Iugoslavia și rădăcinile unui război aproape uitat

📁 Istorie contemporană
Autor: Florin Cristescu
https://historia.ro/sectiune/general/iugoslavia-si-radacinile-unui-razboi-aproape-uitat-
572151.html
Criza economică a anilor ’80 şi renaşterea naţionalismului
Anii ’80 au fost reprezentaţi de o situaţie de criză majoră atât la nivel politic cât şi la
nivel economic. Dificultăţile economice au determinat preocuparea conducătorilor comunişti ai
fiecărui grup pentru legitimarea sursei propriei puteri. Putem observa astfel diferenţe
semnificative între nordul şi sudul ţării: la cele două extremităţi se aflau prospera Slovenie, iar în
centru, la antipol, provincia Kosovo. În timp ce Kosovo producea 2,5% din produsul total al
Iugoslaviei, mica Slovenie producea aproximativ 15%. Bunei ocupări a forţei de muncă din
Slovenia i se opunea lipsa locurilor de muncă din Kosovo unde 27% din populaţia aptă de muncă
nu lucra. [11]

Aşa cum era de aşteptat, crizei economice i-a urmat şi o criză politică, ce a determinat
ajungerea în fruntea Statului iugoslav, a unor lideri cu viziuni extremiste. Aceste viziuni au fost
îmbrăţişate atât de liderul iugoslav de origine sârbă Slobodan Milošević, cât şi de viitorii lideri ai
Croaţiei şi Bosniei, Franjo Tuđman şi respectiv Alija Izerbegović.

Slobodan Milošević a reuşit să ajungă în fruntea forţelor sârbe în umbra liderului şi

bunului său prieten Ivan Stambolić. Astfel Milošević, ca persoană de încredere, a ocupat iniţial
funcţia de preşedinte al Comitetului Ligii Comuniste din oraşul Belgrad. A fost numit în funcţie
în aprilie 1986, succedându-l pe Stambolić, care a devenit Preşedinte al Partidului Comunist din
Serbia. Treptat, Milošević va reuşi să îi succeadă acestuia din urmă atât în funcţia de Preşedinte
al Partidului Comunist din Serbia, cât şi în funcţia de Preşedinte al Serbiei. Deşi iniţial a fost un
important critic al naţionalismului, intervenţia sa în tensiunile naţionaliste din Kosovo a
reprezentat scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. Susţinerea naţionalismului sârbesc în
provincie a fost puternic criticată de succesorul său în fruntea Comitetului Ligii Comuniste din
Belgrad, Dragiša Pavlevic. Printr-o lovitură de putere, Milošević îl destituie, acuzându-l de
radicalism albanez. În acelaşi timp îşi dă demisia şi vechiul său prieten Stambolić. Drumul spre
putere era deschis. La data de 28 martie 1989, Adunarea Naţională a Serbiei a amendat
constituţia pentru reducerea autonomiei în Kosovo şi Vojvodina. Tensiunile erau în creştere şi în
restul republicilor iugoslave.

Franjo Tuđman a fost combatant în trupele de partizani ale lui Tito şi a devenit la
începutul anilor ’90 artizanul Croaţiei independente. De remarcat că în 1971 a fost unul dintre
principalii membri ai fenomenului primăverii croate. Arestarea sa a fost urmată de o eliberare la
sugestia marelui lider. Odată ajuns la putere, Tuđman a urmărit o promovare rapidă a
simbolurilor statului fascist din 1941, precum şi a onomasticii topografice, a manualelor,
sistemului de învăţământ şi a reacţionat agresiv la tentativele secesioniste ale sârbilor din Krainja
şi Slavonia Orientală. Pregătirea independenţei croate a fost susţinută din plin de către Germania
şi Ungaria, atât datorită relaţiilor privilegiate pe care croaţii le-au avut cu monarhia austro-ungară
cât şi a unor interese economice ale celor două ţări privind accesul la Mediterana. Exporturile de
arme occidentale către Slovenia şi mai ales Croaţia prin Ungaria au fost urmate de recunoaşterea
şi susţinerea independenţei noilor state de către Germania.

Alija Izerbegović a reprezentat o figură controversată, numărându-se printre susţinătorii

unui fundamentalism politic musulman. Născut în 1925, Izerbegović a făcut parte în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial din detaşamentele musulmane organizate sub egida S.S. În 1968,
musulmanii din Bosnia au obţinut din partea lui Tito recunoaşterea ca naţiune distinctă,
urmărindu-se câştigul simpatiei ţărilor arabe şi atragerea acestora în Mişcarea de Nealiniere.
Mâna forte a dictatorul iugoslav nu a permis pe teritoriul său manifestarea unui fundamentalism.
Liberalizarea din anii ’80 însă a dat ocazia elaborării de către Izerbegović a lucrării: “Islamul
între Est şi Vest”. La scurtă vreme, Guvernul federal îl condamnă la închisoare fiind acuzat că
încearcă transformarea Bosniei în stat islamic. [12]

Un alt motiv plauzibil, evidenţiat de celebrul regizor Emir Kusturica, care a favorizat
izbucnirea războiului a fost reprezentat de comerţul cu arme practicat de Iugoslavia încă din
timpul lui Tito. Acestea au ajuns la începutul anilor ’90 în mâna unor grupări paramilitare. În
autobiografia sa Kusturica menţionează o întâmplare din Sarajevo-ul natal:
 “Nu ştiam cum îţi ajung războaiele în pragul uşii. Dar în 1990, am avut o întâlnire care a
fost un fel de preambul pentru războiul ce avea să vină. Într-o zi un musulman, Omerović, din
cartierul de sus din Visoko s-a apropiat de mine pe când cumpăram pâine la piaţă.
- Eşti prieten cu Vampo? Se referea la un aventurier care ţinea o cafenea în centru
la Visoko şi care semăna cu un vampir pentru că avea faţa arsă după un accident de maşină.
- Da.
- Vampo mi-a spus că eşti interesat de nişte jucării pe care le colecţionez, a
continuat el pe un ton conspirativ. L-am privit tulburat.
- Am nişte kalaşnikovuri, frăţioare, gata să pocnească exact ca perele bine coapte
mi-a strecurat el la ureche.
Omerović m-a dus la până la el acasă şi am coborât în pivniţa unde, acoperite cu o
prelată militară, erau aliniate zeci de lăzi pline cu puşti automate. Tipul ăla cu mutră de ticălos nu
glumea.” [13]

