Nicolae Iştoc

în căutarea Nirvanei
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IŞTOC,
NICOLAE

în căutarea Nirvanei / Nicolae Iştoc ; pref. de Aurora

Pordea ; postf. de Cătălin Dionis. - Oradea : Imprimeria de
Vest, 2005

ISBN 973-704-027-9

I. Pordea, Aurora (pref.)

II. Dionis, Cătălin (postf.)

821.135.1-2

© Nicolae Iştoc

Lucrările din acest volum nu pot fi multiplicate, puse în

scenă, sau răspândite prin orice alte mijloace fără acordul
expres al autorului.

Toate drepturile asupra acestor lucrări aparţin numai

autorului.

Coperta I: Templul privat al maharajahului din Mysore

Consilier editorial şi corector: Florian Lazăr

Lector: Aurora Pordea

Inspiraţia copertei: Morvay Zoltan Gabriel

ISBN 973-704-027-9
 MOTTO:

„ Omul este o greşeală a zeilor “

(Din gândirea sumeriană)

„I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe

pământ”

(Facerea 6; 6)
PENTRU CĂTĂLIN ŞICATY (DARLINGTONIA)
 VÂRCOLACI ÎN ETER
„ÎN CĂUTAREA NIRVANEI”, cea de-a unsprezecea
treaptă în ascensiune a scriitorului Nicolae Iştoc, este o carte de
teatru conţinând cinci piese legate prin firile invizibile ale
aspiraţiei la un echilibru, la o armonie în spaţiul existenţial, dar
mai ales - la o linişte eternă.
Numele cărţii, identic cu titlul primei piese, pare a
sugera ideea că toată viaţa noastră e o căutare perpetuă, o
scormonire în măruntaiele vremii, spre a găsi ce nu ne este dat
să găsim. Descoperim totuşi fascinaţia acestui proces
mobilizator al forţelor spirituale, care antrenate, ascuţite,
încărcate de senzori, vor fi în stare să învingă orice, până şi
propriul nostru orgoliu.
Primul motto, din „Muşat şi ursitoarele” anticipează
destinul lui Eminescu: „Şi lui ursit-am tot o viaţă bună/Şi
măsurată pe un pic de vreme/Să aibă ziua soare, noaptea lună”
Sfânta fire vizionară în viaţa terestră (ziua), a fost el însuşi
soare, emanând lumină iar din eternitate patronează astral
destinul acestui neam.
Al doilea motto îi serveşte autorului drept principiu în
maniera de concepere a piesei. „In căutarea Nirvanei” este o
evocare, o reînviere a spiritului eminescian, împletit cu
gândirea filosofică şi cu mitologia ancestrală. Poetul este, în
acelaşi timp, un simbol al luptei cu sine, în scopul realizării
idealului, căci în „clipa cea repede” ce i-a fost dată, şi-a atins
ţinta supremă - idealul perfecţiunii în creaţie, astfel generaţiile
ce se succed savurează necontenit inefabila, primăvăratica
aromă, de la altitudini nebănuite, din „muntele cu peisajul cel
mai eterogen “ (V. Felea)
După „Eminescu la Viena”, piesa d-lui Stelian
Vasilescu, unde întâlnim un Eminescu viu, strălucitor, prins în
concretul istoric al momentului, în scenariul omagial realizat
de d-1 Nicolae Iştoc, ne învăluie doar spiritul Poetului grăind
de peste moarte.
“NIRVANA” - termen al religiei budiste din filozofia
indiană, 1-a inspirat pe Eminescu, reflectându-se în
amplitudinea şi adâncimea cugetării sale. E starea mistică de
fericire presupusă a fi realizată prin eliberarea de grijile vieţii,
de suferinţe, prin contopirea sufletului cu esenţa divină, prin
contemplaţie şi asceză (Cf. DEX).
În primul act autorul înscenează o înmormântare
întreţesută cu versurile poemului „Muşat şi ursitoarele”. Trei
ursitoare apar să-1 hărăzească pe noul născut, dar la ruga
„neînţeleptei mume”, îi dăruiesc chiar „tinereţe neîmbătrânită
şi viaţă fară moarte”. Mustrarea mamei, dialogul cu ursitoarele
se constituie din poemul citat.
În locul ursitoarelor vor intra bocitoarele care, prin
melodiosul „Cântec al bradului” oficiază ritualul bocirii.
Strălucitor şi profund este cântecul ce urmează, defunctul
expunând cele nouă ferestre ale sicriului prin care, într-un fior
mioritic, va ţine legătura cu lumea lăsată în urmă. Textele sunt
preluate din colecţia de folclor.
Unul dintre cei trei preoţi în odăjdii, după ce s-a cântat
„în veci pomenirea lui” anunţă „slujba de îngropăciune pentru
robul Domnului Mihai Eminescu, spre veşnica lui pomenire de
întreg Neamul Românesc.” Toţi cei de pe scenă încep să cânte
„Mai am un singur dor”, apoi patru inşi iau sicriul pe umeri şi
ies cântând: „Şi nime-n urma mea...”
În scena a doua, pe fundalul Oceanului Planetar şi pe un
fel de muzică a sferelor apare Eminescu tânăr şi prima Entitate
feminină, înveşmântată în alb, iese din ape să-i spună că e doar
suflet cu un corp astral. Din replicile lor - versuri eminesciene -
află că neliniştea lui constă în căutare: „Eşti încă în căutarea
Nirvanei”. Se rostesc idei filosofice, idealiste, religioase: „Fără
suflet nimic nu e!” „Şi materia e făcută din spirit”, îmbinate cu
filosofia din poemul „Luceafărul”.
A doua Entitate feminină încearcă o definire a geniului:
„Te-ai jucat pentru o clipă în „marea de amar.” Ai fost un strop
de apă vie într-o mare de apă moartă. “ Antonimele pun în
relief geniul de cugetător al d-lui Iştoc. Urmează o perlă de
maximă strălucire, dezvăluind puterea demiurgică a lui
Eminescu: „Universul a luat cunoştinţă de sine, oglindindu-se
în durerea lacrimii din care s-a născut.” Este oglinda dublei
ipostaze a Universului: Universul obiectiv poetizat,
personificat, sublimat - fireşte - prin punctul de vedere
subiectiv, totul însă devine Universul creaţiei obiectivizat în
valori estetice, filosofice şi chiar ştiinţifice, întrucât viziunea
poetică nu se depărtează de ştiinţa cosmogoniei, studiată cu
pasiune de Eminescu.
„Eşti în căutarea Nirvanei” este laitmotivul piesei, rostit
şi de Entitatea a treia, care defineşte acest spaţiu mirific tot prin
gândirea eminesciană: „Există un loc unde nu este nici pământ,
nici apă, nici foc, nici aer (cele patru elemente ce stau la baza
Universului), nici loc în spaţiu, nici simţire, nici nesimţire, nici
această lume, nici cealaltă lume, nici amândouă laolaltă, nici
soare, nici lună. Acolo nu este nici mişcare, nici nemişcare, nici
apariţie, nici distrugere. Locul acela nu se mişcă şi nu stă, el nu
se sprijină pe nimic. El este cu adevărat capătul suferinţei.
Locul acela se cheamă Nirvana.”
După dispariţia personajului în Oceanul Planetar, Poetul
cântă „Ce suflet trist” iar pe ultimul vers - „O valuri ale sfintei
mări/Luaţi-mă cu voi,” dispare şi el în Ocean.
Actul următor, pe o muzică orientală şi-ntr-un decor
înşirând statuile zeilor orientali, Eminescu urcă treptele spre
Budha. Cei. doi se salută: „Zeul: „TAT TWAN ASI” -
„ACESTA EŞTI TU”. Zeul îl numeşte „nemuritor” pentru felul
cum i-a sintetizat învăţăturile, pe baza intuiţiei imediate.
Unitatea dintre sufletul individului şi cel al Universului
îl eliberează de cercul reîncărcării, fiindcă el s-a. încarnat în
fiecare vers şi s-a trecut prin cele opt căi: „Dreptate, Credinţă...
“etc.
Teoriile lor etico-filosofice sunt ilustrate cu versuri din
„Scrisoarea I” şi din „Glossă”.
„Pentru gânditorul occidental - spune Budha - metoda
experimentală trebuie să se aplice la orice, înafară de
cunoaşterea de sine. “ Ironia e evidentă. Eminescu va continua:
„în timp ce pentru gânditorul indian, tocmai eul, sinele
constituie elementul fundamental al oricărei cunoaşteri.”
La despărţire, într-un fel de salut, cei doi, arătând
fiecare spre sine, rostesc „TAT TWAN ASI” identificându-se
ca două personalităţi puternice distincte, apropiate totuşi prin
armonia cugetării.
într-un decor feeric: munţi, păduri, stânci, prăpăstii, un lac
de munte, pe un fundal sonor oriental, Zarathustra se roagă lui
Dumnezeu. în conversaţia lui cu Poetul, se vor îmbina versuri
din „Scrisoarea I”, „Mortua est” şi din poezia naturii. Când
cerul şi pământul sunt incendiate, lacul începe să fiarbă, cei doi
dispar în vârtejul de foc.
Eminescu reapare într-o atmosferă de înserare în munţii
Bucegi, conversând cu Zamolxis. Se cântă „Balada” lui Ciprian
Porumbescu, iar Poetul arată ca-n a treia poză. Dezvăluind
calităţile lui Zamolxis, cele de martir, erou şi înţelept,
conchide: „Tu eşti adevărul”. „Adevărul e stăpânul nostru, nu
noi stăpânii adevărului” va replica zeul.
Versurile din „Epigonii” şi din „Scrisoarea I”,
adeveresc previziunile eminesciene cu privire la judecata
posterităţii: ateismul de care a fost acuzat din cauza ultimelor
versuri’ din „Mortua est” şi antisemitismul.
Cei care-nvârt globul existenţei noastre şi se-nchină
„zeului-pântec” nu scapă nici de data asta persiflării, fiindcă nu
s-ar putea omite relaţia „trup-suflet.”
Poetul urcă muntele, amintind de „Povestea magului...”
iar zeul intră în peşetră. Coborând poteca se opreşte-n faţa
tabloului naturii din „Sara pe deal”. E din nou tânăr. Fata de
sub salcâm pluteşte spre el şi-n aerul vrăjit al înserării, corul va
intona cântecul „Sara pe deal” cortina căzând peste
îmbrăţişarea celor doi îndrăgostiţi, proiectaţi într-un con de
lumină.
Piesa e concepută ca un recital de poezie eminesciană
cu efecte sonore şi luminoase. Eminescu, la vârste diferite, (în
actul întâi - tânăr, ca-n poza din adolescenţă, în actul următor
ca-n poza a doua, apoi ca-n poza a treia) dezbate problematica
omenirii, cu personalităţile proeminente ale mitologiei,
atingând resorturile vieţii interioare.
Maximele şi sentinţele eminesciene sunt în ton cu
intenţiile autorului: „Morala e pentru suflet, identică cu
sănătatea pentru trup” un popor imoral e fizic nesănătos şi
degenerat” „Da, caracter fără inimă nu se poate, pe când
inteligenţă da” (fapt confirmat şi de rezultatele donării).
Ideea de-a plasa în faţa tinerilor icoana luminoasă a
eternului, intangibilului geniu - Eminescu, e un act de
recunoştinţă, de pioasă glorificare a spiritului eminescian, ale
cărui atribute, complexitatea şi profunzimea, vastitatea şi
monumentalitatea vor rămâne pentru totdeauna un tezaur al
misterului, „enigma neexplicată” a meteoricei lui străluciri pe
cerul românesc, înmănunchind, „evi întregi de cugetare” cu tot
ce-a avut mai nobil în sine poporul nostru.
E un spectacol liric iar dacă are vreun conflict acela este
„Gâlceava înţeleptului cu lumea”, citându-1 pe marele savant
român Dimitrie Cantemir.
Personajele fiind în exclusivitate înţelepţi, gâlceava
rămâne interiorizată, cernându-se parţial spre lume prin mira
cugetării poetice.
Autorul realizează tablouri de-un pitoresc răscolitor.
Timpul piesei e înserarea, moment prielnic conservării
misterului.
 Muzica de fond e în acord cu ideile din versuri: muzica
sferelor, acorduri ample de muzică orientală, „Balada” lui
Ciprian Porumbescu şi muzica pe versuri eminesciene, atunci
când momentele scenice o impun.
Dacă domnul Nicolae Iştoc s-ar fi ocupat toată viaţa de
scenografie, tot nu i s-ar putea pretinde mai mult decât a
realizat în scenariul de faţă.
Excelează în decoruri, în arhitectura sonoră, în
sincronizarea vizualului cu auditivul, le domină la modul
absolut, fară egal şi fără concurenţă, astfel totul e-nvăluit într-o
atmosferă de vrajă, de fantastic, în scânteieri de sublim.
Oare ce străluciri mai tăinuie fastuoasa împărăţie a
spiritului acestui scriitor?
Dacă nu s-ar fi consacrat scrisului, Nicolae Iştoc ar fi
rămas necunoscut chiar şi de sine însuşi.

