Relațiile diplomatice dintre Republica Populară România și Iugoslavia între sfârșitul

deceniului patru și sfârșitul deceniului cinci a secolului al XX- lea (1948-1960)

De la o ruptură ideologică la reconciliere economică.

1.„Veacu-ncepe în ceasul de mână”

Veacul al XX- lea a fost marcat încă de la începutul acestuia de o manta a speranței,
denumită La Belle Époque (1871-1914) în termeni istorici, totodată la un nivel internațional
exista o suspiciune (în contrast cu speranța regăsită în cotidian) dovada regăsindu-se în
alianțele ce implicau Mariile Puteri ale Europei, la care se adaugă Liga Balcanică. Indiferent
de cauză, fie afirmarea internațională, extinderea teritorială, ambițiile naționale sau ideologice 1
statele Europei erau sub o tensiune tacită. Stare care adesea a fost permanentă pe parcursul
secolului al XX- lea, în partea de vest a Europei conflictele directe de orice natură între țări au
fost stopate prin diplomație și colaborare odată cu începutul anilor 1950, pe de altă parte, estul
a fost în continuare marcat de tulburări ideologice, sociale, culturale și economice. Acestea au
avut loc atât în interiorul statului(în raportul stat-cetățeni), dar și în relațiile diplomatice între
țările ce erau incluse în Blocul Sovietic (România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia,
estul Germaniei, Iugoslavia, Albania, URSS).

2.Originea traumelor generaționale– cum a fost împărțită Europa ?

În octombrie 1944, înainte de sfârșitul oficial al celui de-Al Doilea Război Mondial,
odată ce luptele au încetat în Europa, premierul britanic Winston Churchill și premierul sovietic
Iosif Stalin s-au întâlnit în secret la Moscova și au împărțit controlul asupra estului și sudului
Europei. Churchill a acționat prematur și fără partenerul său de "relație specială", Statele Unite,
din cauza îngrijorărilor legate de scăderea puterii Marii Britanii în lume, a criticilor SUA la
adresa imperialismului britanic și a intereselor britanice de a menține influența în Balcani și
Marea Mediterană. Churchill și-a prezentat propunerea lui Stalin într-un efort de a depăși ceea
ce el considera a fi un aranjament inevitabil de "sfere de influență" care avea să aibă loc în
rezolvarea războiului. "Să ne lămurim cu privire la problemele noastre din Balcani. Armatele
voastre 2 sunt în România și Bulgaria. Avem interese, misiuni și agenți acolo. În ceea ce privește
Marea Britanie și Rusia, cum ar fi pentru voi să aveți nouăzeci la sută predominanță în
România, pentru ca noi să avem nouăzeci la sută din cuvânt în Grecia și să mergem cincizeci
și cincizeci despre Iugoslavia?" 2 Fără drept la replică, țările din partea estică, respectiv
sudestică a Europei au trebuit să se supună celor stabilite prin Acordul de procentaj. În deceniile
următoare, au existat rebeliuni, nesupuneri, chiar revoluții 3.

1
Acestea sunt specifice celui de- Al Doilea Război Mondial (1939-1945), fiind de asemenea una dintre cauzele
declanșării acestuia. 2 armatele sovietice
2
Acord procentual - Războiul Rece Global (weebly.com)

3
începând cu Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956), urmând Primăvara de la Praga- (1968) - ambele
evenimente fiind înăbușite de armata sovietică, prima sub conducerea Hrușciov, cealaltă sub conducerea lui
Brejnev. Valul revoluțiilor anticomuniste s-a încheiat odată cu Revoluția din decembrie 1989 din România,
ulterior Uniunea Sovietică avea să se destrame în 1991.
 3.Peste identitatea națională nu poți turna beton

Problema naționalismului din Balcani a fost trecută cu vederea, la fel ca multe alte
probleme, în momentul semnării documentului ce a împărțit Europa. În câteva zeci de ani,
dimensiunile revoluționare ale transformărilor sociale de ambele părți ale Cortinei de Fier erau
incontestabile. Într-o singură, dar remarcabilă generație, societățile rurale făcuseră saltul spre
viața urbană modernă. „Totul de schimbă și se schimbă repede”, nota E. Stillman în cartea The
Balkans, din 1966, se adaugă: „ Vechii Balcani- acea lume de naționalism pasional, aproape
mistic, și de profunde loialități de clan- nu vor mai exista la sfârșitul acestui secol, nici măcar
în îndepărtatele enclave montane din Albania și Muntenegru. Ca o plantă înfometată,
tehnologia vestică își întinde cârceii peste tot. Echipele de muncă neobosite dinamitează
trecătorile din munți... Trecătoare și grape cu discuri ară terenurile colectivității...Oierii sunt
duși în fiecare dimineață cu camionul spre pășuni. Pe litoralul Mării Negre, Întreprinderile
turistice de stat construiesc hoteluri din sticlă și beton comprimat. 45Noile regimuri s-au angajat
să transforme oamenii peste care aveau influență în "oameni comuniști "acestea susținând că
naționalismul e una dintre marile și rele minciuni ale timpurilor moderne", ca principal motiv
de eliminare fiind că acesta face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, cooperarea fraternală între
oameni și guverne în zona sovietică, având o răspândire rapidă a influenței6.