În loc de concluzii
Conflictul din Iugoslavia avea toate premisele unui război sângeros. Balcanii îşi merită
pe deplin renumele de “Butoiul cu pulbere al Europei”. Elementele expuse mai sus pot fi
coroborate cu o hartă etnică a Balcanilor de Vest la începutul anilor 1990. Ce putem observa?

627x0 (1) jpg jpeg

Spre deosebire de cazul Cehoslovaciei, unde s-a păstrat o unitate de monolit în rândul
celor două naţionalităţi componente, în cazul Iugoslaviei situaţia era mult mai complicată, harta
având caracterul unui mozaic etnic. Teritoriile ce urmau a fi afectate cel mai puternic de război
erau cele în care nu exista o majoritate etnică dominantă. Un exemplu ar fi cel al Bosniei, care la
rândul ei reprezenta o Iugoslavie în miniatură, cu o majoritate relativă musulmană urmată de o
minoritate consistentă sârbă şi o alta ce nu putea fi ignorată de origine croată. Alte posibile zone
de conflict erau reprezentate de regiunile locuite în majoritate de sârbi din Croaţia. O excepţie
urma să fie provincia Vojvodina, cu o tradiţie habsburgică, unde nu au existat probleme
semnificative, deşi exista o majoritate sârbească, precum şi minorităţi din rândul maghiarilor,
românilor şi croaţilor.

Cu cât caracterul fostelor republici ale statului iugoslav a fost mai apropiat de un
monolit etnic cu atât conflictul de secesiune a fost mai puţin sângeros. Avem astfel exemplul
Sloveniei şi al Macedoniei, desprinse în urma manifestării dreptului la autodeterminare. Excepţia
a fost reprezentată de provincia Kosovo, unde avem parte de două legitimări, pe de o parte o
legitimare albaneză ce are ca argument irefutabil majoritatea etnică şi o legitimare identitară
sârbă ce îşi are baza în istoria, tradiţia şi rezistenţa acestui popor în faţa agresiunii otomane.
Ciocnirea celor două argumente urmate de implicarea Rusiei şi a Statelor Unite au determinat
dezvoltarea în regiune a unui conflict îngheţat, fără o soluţionare în viitorul recent.

Un alt astfel de conflict este reprezentat şi de situaţia Bosniei Herţegovina. Divizarea

statului pe baza acordurilor de la Dayton este mai degrabă o soluţie de compromis. Astfel, am
încercat să reliefez rădăcinile celui mai sângeros război pe care l-a avut Europa de la Al Doilea
Război Mondial până în zilele noastre. Demersul meu va cuprinde în continuare o analiză a
fiecărui conflict ce a dus la destrămarea Republicii Socialiste Federale Iugoslavia.

NOTE
[1] Apud Andrew Baruch Wachtel-Balcanii, O istorie despre diversitate şi armonie, Ed.
Corint, 2016, p. 16
[2] C.I. Christian- Sângeroasa destrămare, Iugoslavia, Ed. Silvy, Bucureşti 1994
[3] Georges Duby, Atlas istoric, Ed Corint, Bucureşti 2015 p. 199
[4] Gheorghe Zbuchea- Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti 2001 p.19
[5] Ibidem p. 44
[6] C.I. Christian op. cit
[7] Apud C.I. Christian, Op. Cit p. 155
[8] Ibidem p. 191
[9] Gheorghe Zbuchea, Op. Cit. p. 110 [10] Stefano Bianchini, Problema Iugoslavă, Ed.
All, Bucureşti 1992, p.129
 [11] Ibidem p. 139
[12] Radu Ciobotea - Război fără învingători, Timişoara, Ed. Meridian 21 Delta, 1998
p. 66
[13] Emir Kusturica - Unde sunt eu în toată povestea asta? Ed. Polirom, Bucureşti 2012,
p. 202

Articol complet Historia

https://historia.ro

Igoslavia: Miloşevici şi folosirea naţionalismului ca armă politică (II)

📁 Istorie recentă

Autor: Manuel Stănescu

https://historia.ro/sectiune/general/iugoslavia-milosevici-si-folosirea-572761.html

n a doua parte dedicată destrămării Iugoslaviei vom revedea

evenimentele anilor '90. Un moment în care Iugoslavia era
formată în mare parte din etnii şi când naţionalismul a fost
folosit ca o armă letală cu consecinţe tragice. Protagonistul
acestei perioade tulburi a fost Slobodan Miloşevici, liderul
comunist al Serbiei. Este totodată vremea primei intervenţii
militare a NATO de la crearea sa în 1949.
În 1991, Iugoslavia era în continuare un conglomerat de etnii şi confesiuni. În afara Bosniei-
Herţegovina, compusă din trei mari grupuri, alte minorităţi importante erau sârbii din Croaţia, în
procent de 11, 3%;în Muntenegru, 13, 8% din populaţie era de confesiune musulmană. O altă
zonă dominată de minorităţi era Kosovo, cu populaţia ei albaneză. Din cele puţin peste 23 de
milioane de locuitori ai Iugoslaviei în 1991, 35, 3% erau sârbi, 19, 2% croaţi, 10, 2% erau de
confesiune musulmană, 9, 4% albanezi, 7, 5% sloveni, 6, 1% macedoneni, 2, 6% muntenegreni
la care se adăugau şi alte populaţii în procente mai mici, răspândite în toate provinciile
federative.

