia. Pe 1 ianuarie 1822, Epidaur (Adunarea Naţională a
Greciei) proclamă independenţa Greciei, recunoscută în 1825 de Anglia, iar după
conflictul ruso-turc (1828-1829) şi Pacea de la Adrianopol, regatul elen primeşte
recunoaşterea europeană deplină (1830).
Congresul de la Laybach a reluat deliberările iniţiate la Troppau privind miscările
revoluţionare din Regatul celor Două Sicilii. Anglia şi Franţa au avut statut de
observatori la reuniunea de la Laibach, Londra abţinîndu-se pentru susţinerea morală
a Austriei, iar Franţa a ales o atitudine rezervată, deoarece Parisul urmărea
restabilirea prin intervenţie directă a monarhiei burbone în Spania (1823). Invocînd
cererea de ajutor adresată Congresului de regele Ferdinand al IV-lea de Bourbon,
Austria a obţinut în final asentimentul Rusiei şi al Prusiei pentru o intervenţie militară
în sudul Peninsulei Italice, intervenţie consumată la finele lunii martie 1821. Din acest
motiv, s-a întrunit un nou congres, la Verona, cu scopul de a lua în discuţie măsurile
care se impuneau.
Concluzie. Congresul de la Laybach (Lublean)(1821)a reluat deliberările iniţiate la
Troppau privind mişcările revoluţionare din Regatul celor Două Sicilii. Austria - a
obţinut acordul Rusiei şi Prusiei, pentru o intervenţie militară - în sudul peninsulei italice.
Intervenţia a avut loc la finele lunii martie 1821.
Congresul de la Verona (1822) este ultima întâlnire a Alianţei Celor Patru (Rusia,
Prusia, Austria şi Marea Britanie). Congresul s-a reunit la Verona, în Italia, pentru a
discuta o cerere făcută de aliata lor, Franţa, de a interveni în revoluţia din Spania.
112
Congresul a fost de acord cu cererea Franţei, în cazul în care ar fi fost atacată de
Spania, şi a autorizat o expediţie franceză în Spania. Marea Britanie a ameninţat că îşi
va folosi puterea maritimă pentru a împiedica intervenţia în revoltele din America
spaniolă. Congresul a marcat disocierea definitivă a guvernului englez de politica
Sfintei Alianţe. La mijlocul anului 1823, o sută de mii de francezi au ocupat Spania,
ducînd la bun sfîrşit această misiune. În timpul congresului diplomaţia britanică, prin
Canning, susţinea lupta pentru emanciparea naţională elenă, iar axa austro-engleză
urmărea eliminarea puterii ruse în Peninsula Balcanică.
Congresul de la Verona semnifică, totodată, retragerea Angliei din Pactul european.
După moartea ţarului Alexandru I în 1825, sistemul Congresului de conducere prin
consultări nu a supravieţuit. Sistemul Concertelor în schimb, a avut succes deoarece
a fost o asociaţie liberă de state care aveau acelaşi scop general – menţinerea păcii
şi a echilibrului de forţe – în timp ce sistemul Congresului s-a prăbuşit, deoarece avea
o orientare mult mai concretă şi mai ideologică. Alianţa a fost distrusă în cele din
urmă de disensiunile interne cu privire la războiul Greciei pentru independenţă din
anii 1821-29. Au existat incercări, în special din partea cancelarului austriac
Metternich, care intenţiona să transforme Alianţa într-o forţă de poliţie internaţională
sub egida sistemului concertat dar ele nu au dat rezultate.
Orientarea ideologică, divergenţele în legătură cu sfera de acţiune – de cuprindere a
colaborării dintre Marile Puteri, precum şi cele în legătură cu avantajele unei
intervenţii colective au demonstrat că Alianţa nu a fost niciodată atît de solidă cum au
intenţionat iniţiatorii ei. Sistemul concertelor, în formula conferinţelor ambasadorilor, a
devenit principalul instrument prin intermediul căruia Marile Puteri au reglementat
afacerile dintre ele, precum şi instrumentul cu care au venit în întîmpinarea
provocărilor pe care revoluţiile şi mişcările naţionale le-au adus status quo-ului
teritorial.
Concluzie. Verona (1822) s-a reunit, pentru a decide în privinţa tulburărilor
revoluţionare din Spania, mandatînd intervenţia militară franceză în peninsulă. În iunie
1823 - 100.000 de francezi au ocupat Spania. Soluţia a fost respinsă şi condamnată de
Marea Britanie, care a opus un veto decis oricărei extinderi a acţiunii represive la
Portugalia. Congresul de la Verona, semnifică - retragerea Angliei din - Pactul
european. În partea răsăriteană a continentului a izbucnit un nou război ruso-turc(1827-
1828), cauzat de revolta naţionalist-liberală din Grecia.
113
4. Elemente noi în diplomaţia europeană în secolul XlX

Sistemul de relaţii internaţionale de la începutul sec. XIX a cunoscut o serie de norme

diplomatice şi politice, precum: dreptul la securitate şi independenţă, obligaţia statelor
de aşi respecta reciproc suveranitatea, de a respecta obligaţiile pe care şi le-au
asumat pe plan internaţional, reglementarea prin negocieri a disputelor internaţionale.
Acest sistem a funcţionat pînă la războiul Crimeei în 1853. Quadrupla Alianţă va
dispărea treptat, începînd cu a doua jumătate a anilor 20 ai sec XIX, însă sistemul de
întâlniri se va păstra până la începutul primului Război Mondial. Prin obiectivul fixat
de a opri istoria, de a opri exprimarea noilor idei liberale si naţionale, Sfanta Alianţă a
fost un fenomen negativ. Dar prin accentul pus pe principiul solidarităţii, pe legăturile
de fraternitate între cei trei puternici monarhi ai Europei ea a contribuit, teoretic şi
practic la dezvoltarea ideii europene. In plus, prin articolul VI al tratatului din 20
noiembrie 1815 se stabilise regula întrunirii periodice a unor conferinţe pentru
discutarea marilor interese comune, care a primit numele de "Concertul european".
Se impune, deci, principiul diplomaţiei congreselor. Sfînta Alianţă a organizat patru
astfel de întruniri: la Aachen în 1818( cînd a fost primită Franţa), la Troppau în 1820,
la Laibach în 1821 şi la Verona în 1822, dar îşi prelungeşte existenţa pănă în anul
revoluţiilor, 1848. Atunci a fost îndepărtat de la putere Metternich, om politic cu multă
experienţă, care, totodată declarase cîndva că " de multă vreme Europa are pentru
mine semnificaţia unei patrii ". Faptul că Sfînta Alianţă privea spre trecut, dar în
acelaşi timp prefigura un viitor mai linistit, că era anacronică prin componenţă şi
obiective, dar propunea o formă nouă, care putea fi folosită, s-a evidenţiat foarte clar
în epoca modernă.

Test de evaluare 2
1. Indicaţi principiile care trebuiau respectate în cadrul Sfintei Alianţe.
2. Menţionaţi instrumentul diplomatic prin care va funcţiona Quadrupla Alianţă.

Lucrarea de verificare

114
 Pe baza textului unităţii şi a bibliografiei, alcătuiţi un eseu structurat pe tema “Sistemul
european după Congresul de la Viena”.

Bibliografie:

1. P. POPA. Trei secole de Istorie Modernă Universală (1618 – 1918) – De la Oliver

Cromwell la Vladimiri Ilici Lenin, Ed. Paralela 45, Pitești, 2010, p.106.
2. N. CIACHIR. Diplomația Europeană în Epoca Modernă , București, 2006, p. 251.
3. D. MAZILU. Diplomație Europeană, București, 2003, p. 257-258.
4. S. BERNSTEIN., P. MILZA. Istoria Europei, Vol III , Ed. Institutul European, Iași,
1998, p. 76.
5. C. GIACHETTI. Congresul de la Viena (1814 – 1815), Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, p. 209.
6. Gh. BERCAN. Diplomația Europeană în Epoca Modernă , București, 2006, p. 258.

TEMA 5. DIPLOMAŢIA EUROPEANA ÎN EPOCA UNIFICĂRILOR NAŢIONALE

(ANII 50-70 AI SECOLULUI XIX)

PLAN:

1. Impactul diplomaţiei lui Napoleon al III-lea şi a lui Bismarck asupra hărţii Europei.
2. Principiul naţionalităţilor în relaţiile internaţionale. Unificarea statelor: Italia; Germania;
Principatele române.
3. Diplomaţia europeană în contextul mutaţiilor societale la sfârşitul secolului XIX.

OBIECTIVE:
 estimarea impactului diplomaţiei lui Napoleon al III-lea şi a lui Bismarck asupra hărţii politice a
Europei;
 analiza diplomaţiei europene în perioada unificării statelor: Italia; Germania; Principatele române;
 identificarea particularităţilor diplomaţiei europene în contextul mutaţiilor societale la sfârşitul
secolului XIX.
1. Impactul diplomaţiei lui Napoleon al III-lea şi a lui Bismarck asupra hărţii politice a Europei

115

Napoleon al III-lea
precursorul Europei naţionalităţilor
Secolul al XIX-lea a fost dominat de „principiul naţionalităţilor”. După 1815, numeroase
naţiuni nu erau constituite în state naţionale, fiind înglobate într-o structură politică
(Imperiul Austriac), fie împărţite între diferite state (polonezii, italienii, germanii), sau
dependente de Imperiul Otoman.
Mişcările naţionale, s-au inspirat din lozinca Revoluţiei franceze - „dreptului popoarelor
de a-şi hotărî singure soarta”. În perioada 1848-1870, în politica internaţională, factorul
motor este războiul şi naţionalismul. Franţa, Germania şi Italia - cunosc procese de
înnoire. Schimbări semnificative au loc în: Europa centrală şi meridională, Asia, SUA.
Statele slave şi ţările balcanice cunosc revigorarea ideilor naţionale. Imperiului otoman
– decade. Alexandru II, încearcă schimbări în societatea rusă. Occidentul, îşi extinde
influenţa în - Japonia, China, India. În Franţa renaşte imperiul. Plebiscitul din XI. 1852,
proclamă Franţa - imperiu, iar Lui Napoleon devine împărat, sub numele Napoleon al
III-lea. (02.12.1852). Franţa trece la o politică imperială; în toate continentele, cu
excepţia Australiei, pătrund întreprinzătorii francezi. Împăratul pune amprenta asupra
politicii externe franceze, dorind să construiască o nouă ordine europeană, bazată pe
principiul naţionalităţilor. În realitate scopul fiind: dobîndirea gloriei, profitului şi
prestigiului moral.
Napoleon al III-lea poate fi numit precursorul Europei naţionalităţilor şi al unei diplomaţii
paşnice, prin congrese. A fost un om cu mare intuiţie pe scena internaţională, care
ridicînd la un aşa mare rang politica naţionalităţilor, a dat de fapt lovitura de graţie
Europei din 1815. Sub el, Franţa trăieşte ultima sa oră de supremaţie europeană, de
protagonistă a liniei de progres mondial. Napoleon este protagonistul ideii unor
confederaţii de state, italiene, germane, române în Europa. Nu cu monarhii unitare,
care puteau deveni periculoase pentru Franţa, ci, cu un fel de confederaţii europene, în
care să fie definitiv conciliate drepturile legitime ale suveranilor cu voinţa popoarelor.
Numai că în politica externă Napoleon este contradictoriu, confuz.
Principalele acţiuni de politică externă ale monarhului francez sunt bine cunoscute prin
contribuţiile istoriografiei franceze, europene şi americane: războiul Crimeii, lung, dificil
şi destul de impopular în Franţa (a costat ţara 1 500 de milioane de franci şi 75 000 de
victime), dar care a consolidat poziţia dominantă a Franţei pe continent; războiul cu
Austria pentru unitatea Italiei, care a adus Franţei Nisa şi Savoia, dar nu şi prestigiu, din
cauza contradicţiilor care au caracterizat jocul ei diplomatic (sub influenţa partidului
ultracatolic al ministrului său Drouyn de Lhuys şi a împărătesei Eugenia, Napoleon îşi
116
 va retrage suportul pe care-l acordase mişcării unioniste, sprijinind Biserica Catolică);
aventura mexicană în sprijinul lui Maximilian de Habsburg, total eşuată (expediţia din
Mexic se termină în primăvara lui 1867 cu înfrîngerea definitivă a trupelor franceze de
către Juarez şi împuşcarea protejatului Maximilian, la 19 iunie); în sfîrşit, atitudinea
franceză faţă de unitatea germană, încheiată cu înfrîngerea Franţei în 1870–1871 şi
căderea Imperiului.
Subestimînd forţa militară a Prusiei, Napoleon a mijlocit tratatul prusaco-italian în 1866,
făcînd inevitabil un război între Prusia şi Austria. A lăsat să-i scape momentul oportun
(la Biarritz), cînd putea să-şi pună condiţiile sprijinului său şi, după victoria de la
Sadova, s-a trezit la frontiera Franţei cu noul stat al Germaniei de Nord. „Franţa n-a
cunoscut o mai mare nenorocire de 800 de ani“ — scria Thiers. După aceasta nu i-au
mai rămas decît două soluţii: războiul sau recunoaşterea dreptului noului stat german
de a se unifica în frontierele din 1815.
Cea de a doua soluţie n-a putut s-o ia (nici n-a încercat-o) din cauza opiniei publice
franceze, iar pentru război nu ere pregătit. Şi soarta lui Napoleon s-a hotărît la Sedan.
Înfrîngerea zdrobitoare, dintr-o revanşă în alta, stă la baza celor două conflicte
mondiale ale secolului XX. Napoleon III este promotorul involuntar al unui alt echilibru
european, defavorabil Franţei şi totuşi bazat pe principiul naţionalităţii, atît de scump
tradiţiei revoluţionare franceze.
Austria Un imperiu care stă să se destrame. Regimul neoabsolutist inaugurat după înfrîngerea
mişcărilor revoluţionare şi care se baza pe armată, biserica oficială, cea catolică şi pe
poliţia secretă şi care nu acorda drepturi naţiunilor componente, cade, lăsînd locul unei
soluţii liberale de guvernare în 1860 şi ea eşuată în 1867 în formula dualismului cu
ungurii, care i-a lăsat pe români, sîrbi, croaţi, germani răsăriteni, sub autoritatea, de
multe ori agresivă, a guvernului de la Budapesta. Pe plan extern, Imperiul habsburgic
era limitat spre vest de puterea Franţei, iar în est de aceea a Rusiei. Austria trăieşte sub
semnul presiunilor celorlalte state europene şi a manifestării naţionalităţilor din
componenţa sa, trezite de ideea naţională. Trăieşte, în acelaşi timp, sub semnul
războaielor. Războiul cu Italia a fost prost pregătit şi diplomatic şi militar. Şi prin
armistiţiul de la Villafranca, din 12 iulie 1859 şi pacea de la Zurich, din 10 noiembrie.
Austria nu mai rămîne în Italia decît cu Veneto, Venezia Giulia şi Trentino. Restul
posesiunilor se vor uni cu Regatul Sardiniei. Anul 1866 este crucial pentru destinul
Austriei. Diplomatic şi militar, ea pierde un alt război - cu Prusia, pentru dominarea
spaţiului german. Diplomatic, Bismarck încheie o alianţă defensivă cu Italia, la 18 aprilie
şi la 12 iunie îşi asigură neutralitatea Franţei, izolînd astfel Austria. Şi la 3 iulie înfrînge
117
 armata austriacă la Koniggratz (Sadova). 221 000 de prusaci înfrîng 215 000 austrieci.
Nu neapărat prin comandament (austriecii erau conduşi de Ludwig de Benedek, un bun
general), cît prin dotarea cu puşca prusacă de cinci ori mai rapidă decît cea austriacă.
Circa 43 000 de oameni rămîn pe cîmpul de la Sadova. Visul unei Austrii mari se
prăbuşeşte. Mai mult, se spulberă şi posesiunile italiene. Veneto se uneşte cu Italia,
chiar dacă trupele italiene ies înfrînte din război. Tratatul de la Praga, din 23 august
1866, coboară Austria din rîndul influentelor puteri europene. De acum înainte va fi o
mare putere de rangul doi, iar austriecii trebuie să înfrunte problema identităţii lor: erau
germani, dar erau excluşi din lumea germană.

2. Principiul naţionalităţilor în relaţiile internaţionale. U nificarea statelor: Italia; Germania; Principatele

Române.

Germania lui Bismarck Cancelar al Prusiei din 1862 (al Germaniei după aceea, pînă în 1890), Bismarck se
impune în toate deciziile privind treburile interne şi externe ale statului prusac, ale
Germaniei după 1871 şi ale Europei vremii sale. În 1864, în criza Schleswig-Holstein,
care şi duce la războiul cu Danemarca, el este cel care desluşeşte în favoarea Prusiei
toate iţele afacerii fostului principe de Glocksburg, care ajunsese rege al Danemarcei,
în aşa fel încît Prusia să nu apară agresor.
Tot el, trecînd peste ezitările lui Wilhelm I, duce relaţiile cu Austria la războiul din 1866
(încheind o alianţă cu Italia şi neutralizînd Franţa), iar după victoria de la Koniggratz
(Sadova), în ciuda opoziţiei lui Wilhelm (furtunoasa discuţie de la fortăreaţa medievală
Nikolsburg), opreşte înaintarea armatelor prusace spre Viena, pentru a nu umili Austria.
După înfrîngerea Austriei, pe lîngă supremaţia în lumea statelor germane, Prusia
anexează Hanovra, Hessa, Nassau, Frankfurt, Schleswig-Holstein şi de la 279 000 de
km2 ajunge la 352 000, cu o populaţie care trece de la 19,6 milioane la 24,4. În plus,
pune stăpînire pe minele de la Harz, pe zăcămintele de cărbune de la Osnabruck, pe
fertilele ţărmuri de la Marea Nordului şi Marea Baltică. Ce nu reuşise Friedrich cel Mare,
reuşeşte Wilhelm, cu ajutorul lui Bismarck.
Italia Regatul Piemontului al lui Vittorio Emanuele se impune decisiv între celelalte state
italiene şi devine factorul de raliere a unităţii naţionale. Participă la războiul Crimeii, cu
15 000 de soldaţi, mişcare inteligentă inspirată de Cavour, ceea ce permite regatului
Sardiniei şi Piemontului să ia parte şi la Congresul de pace de la Paris, unde pune
problema unităţii italiene. Piemontul încheie tratatul cu Franţa la Plombieres la 26
ianuarie 1859, în schimbul sprijinului contra Austriei cedînd Nisa şi Savoia, două

118
 provincii patrimoniale, pentru alte provincii naţionale. Pacea de la Zurich aduce
Piemontului Lombardia (10 XI 1859), căruia i se adaugă Toscana, Parma, Modena,
Piacenza, Bologna (1860). Acestea înlăturaseră guvernele lor şi îşi declară intenţia de a
se uni cu Piemontul. Piemontul susţine, în secret, campania celor 1000 ai lui Garibaldi
şi are norocul să iasă bine. Cu îngăduinţa lui Napoleon, armatele Piemontului
înaintează în Umbria şi Marche. Prin plebiscitele din 21–22 octombrie Neapole şi Sicilia
se unesc cu Piemontul (la 26 octombrie la Teano, Garibaldi îi aduce omagiul lui Vittorio)
şi la 14 martie 1861 Vittorio e proclamat rege al Italiei. Între martie 1859–iunie 1861
apare practic un nou stat pe harta Europei care se întindea pe 259 320 km2 şi care
avea 21 777 000 locuitori. O altă conjunctură externă - înfrîngerea Austriei de către
Prusia în 1866, îi aduce noului stat şi Veneto şi, în sfîrşit, în 1871, din nou printr-o
împrejurare externă (înfrîngerea francezilor şi retragerea lor din Roma), Roma devine
capitala noului stat.
În tot acest răstimp, Anglia, cea mai importantă putere maritimă, interesată de controlul
principalelor artere maritime, la mijlocul veacului, promova încă „splendida izolare” care
presupunea neamestecul în nici un sistem continental de tratate, principiu al politicii
externe britanice respectat pînă la începutul secolului al XX-lea. Izolarea nu exclude
însă un atent control al echilibrului dintre puterile europene şi nici intervenţia
diplomatică (în cazul unificării Italiei sau al crizelor balcanice) sau militară (cazul
războiului Crimeii).
Principatele Române În iunie 1853, Principatele Române, Moldova şi Muntenia, sunt din nou ocupate militar
de Rusia, care dorea să le folosească drept cap de pod spre Imperiul otoman. Ea
încalcă în felul acesta prevederile Convenţiei de la Balta-Liman din 1849 ce prevedea
posibilitatea ocupării Munteniei şi Moldovei doar în caz de tulburări. Protestele
diplomatice şi încercările Angliei, Franţei şi Prusiei de a aduce Rusia la masa
tratativelor eşuează, ceea ce deschide calea războiului. În martie 1854, Turcia a
semnat cu Austria o convenţie la Bayadji Koy, prin care Austria se angaja să determine
prin orice mijloace Rusia să evacueze Principatele. Locul trupelor ruse e luat de cele
austriece, puse sub comanda generalului Coronini.
Războiul Crimeii Războiul Crimeii, cum avea să fie denumită noua confruntare militară deoarece
principalele operaţiuni s-au desfăşurat în Crimeea, a demonstrat supremaţia navală
anglo-franceză. Aliaţii controlau Marea Neagră şi au debarcat un corp expediţionar
franco-britanic în Crimeea. Bătăliile de la Balaklava şi Simferopol, asediul fortăreţei
Sevastopol şi nu în ultimul rînd urcarea pe tronul Imperiului ţarist a ţarului Alexandru al
II-lea au deschis calea spre încheierea păcii.
119
 3. Diplomaţia europeană în contextul mutaţiilor societale la sfârşitul secolului XIX

Conferinţa marilor puteri desfăşurată la Viena între lunile martie şi iunie 1855 a hotărît
scoaterea creştinilor de rit ortodox din Balcani de sub protectoratul Rusiei şi aşezarea
lor sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale convenţiei. Prin această măsură se
urmărea limitarea controlului Rusiei asupra Dunării şi Peninsulei balcanice în
încercarea de a o ţine cît mai departe de strîmtori. În plus, prin anexa A referitoare la
„Principatele Moldova şi Valahia”, se fixau drepturile românilor. În ianuarie 1856 se
desfăşoară o altă conferinţă la Contantinopol, la care au participat reprezentanţi ai
Angliei, Franţei, Imperiului Habsburgic şi ai Porţii. Statutul internaţional al Principatelor
era reglementat printr-un document în 30 de puncte, care, în esenţă, prevedea: domnii
aleşi pe viaţă dintre boierii mari ai ţării, instituirea garanţiei marilor puteri şi dizolvarea
protectoratului rus, anularea Regulamentelor Organice, libertatea de navigaţie sub
pavilion propriu pentru vasele româneşti, respectarea autonomiei provinciilor
recunoscute ca părţi componente ale Imperiului Otoman.

Congresul de pace de la Paris,

25 februarie – 8 aprilie 1856
Participă reprezentanţi ai Franţei, Marii Britanii, Austriei, Rusiei,Turciei şi Sardiniei.
Stabileşte o substanţială recunoaştere a status quo-ului anterior, pune bazele, cel puţin
pentru două decenii, unei noi ordini europene. Aliaţii din războiul Crimeii au voit să
blocheze Rusia din ascensiunea ei în Orient dar mai ales în Europa, pentru o perioadă
pe cît posibil, cît mai lungă. Rusia cedează sudul Basarabiei (jud. Cahul, Bolgrad şi
Ismail) Moldovei şi, în acest fel, este îndepărtată de la Gurile Dunării şi este asigurată
libertatea comerţului pe fluviu. Ea trebuie să recunoască frontierele Imperiului Otoman
şi să demilitarizeze Marea Neagră. Cavour, reprezentantul Sardiniei, reuşeşte să pună
în atenţia marilor puteri problema Italiei divizate şi aflată sub dominaţie străină. În cazul
românilor, ministrul de externe al Franţei, contele Walewski, a cerut unirea Moldovei cu
Muntenia în conformitate cu deciziile conferinţei de la Viena din 1855 şi a dorinţei
românilor exprimată prin memoriile emigraţiei paşoptiste. Propunerea franceză a
provocat aprinse dezbateri şi controverse diplomatice. Discuţiile au transformat
problema românească într-un punct delicat şi de aceea, în final, s-a adoptat o soluţie de
compromis. Principatele sunt scoase de sub protecţia Rusiei şi puse sub regimul
garanţiei colective a celor şapte mari puteri europene, ceea ce însemna că orice
măsură referitoare la români nu putea fi luată decît cu acordul marilor puteri. Nu în
120
ultimul rînd se convocau la Bucureşti şi Iaşi, Adunări ad-hoc pentru consultarea
românilor. Hotărîrile Congresului de la Paris sunt decisive pentru istoria modernă a
românilor. Ei cîştigă libertatea de mişcare de care aveau nevoie. Folosind din plin
principiul „faptului împlinit”, cu sprijinul constant al Franţei lui Napoleon al III-lea, se pun
bazele în 1859 unirii într-un singur stat, care iniţial are ca domnitor pe principele Cuza
iar din 1866 pe Carol I.

Test de evaluare 1.
1. Precizaţi care au fost factorii motori care au provocat schimbări ale ordinii
internaţionale în perioada 1848 – 1870?
2. Explicaţi motivele diplomației externe franceze active în a doua jumătate a sec.XIX.
3. Indicaţi modificările apărute în ierarhia de putere continentală în această perioadă.

Test de evaluare 2.
1. Precizaţi cauzele Războiului Crimeii.
2. Indicaţi acţiunile diplomatice post-conflict şi deciziile acestora.
3. Explicaţi semnificaţia Congresului de la Paris în contextul relaţiilor de putere
continentale.
Bibliografie

A. Bonciog. Drept diplomatic, Editura Paideia, Bucureşti, 1997.

C. Haussmann, La gloire du Second Empire, Paris, 1998.
E. Hobsbawm. Era revoluţiei, 1879-1848, Chişinău, Ed. Cartier, 2002.
F. Christopher, F. Hilary, Starea lumii 2000, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
I. Bulei. Lumea romanească la 1900, ed. II, Bucureşti, 2004.
J. Bernd, L. Alexander. 100 de personalităţi ale secolului. Politicieni, Editura All,
Bucureşti, 2009.
J. Carlo. Geopolitica, Laterza, Bologna, 1996.
J. Newnham, G. Evans. Dicţionar de relaţii internaţionale , Bucureşti, Ed. Universal
DALSI, 2012.
M. William. Partea nevăzută a lumii. Societăţi secrete, Iaşi, 1998.
Ph. Seguin. Ludovic Napoleon cel Mare, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române,
1994.
S. Huntington. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale , Bucureşti, 2011.

121
 TEMA 6. DIPLOMAŢIA EXPANSIONISTĂ A MARILOR PUTERI ŞI ÎNCEPUTUL RĂZBOAIELOR
PENTRU REÎMPĂRŢIREA LUMII ( SFÎ ȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI
AL XX-LEA)

PLAN:
1. Trăsăturile diplomației internaţionale la sfîr șitul secolului XIX- începutul secolului al XX-
lea.
2. Redeschiderea crizei orientale. Tratatul de la Berlin.
3. Sisteme de alianţă la finele secolului XIX.
OBIECTIVE:

 fixarea principalelor trăsături ale diploma ției internaţionale la sfîr șitul secolului XIX-
începutul secolului al XX-lea;
 identificarea etapelor de desfăşurare a fenomenului politico-diplomatic studiat;
 descoperirea coordonatelor externe şi interne de manifestare a diploma ției marilor puteri în
timpul crizei orientale.

1. Trăsăturile diplomației internaţionale la sf. sec. XIX- înc. sec. al XX-lea.

Situaţia politică
a Europei la începutul

122
anilor 70 Războiul franco-prusian din 1870-1871, în care Franţa a suferit înfrîngere, a deschis o
nouă pagină în istoria diplomației internaţionale. Pe harta politică a Europei, în locul
micilor stătuleţe feudale, a apărut puternicul Imperiu German, care, avînd un mare
potenţial industrial în creştere, chiar din momentul apariţiei s-a manifestat ca un stat cu
intenţii agresive. Impunîndu-i Franţei condiţii grele de pace, cercurile diriguitoare ale
Germaniei urzeau planuri de a o supune. Condiţiile umilitoare ale păcii de la Francfurt
au pregătit în Franţa terenul pentru revanşă. Anexarea de către Germania a Alsaciei şi
Lorenei a transformat pacea într-un simplu armistiţiu pînă la momentul, cînd Franţa,
întărindu-se, va putea cere teritoriile pierdute înapoi.
Un alt rezultat al acestui război a fost încheierea unificării Italiei, care a devenit rivala
Franţei în bazinul mediteranean. Războiul franco-prusian s-a răsfrînt şi asupra relaţiilor
Germaniei cu Austro-Ungaria. Cercurile guvernante ale acestei ţări s-au dezis de ideea
revanşei şi iau cursul spre apropiere de Germania, decizie influenţată şi de
contradicţiile austro-ruse cu privire la Balcani. Forţa economică a Germaniei creste
intens, ea extinzîndu-şi sfera de influenţă asupra altor ţări, ceea ce a dus la agravarea
contradicţiilor anglo-germane. Dominînd pieţele internaţionale, englezii nu puteau
admite să fie strîmtorăţi de Germania. După războiul franco-prusian şi crearea
Imperiului German, forţele în Europa s-au regrupat ceea ce a dus la încordarea situaţiei
internaţionale. Înţelegînd că Franţa va adera la orice bloc antigerman, Bismarck şi-a
pus drept scop izolarea ei pe arena internaţională, pentru a o zdrobi definitiv. Ca s-o
lipsească de aliaţii potenţiali, el a susţinut ideea solidarităţii monarhice: în anul 1873 a
fost creată Alianţa celor trei împăraţi (german, rus şi austro-ungar), însă, în realitate,
aceasta nu era o alianţă. Rusia a continuat să susţină Franţa, pentru că, în caz contrar,
putea să se pomenească de una singură în faţa Germaniei şi Austro-Ungariei. Anglia,
promovînd politica «echilibrului european de forţe», a fost contra stabilirii hegemoniei
unei puteri (Germaniei) în Europa de Vest. Cînd Germania, în 1875, a încercat să
distrugă a doua oară Franţa, Anglia şi Rusia au intervenit şi Bismarck este nevoit să se
retragă.

Problema orientală
şi rezolvarea ei O dată cu răscoala popoarelor slave din Balcani (1875), au apărut contradicţii între
marile puteri (Anglia -Rusia, Austria -Rusia), care aveau interese în această regiune.
Bismarck a făcut tot posibilul pentru a atrage Rusia în război contra Turciei.
Succesele coaliţiei antiturceşti au schimbat situaţia pe Peninsula Balcanică: a apărut un
nou stat - Bulgaria; Romînia şi Serbia şi-au obţinut independenţa, însă în apărarea
Turciei s-au ridicat Anglia şi Austro-Ungaria, susţinute de Germania. Congresul de la
123
 Berlin (1878) a demonstrat netemeinicia Alianţei celor trei împăraţi şi a îndepărtat Rusia
de Germania şi Austro-Ungaria. în schimb, folosindu-se de contradicţiile austro-ruse,
Bismarck a atras definitiv Austro-Ungaria de partea sa. Schimbarea raportului de forţe,
a generat problema reîmpărţirii lumii între marile puteri. Anglia, Franţa, Spania,
Portugalia, Olanda şi Belgia deţineau o mare parte a Globului. Pentru influenţă în
Europa de Est, luptau Austro-Ungaria şi Rusia. În Asia, cele mai multe teritorii
aparţineau Angliei şi Rusiei. Începe rivalitatea pentru Afganistan şi Persia. Începe lupta
pentru controlul Orientului Mijlociu, în conştientizarea importanţei de viitor a petrolului.
Rusia cucereşte: Transcaucazia şi Asia Centrală, continuă să cerceteze - Siberia,
(alipită în sec. al XVII-lea) . În perioada 1871- 1880 interesele economice şi lupta pentru
colonii generau concurenţa între Anglia şi Franţa. Întărirea puterii Rusiei, apropia
Germania de - Austro-Ungaria. Însă Bismarck (1871—1890), era categoric împotriva
conflictului cu Rusia. Încă în 1870 Bismarck promova ideea alianţei între Germania,
Rusia şi Austro-Ungaria.

Alianţele politico-militare Alianţa celor trei împăraţi

La iniţiativa lui Bismarck în 1873 se semnează doua acorduri, unul germano-rus, la 6

mai 1873 şi altul austro-rus, la 6 iunie acelaşi an, cu accederea Germaniei la 22
octombrie 1873. Aceste acorduri constituie prima formă a ceea ce s-a numit Alianţa
celor trei împăraţi. Valoarea concretă a acestei alianţe, rămasă doar la nivelul
semnăturilor suveranilor, nu şi la acela al guvernelor, era cvasi-inexistentă. Ea se
reducea la înţelegerea suveranilor de “a se consulta”, fie în caz de divergenţă între
statele lor, fie în ipoteza în care statele lor ar fi fost ameninţate de “agresiunea unei
terţe părţi”. În concepţia bismarckiană, această alianţă putea fi o garanţie diplomatică
necesară pentru a ţine departe Rusia şi Austro-Ungaria de Franţa şi de încercările
acesteia de a ieşi din izolarea în care se găsea după 1871. Rusia a semnat acest acord
imperial pentru a evita o înţelegere mai strânsă între Germania şi Austro-Ungaria. La
rândul ei Austro-Ungaria, semnând acordul, făcea o concesie lui Bismarck pe care
deocamdată nu ştia cum o va folosi în viitor. Singurul care avea o concepţie clară
încheind această alianţă era Bismarck, preocupat de reacţiile de viitor ale Franţei. Ca
să se poată menţine această alianţă Germania trebuia să împiedice confruntarea
deschisă a celor doi aliaţi imperiali în zona balcanică, preocupantă pentru amândoi.

124
 Pentru Rusia, ceea ce rămânea constanta intereselor sale în afară - sunt Imperiul
Otoman şi Balcanii. Ea voia revizuirea statutului internaţional al Strâmtorilor,
deschiderea acestora numai pentru statele riverane Mării Negre. Cu alte cuvinte
eliminarea Angliei, care n-ar mai fi avut dreptul de a trece prin Strâmtori. Ca să ajungă
la acest obiectiv Rusia trebuia să slăbească Imperiul Otoman, favorizând mişcările de
independenţă din Peninsula Balcanică. Dar spre Balcani e orientată şi politica externa
a Austro-Ungariei. Austro-Ungaria căuta să ajungă la Salonic, înfrângând rezistenţa
Serbiei. Acestea erau mai exact intenţiile Ungariei, care, prin Andrassy, conduce în fapt
politica externă a Dublei Monarhii aproape doua decenii. Cele două politici
expansioniste se excludeau una pe cealaltă. Şi Germania este statul chemat să
găsească punte de înţelegere între cele două puteri.

Test de evaluare 1
1. Care sunt cele două mari trăsături ale perioadei de după 1871?
2. Care a fost importanţa diplomatică a Alianţei celor trei împăraţi?

2. Redeschiderea crizei orientale. Tratatul de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878)

Evoluţia crizei: diplomaţie şi conflict
În 1875 se redeschide chestiunea orientală, prin mişcările antiotomane din Bosnia,
Herţegovina şi, câteva luni mai târziu, prin acelea ale bulgarilor. Rusia, care contribuise
la declanşarea acestor mişcări, profită pentru a-şi pune în evidenţă interesele ei în
Peninsula Balcanică. Austro-Ungaria şi Anglia îi supraveghează manevrele
diplomatice, afirmându-şi propriile lor interese: drumul Salonicului şi zona de influenţă
în Bosnia şi Herţegovina în cazul primei, menţinerea Imperiului Otoman în cazul celei
de a doua. Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol nu se soldează cu nici un
rezultat, pentru că de fapt toată lumea voia sa eşueze. Drumul Rusiei e deschis şi ea
caută să-l lărgească prin înţelegere cu Austro-Ungaria, de care Germania nu e străină.
La 15 ianuarie 1877 între cele două puteri se semnează o convenţie secretă, negociată
din 1876 la Sibiu, prin care Austro-Ungaria promite neutralitatea în caz de război ruso-
turc şi împiedicarea unei a treia puteri, respectiv a Angliei, de a interveni, şi obţine, în
schimb, din partea Rusiei, acordul de a ocupa Bosnia şi Herţegovina. La sfârşitul
războiului, la care participă şi România, cu armata sa de partea Rusiei (Carol I a fost
comandantul suprem al forţelor ruso-române care au luptat la cucerirea Plevnei,
principala bătălie din acest război), Rusia uită de promisiunile sale către Austro-Ungaria
între care şi aceea de a nu încheia o pace fără consultarea celorlalte puteri, şi, la
125
 îndemnul lui Ignatiev, ambasadorul de la Constantinopol, semnează la San Stefano, la
3 martie 1878, o pace cu Poarta Otomana, prin care Bosnia şi Herţegovina sunt
declarate autonome, se prevăd cuceriri în dauna Turciei în Asia şi Europa (Dobrogea,
pe care o cedează României în schimbul Basarabiei de Sud) şi mai ales se stipulează
crearea unei Bulgarii Mari sub directa sa influenţă. Mai cu seamă Marea Britanie şi
Austro-Ungaria reacţionează şi îl determină pe Bismarck să convoace congresul de la
Berlin. Rusia cedează.
Congresul de pace de la Berlin
Acordurile bilaterale ruso-englez (30 mai 1878) şi ruso-austro-ungar (6 iunie)
desfiinţează înainte de congres Bulgaria Mare şi totodată crează Rumelia orientală ca
provincie autonomă, reduc cuceririle Rusiei în Asia, şi consfinţesc avantajele Austro-
Ungariei deja stabilite şi la fel pe cele ale Angliei (în primul rând posesia Ciprului).
Franţa primeşte consensul ocupării Tunisiei. Sub preşedenţia lui Bismarck Congresul
de la Berlin reiterează acordurile deja încheiate. În afara lui Bismarck, protagonişti ai
congresului sunt G. Andrassy (Austro-Ungaria), A. M. Gorceakov (Rusia) şi B. Disraeli
(Marea Britanie). Ei iau deciziile, trecând în planul al doilea pe reprezentanţii Franţei,
Turciei şi Italiei. Trimişii României, I.C.Brătianu şi M. Kogălniceanu, sunt acceptaţi doar
pentru o scurtă declaraţie (ei protestează contra cedării Basarabiei de Sud). Statul
bulgar e divizat într-un principat bulgar semiindependent, şi o provincie autonomă,
Rumelia orientală. Macedonia rămâne sub suveranitate otomană. Bosnia şi
Herţegovina sunt încredinţate Austro- Ungariei pentru administrare. Rusia primeşte
cele trei judeţe ale Basarabiei de Sud, Cahul, Bolgrad şi Ismail şi portul Batum de la
Marea Neagră. România pierde sudul Basarabiei şi câştigă Dobrogea. Se reconfirmă
independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului. Congresul de la Berlin face să
prevaleze principiul echilibrului şi al compensaţiilor în relaţiile internaţionale. Cancelarul
german e satisfăcut de rolul său de arbitru european. El obţine un succes remarcabil.
Chestiunea orientală este pentru moment sistematizată chiar dacă nu sunt eliminate
motivele de conflict dintre marile puteri, care, se demonstrează că au la dispoziţie un
teatru de manifestare mult mai mare decât cel turco-balcanic, ba chiar decât cel
european. Bismarck a ştiut să folosească rivalităţile dintre puteri asigurând pentru
câteva decenii pacea în Europa. Cu politica sa, cancelarul german a urmărit în primul
rând să aplaneze temporar rivalităţile, dar mai ales a căutat să pună Franţa şi Rusia,
care aveau cele mai multe motive de resentimente, în condiţia de a nu putea lua
iniţiative eficace. Austro-Ungaria obţine un succes notabil: administrarea Bosniei şi
Herţegovinei şi garnizoane la Sandjak şi Novibazar pentru a păzi ruta Salonicului. Prin

126
 aceasta ea dobândeşte o situaţie dominantă în partea occidentală a Peninsulei
Balcanice. Rusia obţine mult mai puţin decât sperase. Dar chiar dacă nu reuşeşte
crearea unei Bulgarii Mari rămâne cu rolul de protectoare a slavilor, obţine apoi teritorii
în Asia şi ieşire la Dunăre prin luarea Basarabiei.

Test de evaluare 2
1. Comentaţi Tratatul de la Berlin şi stabiliţi importanţa lui.
2. Precizaţi prevederile Tratatului de la Berlin privind România și Basarabiei.

3. Sisteme de alianţă la finele veacului XIX.(partea a I-a)

Naşterea sistemului de alianţe e o consecinţă directă a conflictului franco-prusac din

1870-1871. Este o dezvoltare logică a tentativei diplomatice a lui Bismarck de a izola
Franţa. După 1878 cancelarul german, fără a părăsi ideea alianţei celor trei împăraţi,
încearcă s-o reconstituie pornind de la alte baze.