Pe fundalul acestei schimbări apare un o figură ce va marca relațiile internaționale, Iosip

Broz Tito (1892–1980) a deținut multe funcții oficiale în Iugoslavia, de la cea de secretar al
Partidului Comunist din Iugoslavia, în perioada antebelică, lider al partizanilor iugoslavi și
mareșal al armatei iugoslave în timpul războiului, la cea de președinte al Iugoslaviei postbelice
și președinte al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia 67. În memoria vie a tuturor celor care mai
erau în viață la sfârșitul celui de- Al Doilea Război Mondial, naționalismul a fost unul dintre
cele mai puternice, dacă nu cea mai puternică, ideologică și emoțională forță din societate.

În timp ce anti-naționalismul și internaționalismul au fost idealurile, promulgate de

guverne, naționalismul și-a făcut apariția într-o nouă formă în disputa dintre Stalin și Tito.8
Criza de identitate, respectiv dorința de independență combinată cu naționalism a fost
evidențiată întâia oară în relația URSS- Iugoslavia. Această dispută l-a transformat pe Tito
întrun trădător în fața Moscovei, el făcând primul pas în față spre național comunism, totodată
a devenit o figură proeminentă în ochii Occidentului deoarece l-a înfruntat pe Stalin.8

În Iugoslavia, atunci, național-comunismul și-a făcut apariția când naționalismul în

sine era încă considerat un păcat. Lumea vedea încă cele două țări ca fiind cei mai apropiați
aliați. Acest lucru a fost evident la prima reuniune a Cominformului în 1947, unde

4
Balcanii, de la sfârșitul Bizanțului până azi de Mark Mazower
5
. The Problems of Nationalism in Eastern Europe Past and Present | Wilson Center

6
Iugoslavia. Pace, război și disoluție (scribd.com)
7
. The Problems of Nationalism in Eastern Europe Past and Present | Wilson Center
8
Caracterizările făcute de președintele american Jimmy Carter lui Tito, ca „mare lider mondial“ și „un om
remarcabil“, care merită „respect și admirație“, reflectă puternică susținere generală din partea SUA, de care
Tito s-a bucurat de cele mai multe ori. - Iugoslavia. Pace, război și disoluție (scribd.com)
reprezentanții iugoslavi au fost cei mai critici la adresa partidelor naționale comuniste, pe care
îi acuzau că ar fi insuficient dedicați cauzei comunismului, în special partidele comuniste din