Un moment important în evoluţia viitorului conflict l-a reprezentat ascensiunea lui Slobodan
Miloşevici, lider al partidului comunist în 1986 şi preşedinte al Serbiei în 1989. Miloşevici a
devenit conştient de eficienţa folosirii naţionalismului drept armă politică. Astfel, a readus
controlul politic central în regiunea Kosovo şi în general a alimentat naţionalismul sârb pentru a
crea o legătură între etnicii sârbi din diferitele republici. În afară de Muntenegru, unde jumătate
din populaţie se proclama de origine sârbă, încercările de centralizare venite de la Belgrad au fost
urmate, firesc, de o contrareacţie a diverselor grupări etnice, stimulată de colapsul comunismului
în Europa de Est şi de apariţia sistemului pluripartid şi al alegerilor libere.

În 1990, au avut loc alegeri în Slovenia, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Bonia-Herţegovina, la

putere ajungând politicieni care au folosit o retorică naţionalistă, deşi caracterul naţionalismului
varia destul de mult de la o republică la alta. Dar chiar şi în cele mai independente şi mai
dezvoltate economic regiuni, Croaţia şi Slovenia, nu se vorbea deschis de secesiune. Fără
îndoială, noile regimuri din republici respingeau vechile structuri federale, fiind interesate de o
transformare radicală a Iugoslaviei într-o confederaţie de state suverane. Secesiunea a devenit o
soluţie atunci când discuţiile între republici nu păreau să ducă la niciun rezultat. În decembrie
1990, Parlamentul sloven a declarat că, în cazul în care în următoarele şase luni nu se găseşte o
soluţie la problema confederaţiei, îşi va proclama unilateral independenţa, declaraţie urmată de
una asemănătoare a preşedintelui croat Tudjman.

Cea mai spinoasă problemă a negocierilor dintre republici era „chestiunea sârbă”, care îi privea
pe cei 25% din sârbii iugoslavi ce trăiau în afara Serbiei. Milosevic dorea un nou model de
federaţie, în care populaţia sârbă dispersată să fie unită într-o singură republică şi sârbii să aibă o
influenţă politică raportată la poziţia lor de cea mai numeroasă minoritate din Iugoslavia, punct
de vedere susţinut de principalii lideri ai Armatei Populare Iugoslave, în majoritate sârbi sau
muntenegreni, care se considerau ultimul bastion al unităţii statului şi care priveau forţele
naţionaliste din Croaţia şi Slovenia drept inamicul principal al ideii de Iugoslavia. 

Playvolume00:00/01:00historia-roTruvid

În primele luni ale anului 1991 au avut loc numeroase discuţii între liderii celor şase republici şi
ale celor două republici autonome, fără să se ajungă la un rezultat care să mulţumească interesele
antagonice ale sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Cu excepţia Macedoniei şi Bosniei-Herţegovina,
liderii celorlalte regiuni s-au dovedit inflexibili. Dacă preşedintele bosniac Izetbegovici afirma că
supravieţuirea Iugoslaviei e esenţială pentru existenţa Bosniei, Slovenia era invariabil vârful de
lance în privinţa secesiunii, ceea ce a stimulat şi dorinţele Croaţiei. Tudjman însă a ignorat
diferenţele fundamentale între independenţa slovenă şi cea croată. Slovenia avea o populaţie
relativ omogenă din punct de vedere etnic, cu o populaţie sârbă de doar 2%, spre deosebire de
cele peste 11% cât număra minoritatea sârbă din Croaţia. În 1990-1991, regimul croat a încercat
să se impună în provincia Krajina, cu populaţie majoritar sârbă, inclusiv prin crearea de unităţi
militare şi eliminarea din administraţia publică a minorităţilor, ceea ce a alimentat teama acestora
de revenire la politica de epurare etnică a ustaşilor. Nedelimitarea strictă a lui Tudjman de
regimul croat fascist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a dat posibilitarea lui
Milosevici să încurajeze minoritatea sârbă din Croaţia să se înarmeze pentru a se putea apăra.

Drumul spre război

La 25 iunie 1991, Slovenia şi Croaţia şi-au declarat unilateral independenţa, în ciuda
avertismentelor venite atât de la comunitatea europeană cât şi de la Statele Unite că independenţa
nu va fi recunoscută. În 24 de ore, Armata Naţională Iugoslavă şi Forţa de Apărare Teritorială a
Sloveniei erau gata de luptă, în timp ce forţele paramilitare sârbe din Croaţia lansaseră deja
prima ofensivă. Conflictul sloven a fost scurt, armata iugoslavă nereuşind să-şi atingă scopul de a
controla trecerile de frontieră. În timp ce forţele slovene erau pregătite, armata naţională fusese
surprinsă de evenimente. Pe de altă parte, Milosevici acceptase secesiunea Sloveniei cu câteva
luni înainte, iar forţele iugoslave dispuse pe fosta graniţă internă erau limitate numeric. La 7 iulie
1991, ostilităţile au încetat, iar la 19 iulie trupele armatei iugoslave se retrăseseră din Slovenia.

