CONFLICTELE

ARMATE DIN
IUGOSLAVIA
și consecințele acestora
INTRODUCERE
Războaiele iugoslave au fost o serie de conflicte etnice,
lupte pentru independență și intervenții
internaționale care au avut loc în Peninsula Balcanică
între 1991 și 2001. În rezultatul lor, Republica
Socialistă Federală Iugoslavia s-a dezmembrat,
divizându-se în șase state diferite: Slovenia, Croația,
Serbia, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și
FYROM. Principala cauză a declarării independenței
de către statele membre au fost tensiunile etnice, care
au servit, la rândul lor, drept premisă pentru război.
În pofida faptului că majoritatea acestor conflicte s-au
terminat cu semnarea tratatelor de pace, numărul
morților în rezultatul lor a depășit toate așteptările.
CAUZELE PRINCIPALE
Dorința popoarelor de a ieși din
componența Iugoslaviei;
Populismul și lăcomia sârbilor;
Conflictele pe baza divergențelor
religioase;
Imbalanța dintre puterea sârbilor,
croaților și bosniecilor;
Majoritățile albaneze din Kosovo și
FYROM.
SLOVENIA – 1991
Prima țară care a ieșit din
componența RFS Iugoslavia a fost
Slovenia. Această mișcare a cauzat
nemulțumire în rândurile conducerii,
care a expediat Armata Populară
(JNA) spre a reanexa teritoriul sloven,
sarcină cu care nu se descurcă,
retrăgându-se după nici două
săptămâni. Operațiunea a trecut în
istorie sub numele de Războiul de
Zece Zile, recunoscând victoria și
independența Sloveniei și sabotând
planurile integraliste sârbe.
CROATIA – 1991-1995
Deși Croația și-a declarat independența în aceeași zi ca și
Slovenia, repercursiunile au fost totalmente diferite. În timp
ce slovenii au scăpat, relativ, fără mult sânge vărsat, croații
au avut probleme mari. Prima reacție bolnăvicioasă a venit
din partea minorității sârbe, care, asistată de JNA, a exilat
populația croată dintr-o treime din teritoriul țării,
declarându-și “dreptul de apartenență” asupra acesteia.
Forțele sârbe au nimicit orașele Dubrovnik și Vukovar. În
urma intervențiilor ONU din 1992, trupele croate și-au
recăpătat pe cale armată teritoriile cedate, în pofida
indicațiilor primite. Mulțumită rezistenței opuse, sârbii sunt
înfrânți în toamna anului 1995, care marchează victoria
croaților și le oferă oportunitatea de a-și recăpăta oficial
teritoriile în cauză, lucru care se înfăptuie în luna ianuarie a
anului 1998 cu asistența ONU.
 BOSNIA AND HERZEGOVINA –
1992-1995
Cel mai violent conflict armat de pe teritoriul Iugoslaviei aflate în procesul de
dezintegrare a avut loc în Bosnia și Herțegovina. Cele 43% de bosnieci musulmani,
33% de bosnieci sârbi și 17% de bosnieci croați au creat probleme politice enorme
părților implicate, care duceau un război susținut de numeroase premise de toate
ordinele. La un referendum din anul 1992, 60% din populația Bosniei a votat în
favoarea independenței, fapt care a cauzat revolte în rândul sârbilor bosnieci, ceea
ce, eventual, a dus la acapararea pe cale armată a mai mult de 60% din teritoriul
Bosniei de către forțele sârbe. Urmând exemplul, populația de origine croată a
refuzat să recunoască autoritatea guvernului bosniac și și-a creat propria republică
autonomă, primind susținerea guvernului Croației, fapt care duce, la rândul său, la
un conflict armat acerb și sângeros între cele trei părți, în rezultatul căruia survine
pierderea a 100.000 de vieți omenești, în timp ce două milioane de oameni sunt
nevoiți să-și părăseaacă casele, aciuându-se centrele pentru găzduirea civililor,
printre care se numără cele de la Prijedor, Omarska, Konjić sau Dretelj. Începându-
se în aprilie 1992 și terminându-se în noiembrie 1995, războiul a implicat unul dintre
cele mai mișelești atacuri din secolul XX – cel de la Srebrenica, o zonă aflată sub
protecția ONU, în care sârbii, aflați sub comanda lui Ratko Mladić, au ucis 8000
civili bosnieci de parte masculină, exilând femeile și fetele.
KOSOVO – 1998-1999
În urma măcelului din Bosnia și Herțegovina, albanezii
din Kosovo au încercat să profite de nesăbuința sârbilor,
ieșind, în 1998, la revoluție prin intermediul KLA (Ushtria
Çlirimtare e Kosovës), la care Serbia s-a repliat prin
opresiuni în masă și distrugerea localităților populate de
albanezi. Datorită faptului că convorbirile pașnice din
1999 au eșuat, NATO a întreprins o campanie de 78 de
zile, în cadrul căreia teritoriul Serbiei era bombardat cu
frecvență cotidiană. În urma acesteia, președintele sârb
Slobodan Milošević și-a retras trupele, făcând ca jumătate
din populația sârbă să evacueze teritoriul, iar 750.000
albanezi kosovari să-și repopuleze baștina. În iunie 1999,
Serbia primește dreptul să administreze provincia Kosovo,
însă statutul acesteia rămâne sub scrutin.
FYROM – 2001
Sârbii, înlocuindu-l pe Milošević și
dezicându-se, în mare parte, de politica
imperialistă pe care o implementase, s-au
învoit să ofere Macedoniei independența
pe cale pașnică. Problemele armate erau
prestate, însă, de albanezi, care își doreau
instaurarea unei autonomii pentru
minoritatea lor aflată pe pământ
macedonean. În urma unor luni de conflict
militar, albanezii au fost dezarmați și
plasați sub monitorizarea NATO, spre a
evita o potențială recidivă.
EPILOG
– Slobodan Milošević este arestat și condamnat în cadrul Tribunalului de
la Haga, împreună cu ceilalți criminali de război implicați în conflictele
armate. Moare în 2005, din motivul „cauzelor naturale”;
– Franjo Tuđman rămâne președinte în Croația până la decesul său în
1999;
– Alija Izetbegović rămâne președinte în Bosnia și Herțegovina până în
2000, publicând „Declarația Islamică” în penultimul său an de
conducere;
– Muntenegru rămâne în componența Serbiei, formând statul Serbia și
Muntenegru în 2003, până la declararea independenței de către aceștia în
2006;
– Numele Iugoslavia este trecut oficial în istorie în 2003, acesta marcând
finalul parcursului unui stat notoriu.
– Conflictele din zonă reușesc atât să dezvolte sentimentul de ură dintre
popoarele afectate, cât și să stârnească înzecit dorința acestora de a se
nimici reciproc.
HVALA VAM PUNO ZA
PAŽNJU!