G. I.

Gurdjieff - Întâlniri cu oameni remarcabili

G. I. Gurfjieff, Intalniri cu oameni remarcabili, Editura Niculescu, Bucuresti,

2006 (ediția a II-a, Editura Curtea Veche, București, 2014)

În anii 1850, arheologii descopereau, la Ninive, biblioteca regelui asirian

Assurbanipal. O parte din cele 25000 de tăbliţe de lut ars cuprindeau cea mai veche
epopee din lume: Poemul lui Ghilgameş. Primele fragmente din această epopee erau
publicate abia peste două decenii, vechea creaţie a sumerienilor devenind cunoscută
lumii întregi, după mii de ani de uitare. A atras atenţia mai ales un fragment care
descria un potop, asemănător cu cel biblic.

Printre cei care aflau din ziare de această epopee scrisă în urmă cu mai bine de patru
milenii se număra şi un tânăr din zona Caucazului: George Ivanovitch Gurdjieff.
Citind fragmentul respectiv, şi-a dat seama că îl cunoştea deja foarte bine; tatăl său, un
fel de povestitor profesionist, îi spusese de nenumărate ori respectiva poveste, în
copilărie. Lumea civilizată nu făcea decât să descopere o poveste pe care barzii din
Caucaz – numiţi ashokh – o cunoşteau şi o repetau de mii de ani. Cum fusese oare
posibil ca povestea să se transmită de-a lungul unui asemenea interval de timp fără să
sufere aproape nicio modificare?

Respectivul tânăr din oraşul Kars, de la frontiera ruso-otomană, a asistat şi la alte

evenimente nefireşti. În cadrul unei şedinţe de spiritism, a putut observa cum o masă
banală din lemn, cu trei picioare, răspundea cu exactitate întrebărilor puse de câteva
persoane aşezate în cerc în jurul ei, într-un întuneric total.

Ajungând în Alexandropol, un alt oraş din regiune, el află că mătuşa sa fusese

avertizată de un prezicător nebun că e posibil ca el să sufere o rană la cotul drept. Cu
două luni înainte, el avusese mari probleme cu un furuncul apărut exact în zona
respectivă a corpului. Prevestirea mai anunţa şi un accident suferit din cauza unei
arme de foc. Peste câteva zile, era împuşcat din greşeală la o vânătoare de raţe
sălbatice.

Întors la Kars, observă un alt lucru ciudat: un copil nu poate cu nici un chip să
părăsească zona unui cerc ce fusese trasat pe pământ, în jurul său. Când Gurdjieff
şterge o parte a cercului, copilul respectiv – membru al unei vechi secte, numită a
yezidilor, adoratorii diavolului – fuge cât de repede poate, de parcă ar fi fost eliberat
din închisoare. Niciun cunoscut nu poate să îi ofere o explicaţie mulţumitoare a
acestui fenomen.

Cosmopolita zonă a Caucazului îi oferă şi alte impresii tari: un tânăr tătar moare în
urma unui accident de călărie. La numai o zi după ce este îngropat, el este văzut pe
câmp, îndreptându-se spre oraş. Compatrioţii îl strangulează pe loc, pentru a
împiedica spiritul rău care îi luase în stăpânire cadavrul să aducă pagube întregii
comunităţi.

Într-o altă familie de tătari, o tânără declarată de medici bolnavă incurabilă se vindecă
brusc după ce bea lapte în care fiersese boboci de trandafir, după o reţetă primită în
vis de bolnavă de la Fecioara Maria.

Un paralitic se târăşte până la icoana unui sfânt local şi, ajuns acolo, sare în picioare,
mulţumindu-i lui Dumnezeu că s-a vindecat. După o secetă de câteva luni, ploaia
începe să cadă exact în momentul în care preoţii ortodocşi din oraş organizaseră o
procesiune, purtând o icoană făcătoare de minuni adusă tocmai din Antiohia.

Toate aceste întâmplări l-au făcut pe tânărul Gurdjieff să îşi pună numeroase
întrebări. Nici tatăl său, nici profesorii, nici preoţii nu i-au putut oferi răspunsuri. Cu
atât mai puţin lucrările ştiinţifice ale timpului.

Nevoia de explicaţii nu a ţinut cont de aceste obstacole. Explicaţiile trebuiau să existe,

rămânea doar să fie găsite. Căutarea a durat zeci de ani şi l-a condus pe Gurdjieff în
cele mai diferite zone ale lumii, trecând prin experienţe neverosimile pentru un om
obişnuit. Succesul căutării este dovedit de destinul său postbelic. A înfiinţat şi a
condus Institutul pentru Dezvoltarea Armonioasă a Omului, ajutându-i şi pe alţii să
cunoască şi să se cunoască.
Cartea Întâlniri cu oameni remarcabili, apărută în 2006 la Editura Niculescu, tradusă
de Alexandru Cristea, Aurelia Ungureanu, Cantemir Mambet şi Cristina Mambet, este
povestea acestei căutări. Ea reprezintă a doua serie din complexa operă literară a lui
Gurdjieff, care mai cuprinde Povestirile lui Belzebuth către nepotul său şi Viaţa nu e
reală decât atunci când Eu sunt. Cartea a fost şi ecranizată, de celebrul regizor Peter
Brook, realizatorul unui film omonim.