Războiul cu Croaţia a fost complet diferit ca desfăşurare şi intensitate. În doar 6 luni, între iulie
şi decembrie 1991, numărul victimelor ajunsese la 10.000. Armata iugoslavă a colaborat strâns
cu forţele paramilitare sârbe din Croaţia, cu scopul de a crea o eclavă sârbă „curăţată” de croaţi.
După două luni de ciocniri sporadice la graniţă, războiul s-a intensificat în septembrie, când a
început asediul Vukovarului de către forţele sârbe, luptele durând trei luni până la căderea
oraşului în noiembrie. În acelaş timp, asediul istoricului oraş Dubrovnik a ţinut capul de afiş al
ştirilor din întreaga lume. Atrocităţile au fost numeroase de ambele părţi;într-o epurare etnică
nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial, între 100.000 şi 200.000 de sârbi au fost nevoiţi
să-şi părăseasă casele. Ostilităţile au accelerat transformarea Armatei Populare Iugoslave într-o
forţă militară condusă şi formată aproape exclusiv din sârbi.
În octombrie 1991, lordul Carrington, un veteran al conservatorismului britanic, a prezentat un
plan de ieşire din criză. Cinci din cele şase republici au acceptat propunerea;Milosevic a refuzat
şi, drept urmare, în aprilie 1992 Serbia şi Muntenegru au format Republica Federală Iugoslavia.
La presiunea Germaniei, Uniunea Europeană a recunoscut independenţa Croaţiei la 15 ianuarie
1992, ceea ce practic a garantat declanşarea conflictului şi în Bosnia-Herţegovina, care avea de
ales între a rămâne în cadrul Iugoslaviei, ceea ce însemna ca musulmanii şi croaţii să rămână sub
dominaţie sârbă, sau să-şi proclame independenţa, ceea ce ar fi determinat scoaterea a 1, 3
milioane de sârbi din Iugoslavia împotriva dorinţei lor. În mod firesc, Croaţia se opunea ferm
primei variante, Serbia nu o putea accepta pe cea de-a doua. Având falsa impresie că puterile
occidentale vor putea garanta suveranitatea Bosniei-Herţegovina, preşedintele Izetbegovic a
făcut primul pas către independenţă, organizând un referendum la 29 februarie, boicotat de sârbii
bosniaci, care militau pentru un nou stat sârbo-bosniac, Republica Srpska. Nu era primul lider
care se înşela;în orice caz, Serbia a primit un pretext pentru a ataca. Din totalul populaţiei
Bosniei, 41% erau musulmani, 31% sârbi, 18% croaţi;forţele paramilitare ale sârbilor şi croaţilor
erau foarte active şi se pregătiseră de conflict cu mult timp înainte. Conflictul s-a extins în aprilie
1992, când Sarajevo a devenit oraş asediat. A fost cel mai lung asediu din istoria modernă:5
aprilie 1992 – 29 februarie 1996. În iulie 1992, sârbii   controlau 70% din teritoriul Bosniei.

În ianuarie 1993, comunitatea internaţională a propus un plan în zece puncte, cunoscut sub
numele de planul Vance-Owen, prin care Bosnia să fie împărtiţă în 10 cantoane, un mixt de etnii
şi religii prin care să se evite formarea a trei sfere de influenţă etnic-confesionale. Croaţii
bosniaci au acceptat;autorităţile bosniace, deşi nu foarte entuziaste iniţial, au fost de acord la
rândul lor cu propunerea de pace. Sârbii bosniaci au respins însă planul în mai 1993, pe de-o
parte temându-se de un control croato-musulman asupra autorităţii centrale din Bosnia, pe de alta
considerând că superioritatea militară de care dispuneau făcea compromisul inutil. În plus, planul
Vance-Owen presupunea renunţarea la coridorul din nordul Bosniei care lega Serbia de zonele
sale de influenţă, coridor la care îndeosebi sârbii bosniaci nu doreau să renunţe.

În aprilie 1993, lupte intense au izbucnit în centrul provinciei între croaţi şi musulmani. Deşi
fuseseră până atunci aliaţi, croaţii bosniaci anticipau implementarea planului Vance-Owen şi
avansaseră împotriva forţelor musulmane în Herţegovina. Oraşul Mostar a fost practic distrus în
timpul luptelor, cu atrocităţi din ambele părţi, care au primit puţină atenţie din partea mass-media
internaţională, spre deosebire de cele organizate de către sârbi.

Implicarea NATO în conflictul din Bosnia

La mijlocul anului 1993, sancţiunile economice impuse de Consiliul de Securitate Serbiei şi
Muntenegrului la 1 iunie 1992 au început să aibă efectul scontat. Pentru Miloşevic, prioritatea a
devenit nu atât controlul unor noi teritorii, cât ridicarea sancţiunilor. În februarie 1994, un
proiectil de mortar a explodat într-o piaţă aglomerată din Sarajevo, impactul la nivelul opiniei
publice fiind puternic. NATO a adresat un ultimatum forţelor sârbe, cerându-le să renunţe la
armamentul greu din zona de excluziune din jurul oraşului Sarajevo, în caz contrar Alianţa fiind
pregătită să folosească lovituri aeriene. Rusia a profitat de situaţie şi de relaţiile cu Serbia
propunând să înlocuiască forţele sârbe din zona de excluziune cu forţe de menţinere a păcii.

O importantă iniţiativă americană a vizat încetarea ostilităţilor dintre croaţi şi musulmani. În

martie 1994, cu ajutorul influenţei pe care Germania o avea pe lângă regimul croat, s-a cristalizat
o nouă entitate politică, Federaţia croato-musulmană. A fost creat un nou grup de mediere,
format din diplomaţi din Statele Unite, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Germania, care a propus
un alt plan de pace în iulie 1994. Conform acestuia, 51% din teritoriul bosniac revenea noii
Federaţii croato-musulmane şi 49% sârbilor bosniaci, în condiţiile în care cei din urmă controlau,
aşa cum am precizat, 70% din teritoriu. Liderii sârbilor bosniaci au fost avertizaţi că sancţiunile
economice impuse deja împotriva principalului aliat, Serbia, vor fi înăsprite. Guvernul bosniac,
deşi iniţial a criticat procentul de teritoriu alocat sârbilor, a fost presat să accepte. Şi Belgradul a
fost de acord, dar sârbii bosniaci l-au respins, o decizie caracterizată de Milosevic drept „fără
sens şi absurdă”, o dovadă a deteriorării relaţiilor între preşedintele Serbiei şi liderul sârbilor
bosniaci, dr. Radovan Karadzic.

