Războiul de Independență

al Croației
-studiu de caz-

Studenți: Ioana Prodan
                                  Roman Bianca Gabriela
                                    Grosu Simona Georgiana
Harta zonei
    A. Scurtă istorie a țării 
• În antichitate, pe teritoriul actual al Croației locuiau ilirii și coloniștii greci. În secolul
al II-lea î.Hr., romanii cotropesc teritoriul actual al Croației și în anul 9 î.Hr. o includ în
provincia Illyricum. Între sec. V-VII, aici vor sosi triburi slave  din nord și la contactul
cu autohtonii iliri și greci, se vor amesteca cu aceștia, formând poporul croat. 
• După Primul Război Mondial, Croația s-a alăturat Statului slovenilor, croaților și
sârbilor(aproximativ Slovenia, Croația și Bosnia), care împreună cu Serbia, a format
ulterior Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, devenit Regatul
Iugoslaviei în 1929. Iugoslavia a fost invadată în perioada celui de Al II-lea război
mondial, Croația fiind transformat într-un stat fascist marionetă, numit Statul
Independent al Croației. Ulterior înfrângerii puterilor axei, Iugoslavia a
devenit republică federală socialistă.Alături de Slovenia, Croația și-a declarat
independența pe data de 25 iunie, 1991, având ca urmare Războiul Croat de
Independența. Prima țară care a recunoscut noul stat a fost Germania, în decembrie
1991. 
• Croatia este membra a Uniunii Europene, a Organizatiei Natiunilor Unite, a Consiliului
Europei, a NATO, a Organizatiei Mondiale a Comertului, a CEFTA si membru-fondator
a Uniunii pentru Mediterana. Ca participant activ la fortele ONU de mentinere a pacii,
Croatia a contribuit cu trupe la misiunea condusa de NATO in Afganistan si a detinut un
loc nepermanent in Consiliul de Securitate al ONU in 2008–2009. Sectorul serviciilor
domina economia Croatiei, fiind urmat de industrie si agricultura. Turismul este o sursa
importanta de venituri in timpul verii, Croatia clasandu-se pe locul 18 in clasamentul
celor mai populare destinatii turistice din lume. Statul controleaza o parte din economie,
avand un nivel substantial al cheltuielilor guvernamentale. 
• Istoria Războiul de Independență al Croației 
• Războiul de Independență al Croației a fost un război  desfășurat în Croatia în perioada 32 Martie 1991 și
12 Noiembrie 1995 între forțele croate loiale guvernului croat  și între sârbii din Croația și Armata Populară
Iugoslavă controlată de sârbi. Armata populară iugoslava  și-a încheiat operațiunile de luptă în Croația în
1992. Majoritatea croaților au dorit ca statul Croația să părăsească Iugoslavia și să devină o țară suverană, în
timp ce mulți sârbi etnici care trăiesc  in Croația , susținuți de Serbia  s-au opus secesiunii și au vrut ca țările
proclamat sârbe să se afle într-un stat comun cu Serbia. Majoritatea sârbilor au dorit efectiv un nou stat sârb
în cadrul unei Federații Iugoslave, inclusiv zone din Croația și Bosnia și Herțegovina cu majorități etnice
sârbe sau minorități semnificative  și au încercat să cucerească cât mai mult posibil din Croația. Croația și-a
declarat independența la 25 iunie 1991, dar a convenit să o amâne până la Acordul de la Brijuni, din 7 iulie și
să taie toate legăturile rămase cu Iugoslavia la 8 octombrie 1991.  După ce acest plan a eșuat, forțele sârbe au
fondat în Croația auto-proclamata Republica Sârbă Krajina o entitate politică care și-a declarat secesiunea
față de restul Croației. După  încetinirea focului din ianuarie 1992 și recunoașterea internațională a
Republicii Croația ca stat suveran, liniile frontului au fost puternic fortificate, a fost desfășurată Forța de
menținere a păcii a Națiunilor Unite și lupta a devenit în mare parte intermitentă în următorii trei ani. În
1995, Croația a lansat două atacuri majore cunoscute sub numele de Operațiunea Flash și Operatiunea
Furtuna  care au pus capăt efectiv războiului în favoarea sa. Restul teritoriilor administrate temporar de ONU
din Slavonia de Est, Baranja și Sremul de Vest au fost reintegrate pașnic în Croația până în 1998. Războiul s-
a încheiat cu victoria Croației, deoarece și-a atins scopurile pe care le-a declarat la începutul războiului:
independența și păstrarea granițelor sale. 