Alianţa dintre Berlin şi Viena

Germania se va alia mai întâi cu Austro-Ungaria. Propunerea unei alianţe o face
Bismarck lui Andrassy la 27 august 1879. Amândoi cad uşor de acord asupra
principiului, dar dificultăţile încep atunci când trebuie să stabilească împotriva cui să fie
alianţa. Bismarck propune o alianţă generală. Andrassy nu voia însă să angajeze
Viena contra Parisului. Pe el îl interesa doar contra Rusiei. Bismarck acceptă. Nu şi
împăratul Wilhelm, care iniţial se opune vehement, dar, ca de obicei, în urma
ameninţării cu demisia a cancelarului, cedează, dar cu condiţia ca Rusia sa fie
desemnată direct în tratat. Austro-Ungaria o cere însă expres şi până la urmă
Germania acceptă. La 7 octombrie 1879 tratatul se încheie sub formula explicită
potrivit căreia dacă una din cele două puteri era atacată de Rusia, cei doi aliaţi îşi vor
pune laolaltă toate forţele lor contra acesteia, iar în cazul unui atac venit de la un alt
stat cei doi aliaţi îşi promiteau doar “neutralitate binevoitoare”. Bismarck îşi
abandonează astfel ideea sa de a ţine Rusia departe de Franţa? Nu, pentru că în 1879
el gândea că în momentul în care va constata existenţa unei alianţe între Germania şi
Austro-Ungaria, care era doar defensivă, Rusia, simţindu-se izolată, va cere să
participe şi ea la aceasta înţelegere, reînviind astfel Alianţa celor trei împăraţi.
Tratatul cu Austro-Ungaria putea fi astfel o presiune asupra Rusiei, care, temându-se
de izolare, va cere restabilirea alianţei celor trei împăraţi. Diplomaţii germani la Sankt
127
Petersburg caută să convingă anturajul ţarului că atâta timp cât Rusia nu ataca Austro-
Ungaria, ea se bucura de atitudinea binevoitoare a Germaniei. Calculul lui Bismarck
pornea de la situaţia Rusiei după criza balcanică. El urmărise atent dezvoltarea
conflictului de interese în Balcani dintre Austro-Ungaria şi Rusia, favorizând-o pe prima
atât cât să nu tulbure radical Rusia şi interesele ei. Prima obţine succese însemnate la
Congresul de la Berlin. Echilibru de influenţă în Balcani e dereglat în favoarea Austro-
Ungariei. Rusia joaca în anii ’80 ai secolului 19 cartea bulgară, unde nepotul sau
Alexandru de Battenberg ajunge principe. Acesta se va întoarce însă împotriva
influenţei ţariste. Revine, dar nu mai are încrederea Rusiei şi în 1887 abdică. Dar, prin
aceasta Rusia nu iese câştigătoare în Bulgaria, unde principe va fi ales Ferdinand de
Saxa Coburg, susţinut de guvernul vienez. Pentru a ţine Rusia în şah Bismarck
sondează Londra în septembrie 1879, prin ambasadorul german în capitala imperiului
britanic. Disraeli este întrebat ce intenţii va avea Anglia în cazul unui conflict germano-
rus. Disraeli nu ezită să răspundă că într-un astfel de caz Anglia ar fi dispusă să încheie
o alianţă cu Germania şi să ţină deoparte Franţa. Bismarck se mulţumeşte cu acest
răspuns şi nu dă nici o urmare demersului ambasadorului german la Londra. În fapt el
nici nu voia decât să se ştie la Petersburg că Germania era pe cale de a se alia cu
Anglia contra Rusiei. Şi astfel să aducă Rusia la masa tratativelor. Ceea ce se şi
întâmplă. Bismarck îi declară ţarului că ar fi bine să se reia alianţa celor trei împăraţi.
Ţarul acceptă căutând să obţină măcar neutralitatea germană austro-ungară în cazul
unui conflict cu Anglia. Mai multe probleme a avut Bismarck la Viena care, devenită
aliata Germaniei nu înţelegea de ce trebuia să mai trateze cu Rusia, rivala sa în
Balcani. Cancelarul german a trebuit să pună piciorul în prag. Şi la 18 iunie 1881 alianţa
celor trei împăraţi este reînnoită. Termenii ei sunt însă şi mai neangajanţi decât ai
primei alianţe din 1873. E în fapt o înţelegere de a se acorda aceloraşi parteneri “o
neutralitate binevoitoare”, în cazul în care una din părţile contractante s-ar fi găsit în
război cu o a patra mare putere. În cazul unui război franco-german Rusia urma să
rămână neutră, chiar dacă Germania era statul agresor. De asemenea Germania şi
Austro-Ungaria rămâneau neutre în caz de conflict ruso-englez, chiar dacă acest
conflict ar fi fost provocat de Rusia. În acelaşi timp cele trei puteri se angajează să ţină
cont de interesele lor în Balcani.
Austro-Ungaria obţine autorizaţia de a anexa Bosnia şi Herţegovina, pe care le
administra din 1878, “într-un viitor nedeterminat”, iar Rusiei i se dă posibilitatea să
unească Rumelia la Bulgaria. Înţelegerea celor trei împăraţi e stabilită pentru trei ani şi
e secretă. Doar Austro-Ungaria e nemulţumită de pe urma ei deoarece se simte
128

Apropierea germano-italiană
şi încheierea Triplei Alianţe
Apariția Triplei alianțe
Eforturi de menţinere a
Rusiei în sistemul bismarckian
obligată să respecte interesele ruseşti în Balcani. Dar, între altele, Bismarck chiar
acest lucru îl voia: să frâneze politica balcanică a aliatului ei şi să devină un arbitru în
diferendul dintre Austro-Ungaria şi Rusia în Balcani. Planul lui Bismarck de alianţe
europene e mult mai vast. Nu se opreşte doar la alianţa cu Austro-Ungaria şi
înţelegerea celor trei împăraţi. Intenţia lui e de a înconjura Franţa din toate părţile,
izolând-o. Aşa ajunge la alianţa cu Italia, stat tânăr şi în căutare de aliaţi pentru a face
figură de mare putere.
Decepţia suferită în 1881, când Tunisul cade în mâinile Franţei, mai ales aceasta,
împinge Italia spre Germania (intenţia devine cunoscută din 1873). Singura dificultate în
calea apropierii Italiei de Germania era Austro-Ungaria care avea în stăpânire teritorii
cu populaţie italiană. Drumul spre Berlin trecea pe la Viena. A contat pană la urmă
interesul imediat şi nu sentimentul naţional. A fost luată în calcul şi relaţia statului italian
cu Vaticanul. O eventuală părăsire a Romei de către Papă ar fi provocat regatului
italian mari probleme, mai cu seamă pe plan intern. Apropierea de dinastia
habsburgică, singura dinastie catolică, ar fi evitat o astfel de eventualitate. Din partea
Austro-Ungariei au fost trei motive esenţiale care au determinat o apropiere de Italia:
domolirea iredentismului italian, evitarea unui al doilea front în caz de război cu Rusia
şi îndemnul Germaniei. Bismarck voia o alianţă cu Italia, chiar dacă nu punea preţ pe
această alianţă, pentru ca Italia să fie un nou aliat împotriva Franţei (obliga în orice caz
Franţa să aibe un front defensiv cu Italia) şi, în acelaşi timp, împiedica iredentismul
italian să se manifeste periculos pentru monarhia habsburgică. Şi la 20 mai 1882 ia
naştere Tripla Alianţă.
Relaţiile austro-germane rămâneau cele stabilite în 1879, iar cele italo-germane-
austriece sunt rezumate în articolul 2: „ În cazul în care Italia, fără provocare directă
din parte-i, va fi atacată de Franţa... cele două parţi contractante acordau părţii atacate
ajutor şi asistenţă. Aceeaşi obligaţie o avea Italia în caz de agresiune neprovocată a
Franţei contra Germaniei”. Relaţiile germano-italiene erau stabilite pe bază de
reciprocitate. Cele italo-austriece nu, in sensul că Austro-Ungaria acorda ajutor dacă
Italia era atacată de francezi, dar Italia nu în cazul în care Rusia ataca Austro-Ungaria.
Pentru moment toate cele trei părţi erau mulţumite de alianţa lor care păstra un
caracter defensiv. Şi cel mai mulţumit era Bismarck, a cărui concepţie diplomatică
gândită dădea cele mai bune rezultate.
129
 Alianţa celor trei împăraţi e pusă în criză în 1887 de abdicarea prinţului bulgar
Alexandru de Battenberg şi tensiunea pe care acest eveniment o provoacă în relaţiile
ruso-austriece, ca şi de încercările Franţei de a se apropia de Rusia. Pericolul unui
război pe două fronturi, de care pentru prima oară vorbeşte Bismarck în Reichstag la
votul pentru noua lege militară apare periculos la orizont pentru Germania. Printr-un
remarcabil joc diplomatic Bismarck reuşeşte din nou îndepărtarea pericolului. Înainte de
toate reînnoieşte tratatul Triplei Alianţe, care expira în acel an. Italia tocmai ceruse
garanţii suplimentare, temându-se ca după Tunisia să nu cadă şi Tripolitania în mâinile
francezilor, iar în zona balcanică ceruse o zonă de influenţă proprie în cazul unui
compromis austro-rus. Germania şi Austro-Ungaria iniţial refuză, dar tensionarea
relaţiilor franco-germane şi creşterea dificultăţilor balcanice, le determină până la urma
să accepte condiţiile italiene. Şi tratatul se reînnoieşte cu două anexe, între Italia şi
Germania în problemele mediteraneene şi între Italia şi Austro-Ungaria în chestiunea
balcanică.
Adaptarea Triplei Alianţe Primul aranjament prevede ca, în situaţia în care Italia “în urma extinderii influenţei
franceze în Tripolitania va ataca Franţa în Europa”, Germania o va susţine cu armele,
iar al doilea stabilea ca în cazul în care statu-quo-ul balcanic nu va putea fi menţinut,
Italia va avea compensaţia ei. Ceea ce e de remarcat în chip special cu ocazia acestei
prime reînnoiri a tratatului Triplei Alianţe este faptul că se modifică caracterul acesteia.
Din defensivă, ea devine ofensivă. Reînnoirii din 1887, Bismarck îi adaugă şi un tratat
privind chestiunile mediteraneene. El presează guvernul italian să încheie o înţelegere
cu Marea Britanie privind aceste chestiuni. Cu dificultăţi serioase în Egipt cu Franţa, cu
neliniştile provocate de diplomaţia ţaristă în Balcani, ceea ce putea compromite
securitatea Strâmtorilor, şi cu o criză internă determinată de chestiunea irlandeză,
Salisbury acceptă să semneze cu Italia un acord secret la 12 februarie 1887, pentru
menţinerea statu-quo-ului în Mediterana, Adriatica, Marea Egee şi Marea Neagră. Un
acord prin care Italia primea sprijinul Angliei în Tripolitania şi Cirenaica, iar Anglia
sprijinul Italiei în Egipt. Acordul se face printr-un schimb de scrisori între cele două
guverne ca să se ocolească astfel aprobarea Parlamentelor. El nu era un angajament
ferm pentru nici una din părţi (de altfel fiecare i-a dat o interpretare proprie). La el
aderă, la 24 martie 1887 şi Austro-Ungaria, iar la 4 mai şi Spania. Prin aceasta comuna
atitudine noua creaţie bismarckiană (tot timpul cancelarul german a fost acela care a
impulsionat semnarea ei) punea în gardă deopotrivă Franţa şi Rusia. Chiar dacă
Germania nu-l semnează anume pentru a nu deranja Rusia. Mai mult, Germania oferă

130

Tratatul germano-rus
3. Sisteme de alianţă la finele secolului XIX. (Partea a II-a)
Rusiei posibilitatea de a încheia împreună un tratat, într-un moment în care pentru
atragerea Rusiei acţiona şi Franţa.
Pe lângă ţarul Alexandru al III-lea o alianţă cu Germania era susţinută de ministrul de
externe Giers, succesorul lui Gorceakov, iar o apropiere de Franţa de influentul jurnalist
şi scriitor Katkov. Învinge pentru moment de Giers şi la 18 iunie 1887 este semnat
tratatul secret “de reasigurare” germano-rus, prin care cele două puteri se angajau
fiecare să păstreze neutralitatea în cazul în care una din ele s-ar fi găsit în război cu o
altă mare putere. Dacă această altă mare putere era Austro-Ungaria sau Franţa atunci
neutralitatea era acordată doar în caz de agresiune. În plus, într-un protocol secret,
Germania recunoştea „legitimitatea influenţei ruse” în Bulgaria şi promitea că nu va
sprijini restaurarea lui Battenberg la Sofia şi făgăduia sprijinul său diplomatic în cazul
unei „necesităţi” de ocupare a Bosforului de către Rusia.
Acest tratat de reasigurare, incompatibil cu alianţa germane-austriacă, avea, în
concepţia lui Bismarck nu o valoare reală în sine, ci una indirectă: a evita un pact de
alianţă între Rusia şi Franţa. S-a şi observat în 1887, în timpul crizei balcanice
provocate de venirea pe tronul Bulgariei a lui Ferdinand de Saxa Coburg, că în
problemele balcanice Germania sprijinea Austro-Ungaria: publicarea tratatului austro-
german, ordinul dat Băncii imperiale de a refuza plata valorilor ruseşti, încurajarea
notei diplomatice adresate Turciei la 12 decembrie 1887 de către Austro-Ungaria,
Anglia şi Italia, prin care Imperiul Otoman era încurajat să nu cedeze cererilor ruseşti.
În faţa acestor presiuni concentrice Rusia abandonează politica sa în Bulgaria, dar va
căuta ajutorul Franţei pentru a-şi rezolva problemele financiare şi în octombrie 1888 va
face un mare împrumut pe piaţa franceză. Va fi primul pas în apropierea ruso-
franceză. Politica de izolare a Franţei, ideea centrală a întregii diplomaţii bismarckiene,
reuşise până atunci. Dar ea nu mai avea şanse de reuşită. Şi dacă Bismarck ar fi
rămas cancelar după 1890 la o alianţă ruso-franceză tot s-ar fi ajuns. Era în logica
lucrurilor. Poate ar mai fi putut fi întârziată de extraordinara capacitate de manevră a
acestui mare om de stat care a fost Bismarck, cel mai mare pe care l-a dat Europa
secolului 19 după Napoleon I.
Test de evaluare 3
1. Indicaţi etapele diplomatice ale formării Triplei Alianţe.
2. Comentaţi schimbarea orientării politici externe germane după îndepărtarea lui
Bismarck.
131
Schimbări în politica externă
germană Tripla Înţelegere

O alianţă cum era aceea a statelor Germania, Austro-Ungaria şi Italia, la care se

adăuga şi alte state, pentru perioade diferite, cum au fost Serbia, România şi apoi
Bulgaria, nu putea rămâne fără o contrapondere. Era alianţelor fusese declanşată.
Europa nu se mai baza pe politica de echilibru, ca mai înainte, ci pe aceea de grupări
de state ale căror interese contrarii nu vor întârzia să se întrevadă.
Căderea lui Bismarck, la 18 martie 1890, schimbă şi politica externă germană.
Succesorul său, Caprivi, era un bun administrator, un bun general, dar nu avea
experienţă în politica externă. Şi dacă Leo de Caprivi este încă un om de calitate, cei
care vin după el sunt diletanţi în politică, veniţi din armată. Din diplomaţie, din înalta
societate, după capriciile Kaiserului. Nu va fi nici un statist adevărat printre ei, cu
excepţia lui Bernhard von Bulow, cancelar între 1900-1909, dar care în politica externă
a fost depăşit de evenimente, în timpul lui accentuându-se izolarea Germaniei şi
conturându-se ferm cele două blocuri de state care în curând vor declanşa războiul
mondial. Chlodwig von Hohenlohe, cancelar între 1894-1900, are unele idei liberale dar
nu ştie să le impună. Iar ultimul cancelar al Germaniei până la război, Theobald von
Bethman-Hollweg, între 1907-1914 nu ştie deloc să reziste ingerinţelor militarilor şi
oscilaţiile sale din 1914 contribuie la izbucnirea conflictului mondial. Dincolo de slaba
capacitate a principalilor săi colaboratori, pentru ei oricum era dificil a avea de a face cu
un împărat tânăr, care voia să fie “un mare împărat” şi care se amesteca în toate
problemele imperiului, cu comiterea greșelilor grave. Gesturile sale hazardate
(discursul din 1897, cu “pumnul de fier”, vizita sa inopinată la Tanger în 1905, tratatul
secret cu Nicolae al II-lea tot din 1905, comportamentul din timpul vizitei sale în Anglia
în 1901, interviul dat ziarului “Daily Telegraph” din 1909...) nu fac altceva decât să
pună în gardă Europa asupra adevăratelor intenţii ale Germaniei.
Decizia Germaniei de a-şi schimba cursul politicii sale externe (în fapt de a da pe faţă
realitatea politicii sale) provoacă înainte de toate o reacţie la Petersburg. Cu toată
prezenţa masivă a capitalului francez pe piaţa rusă, ţarul deocamdată nu avea în
vedere o alianţă cu Franţa republicană. Ideile republicane franceze speriau curtea
ţarului. Regimul republican era “rău şi idiot”, cum spunea Giers, ministrul rus de
externe. În orice caz nu se bucura de încredere la curtea autocrată rusă. Dar
renunţarea pe faţă din partea Germaniei la tratatul de reasigurare lasă Rusia într-o
izolare de care diplomaţia franceză nu poate să nu profite.
Acordurile franco-ruse
132
 Diplomaţia rusă se simte derutată: la 15 mai, de Giers ale cărui simpatii germane erau
recunoscute, propune guvernului german ca măcar să fie de acord cu un schimb de
scrisori între cei doi împăraţi. Până şi această din urmă cerere e respinsă de Wilhelm,
ceea ce îl supără pe ţar. O apropiere de Franţa, în aceste condiţii, devenea o orientare
necesară. Franţa dorea cu atât mai mult această apropiere cu cât o vizită a lui G.
Clemenceau la Londra, în iulie 1891, şi conversaţiile lui cu J. Chamberlain, arăta că
erau slabe perspectivele din acea parte pentru o alianţă.
Modificarea
poziţiei Rusiei
Alexandru al III-lea urmăreşte cu interes reorganizarea armatei franceze sub Charles
de Freycinet, ministrul de război între 1888-1893 şi de mai multe ori prim ministru, şi
acea voinţă implacabilă de vendetă a Franţei după înfrângerea din 1870-1871. Cu
deosebire l-a bucurat pe ţar gestul poliţiei franceze din mai 1890, când acesta
arestează un grup de revoluţionari ruşi în exil, în momentul în care fabricau o bombă,
care, nu încape îndoială, era destinată ţarului sau consilierilor săi. Alexandru trimite
imediat o scrisoare de mulţumire. Din acest moment ţarul este cu totul cucerit de ideea
unei alianţe cu Franţa. Ţarul este acela care îl invită pe generalul Raul de Boisdeffre,
adjunctul şefului de stat major al armatei franceze, să asiste la manevrele armatei ruse
din vara lui 1890 la Ţarskoe Selo şi la Narva. Ba chiar ca invitat personal al său. Se
întâmpla ca Boisdeffre să fi fost ataşat militar adjunct la Petersburg 11 ani mai înainte.
De atunci acesta milita pentru o apropiere ruso-franceză și susţine această apropiere.
Boisdeffre primise instrucţiuni să sondeze opiniile comandanţilor ruşi în cazul unui atac
german asupra Franţei. Generalii ruşi îi declară că în într-un astfel de caz Franţa putea
conta pe sprijinul rus. Militarul francez discută mult cu omologul său, Obrucev. În 1891
în presa oficioasă din Rusia se putea citi : “acordul intim între Franţa şi Rusia este
necesar pentru a menţine în Europa o justă pondere de forţe” . Preşedintele Republicii
franceze este decorat de ţar cu ordinul Sfântului Andrei. Apropierea dintre cele două
ţări părea să ia o formă accelerată. Cu toate insistenţele franceze guvernul rus nu trece
de la declaraţii verbale la fapte. Francezii îi răspund în mai 1891 făcând să cadă o
ofertă de împrumut pe piaţa bancară de la Paris. Şi baronul Rothschild procedează aşa
nu doar a reacţiona împotriva pogromurilor ruseşti contra evreilor. Dar în aceeaşi lună,
adică în mai 1891, cu ocazia înnoirii tratatului Triplei Alianţe, guvernul italian face aluzie
la tratatul mediteranean din 1887, deci indirect de o alianţă indirectă a Marii Britanii cu
alianţa puterilor centrale. Giers îi declară ambasadorului francez la Petersburg că era
momentul că ţările lor să facă un pas în plus în apropierea lor. La 5 august flota
franceză comandată de amiralul Gervais vizitează Kronstadtul şi ţarul ascultă în
133
 picioare Marseillaise. “Nu le pot inventa un alt imn naţional “, spune ţarul lui de Giers cu
acest prilej, ca o scuză. Tot ce a putut face a fost să spună “destul, destul”, după
primele acorduri. În aceeaşi lună încep tratativele între cele două puteri. Franţa doreşte
de la început o promisiune de mobilizare simultană şi automată a forţelor armate ruse şi
franceze în caz de mobilizare germano-austriacă. Cu alte cuvinte Franţa voia semnarea
unei convenţii militare. Într-o primă fază însă Franţa se mulţumeşte şi cu un acord scris,
chiar dacă el nu răspundea decât parţial dorinţelor sale.
Acordurile franco-ruse
Acordul se semnează la 27 august 1891 şi prevedea că cele două părţi se vor consfătui
“în toate chestiunile de natură să pună în pericol cauza păcii generale”. Această
consultare urma a se face imediat şi simultan în cazul unei ameninţări de agresiune a
uneia dintre părţi. Textul acestui acord nu prevedea în ce măsură Rusia va da Franţei
un sprijin militar. Şi nu dădea nici asigurarea acestui sprijin. Dar Franţa ieşea, în sfârşit,
din izolarea în care se aflase după 1871.
Prevederi În continuare diplomaţia franceză se va preocupa de completarea acestui acord cu o
convenţie militară. Giers n-o voia. Şi în acest sens îi scria ţarului în decembrie 1891.
Prin diplomatul de origine daneză naturalizat francez, Jules Hannsen, prin generalul de
Miribel, şeful statului major, francezii insistă direct pe lângă Alexandru al III-lea. În
martie 1892 acesta acceptă să ia în considerare ideea unei convenţii militare, dar nu
fixează o dată. O face abia la 18 iulie 1892 când acceptă pe negociatorul francez
generalul de Boisdeffre. La 18 august textul convenţiei e semnat de şefii de armată ai
celor două părţi. La primul punct convenţia preciza că în cazul când una sau toate
puterile Triplei Alianţe mobilizau, acelaşi lucru îl făceau şi cele două semnatare,
simultan şi imediat, fără o consultare prealabilă. La al doilea punct se stipula că în cazul
în care Franţa era atacată de Germania sau de Italia susţinută de Germania, Rusia va
ataca Germania cu toate forţele sale. Dacă Rusia era atacată de Germania sau de
AustroUngaria susţinută de Germania, Franţa ataca la randu-i Germania cu toate
forţele sale. Aceste forţe erau prevăzute şi ele. Contra Germaniei Franţa punea la
dispoziţie 1300000 şi Rusia 7-800000 (restul armatei ruse urma a fi îndreptat contra
Austro-Ungariei). Era o clară definire de casus foederis. Convenţia, secretă, era
semnată de generalul Boisdeffre şi de şeful de Stat Major rus, generalul Obroutchev.
Dar nu avea aprobarea scrisă a celor două guverne. Scandalul Panama, în care este
amestecat şi ambasadorul rus la Paris, Mohrenheim, părea să confirme neîncrederea
ţarului Alexandru al III-lea în regimurile republicane. În acelaşi timp ţareviciul Nicolae,

134
 viitorul Nicolae al II-lea şi ministrul rus de Externe, Giers mai încercă diplomatic terenul
german, pentru o eventuală alianţă contra unei “Franţe în decadenţă”.
Reacţia germană
Încercarea n-a fost luată deloc în serios la Berlin. Dimpotrivă Germania porneşte contra
Rusiei un război al tarifelor contra exporturilor ruseşti (Germania absorbea circa 23%
din exporturile ruseşti). Era o măsură cerută de marii proprietari de pământ din
Germania de Est, ameninţaţi direct de exporturile ruseşti. La fel era motivată şi politica
financiară germană restrictivă faţă de Rusia. Pentru Rusia alianţa cu Franţa devenea
chiar o necesitate. La 27 decembrie 1893 ţarul îşi declară acordul printr-o scrisoare a lui
Giers, iar la 4 ianuarie 1894 guvernul francez răspunde printr-o declaraţie
asemănătoare. Tenacitatea guvernelor franceze de după 1871 era răsplătită. Din acest
moment o periculoasă confruntare ameninţa Europa.

Apropierea franco-britanică
Diplomaţia franceză continuă să fie foarte activă şi după 1894. Marea Britanie va fi de
acum înainte ţinta preocupărilor sale. Franţa profită de pe urma neînţelegerilor anglo-
germane privind ritmul de creştere al flotei germane şi propune Angliei lichidarea
deferendurilor lor privind coloniile din Africa (Marocul contra Egipt). Joseph
Chamberlain, susţinător activ al unei apropieri anglo-germane, din cauza eşecului
acesteia devine promotor al unei înţelegeri cu Franţa şi ieşirea Angliei din izolare. O
politică întreţinută de opinia publică britanică tot mai antigermană de pe urma rivalităţii
comerciale, afacerii drumului de fier de la Bagdad, incidentelor din Venezuela. Edward
al VII-lea, spre deosebire de regina Victoria, preocupată mai mult de chestiunile
interne, are, de la începutul domniei, din 1901, o atracţie pentru politica externă şi va fi
unul din artizanii ieşirii Angliei din starea de izolare. Vizita lui Edward la Paris în mai
1903 este un veritabil triumf. Au fost patru zile de primăvară la Paris care au
descătuşat alianţa franco-britanică. Mulţimea de pe străzi, care-l cunoştea din vizitele
sale anterioare, l-a însoţit cu aclamaţii: “Vive Edouard”, “Vive L’Angleterre !”. Seară de
teatru cu “L’autre danger”, o comedie îndrăzneaţă, unde o felicită cu cuvinte
măgulitoare pe actriţa Jeanne Granier, prânz la primăria Parisului, unde declară că la
Paris se simte ca la el acasă, banchete oficiale, unde laudă providenţa că a aşezat
Franţa atât de aproape de Anglia. Presa franceză îl salută ca pe cel mai parizian dintre
regi. Vizita era un gest cu semnificaţii. Apropierea dintre Franţa şi Anglia o fac desigur
guvernele celor două ţări. Dar voinţa de a o face o insuflă Edward. Vizita lui la Paris e
întoarsă de preşedintele Loubet la Londra (nu întâmplător însoţit de Delcassé, ministrul

135

Rezolvarea diferendelor
coloniale anglo-franceze
Încheierea Antantei cordiale
Rezolvarea problemelor
coloniale dintre Anglia şi Rusia
francez de externe şi un mare prieten al lui Edward). Se va discuta iniţial o înţelegere
pentru Maroc, unde Franţa cere mână liberă. Negocierile trec apoi la imperiile coloniale
ale celor două mari puteri. Prin pactul semnat la 8 aprilie 1904 se recunoaşte poziţia
dominată a Angliei în Egipt şi ambiţiile franceze asupra Marocului. Alianţa e
considerată necesară de lumea politică britanică din cauza proastelor relaţii pe care
Anglia le avea cu Germania, cu care Chamberlain încercase inutil o înţelegere în 1898,
1899 şi la fel şi Lansdowne în 1901.
O vizită a lui Edward la Kiel în 1904, însoţit de lordul Selborne, pusese în lumină clar că
Germania dezvolta un formidabil efort de construire a unei puternice flote militare, dirijat
de amiralul von Tirpitz. În 1898 Germania poseda 22 de nave de război, cuirasate şi
mari cuirasate, în timp ce Anglia avea 147. Prin legile din 14 aprilie 1898 şi 14 iunie
1900 se decide a ridica numărul acestora la 50, iar o altă lege din 1907 prevede
construirea a patru cuirasate pe an. În 1912 programul va fi lărgit cu trei cuirasate
suplimentare, în aşa fel încât forţa navală germană, la nivelul vaselor de război să fie la
2/3 din cea britanică.
Înţelegerea franco-engleză din 1904 se va transforma un an mai târziu, cu ocazia crizei
Marocului, într-o Antantă cordială. Anglia, prin ministrul de externe Lansdowne, îi
declară ambasadorului german la Londra că în eventualitatea unui conflict privind
Marocul, Anglia va interveni de partea Franţei. Succesorul lui Lansdowne, Edward
Grey, refuză să dea Franţei asigurarea unui sprijin militar cu ocazia conferinţei de la
Algesiras, dar reiterează ambasadorului german la Londra acelaşi avertisment pe care-l
făcuse şi Lansdowne.
Înţelegerii cu Franţa îi urmează una cu Rusia. Susţinută şi ea de regele Edward.
Alexandru Izvolski, diplomat multă vreme la Londra, devine ministru de externe rus, cu
ajutorul regelui Edward. Şi acesta va fi unul dintre făuritorii apropierii. Suveranul englez
îşi arată şi intenţia de a vizita Rusia în 1906, dar, datorită mişcărilor revoluţionare, vizita
nu va mai avea loc şi cei doi suverani nu se vor întâlni decât în vara lui 1908, când s-au
limitat să pună doar sigiliul pe un tratat deja făcut de miniştrii lor. Tratatul dădea
libertate de mişcare Rusiei în Persia de Nord şi asigura graniţele Indiei, în ceea ce
privea Marea Britanie. Concesiile britanice în Persia erau compensate cu sacrificii
ruseşti în Tibet şi Afganistan. Antanta cordială franco-engleză şi apropierea anglo-rusă
întăresc alianţa anglo-rusă din 1892-94. Europa e de acum înainte împărţită. Şi odată
cu ea şi restul lumii.
136
 Lucrare de verificare

Pe baza textului unităţii şi a bibliografiei, scrieţi o lucrare pe tema “Cele două alianţe
politice şi militare care au divizat Europa”.

BIBLIOGRAFIE

P. Calvocoressi, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Bucureşti, Polirom, 2003.

M. Griffith, Relaţii internaţionale, şcoli, curente, gânditori , Bucureşti, Ed. Ziua, 2003
E. Hobsbawm, Era imperiului, 1875-1914, Chişinău, Ed. Cartier, 2002.
J. Newnham, G. Evans, Dicţionar de relaţii internaţionale , Bucureşti, Ed. Universal
DALSI, 2001.
P. Renouvin, Primul Război Mondial, Bucureşti, Corint, 2003.
Istoria Relaţiilor Internaţionale (manual) , Bucureşti, PIKA, 1995.

TEMA 7. SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE LA FINELE SECOLULUI XIX PÎNĂ LA PRIMUL RĂZBOI

MONDIAL

PLAN:

1. Evoluţii diplomatice până la Primul Război Mondial

2.Iminenţa conflictului 1908 - 1914
3.Primul război mondial

OBIECTIVE:

 identificarea secvenţelor relevante pentru evoluţiile diplomatice ale perioadei studiate;

 familiarizarea cu bagajul conceptual specific analizei diploma ției internationale;
 descoperirea mecanismelor diplomatice şi a elementelor particulare existente în politica
Marilor Puteri;
 descifrarea cauzelor şi caracteristicilor Primului Război Mondial.

1. Evoluţii diplomatice până la Primul Război Mondial

Prima criză marocană

Wilhelm al II-lea, la îndemnul ministrului său de externe, baronul de Holstein, crezuse
necesară o demonstraţie de forţă în nordul Africii, pentru a le demonstra francezilor şi
englezilor că şi germanii pot avea interese în acea zonă. Şi, în 1905, Wilhelm se duce
nu cu yahtul său, ci pe o navă de croazieră “Hamburg”. Şi nu face vizita sa ca o simplă
promenadă. Ţine discursuri despre independenţa Marocului şi despre interesul egal al
137
 marilor puteri faţă de această ţară (“internaţionalizarea” chestiunii marocane). La Berlin
vizita e considerată un triumf, dar Europa vede fluturând flamura războiului. Succesul
Germaniei era numai aparent.
Conferinţa internaţională
de la Algesiras Conferinţa internaţională de la Algesiras, din ianuarie 1906, recunoaşte supremaţia
Franţei asupra Marocului. Rusia, Italia, SUA şi mai ales Anglia acordă tot sprijinul
Franţei. Mai bine decât orice altceva vizita kaiserului la Tanger pune Anglia şi Franţa o
dată în plus în gardă asupra intenţiilor şi întăreşte alianţa lor. Treptat Anglia se trezeşte,
prin alianţa ei cu Franţa, antrenată în mecanismul diplomatic european care o va duce
şi pe ea în războiul care stătea în aer.

Congresul de la Berlin Congresul de la Berlin accentuează tendinţele de schimbare în Europa, prin crearea
unui sistem balcanic de state şi, prin deciziile sale, pune capăt perioadei romantice a
relaţiilor bilaterale în Balcani, a colaborării bazate pe principii antiotomane, şi deschide
o nouă etapă, de contradicţii şi conflicte deschise. Începe să apară tot mai evident şi
caracterul agresiv al naţionalismului balcanic. Tratatul de pace de la Berlin impune un
model de rezolvare a problemelor naţionale, care mută procesul de consolidare statală
din planul unui stat naţional etnic în cel geopolitic. Lipsite de un serios potenţial
economic şi militar, fără tradiţii şi experienţă de stat şi diplomatică, guvernele balcanice
sunt condamnate să penduleze între marile puteri, pentru a găsi soluţii pentru
problemele lor interne, inclusiv cele naţionale. Congresul determină o regrupare a
forţelor marilor puteri, Dacă până în acel moment rivalitatea anglo-rusă dominase
problemele Orientului, prezenţa Germaniei în prim planul scenei diplomatice europene
transformă această rivalitate într-una anglo-germană. Problemele balcanice joacă un
rol cheie în formarea celor două blocuri politico-militare, Tripla Alianţă şi Tripla
Înţelegere (Antanta), între care există o rivalitate diplomatică mai întâi, militară mai apoi.

Efectele Triplei Alianţe Alianţa între Germania şi Austro-Ungaria, din 1879 implică profund Germania în
problemele Balcanilor. Următorul pas este făcut în 1881, când în pofida încrederii
dintre Rusia şi Imperiul Habsburgic, Bismarck reuşeşte din nou să unească cele trei
curţi imperiale. Fiind un pact general de neutralitate, acordul încheiat cu acest prilej
conţine clauze referitoare direct la Balcani, toate cele trei puteri urmând a se consulta
asupra oricăror schimbări apărute în spaţiul sud-est european. În 1887, Tratatul de
Reasigurare, în ceea ce priveşte Peninsula Balcanică, urmăreşte, în special,
închiderea în continuare a Strâmtorilor.
Acordul austro-rus

138
 Sistemul acesta sofisticat de alianţe este desfiinţat după înlăturarea lui Bismark, în
1890, când se renunţă la politica acestuia de păstrare a echilibrului între Rusia şi
Austria în Balcani. Ruptura din 1890 dintre Berlin şi Petersburg, iniţiativă datorată
exclusiv Germaniei, este extrem de importantă pentru problemele din Balcani. De
acum înainte prestigiul şi puterea Germaniei vor fi folosite pentru sprijinirea politicii
Austro-Ungariei în spaţiul sud-est European. Diplomaţia germană nu mai priveşte
monarhia habsburgică doar ca pe un aliat care să ferească Berlinul de intervenţia
Rusiei într-un eventual conflict armat francogerman, ci şi ca pe un partener în întărirea
poziţiei sale în sud-estul Europei. Dubla monarhie este pionul său avansat cu care
încearcă tăria adversarului şi îşi pregăteşte penetraţia în Orient, prin cunoscutul plan
„Drang nach Osten“. Berlinul consideră că, prin mutarea centrului politicii ruseşti din
Balcani în Orientul Îndepărtat, poate obţine condiţii optime pentru realizarea planurilor
sale economice şi diplomatice în zonă. În cealaltă constelaţie de mari puteri, Anglia şi
Franţa urmăresc să preîntâmpine, cu concursul Rusiei, dominaţia austro-germană în
Balcani. Au de apărat în Imperiul Otoman nu doar o poziţie strategică de însemnată
valoare, ci şi puternice interese economice. Eforturile Rusiei sunt îndreptate spre
menţinerea regimului Strâmtorilor şi păstrarea statu-quo-ului teritorial al Imperiului
Otoman. O Turcie slabă, care deţinea cheia spre Marea Neagră, în care Petersburgul
avea o vizibilă prezenţă politică, era de preferat instituirii unui control internaţional
direct în regiune.
Situaţia din Balcani
Dacă Rusia îşi găseşte în Orientul Îndepărtat un spaţiu de expansiune, Austro-Ungaria
nu-şi poate realiza ambiţiile imperiale decât în spaţiul sud-est European, care era şi
singura alternativă după înfrângerile militare şi pierderile teritoriale suferite în regiunea
central europeană. Pentru moment, în aprilie 1897, cei doi împăraţi cad de acord
asupra „necesităţii păstrării stau-quo-ului“ în Balcani. În cazul în care acesta nu ar mai
putea fi menţinut (Acordul austro-rus din 1897) „Austro-Ungaria ca şi Rusia respingeau
de la început orice intenţii de cuceriri în Peninsula Balcanică“, fiind decise ca acest
principiu să fie respectat şi de celelalte puteri. Se convine ca statutul Strâmtorilor să nu
facă obiectul unui acord separat între Imperiul ţarist şi monarhia habsburgică. Acordul
urmăreşte să amâne cât mai mult rezolvarea chestiunii orientale şi, timp de un
deceniu, îşi păstrează valabilitatea. Apărând integritatea teritorială a Turciei Europene,
diplomaţia austro-ungară nu exclude o viitoare împărţire a acesteia, într-un moment
favorabil monarhiei şi în condiţii care împiedicau crearea unui mare stat slav în sud-
estul european. O abordare identică întâlnim şi în cazul Rusiei. Acordul aduce o mare

139
 uşurare Vienei, iar Petersburgul are mâinile dezlegate în Orientul Îndepărtat. Pentru
majoritatea marilor puteri acordul reprezintă o garanţie de stabilizare a situaţiei în
spaţiul sud-est european.
Acordul de la
Murszteg
Acordul austro-rus venea în sprijinul Turciei, îngrădind posibilităţile de mişcare ale
statelor balcanice, care doreau ca problemele din regiune să fie „rezolvate“ conform
principiului referitor la suprapunerea dintre naţiune, teritoriu şi stat. Dar acţiunea
statelor balcanice de violare a integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman nu încetează,
în ciuda atitudinii Vienei şi a Petersburgului. Se va manifesta în Macedonia, care, prin
poziţia sa strategică centrală, prin întinderea teritorială, prin oportunităţile pe care le
oferea, reprezenta o direcţie prioritară în politica externă a majorităţii statelor balcanice
şi devine un „măr al discordiei “, spre care se îndreaptă ambiţiile şi aspiraţiile statelor
naţionale din sudestul european. La răscrucea veacurilor XIX şi XX, situaţia din
Macedonia e haotică. Cete înarmate bulgare, greceşti şi sârbeşti terorizează populaţia.
În perioada 1898–1902, în La răscrucea veacurilor XIX şi XX, situaţia din Macedonia e
haotică. Cete înarmate bulgare, greceşti şi sârbeşti terorizează populaţia. În perioada
1898–1902, în Macedonia se înregistrează 132 de incidente armate, soldate cu 4373
de victime. Situaţia în zonele europene ale Imperiului Otoman risca să nu fie ţinut sub
control. La sfârşitul lui 1902, ambasadorul rus la Constantinopol, Zonoviev, în
înţelegere cu colegul său austriac, baronul Calice, propune un plan de reforme reale şi
practice, iar şefii diplomaţiei ţariste şi habsburgice, Lamsdorff şi Goluchowsky, se
întâlnesc, în acelaşi scop, la începutul lui 1903, la Viena. Prin propunerea privind
implicarea unor funcţionari străini în procesul de reorganizare a poliţiei şi jandarmeriei
locale, iniţiativa ruso-austro-ungară marchează începutul amestecului oficial al marilor
puteri în proiectul de reforme în Macedonia. Un proiectul care nu are sorţi de izbândă
în condiţiile în care nu sunt prevăzute instrumente eficace de control. În august 1903
izbucneşte o răscoală a populaţiei din Macedonia şi Tracia Orientală. Austro-Ungaria şi
Rusia previn Sofia să nu se amestece în acest conflict. Pusă într-o asemenea situaţie,
Bulgaria nu poate acorda ajutor militar direct, nici sprijin diplomatic pentru răsculaţi şi
revolta este înăbuşită cu cruzime de Poartă. Împăratul Franz Iosif şi ţarul Nicolae al II-
lea se întâlnesc, la 2 octombrie 1903, la Murszteg, pentru a analiza stadiul de aplicare
a înţelegerii lor din 1897 (Acordul de la Murszteg). Cei doi monarhi consideră că în
Macedonia, unde situaţia era dramatică, soluţia reformelor rămânea cea mai bună. În
cazul în care Imperiul Otoman refuza sau tergiversa punerea lor în aplicare, Viena şi
Petersburgul prevedeau alternativa autonomiei Macedoniei sub controlul marilor puteri.
140
 Inspectorul general otoman, Hilmi paşa, ajunge asistat de doi civili, un austriac şi un
rus. Teritoriul era împărţit în cinci sectoare, ordinea fiind menţinută de o jandarmerie
multinaţională (Marea Britanie, Franţa, Italia, Austro-Ungaria, Rusia).
Apropierea ruso-sârbă
Deşi nu a dat rezultatele aşteptate, acordul pentru introducerea reformelor este mai
important prin urmările sale în ceea ce priveşte încurajarea pe care exponenţii mişcării
junilor turci au simţit-o în reformatorii europeni. Pe de altă parte planul de reforme de la
Murszteg reprezintă, în pofida bunelor sale intenţii, începutul amestecului direct şi
masiv al marilor puteri în afacerile interne otomane, intervenţii care vor continua pe
parcursul următorilor ani în toate domeniile — politic, economic şi financiar. Pentru
Viena, acordul dă dinamism politicii sale balcanice şi reprezintă o etapă pregătitoare
pentru apropiata extindere teritorială a imperiului. Pentru diplomaţia ţaristă, acordul de
la Murszteg asigură liniştea în provinciile europene ale Turciei, lucru primordial în
condiţiile în care Petersburgul se implică în conflictul cu Japonia. După ce iese învinsă
din acest conflict, în încercarea de a obţine un succes în Balcani, Sankt-Petersburgul îşi
reia politica tradiţională de protecţie a slavilor din spaţiul sud-est european. Poziţia
Rusiei în regiune este consolidată de schimbarea dinastiei de la Belgrad în 1903. Noii
guvernanţi ai Serbiei urmăresc nu numai să se opună politicii de pătrundere în Balcani
a monarhiei habsburgice, ci şi să realizeze, în viitor, unitatea statală a slavilor din
această parte a Peninsulei Balcanice. Apropierea ruso-sârbă contravine intereselor
Austro-Ungariei, ale cărei tendinţe expansioniste în direcţia Mării Egee se află în
contradicţie cu gravele dificultăţi interne şi, totodată, cu avântul mişcărilor naţionaliste
ale slavilor de sud, care văd în mica Serbie independentă a regelui Petru I nucleul unui
viitor stat „iugoslav“. Suficiente motive ca Serbia să devină treptat ţinta unor presiuni
crescânde din partea Austro-Ungariei, ce îşi propune, în final, chiar desfiinţarea
completă a statului sârb. Date fiind complicaţiile din sudul Dunării, România încearcă să
folosească prelungirea acordurilor sale cu Puterile Centrale, în vederea introducerii unei
clauze care să extindă condiţiile de casus foederis şi pentru eventualitatea unui conflict
armat româno-bulgar. Într-o notă transmisă cancelarului Bulow, în aprilie 1901,
Bucureştiul propunea ca, în locul unui tratat româno-austro-ungar, la care să adere
Germania şi Italia, aşa cum s-a procedat până atunci, România să încheie tratate
directe cu fiecare din membrii Triplei Alianţe, ceea ce ar fi însemnat de fapt
transformarea acesteia într-o cvadruplă alianţă. La Berlin, această solicitare provoacă
temeri că se poate crea un precedent pe care l-ar folosi guvernul italian pentru
activizarea politicii sale faţă de problema albaneză, ceea ce putea duce la fricţiuni între

141
 Roma şi Viena sau chiar la o descompunere a Triplei Alianţe. Cabinetul german are şi
alte motive să nu accepte propunerile româneşti. Pentru diplomaţia de la Berlin, alianţa
cu România era utilă în primul rând prin avantajele pe care le oferea Austro-Ungariei.
Viena se arata dispusă să primească propunerea lui Sturdza, deoarece în cercurile de
la Ballplatz exista teama unei reorientări a politicii externe româneşti, respectiv a unei
apropieri de Rusia. În cele din urmă, prevalează punctul de vedere al diplomaţiei
germane, care invocă şi necesitatea păstrării secretului, ameninţat în cazul în care
tratativele ar fi fost purtate într-un cadru mai larg. Tratatul este reînnoit la 17 aprilie
1902, pe o durată de cinci ani, fără modificări semnificative.
Noi diplomaţi
Este perioada în care apare una din marile dileme ale politicii externe austro-ungare
din sud-estul Europei: să sprijine în Balcani o politică activă a guvernului de la
Bucureşti, ceea ce constituia, potrivit concepţiei unora dintre oamenii politici de la
Viena, o soluţie în eforturile lor de a îndepărta atenţia opiniei publice româneşti dinspre
Carpaţi către Dunăre, sau să susţină un puternic stat bulgar, care ar fi urmat să
constituie, conform unei caracterizări a marchizului de Pallavicini, „cel mai sigur
remediu împotriva iredentismului românesc“. Ministrul Austro Ungariei la Bucureşti,
după ce ia în calcul avantajele şi dezavantajele ambelor variante, înclină, ca soluţie
de viitor, spre a doua. Un impact asupra situaţiei din Balcani au schimbările din
conducerea diplomaţiilor ruse şi austriece, care au loc în acelaşi an, în 1906. În
Austro-Ungaria, prudentul şi puţin aventurosul Goluchowski este înlocuit cu baronul
Aehrenthal, diplomat îndrăzneţ, ieşit din şcoala acelor oameni politici care îşi
închipuiau că Austria este o mare putere şi că vremea cuceririlor ei teritoriale nu a
trecut. Cu „inteligenţa şi capacităţile sale superioare celor ale predecesorului său“,
noul şef de la Ballplatz are faţă de Berlin ceva mai multă libertate de mişcare şi o
atitudine mai puţin supusă. Aproape în acelaşi timp, la Petersburg, contele Lamsdorf,
bolnav şi obosit, este înlocuit cu ambiţiosul Izvolski, „suspicios, iritabil şi călăuzit de
meschine duşmănii personale“. Noul şef al diplomaţiei ţariste este stăpânit de visuri de
mărire şi dominaţie ale Rusiei la Constantinopol şi în balcani. Ambii sunt nemulţumiţi
de caracterul prudent al politicii statelor loc, imprimate de Goluchowski şi Lamsdorf. Şi
vor o schimbare.

2. Iminenţa conflictului 1908 – 1914

Evenimentele anului 1908 deschid o nouă etapă în spinoasa problemă orientală.

Declanşarea revoluţiei junilor turci, care-şi propunea să aducă modernizarea Imperiului

142
 Otoman, determină importante mutaţii în activitatea politico-diplomatică în Balcani, în
atitudinea marilor puteri faţă de spaţiul sud-est european. Schimbarea politică din
Turcia coincide cu reluarea amestecului mai activ al Austro-Ungariei şi Rusiei în
Balcani. În ianuarie 1908, Aehrenthal, ministrul de externe, anunţă intenţia Austro-
Ungariei de a construi o cale ferată care să lege frontiera de sudest a acesteia cu
Salonicul, ceea ce ar fi fost un obstacol în calea unirii Serbiei cu Muntenegru şi i-ar fi
deschis drum Vienei către Marea Egee.

