Prof.

Moț Violeta
Colegiul Național ”Al. I. Cuza”, Alexandria

Studiu privind influențele mitologiei indiene în creația eminesciană

Sub influenţa ipotezei lui Goethe şi Herder că primul leagăn al omenirii a fost India,
Eminescu a imaginat originea dacilor în Himalaya. Datorită înaintaşilor lui Eminescu
(Bolintineanu, Asachi, Alecsandri) vechile legende şi mituri româneşti au fost culese,
cercetate şi vehiculate în ţară în epoca pre-eminesciană. Câteva dintre ele poartă caracteristici
atât de asemănătoare gândirii indiene, încât există posibilitatea ca Eminescu să fi simţit o
legătură între cele două tipuri de mituri, anume geto-dacic şi indian. 1 Ţinând cont de opinia
unei importante cercetătoare atât în domeniul indianismului, cât şi în cel al eminescologiei,
putem observa că geţii credeau în nemurirea sufletului şi considerau trupul doar o piedică,
menită să se distrugă în momentul morţii. După ei, aspiraţia omului trebuia să fie eliberarea
din trup, pentru ca astfel sufletul să poată duce o viaţă de zeu alături de Zamolxe. Aceasta este
şi concepţia hindusă: după moartea trupului, sufletul se întoarce la izvorul infinit al vieţii, la
Brahman.2
În balada Dochia şi Traian, Dochia se roagă lui Zamolxe s-o prefacă în piatră ca să se
apere de Traian. În istoria Indiei se spune că femeile din anumite epoci se ardeau ca să nu
cadă pradă invadatorilor străini.
Mihai Eminescu a moştenit unele aspecte ale gândirii indiene infuzate în cultura ţării
sale, iar pe altele şi le-a însuşit din literatura romantică. „Prin asimilare, motivele de
provenienţă indică au intrat în însăşi fiinţa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât
distrugând ţesături vitale”3
Cultura filozofică indiană îi devenise poetului o formă de regăsire a eului său într-o
conştiinţă originară. El şi-a îmbinat toată gândirea filozofică cu imaginaţia poetică, creând
opera literară care identifică într-un tot sublimul meditaţiei umane şi al sensibilităţii prin
„verb”. El n-a fost filozof şi a fost mai mult decât un poet; el a fost un darsanik (cel care
vede), a fost un kavi (poet- înţelept), în sensul termenilor indieni, afirmă Amita Bhose.4
 Din textele a două poezii cosmogonice ale lui Eminescu, şi anume Rugăciunea unui
dac şi Scrisoarea I, Cezar Papacostea5 şi alţii au stabilit că Eminescu a cunoscut cosmogonia
indiană descrisă în imnurile Rigvedice X, 129 şi X, 121. Din versul cunoscut la Epigoniilor :
Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”, G. Bogdan – Duică a dedus că poetul a citit
Introduction a l’histoire du Bouddhisme de E. Burnouf6, iar D. Murăraşu a afirmă că
Eminescu „a cercetat şi traducerile din sanscrită ale lui Burnouf, de exemplu „Bhagavata
Purana”7. De asemenea, şi G. Călinescu vorbeşte despre influenţa indică asupra lui Eminescu
şi el presupune că ideea este preluată din Bhagavad gita.
Poezia Rugăciunea unui dac începe cu o tulburătoare imagine cosmogonică:
„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul erau una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”
Această imagine cosmogonică este inspirată din partea a X-a din Rig- Veda. Din Imn
către zeul necunoscut sau Imn către Prajapati. După această variantă cosmogonică, lumea a
avut un creator, zeul Prajapati, zeu primordial, care a apărut înaintea tuturor celorlalţi zei:
„El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
Al zeilor dă suflet şi lumii fericire
El este al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile noastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Interogaţia „au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?” e un verset din Imn către
Prajapati, care se repetă până în final, când este divulgat şi numele zeului necunoscut: „Eşti
tu, Prajapati!”