• Urmările războiului 
• După război, tensiunile dintre sârbi și croați au început să scadă. Acest lucru a fost posibil datorită
întoarcerii refugiaților, precum și datorită faptului că partidul sârb din Croația, Partidul Independent al
Partidului Democrat Sârb, a câștigat locuri în guvernul croat. Totuși, în ciuda acestui fapt, problemele în
relațiile interetnice din Croația au rămas. Sârbii din Croația sunt adesea supuși discriminării sociale. În
ciuda faptului că Croația depune eforturi pentru a reduce discriminarea față de sârbi, situația reală rămâne
aceeași. Principala problemă este revenirea refugiaților sârbi care au părăsit țara în timpul războiului din
anii 1990. 
• După lichidarea Republicii Sârbe Krajina, guvernul RSK a fost creat în exil. Activitatea guvernului,
localizată la Belgrad, a fost reluată în 2005. Milorad Bukh a devenit prim-ministru al guvernului, care a
mai inclus 6 miniștri. Membrii guvernului exil au declarat că intenționează să urmeze un plan, iar scopul
lor final este acela de a obține pentru sârbi „mai mult decât autonomie, dar mai puțin decât independență în
Croația. "Sârbii" din Krajina erau de fapt urmașii vlahilor identificați de Silviu Dragomir in regiunea Lika. 
• B. Părțile aflate în conflict și subiectele disputei 
• Contextul în care a izbucnit acest conflict a fost marcat de căderea comunismului şi de o revigorare a sentimentelor
naţionaliste, ascunse mult timp sub sloganul iugoslav al „unităţii şi frăţiei”, cât şi de absenţa unei societăţi civile bine
dezvoltate şi implicate în viaţa de stat. Precipitarea evenimentelor poate fi observată încă din vremea lui Tito, Constituţia
din 1974 permiţând o autonomie mult mai largă republicilor constitutive ale Republicii Federale a Iugoslaviei.  
• În luna iulie 1990, sârbii majoritari din regiunea cunoscută sub numele de Krajna protestează împotriva noilor
reglementări. Ostilităţile sunt dirijate de un conducător al sârbilor, medicul dentist Milan Babić. Au fost ridicate baricade,
formate din camioane şi trunchiuri de copaci, ce au fost amplasate pe principalele şosele care legau oraşul Knin de zonele
de coastă ale Mării Adriatice. Situaţia a devenit cu atât mai gravă pentru guvernul croat cu cât blocarea drumurilor
se produce în plin sezon turistic, afectând puternic acest important sector al economiei croate.  Ministrul de interne
croat, Perica Juric, este trimis pentru negocieri, însă acestea eşuează. În timp ce sârbii izgonesc din regiune
toată populaţia croată, la data de 17 august, un desen animat de la televiziunea din Zagreb îi înfăţişează pe sârbi drept un
grup de alcoolici însetaţi de sânge şi dornici de răzbunare.
•  Un alt moment important îl reprezintă descoperirea de către serviciile iugoslave a unor camioane cu arme ce
trec graniţa cu Ungaria aduse de generalul croat Martin Špegelj. În timpul unei conferinţe, acelaşi general era filmat, cu o
cameră ascunsă, în timp ce afirma că armata iugoslavă nu ar fi putut face faţă unui număr de 80.000 de croaţi înarmaţi cu
câte un kalaşnikov. Mai mult decât atât, generalul exclama: „Nu înţelegeţi? Suntem în război cu Armata Iugoslavă!”
Punctul culminant al relaţiilor dintre sârbi şi croaţi în anul 1990 urma să fie reprezentat de adoptarea noii constituţii. Spre
deosebire de precedenta, în noul text constituţional sârbii nu mai beneficiau de un statut aparte. Croaţia era definită drept
„stat al poporului croat”, spre deosebire de cea din 1974, unde Croaţia era definită ca: „stat al poporului croat, al poporului
sârb şi al celorlalte minorităţi”.
• Războiul iugoslav a fost presărat de o propagandă acerbă. Propaganda comunistă privind lupta de
partizani împotriva unui inamic comun a fost rapid înlocuită de una ce avea în vedere revigorarea
grupărilor paramilitare ultranaţionaliste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Sârbii se
revendicau ca aparţinând grupării naţionaliste a cetnicilor, luptători împotriva turcilor, dar şi a
comitagiilor bulgari de la începutul secolului. Aceştia au devenit celebri, mai târziu, pentru răfuielile cu
trupele de ocupaţie ale Axei şi, în special, cu mişcarea fascistă croată, Ustaşa. Liderul cetnicilor din timpul
celui de-Al Doilea Războiului Mondial, Draza Mihailović, avea idei puternic naţionaliste şi monarhiste,
ce se opuneau celor comuniste şi iugoslave ale lui Tito. Mihailović avea să fie capturat şi executat după
sfârşitul războiului în 1946. 