„LA BALAMUT”
Are ca motto o secvenţă din poezia „Lauri groteşti”
descoperită de scriitor în „Crişana Plus”. Versurile fac parte din
ciclul „ANTIPOETICE” care-şi au izvorul în haosul cultural
postrevoluţionar, în strivirea valorilor şi-n exacerbarea
simulacrului artei.
Pentru această comedie mottoul este un preludiu al
catastrofei morale ce se va dezlănţui.
Titlul „La balamut” e relevant pentru dezmăţul
exuberant al personajelor.
Măsluirea - activitate de bază a personajului principal,
devenit ulterior preşedinte, va fi esenţiala sa trăsătură de
caracter. Altfel spus, caracterul său este tocmai acela „de-a nu
avea nici un caracter’4 (La Brayere).
Un astfel de gol e menit să năruie totul, să dizolve totul,
încât nici cele patru elemente ce stau la baza Universului, să nu
mai aibă identitate proprie şi locul lor în spaţiu, căci tot ce face
şi desface patronul cu puterea banului, duce la prăbuşire.
Spectatorul va-ncerca durerea că nu e un caz singular, ci un
arhetip; reprezintă o clasă, care-i trage în râpă (nu în
NIRVANA) pe toţi din jurul său. Pentru cel lipsit de simţire
poate fi NIRVANA improvizată, dar cei atraşi prin forţa
inerţiei vor fi supuşi, mai ales durerii lăuntrice.
Piesa e dedicată „celor pe care n-am putut nici măcar
să-i urăsc” - declară categoric autorul, asigurându-ne că
asemenea exemplare nu merită nici un sentiment.
Personajul-mamut, satanic şi cameleonic - Patronul, cu
o artă de comediant, cu dexteritate de păpuşar cu infatuare şi
impulsivitate drăcească, toate acţionate de un mecanism
cerebral deformat, va reuşi să convertească în serie, la secta
lui, pe poet, doctor, preot, pe maseurul Victoraş, pe directorul
liceului, făcând o demonstraţie a puterii devastatoare ce-o are
banul asupra caracterelor celor slabi, care vor deveni robi,
slugarnici - victime ale propriei lăcomii.
Orizontul lor se-ntunecă, se restrânge doar la imaginea
a ceea ce li se oferă pentru comiterea nelegiuirii. Dacă sufletul
se descompune, ce perspectivă şi mai ales ce preţ mai are
trupul?
E consecinţa despărţirii de Dumnezeu şi de legile sale, a
ieşirii de sub ochiul său Atoatevăzător şi-a trecerii sub „ochiul
dracului”.
Dintre personajele literaturii clasice româneşti, cel mai
apropiat magister al Patronului este LICĂ SĂMĂDĂUL,
căpetenia porcarilor, din nuvela „Moara cu noroc” a lui loan
Slavici.
Locul acţiunii e biroul unei firme de vază. E un
spectacol de senzaţii tari. La ridicarea cortinei se vede Patronul
peste secretara răsturnată pe masa de birou. Tocmai intră soţia
lui însoţită de cameramanii ce vor filma scena.
„Nevasta (triumfătoare!) Te-am prins, nenorocitule!”
După ce o ia de păr pe secretară şi-o scoate-n coridor, îi ordonă
soţului s-o scoată din firmă.
În cadrul discuţiei violente, referitoare la presă, încep să
iasă la iveală tentaculele cu otravă ale corupţiei: devasta - care
presă, că pe toată ai cumpărat-o, neruşinatule! Patronul - Asta-i
adevărat, toată presa-i la picioarele mele. Nevasta - (...) iar tu
eşti la picioarele curvei sau între.. .neruşinatule!” E o scenă
inundată de naturalism, cu un vocabular necenzurat, adecvat
împrejurărilor.
După plecarea soţiei intră secretara. Conversaţia lor
curge tot în manieră naturalistă, însă dominată de comic,
împletit în cele trei aspecte esenţiale. Se înţeleg să caute
împreună ac de cojocul oii, dar, până una-alta, încuie uşa,
toarnă whisky în pahare şi reiau gesturile amorului vulgar, timp
în care el îi promite că o va muta peste drum, la Prefectură.
Dezgustul cititorului, ia proporţii, aflând că Dina
(secretara) comite adulter având înţelegere cu soţul ei, Lică.
Are şi el nişte casete şi filmări, ştie manevrele cucuvelei şi ale
huhurezului. El nu e mulţumit cu noul dar: o maşină ultimul
tip, un apartament în zona rezidenţială şi un post de consilier la
Prefect. îi cere să intervină pentru doctoratul lui în psihologie şi
pentru un post pe măsură, „la Sorbonica noastră”. Soţia îi
aminteşte toată scara evoluţiei lui, începând de la profesor de
educaţie fizică la ţară, până-n prezent, totul realizându-se
„graţie picioruşelor ei”.
Lică înşiră muzele sale: soţia - muza biologică, Freud,
Nietzsche - voinţa de putere, iar muza sentimentală e
Schopenhauer - voinţa de-a trăi.
Dina şi Lică sunt nişte uşuratici irecuperabili.
Patronul îi spune soţiei sale că va fi directoare la Mar-
keting, iar el va deveni şeful firmei. Ea îi va aduce un nou
secretar - Victoraş care va deveni şef de cabinet.
Oamenii stau la coadă. Poetul îi solicită postul de şef al
Inspectoratului pentru Cultură, în schimbul unui articol elogios
la ziar. Obţine promisiunea.
 Doctorul casei e primit cu ospitalitate, căci de-acum va
fi şi el avansat. Cei doi comentează definiţia dată sănătăţii de
Organizaţia Mondială a acesteia. „Sănătatea e starea de
complet bine fizic, mintal şi social, dar nu constă numai în
absenţa bolii sau a infirmităţii.”
Patronul îi interzice să mai elibereze certificate
medicale „perfect legale” nici chiar celor bolnavi, decât
certificate de deces, avizate în prealabil de patron, conştienţi
fiind de faptul că „oamenii sănătoşi sunt acei oameni care se
ignoră” (Jules Romanus).
Cu preotul discută despre biserică, trup, suflet, fericire,
biblie. „Cine poate ţine sub control trupul, sufletul şi mintea -
spune preotul - este un om fericit.” Patronul: „îmi place, e
originală că-i culeasă de undeva.” Preotul susţine că-i a lui,
„chiar dacă-i izvorâtă din Biblie sau din vreo spovedanie.”
Patronul scoate caietul de cugetări şi-i citeşte: „în artă
şi-n religie nu există adevăr, ci doar emoţie artistică sau
religioasă.” Preotul - „ Sunt gânduri diavoleşti. Nu pot fi ale
dumneavoastră.” El recunoaşte, ceea ce nu-1 împiedică să le
publice mai târziu într-o carte de „Aforisme originale”. Furtul
nu intră în calcul, de-ar fi să-şi mărturisească păcatele.
Insistenţa şi tenacitatea Patronului îl vor desprinde pe
alesul lui Dumnezeu, de cele sfinte şi, închinându-se Zeului
Ban, va consimţi să-1 lase neîngropat pe liderul sindical din
fabrică. „Patronul - Să se ştie că de mine nu scapă nimeni, nici
în mormânt.”
Preotul va fi recompensat nu numai cu banii de
înmormântare, ci....cu o biserică nouă, o casă parohială, o
facultate pentru copiii lui, un post, o limuzină, un apartament...,
deşi patronii nu-s darnici în felul lor.
„Preotul - Tot prin mila Celui de Sus, numai de-ar ţine
banii Domniei Voastre, Domnule Preşedinte! (...) “Preotul -
Păi, dacă-i aşa, nici nu merită să fie îngropat, să crape ca un
câine pe marginea şanţului!”
 E punctul culminant al cinismului, al păgânismului unui
preot.
Cu Victoraş va fi mult mai uşor. El s-a apucat de
industria grea, pentru că acolo s-a intrat fără admitere.”
Îi dă cheile apartamentului unde-i va face masaj
nevestei sale şi - după cum era de aşteptat - îi propune să se
culce cu ea, pentru revanşa Patronului, care va filma. Studioul
şi locuinţa sunt daruri ispititoare pentru acest crai căruia numai
Darlingtonia îi scăpase.
Ea vine acum la Patron cu un dosar pentru angajare.
Dintre motivaţiile ei - biologică, socială şi spirituală, ultima
predomină. La un fel de test, Darlingtonia răspunde că „un
criminal le cumulează pe toate, artistul pe cea biologică şi
spirituală, ascetul o are numai pe a treia dusă până la extremis.
Omul politic şi cel de afaceri le au numai pe primele două.”
Încântat, Patronul îi va da şefia unui cabinet de
psihologie, îndată ce-1 va înfiinţa. Darlingtonia - „Nefertiti” -
simbol al enigmei femeii are o întâlnire cu frumosul Cătălin.
Secretara, mereu la curent cu ştirile de la cabinetul
Patronului, i le furnizează lui Lică, în timp ce-i admiră teza de
doctorat.
„Căprioara în gura lupului, Venus din Millo în braţele
lui Falstaff” exclamă Lică, aflând de angajarea Darlingtoniei.
Aripioarele Dinei vor zbura până la Bucureşti,
În momentele de linişte aparentă alături de Cătălin,
Darlingtonia îşi trădează neliniştea interioară: e o victimă şi o
pradă, în cazul angajării la Patron.
În următoarea scenă, pornind de la un articol intitulat
„Bacalaureatul en gros” apărut în „Jurnalul Bihorean” sub
