T1.

Istoriografia bazele teoretico-conceptuale și metodologice ale studierii serviciului

Diplomatic și consular

1. scopurile și sarcinile cursului de Serviciul Diplomatic și consular în sistemul relațiilor

internaționale din viața cotidiană
Activitatea internaţională şi în particular serviciul diplomatic şi consular este un câmp de
studiu care e legat de principii organizaţionale, modalităţi de gestionare al activităţii diplomatice.
Scopul cursului este familiarizarea studenţilor cu structura, funcţiile şi obligațiile personalului
diplomatic şi consular. Privilegiile şi imunităţile diplomaţilor este un aspect specific care mult
depinde de ţara unde este situată ambasada sau consulatul, de aceea în acest studiu se pune accentul
pe particularităţile activităţii diplomatice în diferite ţări. Analiza structurii, funcţiilor corpului
diplomatic contribuie la integrarea mai eficientă în mediul internaţional, la formarea imaginii
internaţionale al diplomatului.
Disciplina nominalizată urmăreşte scopul familiarizării studenţilor cu munca diplomatului cu
scopul de a forma la studenţi următoarele deprinderi:
1. să-şi formeze abilităţile de diplomat ;
2. să obţină deprinderi de a respecta anumite reguli în munca diplomatului;
3. să aplice în practică cunoştinţele obţinute.
În acest context, curriculumul universitar presupune o echilibrare a planurilor şi programelor
de învăţământ, obţinerea unor rezultate adecvate cerinţelor zilei de azi şi tendinţelor dezvoltării
social-economice. Curriculumul universitar este o premisă a asigurării calităţii procesului de
învăţământ. El se axează pe trei niveluri comportamentale, cu un grad divers de complexitate:
cunoaştere, aplicare, integrare.
Nivelul cunoaştere presupune acumularea cunoştinţelor teoretice, formarea bazei
conceptuale în domeniul respectiv.
Aplicarea presupune formarea abilităţilor tipice disciplinei vizate, dezvoltarea capacităţilor.
Integrarea presupune formarea capacităţii de transfer al cunoştinţelor teoretice şi al abilităţilor în
practică.
Nivelul comportamental de integrare constituie finalitatea procesului de învăţământ la
disciplina vizată, formată prin realizarea obiectivelor de cunoaştere şi aplicare. Astfel conceput,
curriculumul universitar reprezintă faţeta incipientă a oricărei discipline universitare, prezentându-se
studentului, dar şi profesorului, ca un program de activitate propriu. Actualitatea cursului este cauzată
de faptul că astfel studenţii, care se specializează în Relaţii Internaţionale se vor familiariza şi vor
însuşi mai aprofundat funcţiile şi structura serviciului diplomatic.