• Propaganda croată a fost însoţită de revigorarea mişcării ustaşilor, formaţiune de inspiraţie fascistă
avându-l în frunte pe conducătorul Ante Pavelic. Ustaşii au fost responsabili cu moartea a peste 700.000
de sârbi, evrei şi romi în lagăre de concentrare precum cel de la Jasenovac. Nici sârbii nu au stat mai
prejos, au fost organizate rapid formaţiuni paramilitare ce aveau la bază persoane din lumea interlopă sau
a galeriilor de fotbal. Cele mai cunoscute formaţiuni de voluntari au fost „Tigrii”, aceasta fiind condusă de
liderul galeriei formaţiei Steaua Roşie, Željko Ražnatović Arkan (căutat de interpol pentru numeroase
jafuri de bănci în Occident). O altă mişcare paramilitară era reprezentată de „Vulturul Alb”, asociată
adeseori cu viitorul conducător al Partidului Radical Sârb, Vojislav Šešelj. Pe lângă misiunile de luptă, ele
s-au ocupat şi cu masacrarea populaţiei civile nesârbe din spatele frontului.
 Declanșarea Ostilității

• La data de 8 mai 1991 Consiliul Prezidenţial al Federaţiei elaborează un plan de stingere a conflictelor armate.
Armata Populară Iugoslavă urmează să blocheze deplasarea tuturor grupurilor de civili înarmaţi în zonele
tensionate din Croaţia, să le dezarmeze şi să dizolve toate unităţile de rezervişti ale poliţiei croate. Era însă
tardiv. La 12 mai, sârbii din Croaţia decid, cu 99,8% din voturi, constituirea Republicii Autonome Kraijna, cu
capitala la Knin, apoi stabilesc alipirea regiunii la Serbia. La 19 mai, croaţii dau un vot masiv pentru
independenţă şi încep să se pregătească de război. Ulterior, la 25 iunie, Croaţia alături de Slovenia îşi declarau
independenţa. 
• Evenimentele au evoluat treptat spre starea de război, incidente izolate manifestându-se încă din 1990. Un
moment de referinţă în cadrul confruntărilor armate a fost reprezentat de o primă confruntare armată din luna
martie, în zona lacurilor Plivice, între un grup de poliţişti croaţi şi o formaţiune a secesioniştilor sârbi. Schimbul
de focuri s-a soldat cu câte un mort de ambele părţi. A urmat persecutarea sârbilor din restul teritoriului croat. La
Split şi în alte staţiuni de pe coastă, magazinele şi localurile sârbeşti au fost incendiate, numeroase persoane sunt
agresate prin violenţă fizică, ajungându-se uneori la crime. 
• Tensiunile se extind şi în regiunile din Slavonia Orientală, zonă cu o majoritate relativă sârbească, aflată la
graniţa de est a Croaţiei. Încă de la începutul lunii mai, aici au loc confruntări armate între populaţia sârbească ce
blochează accesul în diferite sate ale noilor forţe ale poliţiei croate. Conform multor mărturii, poliţia croată
• Asediul Vukovarului 
• Unul dintre cele mai mediatizate episoade din timpul războiului croat a fost reprezentat de asediul oraşului
Vukovar. Printre obiectivele turistice care au făcut renumit Vukovarul înainte de război se numărau
arhitectura barocă, castelul nobililor germani din familia Eltz, precum şi un vas ceramic preistoric
descoperit în suburbii, sub forma unei păsări şi denumit de către arheologi: „Porumbiţa Vučedol”. Oraşul
avea însă şi un rol important în economia Iugoslaviei comuniste. Dacă în interiorul aşezării urbane, croaţii
aveau o majoritate relativă, în satele din regiune populaţia dominantă era reprezentată de sârbi. Printre satele
locuite majoritar de sârbi se numără şi suburbia Borovo Selo, locul unde la 2 mai 1991 au început luptele
între sârbi şi croaţi. Tensiunile în zonă crescuseră încă din primele luni ale anului 1991, fiind susţinute prin
propagandă atât de Belgrad cât şi de Zagreb, fiecare dintre cele două capitale încurajând populaţia să o
considere pe cealaltă drept duşman. Iniţial, luptele s-au dat între localnicii sârbi sprijiniţi de forţe
paramilitare trimise de peste graniţă şi forţele noii poliţii croate. Armata Iugoslavă, deşi avea doar rolul de
supraveghere, s-a implicat intens în conflict de partea sârbă. Motivul a fost reprezentat de atacarea de către
croaţi a cazărmilor federale pe teritoriul Croaţiei, în tentativa de ale captura arsenalul militar. 