Anexarea Bosnieii şi
Herţegovinei Iniţiativei lui Aehrenthal îi răspunde Izvolski, ministrul de externe al Ţarului, care
propune construirea unei linii ferate care să unească Dunărea, după ce părăsea
teritoriul Austro-Ungariei, cu un port la Marea Adriatică. Or, această intenţie tăia drumul
monarhiei austriece în Balcani şi deschidea calea influenţei Rusiei până la Adriatica, la
capătul căreia se apropia de o potenţială aliată, Italia. Ambele linii ferate proiectate
urmau a se încrucişa în sangeacul Novi-Pazar. Pentru aplanarea tensiunilor ivite,
Izvolski îi adresează, la 2 iulie 1908, un memoriu lui Aehrenthal, văzut ca un compromis
ruso-austroungar, prin care, în schimbul modificării regimului Strâmtorilor, în sensul
instituirii libertăţii de circulaţie pentru navele de război, se obţinea acordul anexării
Bosniei-Herţegovina (ce au fost date Vienei spre administrare prin Tratatul de la Berlin)
şi a sangeacului Novi Pazar.
Acordurile
de la Buchlau Întrevederea dintre cei doi, de la Buchlau, din 15 septembrie 1908, nu a făcut decât să
consfinţească târgul. Profitând de situaţia tulbure de la Constantinopol, de entuziasmul
Rusiei şi al ministrului său de externe, aflat în turneu prin marile capitale pentru
obţinerea asentimentului puterilor europene asupra modificării regimului Strâmtorilor, de
sincronizarea acţiunii cu proclamarea independenţei regatului bulgar, negociată cu
puţin timp în urmă, împăratul Franz-Joseph emite la 5 octombrie 1908 rescriptul privind
anexarea Bosniei-Herţegovina. Anexarea loveşte în prevederile Tratatului de la Berlin şi
deschide o nouă etapă în problema orientală, în condiţiile în care Viena a violat tratatul
fără a se fi consultat în prealabil cu puterile semnatare, cu excepţia Germaniei. Prin
anexarea celor două provincii, Austro-Ungaria îşi întăreşte substanţial influenţa în
Peninsula Balcanică şi dă o lovitură mortală mişcării de emancipare şi unitate statală a
sârbilor. Cele două provincii anexate aveau o populaţie în majoritate sârbă şi făceau
parte din vatra naţională a acestui popor.
Modificarea alianţelor zonale Diplomaţia germană sprijină monarhia habsburgică şi convinge guvernul turc să ajungă
la o înţelegere cu Austro-Ungaria şi Bulgaria, pe calea obţinerii unor daune băneşti în

143

A doua criză marocană
3. Primul război mondial
Cauzele războiului
Politica germană
schimbul recunoaşterii de către Poartă a noii situaţii de fapt din Balcani, iar pe de altă
parte se opune revizuirii statutului Strâmtorilor. Rezolvarea crizei bosniace constituie,
pe moment, o victorie diplomatică a puterilor centrale, în condiţiile în care Antanta se
dovedeşte neputincioasă şi încă insuficient de închegată. Ca o consecinţă directă a
acestor evenimente se modifică alianţele zonale. Bulgaria încurajată de succesul
obţinut, se consideră îndreptăţită să spere la mai mult din punct de vedere teritorial pe
seama otomanilor şi se îndreaptă spre blocul centralilor. Serbia, care îşi vede blocat
drumul spre est, şi îşi consolidează relaţiile cu Rusia. În România creşte curentul de
opinie publică potrivnic Austro-Ungariei. Nu era vorba doar de faptul că o mare putere
europeană îşi anexa un nou teritoriu, ci şi de soarta unei naţiuni mici din sud-estul
Europei, asemănătoare, în multe privinţe, cu cea a naţiunii române.
Pe fondul intereselor economice ale Germaniei (acordul de la Algesiras îi permitea
Germaniei un amestec în beneficiile economice rezultate din exploatarea Marocului), al
ocuparea Fez-ului de către francezi şi în vederea alegerilor generale care se apropiau
în Germania, la 1 iulie 1911 o navă de război germană intră în portul Agadir. Faptul
determină o criză care se prelungeşte patru luni, până la 4 noiembrie 1911, când, prin
intervenţia Angliei, se încheie un acord prin care Germania obţine o parte din Congo-ul
francez, între Camerun şi Congo-ul belgian, şi o fâşie de pământ în Guineea.
Test de autoevaluare 1
1. Care au fost consecinţele Acordului austro-rus din 1897?
2. Dar ale Acordului de la Murszteg?
3. Există vreo legătură între situaţiile conflictuale din Balcani şi crizele marocane?
Tratatul de la Versailles, în art. 231, atribuie întreaga responsabilitate a începerii
războiului Puterilor Centrale şi, în particular, Germaniei. Opinia publică din Germania n-
a acceptat acest verdict, care legitima revendicările Aliaţilor din tabăra Antantei şi a
calificat tratatul de la Versailles drept un diktat. În realitate războiul n-a fost provocat
doar de Puterile Centrale, exclusiv din cauza lor, ci toate marile puteri europene sunt
responsabile, într-o măsură mai mică sau mai mare, de declanşarea lui.
Originile primul război mondial trebuie căutate în felul în care s-a făcut unitatea
Germaniei, prin forţă armată, ceea ce a creat în chiar centrul Europei un mare stat,
periculos pentru celelalte, în consecinţele războiului francoprusac din 1870-1871, care
144
 a adus o stare de tensiune în Europa şi a provocat împărţirea statelor acesteia în
blocuri adverse. După înlăturarea lui Bismarck, care şi-a dat seama că Europa nu ar fi
îngăduit Germaniei alte măriri pe continent, Wilhelm al II-lea trece de la politica
echilibrului european la Weltpolitik, adică la o politică de expansiune aventuroasă, la
dorinţă de hegemonie, purtătoare de germeni de război.
Pacea armată Situaţia internaţională e caracterizată mai cu seamă după 1900 de pacea armată .
Aceasta a presupus pe de o parte consolidarea unor sisteme de alianţă din ce în ce
mai strânse, iar, pe de alta, o cursă tot mai de neoprit a înarmărilor, votul de legi
militare care cresc an de an creditele destinate armatelor, mărirea anilor de serviciu
militar, construirea de noi materiale de război. Unirea celor două elemente, alianţele şi
înarmările, pun în funcţie mecanismul generalizării conflictului. În aceasta şi constă
originalitatea primului război mondial: cel din 1914, faţă de celelalte războaie din
Europa secolului al XIX-lea, totdeauna limitate. Acest război s-a extins pe tot
continentul şi în întreaga lume din cauza păcii armate. Cursa colonială Aceste elemente
au fost agravate de expansiunea dincolo de m ări şi de cursa colonizării tuturor teritoriilor
disponibile. Aproape toate aceste teritorii au fost adjudecate, dar numărul pretendenţilor
la stăpânirea lor a crescut. Visurile de hegemonie şi voinţa de putere se extind în toată
lumea nu numai în Europa. O cauză determinantă a conflictului a fost mişcarea
naţionalităţilor, a fost aspiraţia la independenţă, la unitate, la separare. Austro-Ungaria,
care se confrunta cu o acută criză provocată de nemulţumirile popoarelor care o
constituiau, încearcă să-şi rezolve problemele interne cu o lovitură în afară contra Serbiei,
anulând astfel polul de atracţie al altor naţionalităţi: croată, slovenă, bosniacă. Nu trebuie
subevaluaţi nici alţi factori: psihologici, reali sau inventaţi, frica de încercuire, voinţa de acţiune
preventivă.

Caracterul războiului

Trei caracteristici disting primul război mondial de alte războaie:

Durata
În secolul al XIX-lea doar războiul de secesiune din SUA durase patru ani, între aprilie
1861-aprilie 1865 şi în Africa de Sud războiul burilor. Dar fuseseră războaie în afara
Europei, sau conflicte coloniale, la mii de kilometri de metropole. În 1914, când
izbucneşte primul război mondial, toţi credeau că va fi un război scurt, decis de primele
confruntări militare. Dar, în primele şase luni nici unul dintre beligeranţi nu şi-a putut
asigura un avantaj decisiv asupra celorlalţi. Nici Franţa care prin bătălia de la Marna
opreşte înaintarea germană în spaţiul său, nici Rusia, care e înfrântă de Germania în
Prusia orientală, nici Germania, care e obligată să poarte un război pe două fronturi, în

145
 ciuda succeselor iniţiale. Beligeranţii sunt obligaţi să-şi revizuiască planurile. Fronturile
se imobilizează şi se trece la un război de poziţii, cu fronturi continui de sute de
kilometri de la Marea Nordului la frontiera elveţiană, de la Baltica la Carpaţi, cu mii de
oameni implicaţi. Se reîntoarce la războiul de asediu de mai înainte, dar la un asediu
dus de state moderne, cu alte dimensiuni şi mijloace. Această trăsătură va influenţa
decisiv marele conflict armat numit până în 1939 marele război, iar după aceea,
declasat de un alt conflict de proporţii şi mai mari, primul război mondial.
Extinderea geografică Durata atrage după sine extinderea în spaţiu, prin încercarea beligeranţilor de a atrage
de partea lor ţările neutrale. Războiul a luat proporţii incredibile. O consecinţă directă a
păcii armate. Cele două coaliţii acţionează printr-o înlănţuire logică. De partea Antantei
Serbia e atacată de Austro-Ungaria, Muntenegru urmează Serbia, Rusia nu poate lăsa
singuri pe slavii de Sud (o făcuse în 1908 şi n-o mai putea face), Franţa, aliata a Rusiei,
e obligată să intervină, mai ales că Germania îi impune acţiunea, apoi Belgia refuză
ultimatumul Germaniei, Marea Britanie nu poate lăsa Belgia să cadă şi odată cu ea tot
imensul ei imperiu intră în luptă. Aceste ţări reprezentau circa 240 de milioane de
oameni. Lor li se opun Austro-Ungaria şi Germania, adică circa 120 de milioane. Ele au
un avantaj strategic important: posibilitatea de a concentra cu uşurinţă trupe de pe un
front pe altul. De cealaltă parte era o mare diversitate de ţări şi două fronturi fără
legătură între ele. În august 1914 intră în luptă cinci mari puteri europene, acelea care
constituiau atunci „concertul european”. Până atunci fuseseră antrenate două sau trei
mari ţări, nu toate deodată. De la războaiele napoleoniene nu se mai văzuse toată
Europa antrenată în război. Războiul prelungindu-se beligeranţii încep cursa atragerii
neutralilor făcând promisiuni. Neutralii impun revendicările lor. În joc intră şi opinia
publică, care va face presiuni asupra guvernelor dintr-o ţară sau alta. Şi astfel neutralii
încep să iasă din starea de neparticipare la conflict, pentru că interesele lor intră în joc.
În noiembrie 1914 intră în conflict Turcia de partea Centralilor, ceea ce a avut două
mari consecinţe strategice: închiderea Strâmtorilor şi întreruperea contactelor maritime
dintre Rusia şi aliaţii occidentali (toate tentativele aliaţilor de a forţa Dardanelele
eşuează). A doua consecinţă a fost extinderea conflictului în Asia, Orientul Mijlociu fiind
atras în război de partea Centralilor. În mai 1915 intră în război Italia de partea Aliaţilor
şi Austro-Ungaria e obligată să deschidă un al doilea front. Din octombrie 1915 încep
să intre în conflict statele balcanice. Mai întâi Bulgaria de partea Imperiilor Centrale,
apoi România, în august 1916, de partea Antantei, Grecia din iunie 1917, de aceeaşi
parte. În 1917 în Europa rămân neutre doar Elveţia, ţările scandinave şi Spania. Ţărilor
Europei şi altora ale Asiei li se adaugă Africa, 9/10 în posesie colonială, coloniile
146
 urmând destinul metropolelor. Japonia consideră că va avea mai multe de câştigat
dacă participă la război de partea Antantei şi declară şi ea război Germaniei în august
1914 (în virtutea tratatului cu Marea Britanie din 1902). Celor trei continente în război,
Europei, Asiei şi Africii, li se adaugă America. 11 ţări din America intră în război. Multe
fac un gest simbolic, dar nu şi SUA, care în 1917, intrând în conflict, va contribui
substanţial la victoria Antantei. Aşadar, circa 35 de state participă la război, toate
continentele sunt implicate şi sute de mii de oameni. Era prima dată în istorie când un
război lua astfel de proporţii .
Noile forme de război A fost un război total, chiar dacă faţă de al doilea conflict mondial, nu va afecta toate
formele de manifestare socială. Zeci de milioane de oameni sunt implicaţi (“marea
armată” a lui Napoleon contra Rusiei nu avea decât 600000, considerată atunci o cifră
enormă). Conflictul a presupus o mare mobilizare de forţe. Pentru a nu se ajunge la
epuizarea resurselor de muniţii s-a creat o industrie de război, organizat fabrici de
armament, aduse femeile ca mână de lucru în aceste fabrici. Creşte rolul statului ca
organizator, controlor al resurselor pentru armată şi populaţie. Statul ajunge să
controleze întreaga activitate economică şi socială. Intră în uz noi forme de luptă:
războiul economic, războiul submarin, războiul de poziţii, războiul propagandistic.
Din punct de vedere tehnologic, primul război mondial nu numai că depăşeşte toate
conflictele anterioare dar anunţă evoluţia instrumentelor marţiale ale următoarelor
confruntări. Mitraliera, artileria grea, grenada, gazele de luptă, inventate toate în secolul
anterior produc milioane de victime în ceea ce s-a numit primul război “industrializat”.
Moartea este deja un produs standardizat, profund eficientizat. Acum apar însă şi
tancurile (puţin şi ineficient folosite), aviaţia (iniţial cu rol de observare apoi de
bombardament şi vânătoare), aruncătorul de flăcări şi submarinul, toate perfecţionate în
perioada următoare şi folosite în al doilea război mondial. Viaţa civilă nu mai poate
continua în marginea războiului ca în sec. al XIX-lea. Se desfăşoară şi un război
psihologic, prin intrarea în acţiune a propagandei, care intenţionează să acopere
oboseala generală din 1917, când multe ţări se apropie de punctul critic, iar Rusia chiar
cedează. Revoluţia rusă are două consecinţe importante. În primul rând una militară,
pentru că scoate din joc unul din principalii beligeranţi. Germania îşi poate mobiliza
forţele doar pe frontul de Vest şi doar intrarea SUA încearcă să reechilibreze situaţia,
dar cu multă întârziere, SUA neavând forţă militară. În al doilea rând revoluţia rusă are
efecte politice importante, dorinţei de pace a tuturor alăturându-i-se un defetism
revoluţionar contagios. Ideea unei păci albe devine frecventă în ţările beligerante şi
doar venirea la putere a unui om politic ministru precum Clemenceau în Franţa, hotărât
147
 să ducă războiul până la capăt, şi un efort major al Angliei şi SUA în 1918 răstoarnă
situaţia, punând capăt defetismului şi câştigând victoria în noiembrie 1918.

Test de autoevaluare 2
1. Ce legătură există între războaiele balcanice şi primul război mondial?
2. Explicaţi termenul de „pace armată” .
3. Declanşarea primului război mondial este datorată exclusiv Germaniei şi Austro-Ungariei?

Bibliografie

I. Bulei, Arcul aşteptării 1914. 1915.1916, Bucureşti, 1981.

C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României , I-II, ed. 1989, Bucureşti.
Jeffrey Newnham, Graham Evans, Dicţionar de relaţii internaţionale , Bucureşti, Ed. Universal
DALSI, 2001.
M. Popa, Primul război mondial. 1914-1918, Bucureşti, 1979.
Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, Bucureşti, Corint, 2003.
Pe baza textului unităţii şi a bibliografiei, alcătuiţi un eseu structurat pe tema ”Caracteristicile
militare, politice şi diplomatice ale primului război mondial”.
TEMA 8. SISTEMUL DE LA VERSAILLES-WASHINGTON

PLAN:

1.Conferinţa de Pace de la Paris. Noile frontiere şi noile state

2.Societatea Naţiunilor şi politica securităţii colective
3.Relaţiile internaţionale în perioada 1920-1923

OBIECTIVE

fixarea reperelor cronologice importante şi descoperirea semnificaţiilor acestora pentru

caracteristicile fenomenului studiat ;
familiarizarea masteranzilor cu bagajul conceptual specific analizei diploma ției internaţionale
contemporane;
estimarea impactului celor 14 puncte a lui Wilson asupra sistemului relaţiilor internaţionale şi
diplomației internaţionale;
investigarea coordonatelor de dezvoltare a problematicii internaţionale în contextul Conferinţei de
Pace de la Paris;
deprinderea masteranzilor cu analiza textelor specifice activităţii diplomatice.

1.Conferinţa de Pace de la Paris. Noile frontiere şi noile state

Durata Primului Război Mondial, uriaşele pierderi umane şi materiale, dificultăţile

economice, criza morală, de conştiinţă au determinat apariţia, înainte de încheierea
conflictului, a unui curent pacifist, a numeroase proiecte şi programe de organizare a
lumii pe noi baze, astfel ca pacea şi securitatea, dezvoltarea şi bunăstarea să fie
148
 asigurate pentru toate naţiunile. Un puternic impact asupra celor două tabere
beligerante au avut Decretul asupra păcii lansat de guvernul bolşevic la 8 noiembrie
1917 şi programul american de pace cunoscut sub numele de Cele 14 puncte ale
preşedintelui Woodrow Wilson. Ambele proclamau unele principii foarte importante şi
nobile, precum: diplomaţia deschisă, dreptul la autodeterminare, pace democratică, fără
anexiuni. Programul american mai prevedea egalitatea între state, libertatea navigaţiei
pe mare, libertatea comerţului, reducerea înarmărilor, crearea unei Ligi a naţiunilor care
să apere pacea şi să realizeze cooperarea între state.

Noua ordine internaţională

şi problemele acesteia
1919-1923 La 11 noiembrie 1918 s-a pus capăt războiului, iar la 18 ianuarie 1919 au început la
Paris lucrările Conferinţei de Pace, la care au participat numai ţările aliate şi asociate,
nu şi cele învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia). Problemele ce
trebuiau soluţionate erau deosebit de numeroase şi dificile, părerile şi soluţiile propuse
nu concordau, iar divergenţele dintre participanţi s-au manifestat cu putere, mai ales
între marii învingători. La baza hotărârilor care au fost adoptate şi care s-au concretizat
în primul rând în tratatele de pace, au stat realităţile din momentul sfârşitului războiului,
rapoartele şi analizele întocmite de cele peste 50 de comitete şi comisii de experţi şi
voinţa organelor principale ale conferinţei – Consiliul celor zece, Consiliul celor cinci şi
Consiliul celor patru (Anglia, Franţa, Statele Unite ale Americii şi Italia, Japonia
implicându-se în mică măsură şi numai pentru problemele ce priveau Extremul Orient şi
zona Pacificului).

Consiliul celor Patru : de la stânga la dreapta - Lloyd-George (Anglia),

Orlando (Italia), Clemenceau (Franţa), Wilson (SUA)

149
 După aproape cinci ani de război, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow
Wilson, era, fără îndoială, îndreptăţit să declare lui Raymond Poincaré, preşedintele
Republicii Franceze, că „va fi mai dificil de realizat pacea decât războiul”. Acest lucru a
ieşit pregnant în evidenţă în timpul celor aproape doi ani de negocieri şi dispute între
învingători care au caracterizat lucrările conferinţei de pace. Sistemul tratatelor de pace
a avut la bază ideea culpabilităţii statelor învinse, de unde s-au născut clauzele şi
obligaţiile grele impuse acestora. Războiul, mişcările sociale şi naţionale au contribuit
decisiv la dispariţia sau destrămarea a patru imperii: rus, austro-ungar, german şi
otoman.

Tratatele de pace 28 iunie 1919 Tratatul de pace cu Germania, Versailles.

10 septembrie 1919 Tratatul de pace cu Austria, Saint-Germain-en-Laye.
27 noiembrie 1919 Tratatul de pace cu Bulgaria, Neuilly-sur-Seine.
4 iunie 1920 Tratatul de pace cu Ungaria, Trianon.
10 august 1920 Tratatul de pace cu Imperiul otoman, Sèvres.
24 iulie 1923 Tratatul de pace cu Turcia, Lausanne.
Modificarea hărţii Europei Conferinţa de pace a pus în practică principiul naţionalităţilor, ceea ce a dus la
modificarea hărţii politice a Europei prin trasarea unor noi frontiere şi reconstituirea unor
state independente (Polonia, Austria, Ungaria), apariţia unor state noi (Cehoslovacia,
Regatul sârbo-croato-sloven – mai târziu Iugoslavia, ţările baltice) sau prin desăvârşirea
unităţii teritoriale a altora (România, Italia). Austria independentă era o ţară mai mult
agrară, cu o situaţie economică şi financiară precară, ceea ce întreţinea starea de
nemulţumire a populaţiei şi întărea curentul favorabil unirii ei cu Germania industrială.
Ungaria era redusă la teritoriile cu o populaţie majoritar maghiară. Anularea celor trei
împărţiri din veacul al XVIII-lea a dus la reconstituirea Poloniei, iar din fosta Austro-
Ungarie s-a născut Cehoslovacia. În jurul Serbiei s-au unit croaţii, slovenii, bosniacii,
formându-se Regatul sârbo-croato-sloven. Cu Regatul român s-au unit Basarabia,
Bucovina şi Transilvania. Din fostul Imperiu rus s-au constituit statele independente
Finlanda, Lituania, Letonia şi Estonia. În unele dintre aceste state au apărut grupuri
etnice minoritare, care au întreţinut o stare de agitaţie şi de contestare aproape
permanentă iar disputa teritorială dintre Rusia sovietică şi Polonia s-a transformat într-
un război câştigat de polonezi, care şi-au împins frontiera spre est. La 25 octombrie
1920, la Paris a fost semnat tratatul între Anglia, Franţa, Japonia şi Italia, pe de o parte,
şi România, pe de altă parte. Era recunoscută suveranitatea României asupra
teritoriului dintre Prut şi Nistru. Statul român se angaja să asigure în acest teritoriu,

150
 tuturor locuitorilor, aceleaşi drepturi şi libertăţi ca ale celorlalţi cetăţeni ai României. În
noua configuraţie politică a Europei, unele state erau mai avansate în privinţa
economiei, gradului de cultură, drepturilor democratice, fie că era vorba de regimuri
monarhice sau republicane. Altele erau mai sărace, mai slabe, unde democraţia, ideile
liberale, legalitatea, toleranţa erau în fază incipientă sau necunoscute. De aceea, în
primii ani după marele război în aceste ţări au fost introduse noi constituţii, s-au făcut
paşi spre democraţie, prin sistemul parlamentar, s-au adoptat legi care să asigure
progresul economic, social şi cultural. În altele s-a produs fenomenul opus, de negare a
valorilor democratice, a spiritului tolerant, accentuându-se manifestările xenofobe,
revizioniste sau revanşarde.

GLOSAR

dreptul la autodeterminare – dreptul fiecărui popor de a-şi alege forma de guvernământ, de a trăi liber,
într-un stat propriu, independent şi suveran.

Test de evaluare 1

1. Parcurgeţi documentul de mai jos, identificaţi şi comentaţi pe scurt legătura stabilită

prin tratat între graniţe şi drepturile minorităţilor.
Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la Trianon (4 iunie 1920)

„Art. 45. Ungaria renunţă, în ce o priveşte,... la orice drepturi şi titluri asupra teritoriilor din fosta monarhie
austro-ungară, situate dincolo de frontierele Ungariei, aşa cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a
(Frontierele Ungariei) şi recunoscute, prin prezentul tratat sau prin orice alte tratate încheiate în vederea
reglementării actualelor chestiuni, ca făcând parte din România.[...]
Art. 47. România recunoaşte şi confirmă, faţă de Ungaria, angajamentul său de a accepta inserarea, într-
un tratat încheiat cu principalele puteri aliate şi asociate, a dispoziţiilor socotite necesare de către aceste
puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populaţiei prin rasă,
limbă şi religie, precum şi pentru a proteja libertatea de tranzit şi un regim echitabil pentru comerţul
celorlalte naţiuni.”
Germania şi Tratatul
de la Versailles
Cea mai mare atenţie s-a acordat tratatului cu Germania, socotită a fi principalul vinovat
de declanşarea războiului. Cunoscut sub numele de Tratatul de la Versailles, acest
document cuprindea condiţii grele pentru statul german: teritoriale şi demografice,
economice şi militare. Astfel, Germania ceda teritorii Franţei, Belgiei, Danemarcei,
Poloniei, cu 8 milioane de locuitori. Practic, Germania pierde o şeptime din teritoriu şi a
zecea parte din populaţie: cedează Alsacia şi Lorena în favoarea Franţei, pierderi
151
teritoriale minore în favoarea Belgiei (Eupen şi Malmedy) şi a Danemarcei. Cele mai
însemnate cesiuni teritoriale privescregiunile orientale ale Germaniei: coridorul Dantzig-
ului care separă Prusia Orientală de restul Germaniei şi care revine Poloniei, Silezia
Superioară, sudul Prusiei Orientale şi regiunea Teschen. În ultimele două regiuni au loc
în perioada 1920-1921 plebiscite: în sudul Prusiei Germania câştigă peste 90% din
voturi, iar în cazul Sileziei Superioare Germania păstrează aprox. 2/3 din teritoriu, restul
devenind teritoriu polonez. Regiunea Teschen va reveni Cehoslovaciei, deşi cehii
reprezintă sub o treime din populaţie. De asemenea regiunea Memel situată în
extremitatea estică a Prusiei Orientale va fi plasată sub o administraţie internaţională
până în 1923, dată la care va fi anexată de Lituania. În plus, Germania pierde toate
teritoriile sale de peste mări în favoarea Marii Britanii, Franţei, Japoniei, Belgiei şi
Portugaliei, fie sub formă de mandat, fie prin preluare directă. În plan militar, i se
interzicea serviciul militar obligatoriu, armata îi era redusă la 100 000 de soldaţi şi 5 000
de ofiţeri, recrutaţi pe bază de voluntariat. Nu avea dreptul să fabrice armament şi să
deţină blindate, artilerie grea, submarine şi aviaţie militară. Teritoriul din stânga Rinului
şi o fâşie largă de 50 km de-a lungul malului drept erau demilitarizate. În caz de
încălcare a acestor prevederi, statul german se făcea vinovat de un act de ostilitate faţă
de aliaţii învingători. Marele Stat major german şi toate celelalte formaţiuni militare erau
dizolvate, interzicându-se reconstituirea lor sub orice formă. Drept compensaţie pentru
distrugerea minelor de cărbuni din nordul Franţei, Germania ceda acestei ţări
proprietatea „întreagă şi absolută” asupra minelor de cărbuni din bazinul Saar, iar
teritoriul Saar era pus sub administrarea Societăţii Naţiunilor. După 15 ani, populaţia din
acest teritoriu urma să decidă, prin plebiscit, sub ce suveranitate dorea să fie plasată.
Oraşul Danzig şi teritoriul adiacent lui constituiau oraşul liber plasat sub protecţia
Societăţii Naţiunilor. Statul german se angaja să acorde dreptul de tranzit pe teritoriul
său persoanelor, mărfurilor, navelor, vagoanelor şi serviciilor poştale provenind din sau
având ca destinaţie teritoriile uneia din puterile aliate şi asociate. Germania era obligată
să recunoască independenţa Austriei, Cehoslovaciei şi Poloniei. În principalele oraşe
de pe valea Rinului staţionau trupe aparţinând învingătorilor, ce urmau să fie retrase
treptat până în 1935. Germania pierdea coloniile, trebuia să plătească reparaţii
învingătorilor, era obligată să acorde acestora clauza naţiunii celei mai favorizate.
Tratatul de pace a slăbit mult puterea Germaniei, transformând-o pentru câţiva ani într-
un stat de rangul doi. Germanii socoteau că au fost înşelaţi din interior şi nedreptăţiţi şi
umiliţi din exterior, ceea ce va da apă la moară propagandei ultranaţionaliştilor,
militariştilor şi apoi naziştilor. Aceştia nu vor recunoaşte prevederile Tratatului de la
152
Versailles, vor contesta noile frontiere şi vor acţiona pe toate căile pentru a reface
Germania Mare de dinainte de război.

GLOSAR
reparaţii de război – compensarea, financiar sau în natură, de către statele învinse a pagubelor
provocate altor state în timpul războiului. Reparaţiile se decid prin tratatele de pace.
demilitarizare – interdicţia, prin tratate sau convenţii internaţionale, ca pe un teritoriu sau într-o zonă să
staţioneze forţe armate şi să se ridice fortificaţii şi instalaţii militare.
zone (oraşe) libere – teritorii disputate de unele state şi care au primit un statut internaţional, sub
controlul Societăţii Naţiunilor.

Tratatul de pace cu Germania „Clauze militare, navale şi aeriene„

[…] Art. 160. Cu începere de la data de 31 martie 1920 cel mai târziu, armata germană nu va trebui să
cuprindă mai mult de şapte divizii de infanterie şi trei divizii de cavalerie.
Începând din acest moment, totalul efectivelor armatei statelor care constituie Germania nu va trebui să
depăşească o sută de mii de oameni, inclusiv ofiţeri şi necombatanţi, şi va fi destinată exclusiv menţinerii
ordinii în teritoriu şi la poliţia frontierelor. […]
Art. 173. Orice fel de serviciu militar general obligatoriu va fi desfiinţat în Germania.
Armata germană nu va putea fi constituită şi recrutată decât prin angajări voluntare. […]
Art. 180. Toate fortăreţele, fortificaţiile şi locurile întărite, situate pe teritoriul german, la
estul unei linii trasate la 50 kilometri est de Rin, vor fi dezarmate şi dărâmate. […]
Reparaţii
[…] Art. 231. Guvernele aliate şi asociate declară, iar Germania recunoaşte, că Germania şi aliaţii săi
sunt răspunzători – pentru că le-au cauzat – de toate pierderile şi de toate daunele suferite de guvernele
aliate şi asociate, precum şi de naţiunile lor, ca urmare a războiului ce le-a fost impus prin agresiunea
Germaniei şi a aliaţilor săi […]
Art. 235. […] în cursul anilor 1919 şi 1920, precum şi în primele patru luni ale anului 1921, Germania va
plăti echivalentul a douăzeci de miliarde mărci aur, în vărsămintele şi în condiţiile pe care le va fixa
Comisia reparaţiilor.”

Test de evaluare 2
Urmăriţi informaţiile din textul de mai sus şi:
1. Precizaţi motivele Puterilor Aliate şi Asociate pentru introducerea respectivelor
clauze.
2. Identificaţi explicaţia prezentă în text pentru reparaţiile imense cerute Germaniei.

De reţinut:

Tratatul de pace cu Germania a servit drept model pentru celelalte tratate, prin prevederile de natură
teritorială, militară, economică ş.a. Astfel, din punct de vedere militar, efectivele în soldaţi şi ofiţeri nu
puteau să depăşească pentru Austria 30 000 de militari, pentru Bulgaria 20 000, pentru Ungaria 30 000;
pentru Turcia 50 000. Din punct de vedere teritorial, cele patru state se obligau să respecte noile frontiere
fixate prin tratatele de pace, iar din punct de vedere economic urmau să plătească reparaţii pentru

153
 daunele provocate puterilor aliate şi asociate în anii războiului. Aceste tratate de pace au fost socotite, ca
şi cel de la Versailles, dictate şi contestate ca atare.

2. Societatea Naţiunilor şi politica securităţii colective

Pactul Societăţii Naţiunilor
Învăţămintele războiului, cortegiul nesfârşit al suferinţelor de tot felul şi amploarea
curentului pacifist au contribuit decisiv la crearea, în cadrul Conferinţei de pace, a
Societăţii Naţiunilor, pe baza Pactului întocmit de o comisie specială, condusă de
preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson. Pactul Societăţii Naţiunilor a
fost inclus în tratatele de pace şi avea 26 de articole, în care erau definite obiectivele
Societăţii, componenţa şi structura sa, modul de funcţionare, drepturile şi obligaţiile
membrilor acesteia.

Organismele S.N. Principalele structuri ale Ligii au fost Consiliul, format din 5 membri permanenţi (în fapt
patru datorită neparticipării americane) şi patru membri nepermanenţi (6 începând cu
1922 şi 9 după 1926), Adunarea Generală la care participau toţi cei 42 de membri, un
Secretariat la Geneva şi o Curte Permanentă de Justiţie Internaţională stabilită mai
târziu la Haga. Între primele două instituţii nu exista o delimitare clară a atribuţiilor, ceea
ce s-a dovedit a fi o sursă de slăbiciune pentru întreaga organizaţie. Existau de
asemenea o serie de organisme subsidiare de natură politică (Comisia Permanentă
pentru Mandate, Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi) sau tehnică (cooperare
intelectuală, chestiuni sociale, sclavie, etc.) Articolul de bază al Pactului era articolul 16
care prevedea sancţiuni economice şi, dacă este necesar, militare, împotriva statului
agresor, acesta fiind statul care nu respecta procedurile de rezolvare a disputelor
prevăzute în actul fondator al Ligii.
Obligativitatea arbitrajului (art.12) este în mod necesar completată cu detalierea
metodelor de mediere (art.15) şi cu decizia de a crea o Curte Permanentă de Justiţie
Internaţională (art. 14). Articolul 19 prevedea posibilitatea modificării tratatelor, deşi e
greu de înţeles cum o acţiune în acest sens putea fi iniţiată în condiţiile existenţei
votului unanim la nivelul tuturor structurilor decizionale ale Ligii (art.5). Sediul Societăţii
a fost stabilit la Geneva. Pactul prelua unele din principiile de bază din programul
american de pace, statuând că scopurile esenţiale al Societăţii Naţiunilor trebuiau să fie
garantarea păcii şi securităţii tuturor naţiunilor, cooperarea dintre ele pe picior de
egalitate, reducerea înarmărilor, rezolvarea tuturor diferendelor şi Sistemul mandatelor
litigiilor dintre state pe cale paşnică, sancţionarea celor care încălcau tratatele şi
obligaţiile internaţionale ş.a. În teritoriile coloniale sau stăpânite de Germania, respectiv
de Imperiul otoman, Societatea Naţiunilor a recurs la sistemul mandatelor:
154
 încredinţarea administrării acestor teritorii unor mari puteri – Anglia, Franţa, Japonia –
în vederea pregătirii lor pentru a deveni autonome sau independente. Durata
mandatului putea să varieze. Beneficiari ai mandatelor au fost Japonia în China şi zona
Pacificului, Anglia şi Franţa în Africa şi zona arabă a Imperiului otoman (Siria şi Liban –
Franţei, Palestina şi Mesopotamia, viitorul Israel – Angliei). Unele oraşe aflate în
dispută au fost declarate oraşe libere şi trecute sub autoritatea Societăţii Naţiunilor. A
fost cazul oraşelor Danzig, disputat de Germania şi Polonia, şi Fiume, revendicat de
Italia şi de Iugoslavia.
Noua ordine internaţională
şi estul Europei
Sistemul versaillez avea implicaţii formidabile pentru această regiune a continentului.
Aproape 20000 de kilometri de noi graniţe erau trasate, vechile unităţi economice erau
sparte, noi sisteme monetare trebuie create uneori din nimic. Integrarea economică,
juridică a noilor regiuni pune dificultăţi extraordinare statelor est-europene, fie că e
vorba de o extindere a teritoriului sau pur şi simplu de crearea unui nou stat. Iugoslavia,
spre exemplu, are nu are un sistem de căi ferate, ci patru, fiecare cu ecartament şi
orientare diferite, fără a forma un sistem integrat. Procesul de modernizare a acestor
state va fi cu atât mai dificil cu cât noul climat internaţional nu înseamnă numai tensiuni
între învingători, revizionism, ameninţarea comunismului, contestarea aproape a
fiecărei graniţe din Centrul şi Estul Europei de un stat sau altul (în ciuda reducerii
dramatice a numărului de persoane care trăiesc sub regimuri străine), dar şi capitaluri
insuficiente care să finanţeze transformarea lor economică.

Punctele slabe
ale Societăţii Naţiunilor Cauzele eşecului Societăţii Naţiunilor au fost îndelung dezbătute, însă orice explicaţie
trebuie să plece de la discrepanţa dintre aşteptările mult prea mari ale opiniei publice
mondiale şi capabilităţile reale ale Ligii. De la bun început lipsa de încredere a marilor
putere în sistemul Societăţii Naţiunilor a făcut ca o mare parte a problemelor lumii post-
Versailles să fie rezolvate prin intermediul unor organisme paralele: Consiliul Suprem al
Puterilor Aliate şi Asociate, Conferinţa Ambasadorilor, Comisia Reparaţiilor, ceea ce
restrânge grav abilităţile Ligii în a-şi pune amprenta asupra reconfigurării lumii
postbelice. Preponderenţa puterilor europene în Consiliu, combinată cu lipsa Statelor
Unite şi a Uniunii Sovietice (până în 1934) a însemnat că Liga nu reflecta noua
distribuţie de putere la nivel global, cu efecte grave asupra succesului organizaţiei în a
deveni un garant al securităţii globale. Mai mult, faptul că mare parte a instituţiilor sale
funcţionau pe baza unanimităţii a lipsit Liga de supleţe şi a transformat-o într-un
instrument al prezervării statu-quo-ului. De asemenea lipsa oricărei puteri efective cu
155
 care deciziile – dacă se ajungea la ele – ar fi putut fi implementate, reluctanţa Americii
în a coopera măcar cu Liga, echilibrul precar ce trebuia stabilit între ceea ce unii
vedeau ca ameninţarea supranaţională a Societăţii Naţiunilor şi suveranităţile naţionale
contribuiau la creşterea ineficienţei practice a Ligii Naţiunilor. O eficienţă crescută ar fi
cerut nu numai un alt sistem de vot, dar şi crearea de metode efective pentru Ligă de a-
şi impune deciziile. Asemenea condiţii aduceau severe limitări suveranităţii naţionale,
lucru inacceptabil pentru toate statele, mari sau mici. Toate acestea au făcut inevitabil
eşecul organizaţiei care a cunoscut doar o scurtă perioadă de succes, între 1926 şi
1931. În acelaşi timp, aplicarea prevederilor Pactului şi realizarea obiectivelor Societăţii
Naţiunilor s-au dovedit a fi o misiune dificilă din cauza nemulţumirii învinşilor, a
persistenţei unor situaţii conflictuale, a rămânerii în afara instituţiei geneveze, din
motive diferite, a trei mari puteri: Statele Unite ale Americii, Germania şi Rusia. Aceasta
a făcut ca Societatea Naţiunilor să nu fie un organism universal, cum s-a dorit iniţial.
Menţinerea unor guvernări nedemocratice, apariţia unor regimuri totalitare în unele ţări,
persistenţa nemulţumirii şi sentimentului de frustrare în altele au dus la contestarea
ordinii instaurate după război şi a Societăţii Naţiunilor. Disputele dintre marile puteri
membre sau nu ale Societăţii Naţiunilor, interesele şi acţiunile lor divergente au
amplificat slăbiciunile Societăţii, încurajându-i pe adversarii ei.
Rusia sovietică (din decembrie 1922, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste –
URSS) nu a fost admisă la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus
bazele noii ordini internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut
aceste tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte,
puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi
au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să poată reuşi lichidarea regimului
bolşevic. Au recurs apoi la blocada economică, politică şi diplomatică împotriva Rusiei
şi la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine acesteia. Una din slăbiciunile
fundamentale ale Societăţii Naţiunilor şi ale noului edificiu internaţional clădit la
Conferinţa de pace s-a datorat refuzului Congresului american de a ratifica tratatele de
pace semnate sau acceptate de preşedintele Wilson. Aceasta a însemnat respingerea
de către americani a Societăţii Naţiunilor şi a promisiunilor de a veni în sprijinul Franţei
în cazul unei agresiuni din partea Germaniei. Situaţia se complica şi datorită faptului că
din debitor al Europei, SUA au devenit creditor al ţărilor de pe acest continent, capabile
deci să îşi impună punctul lor de vedere, chiar dacă au revenit la politica tradiţională de
izolare.
Iniţiative ale Societăţii Naţiunilor

156
 În pofida acestor dificultăţi şi neajunsuri, în primul deceniu de existenţă, Societatea
Naţiunilor a întreprins numeroase acţiuni pentru realizarea unei ordini de pace, de
securitate a tuturor statelor, pentru respectarea tratatelor şi a aplicării principiilor
Pactului. Aceste acţiuni au vizat domeniile economic, financiar, politic, militar, toate cu
implicaţii în sfera păcii şi securităţii colective. Societatea Naţiunilor a pus în practică
măsuri pentru reconstrucţia economică şi financiară a Austriei, Ungariei, Bulgariei,
Albaniei, Greciei şi Portugaliei. Conferinţa economică mondială din 1927, organizată
sub egida Societăţii Naţiunilor, a urmărit punerea în aplicare a unui vast program de
cooperare economică între toate statele. Deşi desfăşurate în afara cadrului Societăţii
Naţiunilor, Conferinţa şi Acordurile de la Locarno (octombrie 1925) au stat sub semnul
şi au fost în spiritul principiilor Pactului. Acelaşi lucru se poate spune despre Pactul de
la Paris ( Pactul Briand-Kellogg), semnat în august 1928 şi care elimina războiul din
raporturile internaţionale, toate diferendele trebuind să fie rezolvate prin negocieri, pe
cale paşnică. Societatea Naţiunilor s-a angajat prin Pact să înfăptuiască reducerea
armamentelor până la minimumul necesar menţinerii ordinii interne şi apărării
frontierelor. În conformitate cu obiectivele Societăţii Naţiunilor pentru consolidarea păcii
şi înfăptuirea securităţii colective au fost create Mica Înţelegere (Cehoslovacia,
Iugoslavia şi România) şi Înţelegerea Balcanică (Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia),
alianţe regionale defensive.

Test de evaluare 3
Răspundeţi la următoarele cerinţe :
1.1. Indicaţi centrul de greutate geografic şi politic al Ligii Naţiunilor ? Explicaţi pe scurt.
1.2. Precizaţi categoriile de state ce fac parte din Liga Naţiunilor ?
1.3 Explicaţi pe scurt slăbiciunile Ligii Naţiunilor provenite din absenţa unei Mari Puteri.

3. Relaţiile internaţionale în perioada 1920-1923

Problema germană Prima parte a anilor douăzeci îşi găseşte priorităţile în primul rând în tentativele de a
depăşi consecinţele primului război mondial. Problema germană, retragerea americană,
enigma sovietică, fragmentarea spaţiului central şi est-european, criza economică fără
precedent reprezintă provocări extraordinare pentru oamenii politici europeni, mulţi
dintre ei formaţi înainte de război şi care au în consecinţă dificultăţi de adaptare la noile
realităţi interne şi internaţionale. Principalele dificultăţi pe plan internaţional erau
generate de problema germană şi de diferitele modele de răspuns la ea găsite de
marile puteri învingătoare, în special de anglo-francezi.