Versul „căci unul erau toate şi totul era una”, exprimă principiul identităţii, al Unului
sau Unicului în multiplu, acest vers apare într-o formă uşor schimbată şi în Scrisoarea I :
„Unul e în toţi tot astfel precum una e în toate”.
Acest Unul sau Unicul este numit în Upanişade Brahman şi este un principiu al vieţii:
„Nimeni şi nimic nu este mai presus de Brahaman”. Cuvântul brahaman este în sanscrită un
adevărat nod semantic. Brahman însemnă şi Sufletul Universal. Brahma este zeul suprem în
mitologia indiană, dar care a apărut mult mai târziu decât Prajapati, abia în hinduism.
Termenul de brahman desemnează şi prima şi cea mai importantă castă socială la vechii
indieni, casta brahmanică a preoţilor şi învăţătorilor.
 Principiul identităţii apare în formula upanişadică, Tat twam asi (Acesta eşti tu).
Eminescu are chiar o poezie postumă cu acest titlu. Principiul identităţii apare mai târziu în
filozofia greacă eleată, în formulele tad ekam (acest unul) şi hen kai pan (unul şi totul).
Întrezărim o legătură secretă între mitologia geto-dacică şi cea indiană, Eminescu
împrumutându-i lui Zamolxe atributele lui Prajapati. Dacul se roagă lui Zamolxe să-i curme
viaţa, dar rugăciunea sa se transformă într-o imprecaţie de o rară vehemenţă şi virulenţă.
G. Călinescu îl compară pe dac cu biblicul Iov8, dar caznele la care este supus greu
încercatul Iov nu sunt decât o probă de verificare a credinţei. Iov nu doreşte să moară şi
trebuie să îndure pedeapsa divină, pe când dacul îşi doreşte moartea ca o eliberare de
suferinţe şi are chiar o voluptate a durerii, împinsă până la autoflagelare şi masochism. Dacul
se roagă lui Zamolxe să fie supus oprobriului şi discreditului public, să fie lovit şi ucis cu
pietre. Ca şi în poemul Mureşanu, Eminescu inversează valorile morale şi transformă
categoriile negative în pozitive. Se poate vorbi de o tărie a negativului în Rugăciunea unui
dac:
„Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaus!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă
S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni de vină cel întâi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
……………………………………………………….
Străin şi făr-de lege de voi muri atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă
Ce-o să asmuţe cânii ca inima-mi s-o rumpă
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă!”
Rugăciunea unui dac este impregnată de pesimism schopenhauerian şi este un poem
autoreferenţial, o tulburătoare biografie lirică scrisă în versuri cutremurătoare de un imens
tragism care sintetizează întreaga viaţă a lui Eminescu:
„Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân-ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor…
 Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.
În aceste versuri se află chintesenţa vieţii lui Eminescu. Discursul liric este susţinut de
anaforă, figură retorică prin care se marchează o creştere gradată a intensităţii sentimentelor şi
o ridicare de ton ce constă în repetarea unor cuvinte în poziţie iniţială, în cazul de faţă
conjuncţii şi adverbe.
Rugăciunea unui dac trebuia să se intituleze iniţial Nirvana. În nicio altă poezie a lui
Eminescu nu se manifestă mai mult influenţa budistă ca aici. Pentru Nirvana budistă
Eminescu a creat un echivalent românesc, stingerea eternă, care apare în finalul poeziei şi
care exprimă setea de extincţie:
„Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc,
Să cer a tale daruri genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-Ți suflarea mea se curmă,
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”
Rugăciunea unui dac este cea mai budistă dintre toate creaţiile eminesciene. Într-o
conferinţă ţinută la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1926, Rabindranath Tagore, îşi exprima
toată admiraţia faţă de geniul eminescian şi se arăta profund impresionat şi uimit de cât de
multă suferinţă poate să încapă într-o ţară ca România. Rugăciunea unui dac a fost poezia
preferată a lui Emil Cioran. Pentru aceasta el îl numea pe Eminescu un Buddha al poeziei
(Schimbarea la faţă a României).