2. istoriografie și bazele Teoretico-conceptuale ale serviciului Diplomatic

Cercetarea serviciului diplomatic a parcurs o cale îndelungată. Istorici şi scriitori, filozofi şi
renumiţi demnitari de stat, politologi şi diplomaţi au cercetat şi continuă să cerceteze succesele,
insuccesele şi secretele serviciului diplomatic din trecut şi contemporan. Necesitatea analizei
multidimensionale a sistemului de relaţii diplomatice din cele mai vechi timpuri până în prezent şi
aprofundarea cunoştinţelor deja existente privind problemele legate de diplomaţie şi serviciul
diplomatic au impulsionat considerabil cercetarea structurii corpului diplomatic, imunităţilor şi
privilegiilor diplomatice, reprezentanţelor diplomatice etc. Monografiile existente, suportul teoretic,
lucrările ştiinţifice şi metodologice la moment reprezintă o bază solidă în evoluţia cercetării şi
formării serviciului diplomatic, a specificului, bazelor diplomaţiei şi activităţii diplomatice, exercitată
de autorităţile supreme statale în diferite etape de dezvoltare a relaţiilor internaţionale (Grecia antică,
Roma antică, Bizanţ), precum şi a principiilor de bază de formare şi funcţionare a serviciului
diplomatic modern. Studiile istorice privind originile şi apariţia serviciului diplomatic au jucat un rol
important în conştientizarea şi înţelegerea politicii externe a statelor şi a activităţii lor diplomatice.
Un rol deosebit în studierea minuţioasă a acestui fenomen îl ocupă primele izvoare şi menţiuni
documentare diplomatice, tratatele şi acordurile încheiate şi monumentele istorice. Unele dintre
aceste documente cu valoare istorică sunt corespondenţa de la Tellel-Amarna, Legile lui Hammurabi,
Legile hitiţilor, Legile lui Manu şi multe altele.
În Evul mediu se înregistrează noi forme de perfectare a actelor ca rezultat al evoluţiei
sistemului de relaţii interstatale, confirmând creşterea nivelului complexităţii relaţiilor diplomatice.
Astfel, diplomaţia din secolele XI-XV atestă acte publice la care se referă şi documentele, ordonanţele
împăraţilor şi regilor, precum şi reprezentanţilor clerului – papii, patriarhii, episcopii. Apar primele
anale şi cronici. E de remarcat faptul că în activitatea diplomatică a lumii antice şi medievale se face
observat aspectul spiritual-religios şi sacru.
În această perioadă, principalul arbitru al sistemului de relaţii diplomatice dintre state a fost
Papa. Diplomaţia papală era implicată activ în organizarea şi desfăşurarea evenimentelor cu caracter
interstatal, printre care cele mai importante erau considerate cruciadele, de către specialiştii în
domeniu.
În cea mai mare parte, diplomaţia medievală se limita la relaţii politico-diplomatice
interstatale, de multe ori având caracter separat şi secret, fiind o practică a vremii caracteristică
procesului de fragmentare feudală a statelor din Europa. Însă odată cu apariţia diplomaţiei marilor
monarhii feudale, absolutismul devine principalul instrument de promovare a politicii externe.
Evoluţia istorică a serviciului diplomatic din epoca modernă este strâns legată de descoperirile
geografice şi de cuceririle coloniale care au favorizat expansiunea comerţului mondial şi consolidarea
relaţiilor de marfă–bani.
Acest lucru este demonstrat de conţinutul tratatelor internaţionale încheiate în fragmentul de
timp respectiv. Rolul de lider în procesul de reglementare a relaţiilor internaţionale în această perioadă
era jucat de mai mulţi subiecţi cum ar fi Anglia, Portugalia, Spania, Olanda şi Franţa.
În secolul XVIII creşte preponderent rolul şi influenţa politicii externe şi diplomatice a
Imperiului Rus. Cercetătorii în domeniu disting următoarele caracteristici ale activităţii diplomatice
şi a structurilor diplomatice din secolele XVI-XVIII:
- interesul de stat devine principiul de bază al politicii externe;
- funcţionarea mai eficientă a organelor de politică externă;
- înfiinţarea instituţiilor centrale şi locale specializate în domeniul activităţii diplomatice;
- formarea şi dezvoltarea unui stil specific de rapoarte şi expediere a documentelor
diplomatice;
- crearea unei ierarhii pronunţate în interiorul reprezentanţelor diplomatice;
- apariţia dreptului internaţional ca ştiinţă;
- apariţia fenomenului de tipologizare a diplomaţilor;
- accentuarea clară a direcţiilor principale ale politicii externe şi diplomatice a statelor
europene.
Dezvoltarea rapidă a serviciului diplomatic, potrivit unor cercetători, are loc la sfârşitul
sec.XIX–începutul sec.XX, când a devenit evidentă contopirea serviciului diplomatic cu cel consular.
Deja în anii ‟20 ai secolului trecut acest proces în unele ţări a condus la crearea unui serviciu de
politică externă unificat, deşi persistau unele diferenţe funcţionale.
Un impuls semnificativ privind analiza serviciului diplomatic ca obiect aparte de studiu a
