„De două mii de ani”, cartea care a aruncat

în aer scena interbelică

Autor: Cătălin Olteanu | sâmbătă, 21 mai 2016 | 6 Comentarii | 3217 Vizualizari 1463778021

Scriitorul Mihail Sebastian a tratat în romanul său drama identitară

Romanul lui Mihail Sebastian a stat la baza unuia dintre cele mai importante
scandaluri din perioada interbelică. Vasta polemică publică a fost centrată pe
„chestiunea evreiască”

Unul dintre cele mai importante scandaluri ale perioadei interbelice a fost cauzat de apariţia,
în vara anului 1934, a romanului „De două mii de ani”, scris de Mihail Sebastian (pe numele
său real – Iosef Mendel Hechter).

Romanul este, printre altele, unul al dilemei identitare, despre condiția de evreu într-o
Românie în care rădăcinile antisemitismului erau din ce în ce mai bine conturate.
Antagonismul existenţial este profund, personajul principal al cărţii încercând să împace
două lumi distincte, să se poziţioneze între Scylla propriei identităţi iudaice şi Caribda
supravieţuirii în spaţiul românesc, unul al respingerii de cele mai multe ori.
Experiențe intense

Nu vorbim de o capodoperă a genului, dar acuitatea interogaţiilor metafizice, intensitatea

experienţelor descrise şi drama provocată de episoadele antisemite suplinesc eventuale
lipsuri estetice. Scandalul a fost amplificat și de descoperirea unor similitudini între
personajele romanului și unele personalități care se manifestau în spațiul public (în ciuda
faptului că autorul a negat existenţa unei legături).

În acest sens, Ghiţă Blidaru a fost asociat cu Nae Ionescu, Mircea Vieru cu Camil Petrescu,
Marin Dronţu cu George Racoveanu, Emil Cioran şi Mircea Eliade regăsindu-se parţial în
personajul lui Ştefan D. Pârlea, iar Belu Zilber fiind identificat cu S.T. Haim.

Istoria antisemitismului la români

Fără nicio pretenţie de exhaustivitate, rădăcinile antisemitismului revendicat de diferitele

mişcări de extremă- dreapta în România îşi au originea în secolul XIX.

Problema statutului juridic al evreilor a provocat apariția sentimentelor de respingere a

acestora de către majoritatea opiniei publice. Egalitatea politică garantată de guvernele
revoluţionare de la 1848 nu s-a concretizat ulterior, Constituţia din 1866 stipulând în celebrul
articol 7 faptul că „numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român.”

Recunoaşterea independenţei a fost determinată şi de recunoaşterea drepturilor juridice ale

evreilor.

Precursori

Totuşi, modificările au fost făcute în sensul că acordarea cetăţeniei se făcea individual, în

urma unei cereri, care putea fi soluţionată în câţiva ani.

Egalitatea politică a tuturor cetățenilor s-a obținut abia după Primul Război Mondial și la
presiunea Marilor Puteri. Implicarea forţelor occidentale a dus la amplificarea exceselor
antisemite, mulţi români considerând că este o măsură impusă din afară şi nu un deziderat
local.

De asemenea, antisemitismul rezidual, ca precursor al celui visceral din perioada interbelică,

a fost promovat de personalităţi politice şi culturale.
FOTO: Scrierile lui Mihai Eminescu și Nicolae Iorga au încurajat mișcarea de
contestare a evreilor
Desigur, nu putem măsura gradul de intoleranţă, unii s-au manifestat mai discret, alţii mai
vocal, dar scrierile şi ideile unor A.C. Cuza, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Vasile
Conta, Vasile Alecsandri, Ioan Slavici, Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Mihai Eminescu au
anticipat ce avea să se întâmple între cele două războaie mondiale cu mişcarea autohtonă de
contestare a evreilor.

De asemenea, se acuza și o așa-zisă amenințare economică. Evreii ar fi acaparat anumite

profesii – în special cele liberale – și, astfel, românii ar fi fost dezavantajați.

De fapt, aceştia au avut o contribuţie importantă la progresul economic înregistrat în anii ’30,
principalele întreprinderi industriale fiind înfiinţate şi coordonate de evrei.

Prezenţa lor masivă în zona industrială şi citadină (de aici şi preferinţa pentru sat, considerat
depozitarul românismului pur, secular, în contrast cu citadinul, mediu cosmopolit şi
dizolvant) s-a datorat şi restricţiilor impuse în domeniul achiziţiei de pământuri.