157
Problema rusă
Politica franceză de fermitate
Rivalităţile franco-engleze
Politica britanică
de echilibru continental
Chestiunea germană nu este, însă, văzută în izolare, ci este legată de problema rusă şi
de dificultăţile economice ale Europei. Dacă Franţa va oscila în această perioadă între
o politică de fermitate şi una de reconciliere faţă de Germania, Marea Britanie se va
orienta de timpuriu spre o apropiere de aceasta din urmă, cheia prosperităţii europene
şi a stabilizării continentului în ochii multor britanici. Se considera, nu fără o oarecare
doză de naivitate, că o Germanie prosperă îşi va accepta mult mai uşor noul statut
internaţional. Oricum, dacă Germania era cheia planului englez de reconstrucţie a
continentului, reintegrarea Rusiei şi a Estului Europei în circuitul economic european
era de asemenea un punct important de pe agenda britanică.
În ceea ce priveşte Franţa, politica sa de fermitate faţă de principalul stat înfrânt apărea
drept unica politică posibilă în condiţiile eşecului obţinerii unor garanţii de securitate
anglo-americane, în conformitate cu asigurările date de preşedintele american Wilson
în 1919. Politica de fermitate însemna utilizarea unor instrumente create de Tratatul de
la Versailles (ocupaţia, dezarmarea, dar mai ales reparaţiile) pentru a redresa
dezechilibrul potenţial dintre o Franţă învingătoare, dar slăbită economic şi demografic,
şi o Germanie înfrântă, cu un potenţial economic şi uman net superior şi eliberată în
plus de ameninţarea alianţei tradiţionale franco-ruse. Poziţia franceză, exprimată de
preşedintele Clemenceau întâlnea însă opoziţia primului ministru britanic Lloyd-George
ce vedea în dorinţa Franţei de a-şi fixa graniţele pe Rin de exemplu o tentativă de
instaurare a hegemoniei continentale. Un mijloc în plus pentru asigurarea securităţii
franceze şi descurajarea vecinului german era reprezentat de tentativa de a înlocui
alianţa antebelică cu Rusia printr-o serie de tratate cu statele mici din Centrul şi Estul
Europei şi prin încurajarea apropierii dintre acestea. Politica franceză în est avea însă
şi un al doilea rol. După timidaintervenţie occidentală în războiul civil rus şi înfrângerea
forţelor antibolşevice, micile state est-europene erau menite să formeze un cordon
sanitar destinat să împiedice expansiunea comunismului rus.
Ciocnirea anglo-franceză era practic inevitabilă de vreme ce britanicii îşi concepeau
politica germană în termenii reconstrucţiei economice a Republicii de la Weimar, în timp
ce partea franceză, în încercarea de a controla evoluţia Germaniei, se folosea tot de un
instrument economic, reparaţiile.
Din nefericire, divergenţele anglo-franceze erau departe de a fi limitate la problema
germană. Dezmembrarea Imperiului otoman și crearea Turciei sub autoritatea lui
Mustafa Kemal avea să dea naştere unor diviziuni adânci între cei doi foşti aliaţi. Astfel,
158

Chestiunea orientală
Reluarea raporturilor între
Germania şi Rusia sovietică
conflictul greco-turc a găsit cele două mari puteri în tabere opuse, Kemal, sprijinit de
Franţa şi Italia obţinând în august 1922 o victorie decisivă împotriva Greciei ce
beneficia de ajutorul Marii Britanii. În urma Tratatului de la Lausanne (1923) Turcia
recupera întreaga Anatolie precum şi teritorii europene.
De asemenea rivalitatea legată de fostele teritorii arabe ale Imperiului Otoman a
contribuit enorm la adâncirea divergenţelor în problema germană. Politica progermană
a Angliei în această perioadă era văzută de o serie de factori de decizie de la Londra ca
o reîntoarcere la tradiţionala politică de sprijinire a echilibrului continental. Astfel,
Franţei, devenită principala putere a continentului, trebuia să i se opună o
contrapondere şi singura capabilă s ă joace acest rol era fostul inamic. Era însă o
interpretare simplistă a sistemului echilibrului de putere şi una în mod evident eronată
date fiind raportul de forţe potenţial franco-german. Opţiunile britanice privitoare la
reconstrucţia Europei erau puternic influenţate de activitatea renumitului economist
John Maynard Keynes, autor al Consecinţelor economice ale păcii (1919), care vedea
patru soluţii principale pentru reconstrucţia Europei: revizuirea tratatelor, mai ales în
ceea ce priveşte reparaţiile şi în strânsă legătură cu aceasta, rezolvarea problemei
datoriilor interaliate (prin anularea celei mai mari părţi), un mare împrumut internaţional
subscris în primul rând de Statele Unite combinat cu reforme monetare în mai toate
statele europene, restaurarea comerţului dintre estul şi vestul Europei, inclusiv reluarea
legăturilor cu Rusia.
În plan diplomatic Germania va complica ecuaţia acestei prime perioade postbelice
după ce între 1922 şi 1932 relaţiile dintre Germania şi Rusia sovietică (ulterior URSS)
au fost direcţionate de Tratatul de la Rapallo din 16 aprilie 1922 şi de Tratatul de
neutralitate şi neagresiune din 24 aprilie 1926. Primul tratat stabilea procedura de
reglementare a litigiilor dintre cele două ţări, renunţarea reciprocă la despăgubirile de
război, restabilirea relaţiilor diplomatice, clauza naţiunii celei mai favorizate, colaborarea
economică. Cel de-al doilea tratat, încheiat pe o durată de cinci ani, prevedea că, în caz
de atac asupra uneia din părţi, cealaltă se angaja să aibă faţă de ea o atitudine
paşnică. Într-una din anexele tratatului, partea sovietică solicita derogarea de către
Germania de la obligaţiile articolelor 16 şi 17 din Pactul Societăţii Naţiunilor. În caz de
conflict între sovietici şi Polonia, sprijinul Franţei pentru aliatul polon era greu de
acordat, Germania fiind neutră. În 1931, când acest tratat a expirat, între cele două ţări
s-a încheiat un protocol de prelungire, care însă a fost ratificat abia în mai 1933. Cele
două tratate au marcat pentru fiecare stat în parte un real succes politico-diplomatic,
159
 scoţându-le din izolarea în care fuseseră aruncate de celelalte mari puteri, le-au creat
facilităţi de cooperare economică şi chiar în plan militar şi au reprezentat un instrument
de presiune şi de şantaj la adresa puterilor occidentale pentru a fi mai conciliante în
ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor impuse Germaniei sau comportamentul faţă de
Rusia sovietică. După instalarea nazismului la putere, relaţiile germano-sovietice s-au
deteriorat continuu.
Tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922)

„Art. 2. Germania renunţă la pretenţiile izvorând din faptul aplicării, până în prezent, a legilor şi măsurilor
RSFSR unor cetăţeni germani şi drepturilor lor private, precum şi drepturilor Germaniei şi ale statelor
germane faţă de Rusia; de asemenea, renunţă la pretenţiile ce izvorăsc, în general, din măsurile luate de
RSFSR sau de organele ei faţă de cetăţenii germani sau faţă de drepturile lor private, sub condiţia ca
guvernul RSFSR să nu satisfacă pretenţii analoage ale altor state.”

Tratatul de neutralitate şi neagresiune (24 aprilie 1926)

„Art. 2. Dacă, în pofida atitudinii sale paşnice, una din părţile contractante va fi supusă unei agresiuni din
partea unei terţe puteri sau a unui grup de terţe puteri, cealaltă parte contractantă va păstra neutralitatea
în tot cursul conflictului.”

Test de evaluare 4
1. Identificaţi caracteristicile „politicii de fermitate franceze” în această perioadă ?
2. Explicaţi motivaţiile politicii pro-germane a Londrei?
3. Indicaţi obiectivele Germaniei şi Rusiei sovietice atinse prin tratatul de la Rapallo ?
4. Recitiţi documentele de mai sus şi explicaţi care era preţul plătit de Germania prin
articolul 2 al Tratatului de la Rapallo pentru reglementarea relaţiilor cu Rusia ?

Relaţiile franco-germane Pacea şi securitatea Europei depindeau, între altele, de situaţia relaţiilor dintre Franţa şi
Germania. Deşi Franţa a fost învingătoare în război, economia sa îşi revenea greu,
datoria externă era mare, francul se devalorizase. Salvarea era văzută în încasarea
datoriei de război din partea Germaniei. Aceasta trecea prin dificultăţi mult mai mari,
ruina economică şi falimentul mărcii făcând imposibilă plata reparaţiilor. Pe de altă
parte, climatul social-politic german s-a deteriorat, au proliferat grupările
ultranaţionaliste, revizioniste şi revanşarde, între care Partidul Naţional-Socialist al cărui
lider va fi Adolf Hitler. Pericolul venea şi din partea stângii, adepţii bolşevismului
înfiinţând în ianuarie 1919 Partidul Comunist German. Grupările ultranaţionaliste de
dreapta au căutat să înlăture regimul instaurat în 1919 prin Constituţia de la Weimar,
punând la cale două puciuri, în 1920 şi 1923, care au eşuat.
Instabilitatea climatului
politic german De fapt, imediat după semnarea Tratatului de la Versailles Germania a lansat un întreg
arsenal pentru a submina clauzele acestuia. Livrările în contul reparaţiilor au fost făcute

160

Problema germană şi
ocuparea Ruhr-ului (1920-1923)
Conferinţa de la Londra
Rezistenţa pasivă
cu mare greutate, dar Germania a fost nevoită să cedeze de cele mai multe ori pentru
că avea de-a face, cel puţin până în vara-toamna lui 1921, în majoritatea cazurilor cu
un front unit anglo-francez care nu ezită să dea ultimatumuri şi să utilizeze ameninţarea
forţei. Pe plan militar, Germania de la Weimar făcea tot posibilul pentru a obstrucţiona
activitatea comisiei interaliate de control al dezarmării.
Din cauza greutăţilor economice, pe 12 iulie 1922 Guvernul german a înaintat aliaţilor
un moratoriu de şase luni la plata reparaţiilor, aducând drept argument starea precară a
finanţelor germane. În timp ce britanicii reacţionează favorabil, francezii sunt dispuşi să
accepte cererea germană numai dacă sunt oferite o serie de garanţii (minele din Ruhr).
O încercare de soluţionare – Conferinţa de la Londra (7-14 august) – a dus dimpotrivă
la tensionarea relaţiilor anglo-franceze întrucât englezii încercau să facă presiuni
asupra Parisului prin forţarea chestiunii datoriilor interaliate (încă din iulie Marea
Britanie se raliase poziţiei americane care cerea plata integrală a datoriilor interaliate).
Pe 31 august primul ministru francez Raymond Poincaré a blocat din nou posibilitatea
unui moratoriu, de data aceasta în cadrul Comisiei Reparaţiilor. În contextul degradării
relaţiilor anglo-franceze, în decembrie 1922 Comisia Reparaţiilor constată eşecul
Germaniei în a-şi respecta obligaţiile în domeniul reparaţiilor. Pe 2 ianuarie este decisă,
în ciuda opoziţiei britanice, preluarea Ruhr-ului cu titlu de garanţie iar pe 11 ianuarie
1923 trupe franco-belgiene pătrund în zona Ruhr-ului. Franţa urmăreşte în acest fel să
se asigure că Germania îşi va respecta obligaţiile fixate la Versailles, dar şi să
determine partea germană să adopte o politică favorabilă intereselor franceze.
Reacţia germană imediată se materializează în lansarea unei campanii de rezistenţă
pasivă a muncitorilor şi funcţionarilor din Ruhr care riscă să paralizeze regiunea şi să îi
împiedice pe francezi să obţină orice beneficii de pe urma acestei ocupaţii. În ciuda
rezistenţei, autorităţile de ocupaţie au reuşit relativ rapid să relanseze producţia de
cărbuni şi livrările către Franţa. Aceeaşi rezistenţă, finanţată prin metode infaţioniste de
către guvernul german, a dat naştere teribilei inflaţii ce a marcat prin consecinţele sale
întreaga existenţă a Republicii de la Weimar. Povara financiară pe care o reprezenta
rezistenţa pasivă, dar şi succesul franco-belgian în a repune în funcţiune industria
minieră au făcut ca una din primele decizii ale noului guvern german condus de Gustav
Stresemann să fie întreruperea acestei forme de rezistenţă (26 septembrie 1923). Noul
guvern era dornic în egală măsură să elimine sursele potenţiale de nemulţumire ale
populaţiei, date fiind ameninţările reprezentate de mişcările extremiste de dreapta sau
de stânga, dar şi de apariţia unei mişcări separatiste în Rhenania. Dacă opţiunile
161
guvernului german erau drastic limitate de criza financiară în septembrie 1923, acelaşi
lucru s-a întâmplat şi guvernului francez care a amânat mult prea mult reluarea
discuţiilor cu partea germană şi a fost forţat să accepte soluţia americană de mediere
care prevedea reunirea unei comisii de experţi sub conducerea finanţistului american
Dawes pentru discutarea problemei reparaţiilor germane. Ocuparea Ruhr-ului s-a
dovedit a fi pentru Franţa un eşec strategic: a tergiversat negocierile în speranţa
obţinerii unor avantaje mai mari de pe urma haosului ce părea să se instaleze în
Germania şi nu a reuşit să transforme succesul din Ruhr în avantaje diplomatice. În
schimb, a reuşit să se izoleze diplomatic şi financiar, să transforme imaginea
Germaniei din agresor în victimă iar Anglia şi SUA au preluat în administrare problema
reparaţiilor germane.
Test de autoevaluare 5
1. În ce constau problemele economice ale Franţei după Primul Război Mondial şi cum
se dorea a fi depăşite?
2. Care au fost consecinţele intervenţiei franco-belgiene în Ruhr ?
Bibliografie
P.Milza. Istoria secolului XX. Volumul I. 1900-1945 Sfârşitul „lumii europene”, Bucureşti,
Editura All, 2009.
P. Bărbulescu, I. Cloşcă, Repere de cronologie internaţională 1914-1945, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2005.
N.Z. Lupu, Gh. N.; Buşe, C. Căzan, Istoria universală contemporană. Vol.1. 1917-1945,
Bucureşti, 1999.

162
 TEMA 9. DIPLOMAȚIA INTERNAŢIONALĂ ÎN PERIOADA 1923 - 1939

PLAN: 1. Destinderea raporturilor franco - germane 1924 – 1929

2. Tensiuni internaţionale 1929 -1935
3. Prăbuşirea sistemului de securitate colectivă 1933 – 1936
4. Drumul spre război 1936 – 1939
OBIECTIVE:
• fixarea reperelor cronologice şi descoperirea semnificaţiilor acestora pentru
caracteristicile fenomenului studiat ;
• familiarizarea studenţilor cu bagajul conceptual specific analizei relaţiilor internaţionale
contemporane;
• investigarea obiectivelor, intereselor şi instrumentelor angajate specifice Marilor Puteri
în perioada interbelică;
• descoperirea mecanismelor diplomatice și factorilor ce au contribuit la crearea
premiselor pentru izbucnirea celui de-al doilea război mondial;
• deprinderea studenţilor cu analiza textelor specifice relaţiilor diplomatice.

1. Destinderea raporturilor franco - germane 1924 – 1929

În perioada următoare evoluţia relaţiilor internaţionale va fi marcată de o relativă

destindere favorizată de mai mulţi factori precum: apariţia în prim-planul diplomatic a
unei alte generaţii de oameni politici mai puţin intransigenţi precum Aristide Briand şi
Gustav Stresseman, venirea stângii la putere atât la Paris, cât şi la Londra (Herriot şi

163

Planul Dawes
Conferinţa de la Locarno
MacDonald) dar mai ales de relansarea economică şi stabilitatea financiară
generalizată. Franţa, mai realistă acum, nu îşi permite, datorita poziţiei demografice şi
economice incomode o altă politică faţă de Germania decât cea de compromis şi
conciliere apropiindu-se de Marea Britanie în tentativa de integrare a Reichului în
ansamblul internaţional. În acelaşi timp, Germania realizează că nu poate câştiga
„războiul rece” cu Franţa iar o politica de temporizare, îi poate aduce mai multe
avantaje decât politica de forţă: evitarea dezmembrării, stabilizarea situaţiei politice şi
economice, revizuirea lentă a Tratatului de la Versailles.
În acest context Planul Dawes va fi adoptat în cadrul unei noi Conferinţe desfăşurate la
Londra în perioada 16 iulie – 15 august 1924 şi reprezenta triumful viziunii anglo-
americane asupra reconstrucţiei economice a Europei. Era vorba de un plan provizoriu
valabil cinci ani care stipula plata de către germani a unor sume anuale situate între un
miliard de mărci-aur în primul an şi 2,5 miliarde în ultimul. Livrările erau garantate printr-
o ipotecă asupra căilor ferate germane şi erau supervizate de un „agent general al
reparaţiilor” instalat la Berlin şi care avea de facto un grad ridicat de control asupra
finanţelor Republicii de la Weimar. În fine, planul urma să fie pus în mişcare cu ajutorul
mare împrumut internaţional acordat Germaniei. Deşi, iniţial, opoziţia germană e foarte
puternică era evident pentru Stresemann că singura modalitate de a contracara forţa
Franţei era asigurarea sprijinului financiar şi politic anglo-saxon. Planul Dawes
reprezenta o primă revizuire majoră a Tratatului de la Versailles, el reducând totalul ce
trebuia plătit de Germania şi abolind puterea coercitivă a Comisiei Reparaţiilor.
Atmosfera de destindere care a urmat în raporturile franco-germane după 1924, a
permis desfăşurarea Conferinţei de la Locarno şi încheierea Pactului Renan, tentative
de a rezolva problema securităţii la graniţele franco-germano-belgiene precum şi
ecuaţia est-europeană. Încă din decembrie 1922 cancelarul german Cuno oferise
Franţei garantarea graniţelor sale occidentale iar pe fondul îmbunătăţirii situaţiei
economice europene, al rezolvării temporare a chestiunii reparaţiilor şi mai ales al
eşecului Franţei în urma ocupării Ruhr-ului, în ianuarie 1925 ambasadorul britanic la
Berlin a sugerat o reluare a acestui proiect de garantare a graniţei franco-germane.
Stresemann acceptă imediat întrucât spera să evite astfel un tratat de asistenţă
mutuală anglo-francez, să obţină o retragere anticipată a trupelor aliate din Renania, şi
mai ales să elimine posibilitatea unei noi acţiuni unilaterale franceze după modelul
Ruhr-ului. De altfel obiectivele politicii externe germane erau mai largi cuprinzând şi
164
rectificarea graniţelor orientale ale Germaniei şi alipirea Austriei. Conferinţa se va reuni
în perioada 5-16 octombrie 1925 cu participarea lui Chamberlain, Briand, Stresemann,
Mussolini şi a belgianului Vandervelde, rezultatul fiind o garantarea mutuală a graniţelor
franco-germană şi belgo-germană (aşa-numitul Pact Renan), Marea Britanie şi Italia
fiind garante. Dacă Germania invada zona demilitarizată, se putea recurge la arme
împotriva ei. În plus, se făcea o rezervă legată de articolele 15 şi 16 din Pactul SN şi
dacă Germania era larată de Liga Naţiunilor stat agresor (în cazul în care ar fi atacat
Polonia sau Cehoslovacia), Franţa putea interveni fără s ă încalce prevederile Pactului
de la Locarno. Tratatului principal îi erau anexate o serie de tratate de arbitraj între
Germania pe de-o parte şi Franţa, Belgia, Polonia şi Cehoslovacia de cealaltă parte. În
paralel, Franţa semna tratate de asistenţă mutuală cu Polonia şi Cehoslovacia.
Principalul obiectiv al Franţei urmărit prin semnarea Pactului de la Locarno era
obţinerea garanţiilor britanice, dar acestea îşi pierdeau practic orice valoare datorită
caracterului multilateral pe care îl au conform Pactului: pentru ca Marea Britanie să
poată acorda asistenţă Franţei în cazul unei agresiuni germane neprovocate, ar fi fost
necesare pregătiri militare comune anglo-franceze, dar acestea intrau în contradicţie cu
statutul Angliei de garant imparţial al aranjamentului. În aceste condiţii, britanicii
obţineau o aparentă reconciliere franco-germană fără a-şi asuma nimic mai mult decât
angajamente politice, obiectiv urmărit de la bun început. Germania în fapt nu ceda
nimic şi câştiga enorm prevederile Pactului Rhenan fiind deja cuprinse în Tratatul de la
Versailles. Astfel, în epocă Locarno a fost interpretat ca o mână liberă pentru Germania
în est, de aici şi iritarea micilor puteri central şi est-europene cărora li se confirma lipsa
de voinţă a puterilor occidentale în a se implica în zonă. În realitate, pentru Franţa nu
este vorba de o abandonare a regiunii, dovadă fiind tratatele de asistenţă mutuală cu
Polonia şi Cehoslovacia, care combinate cu intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor
în septembrie 1926 – păreau a oferi o garanţie rezonabilă împotriva revizionismului
german în est. Simbolică poate pentru dimensiunile acestei apropieri franco-germane
dar şi a limitelor sale poate fi considerată întrunirea de la Thoiry din 17 septembrie
1926, la câteva zile după admiterea Germaniei în Societatea Naţiunilor. Briand a
propus o serie de concesii precum plecarea trupelor de ocupaţie din Renania,
restituirea Saar-ului, lichidarea regimului de control militar (toate obiective foarte
importante pe agenda lui Stresemann) în schimbul unor concesii în primul rând
financiare, aceasta datorită situaţiei financiare precare a Franţei. În mai puţin de o lună
însă economia franceză î şi va reveni, negocierile încetinesc în problema dezarmării iar
opoziţia internă crescândă în Franţa face imposibilă continuarea acestei politici şi în
165
 decembrie 1926 Briand îi declara lui Stresemann că trebuia renunţat provizoriu la
propunerile de la Thoiry.

Pactul de la Locarno (Pactul Renan) 16 octombrie 1925

„Art. 1. Înaltele părţi contractante garantează fiecare pentru sine şi toate împreună, în modul arătat în
articolele următoare, menţinerea statu-quo-ului teritorial care rezultă din frontierele dintre Germania şi
Franţa, inviolabilitatea acestor frontiere, aşa cum au fost stabilite prin Tratatul de pace semnat la
Versailles la 28 iunie 1919 sau cum au fost stabilite în executarea acestuia, precum şi respectarea
prevederilor art. 42 şi 43 din menţionatul tratat, referitoare la zona demilitarizată.

Art. 2. Germania şi Belgia, precum şi Germania şi Franţa se obligă în mod reciproc ca, în raporturile lor,
să nu recurgă în nici un caz la agresiune sau cotropire şi să nu recurgă la război una împotriva celeilalte.”

Test de autoevaluare 1

1. Precizaţi semnificaţia Planului Dawes.

2. Indicaţi care au fost rezultatele Conferinţei de la Locarno.

Apogeul destinderii.
Pactul Briand-Kellog
Perioada 1926-1929 este dominată de personalităţile ministrului de externe francez,
Aristide Briand, şi a celui german, Gustav Stresemann. Din motive diferite, şi uneori
opuse, cei doi urmăresc detensionarea relaţiilor franco-germane. Această îmbunătăţire
a relaţiilor presupunea în primul rând concesii din partea Franţei. Pentru ambele
personalităţi dificultăţile sunt extrem de mari, în special datorită opoziţiei naţionaliste din
Franţa şi Germania.

Relaţiile Internaţionale în perioada interbelică 1923 - 1939

Antanta Internaţională
a Oţelului Unica materializare a tentativei de a construi o nouă relaţie franco-germană avea să fie
iniţiativa unui industriaş luxemburghez, Emil Mayrisch şi reprezenta cartelizarea
industriei metalurgice din Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg şi Saar într-o
formulă curajoasă reluată apoi la altă scară după război. „Antanta Internaţională a
Oţelului” fixa cote de producţie între ţările furnizoare şi introducea o primă structură
comună - Comitetul franco-german de informare. Dat fiind limitele reconcilierii franco-
germane, Franţa s-a orientat tot mai mult spre securitatea colectivă. În acelaşi timp, A.
Briand avea nevoie de o iniţiativă care să modifice atitudinea administraţiei americane
cu care relaţiile deveniseră tensionate datorită chestiunii datoriilor interaliate şi a
sugerat omologului său american un angajament reciproc prin care Franţa şi Statele

166
 Unite se obligau să renunţe la război în rezolvarea problemelor politice dintre ele.
Secretarul de Stat american Kellog a modificat substanţial planul francez propunând
semnarea unui tratat de renunţare la război care să fie deschis tuturor naţiunilor. După
ce partea americană a acceptat o serie de rezerve franceze care ţineau de capacitatea
Franţei de a-şi îndeplini obligaţiile rezultate din apartenenţa la Liga Naţiunilor sau la
sistemul de la Locarno, cincisprezece state au semnat la 27 august 1928 Pactul de
renunţare generală la război. Aproape toate statele independente vor adera, inclusiv
state nemembre ale Ligii Naţiunilor precum URSS sau Turcia. Uniunea Sovietică a
mers chiar mai departe şi la sfârşitul lui 1928 a propus vecinilor săi de la vest
încheierea unui protocol similar, dar limitat la Europa Orientală.
Protocolul Litvinov Rezultatul va fi Protocolul Litvinov semnat la 9 februarie 1929 între Uniunea Sovietică,
Letonia, Estonia, Polonia, România şi Turcia. Pactul Briand-Kellog reprezenta apogeul
„pactomaniei” care a dominat perioada 1926-1929 şi reflecta în bună măsură
încrederea tot mai mare în viitorul paşnic al Europei şi al omenirii.

Planul Young
şi sfârşitul reparaţiilor
Înarmat şi cu semnătura germană de pe Pactul Briand-Kellog Stresemann va cere chiar
în august 1928 plecarea ultimelor trupe de ocupaţie de pe teritoriul german. La sfârşitul
aceluiaşi an, Poincaré şi Briand se decid să accepte principiul retragerii anticipate, în
schimbul rezolvării definitive a chestiunii reparaţiilor având în vedere faptul că Planul
Dawes avea o valabilitate de numai cinci ani şi trebuia găsită o nouă soluţie.
Conferinţa de la Haga Pentru a discuta aceste probleme în august 1929 la Haga se reuneşte o nouă
conferinţă care decide retragerea trupelor de ocupaţie din Renania cu termenul limită
de 30 iunie 1930. În ceea ce priveşte reparaţiile, pe durata primei jumătăţi a anului 1929
un comitet de experţi ai statelor beneficiare şi ai Germaniei se reunesc şi ajung pe 7
iunie la un raport unanim (Planul Young, numit după reprezentantul american) ce
propunea o rezolvare treptată în funcţie de starea economiei germane.
Germania îşi recâştiga autonomia financiară, livrările în natură erau reduse treptat,
urmând să fie eliminate în decurs de zece ani iar finalizarea plăţilor datorate era extinsă
până în 1988. Franţa eşua din nou în a interconecta chestiunea plăţii reparaţiilor şi pe
cea a datoriilor interaliate. După o serie de modificări aduse planului datorită obiecţiilor
britanice, planul a fost adoptat la Conferinţa de la Haga pe 31 august 1929.

Limitele destinderii Destinderea franco-germană, deşi o schimbare substanţială faţă de perioada

precedentă, a avut fără îndoială limitele sale şi nu a atins decât palierele foarte înalte
167

Soluţia „alianţelor de flanc”
Politica germană
ale diplomaţiei. La nivelul opiniei publice din cele două ţări neîncrederea şi/sau dorinţa
de revanşă au continuat să se manifeste iar evoluţiile economice ale fiecărui stat
impunea politici concurenţiale generatoare de tensiuni. În ciuda dramei primului război
mondial, în pofida tentativelor politico-diplomatice de construire a unui sistem generos
de securitate colectivă, instrumentele diplomatice rămâneau cele ale secolului trecut.
Politica franceză de securitate, coordonată esenţială a evoluţiei relaţiilor internaţionale
în perioada interbelică a presupus o expansiune spre Est în dorinţa de a contrabalansa
o Germanie potenţial periculoasă.
Astfel diplomaţia franceză s-a concentrat asupra „alianţelor de flanc” – 1921 cu Polonia,
1924 cu Cehoslovacia, 1926 cu România, 1927 cu Iugoslavia şi în acelaşi context a
susţinut crearea alianţelor regionale de tipul Micii Înţelegeri. De asemenea politica
franceză s-a concentrat asupra pătrunderii economice în regiunea est-europeană, între
1918 şi 1929 totalul împrumuturilor destinate Ungariei, Austriei, României, Bulgariei şi
Poloniei depăşind 700 milioane Franci. În acelaşi timp băncile franceze au intrat în forţă
pe piaţa est-europeană controlând până la 50% din capitalul acestora, efort care nu a
lăsat Berlinul indiferent. Pentru Germania destinderea s-a dovedit a fi un mijloc tactic
pentru revizuirea Tratatului de la Versailles şi pentru asigurarea hegemoniei în Europa
centrală. Astfel în martie 1931 proiectul unei uniuni vamale austro-germane marca un
prim pas spre o Mittel Europa germană, deşi în urma presiunilor Franţei asupra Austriei
tentativa germană nu va fi încununată de succes. Tot în aceeaşi perioadă apropierea
Germaniei faţă de URSS a continuat prin încheierea acordului de prietenie şi
neutralitate din 1926 motiv suficient de îngrijorare pentru Paris.
În acelaşi context, destinderea era limitată de acţiunile Italiei fasciste care, deşi se
opunea Anschluss-ului şi nutrea un interes special spre Balcani blocând astfel
Germania în cel puţin două zone de influenţă, avea propria motivaţie în tentativa de
demantelare a Tratatului de la Versailles. Astfel, după ce în prin Tratatul de la Roma
(1924) reinstalează suveranitatea asupra oraşului Fiume, prin tratatele de la Tirana din
1926 şi 1927 Italia va asigura „protecţia” asupra Albaniei.
Test de evaluare 2.
1. Ce reprezenta „Antanta Internaţională a Oţelului”?
2. Care era principala prevedere a Pactului Briand-Kellog şi ce semnificaţie avea din
perspectiva contemporanilor ?
3. Precizaţi prevederile Planul Young.
168
 4. Sintetizaţi, în câteva cuvinte, limitele destinderii franco-germane.

Tensiuni internaţionale 1929-1933

Instalarea crizei
economice mondiale
Crahul bursei din New-York în 1929 a marcat un moment de răscruce pentru istoria
interbelică, modificînd mult viaţa economică, socială, politică şi diplomatică a Europei şi
a lumii.

Efecte politice Marea Criză interbelică a distrus încrederea în liberalismul economic şi în capacitatea
regimurilor democratice de a gestiona corect situaţia dramatică a economiilor europene.
În acelaşi timp criza economică a dus la pauperizarea claselor de mijloc (tradiţional
susţinătoare ale centrului politic moderat) şi a creat premisele derapajului politic spre
extreme şi a instaurării în aproape întreaga Europă a regimurilor politice totalitare,
dictatoriale sau autoritare. În aceste condiţii tensiunile politice internaţionale deja
existente au fost completate de probleme economice grave, de soluţii naţionale de
rezolvare a crizei, de politici concurenţiale extrem de agresive şi nu în ultimul rând de
exacerbarea naţionalismelor. În consecinţă, mediul internaţional, extrem de fragil, a fost
caracterizat în perioada următoare de crize internaţionale tot mai dese şi mai puternice.

Criza europeană Anul 1931 a adus criza economică pe teritoriu european, în perioada mai-iulie fiind grav
afectate sistemele bancar austriac şi german. Criza financiară a intervenit pe fondul
unei activităţi economice deja în regres de aproape doi ani şi în condiţiile în care situaţia
politică la nivel continental era tensionată de proiectele austro-germane de uniune
vamală. Dacă în perioada ocupaţiei Ruhr-ului situaţia economică fusese în defavoarea
Franţei, acum ea părea o insulă de prosperitate în mijlocul unei lumi în criză. Forţa
financiară va fi un atu important în reuşita Franţei în a împiedica un Anschluss
economic. Dacă pentru Franţa forţa financiară reprezenta un avantaj capital, entru
Germania slăbiciunea financiară nu era nici ea lipsită de avantaje. În iulie preşedintele
german Hindenburg a lansat un apel administraţiei americane pentru un moratoriu la
plata reparaţiilor. Replica preşedintelui american Hoover a fost favorabilă şi în perioada
1 iulie 1931-20 iunie 1932 se declară un moratoriu asupra tuturor datoriilor
interguvernamentale. În ciuda eliminării temporare a acestei poveri ce apasă asupra
balanţei de plăţi germane, panica financiară s-a accentuat şi un comitet internaţional de
experţi a ajuns la concluzia că stabilitatea financiară a Germaniei era pusă sub semnul
întrebării de plăţile internaţionale pe care aceasta trebuia să le efectueze. În acest
moment chiar Franţa era pregătită să accepte o anulare a plăţii reparaţiilor, cu condiţia
169
 ca plata datoriilor interaliate să fie şi ea întreruptă. Pe 10 decembrie, însă, Senatul
american a respins orice reducere a creanţelor americane.
Conferinţa de la Lausanne Treptat, devenea evident că după expirarea moratoriului Germania se va afla în
incapacitate de plată şi că trebuia găsită o metodă pentru evitarea falimentului statului
german. În consecinţă, Marea Britanie şi Italia au susţinut principiul anulării în totalitate
a reparaţiilor şi a fost convocată o nouă conferinţă menită să rediscute chestiunea
reparaţiilor vederea găsirii unei soluţii. La Lausanne, între 16 iunie şi 9 iulie 1932,
reparaţiile datorate de Germania au fost reduse la puţin peste 3 miliarde Reichsmark
ceea ce reprezenta un pas înainte spre demantelarea sistemului versaillez.

Problema manciuriană Criza izbucnită în 1931 intervine pe fondul impactului crizei economice asupra unei
economii japoneze deja foarte fragile, al schimbării raportului de forţe pe scena politică
japoneză în favoarea armatei, dar şi al haosului cvasigeneralizat din China.

Conferinţa dezarmării Comisia Preparatorie pentru dezarmare a funcţionat în perioada mai 1926-ianuarie
1931 cu obiectivul pregătirii unei Conferinţe a dezarmării. Conferinţa dezarmării s-a
reunit pe 2 februarie 1932 sub conducerea, unei personalităţi excepţionale, britanicul
Arthur Henderson, şi s-a bucura de participarea a 62 de state. O serie de proiecte au
fost prezentate în cadrul Conferinţei şi au reprezentat tot atâtea subiecte de dezbatere
şi motive de disensiune.
b.Planul Tardieu prezentat chiar la începutul Conferinţei prevedea:
armamentul cel mai important era plasat sub autoritatea Societăţii Naţiunilor şi nu
putea fi utilizat decât pentru autoapărare, crearea unei forţe de poliţie internaţională,
obligativitatea arbitrajului şi stabilirea unor metode eficiente de aplicare a sancţiunilor.
Reacţiile au fost extrem de diverse: anglo-americanii doreau o dezarmare calitativă
(renunţarea la armele grele), Germania cerea în primul rând egalitatea de drepturi în
domeniul înarmării prin reducerea celorlalte armate la nivelul fixat de Tratatul de la
Versailles pentru armate germană, Italia susţine cererea germană, Uniunea Sovietică
dorea dezarmarea totală, în timp ce Japonia se declara împotriva oricărei dezarmări.
c. Planul Hoover: (22 iunie 1932): reducerea efectivelor militare terestre cu o treime,
eliminarea totală a artileriei grele şi a blindatelor, dezarmare navală procentuală,
eliminarea aviaţiei bombardament.
Franţa a refuzat acest plan şi profitând de blocajul total germanii s-au retras de la
Conferinţă pe 16 septembrie 1932 sub motivul nerecunoaşterii egalităţii de drepturi.
Pentru a o readuce la masa negocierilor a fost nevoie de o conferinţă în cinci (Franţa,
Marea Britanie, Germania, Italia, Statele Unite) reunită la Geneva, care pe 11
170
 decembrie va recunoaşte Germaniei „egalitatea de drepturi în cadrul unui sistem care
va asigura securitatea tuturor naţiunilor”. Era o concesie importantă făcută Germaniei,
dar în acelaşi timp această menţiune însemna că punerea în practică a principiului era
dependentă de stabilirea prealabilă a securităţii.
d. Planul Herriot: (14 noiembrie 1932): transformarea tuturor forţelor militare
europene în forţe poliţieneşti, incapabile de acţiuni ofensive, armamentul ofensiv era
rezervat asigurării securităţii mondiale, crearea unei Antante regionale a tuturor
statelor continentale care să aibă la bază principiul asistenţei mutuale obligatorii,
aceasta fiind condiţionată doar de o decizie în majoritate a Consiliului Ligii Naţiunilor.
e. Planul MacDonald: (16 martie 1933): limitarea efectivelor armate ale principalelor
state europene continentale (Franţa, Germania, Italia, Polonia) la 200000 de oameni,
reunirea unei conferinţa navale în 1935, suprimarea treptată a aviaţiei militare şi în
special a bombardierelor, Germania va putea beneficia de egalitatea de drepturi într-un
interval de cinci ani.
Pe 17 mai Hitler, noul cancelar german, a acceptat în principiu Planul MacDonald şi pe
7 iunie acesta a fost adoptat de toate statele participante. La sfârşitul aceleiaşi luni
Conferinţa şi-a întrerupt lucrările, reluarea lor fiind prevăzută pentru luna octombrie.
Modificarea poziţiilor
democraţiilor occidentale În acest interval au loc o serie de modificări în atitudinea Londrei şi a Parisului: Anglia a
fost de acord cu stabilirea metodelor de control al dezarmării înainte de începerea
procesului de dezarmare în sine în timp ce Franţa a cerut prelungirea perioadei
tranzitorii în care Germania redobândea egalitatea de drepturi de la 5 la 8 ani. Prima
parte a ei avea un caracter probatoriu în care Franţa nu era obligată să dezarmeze.
Abia după trecerea a patru ani, Franţa era obligată să înceapă dezarmarea şi Germania
se putea reînarma. Noul plan francez era sprijinit atât de Anglia, cât şi de Italia.
Germania se plasa la polul opus, cerând ca dezarmarea să aibă loc în prima fază,
urmând ca ulterior să fie fixate metodele de control.
Divergenţele de substanţă au furnizat pretextul pentru ca pe 14 octombrie 1933, la
numai cinci zile de la reluarea activităţii Conferinţei, Germania să dea lovitura fatală
prin decizia de a o părăsi. Peste alte cinci zile Germania a renunţat la calitatea sa de
membru al Societăţii Naţiunilor. Din acest moment, deşi Conferinţa a continuat să se
reunească până în 1935, negocierile s-au dus direct între noul regim german şi anglo-
francezi. Eşecul Conferinţei Dezarmării nu se datora numai divergenţelor de opinie între
Marile Puteri ci şi faptului ca înarmarea reprezenta pentru multe dintre ele o soluţie
pentru depăşirea crizei economice.

171
Pactul celor Patru În prima jumătate a lui 1933, un alt proiect pentru asigurarea securităţii continentale
prinsese contur. Este vorba de Pactul celor patru, pact pe care Germania îl agrea din
simplul motiv că ar fi reprezentat o lovitură majoră dată ideii de securitate colectivă.
Originile ideii pot fi găsite într-un discurs al lui Mussolini pronunţat la Torino în
octombrie 1932 care constata ineficienţa Ligii Naţiunilor şi preconiza semnarea unui
pact între cele patru mari puteri occidentale (Anglia, Franţa, Germania şi Italia). Planul
este dezvoltat într-un proiect propriu-zis cu ocazia unei vizite la Roma a premierului
englez MacDonald şi a din punctul de vedere britanic, Pactul reprezenta o şansă de a
impune unele limite acţiunilor Germaniei. În viziunea lui Mussolini, Pactul trebuia să
devină un instrument prin care cele patru mari puteri să reformeze de comun acord
sistemul versaillez. Tocmai această trăsătură îi atrăgea pe germani. Atitudinea Franţei
nu putea fi decât rezervată, având în vedere reacţia fermă a micilor săi aliaţi din Centrul
şi Estul Europei: în perioada martie-mai 1933 Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri
alături de Polonia şi-a manifestat opoziţia faţă de proiect. În consecinţă, Franţa a
încercat o revizuire a proiectului italian în sensul unei respectări a principiilor de bază
ale Pactului Societăţii Naţiunilor. Astfel, o versiune modificată a fost semnată pe 7 iunie,
iar documentul în cauză – valabil pe o perioadă de zece ani - nu mai vorbea de
adoptarea unei politici comune în problemele europene şi extra-europene, ci de „o
politică de cooperare efectivă”. Se făceau referiri la articole din Pactul Societăţii
Naţiunilor şi era specificat că deciziile de revizuire a tratatelor nu sunt de competenţa
celor patru, ci a Consiliului Ligii Naţiunilor. În această formă, documentul era departe de
obiectivele italiene şi germane iniţiale, deşi Mussolini continua să îl vadă ca pe un
instrument de revizuire a tratatelor. Atitudinea franceză era reafirmată într-o serie de
note către statele Micii Înţelegeri în care se făcea clar faptul că eventualele modificări
de frontieră nu puteau fi hotărâte decât de Societatea Naţiunilor prin vot unanim,
inclusiv al statelor direct interesate. Eşecul era evident şi Pactul nu va fi ratificat
niciodată de statele semnatare.

Test de evaluare 3.
1. Identificaţi consecinţele Marii Crize economice asupra relaţiilor internaţionale.
2. Explicaţi eşecul Conferinţei Dezarmării .

Prăbuşirea sistemului de securitate colectivă 1933 - 1936

Criza economică
şi dictaturile Instaurarea regimului nazist în Germania între 1933 şi 1934 a schimbat în mod decisiv
ecuaţia evoluţiilor politice pe continentul european. În contextul crizei economice
172
 devastatoare, dictaturile sau regimurile autoritate de tipul Germaniei, Italiei şi Japoniei
au recurs la soluţii agresive – relansarea economică prin dezvoltarea industriei de
război, rezolvarea şomajului prin mobilizare, autarhie economică şi o politică externă
ofensivă pentru a deschide cu forţa pieţe de desfacere.
Germania În cazul Germaniei acţiunile agresive sunt stimulate de ideile şi personalitatea noului
cancelar Adolf Hitler. Încă din 1924 Hitler trasa în lucrarea sa Mein Kampf (Lupta mea)
principalele coordonate ale politicii externe a Reich-ului nazist: eliminarea
constrângerilor impuse de Tratatul de la Versailles, integrarea populaţiilor de origine
germană în cadrul Germanie Mari, dobândirea „spaţiului vital” prin cuceriri ce vizau
Estul Europei, Rusia Sovietică şi ţări limitrofe. În ceea ce privea acţiunea diplomatică
Hitler ar fi dorit o alianţă cu Italia fascistă (datorită apropierilor ideologice) şi Marea
Britanie (similitudini de rasă în viziunea nazistă) precum şi „o explicaţie definitivă” (a se
citi război!) cu Franţa.
Italia Italia avea propria agendă externă. Sub comanda lui Mussolini şi în spiritul noii ideologii
fasciste se urmărea o politică imperialistă animată de necesităţi economice dar şi de
iluzia recuperării trecutului glorios al Imperiului Roman. Evoluţia pe scena internaţională
a Italiei şi contribuţia sa la agravarea situaţiei internaţionale a fost marcată de ezitări şi
gesturi confuze până în 1935 Mussolini oscilând între trei direcţii de expansiune:
Europa Dunăreană (unde întâlnea interesele similare ale Germaniei), Mediterana
(competizând cu Franţa şi Marea Britanie) şi Africa de Est (completând astfel poziţiile
deja existente în Libia, Somalia şi Eritreea). Imediat după ieşirea din Liga Naţiunilor,
Germania a încercat să preia iniţiativa diplomatică prin prezentarea unui nou plan în
perioada noiembrie – decembrie 1933: o armată de 300000 de militari bazată pe un
serviciu militar de scurtă durată dotată cu armament de aceeaşi natură ca şi celelalte
state. Germania şi-a reafirmat fidelitatea faţă de hotărârile de la Locarno şi a acceptat
un control internaţional asupra forţelor sale armate, dar a cerut anexarea Saar-ului fără
plebiscit. Replicile franceze au condiţionat însă orice acord de reîntoarcerea Germaniei
la Geneva, lucru inacceptabil pentru Germania.
Opoziţia franceză Pentru a evita o ruptură, Anglia a încercat să medieze şi atât Hitler cât şi Mussolini au
fost de acord cu propunerile britanice care în mare parte reluau ideile Planului
MacDonald. Guvernul francez, aflat sub puternice presiuni din interior şi încrezător că
fundamentele regimului nazist sunt suficient de slabe pentru a se surpa în faţa unui
eşec extern, a făcut public pe 17 aprilie 1934 refuzul său de a legaliza reînarmarea
germană şi hotărârea sa de a-şi asigura securitatea prin mijloace proprii în condiţiile în
care negocierile au devenit inutile.
173
Tratatul polono-german După părăsirea Conferinţei Dezarmării şi a Societăţii Naţiunilor şi după eşecul
negocierilor cu Franţa obiectivele externe ale regimului nazist au vizat în primul rând
neutralizarea sistemului de alianţe al Franţei. Primul pas în acest sens şi un mare
succes diplomatic după Concordatul cu Papalitatea din iunie 1933 a fost tratatul de
neagresiune cu Polonia din 26 ianuarie 1934 valabil pe o perioadă de zece ani. Pentru
polonezi tratatul de neagresiune era un pas important în propria politică de echilibru
între Uniunea Sovietică şi Germania, dar pentru aceasta din urmă era vorba în primul
rând de neutralizarea celui mai important aliat francez din Estul Europei şi de
contracararea efectelor unei posibile alinieri franco-sovietice. În plus, Germania îşi
asigura astfel securitatea în Est într-o perioadă de relativă vulnerabilitate. Pactul
germano-polonez a avut drept rezultat debutul unei ofensive diplomatice franceze,
ofensivă ajutată şi de primele semne clare ale agresivităţii noului regim de la Berlin. În
esenţă două sunt obiectivele politicii externe franceze în această perioadă: o apropiere
de Italia în scopul consolidării opoziţiei antigermane şi construirea unor alianţe în Est
care să oblige Germania să lupte pe două fronturi în eventualitatea unui conflict. Cu
graniţele protejate în vest de Locarno şi eliberat de grija unui conflict cu Polonia,
atenţia lui Hitler s-a mutat spre Austria, ţară pe care, date fiind legăturile etnice şi
ascensiunea naziştilor austrieci, spera să o alipească Reich-ului.

