Războiul pentru independenţa Croaţiei, ca parte a războaielor iugoslave, a reprezentat

unul dintre cele mai sângeroase conflicte europene de după cel de-Al Doilea Război
Mondial. După o perioadă de relativă pace, pe fondul Războiului Rece, Europa avea să
redescopere concepte precum: stare de asediu, refugiaţi, precum şi unul nou introdus în
vocabularul diplomatic - „epurare etnică”.

Războiul de Independență al Croației a fost un război desfășurat în Croația în perioada 31 martie

1991 – 12 noiembrie 1995 între forțele croate loiale guvernului croat - care și-au declarat

independența față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia - și între sârbii din Croația și

Armata Populară Iugoslavă (JNA) controlată de sârbi.

Contextul în care a izbucnit acest conflict a fost marcat de căderea comunismului şi de o

revigorare a sentimentelor naţionaliste, ascunse mult timp sub sloganul iugoslav al „unităţii şi
frăţiei”, cât şi de absenţa unei societăţi civile bine dezvoltate şi implicate în viaţa de stat.
Precipitarea evenimentelor poate fi observată încă din vremea lui Tito, Constituţia din 1974
permiţând o autonomie mult mai largă republicilor constitutive ale Republicii Federale a
Iugoslaviei.

Moartea lui Tito din 4 mai 1980 lăsa statul fără unul dintre cei mai importanţi piloni de susţinere
ai unităţii sale. În acelaşi timp, împrumuturile marelui conducător la Fondul Monetar
Internaţional au fost urmate de o criză economică, constând în reducerea salariilor, devalorizarea
monedei şi adâncirea tot mai mult a diferenţelor de dezvoltare economică între republici.
Problemele economice au lăsat cale liberă ascensiunii autoritarismului.

Astfel, în Serbia, divergenţele pe baza problemelor etnice din Kosovo l-au propulsat în fruntea
partidului pe Slobodan Milosevic. În Croaţia, alegerile libere din aprilie 1990 i-au adus câştigul
lui Franjo Tudjman şi formaţiunii sale Uniunea Democrată a Croaţiei (HDZ). Cunoscut pentru
ideile sale naţionaliste, Tudjman a fost condamnat în 1972, în cadrul mişcării Primăvara Croată
ce se opunea centralismului belgrădean. Vechi partizan din timpul războiului, Tudjman a reuşit
să îşi ascundă una dintre obsesii: în 1946, tatăl său, fusese asasinat de o echipă secretă a poliţiei
sârbe [1].
Minoritatea sârbă din Croaţia reprezenta peste 12% din populaţie, la care poate fi
adăugată şi o serie de persoane aparţinând unor familii mixte care a preferat să îşi
declare etnia drept „iugoslavă”. Istoria majorităţii sârbilor din Croaţia este legată, în
primul rând, de migraţiile sârbe din perioada otomană şi crearea unui zid de apărare
a Imperiului Habsburgic în regiunile Dunării şi Savei, cunoscut sub numele de: „Ante
muralis christianis”. După ce la 1848 sârbii au luptat alături de croaţi pentru
drepturile populaţiei slave din imperiu, treptat au început să fie consideraţi cetăţeni
de rang secund.
Majoritatea croaților au dorit ca statul Croația să părăsească Iugoslavia și să devină o țară suverană,
în timp ce mulți sârbi etnici care trăiesc în Croația, susținuți de Serbia[22][23] s-au opus secesiunii și au
vrut ca țările proclamat sârbe să se afle într-un stat comun cu Serbia. Majoritatea sârbilor au dorit
efectiv un nou stat sârb în cadrul unei Federații Iugoslave, inclusiv zone din Croația și Bosnia și
Herțegovina cu majorități etnice sârbe sau minorități semnificative [24][25] și au încercat să cucerească
cât mai mult posibil din Croația.[26][27][28] Croația și-a declarat independența la 25 iunie 1991, dar a
convenit să o amâne până la Acordul de la Brijuni din 7 iulie.

În 1995, Croația a lansat două atacuri majore cunoscute sub numele de Operațiunea
Flash și Operațiunea Furtuna[15][38] care au pus capăt efectiv războiului în favoarea sa. Restul
teritoriilor administrate temporar de ONU din Slavonia de Est, Baranja și Sremul de Vest
(în engleză United Nations Transitional Administration for Eastern Slavonia, Baranja and Western
Sirmium, UNTAES)[39] au fost reintegrate pașnic în Croația până în 1998. [16][40]
Războiul s-a încheiat cu victoria Croației, deoarece și-a atins scopurile pe care le-a declarat la
începutul războiului: independența și păstrarea granițelor sale. [15][16] Aproximativ 21-25%
din economia Croației a fost distrusă, cu pierderi ale infrastructurii în valoare de 37 de miliarde de
dolari, scăderea producției industriale și costuri legate de refugiați