servit Convenţia de la Viena din 1961, organizată în scopul reglementării relaţiilor diplomatice
dintre state, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite.
 Rezultatul Forumului Internaţional – ,,Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice” –
a servit drept suport teoretico-practic pentru lucrările ştiinţifice specializare în domeniul serviciului
diplomatic.
După Conferinţa de la Viena, comunitatea ştiinţifică internaţională elaborează o serie de
lucrări importante, care elucidează diverse aspecte şi probleme ale serviciului diplomatic.
Odată cu trecerea timpului şi a progresului înregistrat în activitatea diplomatică, s-a schimbat
şi modul de abordare teoreticometodologică a acestui proces. Abordarea istorico-cronologică şi prin
metodele tradiţionale, care erau caracteristice perioadei de confruntare ideologică dintre două mari
sisteme, sunt introduse treptat în practica de analiză ştiinţifică, metoda comparativă şi sistematică,
fiind un mod de abordare modern şi pragmatic al serviciului diplomatic.
Istoria serviciului diplomatic, în general, este indisolubil legată de evoluţia fiecărui stat în
parte, de stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor sale bilaterale şi multilaterale, diplomatice cu comunitatea
internaţională. Factorul forţei şi puterii actorilor principali în relaţiile internaţionale începe să fie
determinat nu numai de potenţialul economic şi tehnico-ştiinţifice, dar şi de caracterul diplomaţiei
bine organizate, a serviciului diplomatic flexibil şi a experienţei şi calificării corpului diplomatic.
Concluzionând faptul că orice stat este actor viabil pe arena internaţională şi îşi promovează politica
sa externă independent, putem menţiona cu certitudine că serviciul diplomatic este factorul şi
instrumentul determinant în soluţionarea problemelor de politică externă în raport cu alţi subiecţi
internaţionali.
Abordarea metodologică de bază a studiului serviciului diplomatic în lucrările savanţilor
contemporani vizează ansamblul sistemului activităţilor diplomatice ca un nou tip de sistem al
serviciului de stat. Serviciul de stat presupune înfăptuirea misiunilor care stau în faţa statului în
conformitate cu Constituţia şi legislaţia internă a statului, cât şi totalitatea actelor internaţionale ce se
referă la această ramură de activitate.
Noţiunea ,,serviciu de stat” poate fi examinată din diferite puncte de vedere, însă cea mai
generală noţiune defineşte serviciul de stat ca activitate orientată spre asigurarea suveranităţii şi
securităţii statului, apărării intereselor, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi a persoanelor juridice.
Serviciul de stat este un vast domeniu de activitate unde fiecare element al acestui serviciu are statutul,
trăsăturile, caracteristica şi criteriile sale specifice. Dacă serviciul de stat este considerat drept
activitate profesională a persoanelor care deţin funcţii decizionale în aparatul guvernamental pentru
a satisface scopurile şi a asigura interesele naţionale şi de stat, aceasta înseamnă că statutul serviciului
diplomatic, principiile şi funcţiile, formele şi metodele sunt determinate de instituţiile statului, fiind
atribuţii ale puterii executive. Serviciul diplomatic, fiind exercitat din numele şi în interesul statului,
satisface necesităţile şi voinţa societăţii în ansamblu.
Caracterul metodologic şi esenţa logică a acestei abordări scoate în evidenţă principiile
fundamentale ale serviciului diplomatic contemporan, care au un caracter obligatoriu ce determină
statutul, tendinţele şi stilul serviciului diplomatic, conexiunea şi funcţia principală a aparatului de
stat, în paralel cu conţinutul, stilul, formele şi metodele de activitate.
Un loc deosebit în procesul de analiză a serviciului diplomatic îl ocupă şi totalitatea
principiilor existente în societatea internaţională contemporană, printre care putem enumera:
principiile ştiinţifice, principiile de democratizare, principiile privind procedura de autosesizare,
principiile de moralitate, principiile de transparenţă – toate acestea stând la baza sistemului relaţiilor
internaţionale.
Principiile fundamentale ale serviciului diplomatic profesional sunt obligatorii pentru
personalul diplomatic, iar deciziile luate de către autorităţile guvernamentale şi demnitarii de stat
trebuie adaptate la legislaţia statului şi cea internaţională. Printre ele putem enumera profesionalismul
şi competenţa în cadrul serviciului diplomatic, cerinţele unice privind pregătirea funcţionarilor
diplomatici, stabilitate în cadrul personalului serviciului diplomatic, luarea deciziilor optime etc.
Respectarea principiilor enumerate are o valoare practică solidă şi o funcţionalitate eficientă în
activitatea diplomatică, iar participarea funcţionarilor diplomatici la procesul de luare a deciziilor este
una necesară.