• Operaţiunea s-a dovedit o eroare strategică deosebit de gravă, întrucât replica faţă de aceste acţiuni a fost
reprezentată de bombardarea de către marina iugoslavă a oraşelor de coasta Mării Adriatice (Split, Zadar,
Dubrovnik), oraşe aflate de altfel în patrimoniul UNESCO. În plin entuziasm militar, aviaţia federală a
bombardat Zagrebul, greşeală care i-a fost fatală din punctul de vedere al imaginii create la nivel
internaţional. În urma acestor acţiuni, Comunitatea internaţională a decis, embargoul total asupra
Iugoslaviei.
• Confruntările ce se petreceau în cunoscutele oraşe de la ţărmul
Adriaticii au distras însă pe moment atenţia presei de la
soarta Vukovarului. În timp ce separatiştii sârbi din estul Croaţiei
reuşeau să cucerească tot mai mult din regiunea cunoscută sub
numele de Slavonia Orientală, oraşul Vukovar rămânea un ultim
bastion de rezistenţă al croaţilor din zonă. Bombardarea sistematică
de către Armata Iugoslavă a fost urmată de încercuirea totală a
oraşului la jumătatea lunii octombrie. Majoritatea clădirilor a fost
transformată în ruine şi moloz. Pentru apărătorii croaţi, Vukovarul
a devenit un nou Stalingrad.
•  Răniţii au fost adăpostiţi în clădirea spitalului, iar după
distrugerea acesteia, întregul personal s-a refugiat într-un adăpost
antiatomic, construit în perioada conflictului diplomatic dintre Tito
şi Stalin. Oraşul a rezistat peste 90 de zile unui bombardament
sistematic în care mii de civili au fost ucişi, inclusiv copii. La data
de 18 noiembrie 1991 oraşul a căzut în mâinile sârbilor. Un episod
dramatic s-a produs la Ovčara unde într-o fostă fermă de creştere a
porcinelor din perioada comunistă sârbii au executat un număr de
250 de pacienţi militari şi civili ai spitalului orăşenesc, încercând
apoi să îşi ascundă faptele prin aruncarea cadavrelor într-o groapă
comună. O parte dintre criminali se află în prezent în custodia
Tribunalului de la Haga, alţii sunt încă daţi în urmărire general.
 Acțiuni politice și militare

•  La data de 27 aprilie 1992 a luat fiinţă Republica Federală Iugoslavia. Aceasta se considera urmaşă de drept
a Republicii Federative Socialiste Iugoslavia. În rândul ei intrau Serbia şi Muntenegru şi se recunoştea
totodată independenţa Sloveniei, Croaţiei, Macedoniei şi Bosniei-Herţegovina. Trupele noii federaţii se
retrăgeau oficial de pe teritoriul statelor nou apărute. 
• Evenimentele nu puneau însă capăt confruntărilor militare. În ianuarie 1993 croaţii organizează o nouă
ofensivă peste liniile ONU în zonele sârbe din Krajna, iar în martie 1993 acelaşi lucru se petrece şi în
Dalmaţia. Anul următor se încearcă ajungerea la o înţelegere între cele două părţi. Aceasta se dovedeşte a fi
un dialog al surzilor: croaţii declară că vor fi pregătiţi să discute orice cu sârbii, exceptând integritatea şi
suveranitatea Croaţiei, în timp ce sârbii refuză să aibă orice coabitare cu croaţii, inclusiv sub forma unei
confederaţii.
•  La 2 noiembrie 1993 se constituie aşa numitul „Grup de la Zagreb” în interiorul căruia ruşii şi occidentalii
se declară optimişti. Se avea în vedere un plan ce presupunea o Krainja autonomă, dar cu integrarea
completă a Slavoniei în Croaţia. Partea croată respinge propunerile.
• Operațiunea Oluja (Furtuna)
•  În anul 1994, Croaţia a fost constrânsă de Statele Unite să aleagă între a ieşi din războiul din Bosnia şi a
accepta la rândul ei o serie de sancţiuni internaţionale. Deşi nu au oferit un răspuns expres, armata croată s-a
reorganizat sub ministrul apărării, Gojko Šušak, iar prin intermediul unei operaţiuni din aprilie 1995, a reuşit
să ocupe zona de protecţie a ONU din vestul Slavoniei, în doar câteva ore. 
• La 1 mai 1995, armata croată a trecut graniţa cu Krajna, într-o operaţiune ce amintea de blizkriegul din Al
Doilea Război Mondial. Deşi ONU trimite Croaţiei comunicate prin care se cerea oprirea ofensivei, militarii
forţelor de menţinerea a păcii aveau ordin să nu intervină. Se duc lupte intense la podul Stara Gradiska de pe
râul Sava, între Krajna şi Bosnia. Capitala Knin anunţă o alarmă antiaeriană în timp ce artileria sârbilor începe
să tragă obuze asupra Zagrebului. Sârbii din Bosnia bombardează din nou Dubrovnikul aflat foarte aproape de
graniţă.