Italia și Franța datorită angajării acestora în politici de coaliție. Ei, prin urmare, criticau pozițiile
sovietice. Sediul central pentru Cominform a fost înființat chiar în Belgrad. Cu toate acestea,
ca urmare a unui număr mare de neînțelegeri, între cele două țări opiniile contrare adânceau tot
mai mult prăpastia. Fricțiunea care a dus la scindarea finală a avut multe cauze, dintre care
multe pot fi în cele din urmă legate de viziunea regională a lui Tito și refuzul său de a accepta
Moscova ca autoritatea supremă comunistă. Iugoslavii au fost de părere că societățile pe acțiuni
favorizate în Uniunea Sovietică nu au fost eficiente în Iugoslavia. În plus, desfășurarea de trupe
iugoslave în Albania, întreprinsă de Tito a pentru a preveni răspândirea războiului civil din
Grecia 9 în țări vecine (inclusiv Iugoslavia), s-a efectuat fără consultarea sovieticilor, ceea ce l-
a mâniat foarte mult pe Stalin.
Stalin a fost, de asemenea, furios privind aspirațiile lui Tito de a fuziona Iugoslavia cu Bulgaria
(și de a crea, prin urmare, un adevărat „Pământ al slavilor de sud”), o idee cu care Stalin a fost
de acord teoretic, dar care a avut loc, de asemenea, fără o consultare sovietică prealabilă. El a
chemat la Moscova doi dintre oficialii lui Tito, Milovan Djilas și Edvard Kardelj, pentru a
discuta aceste probleme. Ca urmare a acestor discuții, Djilas și Kardelj s-au convins că relațiile
iugoslavo-sovietice au atins deja un impas.
Între călătoriile la Moscova și cea de a doua întâlnire a Cominformului, între PCUS și
Partidul Comunist din Iugoslavia (PCI) a avut loc o serie de schimburi de scrisori care detaliau
nemulțumirile părților. Răspunsul PCI pe 13 aprilie a fost atât negarea puternică a acuzațiilor
sovietice, apărarea naturii revoluționare a partidului, cât și reafirmarea bunelor considerații
privind Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, PCI remarca, de asemenea, că „indiferent cât de
mult iubește fiecare dintre noi țara socialismului, URSS, în nici un caz respectivul nu-și poate
iubi propria sa țară mai puțin”. Răspunsul sovietic pe 4 mai a admonestat PCI pentru că nu a
recunoscut și nu corectat greșelile sale, și a continuat să acuze PCI de a fi prea mândri de
succesele lor împotriva germanilor, susținând că Armata Roșie a „i-a salvat de la distrugere”,
o declarație puțin probabil adevărată, odată ce partizanii lui Tito au scăpat cu succes de forțele
Axei timp de trei ani înainte de apariția acolo a Armatei Roșii. Răspunsul PCI pe 17 mai a fost
puternic la încercările sovietice de a defăima succesul mișcării de rezistență iugoslavă, și a
sugerat ca problema să fie reglată la ședința Cominformului, care se va ține în iunie.
Tito nu a participat nici la a doua întâlnire a Cominformului, temându-se că Iugoslavia o să fie
în mod deschis atacată. Pe 28 iunie, celelalte țări membre au expulzat Iugoslavia, motivând că
„elemente naționaliste”, au „reușit în decursul ultimilor cinci sau șase luni să ajungă în poziție
dominantă în conducerea PCI”. Rezoluția a avertizat Iugoslavia că ar fi pe calea de întoarcere
spre capitalismul burghez din cauza sale poziției sale naționaliste, concentrată pe independență.
Consecința directă a fost Expulzarea Iugoslaviei din asociația internațională a statelor

9
Tito a susținut deschis partea comunistă din Războiul Civil Grec, în timp ce Stalin s-a ținut la distanță, după ce
a încheiat cu Churchill, Acordul de procentaj privind împărțirea Europei de Est, acord care nu îi permitea lui
Stalin să sprijine comuniștii greci.
socialiste.10

4.Schismă în Blocul Sovietic

În 1948, le-a venit rândul iugoslavilor să devină țapi ispășitori: ruptura dintre Tito și
Stalin, pe care Tito n-a prevăzut-o și nu și-a dorit-o, a inter- venit, în esență, pentru că iugoslavii

n-au vrut să accepte genul de dominație sovietică, în treburile lor interne, care devenise monedă
curentă în toată Europa Răsăriteană. Întâlnind ofițeri sovietici în România, Milovan Djilas 11 a
rămas șocat de „atitudinea lor de «rasă superioară» și de îngâmfarea de mare putere“. Djilas și
colegii săi, mândri de propriile realizări din timpul războiului, s-au arătat refractari la obligația
de a publica la cerere cărți sovietice sau de a-și subordona dezvoltarea economică la nevoile
Uniunii Sovietice; în politica externă, intervenția lui Tito în războiul civil grec și evidentele
sale ambiții în Balcani l-au înfuriat pe Stalin, așa cum îl înfuriase și tentativa iugoslavilor de a
pune mâna pe Trieste, cu doi ani înainte. Ruptura s-a căscat rapid și a devenit pretext, pentru
Stalin, de a-și impune autoritatea încă și mai ferm asupra celorlalte state ale blocului.

Punctul de cotitură l-a reprezentat faimoasa „Rezoluție Cominform 12 “, din 1948,