Ca parte componentă a serviciului de stat, serviciul diplomatic este activitatea profesională

desfăşurată de autorităţile unui stat prin reprezentanţii săi diplomatici în scopul promovării politicii
externe în conformitate cu prevederile Constituţiei, legilor interne şi tratatelor internaţionale,
convenţiilor de la Viena privind relaţiile diplomatice şi consulare.
Serviciul diplomatic şi diplomaţia sunt concepte diferite, având caracteristici distincte.
Diplomaţia reprezintă un instrument organizatorico-politic de promovare a politicii externe a statului;
o gamă largă de instrumente, tehnici şi metode de realizare a obiectivelor de politică externă;
mecanismul interacţiunilor dintre statele suverane, bazat pe schimbul reciproc de reprezentanţi
diplomatici; stabilirea relaţiilor internaţionale prin intermediul negocierilor, metodă prin care se
reglementează aceste relaţii şi se execută prin intermediul ambasadorilor şi trimişilor. Există multe
definiţii ale diplomaţiei. De exemplu, V. Popov (Современная дипломатия: теория и практика.
М., 2000) defineşte diplomaţia ca ,,ştiinţă a relaţiilor internaţionale şi arta negocierilor dintre şefii de
stat şi de guvern, organism specializat în domeniul relaţiilor externe – Ministerul Afacerilor Externe,
misiuni diplomatice, participarea diplomaţilor în procesul de planificare a politicii externe a statului
şi promovarea ei în practică prin intermediul mijloacelor paşnice. Scopul şi obiectivele sale principale
sunt protejarea intereselor statului şi a cetăţenilor săi”.
Diplomatul francez François de la Calle consideră diplomaţia un mecanism prin care se
stabilesc relaţiile politice, iar diplomatul ,,este un ghid şi nu un arhitect al politicii externe”, care are
drept scop ,,prevenirea escaladării unui conflict de interes în confruntarea militară”.
O contribuţie importantă la formarea tradiţiilor teoretico-conceptuale privind studiul
serviciului diplomatic a adus-o H. Nicolson, unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni şi diplomaţi din
Anglia. Meritul şi punctul forte al lucrării sale Diplomaţia este încercarea de a descrie activitatea
diplomatică ca un mijloc esenţial al politicii externe. H.Nicolson defineşte diplomaţia ca
„desfăşurarea relaţiilor internaţionale prin intermediul negocierilor... Metodă prin care aceste relaţii
sunt reglementate şi puse în aplicare de către ambasadori şi trimişi...”. Pornind de la aceste şi alte
definiţii, putem concluziona că diplomaţia, fiind o parte componentă a serviciului de stat cu scopul
promovării politicii externe, reprezintă o cale paşnică de asigurare a intereselor naţionale, iar metoda
principală de înfăptuire a acestora fiind negocierile.
În general, serviciul diplomatic este perceput ca un instrument fundamental al
diplomaţiei menit să asigure interesele statului pe arena internaţională şi în acelaşi timp ca un mijloc
de promovare a politicii de cooperare interstatală. În acest sens, e de menţionat experienţa vastă a
diplomatului francez Jean Cambon inserată în monografia cu titlul Diplomatul. În această lucrare
autorul analizează diverse episoade din practica diplomatică şi istoria relaţiilor diplomatice, utilizând
cunoştinţele şi abilităţile practice proprii (J. Cambon a îndeplinit mult timp funcţia de ambasador la
Washington, Madrid şi Berlin, a luat parte la negocierile privind soluţionarea conflictului
spanioloamerican), de asemenea, acordând o atenţie deosebită diferitelor aspecte privind organizarea
serviciului diplomatic.
Pentru a înţelege sensul profund al principiilor şi normelor de bază ale funcţionării serviciului
diplomatic, nu putem să evităm cunoscuta lucrare a lui J. Wood şi J. Serres Protocolul şi
ceremonialul diplomatic (Moscova, 1976). Această lucrare reprezintă un ghid clasic în domeniul
protocolului şi ceremonialului diplomatic, studiul fiind considerat pe bună dreptate un cod de
curtoazie diplomatică unde sunt incluse toate legile, regulile, convenţiile şi atributele etichetei
internaţionale. Principalul obiectiv al lucrării de faţă elucidat de autori este aşa-numita tendinţă
istorică a democratizării practicii protocolare. În pofida schimbărilor de proporţii ale conţinutului şi
formelor diplomaţiei internaţionale, totuşi, metodele şi instrumentele diplomatice rămân
neschimbate, iar protocolul, fiind unul dintre cele mai importante elemente ale activităţii diplomatice,
stabileşte ierarhia, disciplina şi organizarea în relaţiile internaţionale. Nu întâmplător autorii dau
multe exemple de erori de protocol, care au condiţionat uneori complicaţii grave de ordin politico-