Această trilogie nu îşi propune să fie o lectură plăcută. Ba chiar dimpotrivă, s-ar putea
spune. Autorul îşi avertizează cititorii că nu este un scriitor profesionist şi că, pentru
el, stilul este ceva inutil, de „bon-ton”. În introducere, el îşi prezintă pe larg părerile
extrem de critice la adresa literaturii contemporane.

Totuşi, scrie. Şi spune că o face din două motive, urmând principiul conform căruia
orice face trebuie să fie folositor celorlalţi şi plăcut pentru sine. Primul: pentru a scăpa
de întrebările agasante ale celor din jur, referitoare la experienţele pe care le-a avut
de-a lungul vieţii şi la cunoaşterea pe care a acumulat-o. După scrierea cărţii nu va
mai fi nevoit să îşi piardă timpul răspunzându-le, ci îi va trimite la lectură. Lectură
care va împlini al doilea motiv: cartea este folositoare, ideile exprimate în ea putând
folosi ca material pregătitor constructiv pentru o dezvoltare ulterioară a conştiinţei.

În căutarea sa neîncetată, Gurdjieff a avut prilejul să întâlnească oameni care l-au

influenţat în mod decisiv. Oameni remarcabili, adică persoane care se disting prin
resursele lor spirituale şi care ştiu să îşi stăpânească propriile manifestări, rămânând
indulgenţi cu cei care nu pot încă să facă acest lucru.

Primul om remarcabil este tatăl său. De meserie ashokh, adică povestitor şi poet, ne
face să ne întrebăm câte poeme echivalente cu cel al lui Ghilgameş mai ştiu ţăranii
aparent semianalfabeţi şi când o să le descopere civilizaţia noastră supersofisticată. Iar
multe dintre zicalele sale sunt memorabile: „Dacă „eu sunt”, nu mai contează nici
dumnezeu, nici diavolul”; „focul încălzeşte apa, însă apa stinge focul”. Iată unul
dintre principiile pe care a construit educaţia copiilor săi: „iubeşte munca pentru ea
însăşi, nu pentru câştigul pe care îl aduce”.
Al doilea om remarcabil este părintele Borsh, cel care i-a dirijat educaţia, devenind
„primul maestru” al lui Gurdjieff. Părinţii acestuia doreau să devină preot şi părintele
Borsh îl pregătea pentru asta, dar, în viziunea lui, un preot trebuia să se ocupe nu
numai de sufletul enoriaşilor, ci să cunoască şi bolile sufletului lor şi să ştie să le
îngrijească. Şi el avea principii ferme de educaţie precum: „să spere la o recompensă
doar dacă o merită”.

Bogacevski, un alt om remarcabil, ajunge în cele din urmă asistent al stareţului într-o
mănăstire eseniană, ordin în care, conform unor vechi tradiţii, Iisus îşi primise
iniţierea. El expune o părere foarte bine întemeiată despre morala obiectivă, afirmând
că, dincolo de legi şi obiceiuri, o conştiinţă liber dezvoltată va ştii întotdeauna mai
mult decât toate cărţile şi toţi profesorii luaţi împreună.

Sarkiss Pogossian are un obicei ciudat: munceşte mereu. Dacă i se întâmpla să nu aibă
nimic de făcut, îşi legăna braţele ritmat, mergea pe loc sau făcea exerciţii cu degetele,
pentru a-şi învăţa natura să nu fie leneşă, dar şi deoarece era convins că o muncă
făcută conştient nu este niciodată în zadar, principiu pe care viaţa i l-a confirmat din
plin.

Dacă Pogossian făcea mereu o muncă fizică, Abram Yelov avea aceeaşi atitudine faţă
de intelectul său. Conştient că mintea noastră oricum lucrează în permanenţă, el
încearcă să îi dea acestui lucru o orientare utilă.

Prinţul Iuri Lubovedski îşi pierde soţia în tinereţe şi acest şoc îl determină să se apuce
de spiritism, interesul pentru ştiinţele oculte dominându-i apoi întreaga viaţă. Ca şi
Gurdjieff, el caută neîncetat, dar abia spre finalul vieţii află cum ar fi trebuit să
lucreze pentru a izbuti în această căutare, adică astfel încât dorinţa minţii lui să devină
şi dorinţa inimii sale. Întâlnirea lui cu Gurdjieff la picioarele piramidelor este
memorabilă, cu această ocazie formându-se grupul numit Căutătorii Adevărului.