Prima criză austriacă

Tentativa de Anschluss În iulie 1934, la Viena a avut loc o tentativă eşuată de preluare a puterii de către naziştii
austrieci. Asasinarea cancelarului Engelbert Dolfuss şi apelul lansat de aceştia pentru
asistenţă germană au determinat Franţa şi Italia să treacă în planul doi tensiunile din
bazinul dunărean şi cele din zona mediteraneană şi să se concentreze asupra unuia din
puţinele puncte în care erau în totalitate de acord: respectarea independenţei Austriei.
O demonstraţie de forţă italiană materializată în concentrarea câtorva divizii la graniţa
cu Austria i-a permis lui Mussolini să-şi aroge întreg meritul pentru eşecul loviturii de
stat de la Viena. Rezultatul cooperării în criza austriacă este semnarea unui acord
franco-italian în ianuarie 1935 care elimină o mare parte a divergenţelor dintre cele
două state – în special cele legate de Africa. Prin acelaşi acord, Italia se obliga să
consulte Franţa în eventualitatea în care Germania încălca noi prevederi ale Tratatului
de la Versailles sau punea în discuţie statutul Austriei.

Reînarmarea Germaniei şi reacţia diplomatică franceză

174
 Primul test al acordurilor franco-italiene nu avea să întârzie. Pe 9 şi 16 martie, Hitler a
făcut publică existenţa unei aviaţii militare germane, lucru interzis de Tratatul de la
Versailles, apoi a anunţat introducerea serviciului militar universal şi crearea unei
armate de treizeci şi şase de divizii. Măsura venea la puţin timp după un nou succes al
regimului nazist: plebiscitul din regiunea Saar (ianuarie 1935), în urma căruia teritoriul
respectiv devine parte a Reichului. Acţiunea oferea şansa continuării apropierii dintre
Italia şi anglo-francezi.
Conferinţa de la Stresa Ca urmare a unei conferinţe desfăşurate la Stresa în luna aprilie, cele trei state au
condamnat ferm acţiunile germane şi s-au angajat să-şi coordoneze reacţiile în cazul
unor alte violări ale Tratatului de la Versailles. Mai mult, în iunie 1935 au avut loc
conversaţii militare franco-italiene. Cea de-a doua dimensiune a ofensivei diplomatice
franceze viza reconstrucţia sistemului de alianţe din Estul Europei după şocul
reprezentat de pacul germano-polonez. Ocuparea funcţiei de ministru de externe de
către Louis Barthou a marcat o mai mare deschidere a Parisului spre Uniunea
Sovietică, în ciuda opoziţiei interne. Planurile franceze pentru Europa Orientală aveau
două dimensiuni: una multilaterală – crearea unui „Locarno oriental” – care urmărea
integrarea într-un pact modelat după cel de la Locarno a Germaniei, Uniunii Sovietice,
Poloniei şi a statelor baltice; cealaltă bilaterală – un tratat franco-sovietic.
Planurile franceze pentru
Europa de Est

Eşecul Pactului Oriental a fost determinat de un anunţ al Poloniei (septembrie 1934)

care refuza tranzitarea propriului teritoriu de către trupele sovietice în eventualitatea în
care Uniunea Sovietică ar fi fost nevoită să-şi pună în aplicare obligaţiile ce decurgeau
din Pactul Oriental. Asasinarea lui Barthou la Marsilia avea să însemne abandonarea
definitivă a proiectului.
Soluţia bilaterală a fost forţată de reînarmarea deschisă a Germaniei, în ciuda ezitărilor
noului ministru de externe francez P.Laval. Pe 2 mai 1935, Franţa şi Rusia au semnat
un pact de asistenţă mutuală, urmat pe 16 mai de un tratat similar între Uniunea
Sovietică şi Cehoslovacia. Tratatul franco-sovietic nu era completat, însă, de o
convenţie militară şi multe din prevederile sale făceau ca aplicarea sa să depindă de
eficienţa şi deciziile Ligii Naţiunilor. În ciuda deficienţelor tratatului de asistenţă
reciprocă francosovietic, la jumătatea lui 1935 sistemul de securitate colectivă pare
serios consolidat prin aderarea Uniunii Sovietice la Societatea Naţiunilor (1934),
integrarea Moscovei în sistemul francez de alianţe şi prin colaborarea franco-italiană.

Eşecul eforturilor diplomatice franceze. Criza etiopiană

175
 Următorul an avea să însemne eşecul tentativelor de a consolida acest sistem. Prima
fisură a apărut pe 18 iunie 1935, când Marea Britanie a făcut publică semnarea unui
acord naval cu Germania prin care acesteia din urmă i se recunoştea, încălcându-se
din nou Tratatul de la Versailles, dreptul de a deţine o flotă egală cu 35% din tonajul
marinei militare britanice, în vreme ce în materie de submarine Germania obţinea
paritatea.
Acordul naval anglo-german Acordul naval anglo-german însemna sfârşitul de facto al Frontului de la Stresa
întrucât unul din semnatari accepta şi legitima o nouă fisură în sistemul versaillez.
A doua etapă, mai importantă, a adus tensionarea relaţiilor dintre Italia pe de-o parte şi
Franţa şi Marea Britanie, pe de cealaltă, şi de apropierea treptată dintre Roma şi Berlin.
Unul din preţurile plătite de anglo-francezi pentru politica antigermană a Italiei a fost
reprezentat de concesiile, economice şi nu numai, făcute lui Mussolini în Etiopia.
Interesat mai degrabă de o aventură militară care să readucă în prim plan vitalitatea
Italiei fasciste şi mai puţin de o „achiziţionare” a Etiopiei prin mijloace diplomatice,
Mussolini a ordonat pe 3 octombrie 1935 atacarea Etiopiei.
Obligate să opteze între repudierea principiului securităţii colective sau a potenţialului
aliat, Franţa şi Marea Britanie au ales să acţioneze prin intermediul Societăţii Naţiunilor
în cadrul căreia, pe 18 octombrie, au fost votate sancţiuni economice îndreptate
împotriva Italiei. Dezacordurile dintre anglo-francezi (britanicii fiind adepţii unei politici
mai ferme), dar şi dorinţa de a evita o apropiere italo-germană, au avut drept rezultat
ineficienţa sancţiunilor. Disproporţia de forţe şi-a spus cuvântul şi în primăvara lui 1936
Etiopia era deja înfrântă. Privită în perspectivă, politica anglo-franceză a fost un eşec
din toate punctele de vedere: eşecul sancţiunilor, dar şi Planul Hoare-Laval de împărţire
a Etiopiei, au însemnat compromiterea ideii de securitate colectivă, fără ca ele să
prevină ameliorarea substanţială a relaţiilor italo-germane şi discreditarea Societăţii
Naţiunilor.
Criza etiopiană Criza etiopiană a creat o nouă breşă de care Hitler a putut profita. Garanţii Pactului de
la Locarno, Marea Britanie şi Italia, erau plasaţi pe poziţii diametral opuse, iar
Mussolini era recunoscător Germaniei pentru neutralitatea binevoitoare afişată în
timpul crizei etiopiene. Ca pretext pentru următoarea sa mişcare Hitler a folosit
procesul de ratificare de către Franţa a tratatului de asistenţă mutuală cu Uniunea
Sovietică.
Remilitarizarea Renaniei
Reocuparea

176
Renaniei Documentul franco-sovietic a fost ratificat pe 27 februarie 1936 şi la puţin peste o
săptămână, pe 7 martie, trupele germane au reocupat Renania, anulând astfel statutul
de zonă demilitarizată al acesteia. Pretextul utilizat a demonstrat că pactul franco-
sovietic, lipsit de sens din punct de vedere practic din cauza atitudinii poloneze, a jucat
un rol crucial în arsenalul propagandistic german. Reacţia anglo-franceză la cea mai
gravă încălcare a Tratatului de la Versailles a fost surprinzătoare. În vreme ce
comandanţii militari francezi se mulţumeau să constate că remilitarizarea Renaniei nu le
afecta în nici un fel strategia militară defensivă axată pe presupusa invincibilitate a liniei
Maginot, guvernul britanic transmitea Parisului că acţiunea germană nu era considerată
a fi o încălcare „flagrantă” a Pactului de la Locarno.
Consecinţe Această lipsă de reacţie a avut un efect devastator asupra statelor mici aliate ale
Franţei. În octombrie 1936, Belgia a renunţat la alianţa cu vecina sa de la sud şi şi-a
proclamat neutralitatea, agravând astfel situaţia anglo-francezilor în eventualitatea unui
conflict cu Germania. În Centrul şi Estul Europei, chiar dacă state precum
Cehoslovacia, România sau Iugoslavia îşi păstrau formal relaţiile de securitate cu
Franţa, în unele cazuri erau explorate modalităţi de ameliorare a relaţiilor cu al Treilea
Reich. În numai trei ani Hitler reuşise practic să elimine posibilitatea unei intervenţii
militare externe. La est, Polonia devine tot mai cooperantă în condiţiile în care protecţia
Franţei pare a nu mai valora foarte mult. În vest, neutralizarea Belgiei şi remilitarizarea
Renaniei reduc drastic şansele unei intervenţii militare franceze. Anul 1936 reprezintă
momentul în care pregătirile Germaniei pentru un conflict devin cu adevărat masive.
Perioada de vulnerabilitate s-a încheiat, dar atenţia anglo-francezilor este deturnată de
evenimentele din Peninsula Iberică.

Test de evaluare 4
1. Prezentaţi coordonatele politicii externe a Germaniei naziste exprimate în „Mein
Kampf”
2. Precizaţi obiectivele politicii germane şi a celei franceze în perioada 1933-1935 şi
enumeraţi acţiunile diplomatice ale celor două state în vederea atingerii acestora.
3. Indicaţi semnificaţia crizei etiopiene pentru relaţiile internaţionale ale momentului.
4. Explicaţi pe scurt consecinţele reacţiei anglo-franceze la remilitarizarea Renaniei ?
5. Indicaţi momentele politice şi diplomatice care marchează în 1936 eşecul politicii
franceze de îngrădire a Germaniei.

Drumul spre război 1936 - 1939 . Anexarea Austriei (Anschluss-ul)

177
 Presiunile germane Un prim pas spre anexarea Austriei fusese făcut prin semnarea pe 11 iulie 1936 a unui
acord germano-austriac, iar pe parcursul anului 1937 presiunile germane au crescut
constant, atingând apogeul în februarie-martie 1938. În cursul unei întrevederi din 12
februarie 1938 cu cancelarul Schuschnigg, Hitler a ameninţat cu invazia în cazul în care
naziştilor austrieci nu li se permitea să joace rolul dominant în guvernul de la Viena.
Deşi cancelarul austriac a acceptat cererile germane, ulterior a optat pentru singura
soluţie pe care o mai avea la dispoziţie: tranşarea chestiunii statutului Austriei printr-un
referendum ce urma să fie organizat pe 13 martie. Pentru a nu risca un eventual
rezultat negativ, liderul nazist a ordonat însă invadarea Austriei pe 12 martie, acţiunea
militară fiind legitimată prin organizarea de către nazişti a unui referendum pe 10 aprilie,
votul fiind covârşitor (97%) în favoarea Anschluss-ului. În contextul noilor evoluţii
politice, a apropierii dintre Italia şi Germania dar mai ales datorită obsesivei dorinţe de a
evita o înfruntare militară europeană cu consecinţe dezastruoase liderii Marilor Puteri
occidentale s-au limitat la a protesta diplomatic faţă de anexarea Austriei, fapt care
contravenea angajamentelor existente în tratatul de la Versailles.

Criza sudetă şi politica de conciliere

Lipsa reacţiei puterilor

occidentale Anexarea Austriei a însemnat reorientarea aproape imediată a politicii externe germane
spre distrugerea statului cehoslovac. O primă criză a intervenit în mai 1938, dar
mobilizarea armatei cehoslovace, combinată cu o serie de mesaje ferme primite din
partea Angliei şi Franţei, a amânat deznodământul crizei. Folosindu-se de minoritatea
germană din Cehoslovacia (aproximativ trei milioane de persoane), Hitler a crescut
constant presiunea asupra statului cehoslovac pe durata verii anului 1938.
Criza din mai 1938 Tentativele de mediere venite mai ales din partea Marii Britanii şi concesiile repetate
făcute de Cehoslovacia în materie de tratament aplicat minorităţii germane nu aveau
cum să rezolve criza de vreme ce minoritatea sudetă reprezenta din multe puncte de
vedere numai un pretext pentru liderul nazist. Situaţia este complicată de existenţa
alianţei franco-cehoslovace care ameninţă să generalizeze un eventual conflict
germanocehoslovac. În ciuda celor două întâlniri Chamberlain-Hitler de la
Berchtesgaden şi Godesberg din septembrie 1938, criza pare să se îndrepte rapid spre
un conflict deschis şi Führer-ul revendică în mod oficial regiunea sudetă. Puterile
occidentale sunt paralizate datorită dublelor mesaje venite de la Berlin: ameninţări
voalate cu izbucnirea unui nou conflict mondial şi apeluri la respectarea dreptului la
autodeterminare al minorităţii sudete. Marcate încă de efectele crizei economice care

178

Conferinţa de la Munchen
Efectele internaţionale ale
Acordurilor de la Munchen
nu le permiteau decât începerea tardivă a reînarmării, preocupate mai degrabă de
problemele şi diviziunile interne, temându-se de un nou Verdun sau Somme, dar şi de
povara apărării unor imperii pentru care nu mai existau resursele necesare, Marea
Britanie şi Franţa au încercat cu orice preţ să evite un conflict cu Germania. În
consecinţă primul ministru britanic Chamberlein a propus o Conferinţă internaţională
pentru discutare problemei sudete.
Desfăşurată la München pe 29 septembrie 1936 Conferinţa a reunit reprezentanţii Marii
Britanii (Chamberlein), Franţei (Daladier), Germaniei (Hitler) şi Italiei (Mussolini) nefiind
invitaţi delegaţii Cehoslovaciei şi ai Uniunii Sovietice. În final diplomaţia nazistă şi-a
atins scopurile: regiunea sudetă a fost cedată Germaniei şi s-a stabilit un calendar de
evacuare a zonei. Consecinţele acestei decizii au fost confuze pentru contemporani
deoarece pacea părea salvată dar angajamentele Franţei privind securitatea micilor
state din estul Europei erau discreditate iar Uniunea Sovietică era profund nemulţumită.
Regiunea sudetă fusese prezentată de conducerea germană drept ultima pretenţie
teritorială a Reich-ului şi în consecinţă această concesie majoră era văzută ca un ultim
pas spre reintegrarea Germaniei în sistemul internaţional, modificat acum în favoarea
ei. În ciuda criticilor ulterioare şi a evidentei imoralităţi a Acordului de la Munchen, este
puţin probabil că în septembrie 1938 starea propriilor programe de înarmare le-ar fi
permis democraţiilor occidentale o soluţie diferită. Mai mult, din punctul de vedere al
politicii britanice, Acordul şi conciliatorismul în general erau interpretate mai degrabă ca
o implicare în rezolvarea problemelor europene decât ca o retragere spre problemele
propriului imperiu.
Dezmembrarea Cehoslovaciei şi reacţiile franco-britanice
Deşi ar fi trebuit să reprezinte ultima modificare a status quo-ului european, Acordul de
la Munchen a accelerat procesul de dezintegrare a structurilor de securitate din Europa
Centrală şi de Est. Cehoslovacia nu a pierdut numai regiunea sudetă, dar în urma
primului arbitraj de la Viena a fost obligată să cedeze regiunea Teschen Poloniei şi părţi
ale Slovaciei Ungariei.
Dezintegrarea politică şi teritorială a Cehoslovaciei a antrenat destrămarea Micii
Înţelegeri. Disponibilitatea Franţei de a-şi abandona cel mai puternic aliat din regiune a
obligat micile naţiuni să-şi reconsidere relaţia cu aceasta. Incapacitatea Franţei de a-şi
proiecta influenţa în Estul Europei chiar şi în aceste momente de criză a coincis cu
179
 apogeul ofensivei diplomatice şi economice germane menită să elimine şansele unei
coaliţii antigermane cu participarea naţiunilor din Europa Orientală şi să asigure o
poziţie preponderentă pentru Germania în viaţa economică a acestor naţiuni.
Dezmembrarea Cehoslovaciei Procesul de impunere a acesteia a continuat la începutul lui 1939 cu încălcarea de
către Hitler a Acordului de la Munchen prin invadarea şi dezmembrarea Cehoslovaciei
în contextul în care fostele aliate ale Cehoslovaciei căutau o acomodare cu Germania
iar ţara care jucase un rol important în planurile germane din 1938-1939, Polonia,
revenea la o politică tot mai intransigentă faţă de Germania nazistă, refuzând invitaţiile
repetate de aderare la Pactul Anticomintern şi alinierea la politica antisovietică a
Germaniei. Astfel, după ce la 14 martie 1939 Slovacia condusă de monseniorul Tiso
(susţinut de Germania) îşi proclamă autonomia obligând la reacţie guvernul cehoslovac,
a doua zi trupele germane au intervenit ocupând Praga iar Cehoslovacia a încetat să
mai existe, pe teritoriul săi apărând Slovacia şi Protectoratul Boemiei şi Moraviei (zona
de ocupaţie germană), în timp ce Ungaria prelua Ruthenia subcarpatică.
Reorientarea diplomaţiei
anglo-franceze Intrarea trupelor germane în Praga şi distrugerea statului cehoslovac precum şi
anexarea rapidă a Albaniei de către Italia (aprilie 1939) au dus la reorientarea rapidă a
politicii anglo-franceze de la conciliatorism la rezistenţă activă. Prioritatea era
reconstruirea unui sistem de securitate în Europa Orientală care să prevină dominaţia
germană asupra regiunii, dominaţie ce ameninţa să răstoarne echilibrul de forţa la nivel
continental. În consecinţă Marea Britanie şi Franţa au încercat să creeze în Estul
Europei un bloc imun la influenţa germană şi au oferit garanţii teritoriale Poloniei (31
martie), Greciei şi României (în aprilie 1939). Garanţiile oferite aveau un caracter
eminamente politic, nefiind însoţite de discuţii militare şi fuseseră concepute ca un
stimul în vederea coagulării unei grupări a statelor mici din Europa de Est. Din punct de
vedere geografic, o asemenea grupare nu putea să fie sprijinită militar decât de
Uniunea Sovietică şi au loc demersuri în aceste sens. Polonia şi România, însă, refuză
orice contact cu Uniunea Sovietică. În plus, Marea Britanie şi Franţa nu sunt dispuse să
meargă până la o alianţă formală alături de URSS care să protejeze Estul Europei de o
agresiune germană. O asemenea propunere fusese făcută pe 17 aprilie de Stalin care
în aceeaşi zi îl autorizase însă pe ambasadorul sovietic la Berlin să discute cu oficialii
germani oportunitatea unei apropieri sovieto-germane.

Pactul Ribbentrop-Molotov – 23 august 1939

180
Pactul de Oţel La începutul lui mai 1939, Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic, a fost înlocuit
cu Molotov. Înlăturarea unui ministru de origine evreiască, foarte favorabil ideii de
securitate colectivă, reprezenta un semnal a cărui semnificaţie nu a fost ratată de
conducerea nazistă. Pe 22 mai, Germania şi Italia au încheiat Pactul de Oţel, în vreme
ce negocierile germano-japoneze pentru crearea unei alianţe militare împotriva puterilor
occidentale a eşuat. Toate acestea păreau să demonstreze că intenţiile agresive ale
Germaniei aveau să se îndrepte spre Vest după anihilarea Poloniei. În toată această
perioadă, presiunile germane asupra Poloniei sau amplificat, pretextul invocat de
această dată fiind chestiunea Coridorului ce desparte Germania de Prusia Orientală şi
oferă Poloniei ieşire la Marea Baltică prin portul Danzig. Pe 25 iulie, în al
doisprezecelea ceas, anglo-francezii au decis trimiterea unei misiuni militare la
Moscova pentru a discuta problemele tehnice pe care le ridica o eventuală alianţă, însă
modul cum Londra şi Parisul au dat curs acestei decizii (delegaţia a sosit la Moscova cu
întârziere şi era formată din ofiţeri fără mare greutate în structurile militare ale celor
două state care în plus nu primiseră un mandat foarte clar în vederea negocierilor) avea
să-l convingă pe Stalin să accepte primirea în audienţă a ministrului de externe german
Robbentrop pe 23 august.
Pactul Ribbentrop-Molotov Rezultatul este semnarea în aceeaşi zi a Pactului RibbentropMolotov. Pactul consta de
fapt în două documente: primul, public, prevedea păstrarea neutralităţii dacă una dintre
părţi este implicată întrun conflict. „Protocolul adiţional secret” delimita sferele de
influenţă în Estul Europei, Polonia Orientală, Finlanda, Letonia, Estonia şi Basarabia
intrând în sfera sovietică, în timp ce Polonia occidentală precum şi generic denumita
zonă din vestul Europei urmau a se situa în aria de influenţă germană.

Ministrul de externe sovietic V. Molotov semnând pactul sovieto-german.

În spate Stalin şi ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop

Pactul Ribbentrop-Molotov- Protocolul adiţional

181
„Art.1 În eventualitatea unor rearanjamente politice în zonele aparţinând statelor baltice (Finlanda,
Estonia, Letonia, Lituania), graniţa nordică a Lituaniei va fi recunoscută drept graniţa dintre sferele de
influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice.[…]
Art.2 În eventualitate unui rearanjament politic în teritoriile aparţinând statului polonez, sferele de
influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi
Saar. La întrebarea dacă interesele ambelor părţi fac dezirabilă menţinerea unui stat polonez
independent şi care vor fi graniţele acestuia se poate răspunde numai în lumina evoluţiilor politice
viitoare. Indiferent de situaţie, ambele guverne vor rezolva această chestiune printr-un acord amical.
Art.3 În legătură cu Europa de Sud-Est partea sovietică atrage atenţia în legătură cu interesul său
pentru Basarabia. Partea germană îşi declară completul dezinteres politic pentru aceste zone.
Art.4 Protocolul va fi tratat de ambele părţi ca strict secret.”
De reţinut

Practic înţelegerea germano-sovietică deschidea drumul către un nou război european. Pactul
Ribbentrop-Molotov a însemnat pentru Hitler oportunitatea nu numai de a ataca Polonia dar şi de a
dezlănţui maşina de război germană împotriva puterilor occidentale nemaifiind reţinut de teama unui
conflict purtat pe două fronturi. În viziunea lui Stalin pactul îi permitea expansiunea teritorială spre vest,
asigurarea frontierelor şi, conform axiomelor comuniste, oportunitatea uriaşă adusă de războiul între
statele capitaliste de a extinde la nivel continental revoluţia comunistă. Cele două sisteme totalitare
semnau astfel intrarea Europei într-o perioadă tragică. La 1 septembrie 1939 armata germană începea
operaţiunile militare împotriva Poloniei iar la 3 septembrie Anglia şi Franţa declarau război Germaniei.
Războiul, mai întâi european, apoi mondial începea.

Test de evaluare
1. Definiţi politica de conciliatorism, precizaţi motivele acesteia şi indicaţi principalele
momente care stau sub semnul acestei politici.
2. Explicaţi modificarea politicii anglo-franceze faţă de Germania în primăvara anului
1939.
3. Parcurgeţi documentul de mai sus şi indicaţi direcţiile de expansiune teritorială ale
Uniunii Sovietice.

Lucrare de verificare
Pe baza textului unităţii şi a bibliografiei, alcătuiţi un eseu structurat pe tema
”Caracteristici ale diplomației franco-germane între 1923 şi 1939 ”. Punctele care
trebuie atinse sunt: caracteristicile şi limitele destinderii, obiectivele şi instrumentele
diplomatice ale celor două state, deteriorarea raporturilor după 1933, tentativa franceză
de “îngrădire” a Germaniei, apropierea italo-germană, politica de conciliatorism, politica
de rezistenţă.

Bibliografie

182
 E. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă (1918- 1940). Din istoria relaţiilor internaţionale
Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2001.
P. Milza, S. Berstein, Istoria secolului XX. Volumul I. 1900-1945 Sfârşitul „lumii
europene”, Bucureşti, Editura All, 1998
E. Bold, Diplomaţia De Conferinţe: Din Istoria Relaţiilor Internaţionale Intre Anii 1919-
1933 şi Poziţia României, Bucureşti, Ed.Junimea, 1991
P. Bărbulescu, I. Cloşcă, Repere de cronologie internaţională 1914-1945 ,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982
Lupu N.Z.; Căzan, Gh. N.; Buşe, C., Istoria universală contemporană. Vol.1. 1917-
1945, Bucureşti, 1979

TEMA 9. DIPLOMAŢIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL

PLAN:

1. Prima fază a războiului 1939 – 1941

2. A doua fază a războiului 1942 – 1943
3. Încheierea celui de-al doilea războiului mondial 1944 – 1945
4. Caracteristici generale ale diplomaţiei celui de-al doilea război mondial

OBIECTIVE:
• fixarea etapelor importante şi descoperirea semnificaţiilor acestora pentru caracteristicile
fenomenului studiat ;
• familiarizarea studenţilor cu bagajul conceptual specific analizei diploma ției în contextul conflictelor
mondiale;
• investigarea evoluţiilor militare şi a raporturilor politico-diplomatice dintre statele beligerante;
• descoperirea consecinţelor pe termen mediu şi lung produse de cel de-al doilea război mondial;
• deprinderea studenţilor cu analiza textelor diplomatice şi cu folosirea hărţilor.

Războiul total Izbucnirea celui de-al doilea război mondial nu a fost o surpriză pentru nimeni. El fusese pregătit
minuţios de către gruparea statelor revizioniste Germania, Japonia şi Italia, prin mai multe acte
agresive pe care le-au întreprins în anii 1930 împotriva Chinei, Etiopiei, Spaniei, Austriei sau
Cehoslovaciei. Faţă de aceste acte celelalte mari puteri, în primul rând Anglia şi Franţa, nu au

183
 întreprins nimic, acceptînd politică de conciliere. Statele Unite ale Americii se aflau departe, în
izolarea lor, iar Uniunea Sovietică nu prezenta suficientă încredere pentru occidentali, pentru a fi
antrenată într-o alianţă contra agresorilor. Aceasta va determina Moscova, ce nutrea şi ea ambiţii
revizioniste, să ajungă la o înţelegere cu Germania, prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Al doilea
război mondial a fost cea mai mare catastrofă prin care a trecut omenirea. A fost un război total,
deoarece a antrenat aproape toate ţările (56) din toate continentele, cu participarea a sute de
milioane de oameni, cu resurse materiale uriaşe, cu pierderi pe măsură, între care zeci de milioane
de morţi şi alte milioane de răniţi, invalizi, mutilaţi, cei mai mulţi din rândul populaţiei civile.

Prima fază a Războiului 1939 - 1941

Începutul războiului Asigurându-se că Uniunea Sovietică va rămâne neutră, Germania nazistă, conform
planului întocmit încă din primăvară, a atacat în zorii zilei de 1 septembrie 1939
Polonia. Anglia şi Franţa au cerut ultimativ Berlinului să pună capăt ostilităţilor şi să-şi
retragă trupele din Polonia. Acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că Anglia şi Franţa au
declarat război Germaniei. Mai multe ţări şi-au afirmat neutralitatea, între acestea
aflându-se SUA, Italia şi Japonia.
Ocuparea
Poloniei Englezii şi francezii nu au întreprins operaţii militare pentru a veni în sprijinul Poloniei,
care, la sfârşitul lui septembrie, era înfrântă şi împărţită între germani şi sovietici.
Inactivitatea în care s-au complăcut aliaţii Poloniei din septembrie 1939 până în mai
1940 a fost calificată drept „război ciudat”. Singurele acţiuni de luptă s-au desfăşurat pe
mare, unde vasele şi submarinele germane au provocat pierderi însemnate anglo-
francezilor.
Ocuparea Norvegiei
şi Danemarcei În octombrie 1939, sovieticii au obţinut instalarea de baze militare pe teritoriul ţărilor
baltice. Finlanda a refuzat să accepte modificările teritoriale cerute de aceasta din
urmă, din care cauză a fost invadată de armata sovietică, între noiembrie 1939 şi martie
1940 desfăşurându-se un război câştigat de sovietici, fapt ce va arunca Finlanda în
tabăra germană. Dată fiind importanţa economică şi militaro-strategică a Danemarcei şi
Norvegiei, germanii le-au ocupat în aprilie, respectiv în iunie 1940, după o rezistenţă
eroică de două luni.
Prăbuşirea Franţei La 10 mai 1940, armata germană a pornit ofensiva împotriva Olandei, Belgiei,
Luxemburgului şi Franţei, alături de care se aflau trupe britanice. În două luni aceste
ţări au fost înfrânte, scoase din luptă şi ocupate. Folosirea mijloacelor moderne de
luptă, în primul rând a marilor unităţi blindate şi a aviaţiei de vânătoare şi
bombardament, a permis Germaniei să desfăşoare un „război fulger” ( Blitzkrieg)
184
 împotriva mai multor state cu un potenţial militar aproximativ egal cu cel al
agresorului. Francezii au fost obligaţi să semneze armistiţiul, care consfinţea
înfrângerea lor catastrofală, în acelaşi vagon de cale ferată în care germanii fuseseră
nevoiţi să se recunoască învinşi în noiembrie 1918.
Extinderea războiului
Bătălia Angliei După căderea Franţei, Anglia şi imperiul ei au continuat lupta cu Germania şi Italia. În
vara şi toamna anului 1940 s-a desfăşurat „bătălia Angliei”, britanicii fiind obligaţi să
reziste valului de bombardamente ale aviaţiei germane, care trebuiau să pregătească
terenul pentru invazia armatei germane în insule, conform planului Leul de Mare. Anglia
a câştigat această bătălie cu pierderi şi sacrificii mari, obligându-l pe Hitler să
abandoneze ideea invaziei şi să pună la punct planul de invadare a URSS
(Barbarossa).

Argument istoric
Winston S. Churchill, Discurs în faţa Camerei Comunelor, 10 mai 1940
„Mă întrebaţi care este politica noastră? Vă voi spune: Este să ducem război, pe mare, pe uscat şi în
aer, cu toată puterea noastră şi cu toată forţa pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să putem duce războiul
împotriva unei tiranii monstruoase, niciodată depăşită în catalogul întunecat şi lamentabil al crimelor
umane. Asta e politica noastră. Dacă mă întrebaţi care este scopul nostru, pot să vă răspund cu un
singur cuvânt; victorie – victorie cu orice preţ, victorie în ciuda terorii; victorie oricât de lungă şi grea ar fi
calea; pentru că fără victorie nu există supravieţuire. […]
Vom continua până la capăt. Vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta cu
încredere şi forţă crescândă în văzduh; ne vom apăra Insula, oricare ar fi preţul. Ne vom lupta pe plaje,
o să luptăm pe terenurile de debarcare, o să luptăm pe câmpuri şi pe străzi, o să luptăm pe dealuri, dar
nu ne vom preda niciodată. Nu cred nici un moment că, dacă această Insulă, sau o mare parte a ei, ar fi
subjugată şi muritoare de foame, Imperiul nostru de peste mări, înarmat şi condus de flota britanică, nu
va continua lupta până când, la momentul voit de Dumnezeu, Lumea cea Nouă, cu toată forţa şi puterea
ei, va veni să salveze şi să elibereze Lumea Veche.”

Test de evaluare 1.
1. Răspundeţi la următoarele întrebări:
a. Ce semnificaţie are „graniţa de interese” sovieto-germană ?
b. Care este caracteristica diplomatică a acţiunilor germane în această perioadă ?
c. Cum apreciați diplomația sovietică?
2. Parcurgeţi documentul de mai sus, observaţi data şi răspundeţi la următoarelor
întrebări:
a. Care sunt coordonatele emoţionale ale mesajului primului ministru britanic ?
b. Care sunt factorii invocaţi pentru continuarea luptei ?

De reţinut!

185

Atacarea URSS
Legea de împrumut şi închiriere
Italia lui Mussolini, care declanşase acţiuni militare împotriva Franţei atunci când aceasta era aproape
înfrântă de germani, a deschis concomitent un front în Africa de nord-est împotriva britanicilor, iar în
ctombrie 1940 a atacat Grecia. După câteva succese şi pătrunderea unor unităţi pe teritoriul grec, forţele
italiene au fost respinse, existând riscul de a fi înfrânte chiar în Albania, de unde porniseră atacul.
Apropierea dintre Germania, Italia şi Japonia s-a consolidat prin încheierea, în septembrie 1940, la
Berlin, a Pactului Tripartit. Se definitiva astfel constituirea Axei Berlin-Roma-Tokyo, alianţă politică şi
militară agresivă. Prin acest pact, Japonia recunoştea dreptul Germaniei şi Italiei de a instaura „noua
ordine” în Europa, iar Germania şi Italia recunoşteau acelaşi drept Japoniei în Asia. În Axă au fost
atrase, de bunăvoie sau prin şantaj, presiuni şi ameninţări, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria.
Planul Barbarossa prevedea desfăşurarea unui „război fulger” împotriva statului
sovietic, forţele militare de invazie urmând ca, în două trei luni, să pună stăpânire pe
cea mai mare parte a spaţiului european sovietic, să distrugă forţele armate sovietice şi
să cucerească marile centre urbane Leningrad, Moscova, Kiev. Datorită elementului
surpriză şi superiorităţii germanilor în tancuri şi aviaţie, în primele săptămâni de război,
forţele armate sovietice au suferit mari înfrângeri, fiind împinse adânc în interiorul ţării.
Totuşi, armata germană nu a reuşit să-şi atingă principalele obiective. Armata sovietică
nu a fost lichidată, Leningradul a fost încercuit, dar nu cucerit, Moscova a rezistat
atacurilor germanilor care atinseseră periferia capitalei. Aici, cu forţe proaspete aduse
din Siberia, armata sovietică a întreprins o mare contraofensivă, care s-a soldat cu
prima mare înfrângere a armatei germane în acest război. Trupele germane au fost
obligate să se retragă din faţa Moscovei cu 100-200 km spre apus.
Statele Unite ale Americii în primii ani de război
Simpatia americanului de rând şi a preşedintelui F.D. Roosevelt pentru democraţiile
occidentale s-a concretizat în mai multe acte favorabile acestora şi ostile puterilor
agresoare. Astfel, la sfârşitul anului 1939, Congresul american a modificat legea de
neutralitate, permiţând vânzarea de armament către anglo-francezi, cu condiţia să
plătească pe loc (cash and carry). În vara anului 1940, după cucerirea Olandei şi
Franţei, pentru ca teritoriile acestora din America să nu cadă sub controlul Germaniei,
SUA au instituit, împreună cu statele latino-americane, o administraţie asupra acestor
teritorii.
În septembrie 1940, în schimbul dreptului de a înfiinţa baze militare în câteva insule
britanice din Antilele Mici, Statele Unite au livrat Angliei un mare număr de vase
militare, armament şi muniţie. În martie 1941, prin Legea de împrumut şi închiriere,
SUA au trecut la ajutorarea deschisă a Angliei şi dominioanelor sale cu tot ceea ce
aveau nevoie pentru continuarea războiului împotriva Germaniei şi Italiei. În sfârşit, prin
Carta Atlanticului, semnată de Roosevelt şi Churchill în august 1941, SUA – deşi nu
intraseră încă în război – se angajau să lupte alături de Anglia împotriva „tiraniei
naziste” până la distrugerea acesteia.
186
 Carta Atlanticului (1941)
Preşedintele Statelor Unite ale Americii şi dl Churchill, prim-ministru, reprezentând guvernul Maiestăţii
Sale în Regatul Unit, […], consideră că trebuie să fie făcute cunoscute unele principii pe care îşi
bazează speranţele într-un viitor mai bun pentru omenire şi care sunt comune politicii naţionale a
ţărilor lor respective.
1. Ţările lor nu urmăresc nici o mărire teritorială sau de altă natură.
2. Ei nu doresc să vadă nici o modificare teritorială care să nu fie în acord cu voinţele liber
exprimate ale popoarelor interesate.
3. Ei respectă dreptul pe care îl are fiecare popor de a alege forma de guvernământ sub care
vrea să trăiască; ei doresc să fie redate drepturile suverane şi liberul exerciţiu de guvernare
celor care au fost privaţi de ele prin forţă.
4. Ei se străduiesc, ţinând seama de obligaţiile pe care şi le-au asumat deja, să deschidă
tuturor statelor, mari sau mici, învingători sau învinşi, accesul la materiile prime ale lumii
tranzacţiilor comerciale care sunt necesare prosperităţii lor economice.
5. Ei doresc să realizeze între toate naţiunile colaborarea cea mai completă în domeniul
economic, cu scopul de a garanta tuturor ameliorarea condiţiilor de muncă, progresul
economic şi securitatea socială.
6. După distrugerea finală a tiraniei naziste, ei speră să vadă stabilindu-se o pace care va
permite tuturor naţiunilor să se afle în securitate în interiorul propriilor lor frontiere şi va
garanta tuturor oamenilor din toate ţările o existenţă eliberată de orice teamă şi de lipsuri.
7. Asemenea pace va permite tuturor oamenilor să navigheze fără frică pe mare.
8. Ei sunt convinşi că toate naţiunile lumii, atât din motive de ordin practic, cât şi de ordin
spiritual, vor trebui să renunţe în cele din urmă la folosirea forţei. Şi din moment ce este
imposibil de a salva pacea viitoare atâta vreme cât unele naţiuni care o ameninţă – sau ar
putea să o ameninţe – posedă arme pe mare, pe uscat şi în aer, ei consideră că, aşteptând
să poată stabili un sistem larg şi permanent de securitate generală, dezarmarea acestor
naţiuni se impune. Totodată, ei vor ajuta şi încuraja toate celelalte măsuri practice
susceptibile să uşureze povara zdrobitoare a armamentelor care copleşeşte popoarele
paşnice.

Intrarea Statelor Unite în război

Japonezii, concomitent cu operaţiile militare pe care le desfăşurau din 1937 împotriva

Chinei, au pregătit războiul cu puterile europene şi cu SUA pentru cucerirea teritoriilor
acestora din zona Pacificului. Pentru a masca aceste pregătiri, japonezii au dus
tratative cu americanii în tot cursul anului 1941. Hotărându-se să atace în „mările
Sudului” – unde putea să pună stăpânire pe mari resurse naturale, materii prime
minerale şi agricole –, Japonia a semnat un tratat de neagresiune cu Uniunea
Sovietică, în aprilie 1941, care îi asigura liniştea în Extremul Orient.
Atacul de la Pearl
Harbor La 7 decembrie 1941, forţele aeriene şi navale japoneze au atacat prin surprindere
principala bază aero-navală americană din Insulele Hawaii, Pearl Harbor, provocând
pierderi însemnate flotei americane. Concomitent, forţele militare japoneze au atacat
toate teritoriile stăpânite de europeni – britanice, franceze, olandeze, slab apărate.
Erau ameninţate Australia şi India.

Test de evaluare 2.
1. Precizaţi cauzele eşecului războiului-fulger în campania din Rusia.
2. Explicaţi:
187
 a. În ce context este semnat acordul anglo-american ?
b. Care sunt articolele ce privesc domeniul economic şi de ce sunt acestea prevăzute?
c. Ce anume se prevede pentru perioada de după înfrângerea Axei pentru a nu se mai
repeta conflictul ?

A doua fază a războiului 1942 - 1943

Coaliţia Naţiunilor Unite Imediat după atacarea URSS, guvernele britanic şi american au condamnat agresiunea
hitleristă şi au declarat că vor sprijini Uniunea Sovietică. S-au realizat acorduri în acest
sens. Legea de împrumut şi închiriere a fost extinsă asupra URSS. În septembrie 1941,
sovieticii au aderat la Carta Atlanticului, care prevedea că semnatarii nu-şi vor extinde
teritoriul şi nici o modificare de frontieră nu va avea loc fără acordul celor interesaţi.
Foarte important a fost faptul că preşedintele Roosevelt a socotit că dacă SUA vor intra
în război, prioritate va avea lupta împotriva Germaniei naziste. La 1 ianuarie 1942, la
Washington, 26 de guverne au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite, prin care se angajau
să îşi unească forţele împotriva puterilor Axei, să nu semneze pace separată şi să
acţioneze conform principiilor Cartei Atlanticului.

Argument istoric

Declaraţia Naţiunilor Unite (1 ianuarie 1942)

„Manifestul colectiv al Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,
Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Chinei, Australiei, Belgiei, Canadei, Republicii Costa-Rica,
Cubei, Cehoslovaciei, Republicii Dominicane, Republicii Salvador, Greciei, Guatemalei, Republicii Haiti,
Hondurasului, Indiilor, Luxemburgului, Olandei, Noii Zeelande, Republicii Nicaragua, Norvegiei,
Republicii Panama, Poloniei, Uniunii SudAfricane, Iugoslaviei [...]
Subscriind la [...] Carta Atlanticului [...] Fiecare guvern se angajează să întrebuinţeze toate resursele
sale, militare sau economice, contra acelor membri ai Pactului Tripartit şi contra acelor aderenţi ai
acestui din urmă pact, cu care unul din guvernele semnatare se găseşte în stare de război. Fiecare
guvern se angajează să colaboreze cu guvernele semnatare şi se obligă să nu semneze cu inamicul un
armistiţiu separat sau o pace separată. Toate naţiunile care dau sau vor da asistenţă, care dau sau vor
da contribuţia lor la lupta pentru victoria asupra hitlerismului vor putea adera la prezenta declaraţie.”

Relaţiile interaliate

În 1942, cooperarea dintre Anglia, SUA şi URSS s-a extins ca urmare a tratatului
încheiat între Anglia şi URSS şi a acordului dintre SUA şi URSS, semnate în urma
vizitei lui V. Molotov la Londra şi Washington. Stalin solicita tot mai insistent
deschiderea unui al doilea front în Europa occidentală pentru a uşura situaţia armatei
sovietice.
Tratatul anglo-rus Aliaţii anglo-saxoni motivau că nu dispuneau încă de forţele şi resursele necesare.

188
 În anul 1943, alianţa celor trei mari puteri s-a întărit, ca urmare a marilor succese
militare şi a contactelor directe. În iulie 1943, în urma dezastrului suferit de forţele
italiene în Africa şi la Stalingrad, Mussolini a fost înlăturat de la putere, noul guvern
semnând armistiţiul cu aliaţii şi declarând apoi război Germaniei. Începuse
destrămarea blocului Axei. Noile realităţi impuneau consultarea între aliaţi.
Conferinţele celor
„Trei Mari” În octombrie a avut loc Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova, care a adoptat
mai multe documente importante, iar în noiembrie a avut loc la Teheran prima întâlnire
a celor „trei mari”: Churchill, Roosevelt şi Stalin. Aici s-au stabilit măsuri capitale privind
continuarea războiului, eliberarea Europei, debarcarea pe coastele Franţei în 1944,
organizarea viitoare a Naţiunilor Unite, în care Anglia, SUA, URSS şi China să aibă un
rol preponderent.

Churchill, Roosevelt şi Stalin la Conferinţa de la Teheran – 1943

Test de evaluare 3
1. Care era angajamentul statelor ce semnau Declaraţia Naţiunilor Unite ?
2. Menţionaţi una dintre cele mai importante prevederi ale acordurilor de la Teheran
privind organizarea postbelică a lumii.

Conferinţele de la Ialta şi Potsdam

Conferinţele de la Ialta În februarie 1945 a avut loc cea de-a doua reuniune a celor „trei mari”, de astă dată la
Ialta, în Crimeea. S-au discutat chestiuni privind sfârşitul războiului şi împărţirea
Germaniei în zone de ocupaţie militară, reparaţiile de război, problemele legate de
Carta şi crearea ONU, încheierea războiului cu Japonia pentru care Stalin a angajat
participarea Uniunii Sovietice. Ideea împărţirii lumii la Ialta şi-a făcut fără un temei real,
situaţia fiind tranşată de rezultatele militare ale războiului, de concepţia lui Stalin că în
teritoriul ocupat de armata sovietică trebuie să fie introdus şi sistemul politic sovietic.

189
 Într-o anumită măsură, soarta ţărilor vest şi est-europene se hotărâse înainte de Ialta,
prin mersul mai mult sau mai puţin firesc al evenimentelor politice şi militare.