diplomatic.
H. Kissinger Diplomaţia - o lucrare fundamentală în care pe deplin este reflectat aspectul
practic al relaţiilor diplomatice dintre liderii politici din toate timpurile – de la Richelieu până la
contemporanii noştri – servind drept sursă de inspiraţie pentru mulţi oameni de ştiinţă şi politicieni
celebri. Relatând lucrurile în calitate de martor ocular al multor evenimente istorice din ultimul timp,
autorul reflectează mult asupra unor noi forme ale ordinii mondiale din secolele XX-XXI.
O altă lucrare renumită ce elucidează serviciul diplomatic, considerată pe bună dreptate
clasică, este cea a lui E. Satow Ghidul bunelor practici diplomatice (Moscova, 1947), reprezentând
o enciclopedie diplomatică care inserează o bogată descriere factologică şi istoriografică a domeniului
diplomatic. Un şir de interpretări, opinii şi atitudini diferite privind serviciul diplomatic sunt atestate
şi în lucrările autorilor ruşi, printre care se evidenţiază şi bine cunoscutele lucrări ale lui A. Torkunov
Serviciul diplomatic; V. Popov Diplomaţia contemporană: teorie şi practică; D. Levina Diplomaţia:
natura, metodele şi formele (Moscova, 1962).
Una dintre primele analize serioase ale diplomaţiei ca instituţie politică a fost efectuată de
către T. Zonova în monografia Modelul contemporan al diplomaţiei: originile constituirii şi
perspectivele dezvoltării (Moscova, 2003), utilizând modelul de analiză comparativă şi sistematică.
Autoarea descrie diplomaţia modernă din perspectivă istorică, ţinând cont de procesele de
secularizare şi renaştere a vechilor teorii privind relaţiile internaţionale şi de crearea unui nou tip al
sistemelor de stat. Continuând analiza serviciilor diplomatice străine, T. Zonova publică în 2004
lucrarea Diplomaţia statelor străine, pregătită de către un colectiv de colaboratori ai Catedrei
Diplomaţia şi de un şir de funcţionari de rang înalt din cadrul Ministerului de Externe al Federaţiei
Ruse. Monografia este o primă încercare de a rezuma experienţele practice privind organizarea
serviciului diplomatic atât a principalelor state din Vest şi din Est, cât şi a ţărilor din lumea a treia. În
această ediţie ştiinţifică pentru prima dată au fost introduse cele mai recente documente care reflectă
procesele complexe de adaptare a serviciilor diplomatice din diverse ţări la realităţile actuale.
Obiectul analizei sunt Statele Unite, Marea Britanie (V.M Matveev, 1987, 1990), Franţa, (I.V.
Dubinin), Germania (V.P. Terekhov), Spania (E.M. Bogucharsky, A. Sonţev), Japonia (M. Galuzin,
A.V. Ilyshev), China (G. V Kireev., V. Korsun), Japonia (A.P. Panov, 1989), Slovacia (M.
Eshtvannikova), Algeria (M.E. Bogucharsky). Munca asiduă de creaţie şi investigaţie ştiinţifică a
multor cercetători în domeniu a impus un nivel de analiză mai detaliat a problemelor diplomaţiei şi
serviciului diplomatic. Acest lucru este demonstrat cu prisosinţă în primul volum al monografiei
ambasadorului extraordinar şi plenipotenţiar V.Popov „Современная дипломатия: теория и
практика. Дипломатия – наука и искусство”. Lucrările acestui savant cu renume şi diplomat pot fi
utile la studierea subtilităţilor, tehnicilor şi metodelor diplomatice.
Este bine-cunoscut că serviciului diplomatic îi este propriu un protocol care reglementează,
de fapt, toate aspectele relaţiilor diplomatice. În acest sens, menţionăm ediţiile în mai multe rânduri
ale lucrării cunoscutului diplomat şi profesor MGIMO A.F. Borunkova Protocolul diplomatic din
Rusia. Ambasadorul P.F. Liadov, fostul şef al Departamentului de Stat pentru protocol din cadrul
MAE al Rusiei, iar la moment profesor la Institutul de Stat din Moscova, îmbină cu succes experienţa
acumulată privind activităţile practice cu cea de predare şi de cercetare minuţioasă a colecţiilor de
arhivă. Rezultatele acestei munci fructuoase au fost inserate în lucrarea Istoria protocolului rus.
Astfel, în studiile cercetătorilor din străinătate sunt caracterizate nu numai practicile clasice bine
implementate în serviciul diplomatic şi diplomaţie, dar mai sunt reflectate materiale istoriografice,
atitudini critice, evaluări şi concluzii privind perspectivele evoluţiei acestui domeniu într-o nouă
abordare. La fel, observăm pluralismul de opinii şi abordări, o analiză comparativă privind formarea
şi dezvoltarea serviciului diplomatic atât în Vest, cât şi în Est, care este o contribuţie inestimabilă în
procesul de studiu a istoriei diplomaţiei şi dezvoltării teoriilor moderne ale relaţiilor internaţionale.