semnătura lui Al. Şereş din 20 iulie, 2001, fantezia lui o ia
razna. Din articol reiese că elevii unei clase de absolvenţi au
adunat în doi ani, 30 de milioane de lei, spre a oferi cadouri
fabuloase profesorilor din comisia de bacalaureat.
Patronul, citind articolul în faţa directorului unde-nvaţă
fiul său, tinde să cumpere şi el bacalaureatul, în care scop îşi
etalează înaltele relaţii: „Cina am luat-o cu Primarul, micul
dejun cu Prefectul, prânzul cu Prim-Procurorul, (...) cafeaua o
servesc cu Şeful Poliţiei, iar ceaiul cu Preşedintele Curţii de
Apel”
“Directorul: Daţi dispoziţie ce trebuie să fac?
Patronul: Scrie-n ziar: Dacă şi-ar fi luat examenele,
nimeni n-ar fi aflat că o clasă-ntreagă şi-a cumpărat
bacalaureatul.”
Patronul vrea să cumpere bacalaureatul pentru toată clasa.
„Dau dublu!” - se avântă el.
Directorul abia îşi stăpâneşte admiraţia pentru nobilul
gest, când treaba se-ntoarce pe dos; vom asista cu stupoare la
ceea ce se cheamă „lovitura de teatru”: Patronul: Cumpăr
bacalaureatul ca să cazi toată clasa, să treacă numai fiul meu,
să se ştie, să rămână în analele învăţământului românesc.
Cumpăr bacalaureatul, directoraşule, ca să cazi toată clasa
În scena aceasta, datele reale din articol sunt punctul de
plecare şi temeiul pe care contează patronul Liceul în cauză nu
este menţionat; de unde nu e foc nu iese fum; nimic nu e de
mirare, nici chiar exagerările, indiferent cui aparţin.
Naturaleţea, ironia, caricaturizarea, hiperbolizarea,
sarcasmul şi dispreţul autorului desăvârşesc portretul
personajului care se crede „axis rnundi” - un paranoic
imbatabil şi incurabil, pe drept cuvânt numit „simbolul
simbolurilor”, corupţiei personificate în chipul cel mai fidel.
Nu e exclus să fie fratele geamăn a lui Ianus din „Trei fete în
tranziţie”, ambii experţi în profanarea a tot ce ating, fie şi
numai cu suflarea.
În ultimul act, portarul şi casiera, anticipându-şi o
recompensă duc târâş în faţa Patronului un hoţ care voia să
fugă cu 60 de milioane. E directorul de la serviciul comercial,
care - pretinde el - şi-a calculat datoria pe care Patronul trebuia
să i-o dea în mod legal. Hoţ propriu-zis e Patronul, după
opiniile „hoţului prins.” Acesta»şi argumentează acuzaţia. E
hotărât să dea totul în vileag, însă n-are cui, toţi fiind cumpăraţi
de patron. Vrea să-şi dea demisia, Patronul îl trimite în cuşca
portarului, iar directorul, sufocat de propria-i neputinţă va
arunca o avalanşă de înjurături asupra şefului său.
Scena a doua, care justifică titlul piesei, e o scenă vioaie
de-un pitoresc surprinzător, fulgerând o iluzie de moment.
Nepotul patronului intră ameninţându-1 c-un automat:
„Mâinile sus! Predarea! Mâinile sus, că altfel te împuşc, te
ciuruiesc! Patronul - (ridicând mâinile) La Balamuc! Suntem
la balamuc în toată regula!” Nepotul ameninţă: „Linişte! Şi nu
„La balamuc” „LA BALAMUT, unchiule, ce dracu, vorba
dumneatale!” Patronul - (recunoscându-1) îi spune că-i „lovit”.
„Nu degeaba ţi se spunea nebunul satului (...) Mă, dar tu ai
dezertat?”
Nepotul s-a lăsat la vatră şi-a adus automatul-jucărie
pentru „ăla micu” al patronului. Aşa a zis ofiţerul. La balamut,
unchiule, e la jocul de cărţi măsluirea, unchiule, hai că te
pricepi la asta mai bine ca oricine, ce draciil”
E o caracterizare succintă, concentrată, plină de adevăr,
picantă, cu o duhoare de ironie adunată-n exclamaţia periferică:
„ce dracuu rostită cu o intonaţie sugestivă prin care i se ridică
masca, să iasă în relief deprecierea, demonetizarea patronului
în planul existenţei morale.
Scopul vizitei nepotului e o angajare, fiindcă are
bacalaureatul „cumpărat de tati”, „dar a zis că facultatea să mi-
o cumperi dumneata şi până atunci să-mi dai un post aici la
firmă (...) sângele apă nu se face!.”
Obţine promisiunea cu facultatea „că-i pe verzişori” şi
un post de director: „Hai să te ung director, nepoate. înainte!
LA BALAMUT!”
Ultima scenă are loc în impozanta sală de protocol, la o
masă ovală. Patronul, Prefectul, Primarul, Prim-Procurorul,
Şeful Poliţiei, pun la cale afacerea secolului. Patronul o
prezintă, ceilalţi privesc proiectul şi cotele estimative ce le-ar
reveni fiecăruia. Nemuritorul haz de necaz - procedeu ideal al
comediei, nelipsit din operele d-lui Nicolae Iştoc şi, - din
nefericire -- un frontispiciu al actualităţii propriu-zise, e a
pilulă regeneratoare în scopul supravieţuirii.
Teama de concurenţă îl paşte pe impetuosul patron,
„Chiar şi la dumneavoastră e concurenţă - spune el - (...) Cine a
prins mai mulţi infractori, cine a eliberat mai mulţi infractori..
“Şeful Poliţiei - Nu, că noi ne spetim prinzându-L ei se
distrează eliberându-i.” “Prim-Procurorul - Te-nşei, colega,
(...) îi eliberează judecătorii, Tribunalul, Curtea de
Apel...”Preşedintele Curţii de Apel (intrând): „Mea culpa!”
Replica se mulează perfect pe idee, el însă nu-şi di
seama. Se scuză pentru întârziere. Accentuează rolul probelor
de la dosar: „înainte dosarele trebuiau cu sute, acum e necesar
să aibă măcar un tun - aluzie la bancnote, ca şi în cazul
„verzişorilor.”
Toată scena e foarte animată, în jocuri de cuvinte şi
locuţiuni, autorul dirijând replicile cu o artă magistrală ca să
scoată-n lumină impostura, incultura, cinismul, prăbuşirea în
iadul depravării, ca urmare a decăderii psihicului până la
dispariţie.
„Statul se pretează la tun, stă ca vaca la muls “ - spune
patronul, voind să tragă un tun. „ Şeful Poliţiei - Numai să nu
devenim noi (...) carne de tun “ „Patronul: Păi ce păzeşte
poliţia? Ce face procuratura şi ce desface justiţia? Nu suntem
toţi împreună, domnilor? Şi aici e vorba tot de carne, dar
despre altfel de carne; despre aşa-numita „carne vie”.
Prim-Procurorul explică definiţia, conform
dicţionarului: „Carnea vie e carnea de pe care s-a jupuit
pielea! (...) Patronul: Extraordinar! Asta vrem să facem şi noi:
săjupuim pielea! (...) Să facem un trafic legal de carne vie! Să
înfiinţăm un BORDEL. Toţi în cor: UN BORDEL?!
E punctul culminant al piesei, al scenei, al degenerării,
al golirii fiinţei umane de conţinutul ei spiritual.
Bordelul poate intra la aşezăminte culturale, sanitare,
educative, având în vedere că într-o astfel de activitate
economică totul se va face pe banii statului. — Culmea
culmilor! - Eroii se mândresc cu fapte de care-ar trebui să se
ruşineze.
Patronul e declarat de toţi un geniu al ingineriei
financiare. Scabrosul lăcaş trebuie botezat. Ideea Patronului e
să-1 numească „LA BALAMUT”. „Toţi în cor: LA
BALAMUC?!”. El încearcă, ezită, ba chiar renunţă să explice
noţiunea de BALAMUT: „dar ce importanţă mai are? Să vină
fetele!” Intră-n şir chelneriţele cu fripturi, băuturi, se-ncinge
cheful pantagruelic.
Pe clinchet de pahare, glume, râsete animate, se va lăsa
cortina. Din când în când se prind din zbor sunetele celor două
paronime: „LA BALAMUC - LA BALAMUT” - purtătoare ale
semnificaţiei titlului.
Comedia se caracterizează prin dinamism, naturaleţe,
fluiditate, dar, întrucât şi Necuratul are abilitate în orice ispită,
un fel de graţie diabolică o face extrem de atractivă, în ciuda
nebuloasei ce-nvăluie zarea realităţii.
Scriitorul dovedeşte o excelentă viziune scenică,
permanenta prezenţă de spirit, firescul legăturilor interscenice,
ingeniozitatea, puterea expresivă a jocurilor de cuvinte,
reflectând autenticul, dramaticul şi realul atmosferei sociale
răscolite de uraganul corupţiei.
Patronul e înrudit şi cu fiarele din „Povestiri” care
trăiesc după principiul: „Totul e trup. Trup şi pântece.” La
auzul numelui „Celui de Sus” el parează: „Noi suntem totul!
Restul e praf şi pulbere.” între animalele de aici şi cele din
cartea „în bătaia puştii” nu există deosebiri, nici în concepţii,
nici în manifestări.
Evoluţia spre negativ, caricaturizarea, hiperbolizarea,
sunt brodate cu asemenea artă ce stăpâneşte forţa
depersonalizării eroilor, a deposedării acestora de tot ce-i
omenesc, ei devenind viciul însuşi, sau simboluri groteşti ale
viciului.
Comedie în formă, tragedie în fond, piesa lansează
semnale SOS în eter.
Mesajul e sinistru: Dacă nu zdrobim capetele corupţiei
şi-ale desfrâului, şansele noastre de supravieţuire sunt iluzorii.

