Mircea ELIADE

50 de conferinte radiofonice. 1932-1938

Editura Humanitas, Bucuresti, 2001, 304 p., f.p.

La sfirsitul anului trecut, Editura Humanitas a publicat in

colaborare cu Societatea Romana de Radiodifuziune un
volum inedit continind transcrierea a 50 de conferinte
radiofonice sustinute de Mircea Eliade intre 1932 si 1938.
Prelegerile se inscriu intr-un proiect mai amplu, datorat lui
Dimitrie Gusti care, in calitatea sa de presedinte al
Consiliului de Administratie al Societatii, creeaza in 1930 o
emisiune culturala, Universitatea Radio, difuzata zilnic si
realizata de tineri intelectuali printre care Constantin Noica,
Petru Comarnescu, Mircea Vulcanescu, Ionel Jianu.
In conferentiarul Eliade il recunoastem cu usurinta pe
eseistul din India, din Oceanografie, din Fragmentarium sau
din Insula lui Euthanasius, pe autoul Itinerarului spiritual:
credinta in valorile necontingente, aliata cu o mistica a
vietuirii fervente intr-un concret insufletit de tensiunea
dintre mister si revelatie, profetizarea (uneori violenta a)
unei existente revolutionare a spiritului, purificate de
inesential, de futilitatile modernilor sint toposuri ce
contureaza profilul unui intelectual deopotriva cerebral si
exaltat, al unui trairist lucid imbinind rationalismul si
eruditia, principii ale culturii occidentale, cu fascinatia
irationalului extatic, caracteristica spatiului oriental.
O mare parte din conferintele radiofonice ale tinarului
Eliade intors de curind din India impartasesc, cu o
exaltare inteligent temperata de observatia erudita, ceva
din experienta indiana, au ca tema desavirsirea interioara

in miezul misterului indic. Sint prelegeri-confesiune, lirice si

autentice. Dincolo de fraza sobra ce evoca plastic, cu o
vadita sensibilitate a detaliului, imagini indiene, banuim
pathos-ul retinut al vorbitorului.
Cetatea Benares, pe malurile Gangelui, apa cu flori si
cadavre, e un loc privilegiat unde incerci bucuria/infiorarea
de a te contopi cu sacrul pina si in gesturile cele mai
marunte ale vietii cotidiene; Amritsar, Templul de Aur, o
cladire simpla, fara idoli si fara draperii, e singurul templu
indian in care sint acceptati toti oamenii, indiferent de
religie si de rasa; in manastirile indiene nu ai voie sa ucizi
nici o faptura, nici macar un sarpe; credinta profunda ca
exista anumite locuri care purifica si sanctifica face ca
pelerinajele sa fie evenimente de fiecare zi, iar pe oamenii
ce locuiesc, chiar daca doar temporar, in manastiri, ii
converteste in sfinti: Din cele dintii zile ale statornicirii
mele in Swarga-Ashram, de cum am imbracat vesmintul
brahmacarin-ului, zvonul despre prezenta unui european in
cea mai pioasa parte a Rishikeshului a si inceput sa se
intinda, si zilnic veneau convoiuri ca sa bata la usa colibei
mele. Nu-mi cereau nimic altceva decit sa-i las sa ma vada.
Zadarnice au fost impotrivirile mele, zadarnic le-am
tagaduit sfintenia mea. [] In zadar ma feream eu de
plecaciunile lor venerabile (p. 27).
Evocarea pitoreasca, semnificativa devine persuasiva,
se transforma discret intr-o pledoarie in favoarea unor
habitudini ale vietii spirituale: rugaciunea, meditatia,
contemplatia acte umane, edificatoare, ale caror valente
lumea moderna esentialmente profana le ignora.
Un numar de 10 conferinte din 1935 constituie o
cateheza sui generis care ii atrage atentia omului modern

 indepartat de sursele vitalitatii, opac fata de semnele

ce-i structureaza destinul, incapabil sa se interogheze
asupra sensului propriei vietuiri ca, lasindu-se acaparat de
aparente (de maya), angajindu-se inconstient in iuresul
unor evenimente nesemnificative ce tin de clipa, de istorie,
de lumea perisabilului, isi ignora in mod tragic esenta de
fiinta a cosmicului.
Prelegerile despre rugaciune, despre tehnica si educatia
culturii spiritului, despre meditatie si contemplatie ca
posibilitati de regasire a sinelui, despre efectele malefice
ale reveriei (un film mental de o covirsitoare bogatie, dar
de o ingrozitoare sterilitate), despre experienta
singuratatii (Un om singur nu poate niciodata trisa. Un om
singur trebuie sa priveasca lucrurile in fata, adica sa
accepte durerea, sa accepte destinul. Un om singur
sfirseste intotdeauna prin a se impaca p. 160) sint
indemnuri rostite in cuvinte simple, care nu menajeaza
insa in nici un fel autosatisfactia calduta si amagitoare a
celor carora li se adreseaza la cautarea fertila, la
articularea acelei intrebari care rodeste: Daca n-am
avea, nestiut de nimeni, un Parsifal care sa intrebe pentru
noi si sa patimeasca pentru lenea noastra spirituala am
deveni toti, peste noapte, sterpi si bolnavi ca intreaga viata
din castelui Regelui Pescar. Si nu numai noi, oamenii, ci
toata Firea ar secatui din cauza lipsei noastre de
inteligenta, generozitate si curaj daca n-ar aparea, la
rastimpuri, cite un Parsifal (p. 276).
In ipostaza unui asemenea Parsifal ii apar lui Eliade oamenii
de seama ai culturii precum Dante, Unamuno, Samuel
Butler, Hasdeu, despre care vorbeste in citeva dintre
conferintele sale.

Vocatia analogiilor complicate si pasiunea integratoare il

conduc pe Eliade la ideea de corelare a unei culturi a
religiozitatii cu o religiozitate a culturii intuitie care se
intrevede in perioada prelegerilor radiofonice, a cronicilor
criterioniste si a cartilor publicate imediat dupa revenirea
din India