Acordurile de la Ialta (11 februarie 1945) Declaraţia asupra Europei eliberate

„În scopul de a crea condiţiile în care popoarele eliberate să poată să-şi exercite aceste drepturi, cele
trei guverne vor asista împreună popoarele oricărui stat eliberat al Europei sau ale oricărui stat
european fost satelit al Axei, de fiecare dată când ele vor crede că situaţia o impune:
a) să creeze condiţiile de pace internă;
b) să ia măsurile de urgenţă pentru a ajuta popoarele aflate în pericol;
c) să constituie autorităţi guvernamentale provizorii în mod larg reprezentative ale tuturor forţelor
democratice ale acestor populaţii şi care se vor angaja să stabilească, cât mai repede posibil, prin
alegeri libere, guverne care să fie expresia voinţei popoarelor;
d) să faciliteze, oriunde va fi necesar, astfel de alegeri.
Cele trei guverne vor consulta celelalte Naţiuni Unite şi autorităţile provizorii sau alte guverne în Europa,
ori de câte ori vor fi examinate probleme care le interesează în mod direct. Când cele trei guverne vor
constata că situaţia dintr-un stat eliberat din Europa sau dintrun stat fost satelit al Axei impune o
asemenea acţiune necesară, ele se vor consulta imediat asupra măsurilor de luat pentru a-şi asuma
răspunderea comună definită în prezenta declaraţie.” (I.V. Stalin, F.D. Roosevelt, W.S. Churchill)

Conferinţa de la Potsdam La Potsdam (17 iulie-2 august 1945) a avut loc cea de-a treia întâlnire la nivelul cel mai
înalt, fiind prezenţi Stalin, Truman (Roosevelt murise la 12 aprilie 1945) şi Churchill,
înlocuit la 27 iulie cu Attlee, liderul Partidului Laburist şi noul premier al Angliei. Aici,
prin acordurile încheiate, s-au adoptat măsurile ce trebuiau întreprinse de cele patru
state învingătoare (Anglia, Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică şi Franţa) în
zonele lor de ocupaţie din Germania, prin dezarmarea completă şi denazificare, în
ideea democratizării ţării şi menţinerii unităţii sale. Pentru pregătirea tratatelor de pace
cu Germania şi aliaţii săi, a fost creat Consiliul miniştrilor de externe ai marilor puteri.
Stalin a reafirmat angajamentul de a participa la războiul împotriva Japoniei, ceea ce s-
a întâmplat însă destul de târziu, de la 8 august 1945.

Test de evaluare 4
1. Comparaţi diplomația sovietică cu cea germană din vara anului 1941 şi explicaţi
asemănările şi deosebirile.
2. Explicaţi reticenţa sovietică de a ajuta insurecţia din Varşovia.

Biblografie

190
 TEMĂ 10. RELAŢII POLITICO-DIPLOMATICE ÎN EUROPA POSTBELICĂ

PLAN:
2. Diplomația Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice în timpul războiului rece.
3. Consecinţelor pe termen mediu şi lung produse de lupta pentru hegemonie între Statele Unite şi
Uniunea Sovietică.
4. Cauzele prăbuşirii sistemului bipolar.

OBIECTIVE:
 caracterizarea reperelor cronologice ce marchează mutaţii consistente în dinamica relaţiilor
internaţionale în timpul războiului rece;
 examinarea principalelor concepte proprii mediului internaţional în perioada postbelică;
 investigarea originilor şi cauzelor evoluţiilor complexe în planul diploma ției postbelice;
 descoperirea consecinţelor pe termen mediu şi lung produse de lupta pentru hegemonie între
Statele Unite şi Uniunea Sovietică;
 investigarea cauzelor profunde şi de suprafaţă a prăbuşirii sistemului bipolar;
 deprinderea studenţilor cu analiza textelor diplomatice şi cu folosirea hărţilor.

1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi organismele sale. Tratatele de pace

În mare, problemelor lumii postbelice li s-au căutat soluţii chiar în anii războiului de
către cei trei mari aliaţi: Anglia, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Astfel, o
serie de principii privind organizarea viitoare a lumii au fost înscrise în documente
importante, precum Carta Atlanticului (1941), Declaraţia Naţiunilor Unite (1 ianuarie
1942), declaraţiile conferinţelor de la Moscova (octombrie 1943) şi Teheran (noiembrie
191
 1943), Dumbarton Oaks (1944), Ialta (februarie 1945), Potsdam (iulie-august 1945).
Acordurile şi hotărârile încheiate cu aceste ocazii au stat la baza aşezării pe baze noi a
raporturilor internaţionale postbelice. La noua configuraţie a lumii un rol însemnat au
jucat rezultatele războiului.

Crearea ONU
Preşedintele Franklin Roosevelt este cel care a denumit alianţa împotriva Axei Naţiunile
Unite. El a dorit ca această alianţă să fie menţinută şi după război în cadrul unei
organizaţii internaţionale noi, care să apere pacea şi securitatea.
Declaraţia miniştrilor afacerilor externe de la Moscova din 1943 punea problema creării,
la sfârşitul războiului, a unei asemenea instituţii. În 1944, experţii anglo-americani au
pus la punct Carta ONU, iar la Conferinţa de la Ialta au fost rezolvate chestiunile
controversate – cine să devină membri, componenţa Consiliului de Securitate, membrii
permanenţi ai acestuia, sistemul de vot în consiliu, regimul de tutelă asupra unor
teritorii coloniale – şi s-a decis convocarea unei conferinţe internaţionale care să
aprobe Carta şi să creeze ONU. Conferinţa s-a desfăşurat în sala Operei din San
Francisco, între 25 aprilie şi 26 iunie 1945, la ea participând delegaţii din 51 de state
care se aflaseră în război cu Axa sau care rupseseră relaţiile cu ţările Axei. Conferinţa
a aprobat Carta, deci şi constituirea ONU. Carta definea obiectivele fundamentale ale
noii organizaţii mondiale, organismele principale şi rosturile fiecăruia în apărarea păcii
şi securităţii statelor membre, în realizarea cooperării internaţionale pe baza principiilor
egalităţii, suveranităţii, integrităţii teritoriale, independenţei şi al „dreptului tuturor
popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ sub care vor să trăiască”.

Carta ONU (26 iunie 1945)

„Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele:
1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop, să ia măsuri colective eficace pentru
prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune
sau altor violări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei
şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional
care ar duce la o violare a păcii.
2. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a
popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia orice alte măsuri potrivite pentru
consolidarea păcii mondiale.
3. Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic,
social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri
comune.”

Organismele ONU

Structura ONU cuprindea şase organisme, cu atribuţii şi obligaţii foarte importante.

192
Adunarea Generală Adunarea Generală, constituită din toţi membrii ONU, îndeplineşte atribuţiile unui
parlament mondial, rezoluţiile şi deciziile sale fiind adoptate cu majoritatea voturilor.
Adunarea dezbate, analizează şi hotărăşte în probleme diverse de importanţă
planetară, cum sunt cele economice, colaborarea în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, dezarmarea etc.
Consiliul de
Securitate Consiliul de Securitate este un organ executiv permanent, nesubordonat Adunării
Generale. El este compus din cinci membri cu statut permanent (SUA, Marea Britanie,
Franţa, URSS – azi Rusia – şi China) şi un număr de membri nepermanenţi, aleşi de
Adunarea Generală pe un termen de doi ani, astfel încât să fie reprezentate toate
principalele regiuni geografice. Astăzi, Consiliul de Securitate are 10 membri
nepermanenţi. Membrii permanenţi au drept de veto. Aceasta înseamnă că nu se poate
adopta o hotărâre dacă una din cele cinci puteri nu este de acord. Consiliul de
Securitate dezbate şi ia decizii în problemele cele mai importante privitoare la starea de
pace şi de securitate internaţională, hotărârile sale fiind obligatorii pentru toţi membrii
ONU.
Consiliul de Tutelă a jucat un anumit rol în primele decenii postbelice, el având în
sarcină să urmărească situaţia din teritoriile coloniale preluate de la statele învinse şi a
celor care încă nu se autoguvernau şi să le sprijine în evoluţia lor cât mai rapidă spre
independenţă.
Consiliul Economic şi Social are în componenţă 18 membri numiţi de Adunarea
Generală. Se ocupă de coordonarea demersurilor şi măsurilor ONU în importantele şi
complexele probleme de natură economică şi socială cu care se confruntă omenirea,
intervenţia organizaţiei internaţionale dovedindu-se benefică în numeroase situaţii
critice prin care au trecut unii membri ai săi.
Curtea Internaţională de Justiţie veghează la respectarea dreptului internaţional şi a
deciziilor ONU. Hotărârile Curţii au caracterul de recomandări, nefiind deci obligatorii.
Pentru activităţile curente ale ONU funcţionează un Secretariat în frunte cu un secretar
general ales pentru un interval de cinci ani.

Test de evaluare 1
1. Citiţi documentul Carta ONU (26 iunie 1945) şi precizaţi obiectivele şi principiile
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Comparaţi atribuţiile Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate şi explicaţi
deosebirile existente.

Tratatele de pace
193
Ialta şi Potsdam
Reuniunile Consiliului
miniştrilor de externe
Prevederile privind România
Modul în care s-a încheiat războiul, statutul impus marilor învinşi (Germania şi
Japonia), ca şi regimul de ocupaţie au creat o stare de lucruri ce nu a permis
organizarea unei conferinţe de pace la care să se încheie tratate cu toţi foştii adversari.
Soarta principalului învins, Germania, a fost în linii mari decisă la conferinţele de la Ialta
şi Potsdam şi prin unele hotărâri luate de comun acord de către conducătorii aliaţi. La
Potsdam a fost creat Consiliul miniştrilor afacerilor externe ai celor cinci mari puteri –
celor trei li s-au adăugat Franţa şi China (pentru problemele Japoniei şi zonei asiatice)
– care trebuia să pregătească încheierea tratatelor de pace cu foştii aliaţi europeni ai
Germaniei.
Consiliul miniştrilor de externe s-a întrunit la Londra în septembrie 1945, la Paris în
vara anului 1946 şi la New York la sfârşitul lui 1946. La aceste reuniuni s-au dezbătut
şi aprobat proiectele tratatelor de pace. Pe baza recomandărilor acestui consiliu, la
Conferinţa de pace de la Paris, desfăşurată între 29 iulie şi 15 octombrie 1946, au fost
aprobate tratatele cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria. Acestea au fost
semnate însă la 10 februarie 1947. Tratatele de pace au urmat o regulă comună: au
impus reparaţii pentru ţările agresate, au limitat efectivele forţelor armate şi au operat
modificări de natură teritorială, unele foarte grave, pe seama Poloniei, Finlandei şi
României şi prin confirmarea dispariţiei ţărilor baltice, toate în beneficiul URSS.
Frontierele Italiei au fost astfel trasate încât să corespundă cât mai bine din punct de
vedere etnic. Disputa dintre Italia şi Iugoslavia pentru Triest va fi tranşată în favoarea
Italiei în 1954.
În timpul Conferinţei de pace, delegaţia României a dat publicităţii o declaraţie în care
arăta că „pe baza contribuţiei militare şi economice pe care a adus-o, cu începere de la
23 august 1944, în lupta împotriva hitlerismului, România este în drept să ceară şi să
obţină recunoaşterea calităţii sale de cobeligerantă din partea Naţiunilor Unite”. Deşi,
declarativ, puterile aliate au recunoscut contribuţia militară şi economică a poporului
român la victoria Naţiunilor Unite, România nu a primit statutul de cobeligerant.
Hotărârile Dictatului de la Viena erau declarate nule şi neavenite, revenindu-se la
frontiera de la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria. Frontiera româno-sovietică a
rămas cea impusă în iunie 1940, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. România
trebuia să plătească Uniunii Sovietice, cu titlul de reparaţii, 300 milioane de dolari,
vreme de opt ani, prin livrări de produse petroliere, cereale, cherestea, nave maritime
şi fluviale, precum şi alte mărfuri şi produse industriale şi agricole.
194
 Războiul rece

După cel de-al doilea război mondial, timp de peste patru decenii, lumea a fost
marcată de ceea ce a intrat în istorie sub numele de „războiul rece”. Astfel a fost
definită starea de încordare, de dispută şi de adversitate între cele două superputeri –
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică – urmate de aliaţii lor, ţările occidentale
şi respectiv statele comuniste, din Europa, Asia şi America Latină. Deşi au avut loc
conflicte armate, ele au fost limitate ca forţe, întindere şi consecinţe, cele două
superputeri evitând să le transforme într-un „război cald”, cu consecinţe greu de
imaginat.
Cauzele şi primele
manifestări ale războiului rece Preşedintele Roosevelt sperase că alianţa şi cooperarea dintre cele trei mari puteri –
Anglia, SUA şi URSS – vor supravieţui războiului şi vor organiza lumea pe baze noi,
paşnice şi democratice, prin intermediul ONU, în care vor juca rolul decisiv. Sovieticii
urmau să domine Europa de est şi să participe la controlul asupra Germaniei, Anglia
să domine în Mediterana, iar Franţa în Europa occidentală. Preşedintele american s-a
înşelat.
Originile
Războiului Rece În 1945, Germania, Japonia şi Italia dispăruseră efectiv din rândul marilor puteri. Anglia
şi Franţa erau epuizate şi incapabile să se redreseze singure şi să revină cu adevărat la
statutul de mare putere. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică ieşiseră mai
puternice, cu o influenţă şi cu un prestigiu internaţional uriaşe. URSS domina mai puţin
din punct de vedere economic şi mai mult sub aspect militar, cu deosebire prin prezenţa
Armatei Roşii pe teritoriul ţărilor din Europa de răsărit şi centrală. Anglia nu a reuşit însă
să domine în Mediterana, iar Franţa, măcinată de luptele interne şi de costurile enorme
pentru ducerea războaielor coloniale, avea ea însăşi nevoie de ajutor. „Mareea
sovietică” a cuprins în 1945-1948 o mare parte din Europa şi, aşa cum avertizase
Stalin, puterea învingătoare avea dreptul de a instala în teritoriul ocupat de trupele sale
propriul regim socialpolitic şi economic. Ceea ce a şi făcut. Astfel au trecut la aşa-zisele
regimuri de democraţie populară Bulgaria, România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi
zona de ocupaţie sovietică din Germania. Victorioase în războiul de rezistenţă şi de
eliberare, partidele comuniste din Iugoslavia şi Albania au instaurat în ţările lor regimul
comunist.
„Cortina de Fier” Încă din 1945, Churchill avertiza despre pericolul instalării sovieticilor în centrul Europei,
iar în 1946 vorbea despre cortina de fier care va împărţi Europa în două, de la Marea
Baltică la Marea Adriatică. După cel de-al doilea război mondial, timp de peste patru

195
 decenii, lumea a fost marcată de ceea ce a intrat în istorie sub numele de „războiul
rece”. Astfel a fost definită starea de încordare, de dispută şi de adversitate între cele
două superputeri – Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică – urmate de aliaţii
lor, ţările occidentale şi respectiv statele comuniste, din Europa, Asia şi America Latină.
Deşi au avut loc conflicte armate, ele au fost limitate ca forţe, întindere şi consecinţe,
cele două superputeri evitând să le transforme într-un „război cald”, cu consecinţe greu
de imaginat. Încălcarea acordurilor şi înţelegerilor din anii războiului şi imediat după
încheierea acestuia a dus la înăsprirea raporturilor dintre sovietici şi occidentali, la
confruntarea „paşnică” între capitalism şi comunism, între ambiţiile de dominaţie la
scară planetară ale amândurora. Aşa s-a ajuns la războiul rece, la constituirea de
blocuri militare adverse şi la iraţionala cursă a înarmărilor. Existenţa unor condiţii
favorabile – economia ruinată, greutăţile materiale, sărăcia, propaganda comunistă etc.
putea duce la instalarea de regimuri comuniste sau prosovietice şi în ţările Europei
apusene. De aceea, W. Churchill şi alte personalităţi politice au declanşat o intensă
campanie pentru unirea Europei occidentale şi pentru alianţa acesteia cu SUA.
Doctrina Truman În faţa pericolului ca şi alte ţări europene să treacă la comunism, precum şi în interesul
propriei securităţi, SUA au răspuns afirmativ cererilor de ajutor din partea Turciei şi
Greciei, lansând Doctrina Truman: sprijinirea ţărilor ameninţate de comunism şi
conservarea democraţiei.

Doctrina Truman (Washington, 12 martie 1947)

„[…] politica Statelor Unite trebuie să fie aceea de a susţine popoarele libere care rezistă tentativelor de
aservire venite din partea minorităţilor înarmate sau a presiunilor externe. Eu cred că noi trebuie să
ajutăm popoarele libere să-şi făurească destinul după propria voinţă.
Am declarat în faţa Congresului că fiecare naţiune se găseşte astăzi în faţa unei alegeri decisive între
două moduri de viaţă opuse. Unul dintre acestea se bazează pe voinţa majorităţii şi este caracterizat de
instituţii libere, guvern reprezentativ, alegeri libere, garanţii ce asigură libertatea individuală, libertatea
cuvântului şi religiei precum şi absenţa oricărei opresiuni politice. Celălalt se bazează pe voinţa unei
minorităţi impuse cu forţa majorităţii. El se sprijină pe teroare şi opresiune, pe controlul presei şi al
radioului, pe alegeri trucate şi pe suprimarea libertăţilor personale Seminţele regimurilor totalitare sunt
hrănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmulţesc în solul arid al sărăciei şi al dezordinii, şi ajung la
maturitate atunci când speranţa unui popor într-o viaţă mai bună a murit. Această speranţă, noi trebuie
să o menţinem în viaţă.
[...] Dacă Grecia trebuie să devină o ţară neatârnată care se respectă pe sine, este nevoie să i se
acorde ajutor. Şi acest ajutor este obligatoriu să i-l dea Statele Unite.
[…] Viitorul Turciei ca ţară independentă şi dezvoltată economic nu este mai puţin important pentru
popoarele iubitoare de pace din lume decât viitorul Greciei. [...] Dacă noi nu venim în ajutorul Greciei şi
Turciei în acest ceas fatal, consecinţele vor duce departe atât în răsărit, cât şi în apus. Noi trebuie să
întreprindem acţiuni urgente şi hotărâte.
Având în vedere cele spuse mai sus, eu rog Congresul să dea mandat pentru ajutor Greciei şi Turciei în
sumă de 400.000.000 de dolari pe perioada până la 30 iunie 1948.”

Planul Marshall Ruina în care se aflau statele occidentale şi neputinţa de a se descurca singure au determinat
Statele Unite ale Americii să sprijine refacerea acestora, lansând în 1947 şi aplicând din 1948

196
 Planul Marshall. În patru-cinci ani, Europa occidentală s-a refăcut economic şi s-a consolidat
din punct de vedere politic. Doctrina Truman şi Planul Marshall, pe de o parte, lovitura de stat
de la Praga din februarie 1948 şi preluarea puterii de către comunişti, pe de altă parte, au
marcat dispariţia ultimelor speranţe de cooperare între est şi vest şi angajarea totală în războiul
rece.

Planul Marshall (extrase din discursul secretarului de stat american la Universitatea Harvard, iunie 1947)
„Este logic ca Statele Unite ale Americii să facă tot ceea ce le stă în putere pentru a ajuta lumea să-şi
regăsească sănătatea economică normală fără de care aceasta nu poate dobândi nici stabilitate politică,
nici pace asigurată. Acţiunea noastră nu este îndreptată împotriva nici unei ţări, nici unei doctrine, ci
împotriva foametei, sărăciei, disperării şi haosului. Scopul nostru trebuie să fie renaşterea unei economii
mondiale sănătoase pentru a permite stabilirea de condiţii politice şi sociale propice instituţiilor libere. O
asemenea asistenţă nu trebuie furnizată în tranşe, pe măsură ce crizele izbucnesc: ajutoarele pe care
guvernul nostru le va pune la dispoziţie pentru viitor nu trebuie să fie simple paliative, ci trebuie să
aducă o vindecare reală.
Orice guvern care va fi dispus să ne ajute în acest scop va găsi liderii americani dispuşi să colaboreze.
Orice guvern care va manevra pentru a paraliza redresarea altor state, nu se poate aştepta la un ajutor
din partea noastră. În plus, guvernele, partidele sau grupările politice care vor încerca să prelungească
mizeria umană pentru a obţine un profit, se vor lovi de opoziţia Statelor Unite.[…]”

NATO Vestul Europei nu era însă capabil să se apere prin propriile forţe, de aceea a cerut şi a obţinut
alianţa militară a SUA, astfel că la 4 aprilie 1949 la Washington a luat naştere Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), alianţă militară defensivă, de apărare mutuală.
Unificarea celor trei zone occidentale din Germania şi reforma monetară în această trizonă,
blocada Berlinului occidental de către sovietici (iunie 1948-mai 1949), crearea, în replică la
Planul Marshall, a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) în 1949 au adâncit
prăpastia dintre est şi vest. Lumea era complet divizată: ideologic, politic, economic şi militar.

Test de evaluare 2
1. Care este diferenţa dintre comunizarea Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei, Bulgariei şi
cea a Iugoslaviei şi Albaniei ?
2. Parcurgeţi documentele referitoare la Doctrina Truman şi Planul Marshall şi
răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Cum definesc cele două documente „inamicul” ? Indicaţi paragrafele respective şi
explicaţi la cine se referă.
b) În ce constă angajamentul Statelor Unite exprimat de Truman şi Marshall în 1947 ?
c) Care este legătura indisolubilă în viziunea factorilor de decizie americani între
problemele economice şi cele politice ale perioadei respective ?
d) Care este deosebirea între instrumentele economice prevăzute în textele de mai
sus?

Crizele majore din perioada războiului rece

Blocada
197
Berlinului Aceste crize au început în 1948, când Stalin a ordonat blocada Berlinului occidental,
interzicând comunicaţiile între Germania occidentală şi Berlinul apusean – enclavă în
zona sovietică de ocupaţie. Podul aerian realizat de anglo-americani a salvat populaţia
Berlinului de la înfometare, gestul de forţă al Kremlinului eşuând.
Războiul din Coreea În iunie 1950, Coreea de Nord, comunistă, a atacat Coreea de Sud, aflată sub ocupaţie
americană. Statele Unite au intervenit cu forţe armate, alături de alte state aliate, sub
steagul ONU, de partea Coreei de Sud. După trei ani de război pustiitor, s-a încheiat
armistiţiul de la Panmunjon, aflat şi astăzi în vigoare. Cele două ţări rămâneau separate
de paralela de 38º şi de regimurile politice antagonice: nordul comunist, sudul capitalist.
Dispariţia lui Stalin în martie 1953 a dus la o oarecare destindere a relaţiilor dintre
Occident şi sovietici: mărturie sunt conferinţele de la Geneva din 1954 şi 1955, la care
au fost dezbătute probleme privind situaţia din Indochina, respectiv problema germană.
Tratatul de la
Varşovia Extinderea NATO, prin aderarea Greciei şi Turciei în 1952 şi intrarea în Alianţă a
Germaniei Federale în 1955, a determinat crearea, tot în 1955, a Tratatului de la
Varşovia – alianţa militară a statelor comuniste europene, mai puţin Iugoslavia. Deşi
obiectivul acestui pact militar era apărarea în cazul unui atac din partea NATO, forţele
sale militare au participat numai la acţiunile de înăbuşire a mişcărilor anticomuniste din
Ungaria, în 1956, şi Cehoslovacia, în 1968.

Tratatul de la Varşovia (14 mai 1955)

”Art. 3. Părţile contractante se vor consulta între ele asupra tuturor problemelor internaţionale importante
care afectează interesele lor comune, călăuzindu-se după interesele întăririi păcii şi securităţii
internaţionale.
Ele se vor consulta neîntârziat în interesul asigurării apărării comune şi menţinerii păcii şi securităţii ori
de câte ori, după părerea oricăreia dintre ele, se va ivi primejdia unui atac armat împotriva unuia sau
mai multor state semnatare ale tratatului. [...]
Art. 7. Părţile contractante se obligă să nu ia parte la nici un fel de coaliţii sau alianţe şi să nu încheie
nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicţie cu scopurile prezentului tratat. Părţile
contractante declară că obligaţiile decurgând din tratatele internaţionale în vigoare nu sunt în
contradicţie cu prevederile prezentului tratat.”

Zidul Berlinului În anul 1961, s-a produs o nouă criză a Berlinului, ca urmare a stării încordate dintre sovietici şi
americani. Nikita Hruşciov, liderul comunist sovietic, a ordonat construirea unui zid care să
separe Berlinul răsăritean de cel apusean, pentru a rupe definitiv legăturile dintre germani şi a
stopa fuga celor din zona comunistă în zona liberă occidentală. Zidul a dăinuit până în 1989,
când a fost dărâmat.
Criza din Cuba În octombrie 1962 s-a consumat poate cea mai gravă criză postbelică între cele două mari
puteri militare, SUA şi URSS, şi anume “criza rachetelor”. Opţiunea pentru socialism a Cubei,
condusă de Fidel Castro, a dus la sprijinirea de către sovietici a regimului acestuia în faţa
ameninţării americane, între altele, prin instalarea în Cuba a unor rampe de lansare a

198
 rachetelor nucleare. Atitudinea intransigentă a administraţiei J.F. Kennedy şi pericolul izbucnirii
unei catastrofe nucleare i-au determinat pe sovietici să-şi retragă rachetele. În schimb,
americanii s-au angajat că nu vor încerca să răstoarne prin forţă regimul lui Fidel Castro.

Criza rachetelor (octombrie 1962)

„[…] În al treilea rând: politica ţării noastre va considera orice lansare a rachetelor nucleare din Cuba
împotriva oricărei naţiuni din emisfera occidentală drept un atac al Uniunii Sovietice împotriva Statelor
Unite, apelând, drept represalii, la o ripostă completă împotriva Uniunii Sovietice. […] În ultimul rând: fac
apel la preşedintele Hruşciov pentru a opri această ameninţare clandestină, iraţională şi provocatoare
faţă de pacea mondială şi pentru a instaura relaţii stabile între ţările noastre.” (J.F. Kennedy, Povara şi
gloria)

Momente de destindere

Tratatele de limitare
a arsenalului nuclear După 1963, în raporturile est-vest au alternat perioade şi momente de încordare cu
perioade de destindere, chiar de cooperare în anumite situaţii vitale pentru securitatea
planetei. Caracteristica întregii epoci a fost însă competiţia dintre cele două mari puteri
în domeniul armelor nucleare, ajungându-se la un echilibru al terorii nucleare. Tratatele
speciale, încheiate în 1972 şi 1979, între Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică
prevedeau limitarea producerii şi stocării armamentelor strategice nucleare.
Cele două blocuri politico-militare au avut poziţii opuse în războiul nimicitor din Vietnam,
în care SUA au intervenit direct şi masiv de partea Vietnamului de sud împotriva
Vietnamului de nord comunist, sprijinit logistic de URSS şi China (1964-1973).
Americanii au pierdut efectiv acest război, la fel cum sovieticii au pierdut războiul dus în
Afganistan de partea regimului comunist (1979-1988).
OSCE
Un alt moment de destindere în relaţiile dintre Kremlin şi Casa Albă, între est şi vest, în
general, l-a reprezentat Conferinţa de la Helsinki, din 1975, care, prin Actul final
adoptat, a creat Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (la început
Conferinţa pentru securitate şi cooperare). Cele 35 de state europene, SUA şi Canada
se angajau să respecte frontierele existente, să nu recurgă la forţă sau la ameninţare
cu forţa, să coopereze în folosul securităţii, păcii şi stabilităţii. Statele comuniste se
angajau să respecte drepturile fundamentale ale omului pentru cetăţenii lor. În
perspectivă istorică, Conferinţa de la Helsinki a încurajat curentul anticomunist,
contestatar din blocul comunist.

Sfârşitul Războiului rece

199
 Disputa între est şi vest, între URSS şi SUA, a înregistrat în cele patru decenii de
război rece perioade de maximă încordare şi perioade de destindere. În permanenţă
însă, cele două superputeri au desfăşurat cursa înarmărilor, arsenalul lor militar fiind
înzestrat cu cele mai sofisticate arme nucleare, capabile să distrugă orice formă de
viaţă pe Pământ.
Cursa înarmărilor Costurile înarmării au atins cote uriaşe, reprezentând 5% din produsul naţional brut al
SUA şi între 12 şi 15% din cel al URSS. Efectiv, în anii 1970 şi 1980 cheltuielile militare
au sporit cu 60%, ajungând la 500 miliarde de dolari. Acest fapt a avut repercusiuni
grave asupra economiei sovietice, care era mult în urma celei americane. Momentele
de destindere dintre sovietici şi americani s-au soldat între altele cu asumarea de către
guvernele de la Moscova şi Washington a unor angajamente privind limitarea
armamentelor strategice şi realizarea în acest fel a unui echilibru nuclear.
Reluarea
ostilităţilor
A intervenit însă o nouă perioadă de încordare a raporturilor estvest, în urma ocupării
Afganistanului de către forţele militare sovietice (1979). Avansul sovieticilor în
înarmarea nucleară a determinat administraţia Reagan (1981-1989) să adopte măsuri
pentru reechilibrarea potenţialului nuclear şi pentru întărirea sistemului de securitate al
Statelor Unite ale Americii şi al aliaţilor lor. Aşa s-a născut Iniţiativa de apărare
strategică – un program ambiţios şi costisitor de creare a unui sistem defensiv
antirachetă în spaţiul cosmic. Sovieticii nu au mai putut să susţină competiţia
înarmărilor nucleare la nivelul impus de SUA, economia sovietică adâncindu-se în
criză şi ineficienţă, în pofida uriaşelor resurse naturale ale URSS. În plus problemele
naţionale şi religioase ridicate de numeroasele naţionalităţi din Uniunea Sovietică
precum şi opoziţia faţă de regimurile comuniste manifestată tot mai puternic în Polonia,
Cehoslovacia şi Ungaria s-au constituit în forţe centrifuge ce au slăbit soliditatea
blocului comunist european.
Mihail Gurbaciov.
Revoluţiile din Est În faţa acestor grave probleme interne la conducerea URSS a venit în 1985 un lider
tânăr şi dinamic Mihail Gorbaciov decis să impună un program ambiţios de reforma
economică (perestroika) pentru a salva sistemul comunist. Pentru atingerea acestui
scop conducătorul sovietic avea nevoie de limitarea uriaşelor cheltuieli militare. În
consecinţă, destinderea, chiar reconcilierea, contactele deschise şi sincere între URSS
şi SUA au caracterizat raporturile sovieto-americane după 1985. Sistemul sovietic nu
mai putea fi însă reformat, presiunea occidentală şi americană a continuat să se
manifeste şi au apărut astfel premisele valului revoluţionar est-european ce a produs

200
 prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est în 1989. Criza economică şi politică a
Uniunii Sovietice s-a accentuat, reformele gorbacioviste moderate şi incomplete nu şi-au atins
scopul iar tentativa comuniştilor conservatori de lovitură de stat din august 1991 a contribuit
decisiv la destrămarea statului sovietic în decembrie acelaşi an. Practic prin dispariţia unuia
dintre principalii competitori pentru hegemonia mondială războiul rece lua sfârşit.
GLOSAR
cortina de fier – denumirea dată de W. Churchill împărţirii Europei în două: Occidentul liber şi estul
ocupat şi comunizat de sovietici.
echilibrul terorii nucleare – SUA şi Uniunea Sovietică şi-au creat un arsenal de arme nucleare care
descuraja orice tentativă de atac din partea uneia sau alteia.
război rece – stare de încordare, neîncredere şi ostilitate care a caracterizat vreme de peste patru
decenii relaţiile din est şi vest, dintre lumea comunistă şi lumea occidentală democratică.

Test de evaluare 3
1. De ce a fost considerată criza cubaneză cea mai importantă criză a războiului rece ?
2. Care a fost caracteristica perioadei de destindere ?
3. Explicaţi pe scurt cauzele sfârşitului brusc al războiului rece.
NATO
În perioada 1949-1989 Alianţa Nord-Atlantică a îndeplinit un rol esenţial în garantarea
securităţii, libertăţii şi independenţei membrilor săi şi prin aceasta în promovarea şi
apărarea valorilor civilizaţiei occidentale, a democraţiei şi drepturilor fundamentale ale
omului. În istoria sa, NATO a suferit transformări importante, atât din punct de vedere
instituţional, cât şi prin creşterea numărului membrilor săi. În 1952 au intrat în Alianţă
Grecia şi Turcia, în 1955 Germania Federală, în 1982 Spania. Au fost create noi
organisme civile şi militare în structura NATO, în scopul creşterii eficienţei şi
operabilităţii ei. Pe lângă atenţia constantă şi precumpănitoare acordată sistemului
militar de apărare, NATO, cu deosebire în perioadele de destindere, s-a preocupat şi
de aspectele politice, economice şi financiare, de cooperarea nemilitară între membrii
Alianţei şi de raporturile acestora cu statele comuniste.
Aşa s-a putut ajunge la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa de la
Helsinki şi la Conferinţa pentru dezarmare în Europa de la Stockholm. În aceeaşi
vreme s-au desfăşurat negocieri sovietoamericane la Geneva pentru reducerea
armelor nucleare cu rază medie de acţiune şi reducerea cu 50% a arsenalului nuclear.
De asemenea, la Viena au avut loc tratative între NATO şi Pactul de la Varşovia pentru
stabilitatea armamentelor clasice. În anii 1989-1991 s-au petrecut evenimente capitale
care au modificat fundamental raporturile internaţionale. Dispariţia regimurilor
comuniste din Europa, căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei,
autodizolvarea Tratatului de la Varşovia şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au dus la
sfârşitul războiului rece şi începutul unei noi ordini internaţionale. Sistemul bipolar
201
 americano-sovietic a dispărut, singura superputere rămânând Statele Unite ale
Americii. Aceste transformări au impus pentru NATO adoptarea unui concept strategic
nou; dezvoltarea coordonării şi cooperării crescânde cu alte instituţii internaţionale,
cum sunt Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE), Uniunea Europeană (UE) şi Uniunea Europei
Occidentale (UEO); recurgerea la facilităţile şi experienţa Alianţei Nord-Atlantice pentru
operaţiuni internaţionale în favoarea păcii.
Noul concept strategic La reuniunile la nivel înalt ale NATO de la Londra (iulie 1990) şi de la Roma (noiembrie
1991) s-au luat hotărâri privind întărirea rolului politic al Alianţei şi asumarea de către
aceasta a unor noi misiuni. La Roma s-a adoptat un nou concept strategic, care îmbina
necesitatea menţinerii capacităţii colective de apărare comună a NATO, cu o abordare
mai largă a securităţii, bazată pe dialog şi cooperare. Acest concept strategic mai
prevedea reducerea dependenţei faţă de armele nucleare; folosirea în mai mare
măsură a formaţiunilor militare multinaţionale; constituirea Corpului de reacţie rapidă
ş.a.

Tratatul Atlanticului de Nord (Washington, 4 aprilie 1949)

„Art. 5. Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele survenind în Europa
sau în America de Nord va fi considerat ca un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă,
ele convin ca, dacă un astfel de atac se produce, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă
apărare, individuală sau colectivă, recunoscută prin articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va asista
partea sau părţile astfel atacate luând imediat, individual şi în acord cu celelalte părţi, acea măsură
(acţiune) pe care o va crede necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi a asigura
securitatea în regiunea Atlanticului de nord.
Orice atac armat de această natură şi orice măsură luată în consecinţă vor fi imediat aduse la cunoştinţa
Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor lua sfârşit când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile
necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”

Parteneriatul pentru Pace şi apărarea valorilor democraţiei

„[...]Parteneriatul se instituie ca o expresie a convingerii comune că stabilitatea şi securitatea în zona
euro-atlantică nu pot fi asigurate decât prin cooperare şi printr-o acţiune comună. Apărarea şi
promovarea libertăţilor fundamentale şi drepturilor omului, precum şi apărarea libertăţii, a dreptăţii şi a
păcii, prin democraţie, sunt valori comune esenţiale ale Parteneriatului. Aderând la Parteneriat, statele
membre ale Alianţei NordAtlantice şi celelalte state care subscriu la prezentul document reamintesc
hotărârea lor de a apăra societăţile democratice şi libertatea lor contra coerciţiei şi intimidării şi de a
apăra principiile dreptului internaţional.” (Manualul NATO, Parteneriat şi cooperare, 1997)

Test de evaluare 4.

1. Ce presupune, în termeni de apărare comună, apartenenţa la Organizaţia Tratatului

Atlanticului de Nord ?
2. În ce sens au fost modificate obiectivele NATO ?

Dispariţia imperiilor coloniale

202
 Unul dintre cele mai importante fenomene petrecute în deceniile care au urmat celui
de-al doilea război mondial a fost decolonizarea. La declanşarea şi desfăşurarea
vastei mişcări de eliberare care a dus la acest deznodământ au contribuit mai mulţi
factori de natură internă şi externă:
Factorii interni
• apariţia unor elite în rândul popoarelor coloniale, care au trecut la pregătirea
mişcărilor pentru emancipare de sub dominaţia străină;
• transformările petrecute în timpul şi din cauza războiului mondial în teritoriile
coloniale – apariţia unei infrastructuri economice, întreprinderi de prelucrare la faţa
locului a materiilor prime, construcţii de drumuri, căi ferate, porturi, aeroporturi, staţii de
radio,
• creşterea pe această bază a numărului de salariaţi, muncitori, intelectuali şi
funcţionari apţi să înţeleagă realităţile şi să-şi propună eliberarea naţională.
Factorii externi Principiile autodeterminării, al dreptului popoarelor de aşi hotărî propria soartă înscrise
în Carta Atlanticului şi în Carta ONU, atitudinea anticolonialistă a SUA şi a URSS,
contribuţia însemnată, materială şi umană, a teritoriilor coloniale la victoria Naţiunilor
Unite şi promisiunile metropolelor de a răspunde acestor contribuţii prin recunoaşterea
dreptului de a se autoguverna, de a deveni independente, toate au pregătit şi au sprijinit
mişcarea de decolonizare. Englezii au înţeles mai bine şi mai devreme fenomenul şi au
recunoscut independenţa coloniilor lor, în general, fără să recurgă la forţă, ceea ce le-a
permis menţinerea fostelor colonii ataşate de Marea Britanie în aşa-numitul
Commonwealth of Nations (Comunitatea de naţiuni), cu avantaje pentru ambele părţi.
Francezii şi olandezii au acceptat cu greu independenţa coloniilor lor, în multe cazuri
opunânduse cu forţa militară mişcărilor de eliberare, ceea ce a dus la războaie
pustiitoare, cum au fost cele din Indochina (1946-1954), Indonezia (1946-1949) sau
Algeria (1954-1962), soldate în cele din urmă cu recunoaşterea independenţei fostelor
colonii.
India
Mişcarea de eliberare din India, începută în 1919 şi care a continuat şi în anii celui de-
al doilea război mondial, i-a obligat pe britanici să recunoască independenţa preţioasei
lor colonii în 1947. Aceasta a fost împărţită în două state: India hindusă şi Pakistanul
musulman. În 1948 şi-au dobândit independenţa Birmania şi Ceylon (care a devenit Sri
Lanka). Procesul decolonizării Asiei a influenţat lupta de eliberare din Africa, unde, în
1945, singurul stat independent era Etiopia, de semiindependenţă beneficiind Egiptul şi
Liberia.

203
Africa În 1951 devenea independentă fosta colonie italiană Libia, iar în 1956 Franţa a
recunoscut independenţa Marocului şi Tunisiei. În 1960 au devenit independente 17
colonii din Africa, celelalte teritorii coloniale dobândindu-şi libertatea în anii următori,
uneori în urma unor războaie îndelungate, în coloniile portugheze Mozambic, Angola,
Guineea Bissau şi Insulele Capului Verde, în Rhodesia de sud şi în Africa de sud-vest.
Ultimul teritoriu colonial căruia i s-a recunoscut independenţa a fost Namibia, în 1990,
astfel numărul ţărilor independente din Africa ajungând la 52. Toate noile state
independente din Asia şi Africa au devenit membre ONU, postură în care au putut să
sprijine, la rândul lor, decolonizarea.
Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale (New York, 14 decembrie 1960)

„Adunarea Generală declară cele ce urmează: Supunerea popoarelor unei subjugări, dominaţii şi
exploatări străine constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei
Naţiunilor Unite şi o piedică în calea promovării păcii şi cooperării mondiale.
Toate popoarele au dreptul la autodeterminare; în virtutea acestui drept, ele îşi decid în mod liber
statutul politic şi urmăresc în mod liber dezvoltarea lor economică, socială şi culturală”.

Bibliografie
P. Calvocoressi. Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Bucureşti, Polirom, 2003
P. Calvocoressi. Politica mondiala după 1945, Bucureşti, ALL, 2002
H. Kissinger. Diplomaţia, Bucureşti, All, 1998.
Istoria Relaţiilor Internaţionale (manual), PIKA, 1995.
M. McCauley. Rusia, America şi războiul rece 1949-1991 , Bucureşti, Polirom, 1999

Lucrare de verificare
Pe baza textului unităţii şi a bibliografiei, alcătuiţi un eseu structurat pe tema ”Războiul
Rece – concept, cauze, forme de manifestare şi consecinţe”.
Punctele care trebuie atinse sunt: definiţia fenomenului, explicare originilor conflictului,
identificarea instrumentelor utilizate de cele două superputeri în lupta pentru
hegemonie, consecinţele politice, diplomatice şi economice asupra Europei şi Lumii a
Treia.

204
TEMA 10. Diplomaţia Republicii Moldova dupa 1991

PLAN:
1. Instituţionalizarea diplomaţiei naţionale dupa proclamarea independenţei Republicii Moldova.
2. Particularități de formare a școlii diplomatice moldovene ști.
3. Evoluția relațiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.
4. Factorul trаnsnistrеаn în realizarea dezideratelor europene ale Rеpublicii Mоldova.

OBIECTIVE:
1. cunoașterea etapelor instituţionalizării diplomaţiei naţionale dupa proclamarea independenţei
Republicii Moldova;
2. estimarea evoluţiei diplomaţiei moldoveneşti în contextul integrării europene;
3. analiza relaţiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană;
4. analiza activităților diplomatice în solu ționarea problemei transnistrene.

1. Instituţionalizarea diplomaţiei naţionale după proclamarea independenţei Republicii Moldova.

La 23 iunie 1990, Parlamentul RSSM a adoptat Declaraţia cu privire la suveranitatea
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. în document se menţiona că suveranitatea
RSS Moldova este „condiţia firească şi necesară a existenţei statalităţii Moldovei". De
asemenea, se accentua că RSSM „este un stat unitar, indivizibil. Frontierele RSSM pot
fi schimbate numai în bază de acorduri reciproce între RSSM şi alte state suverane, în
conformitate cu voinţa poporului".
În Declaraţie se mai menţiona că RSSM va participa benevol la reuniuni de state şi va
avea reprezentanţii săi în alte state. Prin Declaraţia din 23 iunie 1990 a fost pus
începutul constituirii serviciului diplomatic naţional. Declaraţia de independenţă din 27
august 1991 a reprezentat o etapă importantă în constituirea serviciului diplomatic
naţional. Republica Moldova a devenit subiect al dreptului internaţional prin
desfăşurarea procesului de recunoaştere de către alte state şi stabilire a relaţiilor

205
diplomatice. Ea a fost acceptată ca membru al CSCE la 30 ianuarie 1992, Europa
luând astfel act de cunoştinţă despre existenţa sa. în aceeaşi zi, Republica Moldova a
devenit membru cu drepturi depline al ONU. în scurt timp, Moldova a fost recunos cută
oficial de 112 state ale lumii. Un volum enorm de muncă în vederea recunoaşterii
Republicii Moldova pe arena internaţională a fost depus de Comisia pentru relaţii
externe a Parlamentului. La 5 februarie 1993, Biroul Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei a acordat Republicii Moldova statutul de invitat special la Consiliul
Europei. Noua calitate de subiect al dreptului internaţional, recunoscut de alte state, a
permis Moldovei lansarea procesului de înfiinţare a misiunilor diplomatice peste
hotarele ţării, în scurt timp fiind stabilite relaţii diplomatice cu 60 de state. La Chişinău
s-au deschis rapid primele 8 ambasade - ale României, SUA, Chinei, Rusiei, Bulgariei,
Ungariei, Israelului, Turciei şi reprezentanţa Republicii Belarus. Au fost, de asemenea,
acreditaţi prin cumul 5 ambasadori reprezentând interesele Australiei, Canadei, Fili-
pinelor, Danemarcei şi Mexicului.

Concomitent, până la 1994 au fost deschise şi primele 8 ambasade ale Republicii

Moldova în România, SUA, Rusia, Belarus, Bulgaria, Ucraina, Austria, Belgia şi o
reprezentanţă permanentă la ONU. Către 1997 funcţionau deja 14 misiuni diplomatice
în statele cu care Republica Moldova întreţinea relaţii prieteneşti tradiţionale şi exista
un anumit nivel de colaborare în domeniile economico-comercial şi politic. La momentul
actual, peste hotarele ţării activează 25 ambasade, patru reprezentanţe permanente,
trei consulate generale şi un consulat. în acelaşi timp, cea mai mare parte a
ambasadorilor moldoveni sunt acreditaţi prin cumul şi în alte state, astfel, Republica
Moldova are ambasade acreditate în 53 de state şi reprezentanţe permanente pe lângă
22 organizaţii internaţionale. Deşi existenţa sa statală a fost supusă unor grele încercări
de-a lungul timpului, Moldova se regăseşte şi astăzi pe harta Europei. Aceasta
demonstrează puterea de rezistenţă şi voinţă a ţării noastre de a exista şi de a-şi afirma
statalitatea şi independenţa. Chiar dacă constituirea şi consolidarea serviciului
diplomatic naţional, după afirmarea Moldovei ca subiect al relaţiilor internaţionale, a fost
însoţită de numeroase dificultăţi legate de lipsa experienţei şi a specialiştilor în
domeniul diplomaţiei, aceste goluri sunt acoperite prin apariţia unor generaţii de tineri
diplomaţi, care contribuie la promovarea unei politici externe menite să asigure
interesele naţionale şi prestigiul ţării pe plan internaţional. în consecinţă, obiectivele în
vederea încadrării Moldovei în comunitatea statelor civilizate şi a unui viitor mai bun al
acesteia nu sunt compromise, avînd perspective de realizare.