3. analiza sursologiei a discipline de studiu

4. influența factorului intern asupra politicii internaționale participanții la relațiile
internaționale
Problema interconectării și influenței reciproce a politicii interne și externe este una dintre
cele mai complexe probleme, care a fost și continuă să fie obiectul unor controverse puternice între
diverse domenii teoretice ale științei politice internaționale - tradiționalism, idealism politic, marxism
- și soiuri moderne precum neorealismul și neomarxismul, teoriile dependenței. și interdependență,
structuralism și transnaționalism. Fiecare dintre aceste direcții continuă în interpretarea problemei
luate în considerare din propriile idei despre sursele și forțele motrice ale politicii. Așadar, de
exemplu, pentru susținătorii realismului politic, politicii externe și interne, deși au o singură esență -
care, în opinia lor, ajunge în cele din urmă la lupta pentru putere - constituie totuși sfere fundamental
diferite de activitate a statului. Potrivit lui G. Morgenthau, multe dintre ale căror propuneri teoretice
rămân populare astăzi, politica externă este determinată de interesele naționale. Interesele naționale
sunt obiective, deoarece sunt asociate cu natura umană neschimbată, condițiile geografice, tradițiile
socio-culturale și istorice ale oamenilor. Au două componente: una constantă este imperativul
supraviețuirii, legea imuabilă a naturii; o altă variabilă, care este o formă specifică pe care aceste
interese o iau în timp și spațiu. Definiția acestei forme aparține statului, care are un monopol asupra
comunicării cu lumea exterioară. Rămâne constantă baza interesului național, care reflectă limba
oamenilor, cultura lor, condițiile naturale ale existenței lor etc. Prin urmare, factorii interni ai vieții
unei țări (regimul politic, opinia publică etc.), care pot varia și variază în funcție de diverse
circumstanțe, nu sunt considerați de realiști ca fiind capabili să influențeze natura interesului național:
în special, interesul național nu este legat de natura politică. mod. În consecință, politicile interne și
externe au o autonomie semnificativă unul față de celălalt.