POARTA GALACTICĂ
Primul motto îi învinovăţeşte pe părinţi de-a fi adus pe
lume un copil care se va supune sceptrului morţii, ca tot omul.
Garabet Ibrăileanu omite - voit, cred - faptul că nici o
fiinţă nu vine pe lume, fară chemarea Stăpânului vieţii, al
morţii şi al nemuririi sufletelor. Părinţii sunt intermediarii
existenţei, dar în acelaşi timp, colaboratori ai Divinităţii la
creaţie.
Dacă hrana raţiunii noastre ar fi astfel de principii, dacă
inima ar putea concura forţa raţiunii, nimeni n-ar mai plânge la
moartea unui om. Inima însă cumulează toate sensibilităţile şi
se lasă-nfrântă de ele. De aceea - înţelepciunea noastră e
plânsul.
Al doilea motto accentuează responsabilitatea părinţilor
în momentul deciziei de-a da viaţă unui copil.
Titlul e o metaforă. în scena a şasea din primul act, în
marea de lumină a sentimentelor lui Milian, simbolul PORŢII
GALACTICE e DARLINGTONIA.
Privită în ansambu „Poarta galactică “ e o dramă de
familie, deşi întâmplările cu Viviana, din familia Pastorului au
seva comediei şi chiar a satirei.
Ele ar putea constitui o piesă de sine stătătoare,
Pastorul, Profesorul universitar de religie şi Viviana, mişcându-
se într-un teritoriu autonom, nefiind subordonaţi sau atraşi
inseparabil celorlalte întâmplări sau personaje.
 Autorul îşi plimbă spectatorul prin mai multe familii. în
sânul fiecăruia se va isca o intrigă, un conflict: aducerea
Profesorului de religie în casa pastorului, pentru a o medita pe
Viviana e prima intrigă. Se-nscriu în şir, apoi celelalte: soţia lui
Laviniu înaintează divorţul din cauza băuturii, Marta şi Cătălin
îşi doresc un copil, dar ea nu poate zămisli; Milian pendulează
unsprezece ani între Sofia şi Darlingtonia; Darlingtonia îi cere
să se decidă, el îşi vrea înapoi copilul (Emanuel) pe care i 1-a
luat Dumnezeu, poarta galactică fiind Darlingtonia.
Conflictele se vor stinge prin decizii spontane,
determinate de cauze extreme.
Rămâne tară soluţie problema lui Cătălin şi a Martei.
Aşadar, tema piesei e viaţa „ celulei sociale “ în
condiţiile în care matca i le oferă.
Ideea generală ar fi o căutare de sine în încercarea de a-
ţi depăşi condiţia, aspiraţia către un sens înalt al vieţii, spre
înnobilarea eului, ca o justificare a acestuia faţă de sine însuşi,
aspect ce nu-i va atinge pe cei din casa Pastorului, (Actul I,
scenele I, III).
Pastorul şi Profesorul de religie sunt simboluri
monstruoase ale absenţei onestităţii şi principialităţii.
Demnitatea de om şi calitatea de profesor de religie se
concretizează în întrebarea sa: „Dar oare avem şi suflet?”. E
argumentul suprem, în măsură a-i oglindi portretul inte¬rior -
câtă vreme în concepţia sa stă sub semnul îndoielii.
De la un asemenea om căruia îi lipseşte credinţa-n
existenţa sufletului, te poţi aştepta la orice. Tocmai de aceea
fapta lui josnică nu mai surprinde.
La rândul său, Pastorul care explică enoriaşilor ce-i
păcatul, cum să-1 evite, fară să stea pe gânduri se-adânceşte-n
păcatul de moarte - omucidere, hotărând avortul, în şituaţia
fiicei sale.
La propriu şi la figurat, Profesorul şi Pastorul propo®
văduiesc apă şi beau vin, atestând şi plasând în actualitatea vie,
proverbul: „Cine se aseamănă se-adună.”
În biroul superdotat al Pastorului, în vălul înserării,
acest om de vază toarnă vin în pahare şi-n compania
Profesorului universitar, pledează pentru vinul vechi „cu miros
de înger” care nu face rău nimănui.
E un moment prielnic pentru povestit, astfel Profesorul
va etala istoria călugărului tibetan, pus să aleagă unul din trei
mari păcate, spre a nu mai fi ispitit. îl va alege pe cel mai uşor:
a băut un ulcior de vin. Pastorul îşi ia notiţe şi, e încântat. Da,
dar nu s-a oprit aici. A omorât şi capra, s-a distrat şi cu văduva.
„Vezi ce-nseamnă băutura?” Observă pastorul, decis să explice
pilda la ora duminicală.
E mândru de fiica sa Viviana, studenta profesorului,
pentru că vede toate slăbiciunile profesorilor şi-ale părinţilor
dar are un model: pe tatăl său. Trecând de la heteronomie
(ascultare de alţii), la autonomie, acum se-ntoarce la tata.
Intră Viviana salutând: „Hello!” I se răspunde la fel.
Până să se pregătească de oră, profesorul îi adresează
Pastorului întrebarea - cheie: „Ce-ai face dacă Viviana ar
rămâne gravidă c-un bărbat care ar putea să-i fie tată?” Pastorul
se tulbură, profesorul îl linişteşte, reluând sub altă formă bizara
întrebare: „L-ai lăsa pe Dumnezeu să hotărască, sau ai hotărî
dumneata, de unul singur?” - Pastorul (infatuat) „Sunt sigur că
Dumnezeu ar hotărî prin mine.”
E un răspuns genial, doar că în situaţia dată, el nu va
lăsa pe Dumnezeu să aleagă, ci va hotărî singur, împotriva
voinţei lui Dumnezeu.
Ciocnind paharul, profesorul rosteşte „Cârpe diem” „A
cui clipă? A trupului sau a sufletului”, întreabă pastorul.
Religia şi filosofia - teme predilecte ale scriitorului vor
fi pulsatoare de viaţă pentru arterele acestei comedii.
Dacă n-am scăpa din vedere că ne trăim clipa sub
ochiul Providenţei Divine, atunci clipa sufletului s-ar
identifica, s-ar omogeniza cu clipa fizicului. Uitându-ne
descendenţa divină, trupul şi sufletul nostru au clipe separate
„Vieţi paralele”(Plutarh). Acesta e păcatul sau izvorul multor
păcate ce duc la pierzanie, câtă vreme un trup perisabil
terorizează, înnăbuşe sufletul, scânteia eternului sădit în noi.
Pastorul şi profesorul de religie sunt înrudiţi ca profesie.
Profesorul, meditând la întrebarea: „a cui clipă”...va improviza
un răspuns interogativ: „Dar oare avem şi suflet?”,
dezumflându-se, deşertându-şi tot golul interior.
Viviana reintră îmbrăcată sumar, Pastorul a plecat la
„datoria sfântă”. Profesorul îi spune că sunt singuri: „Doar noi
cu Dumnezeu” - afirmaţie în care simţul umorului şi-al ironiei
scriitorului acţionează pe cea mai înaltă frecvenţă.
E limpede că Dumnezeu se depărtase, şi i-a lăsat de
capul lor. El o răsfaţă cu numele de, Afrodita”, adăugând şi
amănuntele mitologice (şi biologice) privind naşterea
Afroditei.
„Păcatul este o stare a sinelui dar şi fapt concret.
O convinge pe Afrodita lui că nu păcătuieşte în relaţia
cu el, fiindcă şi-a ascultat doar firea, iar Apostolul Pavel
spunea că „firea a fost supusă deşertăciunii, nu de voie, ci din
pricina celui ce a supus-o”. El însă face abstracţie de puterea
voinţei, de raţiune, de conştiinţă, calităţi prin care omul se
poate sustrage ispitei, o poate învinge.
Pentru el, a gândi liber echivalează cu „ a da la o parte
morala vremii tale, a-ţi construi o morală proprie care să te
ajute să supravieţuieşti.” O astfel de concepţie justifică
întrebarea lui: „Dar oare avem şi suflet?”
Dar cei doi se cufundă-n „mare” să găsească „din ce-i
făcută Afrodita”.
În scena următoare, la o cafea, Pastorul îi spune Lidiei
despre Antichristul din Apocalipsa lui Ioan. încoronatul a şi
venit. Mirarea, naivitatea ei reflectă adevărul dezolant: „Dar
noi ne aşteptăm la catastrofe...şi ne-am scufundat noi, ne¬am
prăbuşit noi...”
 „Pastorul” - Ca să rezistăm trebuie să credem cu tărie că
suntem suflet din sufletul lui Dumnezeu şi astfel - nemuritori.”
Ideea e clară şi veridică.
Lidia se frământă în legătură cu stilul de viaţă a
unicului său fiu Laviniu, care bea, e-n divorţ, iar la tribunal, ea
va depune mărturie împotriva lui.
Milian, fratele Lidiei, e sfătuit de aceasta să renunţe la
păcatul cu Darlingtonia, că aceasta e prăbuşirea lui. „Nu, soro,
Darlingtonia e salvarea mea” - replică el E contrazis vehement,
i se explică dubla suferinţă: păgână, care duce la disperare şi
creştină - cu aură carismatică.
După pierderea băiatului, Milian ar fi dorit altul, e
revoltat că femeia lui nu mai poate procrea. Suferinţa continuă
să-1 apese, Lidia, voind să-i întărească credinţa în Dumnezeu,
îl citează pe Pascal: „Dacă n-ar exista Dumnezeu şi suntem
credincioşi, nu pierdem nimic dacă există Dumnezeu, câştigăm
totul”.
Ar mai fi o variantă: „dacă există şi nu credem, pierdem
totul, ne prăvălim în chinul etern.”
Milian crede în reîncarnare, speră, are chiar
convingerea că Emanuel, fiul său vrea să revină în lume, de
aceea în planurile lui e conceperea unui copil cu Darlingtonia,
„copil ce va fi reîncarnarea lui Emanuel.” Credinţa aceasta şi
dorinţa lui Milian sunt atât de puternice încât nici un
raţionament nu le-ar putea doborî.
Nu-i trece prin cap că există o realitate exterioară şi
poate contrară lui. Starea aceasta poate să fie sub influenţa
perceptului: „Gândeşte-te întotdeauna că eşti, ceea ce ai dori să
fii. Iată cel mai sigur mijloc de a-ţi realiza o dorinţă.” (John
Knittel).
Altfel spus, ieşi din realitatea propriu-zisă, creează-ţi o
realitate proprie, un loc de refugiu. Se poate, dar ce faci când
trebuie să te rebranşezi la realitatea tuturor? Omul este şi
trebuie să fie un artist, să-mblânzească sălbăticia realului. Toţi
dispunem de o lume ideală, tăinuită, în care să evadăm pentru
regenerare.
La inaugurarea apartamentului Darlingtoniei, Cătălin şi
Marta îi urează „Casă de piatră”, apoi îşi amintesc că se spune
„să-1 foloseşti sănătoasă.”
După o serie de tratamente, Marta tot nu poate avea
copii, de aceea îi propune lui Cătălin, soţul ei, să facă plodul cu
Darlingtonia.
Intră Milian care îi urează tot „casă de piatră” şi în
glumă se alunecă spre ideea căsătoriei lor. „Milian — Noaptea-
i ca o femeie ce se împarte între doi bărbaţi, Darlingtonia - sau
ca un bărbat ce se împarte între două femei. Ca Milian care se
împarte între Darlingtonia şi Sofia”. închinând cu vin, se repetă
urările: „Darlingtonia: să-! folosim sănătoşi.” El speră că-! vor
folosi toţi trei: Milian, Darlingtonia şi Emanuel...
Îi deapănă povestea reîncarnării. Fiul său poate reveni
la tatăl prin Darlingtonia - POARTA GALACTICĂ.
Incantaţia pe care o rosteşte-ngenunchiat în faţa ei are
sobrietatea, puritatea şi profunzimea legământului Maitreyei, la
lacuri, în faţa lui Allan: „Milian - în fiecare zi îţi voi contempla
frumuseţea (...) Dă-mi mâinile tale pline de spiritul tău, ca să te
primesc şi să trăiesc prin el. Cheamă numele meu de-a lungul
veşniciei; niciodată nu va lipsi la chemarea ta.” Simplu,
natural, sincer, curgător: „De la nefiinţă, condu-mă spre fiinţă,
de la întuneric du-mă la lumină, de la moarte, spre nemurire.”
TU EŞTI POARTA GALACTICĂ!”
Din sferele luminii, prin Darlingtonia va descinde FĂT-
FRUMOSUL - solul vieţii risipind întunericul din noaptea
tuturor frământărilor.
În apartamentul Lidiei, la o cafea, soţul ei, Miron îi
reproşează păcatul făcut la judecătorie, sub influenţa factorilor
determinanţi dinăuntrul nostru şi cei favorizanţi din afara
noastră. Ea refuză să-i digere teoria, motiv ce stimulează
reproşurile reciproce cu aluzii la mentalităţile comuniste.
Miron afirmă că factorul extern pe care dăm vina, când
lucrurile ies pe dos, este Dumnezeu.