206
Declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990 a pus începutul constituirii serviciului
diplomatic naţional, această problemă fiind inedită pentru noul stat independent.
Procesul de constituire a traversat mai multe etape care au fost influenţate de evoluţia
situaţiei politice şi economice din Moldova, oscilaţiile clasei politice între Est şi Vest,
moştenirea sovietică şi aspiraţiile spre Europa. În primul rând, pe agenda zilei a fost
pusă problema cadrelor. în perioada sovietică colaboratorii ministerului erau instruiţi la
Moscova. Au absolvit diverse instituţii, inclusiv Institutul de Relaţii Internaţionale, Mihai
Popov, Ion Botnaru, Alexei Crăcan, Iurie Leancă, Alexandru Prigorschi, Petru Dascăl
ş.a. Ţinând cont de conjunctura favorabilă a relaţiilor moldo-române, Preşedintele
Parlamentului Alexandru Moşanu a propus pregătirea cadrelor diplomatice la Bucureşti.
Respectiv a fost aprobată Hotărârea Guvernului din 15 octombrie 1990 „Cu privire la
pregătirea cadrelor de înaltă calificare pentru RSS Moldova la Facultatea de înalte
Studii Politice a Universităţii din Bucureşti" Conform acestei hotărâri, la studii, Secţia
Relaţii Internaţionale pentru doi ani, au plecat opt persoane. în următorii ani deja, la
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti au fost trimise mai
multe grupe de cetăţeni. Considerăm că absolvenţii Şcolii Naţionale de Studii Politice şi
Administrative din Bucureşti au stat la baza procesului de înfiinţare a noului serviciu
diplomatic naţional, deoarece practic majoritatea au fost angajaţi în Ministerul Afacerilor
Externe, iar câţiva dintre aceştia au fost promovaţi în funcţia de ambasador.

Declaraţia de independenţă din 27 august 1991 a constituit o nouă etapă în devenirea

serviciului diplomatic naţional. Republica Moldova devine subiect al dreptului
internaţional prin desfăşurarea procesului de recunoaştere de către alte state şi
stabilire a relaţiilor diplomatice. La 2 martie 1992, Republica Moldova a devenit
membru al ONU. Noua calitate de subiect al dreptului internaţional, recunoscut de alte
state, a permis Moldovei lansarea procesului de înfiinţare a misiunilor diplomatice peste
hotarele ţării.

În vederea creării unei baze juridice pentru înfiinţarea şi activitatea misiunilor

diplomatice, la 4 august 1992, a fost adoptată Legea cu privire la statutul diplomatic al
Republicii Moldova în alte state. în art. 1 se stipula că misiunile diplomatice întreţin
relaţii oficiale, promovează drepturile şi interesele legitime ale Republicii Moldova şi ale
cetăţenilor ei. în art.2 se menţionau funcţiile misiunilor diplomatice după cum urmează:
reprezintă Republica Moldova în statul acreditar; ocroteşte în statul acreditar interesele
Republicii Moldova şi ale cetăţenilor ei în limitele admise de dreptul internaţional; duce
tratative cu guvernul statului acreditar; se informează prin toate mijloacele licite despre
207
viaţa politică şi economică, evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi raportează
despre ele Guvernului Republicii Moldova; promovează relaţiile de prietenie şi dezvoltă
legături economice, culturale şi ştiinţifice între Republica Moldova şi statul acreditat. E
necesar a sublinia că pe lângă aceste activităţi, atribuţiile misiunii diplomatice includ o
gamă variată de mijloace menite să asigure procesul de organizare şi dirijare a relaţiilor
externe, să garanteze permanenţa şi stabilitatea relaţiilor cu ţările străine.

Pentru înfiinţarea misiunii diplomatice este necesară întrunirea a două condiţii: a)

existenţa relaţiilor diplomatice între două state; b) existenţa unui acord între ele pentru
schimbul de misiuni diplomatice. Totodată, înfiinţarea misiunii diplomatice reprezintă un
proces structurat pe etape concrete, a căror succesiune necesită respectarea unor
rigori internaţionale pe care le impune fiecare stat în parte. Vom demonstra acest lucru
prin descrierea procesului înfiinţării şi deschiderii Ambasadei Republicii Moldova în
Statul Israel. Procedura în cauză a durat aproape trei ani (de la 3 ianuarie 1992 până la
20 decembrie 1994), trecând prin câteva etape:

l. Declaraţia din 25 decembrie 1991 a viceprim-ministrului, ministru al afacerilor externe

al Statului Israel, David Levy;

2. Nota Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova din 3 ianuarie 1992;

3. Salutul din 22 iunie 1992 al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova

adresat Ministerului Afacerilor Externe al Statului Israel;

4. Expunerea de argumente privind necesitatea deschiderii Ambasadei Republicii

Moldova în Statul Israel;

5. Scrisoarea de recomandare din 29 septembrie 1993 cu privire la solicitarea

Guvernului Republicii Moldova de a deschide în Statul Israel o misiune diplomatică;

6. Solicitarea din 14 octombrie 1994 a Ministerului Afacerilor Externe al Republicii

Moldova cu privire la deschiderea misiunii diplomatice în Statul Israel;

7. Decretul din 1 noiembrie 1994 al Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la des-

chiderea misiunii diplomatice în Statul Israel.

Prima misiune diplomatică a fost inaugurată la Bucureşti (România) în ianuarie 1992, în

frunte cu ambasadorul Aurelian Dănilă, în 1994, funcţionau primele 8 ambasade: în
România, SUA, Austria, Belgia, Rusia, Belarus, Bulgaria, Ucraina şi o reprezentanţă
permanentă la ONU, Iar către 1997 funcţionau deja 14 misiuni diplomatice, ele fiind
208
inaugurate în statele cu care Republica Moldova întreţinea relaţii prieteneşti tradiţionale
şi exista un anumit nivel de colaborare în domeniile economico-comercial şi politic. în
prezent peste hotarele ţării activează 25 de ambasade, patru reprezentanţe
permanente, trei consulate generale şi un consulat. în acelaşi timp, conform practi cii
internaţionale, majoritatea ambasadorilor moldoveni sunt acreditaţi prin cumul şi în alte
state, respectiv. în prezent, Republica Moldova are ambasade acreditate în 53 de state
şi reprezentanţe permanente pe lângă 22 organizaţii internaţionale. Examinând evoluţia
procesului de înfiinţare a misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova peste hotare,
putem constata o anumită succesiune: a) în statele postcomuniste - România,
Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Belarus; b) în statele occidentale - Statele Unite
ale Americii, Republica Franceză, Republica Federală Germană, Austria etc.; c) în
statele din Asia şi Orientul Mijlociu - China, Republica Turcia (şi ţările arabe), Statul
Israel etc.; d) în statele Uniunii Europene. Această succesiune mărturiseşte despre
priorităţile acordate unor state în procesul de stabilire a relaţiilor diplomatice la nivel de
ambasade şi promovării pe plan internaţional a priorităţilor politicii interne şi externe,
care, de exemplu, din anul 2002 este integrarea europeană.

Selectarea şi numirea în funcţia de ambassador – aspecte de procedură.

Conform art.86, alineatul 2 al Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova la

propunerea Guvernului acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici şi aprobă
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunii diplomatice. Respectiv,
Guvernul, după consultarea Parlamentului, aprobă hotărârea privind proiectul
decretului prezidenţial de numire sau rechemare în calitate de ambasador care ulterior
este semnat şi publicat în Monitorul Oficial. Aceasta este prima etapă în procesul de
numire a ambasadorilor. A doua etapă are loc în ţara de reşedinţă prin ceremonia
înmânării scrisorilor de acreditare şefului statului acreditar. în cazul primului ambasador
moldovean în România, această etapă s-a consumat în două zile, deşi în mod firesc ea
poate dura mai multe săptămâni sau luni.

Prima generaţie de ambasadori a fost selectată din rândurile elitei de partid: Grigore
Eremei, Petru Lucinschi, Valeriu Pasat, Ion Borşevici, Nicolae Ţâu, Nicolae Dudău ş.a.

Calitatea primei generaţii a corpului de ambasadori poate fi examinată prin prisma mai
multor criterii. Astfel, studii speciale diplomatice avea doar Ion Botnaru, ambasador în
Turcia, alţii având studii superioare în diverse domenii sau de partid. Cunoaşterea
limbilor de circulaţie internaţională era la fel la un nivel scăzut. Evident, majoritatea
209
ambasadorilor din acea perioadă aveau o experienţă bogată în diverse domenii: politic,
administrativ, finanţe. Această stare de lucruri a calităţii primului corp de ambasadori a
fost firească pentru perioadă iniţială de constituire a acestuia şi reflecta în mare măsură
problemele tranziţiei serviciului diplomatic de la perioada sovietică la etapa de
independenţă. La 27 decembrie 2001 a fost adoptată Legea privind serviciul diplomatic,
care a sistematizat procedura de numire a ambasadorilor. Respectiv, art.10 , Angajarea
şi rechemarea dintr-un post diplomatic", alineatul 2 stipulează: ambasadorii
extraordinari şi plenipotenţiari sunt numiţi şi rechemaţi din post de către Preşedintele
Republicii Moldova la propunerea Guvernului. Propunerile referitoare la numirea sau
rechemarea din aceste posturi sunt înaintate Guvernului de către ministrul afacerilor
externe, cu consultarea Parlamentului. Prezintă interes unele amendamente propuse la
proiectul de lege cu privire la serviciul diplomatic, cum ar fi criteriile de numire în funcţie
de ambasador. Astfel, s-a propus ca persoana recomandată pentru a fi numită în
funcţia de ambasador să cunoască limba de stat şi cel puţin două limbi de circulaţie
internaţională. Acest amendament nu a fost acceptat.

O altă etapă de evoluţie a serviciului diplomatic naţional reprezintă perioada anilor

2001-2009. În această perioadă au fost înfiinţate nouă misiuni diplomatice: în
Azerbaidjan, Marea Britanie, Republica Portugheză, Republica Elenă, Regatul Suediei,
Republica Cehă, Lituania, Estonia, Letonia1. Semnificativ s-a schimbat şi calitatea
corpului de ambasadori, fiind promovate cadre tinere, cu studii speciale diplomatice,
selectaţi din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. O altă trăsătură distinctă a acestei
perioade o constituie promovarea femeilor în calitate de ambasadori. In perioada anilor
1995-2009 în funcţia de ambasador au fost promovate 11 femei: Iulia Gorea-Costin,
Natalia Gherman, Raisa Grecu, Lidia Guţu, Victoria Iftodi, Mariana Durleşteanu, Natalia
Solcan, Larisa Miculeţ, Tatiana Lapicus, Zinaida Kistruga, Daniela Cujbă (cel mai tânăr
ambasador). Menţionăm în acest context că gradul de ambasador extraordinar şi
plenipotenţiar a fost conferit la două femei.

Treptat, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe s-a constituit un corp de ambasadori,

care prin calităţile personale, pregătire şi experienţă au demonstrat că sunt capabili să
formuleze şi să conducă politica unei misiuni diplomatice, să abordeze activ şi eficient
problemele relaţiilor Republicii Moldova cu ţara sau organizaţia internaţională în care
au fost acreditaţi. În confirmarea acestei stări de lucruri putem menţiona că datorită
calităţilor şi experienţei profesionale înalte, mai mulţi ambasadori au fost promovaţi în
categoria demnitarilor de stat. Astfel, putem aduce exemplul Marianei Durleşteanu care
210
în baza votului de încredere acordat de Parlament, prin Decret al Preşedintelui Re-
publicii Moldova, la 31 martie 2008, a fost numită în funcţia de ministru al finanţelor în
noul guvern format de Zinaida Greceanîi. Prim-ministrul a justificat desemnarea
Marianei Durleşteanu în această funcţie prin „înaltul său profesionalism şi realizările
obţinute în domeniul financiar şi fiscal în perioada în care a activat în calitate de prim-
viceministru, iar ulterior în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al
Moldovei în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord". Fenomenul rotaţiei
ambasadorilor este unul complex şi la fel reflectă particularităţile social- politice şi
economice dintr-o ţară sau alta. O dilemă majoră în acest sens constituie promovarea
în funcţia de ambasador a diplomaţilor de carieră din cadrul Aparatului Central al
ministerului sau personalităţilor marcante din cadrul elitei politice, de afaceri sau
culturale. Astfel, conform practicii internaţionale, preponderent şefii misiunii diplomatice
sunt numiţi din cadrul Aparatului Central al Ministerului Afacerilor Externe, care la
încheierea misiunii revin la fostul loc de muncă. Această practică permite menţinerea
unui corp diplomatic închegat, profesionist şi experimentat, deoarece cadrele selectate
se găsesc într-o rotaţie permanentă în cadrul unui circuit închis. Totodată, există state
care practică numirea în funcţia de ambasador a unor personalităţi marcante care pot
conferi relaţiilor bilaterale un aspect deosebit, însă în acest caz, aceştia nu sunt
diplomaţi de carieră şi la încheierea misiunii nu revin în Aparatul Central al Ministerului
de Externe.

După cum a fost menţionat, reieşind din particularităţile perioadei de tranziţie a

serviciului diplomatic, primii ambasadori preponderent au fost selectaţi din cadrul elitei
de partid şi a celor puţini diplomaţi care au activat în serviciul diplomatic sovietic. Odată
cu constituirea serviciului diplomatic naţional şi a elitei politice a tânărului stat inde -
pendent, în funcţia de ambasador tot mai mult au fost promovate cadre noi. Aceste
căutări până la urmă nu au conturat un corp de ambasadori stabil care ar putea asigura
o rotaţie firească a ambasadorilor între misiunile diplomatice şi Aparatul Central al
ministerului. Totodată, putem admite conturarea unei practici de rotaţie a
ambasadorilor dintr-o misiune diplomatică în alta. Cu regret, majoritatea ambasadorilor
după expirarea mandatului nu au revenit în Aparatul Central şi nu au fost trimişi să
conducă alte misiuni diplomatice. Constatăm că în prezent în cadrul Aparatului Central
al MAE activează doar un ex-ambasador, în timp ce numărul total de persoane care au
exercitat funcţia de ambasador în ultimii 18 ani constituie 88 la număr.

211
În perioada anilor 1991-2009 au fost formulate mai multe criterii de bază privind
conferirea rangului de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar. Astfel, în Hotărârea
Guvernului RM din 8 decembrie 1994 se stipula: „Pentru gradul de ambasador
extraordinar şi plenipotenţiar pot fi propuşi diplomaţi care au un stagiu în activitate de
cel puţin 5 ani în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, inclusiv în
misiunile diplomatice sau oficiale consulare ale Republicii Moldova". S-a propus ca
acest criteriu să fie revăzut şi completat în Raportul Comisiei pentru politică externă la
proiectul Legii cu privire la serviciul diplomatic al Republicii Moldova care a fost
adoptată la 27 decembrie 2001. Preşedintele Comisiei Parlamentului pentru politica
externă Andrei Neguţă a propus: „Angajarea într-un post diplomatic (Art.10) necesită
cunoaşterea de către candidatul respectiv a cel puţin două limbi de circulaţie
internaţională" . Prin noua Lege cu privire la serviciul diplomatic au fost înlăturate mai
multe carenţe. De exemplu, anterior nu se specifica clar cine va acorda rangurile
diplomatice, cu excepţia rangului diplomatic de ambasador. în partea a doua a
alineatului 1 al art. 6 al Statutului Corpului Diplomatic, aprobat în 1994, se prevedea că
„gradele diplomatice, cu excepţia gradului de ambasador, se acordă prin ordinul
ministrului afacerilor externe". Respectiv, rangurile diplomatice ale membrilor Corpului
Diplomatic erau acordate prin ordinul ministrului afacerilor externe. însă Statutul
Corpului Diplomatic din Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.898
din 8 decembrie 1994, a fost declarat neconstituţional, prin Hotărârea Curţii
Constituţionale nr.l din 21 martie 2000, pentru că fusese aprobat de Guvern prin
derogare de la dispoziţiile constituţionale şi legale.

În amendamentele formulate de către Comisia pentru politică externă la proiectul Legii

cu privire la serviciul diplomatic s-a propus: „Conferirea gradului de ambasador este în
competenţa Preşedintelui republicii. Gradul diplomatic de ambasador este conferit de
către Preşedintele Republicii Moldova prin decret, la propunerea ministrului afacerilor
externe şi a prim-ministrului. Pentru conferirea gradului de ambasador pot fi propuse
persoane care au o vechime totală de activitate în instituţiile serviciului diplomatic
naţional ori în instituţiile serviciului public central de cel puţin 15 ani" În varianta finală a
legii se stipulează că rangurile diplomatice se acordă de Preşedintele Republicii
Moldova prin decret la propunerea ministrului afacerilor externe cu recomandarea
Comisiei de Atestate şi Calificare a Ministerului Afacerilor Externe în baza rezultatelor
obţinute la atestare. Această prevedere se referă la acordarea rangurilor diplomatice
de la ataşat până la ministru plenipotenţiar. Rangul diplomatic de ambasador se acordă

212
de către Preşedintele Republicii Moldova, prin decret, la propunerea Ministrului
afacerilor externe, cu consultarea Prim- ministrului. Pînă în prezent, în rangul de
ambasador extraordinar şi plenipotenţiar au fost avansaţi 23 de diplomaţi. Preşedintele
Mircea Snegur a promovat şapte: persoane: Nicolae Ţâu, Ion Botnaru, Mihai Popov,
Aurelian Dănilă, Grigore Eremei, Tudor Botnaru, Petru Dascăl. Preşedintele Petru
Lucinschi a promovat opt persoane: Ion Leşanu, Nicolae Tăbăcaru, Valeriu Bobuţac,
Andrei Cheptene, Iuliana Gorea-Costin, Mihai Balan, Iurie Leancă, Nicolae Cernomaz.
Preşedintele Vladimir Voronin a promovat nouă persoane: Nicolae Dudău, Emil Ciobu,
Eugen Carpov, Mihai Manoli, Vladimir Ţurcan, Eugenia Kistruga, Vasile Şova, Andrei
Neguţă, Andrei Stratan.

Ţinând cont de particularităţile perioadei de tranziţie de la sistemul sovietic la cel de

suveranitate şi independenţă, la 27 august 1991 a început procesul de constituire a
serviciului diplomatic naţional în cadrul căruia s-a conturat un corp de ambasadori.
Timp de 18 ani s-au succedat două generaţii de ambasadori care corespund aflării în
funcţie a trei preşedinţi ai Republicii Moldova. Noua Lege cu privire la serviciul
diplomatic din 2001 a structurat procedura de selectare şi numire în funcţia de
ambasador, înfiinţarea misiunilor diplomatice, acordarea rangurilor diplomatice. În
această perioadă, în cadrul procesului de constituire şi evoluţie a corpului de
ambasadori, s-au conturat câteva tendinţe:

- în funcţia de ambasador au fost numiţi toţi ex-miniştrii afacerilor externe: Nicolae

Ţâu - SUA, Mihai Popov - Franţa, Nicolae Tăbăcaru - Republica Federală Germană,
Nicolae Cemomaz - Ucraina, Nicolae Dudău - Italia;
- în funcţia de ambasador sunt promovaţi diplomaţi de carieră, în special cadre
tinere de formare şi orientare europeană;
- tot mai des sunt promovate în funcţia de ambasador femeile.
O tendinţă nefastă, în opinia noastră, îl constituie faptul că majoritatea ambasadorilor
după încheierea misiunii diplomatice nu revin în Aparatul Central al ministerului.

În final putem constata că procesul de constituire a serviciului diplomatic naţional şi a

corpului de ambasadori ca parte componentă a acestuia a trecut prin mai multe etape
în urma cărora au fost puse bazele diplomaţiei naţionale a Republicii Moldova.
Totodată, unele tendinţe enumerate, precum şi evoluţia politicii externe, demonstrează
viabilitatea serviciului diplomatic naţional, posibilităţile şi capacităţile reale de a apăra şi
a promova interesele naţionale ale statului moldovenesc pe arena internaţională.

213
5. Particularități de formare a școlii diplomatice moldovene ști

Şcolile diplomatice joacă un rol important în conştientizarea vieţii internaţionale, în

înţelegerea politicii externe a statelor şi a activităţilor lor diplomatice, în formarea
specialiştilor de înaltă calificare în acest domeniu şi în dezvoltarea stilului diplomatic.
Ele apar încă în antichitate, odată cu apariţia primelor legături internaţionale. în
polisurile antice o importanţă deosebită se acorda şcolilor retorico-diplomatice în cadrul
cărora se studia organizarea aparatului diplomatic, corespondenţa diplomatică şi
particularităţile activităţii ambasadelor (soliilor) şi organelor diplomatice. O dezvoltare
deosebită acestea o capătă în secolul XX, când devine tot mai evidentă necesitatea
analizei schimbărilor care au loc pe arena internaţională şi influenţa acestora asupra c
aracterului relaţiilor internaţionale. In aceste condiţii, diplomaţia apelează la ştiinţă.
Experienţa cooperării practicii cu ştiinţa în politica mondială a iniţiat formarea şcolilor
diplomatice în diferite state. Odată cu dezvoltarea şi complexitatea activităţii
diplomatice, funcţiile ei s-au extins considerabil, au apărut noi tendinţe, tehnici şi
metode de lucru. În prezent tradiţiile şcolilor diplomatice sunt o parte componentă
principală a comunicării internaţionale, combinându-se cu formele şi metodele de
activitate modeme. Diplomaţii continuă să se bazeze pe codul de conduită profesională
al diplomaţilor, în care: sunt puse fundamentele respectabilităţii şi veneraţiei pentru
formalităţile diplomatice, iar regulile de protocol sunt oarecum arhaice. Acest tribut
adus tradiţiilor poate oferi un nivel ridicat al culturii diplomaţilor şi adera rea la metodele
tradiţionale dovedite de generaţiile anterioare de diplomaţi. De aceea, generaţia
actuală de diplomaţi trebuie să ia în consideraţie orice experienţă a predecesorilor atât
pozitivă, cât şi negativă. Fără această experienţă este imposibilă formarea unei şcoli
diplomatice profesionale, care poate garanta dezvoltarea cu succes a diplomaţiei în
viitor. Astfel, tradiţia şcolilor diplomatice include continuitatea diplomaţiei, unde un rol
important îl joacă factori cum ar fi istoria statului, interesul naţional, poziţia geojwlitică,
cultura, identitatea, stilul diplomatic şi formarea personalului diplomatic. în continuare le
vom examina în detalii în exemplul ţării noastre. Obţinerea independenţei şi
suveranităţii a deschis o nouă epocă, perspective largi pentru dezvoltarea liberă a
Republicii Moldova şi căutarea locului său în lumea contemporană. Studiul aprofundat
şi re- gândirea moştenirii istorice a devenit pentru ţara noastră o valoare practică,
aplicativă, jucând un rol important în modelarea bazelor conceptuale ale politicii
externe ale republicii şi formarea diplomaţiei.

214
În condiţiile transformărilor interne complicate şi schimbărilor fundamentale pe arena
internaţională, statul nostru a fost nevoit să revadă obiectivele şi priorităţile sale de
politică externă. Republica Moldova a făcut o alegere fundamentală în favoarea politicii
externe orientate în principal spre realizarea intereselor naţionale. Acest lucru îi
conferă caracteristici de continuitate istorică. Politica externă a Republicii Moldova
promovată, începând cu secolul al XXI, într-o anumită măsură, se bazează pe
moştenirea experienţei activităţii diplomatice a fostei Uniuni Sovietice şi, bineînţeles, pe
acele abordări calitativ noi care au fost condiţionate de schimbările fundamentale din
ţara noastră şi din lume în ultimul deceniu. O importanţă deosebită în acest proces îl
are factorul geopolitic. Mai întâi de toate trebuie menţionat că situaţia geopolitică a ţă rii
noastre a determinat gama neobişnuit de largă a intereselor sale de politică externă.
Aceasta înseamnă că Republica Moldova în nici un caz nu ar putea, permite
promovarea unei politici externe pasive sau izolaţioniste, din contra, este necesară
participarea activă în afacerile internaţionale, stabilirea relaţiilor diplomatice bilaterale şi
multilaterale, consolidarea cooperării cu partenerii strategici. Şi putem considera că
Republica Moldova a reuşit să înfăptuiască o astfel de politică. Ca dovadă poate servi
faptul că Moldova este recunoscută de către 180 de ţări, ea stabilind relaţii diplomatice
cu Austria, SUA, Canada, Bulgaria, Belgia, Elveţia, Germania, Grecia, Italia, Finlanda,
Franţa, Turcia, Japonia, India, Cuba, Mexic, Egipt, Guineea şi alte ţări. La fel, se
extinde reţeaua ambasadelor Republicii Moldova peste hotare. în Moldova
funcţionează ambasadele SUA, Germaniei, Chinei, Federaţiei Ruse, României,
Ucrainei, Belarusiei, Bulgariei şi altor state. Rolul decisiv în deschiderea acestor misiuni
diplomatice 1-a avut Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova şi serviciul
diplomatic al acestuia. Desigur, toate aceste realizări diplomatice sunt condiţionate de
caracterul multidimensional al politicii externe a Republicii Moldova, care derivă din
particularităţile poziţiei geopolitice a ţării noastre. Interesele vitale ale statului cer ca
diplomaţia moldovenească să dezvolte în mod activ relaţiile cu statele atât din Vest, cât
şi din Est, precum şi cu alte state. Pentru a consolida poziţia ţării noastre în lume la
etapa actuală a dezvoltării istorice, este necesară participarea activă în cadrul
organizaţiilor internaţionale, structurilor de integrare regională, precum şi dezvoltarea
dinamică a relaţiilor bilaterale.

În anul 2001, Republica Moldova a adoptat Legea „Cu privire la serviciul diplomatic" în
care sunt expuse scopul şi obiectivele serviciului diplomatic, principalele funcţii ale
instituţiilor acestuia, rangurile diplomatice, regulile de admitere a persoanelor la

215
posturile diplomatice şi multe alte momente referitor la organizarea activităţii
diplomatice. Aceasta a constituit o etapă importantă în dezvoltarea diplomaţiei
naţionale. În cadrul diplomaţiei moldoveneşti din ultimii ani au avut loc modificări
semnificative şi foarte rezultative. În primul rînd, aceasta se referă la dinamica
dialogului Republica Moldova-Uniunea Europeană, în special, adoptarea de către
Uniunea Europeană a deciziei politice de începere a negocierilor privind semnarea unui
nou acord cu Republica Moldova, care este un progres semnificativ în procesul de
integrare europeană a ţării noastre şi cu adevărat deschide noi perspective de
cooperare cu Uniunea Europeană. De asemenea, trebuie remarcată preşedinţia ţării
noastre în cinci organizaţii regionale din Europa de Est. Este vorba despre
Parteneriatul Est-European, Iniţiativa Central-Europeană, Acordul de Liber Schimb
Central-European, Centrul pentru Cooperare în domeniul Securităţii şi Reţeaua de
Sănătate din Europa de Sud-Est. Cooperarea Republicii Moldova cu mai multe ţări
europene în diverse domenii ale vieţii permite ţării noastre să se integreze cu succes în
economia europeană. Un rol special îl joacă şi cooperarea fructuoasă a Republicii Mol-
dova cu Comunitatea Statelor Independente (CSI). Ca parte a Comunităţii Statelor
Independente, Republica Moldova utilizează eficient mecanismele de cooperare
multilaterală. în această privinţă, subliniem faptul că începând cu 1 ianuarie 2009 prima
dată în istoria CSI o singura ţară, Republica Moldova, prezida toate instituţiile statutare
ale organizaţiei: Consiliul şefilor de stat, Consiliul şefilor de guvern, Consiliul miniştrilor
al afacerilor externe şi Consiliul economic. O atenţie deosebită se acordă creării zonei
de liber schimb în conformitate cu cerinţele OMC, creşterii exporturilor spre pieţele CSI,
înlăturării barierelor fiscale şi vamale pentru a asigura o mai mare libertate a relaţiilor
economice cu aceste state. Nu mai puţin importante au fost şi consolidarea securităţii
energetice, extinderea cooperării în domeniul transporturilor, cooperarea în domeniul
securităţii produselor alimentare şi, desigur, crearea unui climat investiţional atractiv
pentru agenţii economici din CSI. Statele-membre ale CSI în prezent colaborează activ
pentru a găsi modalităţi de depăşire a efectelor crizei financiare.

În condiţiile în care sub influenţa proceselor de globalizare creşte interdependenţa

statelor, când comunitatea internaţională se confruntă cu noi ameninţări şi provocări,
contracararea eficientă a cărora poate fi efectuată numai în mod colectiv, o importanţă
deosebită o obţin relaţiile multilaterale. Eforturile diplomaţiei moldoveneşti vizează
promovarea intereselor naţionale ale ţării noastre, dezvoltarea relaţiilor armonioase şi
reciproc avantajoase cu toate statele, protejarea intereselor cetăţenilor statului aflaţi în

216
străinătate. Profesionalismul este cea mai importantă caracteristică a serviciului
diplomatic. Nu întâmplător diplomaţii se deosebeau prin cunoaşterea situaţiei politice,
erudiţie deosebită, un anumit nivel de cultură, pregătire multilaterală etc., deoarece
activitatea în domeniul diplomaţiei necesită cunoştinţe speciale pentru dezvoltarea şi
implementarea conceptelor, strategiilor şi direcţiilor de bază ale politicii externe,
coordonarea funcţionării instituţiilor centrale de specialitate şi altor instituţii ale autorităţii
publice, analiza situaţiei politice şi economice din lume, a politicii interne şi externe ale
altor state, activităţii organizaţiilor internaţionale.

În acest context, trebuie menţionată şi problema formării specialiştilor în domeniu,

deoarece de experienţa, abilităţile, cunoştinţele, poziţia politică a acestora depind în
mare măsură rezultatele activităţii diplomatice. în ultimii ani, Guvernul Republicii
Moldova acordă o atenţie deosebită formării diplomaţilor, politologilor, specialiştilor în
domeniul relaţiilor internaţionale. De exemplu, Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe
Politice şi Administrative din cadrul Universităţii de Stat din Moldova este unul dintre
centrele de bază de cercetare în domeniul relaţiilor internaţionale şi ştiinţelor politice. în
acest domeniu de cunoştinţe mai activează: Institutul de Studii Politice şi Relaţii
Internaţionale, Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moldova, Academia de
Administrare Publica de pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova, Institutul de Politici
Publice. Acest lucru se datorează în mare parte înţelegerii importanţei educaţiei politice
în lumea modernă şi denotă formarea conştiinţei politice - reflectarea politicii de către
comunităţile sociale şi indivizi, interesul guvernelor locale de a educa o elită politică
competentă, lideri diplomatici profesionişti, de a ridica nivelul competenţei cetăţenilor
Republicii Moldova. Pentru dezvoltarea şi îmbunătăţirea serviciului diplomatic este
importantă experienţa istorică, căci nu contează imaginea politică şi socială a
diplomatului, valorile principale pentru el rămân a fi patriotismul, cultura şi competenţele
profesionale. în această tradiţie este esenţial a pregăti în continuare noi generaţii de
diplomaţi moldoveni. Numai în acest context se poate asigura continuitatea în
dezvoltarea şcolii diplomatice. Aşadar, o importanţă deosebită are continuitatea
activităţii interne a ambasadelor şi ambasadorilor ca personalităţi. Ambasada este, în
primul rând, un mecanism instituţional unde trebuie să se respecte continuitatea,
existând anumite perioade de serviciu, iar schimbul de diplomaţi este logic, deoarece
modificările de personal sunt un proces ciclic. în ceea ce priveşte ambasadorii, ne
confruntăm cu o problemă specifică, deoarece ambasadorul reprezintă un anumit stat,
preşedinte, guvern şi îndeplineşte anumite instrucţiuni. în acest sens, este limitată

217
poziţia concretă a statului. Astfel, eficacitatea politicii externe a oricărei ţări depinde în
mare măsură de capacitatea, nivelul şi calitatea pregătirii persoanelor care îi reprezintă
interesele sale în afacerile internaţionale. Interesele statului trebuie să fie pe deplin
asigurate de un personal diplomatic profesionist. De aceea, studierea problemelor de
recrutare, formare, promovare, a stilului de lucru al diplomaţilor şi dezvoltarea şcolii
diplomatice are legătură directă cu evaluarea impactului politicii externe moldoveneşti.

După cum s-a menţionat, pentru majoritatea reprezentanţilor ţărilor CSI este
caracteristic stilul diplomatic sovietic. Republica Moldova nu este o excepţie. Cu toate
acestea, pe parcursul dezvoltării sale independente au fost stabilite elemente ale
stilului diplomatic moldovenesc, care încearcă să depăşească moştenirea şcolii
sovietice şi să construiască o şcoală nouă în baza diplomaţiei clasice, însuşind
experienţa şcolii europene şi reflectând specificul culturii şi tradiţiilor naţionale.

Stilul diplomatic moldovenesc şi alegerea metodelor de activitate diplomatică la diferite

etape au fost influenţate de caracterul şi specificul organizării aparatului naţional şi,
într-o oarecare măsură, de abordările ideologice ale elitei de conducere. Ca urmare, în
cadrul negocierilor diplomatice privind soluţionarea problemelor existente apar inte-
resele politice, abordările ideologice, scade libertatea de a manevra, flexibilitatea şi
capacitatea de a se ajusta la schimbările situaţiei. Dezvoltarea lentă a şcolii diplomatice
moldoveneşti este cauzată de lipsa de stabilitate a raportului dintre teorie şi practică,
dar şi de criteriul subiectiv atât în alegerea cadrelor diplomatice, cât şi a metodelor de
activitate. De aici rezultă şi incapacitatea unor diplomaţi de a promova interesul
naţional pe deplin, a face o legătură logică între evenimentele locale şi procesele şi
tendinţele relaţiilor internaţionale. Totodată, stilului diplomatic moldovenesc îi este
caracteristică tendinţa de a evita discuţiile aprinse, eschivarea de a lua o decizie finală
în cazul în care aceasta nu convine părţii moldoveneşti. Deseori diplomaţii încearcă să
acţioneze cu prudenţă, alegînd soluţiile cele mai sigure. O astfel de activitate de evitare
a riscului şi teama de eşec limitează iniţiativa reprezentanţilor Republicii Moldova. Ei
înţeleg compromisul ca apropierea poziţiilor în baza concesiilor reciproce, dar
compromisul cel mai des este o poziţie forţată şi temporară de satisfacere maximă a
necesităţilor lor. Diplomaţii, de regulă, sunt atenţi, toleranţi, dar le lipseşte iniţiativa
proprie, caracterul decisiv, judecata aser- torică, care îmbină un nivel ridicat de
pregătire culturală cu cunoştinţele speciale. Delegaţii din partea Moldovei sunt mai
activi în comunicarea verbală, adesea fiind prea emoţionali, ceea ce explică utilizarea
pe scară largă a comunicării nonverbale (gesturile, mimica). Primind delegaţii străine,
218
 partea moldovenească este ospitalieră, depunînd eforturi pentru a crea o atmosferă
propice negocierilor cu partenerii.

Examinînd stilul diplomatic moldovenesc, ar trebui remarcat faptul că diplomaţii ţării

noastre au demonstrat în mod repetat abordări inovatoare privind soluţionarea multor
probleme, competenţă profesională şi capacitatea de a dezvolta rapid activităţi
necunoscute anterior în corelaţie cu disciplina, reţinerea şi calmul. Serviciul diplomatic
al Republicii Moldova nu impune diplomaţilor un standard comun de conduită, dar
preferă ca ei să dea dovadă de flexibilitate şi agilitate, singuri să aleagă în cadrul
sarcinilor puse în faţa lor cea mai bună modalitate de lucru, în conformitate cu
circumstanţele. Astfel, tradiţia şcolii diplomatice a Republicii Moldova trebuie să reflecte
particularităţile caracterului naţional, cultura şi identitatea în organizarea activităţii
diplomatice. Cheia succesului în afacerile internaţionale pentru ţara noastră este
continuarea procesului de adaptare treptată la necesităţile în schimbare ale politicii
externe, de menţinere a relaţiilor bilaterale şi multilaterale de prietenie, cooperarea
diplomatică cu parteneri strategici. Şcoala diplomatică moldovenească în formare este
chemată să determine, în mare măsură, succesul soluţionării obiectivelor politicii
externe a ţării.

Concluzionăm, ca prin institutionalizarea activitatii diplomatice în Republica Moldova s-

au creat premisele necesare pentru evolu ția diploma ției na ționale în conformitate cu
obiectivele țarii. Adoptarea Legii serviciului diplomatic, Codul de etică profesională a
personalului instituţiilor serviciului diplomatic s-au realizat pa și concre ți pentru
consolidarea capacităților funcționale a diploma ției moldovene ști.

6. Evoluția relațiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană

Obiectivele politice a diplomaţiei Republicii Moldova sunt determinate de realizarea

intereselor naţionale. În ultimii ani la nivel declarativ, alături de asigurarea bunăstării
populaţiei, interesele naţionale a Republicii Moldova sunt: integrarea în Uniunea
Europeană şi reintegrarea ţării.
În conformitate cu Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova 2015-2018,
obiectivele de politică externă sunt promovarea unei politici consecvente şi echilibrate
în scopul asigurării parcursului european şi realizarea asocierii politice şi integrării
economice cu Uniunea Europeană şi aprofundarea relaţiilor bilaterale cu stale sale
membre. Scopul declarat a acestor măsuri fiind obţinerea statutului de ţară-candidat
pentru aderarea la Uniunea Europeană. În conformitate cu acest document, în următorii
219
trei ani direcţia principală a politicii externe a Republicii Moldova o va constitui direcţia
integrării în Uniunea Europeană. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea
Europeană au început prin semnarea Acordulului de Parteneriat şi Cooperare (APC) la
28 noiembrie 1994. APC a instituţionalizat relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea
Europeană şi le-a ridicat la nivel de parteneriat, fundamentându-le în acelaşi timp pe
valori democratice şi pe un cadru juridic mai avansat.
Acordul nominalizat acorda Republicii Moldova calitatea de partener direct al Uniunii
Europene şi a oferit baza normativă necesară pentru angajarea unui dialog autentic pe
multiple planuri, inclusiv imprimarea dimensiunii politice proceselor de cooperare şi
identificarea mijloacelor noi pentru permanentizarea dialogului. Deşi are o importanţă
deosebită, instituţionalizând parteneriatul direct dintre Republica Moldova şi Uniunea
Europeană, APC nu conţine o finalitate politică clară în sensul integrării graduale a
Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Documentul care are o valoare practică este Planul de Acţiuni Uniunea Europeană-
Republica Moldova. Planul semnat la 22 febriarie 2005 conţine un set de recomandări
pe care Moldova s-a angajat să le implementeze în calea sa spre integrare europeană
şi trasează 80 de obiective şi 294 de acţiuni/măsuri de urmat în şapte domenii
principale, majoritatea dintre ele fiind obiect al responsabilităţii autorităţilor
moldoveneşti. Totodată, planul a intensificat angajarea participativă a Uniunii Europene
în Republica Moldova prin numirea Reprezentantului Special pentru Republica Moldova
(martie 2005), inaugurarea Delegaţiei Comisiei Europene în Moldova (octombrie 2005),
instituirea Misiunii de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi Ucraina (noiembrie 2005),
deschiderea Centrului Comun de Vize pe lîngă Ambasada Ungariei în Republica
Moldova (aprilie 2007).
Cel mai mare beneficiu pentru Republica Moldova a fost Politica Europeană de
Vecinătate (PEV). Lansat de către Parlamentul European, acest proiect şi-a propus să
aprofundeze cooperarea cu statele vecine şi şă evite apariţia unei linii de divizare în
procesul de integrare europeană. PEV este structurată pe patru direcţii: Rusia, grupului
de noi state independente (Ucraina, Moldova, Belarus), Caucazul de Sud (Armenia,
Azerbaidjan şi Georgia) şi statele din Sudul Mediteranei (Algeria, Egipt, Israel, Iordania,
Liban, Libia, Maroc, Autoritatea palestiniana, Siria şi Tunisia).
Lansarea Parteneriatului Estic în mai 2009, la Praga, a coincis cu schimbări politice din
Republica Moldova, venirea la conducerea ţării a Alianţei pentru Integrare Europeană-1
care şi-a propus ca obiectiv prioritar integrarea Republicii Moldova în Uniunea
Europeană. Parteneriatului Estic cuprinde şase ţări partenere din Europa de Est şi
220
Caucazul de Sud: Republica Armenia, Republica Azebaijan, Republica Belarus,
Georgia, Republica Moldova şi Ucraina. Prin intermediul acestei iniţiative, Uniunea
Europeană şi-a propus să sprijine reformele din ţările partenere care au drept scop
consolidarea democraţiei, a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi o
economie de piaţă deschisă. De asemenea, Parteneriatul Estic prevede acorduri de
asociere cu fiecare dintre statele participante care trebuiau să înlocuiască acordurile de
parteneriat şi cooperare existente. Aproape 2,5 miliarde de euro au fost alocate de
către Uniunea Europeană în perioada 2010-2013 destinate să sprijine reformele
partenerilor şi promovarea dezvoltării democratice şi economice.
Promovarea parcusului european al Republicii Moldova prin intermediul activităţilor
diplomatice depinde în primul rând de crearea unei imagini pozitive a Republicii
Moldova în cadrul Uniunii Europene şi susţinerea partenerilor europeni. În scopul
promovării imaginii Republicii Moldova în cadrul Uniunii Europene, a fost organizată o
intensă campanie de promovare a imaginii Republicii Moldova, în paralel cu
negocierilor privind Acordul de Asociere la Uniunea Europeană.
În noiembrie 2009, Alianţa pentru Integrarea Europeană-1 a creat Comisia
guvernamentală pentru integrare europeană, a cărui scop fundamental era realizarea
angajamentelor asumate prin semnarea documentelor moldo-comunitare. Din păcate,
comunicare cu cetăţenii privind procesul de integrare europeană nu se regăseşte
printre atribuţiile acestei Comisii. Abia un an mai tîrziu, în decembrie 2010, Guvernul a
aprobat o hotărâre prin care se instituia o unitate a aparatului central de informare şi
comunicare cu mass-media, a căror atribuţii se regăsesc în Strategia de comunicare cu
privire la integrarea europeană a Republicii Moldova din 29 decembrie 2007.
Acest document este primul în care este planificată activitatea diplomaţiei publice a
Republicii Moldova orientată spre Uniunea Europeană. Strategia a fost aprobată încă în
2007, în timpul guvernării comuniste, şi a intrat în vigoare la 18 ianuarie 2008. Aceasta
stabilea că integrarea europeană constituie prioritatea politicii interne şi externe a
statului. În partea a doua a acestei strategii se menţionează că în procesul integrării
europene Republica Moldova se confruntă cu două provocări importante: prima -
prezentarea informaţiei despre Uniunea Europeană şi a valorilor europene cetăţenilor
Republicii Moldova - strategia de comunicare internă, şi a doua - prezentarea informaţiei
despre Republica Moldova cetăţenilor Uniunii Europene - strategia de comunicare externă.
La realizarea ambelor dimensiuni s-a conştientizat rolul pe care urmează să-l joace
opinia publică de pe ambele maluri ale Nistrului.