apărută ca rezultat al unei serii de confruntări între Stalin și Tito – în special din cauza refuzului
lui Tito de a transforma Iugoslavia într-un alt stat-satelit al Uniunii Sovietice. Pledând pentru
cursul independent al Iugoslaviei și al Partidului Comunist Iugoslav (cel puțin independent de
Stalin), Tito a pus bazele propriului său rol ca lider incontestabil al Iugoslaviei. Rezoluția
sovietică a acuzat conducerea Partidului Comunist Iugoslav de „erori“ ideologice, de „ruperea
de teoria marxistă“ și de „politică ostilă“ față de Uniunea Sovietică. Ea a condamnat conducerea
comunistă iugoslavă și a excomunicat Partidul Comunist Iugoslav din „familia partidelor
comuniste frățești“ și din Cominform. Efectul imediat pe care rezoluția l-a avut în Iugoslavia a
fost că Stalin a devenit, peste noapte, „tipul rău“, iar Uniunea Sovietică o amenințare externă
majoră la adresa supraviețuirii Iugoslaviei. Tito era decis să-i reziste lui Stalin, chiar dacă
această confruntare ar fi rezultat într-un conflict militar cu Uniunea Sovietică (mult mai
puternică). Așa cum vom vedea, opoziția lui Tito față de Stalin va avea consecințe uriașe atât
pentru caracterul comunismului iugoslav, cât și pentru poziția internațională a Iugoslaviei în
deceniile ce vor urma. După 1948, confruntat cu sancțiunile politice și economice impuse de
Uniunea Sovietică și cu amenințarea unei posibile invazii a Armatei Roșii, regimul lui Tito a
încercat să-și consolideze puterea și să lupte împotriva tuturor dușmanilor reali, potențiali sau
fictivi din Iugoslavia. Dar puternica poziție anti-Stalin și anti-URSS pe care Tito și tovarășii
săi au adoptat-o a fost remarcabil de „stalinistă“ în felul cum a fost adoptată. Regimul a inițiat

10
Balcanii, de la sfârșitul Bizanțului până azi de Mark Mazower
11
Membru al Partidului Comunist din Iugoslavia, el a jucat un mare rol în rezistența iugoslavă contra
nazismului, în rândul partizanilor conduși de Tito. La început, apropiat al lui Tito în conducerea Republicii
Populare Federative Iugoslavia, el devine rapid unul din criticii cei mai cunoscuți ai Sistemului Comunist, atât
pe plan național, cât și internațional.
12
reprezintă numele uzual a ceea ce este numit oficial Biroul de Informații al Partidelor comuniste și
muncitorești. A fost prima autoritate oficială a mișcării internaționale comuniste de la dizolvarea Cominternului
și a confirmat noile realități după cel de-Al Doilea Război Mondial- în special crearea Blocului Comunist de
Est. A activat între 1947 și 1956. Într-un fel, este succesorul Cominternului
o serie de „epurări“ („čistke“) la nivel de partid și de stat împotriva „elementelor
contrarevoluționare“. Una dintre primele instituții înființate în acest scop a fost închisoarea
Goli Otok unde în special deținuții politici acuzați de conspirație împotriva lui Tito și a
Iugoslaviei au fost supuși unei torturi fizice și mentale atroce 13.

5.Pionul între rege și regină

Prinsă între cei doi protagoniști ai conflictului, Iugoslavia și Uniunea Sovietică, România a
urmat orientarea „ valorică” a Moscovei, condamnând ideile naționaliste ale lui Tito 14, prin
urmare singura cale era securizarea granițelor pentru a evita răspândirea virusului neascultării
față de conducerea Uniunii Sovietice. Cum conceptul „deportării” ca și metodă de reeducare,
pentru obținerea forței de muncă sau din pură răzbunare nu e străin conducerii sovietice, nici
celei românești, s-a propus relocarea forțată în Câmpia Bărăganului populația care locuia pe
o rază de aproximativ 25km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și
Mehedinți.

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune
de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în
Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12.791 de familii, respectiv
40.320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în
actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate
în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul
Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost
îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a
durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă
așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare
parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în
regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi.15

Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de

pământ, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele
armate germane, cetăţenilor străini, simpatizanţilor lui Tito, cadrelor militare, oficialităţilor
demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. La 26

13
Iugoslavia. Pace, război și disoluție (scribd.com)
14
Titoismul a fost asociat cu o poziție naționalistă pe drumul socialismului, diferită de cea a Uniunii Sovietice.
În timp ce acest lucru a fost permis în anii imediat după Al Doilea Război Mondial, fisura a determinat sovieticii
să încurajeze liderii est-europeni de a utiliza măsuri dure pentru a preveni răspândirea revoltei lui Tito. În toate
țările din Blocul de Est, între sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, conducătorii comuniști locali s-au
folosit de acuzația de titoism pentru a se debarasa de rivalii lor.
15
Mircea Rusnac: Deportarea bănățenilor în Bărăgan (1951) din perspectivă istorică (http:/ / www.vestul.ro/
stiri/ 3910/ deportarea-banatenilor-in-baragan-(1951)-din-perspectiva-istorica-(2).htm)
octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în
domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“ –
„elemente“, aşa li se spunea oamenilor. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu
Iugoslavia titoistă. Comisia Centrală ce trebuia să coordoneze acţiunea era formată din
Alexandru Drăghici (ministru adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne),
Mihail Burcă (general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi
Vladimir Mazuru (general-maior de securitate). 16