Între timp, conflictul evolua în favoarea forţelor anti-sârbe. Ajutorul primit de musulmani din
partea Iranului şi a statelor din Golf, înarmarea în secret a forţelor croate de către administraţia
americană, toate echilibrau balanţa pe câmpul de luptă, în condiţiile în care sârbii dispuneau de
superioritate atât din punct de vedere numeric, cât şi în privinţa dotării. Între aliaţi occidentali
exista şi o diferenţă de opinii:dacă Statele Unite percepeau conflictul prin prisma unei agresiuni
sârbe, împotriva căreia sugerau să se folosească forţele NATO, preferabil prin lovituri aeriene,
iar un acord de pace ar fi trebuit să cuprindă invariabil o diminuare a cererilor sârbeşti, marile
puteri europene aveau o viziune mult mai amplă asupra războiului, considerat un conflict civil cu
adânci rădăcini istorice, soluţia constând în capacitatea de a aduce la acelaşi numitor comun toate
părţile implicate.
În vara anului 1995, forţele sârbe au asediat enclavele musulmane din Srebreniţa, Zepa şi Bihac.
La 28 iulie, 10.000 de trupe croate au atacat unităţile care asediau Bihac. La 4 august, croaţii au
lansat un alt atac în regiunea Krajina, ceea ce a dus la un exod de circa 200.000 de sârbi
bosniaci;în doar trei zile, croaţii au cucerit regiunea pe care sârbii o controlau din 1991. Forţele
croate şi bosniace au început apoi avansul spre centrul Herţegovinei.
În perspectiva alegerilor prezidenţiale din 1996, Clinton era decis să-şi împună punctul de vedere
în faţa aliaţilor europeni şi să grăbească încheierea războiului. La 29 august 1995, după ce la
Sarajevo bombele sârbe au ucis 38 de civili, liderii europeni au cedat şi pentru prima oară NATO
a lansat un atac aerian de mare amploare, cu peste 60 de avioane, împotriva unor ţinte ale
sârbilor bosniaci. La 8 septembrie, Bosnia, Croaţia şi Serbia au acceptat propunerile americane
de încetare a focului. La 26 septembrie, la New York, părţile implicate în conflict au convenit
asupra conceptului de Bosnia – stat cu o constituţie federală, acceptând principii constituţionale
precum preşedinţie, parlament, curte constituţională şi alegeri libere. La 5 octombrie a fost
convenită o încetare a focului care a intrat în vigoare la 12 octombrie 1996. Războiul s-a încheiat
prin acordul de la Dayton;versiunea finală a fost semnată la Paris, la 14 decembrie 1995.
Estimările pierderilor variază;surse recente sugerează aproximativ 100.000 de morţi. Problema
iugoslavă avea, însă, să rămână deschisă şi să cunoască curând o nouă escaladare a conflictului,
de această dată în regiunea Kosovo.

Misiuni ale NATO în fosta Iugoslavie 1992-1999

Prima intervenţie militară a NATO de la crearea sa în 1949 a avut loc 46 de ani mai târziu, în
august 1995, în cadrul Operation Deliberate Force, o operaţiune aeriană dusă în cooperare cu
trupele Forţelor de Protecţie ale ONU împotriva capabilităţilor militare ale armatei sârbilor
bosniaci, care ameninţau aşa-numitele „safe areas” create de ONU în timpul războiului din
Bosnia. Misiunea s-a desfăşurat între 30 august şi 20 septembrie 1995, folosindu-se 400 de
aparate de zbor şi 5000 de oameni din 15 naţiuni. Aflată sub comanda amiralului Leighton
Smith, misiunea a vizat 338 de ţinte ale sârbilor bosniaci asupra cărora au fost lansate 1026 de
bombe, cu pierderi materiale minime. Forţele sârbilor bosniaci au reuşit să doboare un aparat
Mirage 2000D la 30 august 1995, iar cei doi piloţi, locotenentul Jose Souvignet şi căpitanul
Frederic Chiffot au fost eliberaţi din captivitate în decembrie, după semnarea Acordului de Pace
de la Dayton.
Patru ani mai târziu, la 24 martie 1999, după escaladarea conflictelor etnice în provincia Kosovo,
NATO a declanşat atacuri aeriene asupra Iugoslaviei, vizând poziţiile militare sârbe din
provincie. Aflată în inima regatului Serbiei în evul mediu, provincia a fost cucerită de turcii
otomani în 1389, după înfrângerea Serbiei în bătălia de pe Câmpia Mierlei (Kosovo Polje). În
1913, când Kosovo a revenit Serbiei, etnicii albanezi deveniseră majoritari, iar sub conducerea
lui Tito, începând cu anul 1974 regiunea a beneficiat de o autonomie extinsă. Politica de limitare
a autonomiei, dusă de Slobodan Milosevici, a dus la escaladarea conflictelor interetnice,
îndeosebi între Armata de Eliberare din Kosovo şi poliţia sârbă, care s-a transformat în 1999 într-
un conflict deschis. La 18 martie 1999, negocierile de pace de la Paris au eşuat, după ce delegaţia
sârbă a refuzat să semneze un acord prin care să recunoască autonomia regiunii Kosovo şi
trimiterea de trupe NATO pentru menţinerea acordului. Două zile mai târziu armata sârbă
declanşa o ofensivă pe scară largă în regiune, iar la 24 martie NATO începea bombardamentele
aeriene.
În afara poziţiilor militare ale armatei sârbe, campania aeriană a vizat clădiri guvernamentale şi
infrastructura pentru a destabiliza regimul Milosevici. Operaţiunile aeriene au fost suspendate la
11 iunie 1999, când Serbia a acceptat un acord de pace care prevedea retragerea forţelor sârbe
din provincie şi înlocuirea lor cu trupe NATO de menţinere a păcii. Cu excepţia a doi piloţi
americani decedaţi în timpul unei misiuni de antrenament în Albania, nu au existat alte pierderi
de vieţi omeneşti în timpul celor 78 de zile ale operaţiunii. Au existat şi incidente nefericite care
au dus la moartea unor refugiaţi albanezi, membri ai Armatei de Eliberare din Kosovo şi civili
albanezi. Cel mai controversat incident a fost bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad, la 7
mai 1999, care a dus la moartea a trei jurnalişti chinezi şi a declanşat o criză în relaţiile bilaterale
chinezo-americane.