Scrisoarea I este o altă poezie în acre s-a manifestat influenţa mitologiei indiene. Ea
este alcătuită dintr-o meditaţie filozofică şi o satiră pe tema neînţelegerii omului de geniu de
către contemporani. Imaginea cosmogonică din Scrisoarea I este inspirată din partea a X-a
din Rig-Veda,din Imnul Creaţiunii.
Primul vers al imaginii cosmogonice: ”La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”,
nu e decât o parafrazare a primului verset din Imnul Creaţiunii:
„Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă”.
Haosul primordial este descris întocmai ca în Rig-Veda, ca o mare de întuneric, ca o
întindere nesfârşită de ape, ca o prăpastie fără fund. După această variantă cosmogonică
lumea s-a născut prin conjugarea a doi factori: cel masculin şi cel feminin, printr-o căsătorie
sacră, hierogamie cosmică.
Factorul masculin este un principiu spiritual al vieţii numit brahman, un factor activ şi
dinamic, un impuls primordial care pune lumea în mişcare. Factorul feminin este de natură
materială, identificat cu haosul primordial, conjugarea celor doi factori se produce într-o
imagine memorabilă:
 „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă (...)”
Influenţa filozofiei indiene se resimte şi în Luceafărul, într-o variantă a poeziei
Demiurgul apărând sub numele de Brahma. Într-o altă variantă Demiurgul i se adresează lui
Hyperion numindu-l Buddha, în ipostaza conducătorului de popoare:
„Vrei să te cheme Buddha?”
Naşterea din mare din prima metamorfoză a Luceafărului este echivalentă cu naşterea
din păcat, în filozofia indiană lumea fiind privită ca o mare agitată de patimi omeneşti. Un alt
echivalent românesc pentru Nirvana, Eminescu a creat în Luceafărul prin sintagma sete de
repaus.
Buddha apare şi sub numele întreg: Buddha- Sakya- Muni în arta poetică postumă, Eu nu
cred nici în Iehova:
„Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha- Sakya- Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii”
Pentru budism Eminescu a avut cea mai mare admiraţie, Kamadeva, zeul iubirii la
vechii indieni este evocat de asemenea în poezia Luceafărul.
În încheiere am dori să prezentăm un text inedit al lui Eminescu ce se află în
manuscrisul 2275B, f 89-90 (1883), şi e citat de Amita Bhose în Eminescu şi India9:
„Eu sunt Buddhist (…). Religia mea îmi comandă de a nu spune decât atâta cât poate
s-aducă pe-o fiinţă la cunoştinţa de sine, la acea fulguraţie intelectuală care să-l facă a
vedea că degeaba răul se sbate, degeaba răutatea se frământă, degeaba minciuna luptă, căci
luptă în contra unei puteri constante, care există pururi, în contra lui Brahm, a adevărului;”
„Avem de combătut întunericul – Turan – sub forma de minciună, sub forma de
invidie, sub forma de mişelie – noi Aryas – luminoşii.”
1
Apud. MURĂRĂŞU, D., Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967, p. 23
2
Apud. BHOSE, Amita, Eminescu şi India, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 8
3
BLAGA, Lucian, Mahatma Gandhi, cum l-am cunoscut, în Saeculum, 1943, mai- iunie, p. 8
4
BHOSE, Amita, Eminescu şi India, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 18
5
PAPACOSTEA, Cezar, Filozofia antică în opera lui Eminescu, Minerva, Bucureşti, 1983
6
BOGDAN-DUICĂ, Gh.., Despre „Luceafărul” lui Eminescu, Braşov, 1925, p. 16
7
MURĂRAŞU, D., Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967, p. 69
8
CĂLINESCU, G. Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 2vol., vol I p. 5
9
BHOSE, Amita, op. cit., p. 98