Pentru deportări erau vizate trei "categorii de elemente periculoase". În "prima

categorie" intrau anumiţi cetăţeni străini, funcţionari, militari şi liberi profesionişti. În categoria
a 2-a erau încadraţi refugiaţii din Basarabia (2998 de familii, adică 8477 de persoane),

macedonenii, germanii care fuseseră înrolaţi în trupele SS, „titoiştii“ şi „chiaburii“. Categoria
a 3-a cuprindea foştii deţinuţi politici. 17
După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâți in vagoane de animale, deportații
au fost depuși in câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat in 18 puncte diferite
ale desertului de stepa. Lăsați sub cerul liber, sub soarele năucitor de vara, au trebuit să-și
pregătească pentru început bordeie sub pământ. În anii următori și-au construit case mai
arătoase si au desțelenit pământurile virgine. Au reușit astfel să-și procure hrana pentru ei si
pentru animalele din curte, biruind sărăcia si izolarea.18

Cât despre condițiile de supraviețuire în Bărăgan, acestea au demonstrat încă o dată cât
de departe poate merge condiția de adaptare a omului; etapa deportărilor în Bărăgan e cel deal
treilea episod de acest tip pe care populația română l-a suferit între anii 1940-1960. „Casele
erau construite din chirpici făcuţi din pământ, apă şi paie sau pleavă. Aveau un fel de fundaţie
cam de 0, 5 m de la pământ, făcută tot din pământ amestecat cu apă şi paie şi bătută cu maiul
între nişte cofraje făcute din scândurile pe care apoi le foloseau la tâmplăria casei. Era foarte
greu să frămânţi pământul cu picioarele ca să-l amesteci bine, mai ales când te aflai după o zi
de muncă istovitoare la fermă, sub arşiţa soarelui şi mai mult nemâncat. Pământul bine
frământat era pus în nişte tipare, îndesat bine şi nivelat apoi cu palmele, să ia forma de chirpici.
Apoi erau răsturnaţi pe nişte paie şi lăsaţi să se usuce câteva zile. Erau veri toride, ploi
torenţiale, iar iernile aduceau zăpezi abundente şi viscole. Pe 10 august 1951, în raionul Brăila,
în localitatea Ion Sion, foarte aproape de Rubla, au fost+44, 5˚ C! Mă întreb oare cât o fi fost
în plin soare, unde stăteam noi, dacă temperatura aceasta s-a înregistrat la umbră şi la distanţa
de doi metri de la sol.”19

16
Cumplita noapte de Rusalii - deportarea în Bărăgan (historia.ro)
17
William Totok: Deportările în Bărăgan (http:/ / www.europalibera.org/ content/ article/ 2170755.html

18
Rusaliile Negre: deportarea in Baragan! Fostii deportati isi aduc aminte de momentele traite la mijlocul anilor
1950 – Opinia Timisoarei
19
mărturia Ileanei Mateescu, pe-atunci Caraiman, la Rubla, în Bărăgan -Cumplita noapte de Rusalii -
deportarea în Bărăgan (historia.ro)
 După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe
care -le-au format deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru,
Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea
Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila,
Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste
comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi
executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964,
după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost
şterse.

6. Pocăință la jumătate de secol

O dată cu moartea lui Stalin, relațiile cu Iugoslavia vor cunoaște o evoluție dramatică. Din
vara anului 1954 Hrușciov va iniția reconcilierea cu Tito, deși, Molotov, secretarul afacerilor
externe, se opunea. Acest eveniment s-a produs un an mai târziu când, între 26 mai și 3 iunie
1955, Hrușciov va face un adevărat «drum la Canossa»20 venind în vizită la Belgrad și dându-
i astfel satisfacție deplină lui Tito, după o săptămână de intense negocieri. Declarația