La 12 iunie, forţele NATO au pătruns în Kosovo din Macedonia;în aceeaşi zi, trupe ruse au
debarcat în Pristina, capitala regiunii Kosovo, forţând Alianţa Nord-Atlantică să accepte o
ocupare comună a provinciei. Milosevici a fost răsturnat de la putere în octombrie 2000 şi a
decedat la 11 martie 2006, într-o închisoare olandeză, cu puţin înainte ca procesul în care era
acuzat de crime împotriva umanităţii să se încheie.

Relaţia dintre România şi Alianţa Nord-Atlantică se găsea în acel moment în plină evoluţie. La
summit-ul NATO de la Madrid din iulie 1997, în cadrul căruia Republica Cehă, Ungaria şi
Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei, comunicatul final confirma continuarea
procesului de lărgire, textul nominalizând România printre statele candidate. După ce în
octombrie 1998, Parlamentul a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza
spaţiul aerian al ţării noastre pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în
situaţii excepţionale şi de urgenţă, la 18 aprilie 1999 NATO solicita deschiderea spaţiului aerian
pentru avioanele sale. La 20 aprilie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Guvernul României
au dat curs acestei solicitări, iar la 22 aprilie Parlamentul acorda, la rândul său, autorizaţia de
folosire a spaţiului aerian.

Sprijinul acordat Alianţei a reprezentat un moment important în evoluţia relaţiilor NATO-

România;între 23-25 aprilie 1999 s-a desfăşurat summit-ul NATO de la Washington, în cadrul
căruia a fost prezentat Membership Action Plan, care a pus bazele unui mecanism de pregătire şi
evaluare individuală a ţărilor candidate, unul dintre paşii importanţi ai României pe drumul spre
integrarea în Alianţă.

David Anderson, The Collapse of Yugoslavia:Background and Summary, Research Paper nr. 14,
1995-1996.

The implications of the Yugoslav crisis for Western Europe´s Foreign Relations, Chaillot Papers,
nr. 17 – octombrie 1994.

Florian Bieber, The Conflict in former Yugoslavia as a „Fault Line War”?, Balkanologie (Revue
d´études pluridisiplinaires), vol. III, nr. 1, juillet 1999.

Cel de-al doilea stat iugoslav aflat sub conducerea lui Tito a adoptat o strucură federală,
formată din şase republici şi două provincii autonome. În încercarea de a limita
competiţia între diverse grupuri etnice, graniţele interne au fost în mod arbitrar
redesenate într-un mod care îi favoriza, din punct de vedere al teritoriului, pe croaţi şi pe
sloveni. Spre dezamăgirea atât a sârbilor, cât şi a croaţilor, Bosnia-Herţegovina, cu
populaţia ei eterogenă de croaţi, sârbi şi musulmani a primit o identitate separată,
devenind o republică în cadrul statului federal, constituţia din 1974 introducând
termenul de „naţiune musulmană”. O altă iniţiativă a lui Tito a fost crearea Macedoniei,
pentru a dilua influenţa croată şi sârbă în Iugoslavia. Regimul lui Tito a fost caracterizat
de pace interetnică; cu toate astea, în 1980, la moartea lui Tito, existau trei probleme
fundamentale care afectau statul iugoslav.
Economia era în mare măsură ineficientă, lipsită de un sistem de finanţare publică
capabil să uniformizeze statul, ceea ce a creat diferenţe substanţiale între diferite
regiuni. Spre exemplu, produsul intern brut al Sloveniei în 1980 era dublu faţă de cel
calculat la nivelul Iugoslaviei, în timp ce Kosovo, locuit de o numeroasă populaţie de
origine albaneză, avea mai puţin de o treime din medie. Divergenţele interetnice erau
latente, nefiind încă rezolvată „problema naţională”. În sfârşit, statul iugoslav era lipsit
de structuri instituţionale capabile să facă faţă problemelor de ordin economic şi celor
din plan extern care s-au dezvoltat pe parcursul deceniului al 8-lea şi care ar fi trebuit să
menţină unitatea în faţa ofensivei naţionaliste centrifuge. Preşedinţia Colectivă, formată
din 8 membri, cu fiecare dintre ei rotindu-se pe postul de preşedinte pentru 12 luni, era
simbolică pentru tipul de instituţie atipică introdusă de Tito pentru a realiza un echilibru
între diversele grupuri etnice şi care s-a dovedit incapabilă să facă faţă evoluţiei din plan
intern şi internaţional. Sistemul comunist, în viziunea unor specialişti, a creat ideea că
politica e de fapt conspiraţie, iar succesul e legat de capacitatea de a minţi; a te menţine
la putere prin orice mijloace era o reminiscenţă directă a statului comunist.

https://www.defencematters.org/ro/toate-stirile/destramarea-iugoslaviei-de-la-slavi-la-cel-de-al-
doilea-razboi-mondial/102/

Pentru o construcţie politică aparent artificială, Iugoslavia a avut o existenţă

îndelungată. În prima parte a acestui scurt istoric al destrămării Iugoslaviei, ne vom uita la
influenţele romano-bizantine, la epoca Imperiilor Otoman şi Habsburgic mergând până la crearea
Iugoslaviei în 1929. Al Doilea Război Mondial a lăsat o moştenire istorică teribilă, iar trecutul
sângeros a fost folosit ca o justificare pentru atrocităţile ulterioare.
Termenul „Iugoslavia” înseamnă „pământul slavilor de sud”, iar idealul unificării s-a
extins rapid în regiune îndeosebi în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sârbii, croaţii,
slovenii, macedonenii erau parte a infuziei slave care s-a stabilit în partea de nord a peninsulei
Balcanice între secolele VI-VIII, locuită până atunci de o populaţie cunoscută sub numele de
iliri. Zona era una de graniţă între influenţa Romei şi cea a Bizanţului;drept urmare, croaţii şi
slovenii au intrat în arealul catolic, în timp ce sârbii şi macedonenii au devenit ortodocşi. Dincolo
de confesiuni, aceste influenţe timpurii sunt uşor de remarcat în zilele noastre: croaţii şi slovenii
folosesc alfabetul latin, sârbii şi macedonenii pe cel chirilic.