Soluția preconizată nu era încurajarea etnicilor români în a-și construi propriile afaceri, ci
eliminarea concurenței.

Contribuția lui Nichifor Crainic

În acest sens, proiectele lui A.C. Cuza (Liga Apărării Naţional- Creştine, formaţiune care a
fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar al lui Octavian Goga, formându-se Partidul
Naţional-Creştin) sau Alexandru Vaida-Voevod şi al său Front Românesc prevedeau
introducerea principiului numerus clausus, un pas intermediar în direcţia acceptării
conceptului de numerus nullus – excluderea totală a evreilor din viaţa economică.

Obiective asemănătoare avea și Nichifor Crainic, adept al ideologiei etno-ortodoxiste

(puritatea sângelui, susţinător al filiaţiei bizantine ca formă de manifestare spirituală) cu
accente tradiţionaliste şi autohtoniste (antiraţionalist şi antiiluminist, cele două curente erau
văzute ca formule importate din Occident, alterând spiritul naţional, eminamente ortodox,
drept pentru care Crainic era şi antioccidental).

Statul etnocrat vizualizat de Crainic avea ca elemente constitutive „pământul, sângele,

sufletul și credința.” Lumea aceasta ideatică era „implicit xenofobă şi antisemită.”1)

Asumarea făţişă a antisemitismului arată nivelul de acceptare din societatea românească

interbelică. Condamnarea acestuia nu era politică de stat, iar neintervenţia sau complicitatea
statului în multe momente (mai ales după radicalizarea ideologică de la sfârşitul anilor ’30) a
încurajat fenomenul.
Nae Ionescu, mentorul lui Mihail Sebastian, a scris prefața romanului

Cartea lui Mihail Sebastian are un destin aproape unic, o particularitate greu de identificat şi
în alte cazuri. Romanul în sine a devenit o anexă la prefaţa scrisă de Nae Ionescu.
FOTO:Nae Ionescu a avut o influență consistentă asupra multor gânditori interbelici
Remarcat la Bacalaureat

Cei doi s-au întâlnit pentru prima oară în 1926, când Nae Ionescu a fost numit președintele
comisiei de Bacalaureat la liceul din Brăila unde învăța Mihail Sebastian.

Remarcat de profesor, acesta îl va angaja pe post de redactor la ziarul „Cuvântul” în toamna

anului 1927. Sebastian şi-a reamintit prima seară în redacţie, acolo unde „venisem neliniştit,
nesigur, plin de întrebări.”2 La finalul discuţiei cu Nae s-a simţit „ca într-un ceas în care se
pecetluieşte o soartă sau se deschide un drum.”

Pentru Sebastian, cei care „n-au întâlnit la timp, în viața lor, un astfel de om în care să
creadă, un om în stare să-i pasioneze până a le modifica viața” nu au cum să înțeleagă
atracția intelectuală față de Nae Ionescu. Nu este vorba doar de calităţile oratorice, de
seducător, ci şi de recunoştinţa lui Sebastian faţă de încrederea avută în el – numirea ca
redactor la vârsta de 20 de ani şi, mai ales, ignorarea originii sale etnice. Întâlnirea cu Nae
Ionescu şi acceptarea sa, implicit a evreităţii sale, au reprezentat „un noroc pe care merită să -
l plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente, sau ridicule în
ochii străinilor.”3

Influență culturală

Influenţa naeionesciană nu avea să-l afecteze doar pe Sebastian – într-o discuţie despre ce a
însemnat Nae Ionescu, acesta va spune despre el că a fost „diavolul”4 – ci şi pe alţi
intelectuali străluciţi din interbelic, de la Mircea Eliade la Mircea Vulcănescu.

Emil Cioran a încercat să explice fenomenul popularității lui Adolf Hitler printre germani
prin faptul că liderul național-socialist ar fi „răpit spiritul critic” al națiunii.5 În acest sens se
poate afirma că Nae Ionescu ar fi răpit, într-o anumită măsură, desigur, spiritul critic al unei
generaţii.

Totuşi, considerăm că este greşită aducerea în discuţie a unui eventual mimetism ideatic de
care ar fi dat dovadă Mihail Sebastian şi ceilalţi în raport cu Nae Ionescu. Influenţa sa este
reală, de netăgăduit, dar să îi lipsim de exerciţiul gândirii este cel puţin contraproductiv, dacă
nu chiar incorect.