Replica lui e de-o rară strălucire, o cugetare de un
răscolitor şi dureros adevăr: „Dumnezeu o să judece o singură
dată lumea, la sfârşitul ei, lumea însă îl judecă îm fiecare zi pe
Dumnezeu,’’
Dacă în rostirea ei, ar fi pus sentimentul căinţei, şi-al
durerii, sub povara acestui sacru, „memento”, i s-ar fi iertat
toate păcatele mari, asemeni tâlharului din dreapta
Mântuitorului. I se oferă totul, pentru căinţa ultimelor clipe;
Tâlharul fură şi raiul - fericirea, lumina eternă.
Fiul Lidiei, Laviniu, ajuns acasă îşi toarnă ţuică din
sticla de pe masă, recitând versurile lui Ion Iancu Vale. Se pare
că lipsa apropierii sufleteşti, a unei prietenii stimulatoare care
s-ar impune în formarea personalităţii fiului, e simţită de
Laviniu. îi reproşează mamei sale că „s-a lepădat de el”,
acuzaţie respinsă de Lidia.
Când află că tatăl său e la crâşmă e uluit: „Să bea Tata
Miron?” Apoi, bucuros îşi mai toarnă ţuică. îi spune mamei că
totul a fost zadarnic. Lovitura de teatru, faptul la care nu se
aştepta Lidia este expus cu satisfacţie de Laviniu: „Nevastă-
mea şi-a retras acţiunea de divorţ”. “Lidia - Dar ce-a
determinat-o? Laviniu - E gravidă. Lidia - E gravidă? O să
aveţi un copil! Iisus Hristos mi-a ascultat rugăciunea!”
Laviniu îi spune, ieşind, că pe el şi pe nepotul ce se va
naşte i-a pierdut definitiv. Se vor întâlni doar la Judecata de
Apoi.
Mama lui începe să cânte „lartă-mă, Dumnezeul meu”.
Pe acest fond muzical intră Milian, care-1 întâlnise pe
Laviniu. în tulburarea sa, îi vorbise despre Judecata de Apoi.
„Pentru noi a şi fost”, murmură Lidia. Fratele ei socoteşte că
pentru el a fost, când i-a luat Dumnezeu fiul.
Lidia îl informează pe Milian despre atmosfera creată-n
familia ei. Repetă maxima auzită de la soţul ei, îşi exprimă
neliniştea că va fi o „bunică renegată”. Milian o încurajează. El
e de părere că lucrurile se vor schimba când Laviniu o să
devină tată.
Scena a patra îi aduce-n prim-plan pe Cătălin şi pe
Marta, într-un decor paradisiac. E casa, curtea, grădina tinerei
familii. Fundalul e un asfinţit de soare poetic. Se furnizează
toate amănuntele necesare unui pictor spre a-1 zugrăvi, încât
mă-ntreb dacă nu cumva pictorul Nicolae Iştoc îl concurează
pe scriitor.
Într-un chioşc de lemn, pe scaune de răchită, cei doi
beau vin. Marta e stăpânită de tristeţea că moartea-şi va-ntinde
umbrele pe flori şi pe toată vegetaţia grădinii, totul va pieri o
dată cu ei. Cătălin e mai senin: „Nimic nu moare...”, pronunţă
legea conservării masei, amintind de Lomonosov şi Lavoisier.
Pentru lume ei sunt ca şi morţi, susţine Cătălin. „Cine ştie că
trăim?” Marta - Florile; toată verdeaţa asta...”
Ca o vorbă de duh, Marta spune că mai ştie cineva de
existenţa lor. „Cătălin: Cine? Marta - Fiscul; Cătălin - Bravo,
Marta! Hai să te pup!”
Plasarea momentului de-nviorare e un instrument
artis¬tic manevrat cu abilitate de scriitor, exact când atmosfera
a devenit monocolară. Se schimbă brusc starea psihică a
Martei; nu mai vrea să fie „moartă”, dar sunt morţi amândoi
dacă nu trăiesc prin „al treilea”, printr-un copil.
Ea readuce în actualitate ideea ca soţul ei să dea viaţă
copilului, împreună cu Darlingtonia. Există totuşi două
impedimente: Darlingtonia e îndrăgostită de Milian, dar
pericolul cel mare este acela că soţul Martei, Cătălin, s-ar putea
îndrăgosti de Darlingtonia. Marta e dispusă să-şi asume
riscurile: „Vreau ceva din tine; sânge din sângele tău, suflare
din suflarea ta. Vreau să te fac nemuritor Cătăline!”
În disperarea ei, Martei îi scapă un fapt esenţial: s-ar
putea ca Darlingtonia să nu mai aibă puterea de a se despărţi de
copilul ei, să nu renunţe la el. Problema aceasta rămâne de fapt
la stadiul de propunere. Dragostea Martei pentru soţul ei, trece
graniţele firescului.
Se revine la personajele din prima scenă. Soţia
pastorului intră în bibliotecă să-i spună ce s-a întâmplat, Nu-1
interesează, vrea s-o strângă în braţe. Ea nu-şi găseşte
cuvintele, el nu-i dă răgaz: „Să se reverse, să se spargă toate
zăgazurile şi să-şi dea drumul...” explodează el. “Nevasta - Dar
zăgazurile s-au rupt, şi-au dat drumul.,. Viviana a rămas
gravidă.”
E punctul culminant al scenei, al vieţii familiei
pastorului, un trăsnet în capul său. îşi aminteşte de pilda
călugărului tibetan. Rememorându-i ispitele, vorbeşte cu sine
însuşi, într-un monolog interior, ne-nţeles de soţia lui care-1
întrerupe, încercând să echilibreze situaţia. Se creează astfel
efecte comice inedite, pline de savoare.
Viviana e trimisă să se sfătuiască, într-o astfel de
situaţie, cu „Tati”. E un copil răsfăţat, naiv, lipsit de griji.
„Tati” ia hotărârea să-i aranjeze un avort „în mare
taină”, apoi îi va face cunoştinţă c-un american virgin, „s-o
treacă oceanul”.
La nevinovata întrebare: „Avort? Dar nu-i păcat?” „Ce
păcat mai poate fi acuma?” - răspunde el care, de la amvonul
pastoral, predicase, desigur, şi pilda cu bârna din propriul ochi
şi paiul din ochiul aproapelui, aluzie la gravitatea păcatelor. Pe
semne, învăţămintele din discursurile lui oratorice nu se
reflectă în viaţa sa, trec pe-alături. în ce constă autoritatea şi
puterea de convingere dacă exemplul personal e eclipsat de
mândrie sau deşertăciune?
Întrucât e sărbătoarea Paştilor, Milian şi Sofia, în
liniştea camerei, în aerul familial, admiră cerul şi le vine-n
minte expansiunea, contragerea şi stingerea Universului într-un
fel de Nirvana, „căci există şi Nirvana Universului... şi
încarnarea lui.”
Milian se bucură de prilejul de a-i vorbi despre
reîncarnarea lui Emanuel. E timpul ca Sofia să afle, după 11
ani, despre el şi Darlingtonia.
Impulsionată de orgoliul feminin, Sofia-i spune să se
pregătească de divorţ. Milian îşi deplânge prostia de a-i fi
mărturisit totul.,Milian: Se vede că înţelepciunea nu stă în
adevăr, ci în minciună.”
Darlingtonia îi ceruse lui Milian să decidă, să aleagă
între ea şi Sofia. Acasă la Darlingtonia, din întrebările lui
retorice se descifrează răspunsul: „Unde mergi omule? (...)
Vreau să mă-ntâlnesc cu mine însumi.” Darlingtonia îi spusese
că a ales-o pe Sofia, chiar dacă nu-şi dă seama.
Se naşte un dialog filosofic: “Darlingtonia: Alergăm ea
bezmeticii după noi înşine, o viaţă-ntreagă şi nu ne regăsim
niciodată.” Milian: Pentru că nu ne căutăm unde trebuie.
Darlingtonia: Unde trebuie să ne căutăm? Milian - în
celălalt. Cade cunoaşte-te pe tine însuţi. (...) Cunoaşte-l pe
celălalt şi atunci te vei cunoaşte pe tine însuţi (...) Eu nu mai
alerg, nu mă mai caut, m-am regăsit în tine şi vreau să mă
odihnesc în tine.”
Ideile luminoase sunt în parte, adevărate. Nu cred că pot
fi generalizate. Omul se caută pe sine, doar în după amiaza
vieţii. în rest, ori e indiferent - ori fuge ca bezmeticul, de sine,
nu-l paşte intenţia de-a sta faţă-n faţă cu eul său interior,
pănă-ntr-un final dramatic, într-un moment-cheie, când cel pe
care ar fi trebuit să-l căutăm, dar am făcut eforturi
supraomeneşti ca să-l evităm, nu ne mai iartă.
Revenit acasă o întreabă pe Sofia dacă pleacă-n voiaj cu
cele două valize. „Sofia: Nu, domnule inginer. Plecaţi d-
voastră în concediu, într-un fel de lăsare la vatră, de la vatră. “
Cu prezenţa ei de spirit se-ncing discuţiile axate pe „păcat-
virtute”, îl ironizează pentru ineficienţa lui de director
interimar, că n-a falimentat întreprinderea, cănue omul vremii
sale, că e într-un fel de tranziţie: „ Tranzitezi între două femei.”
Verbul a tranzita e o licenţă personală a domnului Iştoc.îi
aruncă în spinare o mulţime de reproşuri, îl numeşte „pedofil”
căci Darlingtoniei îi putea fi tată.
Milian găseşte scuza că Darlingtonia e fata prin care-l
va aduce-napoi pe Emanuel, că „viaţa fără copii e zădărnicie,
absurditate şi zădărnicie. Excepţie fac Vip-urile.” Sofia
punctează că acestea „sunt făcute din aluatul neruşinării.”
Îl expediază la fată.
S cena următoare va înfăţişă simultan pe Sofia cu
planurile ei şi, în paralel, pe Darlingtonia cu Milian. E scena
prin care iese la iveală conflictul interior al soţiei, mai ales.
Sofia, privindu-se în oglindă îşi va da seama de greşeala făcută
respingându-1 în loc să-1 atragă. Cei doi, îmbrăţişaţi se
manifestă ca adolescenţii: darlingtonia: De unsprezece ani,
fata-i femeie...făcută de tine, femeia ta (...) Eu sunt după chipul
şi asemănarea ta, nu Sofia.”
Sofia încearcă să-şi caute „armele de luptă: amintirile,
filmele, cântăreţii, dansul, în timp ce Darlingtonia, prin gesturi
copilăreşti exclude compararea cu Sofia.
Sofia, dezgolindu-se în faţa oglinzii cugetă că la-nceput
ne iubim pentru calităţile, apoi pentru defectele noastre.
Darlingtonia se simte frustrată. Ea simte că Milian are
nevoie „de un amestec “ făcut din Darlingtonia şi Sofia.
Sofia e animată de ideea salvatoare: „Fata asta, poate că
va trezi în mine femeia ce-ncepuse să moară...”
Sensul convieţuirilor e rostit de Darlingtonia: „Eu am
fost jucăria ta ca să-ţi aminteşti vremea...(...) dar tu (...) ai fost
însăşi viaţa mea. “
Când Darlingtonia accentuează: „NIMENI nu poate să-
ţi dea ce-ţi dau eu, EU SUNT POARTA GALACTICĂ,” Sofia
se precipită cum să-mpiedice naşterea unui alt Emanuel.
Acest procedeu scenic e atrăgător şi poate deveni
fascinant într-o interpretare impecabilă, cucerind total publicul.
La un interval de câteva luni, în apartamentul
Darlingtoniei, Milian se gândeşte tot la vin, e sceptic, se-
ntreabă „ce sens are omul”, îl acuză pe Dumnezeu că i
I-a luat pe Emanuel. Darlingtonia, convinsă că e momentul
potrivit să-i întoarne gândurile, îi pune palma pe gură: „Iaci!
împacă-te cu Dumnezeu, căci ţi-a deschis Poarta Galactică.
Sunt însărcinată! Sunt mamă!”.
El îngenunchează, ea îl mângâie, se succed frenetic
câteva replici. E o încântare, o apoteoză a trăirii. Exaltat,
Milian exclamă: „Sunt demiurg. Sunt iarăşi tată! Sunt însuşi
Dumnezeu!”
E momentul triumfului transcendent realizând
prezicerea lui Milian. „Tu eşti poarta galactică.” E rândul
Darlingtoniei să exclame victorioasă: „SUNT POARTA
GALACTICĂ!”
Punctul culminant, momentul intensităţii maxime trăirii
se suprapune deznodământului, rezolvând toate problemele în
care era implicată Darlingtonia.
POARTA GALACTICA, metafora din titlu, semnifică
ieşirea din monotonie, calea de acces a lui Emanuel, spre lumea
din care s-a înălţat, spre tatăl său, calea din galaxii, prin
intermediul Darlingtoniei.
După ce toate frământările, tot compexul de stări a
traversat fiinţa autorului, iată un final însorit, în stare să
topească orice nelinişte, pentru că nimic nu poate umbri clipa
asta, în care cerul s-a unit cu pământul ca să dea viaţă încă unui
om, mai ales că tatăl său îl consideră un nou Emanuel -
reîncarnarea celui care-a fost.
O credinţă puternică e-n stare să deschidă porţi
galactice în Univers. Acesta e mesajul final şi semnificaţia
majoră a piesei.