Treptat, organizarea tribală s-a dezvoltat până la apariţia câtorva principate efemere.
Ulterior, Balcanii au devenit o zonă disputată de două mari imperii, cel Otoman şi cel
Habsburgic, iar hegemonia acestora asupra slavilor de sud va fi de lungă durată, întinzându-se
până la începutul secolului al XX-lea. În 1102, Regatul maghiar a preluat controlul regiunii
locuite de croaţi;în 1918, Croaţia era un regat în cadrul Imperiului austro-ungar. Turcii au
început invazia Balcanilor în secolul al XIV-lea, sârbii fiind cuceriţi la mijlocul secolului al XV-
lea după o serie de bătălii sângeroase. Bosnia a fost la rândul ei cucerită de turci, iar limita dintre
Bosnia şi Croaţia a devenit hotarul dintre imperiile Otoman şi Habsburgic.

Deşi ocupaţia turcă nu a fost urmată de o colonizare masivă, de-a lungul secolelor o
parte a populaţiei creştine s-a convertit la Islam, cu predilecţie în Bosnia şi îndeosebi posesorii de
pământuri, de vreme ce legea otomană nu permitea decât musulmanilor să deţină proprietăţi.
Ţărănimea era formată din creştini, iar lipsa de statut le permitea să-şi practice religia. Declinul
accentuat al Imperiului Otoman în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a dus la apariţia unei
corupţii generalizate la nivel local, rezultatul fiind condiţii din ce în ce mai grele pentru marea
masă a populaţiei.

image
Destrămarea Imperiul Austro-Ungar şi crearea Iugoslaviei
Ideea Iugoslaviei avea origini atât în Croaţia, cât şi în Serbia şi era o componentă a
revoltei cu tentă naţionalistă din secolul al XIX-lea împotriva celor două imperii, Otoman şi
Habsburgic. Ulterior, ideea a fost preluată, extinzându-se din Croaţia şi Serbia până în Slovenia
şi Bosnia. În 1918, când Imperiul Austro-Ungar şi-a încetat existenţa, ideea unui stat slav s-a
concretizat prin crearea Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, redenumit Iugoslavia în 1929
într-o încercare de a minimaliza antagonismele naţionaliste, dar şi ca o formă de impunere a unei
dictaturi a regelui Alexandru.

În orice caz, noul stat apărut în 1918 era o creaţie a puterilor victorioase, Franţa şi
Marea Britanie, care îşi răsplătiseră aliatul, Serbia, cu numeroase teritorii, inclusiv Voivodina
locuită de maghiari şi Kosovo unde majoritari erau albanezii. Constituţia a pus bazele unui stat
centralizat, deciziile importante fiind luate de guvernul central de la Belgrad, dominat de
componenta sârbă. În esenţă, noul stat era o Serbie mare, ceea ce a dus la naşterea unor tensiuni
între sârbii majoritari şi croaţii care doreau o autonomie mai largă. Aceste viziuni diferite asupra
statului, sârbii fiind favorabili ideii de „naţiune iugoslavă”, în timp ce croaţii îl vedeau doar ca pe
un pas pe drumul creării unui stat-naţiune, Croaţia, complet independent, au accentuat tensiunile
tot mai pronunţate din interiorul Iugoslaviei.

image
La 9 octombrie 1934, regele Alexandru al Iugoslaviei a fost asasinat la Marsilia de către
Vlado Chernozemski (pe numele său adevărat Veliko Dimitrov Kerin), un bulgar de 36 de ani,
membru al unei organizaţii revoluţionare macedonene care milita pentru secesiunea Iugoslaviei
şi care avea strânse relaţii cu ustaşii, mişcarea de extremă dreaptă din Croaţia. Vlado fusese
condamnat la moarte în 1924 pentru asasinarea liderului partidului comunist bulgar;ulterior
fugise în timp ce era transferat dintr-o închisoare în alta şi de atunci se implicase în numeroase
conflicte sângeroase cu poliţia sârbă. Apartenenţa sa politică şi legăturile cu croaţii sunt
simbolice pentru un conflict ce avea să rămână deschis până în anii ´90.

Iugoslavia şi Al Doilea Război Mondial

În 1939 a avut loc o reformă administrativă, prin care mare parte a Herţegovinei şi sud-
estul Bosniei au fost alipite la Croaţia, restul teritoriului fiind legat de Serbia. Atât croaţii, cât şi
sârbii considerau Bosnia ca un ingredient natural al identităţii lor naţionale, ideea unei forme de
autonomie pe criterii religioase care să ţină cont de majoritatea musulmană din această regiune
nefiind niciodată luată în discuţie. Marii proprietari de terenuri, de religie musulmană, aveau
tendinţa de a se regrupa în zonele urbane, în timp ce ţărănimea era majoritar sârbă, ceea ce avea
să ducă, în 1991, la pretenţia sârbilor că 70% din teritoriul Bosniei-Herţegovina le aparţinea (deşi
musulmanii erau majoritari).