Subiectul politicii externe a statului, precum și obiectul politicii sale interne sunt
interesele naționale, care determină conținutul oricărei politici de stat și, prin urmare,
obiectivele administrației publice. Aceasta înseamnă că sarcina strategică a politicii externe a
statelor, precum sarcina strategică a politicii lor interne, este identică cu sarcina strategică a
guvernului însuși, concepută să asigure condiții favorabile de viață oamenilor săi. Astfel,
obiectul și subiectul politicii externe a statelor sunt identice, respectiv, obiectului și subiectului
politicii interne a statelor, care caracterizează unitatea politicii de stat în sine și, în același timp,
este o trăsătură importantă a politicii externe ca formă de influență politică.

Dimpotrivă, din punctul de vedere al reprezentanților mai multor alte direcții teoretice
și școli, politicile interne și externe nu sunt legate doar unul de altul, dar această legătură este
deterministă. Există două versiuni ale unui astfel de determinism. Una dintre ele este
caracteristică marxismului ortodox, din punctul de vedere al căreia politica externă este o
reflectare a esenței de clasă a regimului politic intern și depinde în cele din urmă de relațiile
economice ale societății care determină această esență. Prin urmare, relațiile internaționale în
ansamblu sunt de natură „secundară” și „terțiară”, „transferată”.
 O altă variantă a determinismului este caracteristică reprezentanților unor astfel de
direcții teoretice în teoria politică internațională precum neorealismul și structuralismul
(dobândind un sens relativ independent). Pentru ei, politica externă este o continuare a relațiilor
interne și internaționale - o continuare a relațiilor intra-publice. Cu toate acestea, în opinia lor,
rolul decisiv în determinarea politicii externe îl joacă nu interesele naționale, ci dinamica
internă a sistemului internațional. În același timp, structura schimbătoare a sistemului
internațional are o importanță primară: fiind în final un rezultat indirect al comportamentului
statelor, precum și o consecință a propriei naturi și a relațiilor stabilite între ele, în același timp
le dictează propriile legi. Astfel, problema determinismului în interacțiunea politicii interne și
externe a statului este decisă în cele din urmă în favoarea politicii externe.

Susținătorii școlii transnaționalismului merg chiar mai departe în această privință.

Potrivit acestora, în zilele noastre, baza politicii mondiale nu mai este relația dintre state.
Varietate de participanți (organizații interguvernamentale și neguvernamentale, întreprinderi,
mișcări sociale, diverse asociații și persoane), tipuri (cooperare culturală și științifică,
schimburi economice, relații de familie, relații profesionale) și „canale” (parteneriat
interuniversitar, relații bazate pe credință, cooperare de asociere etc.) interacțiunile dintre ele
îndepărtează statul de centrul comunicării internaționale și contribuie la transformarea unei
astfel de comunicări din „internațional” (adică ezhgosudarstvennogo, dacă vă amintiți sensul
etimologic al termenului) în „transnaționale“ (t. e. se realizează în plus față și fără participarea
statelor). Pentru actorii noi, al căror număr este aproape infinit, nu există granițe naționale. Prin
urmare, în fața ochilor noștri, apare o lume globală în care diviziunea politicii în interne și
externe își pierde orice semnificație.

Din punct de vedere al relației dintre politica internă și politica externă, acesta este un
fenomen destul de grav. În fața pierderii legitimității guvernelor și a caracterului neatractiv al
argumentelor morale și ideologice pe care le folosesc pentru a-și justifica acțiunile, liderii
politici încearcă din ce în ce mai mult să acorde acestor acțiuni nu numai semnificații naționale,
ci și internaționale.