comună, publicată la 2 iunie 1955, recunoștea legitimitatea regimului politic iugoslav și accepta
existența unui pluralism al viziunilor asupra căilor de edificare a societății comuniste. În
cuvântarea susținută la Belgrad, Hrușciov și-a cerut scuze, în numele conducerii sovietice,
pentru deteriorarea relațiilor sovieto-iugoslave, recunoscând că acuzațiile de trădare și de
aservire intereselor occidentale, aduse conducerii iugoslave, fuseseră false.
Hrușciov dorea doar să ilustreze una din gravele greșeli făcute de Stalin în politica externă
sovietică. El nu intenționa o reevaluare a relațiilor sovietice cu țările blocului comunist și nu
era dispus să permită acestora realizarea unei politici naționale. Cu toate acestea, în unele țări
satelit «Raportul secret» și critica atitudinii lui Stalin față de Iugoslavia au fost interpretate ca
un fel de invitație de a porni și ele pe drumul unei relative liberalizări a regimului politic și
obținerea unei mai accentuate independențe naționale.
În ceea ce privește România, condamnarea practicilor «criminale» staliniste și indicarea
cultului personalității lui Stalin, ca sursă a abuzurilor comise în numele partidului, periclitau
grav poziția și interesele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul Partidului Muncitoresc Român,
și ale echipei sale.
Cu toate acestea, al XX-lea Congres al P.C.U.S. a avut un impact enorm pretutindeni,
inclusiv în România. Schimbările survenite în politica sovietică au determinat, începând cu anul
1956, detensionarea relațiilor dintre România și Iugoslavia. Acest fapt a determinat
posibilitatea reluării contactelor la cel mai înalt nivel, când în perioada 23-26 iunie 1956, Tito
a vizitat România, iar, în perioada 22-29 octombrie 1956, Gheorghiu-Dej a vizitat oficial
Iugoslavia. Totuși, normalizarea deplină a acestor relații a fost marcată de neîncredere și
suspiciuni reciproce. Într-o ședință a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Gheorghe Apostol relata
vizita efectuată în Iugoslavia, în luna februarie 1956, în fruntea unei delegații de sindicat. El
descria răceala cu care a fost primit la Belgrad, subliniind și refuzul iugoslavilor de a încheia

20
Iugoslavia. Pace, război și disoluție (scribd.com)
un protocol sau o rezoluție comună, și arătând că iugoslavii au criticat violent existența
Cominformului.

7. Schițe la malul Dunării

Ideea amenajării potenţialului hidroenergetic pe Dunăre a aparţinut unui român încă din anul
1922. Este vorba de reputatul hidroenergetician Dorin Pavel, român născut în zona Sebeşului,
care a îndrăgit foarte mult ideea amenajării unei hidrocentrale pe Dunăre şi a plecat să studieze
la Zurich, politehnica de acolo. După ce a absolvit Politehnica la Zurich, revenind în ţară, ani
în şir şi-a petrecut concediul pe malurile Dunării şi a întocmit trei scheme de amenajare. 21 De
una dintre ele s-a ţinut cont atunci când în 1955 Gheorghe Gheorghiu Dej i-a prezentat liderului
Iosif Broz Tito această idee. În anul 1956, prin hotărârile adoptate la Bucureşti şi Brioni s-a
decis utilizarea uriaşului potenţial hidroenergetic comun al Dunării în interesul ambelor ţări
prin realizarea unei hidrocentrale în sectorul Porţile de Fier. În perioada 1956-196022, Institutul
de Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH) Bucureşti şi Institutul Energoprojeckt Belgrad
au elaborat un Memoriu tehnico-economic prin care au propus amenajarea şi utilizarea
potenţialului hidroenergetic al sectorului comun prin două sisteme hidroenergetice şi de

navigaţie amplasate în profilul Gura Văii – Sip km D 943 în prima etapă şi în profilul din zona
Gura Văii-Raduievat în etapa următoare.23
Un episod interesant privind evoluția acestor relații îl constituie și întâlnirea dintre
Gheorghiu-Dej și Tito, din timpul călătoriei acestuia la Moscova, când a traversat România. La
2 iunie 1956, în cadrul acestei scurte întâlniri, conducătorul iugoslav a confirmat liderului
român intenția sa de a întreține relații normale cu România, declarând că a cunoscut modul cum
s-a petrecut episodul din 1948, când Gheorghiu-Dej a fost obligat de Stalin să prezinte raportul
de condamnare a partidului iugoslav și înțelege situația. Prin aceasta, Tito arăta că este dispus
să lase deoparte diferendele din trecut, din timpul conflictului sovieto-iugoslav, dintre anii
1948-1953, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost primul și unul dintre cei mai zeloși
propagandiști în campania declanșată împotriva lui Tito și a Iugoslaviei.
În cadrul discuțiilor comune purtate cu ocazia vizitei delegației iugoslave, au fost
abordate probleme precum încheierea între România și Iugoslavia a unui nou acord comercial,
un nou acord cultural și mai multe convenții de colaborare științifice, tehnice, de regularizare a
navigației pe râul Bega etc. De asemenea, s-a pus problema elaborării în comun a unui program
de amenajare a cursului Dunării și a construirii unei hidrocentrale în zona Porților de Fier. În
ziua de 26 iunie 1956 au continuat convorbirile bilaterale, iar Gheorghiu-Dej a arătat că, pentru
a îmbunătăți relațiile româno-iugoslave, trebuia înlăturate obstacolele care le-ar fi putut
perturba.