•  În data de 5 mai 1995, agenţiile Reuter şi France Presse anunţă atrocităţile comise de croaţi la Pakrać.
Comunicatele forţelor de menţinere a păcii numesc această operaţiune drept „purificare etnică”. O lună mai
târziu, croaţii organizează o nouă ofensivă în zona Alpilor Dinarici şi a regiunii Grahovo. La data de 5 august
1995, armata croată intră în oraşul Knin, Croaţia reuşind să reocupe întreaga regiune Krajna. Civilii sârbi,
împreună cu tot avutul lor, se refugiază peste graniţă. Drumurile sunt supraaglomerate de refugiaţii ducându-şi
agoniseala de-o viaţă în automobile, camioane sau tractoare cu remorcă. Înaltul Comisariat al ONU
înregistrează peste 150.000 de refugiaţi ce au trecut graniţa spre Bosnia şi mai departe spre Serbia.
• Sfârșitul războiului și urmările acestuia
•  Sfârşitul războiului şi acordurile de la Dayton au reprezentat o adevărată „pax americana”. Acordurile
puneau capăt unei lungi perioade de conflicte între o serie de naţionalităţi şi religii ce reuşiseră, vreme zeci
de ani, să împartă teritoriul aceleiaşi ţări. Cu toate acestea, negocierile de pace nu au reprezentat decât un
vag intermezzo în cadrul războaielor iugoslave. Vor urma conflictul din Kosovo din 1999, tensiunile din
Macedonia 2001 şi independenţa Muntenegrului, obţinută prin referendum în anul 2006. Croația a dat în
judecată Serbia în 1999, iar Serbia a răspuns 10 ani mai târziu acuzând Croația că a comis genocide
împotriva etnicilor sârbi, în timpul și după Operațiunea Furtuna din 1995.
•  În noiembrie 2010, președintele Serbiei, Boris Tadici, a devenit primul lider sârb care aduce un omagiu
victimelor croate ale masacrului din anul 1991 din Vukovar. Liderul sârb a fost în Croația, unde a depus
coroane de flori la memorialul ridicat în aminitirea celor 260 de pacienți uciși în război. De asemenea,
alături de liderul croat Ivo Josipovici a mers și la cimitirul în care sunt înmormântați 18 sârbi uciși de
croați. Tadici a afirmat că a adus acel omagiu în speranța că sârbii și croații vor începe o pagină nouă în
istorie, în timp ce președintele croat, la rândul său, a transmis faptul că vizita șefului de stat sârb a
demonstrate că este posibilă o politică pacifistă și prietenoasă între cele două țări. 
• În prezent, Vukovar este un oraș din Croația, cu o populație alcătuită în mare parte din croați și sârbi,
oameni care încearcă să conviețuiască în mod pașnic și constructive, în încercarea de a lăsa în urmă
aminitirea dureroasă celor întamplate în timpul războiului.
 C. Factori de nivel statal
• Moartea lui Tito din 4 mai 1980 lăsa statul fără unul dintre cei mai importanţi piloni de susţinere ai
unităţii sale. În acelaşi timp, împrumuturile marelui conducător la Fondul Monetar Internaţional au fost
urmate de o criză economică, constând în reducerea salariilor, devalorizarea monedei şi adâncirea tot mai
mult a diferenţelor de dezvoltare economică între republici. Problemele economice au lăsat cale liberă
ascensiunii autoritarismului.
• în Serbia, divergenţele pe baza problemelor etnice din Kosovo l-au propulsat în fruntea partidului pe
Slobodan Milosevic. În Croaţia, alegerile libere din aprilie 1990 i-au adus câştigul lui Franjo Tudjman şi
formaţiunii sale Uniunea Democrată a Croaţiei (HDZ). Cunoscut pentru ideile sale naţionaliste, Tudjman
a fost condamnat în 1972, în cadrul mişcării Primăvara Croată ce se opunea centralismului belgrădean.
Vechi partizan din timpul războiului, Tudjman a reuşit să îşi ascundă una dintre obsesii: în 1946, tatăl
său, fusese asasinat de o echipă secretă a poliţiei sârbe.
• Minoritatea sârbă din Croaţia reprezenta peste 12% din populaţie, la care poate fi adăugată şi o serie de
persoane aparţinând unor familii mixte care a preferat să îşi declare etnia drept „iugoslavă”. Istoria
majorităţii sârbilor din Croaţia este legată, în primul rând, de migraţiile sârbe din perioada otomană şi
crearea unui zid de apărare a Imperiului Habsburgic în regiunile Dunării şi Savei, cunoscut sub numele
de: „Ante muralis christianis”. După ce la 1848 sârbii au luptat alături de croaţi pentru drepturile
populaţiei slave din imperiu, treptat au început să fie consideraţi cetăţeni de rang secund.