O caracteristică specială a proceselor de politică externă care au loc în stat sunt

participanții lor și, în esență, subiectele politicii externe a statului. Pentru a identifica aceste
entități, este necesar să ne ghidăm de ideea unității politicii de stat și să pornim de la
interconexiunea existentă a politicii externe și interne a statului, datorită unității obiectelor și
obiectelor lor. De aici rezultă că subiectele politicii externe și interne a statului sunt aceiași
oameni. Prin urmare, trebuie să vorbim despre subiectele politicii de stat în ansamblu. În
literatura de științe politice, subiectul politic nu este dezvăluit foarte bine, întrucât criteriile lor
nu sunt întotdeauna stabilite în mod consecvent și convingător. Drept urmare, interpretarea
actorilor politici este adesea largă și nu este complet justificată. De exemplu, se afirmă:
„Subiectul politicii este un purtător istoric concret al diverselor activități politice care vizează
cucerirea, protecția sau utilizarea puterii pentru a-și realiza interesele fundamentale. Un astfel
de statut nu este imanent, inițial inerent în nicio comunitate individuală sau socială. În raport
cu un individ, el este dobândit prin educația politică și ideologică a unei persoane, asimilarea
de către ea a normelor și principiilor politice ... "

Subiectele politicii de stat sunt un cerc foarte limitat de oameni. Acestea sunt persoanele
care fac parte din instituțiile superioare ale statului și, prin urmare, primesc dreptul de a controla
cu adevărat puterea politică din aceste instituții. Ei sunt cei care desfășoară activitățile politice
asociate utilizării acestei puteri. Ei iau deciziile de conducere, adică. Ei sunt implicați în politica
în stat, în formarea acestuia și, prin urmare, sunt subiecte politice în ea, și deci subiecte de
guvernare. Și, dimpotrivă, cei care luptă doar pentru puterea politică, pentru dreptul de a
dispune de ea, pentru dreptul de a se alătura instituțiilor superioare ale statului, nu pot fi
considerați decât posibili subiecți ai politicii lor viitoare.

În același mod, subiectele politicii externe ale statului și, prin urmare, participanții la
procesele de politică externă sunt doar acele persoane care fac parte din instituțiile superioare
ale statului și, ca urmare, primesc dreptul de a lua decizii adecvate. Aceste instituții sunt
purtătoare ale unei funcții de conducere în sistemul administrației publice, în urma căreia
persoanele care participă la activitățile lor devin lideri ai statului și determină direcțiile
activității acestuia, inclusiv în relațiile cu alte state. La rândul său, implementarea politicii
externe este asociată cu activitățile agențiilor executive ale statului, printre care instituțiile
politice străine specializate ocupă un loc special.

Cea mai importantă caracteristică a implementării proceselor de politică externă a

statului este respectarea principiilor utilizate în elaborarea și adoptarea deciziilor de guvernare
care determină direcția activităților statului în relațiile cu alte state. Fără a ține cont de aceste
principii, politica externă a statelor moderne nu poate fi suficient de eficientă.

Cel mai universal și semnificativ dintre aceste principii, dezvoltat pe baza întregii
experiențe de dezvoltare istorică a relațiilor internaționale, se datorează faptului că fiecare stat
este suveran și rezolvă în mod independent toate problemele manageriale legate de viața
poporului său. Aceasta înseamnă că fiecare stat nu poate decât să țină cont de activitățile sale
de gestionare a circumstanțelor asociate cu existența altor state și popoare. Drept urmare,
politica externă a statelor moderne trebuie să se bazeze pe principiul realismului, ceea ce
înseamnă că sarcini imposibile pot fi stabilite pentru sine și pe principiul pragmatismului, care
presupune că interesele naționale ale unui popor trebuie protejate, ținând cont de interesele
naționale ale altor popoare. Aceste două principii stau la baza tuturor activităților de
management ale statelor.

Astfel, politica externă a statelor poate servi ca o condiție prealabilă și un factor în

formarea unei politici internaționale adecvate, concepute pentru a promova implementarea
intereselor naționale ale popoarelor în interacțiune. Dacă politica externă este prietenoasă,
politica internațională rezultantă este orientată către consolidarea relațiilor dintre popoarele lor,
ceea ce este semnificația sa deosebită. O astfel de politică internațională promovează unificarea
popoarelor și creează condiții pentru dezvoltarea relațiilor de cooperare și asistență reciprocă
între ele.

5. modalități de analiză a relațiilor internaționale dezbateri în contradictoriu asupra politicii

internaționale