21
povesteşte Mariana Drăghia, muzeograf la Porţile de Fier I - Secretele barajului Porţile de Fier: cum a fost
domolită forţa vijelioasă a Dunării (historia.ro)
22
Guvernele celor două ţări au aprobat Memoriul în anul 1960.

Secretele barajului Porţile de Fier: cum a fost domolită forţa vijelioasă a Dunării (historia.ro) 25
23

Gheorghiu-Dej a primit undă verde de la Hrușciov să se împace cu Tito (historia.ro)

 Într-o întâlnire din ziua de 9 august 1956, dintre ambasadorul român la Belgrad, Nicolae
Guină, și conducătorul iugoslav, pe una dintre insulele arhipelagului Brioni, Tito i-a comunicat
că poate primi în Iugoslavia delegația română condusă de Gheorghiu-Dej, în ultima decadă a
lunii octombrie. Tito și-a exprimat convingerea că între România și Iugoslavia existau multe
posibilități de colaborare economică și politică, relațiile dintre cele două țări putând și trebuind
să fie unele privilegiate. Odată stabilită vizita în Iugoslavia, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a
început documentarea pentru pregătirea acestei vizite, considerată ca fiind foarte importantă
pentru viitorul relațiilor româno-iugoslave.

Ținând cont de noile indicații de la Moscova, în perioada 20-29 octombrie 1956,

delegația română condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită oficială în Iugoslavia,
unde a avut convorbiri cu o delegație similară iugoslavă, condusă de Tito. Dar în declarația cu
privire la relațiile dintre P.M.R. și U.C.I., semnată la 27 octombrie 1956, la Brioni, apare o
frază liniștitoare pentru Moscova: „Dezvoltarea generală a relațiilor dintre cele două țări, mai
ales în cursul ultimului an, a contactelor dintre cele două partide și alte organizații politice și
sociale din Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia, au creat
condițiuni favorabile pentru dezvoltarea continuă a colaborării dintre P.M.R. și U.C.I.“ - se
preciza în declarație.25

În anul 1956, prin hotărârile adoptate la Bucureşti şi Brioni s-a decis utilizarea uriaşului
potenţial hidroenergetic comun al Dunării în interesul ambelor ţări prin realizarea unei
hidrocentrale în sectorul Porţile de Fier. În perioada 1956-1960, Institutul de Studii şi Proiectări
Hidroenergetice (ISPH) Bucureşti şi Institutul Energoprojeckt Belgrad au elaborat un Memoriu
tehnico-economic prin care au propus amenajarea şi utilizarea potenţialului hidroenergetic al
sectorului comun prin două sisteme hidroenergetice şi de navigaţie amplasate în profilul Gura

Văii – Sip km D 943 în prima etapă şi în profilul din zona Gura Văii-Raduievat în etapa
următoare. Guvernele celor două ţări au aprobat Memoriul în anul 1960.

Toate documentele privind proiectarea, execuţia, obligaţiile reciproce şi exploatarea cuprinse

în Acord şi Convenţii au fost semnate la 30 noiembrie 1963 de către conducătorii celor două
state.Avea să fie cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al
Dunării, dar şi de îmbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor.A fost prima colaborare
transfrontalieră dintre România şi Serbia. “Să nu uităm că această lucrare s-a realizat de cele
două ţări într-o deplină armonie şi înţelegere chiar dacă tratativele au durat o perioadă mai
lungă”, a spus inginerul Nicolae Mănescu – director Grup Şantiere “Porţile de Fier”. Cele două
părţi au convenit ca atât costurile, cât şi rezultatele să fie împărţite în mod egal.
Prima fază de construcţie a început în 1964 şi durat până în anul 1968, când lucrările au început
simultan pe cele două maluri cu construirea ecluzelor, a celor două centrale electrice şi a
primelor trei câmpuri deversoare pe malul sârbesc, vreme în care fluviul şi-a continuat cursul
pe mijloc, iar în a doua fază de consctrucţie 1968-1970 apele au trecut prin ecluze, s-a putut
izola zona de mijloc şi construi celelalte 11 guri deversoare. Uşor-uşor, nivelul apei a crescut,
s-a format lacul de acumulare care are o lungime de 130 de kilometri şi cuprinde peste 2 mld
mc de apă.
 Problema navigaţiei s-a uşurat prin construirea a celor două ecluze, dar au avut de suferit
mulţi oameni care trăiau în satele de pe Clisura Dunării. Au fost inundate pe partea românească
3560 ha. Academiei Române i-a revenit misiunea de a face un studiu complex al zoneo afectate,
constituind „Grupul de cercetări complexe Porţile de Fier”, format din 14 colective de
cercetare. Au fost afectate 10 localităţi (Orşova, Ada-Kaleh26, Eşelniţa, Dubova, Vârciorova,
Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tişoviţa, Plavişeviţa), unele inundate parţial, iar alte complet, fiind
strămutate pe noi amplasamente.
Sistemul Porţile de Fier I este una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa
şi cea mai mare de pe Dunăre, cu o putere instalată de 2235 de MW. Lacul său de acumulare
cu un volum de peste 2200 milioane mc se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa. 24