• Croația și-a declarat independența la 25 iunie 1991, dar a convenit să o amâne
până la Acordul de la Brijuni din 7 iulie și să taie toate legăturile rămase cu Iugoslavia la
8 octombrie 1991. Aproximativ 21-25% din economia Croației a fost distrusă, cu pierderi
ale infrastructurii în valoare de 37 de miliarde de dolari, scăderea producției industriale și
costuri legate de refugiați.Peste 20.000 de persoane au fost ucise în acest război, iar
refugiații au fost mutați de ambele părți. Guvernele sârb și croat au început să coopereze
treptat unul cu celălalt, dar tensiunile au rămas, parțial din cauza verdictelor Tribunalului
Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie  și a proceselor depuse de fiecare țară împotriva
celeilalte În 2007, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavia a dat un verdict
de vinovăție împotriva lui Milan Martić , unul dintre liderii sârbi din Croația, deoarece a
colaborat cu Slobodan Milošević și cu alții pentru a crea un „stat sârb unificat”.Între 2008
și 2012, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie i-a acuzat pe generalii
croați Ante Gotovina, Mladen Markal și Ivan Čermak pentru presupusa implicare în crime
legate de operațiunea Furtuna. Čermak a fost achitat complet, dar condamnările lui
Gotovina și Markač au fost ulterior anulate printr-o cerere de apel la TPII. Curtea
Internațională de Justiție a respins cererile reciproce de genocid din partea Croației și a
Serbiei în 2015. Curtea a reafirmat că într-o oarecare măsură au avut loc crime împotriva
civililor, dar a decis că nu a existat intenția nici uneia dintre părți de a co mite genocid.
 Factori de nivel regional

• Contextul în care a izbucnit acest conflict a fost marcat de căderea comunismului şi de o

revigorare a sentimentelor naţionaliste, ascunse mult timp sub sloganul iugoslav al „unităţii
şi frăţiei”, cât şi de absenţa unei societăţi civile bine dezvoltate şi implicate în viaţa de stat.
• Anul 1990 a fost un moment de cotitură în evoluţia federaţiei. Căderea comunismului în
Europa de Est a fost urmată de Cel de-al XIV-lea Congres al Ligii Comuniştilor din
Iugoslavia. Delegaţii sloveni, alături de croaţi au părăsit întrunirea. Au urmat apoi alegerile,
câştigate cu o majoritate absolută de HDZ. Tudjman a devenit preşedinte al republicii. El
urmărea includerea Bosniei-Herzegovina în Croaţia încă din 1989.  Ajuns la putere, a
schimbat rapid simbolurile statului, multe dintre ele amintind de Croaţia fascistă din timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial. Calea spre afirmarea şi cucerirea independenţei de stat
a Croaţiei era deschisă.
• După acea perioadă zbuciumată, marcată de conflicte violente, independenţa Croaţiei a
fost recunoscută de forurile internaţionale. În ianuarie 1992, Comunitatea Economică
Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite i-au oferit recunoaşterea diplomatică. 
• De la aceste evenimente şi până în prezent, Croaţia a evoluat foarte mult. Acum, într-un
context stabil, statul se poate lăuda din nou cu una din cele mai impresionante ţărmuri
marine pe care Europa le oferă turiştilor din întreaga lume.
• Deşi e văzut ca un stat mic, Croaţia este o ţară frumoasă, deosebită, vizitată de foarte
mulţi oameni, tocmai pentru faptul că dăruieşte ceva unic, greu de uitat. Are o mulţime de
peisaje naturale şi arhitectonice spectaculoase, este extrem de bogată, din punct de vedere
cultural, iar locurile ei au un farmec aparte.
• Deşi marile oraşe ale Croaţiei - Bucova, Dubrovnik, Zagreb şi aşa mai departe - au fost
bombardate masiv şi au suferit numeroase pierderi, acestea au renăscut din propria lor
cenuşă, ajungând destinaţii turistice de referinţă din Europa.
• Ce ne leagă de această ţară? În primul rând, România şi Croaţia au o relaţie bilaterală de
cooperare foarte bună.  Pe lângă aceasta, între cele două ţări există şi relaţii economice
profitabile, cu potenţial de creştere uriaş. În anii din urmă, schimburile comerciale dintre
România şi Croaţia s-au ridicat chiar și la 270 de milioane de euro.
• Croația acordă o importanță specială cooperării regionale. În regiunea Balcanilor de Vest,
împreună cu Slovenia coordonează activitățile Procesului Brdo – Brijuni, care are ca
obiectiv sprijinirea sectorială a statelor din regiune în îndeplinirea aspirațiilor europene.