PIATRA FILOZOFALĂ
Toate cele trei motto-uri ţintesc acelaşi sens: sunt
îndemnuri la înţelepciune şi la cumpăt, fapt realizabil numai
prin cunoaştere. Aceasta presupune să fii apt, dar mai ales să fii
drept cu tine însuţi, fară concesii, fară vanitate.
Cuvântului „neprihănit” al motto-ului biblic i-aş fi luat
ca substitut pe ultimul din scara sinonimei (nevinovat, inocent,
candid, naiv), în cazul în care eu aş fi fost traducătorul bibliei.
Aş fi ales cuvântul „naiv”, pentru că numai un naiv se poate
arăta prea înţelept; adevăratul înţelept nu tinde spre epatare, nu
se umflă-n pene, nu-şi afişează ostentativ calităţile. Cel mai
adesea le tăinuie, pentru a le dezvălui treptat, numai în
momentele ideale. El ştie că oricât de extinsă ar fi sfera de
cunoaştere umană, e imposibil să cuprindă totul.
În piesă apar multe personaje din lucrările anterioare:
Profetul, Adventie, Darlingtonia, Cătălin.
Locul acţiunii e terasa unui bar de cartier. Timpul - o zi
de august. Subiectul este iarăşi raportul OM-DUMNEZEIRE,
EXISTENŢĂ-NONEXISTENŢĂ, CREAŢIE-DISTRUGERE.
Barul este plasat în aşa fel să se vadă de la distanţă
cine-şi face apariţia pe alee. Decorul e cel mai potrivit
exigenţelor piesei, totul fiind clădit şi dirijat prin forţa
inspiraţiei maestrului.
Primele suflete asupra cărora va fi aţintită privirea
autorului sunt Culpaş şi Adventie. Vuţa, ospătara, va aduce
câte o bere, adresându-le o întrebare banală, însă demnă de
conduita ei şi-a barului. Răspunsul îl vor afla de la ea, abia la a
treia tură. Tactica poate influenţa consumatorii să mai ceară o
tură.
Culpaş se căieşte că nu e la biserică, ci în crâşmă, prilej,
pentru Adventie să plonjeze-n filozofie, subliniind: cel mai
greu complex al omului - complexul de vinovăţie - pe care se
bazează atât morala, cât şi religia. “
Adventie 1-a citat din memorie pe La Bruyere: „Nu
există pentru om decât o singură nenorocire adevărată:
nenorocirea de a se găsi vinovat şi de-a avea ce să-şi
reproşeze.”
 Îl instruieşte pe Culpaş să se elibereze de virtute şi de
viciu, dar mai întâi, de sentimentul vinovăţiei. Adventie se
lansează într-o pledoarie filozofică: „Pentru ca să poţi trăi cu
adevărat, trebuie să-ţi rosteşti mereu: N-a existat nici un ieri,
nu va exista nici un mâine, “astfel se ajunge din nou la „cârpe
diem”, din piesa anterioară, sau navigăm spre cugetarea
eminesciană: „Cu mâine zilele-ţi adaugi,/Cu ieri viţa ta o
scazi/Şi ai cu toate astea-n faţă/De-a pururi ziua cea de azi”
Să-ţi spui că n-a existat nici un ieri, poate fi sănătos, dar
să fii convins că nu va exista nici un mâine ar echivala cu
disperarea, omul persistă cu încăpăţânare în speranţa că mâine
va fi mai strălucit decât azi. Dar nici Adventie nu crede că-n
plan psihic se poate realiza teoria lui, dovadă e aprecierea
pendulării între Biserică şi crâşmă ca mod de existenţă şi că
renunţând la vicii şi la virtute, renunţi la viaţă. „Adventie:
Viaţa adevărată este o pendulare între viciu şi virtute. Culpaş:
Eu unul nu mai vreau să pendulez. Adventie: Atunci înseamnă
că vrei să mori. “ Anticipează tragedia.
Din propovăduirea lui răsar şi idei trainice: „Fapta e
fructul sentimentului şi al gândirii;” „Sinuciderea e dezordinea
în ordinea creată de Dumnezeu, singurul bobârnac pe care
omul i-1 poate da lui Dumnezeu.”
„Entropia” e o altă temă abordată de Adventie, dar Saul
îl invită la biserica unde va predica Profetul.
în Biserica neoprotestantă, Profetul, cu un patos crescând îi
înalţă-n slăvi pe cei îmbrăcaţi în alb, pregătiţi de botez, avântaţi
să anuleze entropia. Prin ridicarea mâinilor, degetele lor se vor
întâlni undeva, în cosmos cu degetele lui Dumnezeu, aşa cum
sugerează pictura de pe bolta Capelei Sixtine.
Într-adevăr „Dumnezeu readuce haosul şi hazardul la
ordine”, iar credinţa e compatibilă cu energia solară, ba chiar
mai mult: prin tăria credinţei, conform bibliei, se pot muta
munţii.
Sunt botezaţi Dionis şi Dionisa care s-a cununat în
aceeaşi zi. Pastorul şi Profetul intermediază relaţia OM-
DUMNEZEIRE.
Se va merge din nou la bar, unde botezaţii îi vor cinsti
pe toţi cu o „tură de bere”
Saul, după ce bea din cele două beri (blondă şi brună)
se înflăcărează în dizertaţia despre entropie (deşertăciune,
distrugere). El agită cutia de sardele, comparând Pământul cu
un spaţiu închis sortit morţii.
Consumatorii îl întrerup cu obiecţiile lor, iar unul dintre
ei ţine să-şi doneze creierul oamenilor de ştiinţă, să-l con¬serve
în alcool, spre a-1 scăpa de entropie. Ridicolul mai are un pas
până la grotesc.
Cum toate relele pot fi învinse prin credinţă, Saul îşi
continuă peroraţia: „Credinţa vine din om”. E contrazis de
Adventie printr-un citat din Apostolul Pavel, Epistola către
Efeseni: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta
nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Cap. 2,
versetele 8, 9)
Saul merge să-l întrebe pe Profet.
Adventie aprobă ideea enunţată de Profet: „iubirea
aproapelui se circumscrie iubirii de sine.” Culpaş o neagă:
„Asta-i egoism curat, narcisism gol.” Referitor la ispite, Culpaş
recurge la o metaforă plasticizantă, personificatoare, declarând:
„Suntem nişte bieţi peşti prinşi în mrejele pescarului.”
Meditaţia lor e veghiată de crucea luminoasă a bisericii.
În actul II, în parcul dintre bar şi biserică, pe o bancă, în
inima serii stau Cătălin şi Darlingtonia. Dincolo de problema
banilor cu care „nu putem merge nici până în centru”,
tandreţea, dragostea reciprocă luminează existenţa. Ei îşi
exprimă starea lăuntrică prin avalanşe de expresii înălţătoare
„Darlingtonia: Eşti stăpânul sângelui meu. Mă tulburi toată!
Eşti delfinul care-mi tulbură apele şi care îndepărtează toţi
peştii. Cătălin - Ba, tu eşti stăpâna. Tu eşti Delfina!”
Citează apoi pe rând din Epistola întâi către Corinteni,
despre dragoste, unde „totul e necondiţionat”. Cătălin observă
că în dragostea divinităţii, totul e condiţionat: „Dacă o să mă
asculţi, dacă o să-mi urmezi cuvântul...”
Darlingtonia echilibrează spiritele: uman, divin,
conchizând: „Şi Dumnezeu şi omul au nevoie de aceeaşi hrană
- de dragoste.”
S-ar impune aici să ne amintim că Dumnezeu ne-a creat
din dragoste. „El este mare prin sine şi măreţia Lui nu are
sfârşit” (Ps. David), cu sau fără dragostea noastră, în schimb
Omul lipsit de dragostea lui Dumnezeu, n-ar putea respira; s-ar
prăbuşi cu planeta peste el.
După îmbrăţişările despărţirii, Cătălin va merge spre
bar, la Culpaş şi Adventie, în timp ce Darlingtonia se duce spre
biserică.
La o bere cu cei doi şi cu ospătara e caracterizată
Darlingtonia, iar Vuţa citează aforismul: „Cine se-ntreabă prea
des pentru ce trăieşte, nu mai are timp să trăiască.”
Toţi remarcă esenţa acestei idei, restul fiind teorie...
frânturi de limbă, orgolii, „pentru a intra într-o nemurire
muritoare.”
Acest monstru lingvistic al antinomiilor are nu numai
valenţă estetică, ornamentală, ci nuanţa ironică şi filosofică
fiind un adevăr indiscutabil.
Creaţia şi arta sunt de esenţă divino-umană. Deşi sunt
nemuritoare, ele vor pieri odată cu omenirea. Vor rămâne însă
eternizate în planul suprem al Dumnezeirii.
Raportând omul la culorile berii, Culpaş îi descoperă
două esenţe: „Când om (...) Când animal.” - fapt unanim
recunoscut. După Adventie, „în om există o trinitate: esenţa
animală sau instinctul, cea umană sau raţiunea şi cea divină,
adică sentimentul sau spiritul.” Cătălin întreabă care esenţă
include dragostea? „e sentiment sau instinct” întreabă Culpaş.
Cum problema rămâne-n suspans, eu voi răspunde că
dragostea e de esenţă divină, de vreme ce „DUMNEZEU ESTE
DRAGOSTE” (Ev. Ioan)
Adventie n-are timp de altă explicaţie, intră Felix şi
Corina, fluturând un act de căsătorie şi anunţându-şi mariajul
într-o franceză stâlcită. Toţi studiază pe rând actul, în
consecinţă vor fi serviţi toţi cu o bere din partea însurăţeilor.
La întrebarea „ Prin ce se deosebeşte omul de animal? “
răspunde Felix, autorul ei: „Omul bea şi când nu-i e sete,
mănâncă şi când nu-i e foame, face amor şi când nu e vremea
împerecherii.”
Toţi îl aprobă şi le urează „casă de piatră”.
E animaţie. Există o solidaritate de grup, o sudură între
grupurile de personaje, în toate aceste piese.
Felix, descoperă că traseul răului este: Divinitate-Luci-
fer-Om-Răul. Corina îl complectează admirând la modul
peiorativ, neruşinarea şi încăpăţânarea cu care omul se
proslăveşte.
Se lasă întunericul. Crucea luminoasă de pe biserică
domină totul. Adventie îl întreabă pe Culpaş care mai dă o tură
de bere, dacă şi-a făcut testamentul. El însă numără morţii din
războaie, „au fost ucişi peste 175 de milioane de oameni
(„Crişana Plus, din 18 august 2002)”. Războaiele secolului
trecut au secerat floarea tineretului, de pe toate continentele”.
Ideea lui este că beligeranţii ar fi putut refuza lupta prin
dezertare sau sinucidere. E a doua oară când Culpaş aduce
vorba de sinucidere. îl citează apoi pe Jean Paul Sartre „Fiinţa
şi neantul”,care a refuzat premiul Nobel pentru literatură.
Pe masa lor, cineva aruncă o piatră. „Adventie: Iată
piatra lui Benedict Spinoza(.„) Piatra filosofală, aceasta se
raişcă prin impulsul cauzei externe.” Culpaş repetă din când în
când: „piatra filosofală” dar Adventie compară libertatea
umană cu mişcarea pietrei care nu-şi dă seama că acţionează
sub forţa determinărilor externe.
Afirmaţia lui Culpaş - „Câţi filosofi atâtea filosofii”, e
numai în parte adevărată, neomiţând faptul că există şi filozofi