Principalele cheltuieli ale locuitorilor, așa cum reiese din corespondența dintre guvernatorii insulei cu
ambasadorii Turciei din Viena – se referă la despăgubiri sau vaccinuri, turcii confruntându- se, în același timp și
cu probleme vamale, contrabandă sau comerțul ilicit cu rachiu. În 1904 sultanul Abdul al II-lea a dăruit insulei
Ada-Kaleh un covor, lung de 15 m, lat de 9 m, greu de 500 kg, fiind cel mai mare covor din lume.

Regimul comunist a reușit să desființeze învățământul gimnazial de pe insulă iar în 1967 fabrica de țigarete a dat
faliment. Insula- spun istoricii – și-a pierdut rangul de comună, devenind sat aparținător de Vârciorova, apoi de
Turnu–Severin.

Turcii mai înstăriți se vor confrunta cu confiscarea proprietăților, deportări în Bărăgan începând cu anul 1952,
expatrieri condiționate de cedarea către stat a averii. Exodul se va continua după 1964 când s-a aflat că insula
urma să se înece în apele sistemului comunist și ale Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier.

8. Naționalism ,O casă din chirpici, Schițe la malul Dunării, Un baraj și Un tovarăș

Dintre toți liderii comuniști ai secolului al XX- lea, a existat unul pe care atât Gheorghe
Gheorghiu Dej, cât și Nicolae Ceaușescu l-au privit cu invidie și cu admirație. Acest lider a fost
Iosip Broz Tito (1892–1980). Sciziunea petrecută sub conducerea lui Stalin între Moscova și
Iugoslavia a avut efecte asupra întregului bloc comunist, devenind în același timp un pretext al
opozanților întotdeauna prezenți sub diferite forme. Izolarea lui Tito din scena internațională a
fost încă o dovadă că existența conceptului de „identitate națională” nu își are întrebuințare în
epoca stalinistă a monopolului, a tiparului. Tentativa emancipării identității era crimă. După
cunoscutul obicei al dominoului internațional, România, prinsă în conflict, victimă colaterală -
„ pion între rege și regină” a suferit din nou. Trei județe au fost lovite direct de consecințele
mutărilor internaționale dintre „Protectoarea slavilor” și „Țara slavilor de sud”. Cei care nu au
fost deportați în Siberia, au fost deportați ulterior în Bărăgan, indiferent de drama deportării, la
întoarcere au fost lovite ambele categorii de colectivizare. Cât despre „Siberia României” mai

24
Secretele barajului Porţile de Fier: cum a fost domolită forţa vijelioasă a Dunării (historia.ro)
stau mărturii expoziții, cărți și ciulinii 25din amintirea deportaților. După traumele colective,
cu mult fast a fost uitată orice umbră de intoleranță față de Iugoslavia, drept simbol al noii
prietenii încă stă impozant Barajul Porțile de Fier, mai docilă alături de el stă amintirea
paradisului îngropat de ape și vremuri.
Unele succese se moștenesc, altele devin inspirație pentru altele, Sistemul Hidroenergetic şi de
Navigaţie Porţile de Fier I, simbol al energeticii româneşti, rod al colaborării românoiugoslave,
a fost inaugurat la 16 mai 1972. La inaugurare au participat preşedinţii celor două state,
respectiv Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito. A fost o inaugurare organizată cu mare fast pe
măsura obiectivului ridicat aici prin eforturi uriaşe. 26Uriașe eforturi, uriașe drame.

25
„Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati - Ciulinii pot simboliza chiar viaţa omului mânat de „crivăţul” sorţii
spre o direcţie neştiută.
26
https://historia.ro/sectiune/general/ada-kaleh-istoria-unui-paradis-ingropat-de-ape-si-568235.html