La 6 aprilie 1941, Germania a invadat Iugoslavia, iar colapsul a fost rapid. În doar 10
zile, armata iugoslavă, numeroasă, dar complet depăşită tehnologic, a fost înfrântă cu preţul
pierderii a doar 150 de militari germani. La 10 aprilie, mişcarea ustaşă a proclamat independenţa
Croaţiei, care includea şi Bosnia-Herţegovina, o construcţie politică aflată sub conducerea lui
Ante Pavelic, dar care îşi datora existenţa sprijinului primit de la Berlin.

Au urmat ani de epurare etnică, ţintele naţionaliştilor croaţi fiind comunităţile de evrei,
rromi şi cu predilecţie sârbii. După unele studii, circa 30.000 de oameni (cât număra mişcarea
ustaşă) au fost responsabili pentru moartea a 325.000 de sârbi, ceea ce însemna fiecare al şaselea
sârb din noul stat croat. În mod firesc au apărut numeroase mişcări de rezistenţă, prima fiind
cetnicii, loiali Iugoslaviei văzută drept o „Serbie mare”. O altă mişcare de rezistenţă importantă a
fost cea organizată de partidul comunist, aflată sub conducerea lui Iosif Broz, cunoscut sub
numele de Tito, croat de origine şi care a atras adepţi din toată Iugoslavia (un alt croat care s-a
alăturat mişcării de partizani condusă de Tito a fost Franjo Tudjman, viitor preşedinte al
Croaţiei).

Relieful muntos al Iugoslaviei s-a dovedit propice războiului de gherilă, cetnicii şi

partizanii lui Tito opunând o acerbă rezistenţă atât ustaşilor, cât şi forţelor de ocupaţie germano-
italiene. Pe de altă parte, îndeosebi spre sfârşitul războiului, aflaţi în competiţie pentru controlul
teritoriului, cetnicii şi partizanii partidului comunist au dus lupte grele unii împotriva celorlalţi.
În septembrie 1944, Armata Roşie a intrat pe teritoriul Iugoslaviei, iar în martie 1945, când în
România era instalat prin presiuni sovietice guvernul dr. Petru Groza, la Belgrad era creat un
guvern provizoriu sub conducerea lui Tito.

Moştenirea celui de-Al Doilea Război Mondial a fost una teribilă:o ură interetnică
alimentată de atrocităţi sălbatice ale tuturor celor implicaţi, dar cu predilecţie conduse
de ustaşi şi inevitabil o neîncredere şi suspiciune reciprocă profundă. Inclusiv statul
croat al lui Ante Pavelic avea o imagine diferită în mentalul colectiv:o barbarie
fascistă pentru sârbi;un stat independent, indiferent cât de odios, pentru croaţi.

Adăugând la această dureroasă moştenire istorică rivalitatea religioasă şi competiţia

pentru teritorii, mulţi autori au considerat Iugoslavia lui Tito drept un vulcan de
tensiune interetnică gata să erupă imediat ce controlul comunist era îndepărtat. Alţii
au subliniat faptul că Tito, dimpotrivă, a reuşit să păstreze un oarecare echilibru şi
înţelegere între grupurile etnice. Cu siguranţă, trecutul sângeros a fost folosit de toate
părţile implicate în conflict drept o justificare;cele mai teribile atrocităţi ale războiului
din fosta Iugoslavie s-au petrecut în zone în care au avut loc evenimente asemănătoare
şi în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Iugoslavia după cel de-Al Doilea Război Mondial

Cel de-al doilea stat iugoslav aflat sub conducerea lui Tito a adoptat o strucură
federală, formată din şase republici şi două provincii autonome. În încercarea de a
limita competiţia între diverse grupuri etnice, graniţele interne au fost în mod arbitrar
redesenate într-un mod care îi favoriza, din punct de vedere al teritoriului, pe croaţi şi
pe sloveni. Spre dezamăgirea atât a sârbilor, cât şi a croaţilor, Bosnia-Herţegovina, cu
populaţia ei eterogenă de croaţi, sârbi şi musulmani a primit o identitate separată,
devenind o republică în cadrul statului federal, constituţia din 1974 introducând
termenul de „naţiune musulmană”. O altă iniţiativă a lui Tito a fost crearea
Macedoniei, pentru a dilua influenţa croată şi sârbă în Iugoslavia. Regimul lui Tito a
fost caracterizat de pace interetnică;cu toate astea, în 1980, la moartea lui Tito, existau
trei probleme fundamentale care afectau statul iugoslav.

Economia era în mare măsură ineficientă, lipsită de un sistem de finanţare publică

capabil să uniformizeze statul, ceea ce a creat diferenţe substanţiale între diferite
regiuni. Spre exemplu, produsul intern brut al Sloveniei în 1980 era dublu faţă de cel
calculat la nivelul Iugoslaviei, în timp ce Kosovo, locuit de o numeroasă populaţie de
origine albaneză, avea mai puţin de o treime din medie. Divergenţele interetnice erau
latente, nefiind încă rezolvată „problema naţională”.

În sfârşit, statul iugoslav era lipsit de structuri instituţionale capabile să facă faţă
problemelor de ordin economic şi celor din plan extern care s-au dezvoltat pe
parcursul deceniului al 8-lea şi care ar fi trebuit să menţină unitatea în faţa ofensivei
naţionaliste centrifuge. Preşedinţia Colectivă, formată din 8 membri, cu fiecare dintre
ei rotindu-se pe postul de preşedinte pentru 12 luni, era simbolică pentru tipul de
instituţie atipică introdusă de Tito pentru a realiza un echilibru între diversele grupuri
etnice şi care s-a dovedit incapabilă să facă faţă evoluţiei din plan intern şi
internaţional. Sistemul comunist, în viziunea unor specialişti, a creat ideea că politica
e de fapt conspiraţie, iar succesul e legat de capacitatea de a minţi;a te menţine la
putere prin orice mijloace era o reminiscenţă directă a statului comunist.