anonimi, că fiecare om îşi are propria filosofie, sau că există
curente filosofice.
La întrebarea lui, dacă omul pentru Dumnezeu e mijloc
sau scop, Adventie lansează un aforism de ponderea unui
bolovan (filosofal): „poate că tot răul din lume începe în
momentul în care omul devine pentru om mijloc şi nu scop.”
Acestui personaj, autorul îi impregnează modul său de
gândire. Raţiunea sa, concurată de fantezie, stimulată de
cauzele exterioare, printr-o comparaţie descendentă, dar savant
concepută, defineşte omul: Adventie - Suntem ca nişte jucării
de tablă, întoarse cu cheia, iar cheia e undeva înăuntrul jucăriei,
aruncată printre fierăraiele maşinăriei şi ca s-o găseşti, trebuie
să desfaci toată jucăria. Ţopăim pe scoarţa planetei, atâta timp
cât ne-a întors cheia, şi-n tot timpul ăsta căutăm un singur
lucru: cum să facem şi noi (...) din semenii noştri nişte jucării.
E derulată pelicula gândirii analitice, pătrunzătoarea a
scriitorului, surprinzând febra timpului real.
Vuţa stinge becul, invitându-i pe filosofi, să zacă pe
întuneric: „Vuţa - Un bec, un simplu bec a făcut mai mult
pentru omenire decât Socrate, Platon şi Aristotel la un loc.”
Contaminată de filosofie ea exaltă virtuţile becului,
raportând gândirea umană la nevoile acute şi imediate ale
omului simplu, exponent al majorităţii.
Actul trei, ilustrează valabilitatea ipotezei, „om-jucărieu
„a” omului - mijloc şi nu scop, ca şi a omului-fiară.
Profetul acuzat de fals, uz de fals, delapidare, e arestat
în biserică de doi poliţişti. Profetul invocă puterea salvatoare a
lui Dumnezeu când intră Saul, prin care se reeditează scena
trădării, salutul lui Iuda: „Plecăciune, învăţătorule!” rămas
singur cu el îi explică de ce a ajuns în mâinile poliţiei: „Saul:
(...) am condus eu afacerile băneşti, dar hârtiile le-ai semnat
numai tu.” Profetul mai are speranţa în adevăr.
„Saul - Adevărul e deţinutul minciunii (...) Eu am
aranjat totul, eu am pus la cale totul, iar ponoasele o să le tragi
numai tu(...) învăţătorule!”
Saul se autodefineşte ca parte din profet; cealaltă faţă a
lui, extrapolând pilda cu Saul convertit în Pavel.
Scena este de un pitoresc diabolic.
Poliţiştii îl ridică pe Profet, iar Saul scoate geanta de
sub amvon, apoi, cu un rânjet drăcesc epatează: „Cu bani poţi
opri chiar şi entropia, dar eu (...) o să intru cu ei în politică, o
să-mi cumpăr un loc eligibil pe listele vreunui partid
parlamentar şi o să fac guşă, falei şi o ditamai burtă imunitară,
pe băncile Parlamentului.”
E punctul culminant al piesei, scena de apogeu a
creaţiej dramaturgului Nicolae Iştoc.
Piesa e concentrată, personajele bine individualizate,
graţie întâmplărilor palpitante.
În portretul caricatural, de-un comic grotesc, al lui Saul,
autorul e convins că a cooptat ca-ntr-o oglindă concavă,
trăsăturile cameleonice ale virtualului parlamentar, dezvelindu-
1 ca pe un bust al disgraţiei şi expunându-i toate denivelările,
toate excrescenţele ce se refuză privirii...
Dionis şi Dionisa îi spun Vuţei de arestarea Profetului,
învinuindu-1 pe Saul. Cei doi sunt porniţi să divorţeze.
Vuţa difuzează lui Adventie ştirea cu Profetul: „Dar
trebuia arestat fratele Saul, nu profetul”-replică el.
Adventie îi comandă o bere lui Felix „beţivul
cartierului”, dar el vrea „o halbă de vodcă”, un stimulent ca să-
şi dezlege limba, anunţând că s-a spânzurat Culpaş în nuc.
Dezvăluirea e-n replici scurte, într-un ritm alert, foarte
captivant, ţinând în loc respiraţia.
„Adventie - A dat bobârnacul! Felix - Exact aşa a scris,
de bobârnac. Adventie - Unde? Felix - în biletul pe care 1-a
lăsat pe masa de scândură, sub nuc (...) Nu-i războiul meu, aşa
că m-am hotărât să-i dau bobârnacul.” în loc de semnătură era
scris: Piatra filosofală.”
Adventie - A desfăcut jucăria (...) Să găsească cheia (...)
să oprească jucăria.”
în clipa aceea se dezlănţuie o furtună cu fulgere şi trăsnete,
cu ţipete de groază, chemări de ajutor
Se desluşeşte glasul lui Cătălin. Cei doi fug spre el, se
adună lume, soseşte salvarea. Se presupune că 1-a trăsnit pe
Cătălin, poate că-i Darlingtonia. Vuţa. Dacă 1-a trăsnit pe unul
din ei, i-a trăsnit pe amândoi.”
Adventie şi Felix îl aduc pe Cătălin în stare de şoc, „dar
a murit zeiţa...Darlingtonia.”
Cătălin spune că „fulgerul a-nfaşurat-o ca o plasă
luminoasă (...) din lumină ucigaşă” El se-ntreabă „de ce? De ce
ea şi nu eu?” Toţi se-ntreabă „de ce ea? De ce omul?”
Adventie îl acuză pe Dumnezeu că „ţine mai mult la
ordine (...) decât la om, că se iubeşte mai mult pe sine însuşi/4
Cel ce vorbeşte cu înţelepciune este Felix: „Să-1 lăsăm pe
Dumnezeu în pace!”
Iată configurarea adevărului din piesa „Poarta
Galactică” - „...omul îl judecă pe Dumnezeu în fiecare
moment.”
Adventie e un răzvrătit ce-şi pierde cumpătul în
încercări. Spiritul lui Dumnezeu nu este în sufletul care-1
refuză. Cât timp nu acceptăm voinţa divină şi nu ne conectăm
la aceasta, nu vom înţelege nici unul dintre „ de ce-urile” care
ne asaltează.
Sclipitoarea secvenţă din Rugăciunea Domnească: Fie
voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ, “ ar trebui să fie un
fascicol luminos ţâşnit din sufletul incandescent, nu o
bolborosire mecanică, ştearsă stereotipă.
Deznădejdea, căderea în hăul momentului e vărsată de
Cătălin în câteva cuvinte: „Pentru mine, Dumnezeu a murit o
dată cu Darlingtonia”, dar nu iscă indignare, ci compasiune.
Sunt clipe-n care durerea naşte delirul. Ciudat e că tot Adventie
găseşte cuvântul de-mbărbătare: „Poate că Dumnezeu va
reînvia în tine o dată cu o altă Darlingtonia.” II duc acasă. Toţi
sunt alături de el.
Adventie şi Vuţa, după ora închiderii îşi evocă fostele
căsătorii. Vuţa a avut trei bărbaţi, e singură fiindcă „n-a mers”,
pentru soţia lui Adventie arhanghelul a sunat de plecare.
Vuţa îi propune un duet pentru noaptea asta şi pentru
„cele care-or mai fi”. „Să ţină până când o pune din nou îngerul
trâmbiţa la gură” - profeţeşte Adventie.
Ei se retrag filosofând: Adventie - Bâjbâim goi şi orbi
prin bezna destinului. Vuţa - Sub povara crucii (Poate e
inspirată de crucea luminoasă din creştetul bisericii) Adventie -
Şi sub greutatea pietrei filosofale”.
Simbolul titlului „PIATRA FILOSOFALĂ”, e
rostogolit pe toate faţetele de către cunoscători sau profani.
Dacă alchimiştii credeau în existenţa unei substanţe cu
puteri miraculoase de-a transforma metalele în aur, Nicolae
Iştoc, convinge că tot ce ţine de existenţă: credinţă, mitologie,
tot complexul de stări şi sentimente ce dau contur fiinţei
umane, poate fi convertit în aur, în valoare artistică prin magica
forţă a talentului.
Celălalt sens al „Pietrei filosofale”, vizează legile lui
Dumnezeu, imposibil de pătruns în esenţa lor ultimă de către
microscopicele minţi umane.
Actul întâi rămâne în sfera teoreticului, în special prin
tema credinţei în Dumnezeu.- „între om şi Dumnezeu, e tot
omul, însă omul cu credinţă. “
În al doilea act, discuţiile se înteţesc. Ni se înfăţişează o
dramă. Expoziţiunea e în primul act, intriga e trădarea lui Saul,
egoismul, înşelăciunea prin care tinde să parvină, iar triumful
său exorbitant va fi punctul culminant al piesei: E nesăbuinţa
omului fără Dumnezeu, conferind autenticitate unei teze din
filosofia lui Thomas Hobs: „Homo, homini lupus”.
Nu cred că există în literatura română actuală un portret
al unei asemenea specii de jivină care să-1 egaleze pe acest nou
Pări-Lăţi-Lungilă, în momentele lui de amăgitoare şi
dizgraţioasă beatitudine.
Viciile sunt descoperite treptat, iar satisfacţia satanică
afişată când îşi străvede saltul, atinge paroxismul.
Profetul se simte strivit. Uluirea sa creşte proporţional
cu euforia veninoasă a lui Saul.
Căsătoria lui Felix şi-a Corinei e ca un vânt ce aţâţă
bârfa pe tema „beţivul cu hetaera cartierului”, „fecioară-
femeie”; cei doi plătesc însă tuturor câte-o bere şi nimeni dintre
bârfitori nu refuză.
Se spune despre I. L. Caragiale că a creat oameni vii, cu
identitate proprie, făcând concurenţă stării civile (*Ştefan
Cazimir)Idee susţinută de toţi marii exegeţi ai lui Caragiale: G.
Ibraileanu, R Zarifopol, Ştefan Cazimir, M. Dragomirescu etc..
Printr-o uşoară exagerare, autorul „Scrisorii pierdute” este
comparat cu Dumnezeu, prin puterea demiurgică a creaţiei.
Iată că şi domnul Nicolae Iştoc, odată ce s-a-nălţat în
cerurile creatorului de oameni vii, e demn să se menţină în
imensitatea lor.
Simbolistica numelor e lesne de-nţeles. Culpaş, deri vat
de la culpă (vină), se simte mereu vinovat.
Rostirea ideii de sinucidere, plănuirea şi aplicarea în
practică a ispitei „bobârnacului”, fiind cea mai mare vină a lui,
pe care şi-o va ispăşi, gustând mai întâi el din bobârnac,
conform zicalei „cine dă, lui îşi dă”. Ceilalţi bobârnaci îi va
primi de la slujitorii întunericului, căci.. .”nu-i bobârnacul al
celui cui i se pregăteşte...”
Culpaş nu caută NIRVANA, dar găseşte reversul ei.
Se leagă de piesa anterioară prin aplicarea permanentă a
principiului: „Dumnezeu va judeca lumea o singură dată, la
sfârşitul ei, dar oamenii îl judecă pe Dumnezeu în fiecare zi.”
Nici unul dintre personaje, nici unul dintre noi nu se poate
sustrage acestui răscolitor adevăr.
Faptul se poate argumenta, demontând şi remontând
mecanismele constituirii reflecţiei citate.
 Piesa e excelent concepută, elaborată cu migală de
bijutier (cum am mai spus) şi esenţializată, încât se poate
afirma solemn că „Piatra filozofală” constituie apogeul
creaţiei dramatice, în special, a domnului Nicolae Iştoc.