221
Dimensiunea externă a strategiei presupunea prezentarea Republicii Moldova în
calitate de stat european atractiv, cu aspiraţii de a îndeplini toate criteriile pentru a
deveni membru a Uniunii Europene. Grupurile-ţintă vizate de realizarea strategiei
externe au fost în primul rând instituţiile europene (Consiliul Uniunii Europene, Comisia
Europeană, Parlamentul European), ulterior - statele-membre, inclusiv reprezentanţele
permanente ale acestora la Bruxelles, alte state candidate, lideri de opinie de la
Bruxelles, grupuri de interes care activează la nivel european (asociaţii europene,
comitete ale regiunilor etc.), lobby-ştii şi formatorii de opinie, presa internaţională,
comunitatea europeană de afaceri, publicul larg şi grupurile-ţintă specifice din rîndurile
cetăţenilor europeni. Un rol primordial în realizarea acestei dimensiuni urma să-l joace
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, dar şi
Misiunea Republicii Moldova pe lângă Comunităţile Europene şi alte misiuni
diplomatice ale Republicii Moldova în ţările Uniunii Europene şi în statele candidate.
Alături de actori statali, un rol important în promovarea imaginii Republicii Moldova, în
conformitate cu această strategie, urmau să îl joace moldovenii care activează şi
locuiesc în spaţiul Uniunii Europene: oamenii de ştiinţă, cercetătorii, tinerii care
studiază în ţările UE şi alţii. Activităţile de diplomaţie publică trebuiau să ia forma:
diferitor vizite ale jurnaliştilor străini în Republica Moldova şi viceversa, asigurarea
activităţilor de lobbysm în cercul liderilor europeni de opinie, efectuarea unei munci
rezultative pentru stabilirea contactelor în domeniul diplomatic, desfăşurarea unei
activităţi eficiente cu media internaţională, prezentarea acţiunilor şi rezultatelor concrete
publicului, care conduc spre integrarea europeană, evidenţierea progreselor Republicii
Moldova în domeniul dezvoltării economice, prezentarea Republicii Moldova drept o
ţară pe deplin democrată şi stabilă, alegerea unui logou atractiv pentru prezentarea
Republicii Moldova peste hotare, organizarea şi susţinerea diferitelor prezentări ale
Republicii Moldova din punct de vedere economic, cultural şi touristic, susţinerea
participării Republicii Moldova în cadrul congreselor şi expoziţiilor internaţionale etc.
Acelaşi document stabilea necesitatea monitorizării mass-mediei şi a sondajelor de
opinie străine privind calitatea imaginii Republicii Moldovei în Uniunea Europeană,
precum şi, individual, în statele membre ale Uniunii Europene. Dimensiunea internă a
strategiei era de a asigura mediatizarea implementării eficiente a prevederilor
documentelor bilaterale moldo-comunitare care promovează dezvoltarea relaţiilor
Republica Moldova - Uniunea Europeană. Grupurile-ţintă în cadrul acestei dimensiuni a
comunicării strategice erau, în primul rând, distribuitorii de informaţie, formatorii de
opinie şi publicul larg.
222
Conştientizându-se influenţa pe care Internetul îl are astăzi în lume, strategia menţiona
necesitatea creării unui Portal Internet cu privire la UE în limba română, engleză şi
rusă. Portalul urma să devină unul din pilonii sistemului informaţional integrat privind
Uniunea Europeană în Republica Moldova şi un prim punct de contact pentru cetăţenii
ce doresc să obţină informaţii despre Uniunea Europeană în limba de stat. Portalul
urma să fie structurat pe următoarele secţiuni: noutăţi curente; viitorul Europei;
informaţii privind extinderea viitoare, Uniunea Europeană, Moldova şi UE, UE şi Eu,
informaţii cu privire la turism, muncă, studii etc.
De asemenea, Strategia stipula crearea unui Eurocentru şi centre interactive europene
"Pro Europa" care să fie responsabile de implimentarea strategiei, realizarea unei
interconexiuni reciproce a principalelor instrumente de comunicare (Eurocentru, pagina
web a UE, Linia telefonică liberă a UE) şi prin intermediul extranetului - conectarea cu
alte eurocentre regionale, oferirea de informaţii cetăţenilor - prin contact direct, linie
gratuită, poştă electronică şi materiale informaţionale, distribuirea materialelor
informaţionale eurocentrelor regionale şi cetăţenilor, participarea la activităţile
informaţionale ale Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene. Modelul
Eurocentrului din Chişinău urma să fie folosit pentru deschiderea altor eurocentre
regionale, care vor forma temelia sistemului de distribuire a informaţiei cu privire la
activitatea Uniunii Europene în Republica Moldova, fiind amplasate în oraşele
regionale. La 20 februarie 2007 a fost lansat Centrul Interactiv European "Pro-Europa"
la Cahul, iar la 30 aprilie 2007 a fost deschis Centrul Interactiv European "Pro-Europa"
la Bălţi.
Strategia stabilea obiectivele şi termenii de realizare: pe termen scurt (2008-2011)
scopul imediat era realizarea angajamentelor necesare pentru recunoaşterea oficială
de către UE a perspectivei europene a Republicii Moldova; pe termen mediu (2008/11-
2013) - plasarea relaţiilor UE-Moldova la un nivel calitativ nou, care ar presupune
integrarea graduală a Republicii Moldova în instituţiile europene în vederea obţinerii
treptate a celor patru libertăţi de circulaţie ale UE, şi pe termen lung, după 2013-
demararea procesului de aderare la UE, care să aibă drept final logic aderarea propriu-
zisă a Republicii Moldova la această comunitate.
Strategia a fost destul de ambiţioasă şi de o calitate bună, dar a întrunit şi câteva
carenţe, cea mai evidentă fiind cea temporală. După cum menţionează Sergiu
Buşcăneanu, expert la Institutul de Politici Publice, realizarea documentului era
proiectată pentru o perioadă relativ scurtă de timp - până în 2010, numărul sarcinilor
fiind prea mare pentru o perioadă de doar trei ani. Şi nu în ultimul rând, expertul
223
menţionează neindentificarea resurselor financiare necesare realizării plenare a
Strategiei. Aceste trei aspecte au fost trecute de autorii documentului în lista riscurilor
potenţiale ale procesului său de implementare. Datorită diplomaţiei noastre tradiţionale
Republica Moldova a început să se bucure de o imaginea pozitivă în cadrul
Parteneriatului Estic, la Washington, la Bruxelles şi în alte capitale ale Uniunii
Europene. Contextul favorabil a permis aprofundarea relaţiilor Republicii Moldova cu
Uniunea Europeană în anul 2011, prin formalizarea unui nou parteneriat cu Uniunea
Europeană bazat pe trei piloni: asociere politică, integrare economică şi libera circulaţie
a persoanelor. Printre aceste succese se numără negocierea părţii politice a Acordului
de Asociere, deschiderea negocierilor asupra Acordului de Comerţ Liber
Comprehensiv şi Aprofundat cu Uniunea Europeană, lansarea etapei operaţionale a
dialogului privind liberalizarea regimului de vize cu Uniunea Europeană şi negocierea
Acordului privind Spaţiul Aerian Comun. De asemenea, Chişinăul a promovat un dialog
activ cu statele membre ale Uniunii Europene. O atenţie deosebita a fost acordată
Germaniei şi mai ales Poloniei, care a deţinut Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene
în a două jumătate a anului 2011. De altfel, în ultimii trei ani, Berlinul şi Varşovia au
devenit puncte cardinale pentru politica externă a Republicii Moldova pe dimensiunea
sa vestică.
În anul 2011 s-a redeschis subiectul dualităţii politicii externe a Republicii Moldova. Din
acel an, odată cu crearea Uniunii Vamale, Republica Moldova din nou a fost plasată la
intersecţia a două proiecte geopolitice: Uniunea Europeană şi Uniunea Vamală.
Dualitatea politicii externe a Republicii Moldova nu este o noutate pentru elita politică
de la Chişinău. De la independenţă, politica externă a Republicii Moldova oscilează
între Est şi Vest. În timp ce direcţia vestică presupune un proces amplu de reforme,
având ca finalitate integrarea europeană, direcţia estică se referă la fel la un proces
integraţionist - Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Sondajele de opinie din
ultimii doi ani demonstrează că în proporţie de 16,1% cetăţenii preferă Uniunea
Europeană, 16,1% - Uniunea Vamală, restul fiind în continuare indecişi. Anul 2013, în
Republica Moldova a fost unul marcat de o profundă criză politică internă, determinată
de demiterea guvernului Vlad Filat, a conducerii Parlamentului şi destrămării fostei
alianţe de guvernare. Perioada de ciză politică a coincis cu un dialog intens cu Uniunea
Europeană în vederea negocierii textului viitorului Acord de Asociere şi a celui de Liber
Schimb, care a fost finalizat în luna iunie 2013.
Promovarea imaginii Republicii Moldova în perioada anilor 2009-2014 a fost realizată
prin intermediul vizitelor de rang înalt: vizita vicepreşedintelui SUA Joseph Biden la 11
224
martie 2011, vizita Cancelarului german Angela Merkel la 22 august 2012, vizita
Preşedintelui Comisiei Europene Jose Manuel Barosso la 29 noiembrie 2012. În cadrul
acestei vizite Jose Manuel Barroso a reiterat deplina susţinere a Uniunii Europene
pentru parcursul european al Republicii Moldova, menţionând că UE a sporit în mod
semnificativ bugetul său de asistenţă bilaterală.
Anul 2013 s-a remarcat prin vizitele înalţilor demnitari europeni la Chişinău şi
participarea oamenilor politici de la Chişinău la diverse evenimente cu participare
internaţională. În cadrul acestor vizite un loc aparte îl ocupă vizita Comisarului
European pentru extindere şi Politica de Vecinătate Stefan Fule în octombrie 2013.
Stefan Fule a participat la cea de-a 5-a întrunire a Societăţii Civile în cadrul
Parteneriatului Estic organizat la Chişinău cu genericul "Împreuna pentru un viitor
european". Mai menţionăm, de asemenea, vizita Preşedintelui Adunării Parlamentare a
Consiului Europei Jean-Cloud Modnon în septembrie 2013 atât la Chişinău, cât şi în
regiunea transnistreană pentru a încerca să convingă administraţia de la Tiraspol de
beneficiile Acordului de Asociere pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova, dar şi despre
necesitatea unui dialog parlamentar cu Chişinăul. Reamintim şi vizita Secretarului de
Stat american John Kerry la Chişinău la 4 decembrie 2013 etc.
Imaginea unui stat proiectat în exterior trebuie să reflecte realitatea. Înainte de a avea o
politică externă de succes, statul prin intermediul instituţiilor sale trebuie să comunice
cu cetăţenii obiectivele atât de politică internă cât şi externă. Comunicarea internă
facilitează înţelegerea de către cetăţeni a proceselor de reformă, dar şi adaptarea la
noile standarde de viaţă, iar transparenţa creşte încrederea cetăţenilor în autorităţile
centrale. Aderarea la Uniunea Europeană sau aderarea la Uniunea Vamală este
asociată de cetăţenii Republicii Moldova cu îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Ideea integrării europene a fost susţinută în proporţie de 60 - 70 la sută de populaţia
Republicii Moldova începând cu anul 2003 şi până în 2011. Anul 2007 este anul când
s-a înregistrat recordul susţinerii vectorului european al Republicii Moldova - 76% .
În luna noiembrie 2011, rezultatele Barometrului de Opinie Publică a arătat că doar
47% din populaţia Republicii Moldova ar alege integrarea europeană. În cadrul acestui
sondaj, cetăţenii moldoveni pentru prima dată au fost întrebaţi să aleagă între aderarea
la Uniunea Europeană şi Uniunea Vamală, rezulatate fiind de 45 % pentru Uniunea
Vamală şi doar pentru 34% Uniunea Europeană. Din 2011 rezultatele nu s-au modifcat
considerabil. Deşi în perioada imediat următoare semnării Acordului de Asociere din
noiembrie 2013 şi până în prezent subiectele privind integrarea europeană domină
spaţiul public, el nu mai constituie unul referenţial pentru moldoveni.
225
Provocările pentru diplomaţia Republicii Moldova orientată spre integrarea europeană
au venit nu din exterior, ci din interior şi confirmă existenţa unei importante dimensiuni
de politică internă în cadrul celei externe. Până în 2013, activităţilor diplomatice a
Republicii Moldova în contextul integrării europene, le lipsea componenta
informaţională. Informaţiile despre succesele înregistrate în procesul integrării
europene ajungeau arareori la cetăţeni, ele limitându-se de cele mai dese ori doar la
comunicare de presă. Depăşirea acestei situaţii se preconiza de realizat prin
intermediul unei campanii instructiv informaţionale, care în conformitate cu părerea
Victoriei Bucătaru trebuia să includă în primul rând, elaborarea unei strategii de
comunicare eficientă şi multidimensională .
Procesul de comunicare privind integrarea europeană a Republicii Moldova a început
să se intensifice abia în vara anului 2013, în etapa de pregătire a semnării Acordului de
Asociere la Uniunea Europeană, când Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării
Europene a început elaborarea unei noi Strategii interne de comunicare privind
integrarea europeană, încadrată temporal în perioada iulie 2013 - iunie 2014.
Documentul, care nu a fost făcut niciodată public, este constituit din două capitole
divizate de Summitul de la Vilnius: informare ante - Vilnius şi post- Vilnius. După
Vilnius, comunicarea internă a fost axată pe două subiecte: liberalizarea regimului de
vize şi zona liberă cu Uniunea Europeană. Deoarece prima dimensiune era una mai
accesibilă interesului cetăţenilor, accentul a fost pus pe aceasta. Ministerul Afacerilor
Externe şi Integrării Europene a început o campanie de informare prin intermediul
posturilor de televiziune şi radioului, articolelor în presă etc. Rundele de negocieri
orientate spre elaborarea Acordului de Asociere s-au finalizat la 29 noiembrie 2013,
Acordul fiind semnat la 27 iunie 2014. Acordul de Asociere îşi propune să contribuie la
dezvoltarea politică şi social economică a Reublicii Moldova, prin cooperarea cât mai
amplă într-un şir vast de domenii de interes comun, inclusiv în domeniile de bună
guvernare, justiţie, securitate, integrare comercială şi cooperare economică sporită,
politică de încadrare în câmpul muncii şi socială, administrare publică, participarea
societăţii civile etc. Cu toate acestea, Acordul de Asociere nu prevede expres nici o
formulă ce ar oferi Republicii Moldova perspectiva integrării europene sau oferirea
statului de stat candidat.
Analiza relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană ne permite să
concluzionăm că activităţile de diplomaţie tradiţională şi publică în cadrul procesului de
integrare europeană au adus rezultate: aderarea Republicii Moldova la Spaţiul Aerian
Comun al Uniunii Europene în 2012, liberalizarea regimului de vize cu Uniunea
226
 Europeană, semnarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană la 27 iunie 2014,
parafarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană la 29 noiembrie 2013,
promovarea unui dialog activ cu statele membre ale Uniunii Europene (Germania,
Polonia, România, Estonia), semnarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană la
27 iunie 2014.
Un rol important în succesul acestor evenimente l-a avut MAEIE, care asigură
dimensiunea politică a diplomaţiei. În acelaşi timp, pe parcursul anilor 2012-2014 s-a
remarcat lipsa componentei informaţionale interne. Cetăţenii Republicii Moldova nu
cunoşteau prea multe despre despre Uniunea Europeană, sau o asociau cu lucruri
abstracte.
Federaţia Rusă care a organizat activităţi diplomatice, dar şi de propagandă în favoarea
Uniunii Vamale a reuşit să atragă un număr foarte mare a foştilor susţinători a Uniunii
Europene. Aceste momente ne permit să concluzionăm că una dintre provocările
majore ale diplomaţiei Republicii Moldova sunt acţiunile de diplomaţie publică şi de
propagandă a altor state, care îşi promovează propriile interese politice. Pentru a nu
permite promovarea unor interese necompatibile cu interesul naţional al Republicii
Moldova, strategia diplomaţiei trebuie să se axeze pe informarea populaţiei fie prin
intermediul mass-mediei, fie a Internetului.

7. Factorul trаnsnistrеаn în realizarea dezideratelor europene ale R еpublicii Mоldova

Conflictul transnistrean a marcat semnificativ evoluţia întregii vieţi şi activităţi din

societatea moldovenească prin consecinţele ce au decurs din izbucnirea lui şi din
rămânerea sa (de peste 23 de ani) într-o stare în care cei implicaţi nu au găsit o soluţie
definitivă a conflictului. Este catalogat de unii experţi ca un conflict geostrategic şi
geopolitic în care sunt cointeresaţi atât actorii statali (Republica Moldova, Federaţia
Rusă, Ucraina, România), cât şi cei non-statali (OSCE, ONU), sau conflict politic şi
etnic de alţii. Cea mai apropiată de adevăr este aprecierea că problema transnistreană
are mai curând la origine un conflict intercultural, ce a căpătat, după noiembrie 1989, un
tot mai pronunţat caracter de conflict geopolitic.
Declararea independenţei de către Republica Moldova la 27 august 1991 a accentuat
acest caracter. Conflictele interculturale sunt generate nu de apartenenţa la un grup
etnic, ci la nişte valori culturale comune, specifice unei anumite regiuni. În cazul
Transnistriei, problema era legată de amploarea pe care o luaseră în RSSM acţiunile
de revenire la limba română, ca limbă oficială în stat, şi de introducerea grafiei latine .

227
Pe parcursul anilor deşi au fost propuse mai multe variante de soluţionare a conflictului
transnistrean nici una nu şi-a dovedit viabilitea. Planurile de soluţionare au venit mai
ales din afara Republicii Moldova, din partea mediatorilor. În perioada anilor 1992-1996,
negocierile au fost direcţionate spre determinarea statutului politic al raioanelor din
stânga Nistrului. Federaţia Rusă a confirmat faptul că Republica Moldova trebuie să fie
integră, iar Transnistria să fie parte a unui stat integru şi să aibă un statut politic aparte.
În 1994, reprezentanţii Chişinăului au acceptat sincronizarea retragerii trupelor ruse
staţionate în Transnistria cu reglementarea politică a conflictului. La 8 mai 1997, la
Moscova, Petru Luchinschi şi Igor Smirnov, în prezenţa preşedinţilor ţărilor-garant şi a
unui reprezentant al OSCE, au semnat "Memorandumul despre bazele normalizării
relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria", prin care Transitriei i s-a acordat
statutul de parte egală în negocieri. Cel mai important eveniment în cadrul soluţionării
conflictului transnistrean de la sfârşitul secolului XX a fost Summit-ului OSCE de la
Istanbul din 1999, în care Federaţia Rusă a acceptat la nivel declarativ evacuarea
trupelor ruse de pe teritoriul raioanelor de est ale Republicii Moldova, până la finele
anului 2002. Schimbarea conducerii de la Chişinău în urma alegerilor din 2001, venirea
Partidului Comuniştilor din Republica Moldova la guvernare a adus modificări şi în
cadrul procesului de reglementare a conflictului transnitrean. Soluţia cea mai des
vehiculată era federalizarea Republicii Moldova. În 2002 - 2003, OSCE şi Federaţia
Rusă au elaborat proiecte de soluţionare a conflictului transnitrean. Planul OSCE
reproducea articole din Constituţia Federaţiei Ruse cu privire la competenţele
subiecţilor federali, iar varianta rusă - "Memorandumul Kozac" - prevedea
transformarea Republicii Moldova într-o federaţie, în care Transnistria şi-ar fi păstrat
toate entităţile sale statele şi, totodată, ar fi primit dreptul de veto asupra tuturor
reformelor statale ale Republicii Moldova. Nesemnarea de către Republica Moldova a
"Memorandului Kozac" a dus la înrăutăţirea relaţiilor cu Federaţia Rusă, iar căutarea
soluţiei pentru conflictul transnitrean s-a mutat în afara procesului de negocieri.
Politicieni, diferiţi autori, ONG-uri au prezentat în cadrul conferinţelor, meselor rotunde
sau prin intermediul publicaţiilor diferite planuri de soluţionare a conflcitului transnitrean.
Una dintre cele mai semnificative contribuţii în acest sens îi este atribuită Institutului de
Politici Publice, care a elaborat în 2004 "Strategia 3 D". "Strategia celor 3 D"
presupunea democratizarea, demilitarizarea şi decriminalizarea regiunii transnitrene.
Această strategie a prezentat un succes deosebit atât la Chişinău, cât şi la Washington,
însă nu a fost realizată în practică. Anul 2005 marchează o nouă etapă în cadrul
procesului de soluţionare a conflictului transnitrean. La 23 martie 2005, Consiliul Uniunii
228
Europene a desemnat un reprezentant special al UE în Republica Moldova. Una dintre
atribuţiile acestui reprezentant era stabilirea contribuţiei Uniunii Europene la rezolvarea
confictului transnistrean. În acelaşi an, la 22 aprilie, la Summitul şeflor de stat ai
GUUAM, care a avut loc la Chişinău, Preşedintele Ucrainei Victor Iuşcenko a prezentat
cele şapte principii adunate împreună sub titlul comun de „spre reglementare prin
democratizare", care relua elemente din "Strategia celor 3 D". "Planul Iuşcenko"
includea acordul Tiraspolului de a răspunde pentru democratizarea regiunii, dezvoltarea
societăţii civile şi a pluripartidismului, desfăşurarea în timp util a alegerilor libere şi
corecte în Sovietul Suprem al Transnistriei, ca organ reprezentativ al regiunii, în baza
prevederilor juridice potrivite statutului Transnistriei, asigurarea monitorizării acestor
alegeri de către UE, OSCE, Consiliul Europei, Federaţia Rusă şi Statele Unite ale
Americii alături de Ucraina. Inspirându-se din planul ucrainean, Parlamentul Republicii
Moldova a adoptat la 22 iulie 2005 "Legea cu privire la principalele dispoziţii ale
statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria)". În conformitate
cu această lege, regiunea transnistreană se proclamă entitate administrativ-teritorială în
componenţa Republicii Moldova, care va exercita competenţele sale în conformitate cu
dispoziţiile Constituţiei Republicii Moldova. În 2005 a fost instituit un nou format de
negocieri "5+2", care include două părţi implicate: Republica Moldova şi "republica
moldovenească nistreană", mediatori: OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina, observatori;
SUA şi Uniunea Europeană. Pe 3 martie 2006 a fost pus în aplicare un nou regim
vamal pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Tiraspolul a calificat
acest lucru ca începutul unei blocade economice masive a regiunii transnistrene de
către Moldova şi Ucraina. Aceasta a servit drept prilej pentru „îngheţarea" procesului de
negocieri în formatul "5+2" până în aprilie 2011.
Guvernele conduse de Vlad Filat (septembrie 2009 - mai 2013) au plasat reintegrarea
ţării pe locul doi în ordinea priorităţilor după integrarea europeană, iar anul 2010 a fost
dominat de aşa-numita „diplomaţia fotbalului". În anul 2010, prim-ministrul Republicii
Moldova s-a întâlnit de două ori cu Igor Smirnov şi alţi lideri ai autoproclamatei
"republici moldoveneşti nistrene" pe stadionul de fotbal de la margineaTiraspolului. În
urma acestor întâlniri neformale a fost redeschisă ruta de tren pentru pasageri Chişinău
- Tiraspol - Odesa. De asemenea, s-a propus realizarea mai multor măsuri practice ca
redeschiderea serviciilor de transport feroviar a mărfurilor pe teritoriul Transnistriei şi
restabilirea conexiunii telefonice directe. În perioada anilor 2010-2011, apar primele
elemente a diplomaţiei publice orientate spre soluţionarea conflictului transitrean odată
cu elaborarea "politicii paşilor mici" de sporire a încrederii între cele două maluri ale
229
Nistrului. Din perspectiva Chişinăului, politica paşilor mici urma să contribuie la
dezvoltarea unei cooperări practice cu administraţia, mediul de afaceri şi societatea
civilă din regiunea transnistreană, creând, astfel, premisele necesare pentru iniţierea
negocierilor asupra viitorului statut special al Transnistriei în cadrul Republicii Moldova.
Tiraspolul, dimpotrivă, consideră că Transnistria s-a realizat ca entitate politică
distinctă, iar acum trebuie să-şi asigure viabilitatea economică. Din 2012, administraţia
transnistreană insistă ca "politica paşilor mici" să se axeze exclusiv pe soluţionarea
problemelor social-economice ale regiunii, refuzând categoric iniţierea negocierilor
asupra viitorului său statut politic. "Politica paşilor mici" a adus unele realizări, a creat
un context favorabil pentru organizarea regulată a întâlnirilor în formatul 5+2. A
favorizat acordul asupAra agendei şi principiile negocierilor, a dinamizat dialogul dintre
Guvernul Republicii Moldova şi administraţia transnistreană şi a contribuit la reluarea
transportului feroviar marfar prin regiunea transnistreană. În acelaşi timp au reapărut şi
probleme ce au scos în vileag existenţa unor obiective contradictorii în spatele "politicii
paşilor mici": podul peste Nistru de la Gura Bâcului pentru transportul local şi
internaţional aşa şi nu a fost deschis, situaţia şcolilor cu predarea în grafia latină din
regiunea transnistreană rămâne în continuare incertă, legăturile telefonice directe nu au
fost reluate etc.
Pe parcursul anilor 2012-2014, autorităţile moldovene conştientizând problemele
existente, considerau că ele vor fi depăşite datorită procesului de integrare europeană,
care va spori atractivitatea Republicii Moldova pentru regiunea transnistreană. Guvernul
Iurie Leancă a plasat problema transnistreană pe locul şapte în cadrul priorităţilor
Guvernului, considerându-se că nu este necesară elaborarea unei strategii privind
reintegrarea regiunii transnistrene, accentul fiind pus pe soluţionarea problemelor în
cadrul negocierilor în formatul "5+2" şi crearea premiselor de reintegrare a regiunii
transnistrene în spaţiul economic, informaţional, politic şi cultural al Republicii Moldova
şi promovarea măsurilor de încredere între populaţia de pe cele două maluri ale
Nistrului. Diplomaţia Republicii Moldova, orientată spre soluţionarea conflictului
transnistrean se desfăşoară în conformitate cu strategia de consolidare a încrederii.
Programul UE - PNUD - "Susţinerea măsurilor de promovare a încrederii" - preconizat
pentru anii 2012- 2015, îşi propune să sporească gradul de încredere între oamenii de
pe ambele maluri ale Nistrului autorităţile publice locale, reprezentanţii sectorului
asociativ, oamenii de afaceri şi alte părţi interesate de pe ambele maluri ale Nistrului să
desfăşoare activităţi comune în cinci domenii-cheie: dezvoltarea afacerilor, dezvoltarea
societăţii civile, renovarea infrastructurii sociale, ocrotirea sănătăţii, protecţia mediului
230
ambient. Valoarea totală a programului este de 13,1 milioane de euro, din care 12
milioane sunt oferite de Uniunea Europeană, iar 1,1 milioane de euro de către PNUD.
Activităţile realizate în cadrul programului „Susţinerea Măsurilor de promovare a
încrederii" sunt pe cât de variate, pe atât de concrete şi fac parte din diferite domenii
tematice. În conformitate cu datele raportului prezentat în septembrie 2014, datorită
acestui proiect a fost creat primul serviciu de asistenţă parentală profesionistă din
regiunea transnistreană, iar 20 de copii şi-au găsit deja câte o familie potrivită; 11 şcoli
din regiunea transnistreană şi-au creat pentru prima dată bloguri, sute de familii
vulnerabile din regiunea transnistreană au beneficiat de asistenţă psihosocială,
medicală şi juridică gratuită, peste 230 de reprezentanţi ai ONG-urilor şi autorităţilor
locale de pe ambele maluri au învăţat cum să atragă fonduri şi să realizeze proiecte de
dezvoltare locală în comunităţile lor etc. Unul dintre beneficiarii asistenţei oferite de
Uniunea Europeană este Biroul pentru reintegrare. Instituţional, tot Biroului îi revine
misiunea de a stabili şi întreţine relaţii cu factorii internaţionali implicaţi în procesul de
reglementare a conflictului transnistrean şi de reintegrare a ţării, cu misiunile
diplomatice ale altor state, acreditate în Republica Moldova, pentru asigurarea unei
legături interactive în problemele reintegrării ţării. De asemenea, acordă asistenţă
viceprim-ministrului responsabil de reintegrarea ţării, care este şi reprezentant politic la
negocierile şi consultările pentru reglementarea conflictului transnistrean şi reintegrarea
ţării din partea Republicii Moldova. Biroul pentru reintegrare este un participant
important la procesul de negocieri pentru soluţionarea problemei transnistrene şi
reintegrarea ţării. Misiunea principală a Biroului este promovarea politicii Guvernului de
reintegrare teritorială, politică, economică şi socială a Republicii Moldova. Biroul
desfăşoară consultări şi negocieri pentru soluţionarea diferendului transnistrean,
elaborează cadrul legislativ şi acordă asistenţa necesară viceprim-ministrului
responsabil de realizarea politicilor în domeniul reintegrării ţării. În scopul promovării
politicii Guvernului de reintegrare teritorială, politică, economică şi socială a Republicii
Moldova, Biroul elaborează şi promovează strategiile, planurile şi mecanismele privind
reglementarea conflictului transnistrean, reintegrarea ţării şi dezvoltarea în perioada de
post-conflict; coordonează activitatea autorităţilor administraţiei publice în realizarea
politicilor de reintegrare teritorială, politică, economică şi socială a ţării, corelează
aceste politici cu acţiunile pe plan extern şi cu procesul financiar bugetar; colaborează
cu misiunile diplomatice şi reprezentanţele organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale şi neguvernamentale în scopul promovării în regiunea
transnistreană a programelor şi proiectelor de dezvoltare şi asistenţă umanitară;
231
elaborează şi promovează politica de întărire a încrederii şi securităţii în contextul
procesului de reglementare a conflictului transnistrean şi reintegrare a ţării;
coordonează activitatea grupurilor de lucru create în scopul întăririi încrederii şi
securităţii pe ambele maluri ale Nistrului. Republica Moldova din cauza instabilităţii
politice, factorilor externi şi lipsei voinţei politice a ratat ocazia de a elabora, aproba şi
pune în aplicare o politică naţională de reintegrare a ţării care ar fi dotat ţara cu un set
de pîrghii de influienţă asupra societăţii civile din regiunea transnistreană (asupra
moldovenilor, ruşilor, ucrainenilor, oamenilor de afaceri, lumii academice, jurnaliştilor,
ONG, tinerilor). Componenta informaţională lipseşte aproape cu desăvârşire. Populaţia
din regiunea transnistreană cunoaşte foarte puţine, dacă nu deloc, despre concepţia
Chişinăului de reintegrare a ţării, aceasta nefiind pregătită pentru o eventuală
reintegrare. În februarie 2012, Biroul pentru reintegrare a elaborat proiectul Concepţiei
reglementării conflictului transnistrean şi reintegrării Republicii Moldova. Acest proiect,
alături de originea şi caracterul conflictului, importanţa reglementării, obiectivele şi
mecanismele reglementării, menţiona şi rolul societăţii civile. Proiectul, care este unul
destul de bun aşa şi nu a fost încă adoptat. Deja de câţiva ani, diverse organizaţii non-
guvernamentale organizează diverse activităţi de diplomaţie publică. Una dintre
organizaţiile non-guvernamentale cu cea mai mare experienţă în domeniu este Institutul
de Politici Publice (IPP) care şi-a propus să contribuie la dezvoltarea în Republica
Moldova a unei societăţi deschise, participatorii, bazată pe valori democratice.
Problematica conflictului transnistrean este una prioritară pe agenda IPP, periodic
această organizaţie vine cu analize detaliate referotooare la situaţia din raioanele de est
ale Republicii Moldova. Institutul de Politici Publice este parte componentă a Consiliului
Naţional pentru Participare (CNP), creat la iniţiativa Guvernului Republicii Moldova în
2010. În calitate de organ consultativ CNP, are ca misiune de a contribui la adoptarea
deciziilor de politici publice care să răspundă intereselor societăţii civile. Din
componenţa CNP fac parte 30 de reprezentanţi ai societăţii civile, câteva dintre ei
realizează cercetări şi analize privind situaţia din raioanele de est ale Republicii
Moldova: IPP, Idis "Viitorul", Expert group, etc.
Un alt actor non-guvernamental activ care participă la realizarea activităţilor de
diplomaţie publică în stânga Nistrului, acordând o atenţie deosebită factorului uman,
este organizaţia non-profit Credo. Fondată încă în 1999, organizaţia are ca direcţii
prioritare de acţiune drepturile omului şi democratizarea societăţii civile. Între anii 2011-
2012, Credo a organizat propria cercetare în domeniul consolidării măsurilor pentru
promovarea democraţiei şi drepturilor omului în stânga Nistrului Republicii Moldova.
232
Cercetarea a fost parte a unui proiect finanţat de Uniunea Europeană şi a inclus
elaborarea studiilor sociologice ale percepţiilor umane ale comunităţilor malului sting al
Nistrului, cât şi evidenţierea sitiaţiei drepturilor omului în regiunea transnistreană.
Alături de Credo, Asociaţia Promo-Lex de asemenea are ca misiune apărarea
drepturilor omului. Creată în 2002 de către un grup de tineri apărători ai drepturilor
omului, îşi propune să contribuie la dezvoltarea democraţiei în Republica Moldova,
înclusiv în regiunea transnistreană, şi monitorizarea proceselor democratice şi de
consolidare a societăţii civile. În 2013, Promo -Lex a publicat "Justiţia Juvenilă. Situaţia
din regiunea transnistreană a Moldovei în raport cu standardele internaţionale" şi
"Tortura şi relele tratamente în Republica Moldova, inclusiv în regiunea transnistreană:
probleme asumate şi responsabilităţi eludate".Experţii de la Promo-Lex consideră că
societatea civilă poate şi trebuie să joace un rol important în procesul de democratizare
a Transitriei, însă pentru aceasta este necesară o strategie comună a comunităţii
coordonată cu autorităţile constituţionale şi ONG-urile active în această zonă. În anul
2012, când s-au împlinit 20 de ani de la izbucnirea conflictului armat de pe Nistru,
societatea civilă a elaborat "Memorandumul privind reglemenatarea conflictului
transnistrean şi principiile fundamentale de organizare a statului Republica Moldova", în
care au fost formulate nu doar principiile de bază ale reglementării, menţionându-se că
"soluţionarea politică a conflictului transnistrean trebuie să consolideze opţiunea
strategică de integrare europeană a Republicii Moldova", iar integritatea şi
funcţionalitatea statului Republica Moldova presupune lichidarea zonei de securitate.
Un an mai târziu a fost elaborat un alt document - "Declaraţia reprezentanţilor societăţii
civile cu privire la evoluţia situaţiei în raioanele de est ale Republicii Moldova" care a
confirmat relaţia conflictului transnistrean - integrarea europeană a Republicii Moldova.
Unul dintre semnatarii acestui document - Asociaţia de Politică Externă, este una dintre
principalele ONG - uri din Moldova în domeniul politicii externe care îşi propune să
susţină procesul de europenizare, integrare în Uniunea Europeană şi soluţionare a
problematicii transnistrene. Asociaţia a fost înfiinţată în 2003 de către un grup de
experţi bine cunoscuţi, personalităţi publice şi foşti oficiali şi diplomaţi de rang înalt,
care au decis, în acest fel, să contribuie prin intermediul expertizei şi experienţei lor la o
analiză cuprinzătoare a opţiunilor de politică externă a Republicii Moldova, precum şi la
elaborarea unei politici externe eficiente.
Începând cu septembrie 2006, Asociaţia pentru Politică Externă din Moldova (APE) a
realizat programul „Dialoguri transnistrene", în cadrul căruia au fost organizate un şir de
activităţi la care au participat reprezentanţi ai societăţii civile şi a mişcărilor social-
233
politice, jurnalişti şi experţi de pe ambele maluri ale Nistrului. De asemenea, au fost
organizate trei conferinţe internaţionale, iar un număr de participanţi au vizitat
Bruxelles-ul, unde au avut posibilitatea să se familiarizeze cu activitatea principalelor
instituţii europene. Pornind de la experienţa deja acumulată, la 9 august 2010 APE a
început a doua fază a implementării programului „Dialoguri Transnistrene", în
parteneriat cu Asociaţia Cercetătorilor Politici Independenţi din Transnistria, Agenţia
Suedeză pentru Dezvoltare, Ambasada Finlandei la Bucureşti şi Ambasada Marii
Britanii în Republica Moldova. Accentul principal a fost pus pe facilitarea cooperării
sectoriale între cele două maluri ale Nistrului, contribuind astfel la întărirea a încrederii
între Chişinău şi Tiraspol. Pe parcursul implementării proiectului, au fost organizate
întâlniri cu reprezentaţi ai mediului de afaceri, finanţe, media, autorităţi locale, mişcări şi
formaţiuni social-politice.
În Republica Moldova trebuie elaborată o amplă politică de reintegrare, care ar
cuprinde toate domeniile de activitate şi ar fi destinată susţinerii cetăţenilor simpli,
comunităţii de afaceri, lumii culturale, lumii academice şi societăţii civile. Această
politică ar trebui să se desfăşoare concomitent cu negocierile politice şi să aibă ca
subiecţi toate instituţiile statului, cele mai importante resurse mass-media, comunitatea
de afaceri şi societatea civilă de pe ambele maluri ale Nistrului.
8. În conformitate cu Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova 2015-2018,
problema reintegrării ţării este plasată pe locul trei în ordinea priorităţilor fiind asociată
procesului de consolidarea a statalităţii. La fel ca în precedentul program de guvernare,
problema reintegrării ţării este strîns legată de procesul de negocieri, fiind menţionată
necesitatea păstrării dialogului permanent cu partenerii externi şi organizaţiile
internaţionale care oferă suport în procesul de reglementare a conflictului transnistrean
şi de reintegrare a ţării. Se menţionează, de asemenea necesitatea elabărării statutului
juridic special al regiunii în cadrul formatului "5 + 2". Elementele noi care apar sunt:
realizarea diverselor acţiuni care îşi propun respectarea drepturilor omului în regiunea
transnistreană şi a liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor şi serviciilor între cele două
maluri, promovarea interacţiunilor dintre comunităţile de afaceri dintre cele două maluri,
ca parte a Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător dintre Republica Moldova
şi Uniunea Europeană, în conformitate cu Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană.
Un moment important este menţionat în punctul 13 referitor la realizarea politicilor de
reintegrare prin identificarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă populaţia
de pe ambele maluri ale Nistrului, în aceeaşi ordine de idei Guvernul îşi propune
realizare proiectelor umanitare, sociale şi de infrastructură în regiunea transnistreană şi
234
crearea condiţiilor de reintegrare în spaţiul politic, economic, financiar-bancar, social şi
informaţional al Republicii Moldova. Cel mai important element din perspectiva
diplomaţiei, fixat în Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova 2015-2018 este
lansarea unei platforme de comunicare, cu participarea instituţiilor mass-mediei, a
reprezentanţilor societăţii civile de pe ambele maluri ale Nistrului. Componenta
informaţională, necesară oricărei strategii de diplomaţiei publică, se regăseşte în acest
document. Pentru întâia dată fiind menţionată expres necesitatea informării locuitorilor
din regiunea transnistreană a Republicii Moldova despre esenţa politicilor promovate
de Guvern şi beneficiile reintegrării. Pe 21 aprilie 2015, la Viena după o pauză de
aproape jumătate de an au fost organizate consultări privind reglementarea diferendului
transnitrean în formatul "5+2". În cadrul acestei reuniuni participanţii au reconfirmat
obligaţiunile de respectare a principalelor documente ale formatului. De asemenea, au
fost analizate acordurile semnate anterior şi mecanismele de asigurare a îndeplinirii
acestora. Rolul diplomaţiei în soluţionarea conflictului transnitrean este incontestabil. În
primul rând, fără sprijinul societăţii civile, politica de reintegrare a Republicii Moldova nu
are sorţ de izbândă. Cetăţenii malului drept şi mai ales ai malului stâng al Nistrului
trebuie informaţi despre politicile de reintegrare a Chişinăului. În al doilea rând,
instrumentele diplomaţiei sunt necesare procesului de augmentare a atractivităţii
malului drept al Nistrului, conjugate cu eforturi de ameliorare continuă a situaţiei social-
economice, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi a transformărilor democratice în
contextul procesului de integrare europeană. Succesul activităţilor diplomatice depinde
de stabilirea încrederii dintre parteneri. În acest sens, strategia de consolidare a
încrederii trebuie să fie aplicată şi în continuare, iar ONG-urile de pe malul drept trebuie
să continuie să contribuie la dezvoltarea societăţii civile din Transnitria.
BIBLIOGRAFIE

1. Acord de Asociere dintre Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice şi statele sale membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de
altă parte. http://www.gov.md/public/files/2013/ianuarie 2014/ACQRD RM-UE 1.pdf.
2. Asociaţia Promo-Lex. Misiune. http://www.promolex.md/index.php?
module=about&item=62 (vizitat 7.04.2014).
3. Birou Reintegrare .pdf (vizitat 7.04.2014)
4. Biroul pentru reintegrare. http://www.gov.md/category.php?l=ro&idc=600 (vizitat
16.04.2014)
5. Bucătaru V. Lipsa unei Strategii de comunicare eficientă privind vectorul
european: moft sau necesitate? In: Buletin de Politică Externă al Moldovei, ianuarie
2013, nr. 58, 4 p.

235
6. Buşcăneanu S. Strategia de comunicare cu privire la integrarea europeană a
Republicii Moldova. http://www.e-democracy.md/files/policy-briefs/policy-brief-1-
scierm.pdf. (vizitat 16.04.2014).
7. Buşcăneanu S. Strategia de comunicare cu privire la integrarea europeană a
Republicii Moldova. http://www.e-democracy.md/files/policy-briefs/policy-brief-1-
scierm.pdf. (vizitat 16.04.2014).
8. Cepoi M. Informarea societăţii moldoveneşti privind procesul de integrare
europeană: între acţiuni întîrziate şi manipulare. Chişinău: Idis "Viitorul", 2014. 30 p.
9. Chirilă V. Este Transnistria reintegrabilă? http://www.ape.md/print.php?l=ro&idc=
152&id= 1926 (vizitat 7.04.2014)
10. Chirilă V. Politica de reintegrare a Republicii Moldova. Viziune, strategii, mijloace,
Chişinău: Cartier, 2013. 12 p.
11. Chirilă V. Politica de reintegrare a Republicii Moldova. Viziune, strategii, mijloace,
Chişinău: Cartier, 2013. 12 p.
12. Ciurea C. Regiunea Mării Negre - continuitate sau mutaţii geopolitice. În: Buletin
de Politică externă al Moldovei, 2010, nr. 7, 4 p.
13. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994. // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.1 din 18.08.1994.
14. Convenția de la Viena cu privire la rela țiile diplomatice, 1961. //Tratate
internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998)Vol.IV. Edi ție Oficială,
Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, p.37-52.
15. Convenția de la Viena cu privire la rela țiile diplomatice, 1961. //Tratate
internaționale la care Republica Moldova este parte (1990-1998) Vol.IV. Edi ție Oficială,
Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, p.37-52.
16. Credo. Transnistria. http://www.credo.md/subpage?id=23 ( vizitat 7.04.2014).
17. Despre APE. Asociaţia de Politică Externă. http://www.ape.md/pageview.php?
l=ro&idc=147 (vizitat 7.04.2014)
18. Dispoziţie Nr. 58 din 07.06.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
14.06.2013, nr. 125-129.
19. Dor. http://dor.md/ (vizitat 2.04.2012).
20. Drumuri peste Nistru. Transnistria: Percepţiile populaţiei privind soluţionarea
paşnică a conflictului. 2011. http://www.saferworld.org.uk/resources/view-resource/556-
routes-across- the-nistru (vizitat 7.04.2014).
21. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova din 27 septembrie 1991, Cu privire la
pregătirea cadrelor de înaltă calificare pentru Republica Moldova la Şcoala Naţională
de Studii Politice şi Administrative din România" // Arhiva Naţională a Republicii
Moldova F. 2848, inv. 22, U.P. 564.
22. http://revistadrept.com/articole/optiunea de integrare europeana a republicii
%20moldova .doc. (vizitat 7.04.2014).
23. Idis "Viitorul". http://viitorul.org/ (vizitat 7.04.2014).
24. Institutul de Politici Publice. http://www.ipp.md/ (vizitat 7.04.2014).
25. Juc V. Opţiunea de integrare europeană a Republicii Moldova prin prisma
interesului naţional. În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr. 1.
26. Legea cu privire la serviciul diplomatic, 27 decembrie 2001 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.20, 2 februarie 2002.

236
27. Legea cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în alte
state // Legi, hotărâri şi alte acte adoptate la Sesiunea a Vll-a a Parlamentului
Republicii Moldova de legislatura a douăsprezecea. Volumul 4. Ediţie a Parlamentului
Republicii Moldova. - Chişinău: Universitas, 1993.
28. Mircea Virginia. Diplomaţia publică//http: //www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?
item=651&title=Diploma%C5%A3ia_public%C4%83
29. Moldova şi Uniunea Europeană în contextul politicii europene de vecinătate.
Realizarea Planului de Acţiuni UE - Moldova (februarie 2005 - ianuarie 2008). Chişinău:
Tipografia Centrală, 2008. 180 p.
30. Natsios A.S. An NGO Perspective. //Peacemaking in International Conflicts:
Methods and Techniques. – Washington. – 1997. – p. 337-361 p.
31. Panţa R. Diplomaţia publică a Republicii Moldova prin intermediul diasporei. În:
Ştiinţe politice, relaţii internaţionale, studii de securitate, 2012, p. 185-193.

237