Iugoslavia între 1950-1999

• Statul Iugoslav de după cel de-al DRM

reprezenta  o structură federală, formată din
6 republici și 2 provincii autonome.
În fruntea statului se afla Iosif Broz(Tito)care
ulterior a devenit secretar generar al P.C. din
Iugoslavia.
Cu toate că Tito a reuşit să menţină cu o mână de fier
ordinea în cadrul Republicii Federale, la începutul
anilor ’70, manifestaţiile naţionaliste reapar odată
cu fenomenul cunoscut sub numele de „primăvara
croată”. Fenomenul este marcat printr-o serie de
proteste ale intelectualilor faţă de ideea de
hegemonie a sârbilor. Deşi conducătorii mişcării au
fost pedepsiţi, Constituţia din anul 1974 introducea
o serie de noi modificări ce favorizau ideea de
scindare.
• Anii ’80 au fost reprezentaţi de o situaţie de criză majoră
atât la nivel politic cât şi la nivel economic. Dificultăţile
economice au determinat preocuparea conducătorilor
comunişti ai fiecărui grup pentru legitimarea sursei propriei
puteri. Putem observa astfel diferenţe semnificative între
nordul şi sudul ţării: la cele două extremităţi se aflau
prospera Slovenie, iar în centru, la antipol, provincia
Kosovo. În timp ce Kosovo producea 2,5% din produsul total
al Iugoslaviei, Slovenia producea aproximativ 15%. 
• Aşa cum era de aşteptat, crizei economice i-a urmat şi o criză
politică,  ce a determinat ajungerea în fruntea Statului
iugoslav, a unor lideri cu viziuni extremiste. Aceste viziuni au
fost îmbrăţişate atât de liderul iugoslav de origine sârbă
Slobodan Milošević, cât şi de viitorii lideri ai Croaţiei şi Bosniei,
Franjo Tuđman şi respectiv Alija Izerbegović.

Alija Izerbegović
Franjo Tuđman
Slobodan Milošević
• Astfel în iunie 1991 Croația și Slovenia s-au
proclamat republici independente,însă
guvernul central n-a recunoscut acest
fapt.Ceea ce a dus la vărsări de sânge ,în
cadrul unor lupte între armatele federale și
fortele militare ale noilor state independente.
• În vara anului 1991 luptele dintre miliţiile
sârbe şi trupele croate au luat o amploare care
nu mai putea fi ignorată. A devenit clar că, pe
teritoriul Iugoslaviei aflată în rapidă
destrămare, nu numai că erau încălcate
normele privind respectarea drepturilor
omului, ci şi că Europa era confruntată cu un
conflict ameninţând stabilitatea şi pacea pe
întregul continent
• Totuşi, statele Comunităţii Europene nu au reuşit la acea
dată să cadă de acord asupra unei acţiuni concertate. 
• Nici mai târziu, după izbucnirea războiului în Bosnia-
Herzegovina, în mai 1992, Comunitatea Europeană încă
nu ajunsese la un consens în ceea ce privea statutul ţărilor
care se desprindeau din fosta Iugoslavie. Ajutoarele
umanitare ale organizaţiilor nonguvernamentale au
înlocuit intervenţia politică şi militară. Naţiunile Unite s-au
dovedit a fi la fel de neputincioase.
• Abia intervenţia diplomatică şi militară a Statelor Unite a
pus în final capăt conflictului din Bosnia-Hertegovina, care
a durat trei ani.
• Dar tensiunile din fosta Iugoslavie nu s-au
oprit aici. Provincia Kosovo, locuită în
majoritate de albanezi, tindea de asemenea
spre independenţă. Guvernul sârb, sub
conducerea preşedintelui Slobodan Milosevic
a încercat să înnăbuşe proclamarea
independenţei în Kosovo, mai ales prin
izgonierea în masă a albanezilor din regiune.
• În 1999, NATO se decide să intervină pentru
aplanarea conflictului. Este prima intervenţie
militară din 1949 încoace la care Germania
participă activ.
 Cronologie

• 25 iunie 1991: independența Croației și a Sloveniei

• 8 septembrie 1991: independența 
Republicii Macedonia
• 1 martie 1992: independența Bosniei și Herțegovinei
• 3 iunie 2006: independența Muntenegrului
• 5 iunie 2006: destrămarea statului 
Serbia și Muntenegru, (formarea Serbiei)
• 17 februarie 2008: independența statului Kosovo