Elena Lupescu, motivul rupturii dintre Profesor și Discipol

Urmează câţiva ani de atmosferă paradisiacă, Sebastian simţindu- se foarte bine în redacţia
ziarului „Cuvântul”, fiind titularul mai multor rubrici şi scriind inclusiv articole politice, în
special împotriva liberalilor ducişti.
FOTO:Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu FOTO: WIKIPEDIA

Ruptura se produce în toamna anului 1933. Nae Ionescu, filosoful de palat, este expulzat din
camarila regală, iar acesta începe să adopte o retorică vădit antisemită (ţinta era clară pentru
contemporani – amanta Regelui Carol al II-lea, Elena Lupescu, de origine evreiască).

Ținta lui Nae Ionescu era clară pentru contemporani: amanta Regelui Carol al II -lea,
Elena Lupescu, de origine evreiască.

Începe să susţină că „dacă avem dreptul noi, o parte din Români, a fi filosemiţi, atunci este
evident că noi, altă parte de Români, avem dreptul de a fi antisemiţi.” Cere pe un ton marţial
„retragerea tuturor Evreilor de la posturile de conducere politică” deoarece „nu există genii
evreieşti în politică.”6
Colaborator al legionarilor

În acelaşi timp, nume ca Vasile Marin sau Corneliu Zelea Codreanu au devenit colaboratori
ai ziarului. Acesta va fi unul dintre principalele capete de acuzare împotriva lui Mihail
Sebastian după apariția cărții „De două mii de ani”, rămânerea în „cazanul cu smoală
antisemită care se cheamă Cuvântul.”7

Totuşi, pentru Sebastian, „un Cuvântul gardist de fier mi se părea – şi mi se pare şi astăzi –
un lucru strict imposibil.”8 Nu a fost un ziar gardist, dar nici nu se poate ignora radicalizarea
liniei editoriale.

Picătura care a umplut paharul pentru Nae Ionescu a fost numirea lui I.G. Duca în funcţia de
preşedinte al Consiliului de Miniştri. Un antiliberal convins, îi considera pe aceştia
anchilozaţi, refractari oricărui progres revoluţionar şi, nu în ultimul rând, interfaţa unui
sistem politic – cel democratic-parlamentar – detestat şi considerat anacronic. Era sigur că
guvernul lui I.G. Duca a fost numit la presiunea bancherilor internaționali, iar premierul
Duca era descris ca fiind „jalnicul instrument al unei oculte antinaționale.”9

În acest peisaj s-a integrat şi Mihail Sebastian, care a minimalizat atât cât a putut importanţa
alegerilor din decembrie, arătând că „un parlament românesc este mereu acelaşi, fie că el s -a
născut peste o punte de cadavre, fie că a crescut sub un curcubeu de libertăţi civice.”10

Apariţia ziarului va fi suspendată după asasinarea lui I.G. Duca, iar Nae Ionescu va fi arestat
şi anchetat pentru instigare, considerat unul dintre autorii morali ai crimei de pe peronul gării
din Sinaia. În acest context a scris prefaţa care a provocat atâtea controverse în a doua
jumătate a anului 1934.

Note bibliografice

1 Nichifor Crainic, „Ortodoxie și etnocrație”, Albatros, București, 1997, p. 246, p. 107.

2 Mihail Sebastian, „Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni”, Cultura Națională,
București, 1935, p. 79.

3 Ibidem, p. 80.

4 Idem, „Jurnal. 1935-1944”, Humanitas, București, 1996, nota din 31 mai 1941, p. 339.

5 Emil Cioran, „Impresii din Munchen. Hitler în conștiința germană” în Vremea, an VII, nr.
346, 15 iulie 1934, p. 3.

6 Nae Ionescu, „...Și un cuvânt de pace” în Cuvântul, an X, nr. 3076, 17 noiembrie 1933, p.
1.

7 Reporter, an II, nr. 28, 27 iunie 1934, p. 3 sau în Aurel Sasu, Mariana Vartic, “Romanul
românesc în interviuri”, vol. III, partea a II – a, Ed. Minerva, București, 1988, p. 390.
8 Mihail Sebastian, „Cum am devenit huligan”, p. 106.

9 Nae Ionescu, „Roluri blestemate” în Cuvântul din 15 decembrie 1933, p. 1.

10 Mihail Sebastian, „Cu sânge sau nu, tot una e” în Cuvântul din 24 decembrie 1933, p. 1 .