• Prioritățile Croației în materie de politică externă se referă la participarea activă în cadrul
instituțiilor și organizațiilor internaționale, precum și aprofundarea cooperării cu Eurasia,
Africa, America de Sud și Australia. Un alt obiectiv este aderarea la OCDE.
• În cursul anului 2015, împreună cu Polonia, a pus bazele Inițiativei de cooperare a celor
trei mări – Marea Baltică – Marea Adriatică – Marea Neagră, iar în perioada 25-26 august
2016 a găzduit la Dubrovnik Reuniunea la nivel înalt a Forumului Dubrovnik, desfășurată
sub deviza “Strengthening Europe: Connecting North and South”, în cadrul căreia a fost
lansată oficial „Inițiativa celor Trei Mări”
 Factori de nivel global
• Divizat, occidentul se confrunta cu dilema recunoaşterii (sau nu) a celor două republici
iugoslave drept state independente.
• În timp ce francezii şi britanicii cereau o "regândire" a Republicii Federale Iugoslavia,
Germania a recunoscut fără ezitare independenţa Croaţiei şi Sloveniei. "Recunoaştem
independenţa celor două state pentru că ea reprezintă dreptul la autodeterminare al
respectivelor popoare", povesteşte Elmar Brok, europarlamentar german. "Noi,
germanii, ştiam din proprie experienţă ce înseamnă dreptul la autodeterminare al
oamenilor, care a făcut posibilă reunificarea. Trebuia, aşadar, să ne arătăm deschişi faţă
de state precum Slovenia şi Croaţia", mai spune Brok.
• Inițial, Germania nu a sprijinit Destrămarea Iugoslaviei. Cu toate acestea, după
recunoașterea diplomatică a Sloveniei și a Croației, guvernul Helmut Kohl, ținând cont
de legăturile istorice dintre cele două țări, a sprijinit în mod activ Croația în timpul
conflictului
 Germania alături de Croația
• Într-un final, la data de 15 ianuarie 1992, Germania a reuşit să determine recunoaşterea internaţională, ca state
independente, a Sloveniei şi Croaţiei. Acest lucru nu a oprit însă şi războiul. La acea vreme, o treime din Croaţia
era ocupată de sârbi - susţinuţi de puternica armată iugoslavă - care nu doreau să trăiască într-o Croaţie
independentă, ci împreună cu sârbii din celelalte republici iugoslave, într-o singură ţară. În pofida încetării
recunoaşterii independenţei Croaţiei şi a încetării temporare a tensiunilor ca urmare a acestei decizii, teritoriile
ocupate de sârbi nu intrau sub jurisdicţia guvernului de la Zagreb.
• Acesta a şi fost motivul din cauza căruia Uniunea Europeană a respins orice negocieri privind aderarea Croaţiei
la UE. "Nu se poate negocia cu ţări care sunt parţial ocupate", spuneau la acea vreme oficialii UE. Cu toate
acestea, când Croaţia a pornit, în 1995, o acţiune militară în teritoriile ocupate, guvernul de la Zagreb a fost
criticat dur, iar unii generali croaţi s-au ales cu plângeri ale Tribunalului Penal Internaţional. Conducerea ţării a
respins însă cererirle de extrădare a acestora, neconsiderându-i nicidecum criminali, ci eroi ai neamului.
• Acest lucru a dus treptat la o îndepărtare a Croaţiei de UE şi la izolarea ţării. Abia după moartea primului
preşedinte croat Franjo Tudjman, considerat de occident drept naţionalist şi autoritar, şi după schimbarea
conducerii guvernului în anul 2000, când alături de noul premier Ivica Racan la putere a venit o coaliţie de
centru-stânga, Croaţia s-a "reconectat" la Europa. În 2005, negocierile privind aderarea ţării la UE au fost
redeschise, iar şase ani mai târziu, în decembrie 2011, Croaţia semna tratatul de aderare.
• Liberland, oficial Republica Liberă Liberland, este o micronațiune care revendică o parcelă nelocuită de teren
disputat de pe malul vestic al Dunării, între Croația și Serbia.Site-ul oficial al Liberland afirmă că națiunea a fost
creată datorită disputei de frontieră Croația-Serbiaîn curs de desfășurare, în care unele zone de la est de Dunăre
sunt revendicate atât de Serbia, cât și de Croația, iar în zonele spre vest, inclusiv zona Liberland, sunt considerate
parte a Serbiei de Croația, însă Serbia nu le revendică.
• În mai 2016, au fost publicate mai multe decizii ale instanței de apel din Croația. Instanța a confirmat faptul că
trecerea în Liberland din Croația este ilegală, dar a considerat că condamnările pentru intrarea în Liberland din
Serbia sunt improprii. Instanța a spus că instanța inferioară a comis o încălcare fundamentală a procedurilor de
infracțiuni și încălcări procedurale esențiale. De asemenea, a decis că faptele au fost stabilite incorect și
incomplet de către procuror, ceea ce ar putea duce la aplicarea greșită a dreptului material. S-a dispus
rejudecarea în 6 din cele 7 căi de atac. Instanța inferioară este obligată să stabilească locația frontierei și trecerea
frontierei.