Vivitskaia şi Soloviev sunt exemple de oameni aparent pierduţi, care se ridică treptat
la un nivel spiritual care, la un moment dat, părea imposibil de atins pentru ei.
Vivitskaia fusese o tânără frivolă, sedusă şi apoi abandonată la Petersburg de un
ofiţer, nevoită apoi să îşi câştige existenţa servind drept „momeală” pentru a atrage
clienţii unui doctor, iar Soloviev, deşi născut într-o familie înstărită, devine dependent
de alcool şi falsificator de bani. Pornind de la acest nivel, ei se detaşează clar de cei
din jur, datorită esenţei lor bune.

Ekim Bei dobândeşte o asemenea celebritate datorită cunoştiinţelor sale referitoare la

unele manifestări deosebite ale psihicului uman, precum hipnoza, încât este nevoit să
renunţe la titlul de Mare Paşă Turc şi să se retragă în Egipt, pentru a scăpa de avalanşa
de vizitatori atraşi de „talentele” sale. Întâlnirea cu un derviş care le arată cât de
incorect este să lucrezi cu o parte a fiinţei tale fără ca mai înainte să cunoşti întregul îi
provoacă o profundă emoţie, dând o nouă orientare cercetărilor sale.

Piotr Karpenko, rivalul din tinereţe al lui Gurdjieff într-o afacere de iubire, participă
apoi la marile expediţii ale grupului Căutătorilor de Adevăr, având şi el o întâlnire
care îl marchează decisiv: cu un bătrân dintr-o zonă inaccesibilă aflată în nord-vestul
Himalayei, adevărat eliberat în viaţă, care le vorbeşte despre corpul astral al omului şi
despre posibilităţile sale de manifestare.

Profesorul Skridlov, de profesie arheolog, participă la întâlnirea dintre Gurdjieff şi

Loubovedski din Egipt, fiind unul dintre cei trei iniţiatori ai grupului Căutătorilor de
Adevăr. După mai multe călătorii, printre care una la o mănăstire a Frăţiei Universale,
unde ia contact cu Părintele Giovanni, aflând cât de grea este transmiterea cunoaşterii,
Skridlov se surprinde plângând atunci când vede sau aude unele lucruri sublime, semn
că în fiinţa sa a început să lucreze şi altceva decât mintea, cum se întâmplase până
atunci. Concluzia sa este că, în afara agitaţiilor vieţii obişnuite, există şi altceva, care
ar trebui să fie scopul oricărui om, pentru că numai acest „altceva” îi poate aduce
valori adevărate.

Din această bogăţie şi diversitate umană se desprinde însă, în mod clar, persoana lui
Gurdjieff. Oamenii remarcabili sunt borne, călăuze, ajutoare pe drum, care au
descoperit aspecte parţiale ale Adevărului şi le-au aplicat în propria viaţă. Gurdjieff
descoperă şi el, treptat, toate aceste lucruri. Are acces la o cunoaştere străveche şi
valoroasă, cunoaşte maeştri spirituali veritabili, îşi modifică fiinţa într-un mod
extraordinar, dar căutarea şi eforturile lui nu se opresc niciodată.

Capitolul final, Chestiunea materială, arată sacrificiile făcute o viaţă întreagă şi

soluţiile originale pe care a trebuit să le găsească pentru a scăpa de greutăţi. Pe
fundalul povestirilor despre cum vindea vrăbii vopsite, spunând că sunt „papagali
americani”, sau despre atelierele de reparaţii deschise în diferite oraşe, se simte
aceeaşi hotărâre permanentă de a-şi duce până la capăt eforturile şi căutarea.

Gurdjieff din Întâlniri cu oameni remarcabili este un om cu un scop, neîndurător

cu propriile slăbiciuni, care simte permanent nevoia de a se pefecţiona şi de a-i ajuta şi
pe cei din jur să se pefecţioneze. La finalul cărţii îl regăsim fixându-şi un nou
program, bazat pe aceeaşi idee care l-a dominat toată viaţa: să îşi poată dirija în mod
voluntar toate manifestările şi reacţiile la manifestările altora, într-un mod care să îi
permită atingerea scopurilor pe care şi le-a propus.

O carte scrisă de un asemenea om nu este o carte obişnuită. Nu putea fi. De exemplu,

autorul presară în fiecare capitol câte o cugetare foarte veche, ajunsă până la noi
datorită câte unei inscripţii descifrate în timpul călătoriilor sale, prin care cei din
vechime au exprimat anumite aspecte ale adevărului obiectiv.

Prima inscripţie ne este indicată chiar de autor, împreună cu explicaţia ei: „ Va merita
numele de om şi se va putea baza pe ceea ce a fost pregătit pentru el în Ceruri doar
acela care va şti să dobândească cele necesare pentru a păstra nevătămaţi atât lupul
cât şi mielul care i-au fost încredinţaţi spre păstrare”, unde „lupul” desemnează
funcţiile reflexe ale organismului uman, iar „mielul” – sentimentele. Celelalte cugetări
rămâne să fie găsite chiar de către cititor, pe parcursul unei lecturi care nu îl va lăsa să
adoarmă. Gurdjieff şi-a avertizat cititorii Intalniri cu oameni remarcabili nu este o
simplă operă literară.