• Site-ul oficial al Liberland afirmă că națiunea a fost creată datorită disputei de frontieră Croația-Serbia în curs de
desfășurare, în care unele zone de la est de Dunăre sunt revendicate atât de Serbia, cât și de Croația, iar în zonele
spre vest, inclusiv zona Liberland, sunt considerate parte a Serbiei de Croația, însă Serbia nu le revendică.
• D. Eforturile de soluționare a conflictului au început în anul 1992, când a fost încheiat un acord de
încetare a focului între ambele părți. Au fost create forțele de menținere a păcii UNPROFOR prin
Rezoluția 743 a Consiliului de Securitate ONU. În martie același an, forțele de menținere a păcii ale
ONU au fost trimise în Croația pentru a monitoriza încetarea focului și pentru a împiedica reluarea
fazei active a ostilităților. Luptele au continuat pe tot parcursul anului 1992, dar la o scară mai mica
și cu întreruperi. Faptul că la 15 ianuarie 1992 Croația a fost recunoscută official de Comunitatea
Europeană a reprezentat un factor facilitator în inițierea procesului de soluționare a conflictului.
Totodată, la sfârșitul lunii ianuarie 1995, comunitatea mondială și ONU au elaborate un plan de
pace care conținea integrarea sârbilor Krajina în Croația și acordarea unei autonomii culturale
sârbilor. Cu toate acestea, conducerea sârbilor a refuzat să discute acest plan atât timp cât partea
croată împiedică prelungirea mandatului forțelor de menținere a păcii. Comunitatea mondială a
încercat în următoarele luni să reconcilieze părțile opuse, creând zone de Securitate ca în Bosnia
vecină. Obiectivul principal a constat în independența și păstrarea granițelor Croației, stat
învingător. Majoritatea croaților doreau ca Croația să părăsească Iugoslavia și să devină țară
suverană.
• Dorința croaților a fost indeplinită, acum sunt independenți, cu toate că au trebuit să treacă printr-un
conflict sângeros au reușit să izbutească și să-și îndeplinească țelul. Acest conflict era și necesar ca
țara să se poată dezvolta și să prospere în toate domeniile, era limitată înainte tocmai de aceia s-a
ajuns și la un asemenea eveniment, oamenii doreau mai mult iar vocea și puterea poporului ca în
orice stat este de neoprit. Locuitorii vor să privească doar spre viitor, un viitor mai bun pentru ei. 
• Odată ce instituțiile de stat se arată mai pregătite și încep să deschidă căi concrete către o socoteală mai
sănătoasă și mai productivă cu anii 1990, care include și colaborarea cu organizații neguvernamentale,
moștenirea războiului poate începe să servească drept inspirație pentru viitor, în loc să fie în mod
constant. concentrându-se pe o interpretare selectivă a trecutului.
• În ultimele trei decenii, războiul a rămas un factor formativ nu numai în viețile tinerelor generații
crescute în urma lui, ci și în consolidarea instituțiilor statului și a stabilirii poziției geopolitice a
Croației, iar moștenirea sa continuă să plutească peste. prezentul tarii.
• Din 1991, Croația a avut o traiectorie de dezvoltare lungă și accidentată, care a început cu reconstrucția
postbelică, reconstrucția instituțiilor statului pentru a funcționa în condiții de pace și crearea condițiilor
pentru ca refugiații să se întoarcă la casele lor deteriorate de război.
• Croația este acum cel mai tânăr membru al Uniunii Europene și s-a impus ca una dintre cele mai
populare destinații turistice din Europa. Specificul său cultural, icoanele sportive și tinerii care împing
constant granițele inovației în afaceri și tehnologie reprezintă semnele sale cele mai recunoscute de
progres.
 • https://historia.ro/sectiune/general/razboiul-pentru-indepe
ndenta-croatiei-571837.html
 
• https://historia.ro/sectiune/general/acolo-unde-copacii-nu-
au-crengi-vukovar-576664.html
Bibliografie: • https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_Indep
enden%C8%9B%C4%83_al_Croa%C8%9Biei
•  Sabrina P. Ramet, Balkan Babel, The Disintegration of
Yugoslavia from Death of Tito to Fall of Milosevi,
Westview press, p. 164 
• Stefano Bianchini, Problema Iugoslavă, Ed. All, Bucureşti
1992, p.154 
• C.I. Christian- Sângeroasa destrămare, Iugoslavia, Ed.
Silvy, Bucureşti 1994 p. 272