ANANTA
Deşi piesele cărţii, excepţie făcând prima, sunt o
configuraţie a peisajului social, toate au o urzeală filosofică.
Dintre cele trei motto-uri, primul e cel mai grav, cu
reverberaţii de gong, prelungite-n spaţiile sufletului: „Filosofia
adevărată este gândirea la moarte” (Sf. Ierarh Vasile cel Mare).
Dedicaţia „Pentru toţi îndureraţii şi suferinzii din
lume”, stârneşte întrebarea dacă există şi oameni care nu se
includ în aceste categorii.
Interogaţia „Oare Dumnezeu va condamna numai omul,
sau şi vremea sub care a trăit?” este retorică, nu pretinde şi nu
va primi un răspuns favorabil, dat fiind faptul că nici legile
civice, nici cele Providenţiale nu consimt c-ar exista, vremea
castităţii şi vremea nebuniei, sau vreuna a tranziţiei între cele
două, ca să ne agăţăm de iluzia unei concesii. Nu ne putem
ascunde în dosul umbrei noastre.
Timpul nu va fi avocatul apărării, ci al acuzării noastre,
căci indiferent în ce vremuri trăim, „vreme este pentru toate”,
spune Biblia.
Tema piesei „ANANTA” e antagonismul viciu-virtute,
în condiţiile unei societăţi corupte.
Ideea - ce străbate acţiunea constă în efectele celor
două, mai ales efectul viciului asupra victimei sale - omul.
Locul - unde se-ntâlnesc toţi, este sala de restaurant al
unui hotel.
Spaţiul ideal - în care se-nvârt personajele - Cer -
Pământ - Infern - e spaţiul unei geografii mitice ale cărei
evenimente se interpătrund prin radiaţii şi valuri succesive.
 În afară de Cătălin şi Darlingtonia, nume familiare
cititorului, celelalte personaje poartă nume mitologice.
Întruchipări ale viciului sunt mulţi eroi ai piesei (ca şi-n
realitate), dar simbolul virtuţii e singură Darlingtonia. Cătălin
cade din sferele virtuţii, cedând ispitirii şarpelui ascuns în
Ananta, fapt care va determina gestul fatal al Darlingtoniei, în
final.
Din galeria viciaţilor, profilul excesiv, total lipsit de
simţul măsurii, proeminenţa desfrâului este personajul central,
Ananta - fire denaturată psihic, poate din cauza infestării cu
HIV, lipsită de principiile existenţei.
Timpul e cel preferat de autor, aproape în toate piesele:
seara.
Fondul sonor în scena-ntâi, este „Corul robilor” din
opera „Nabucco” de Verdi, nuanţată în crescendo. în capul
scării interioare, într-o rochie lungă de seară, cu o crizantemă
în mână, îşi face apariţia triumfală Ananta. Coboară-ncet,
căutând cu privirea pe cineva. La un semn ale ei, sala amuţeşte:
Ananta: - Voi arunca această crizantemă şi care bărbat o va
prinde, a lui voi fi până-n zorii zilei.” Floarea e prinsă de
Asmodeu. El urcă scările şi, în sunetul muzicii dispare cu
Ananta în camera de hotel.
Câteva seri la rând, clienţii se vor ospăta gratuit, plata
facându-se din contul Anantei.
De trei ani senatorul Asmodeu, simbol viu al clasei ce
ţine frâiele puterii.. .-apropo de „Corul robilor” se va-nrobi
propriului său viciu.
Atropos o caracterizează metaforic pe Ananta: „ea-i
însăşi libertatea goală-goluţă, aşa cum îi place ei să fie...”
Ceea ce el numeşte libertate este de fapt libertinaj, de
aceea Bistronides îl va contrazice: „Ananta e propria ei sclavă
şi va muri de mâna ei. Toţi suntem proprii noştri sclavi.”
Ce-ar mai fi de adăugat? Ca urmare, toţi suntem
propriile noastre victime ale neputinţei de-a ucide fiara din noi,
lăsând liber triumful spiritului, al focului dumnezeiesc, asupra
ţărânei şi asupra cenuşii pe care le spulberă cea mai mică
adiere de vânt.
La-ntrebarea celor doi, Cerşetorul-Ghicitor răspunde
filosofic cu hazul său caracteristic: „înţeleptul nu se mai
frământă, nu se mai întreabă, el are răspuns la toate întrebările
ştiind că nu există nici un răspuns. “
Pentru completarea portretului Anantei, Ghicitorul
adaugă: „Ananta e infinitul, nemărginirea, dar şi şarpele
Universului, simbolul dublu al haosului primordial, al absenţei
timpului.”
Subjugat de vraja aforismului, el mai zvârle o cugetare
memorabilă în timp ce iese: „Prostul aleargă, inteligentul se-
ntreabă iar înţeleptul tace.”
Gândurile celor doi se abat către asprimea traiului
cotidian: „Atropos - Să ghicim dacă-n noaptea asta o să ne dea
un pic de căldură că e trecut de 1 Noiembrie şi cimitirele gem
de crizanteme.”
E o aluzie jalnică, realizată printr-o metonimie, cu
intenţii eufemistice, de unde şi torentul de umor,
Încet-încet se va ridica vălul de pe chipul fiecărui
personaj. Avernus, „intrarea în infern”, îi va spune ospătăriţei
Eris, că zeiţa vrajbei a născut-o pe A ta - zeiţa crimei,
împreunându-se cu Zeus, precum Eris - ospatara procedase cu
poliţiştii şi procurorii.
Anona, patroana localului, evocă aventura din pădure,
alături de Avernus, timp în care se iveşte Momos cu un ziar,
facând-i reclamă: „O crimă, un viol, o lapidare.”
Ghicitorul lansează maxima: „Numai binele trece prin
durerile facerii, răul e ca şi gata făcut.” Cum aceasta cade ca o
piatră în apă de la înălţime, stropind pe toţi din jur,
Darlingtonia îl concurează: „Numai dragostea-i eternă, nu şi
amorul, pentru că dragostea atinge sufletul, care-i nemuritor.”
Benu, în schimb, devine macabru, numind pensia sau
şomajul, concediu de moarte.
Găsindu-1 pe Asmodeu în ziare cu toate funcţiile înalte:
(Senator, membru în Comisia de Relaţii Internaţionale,
membru în Comisia de Integrare Europeană etc), Ghicitorul îl
numeşte: „prinţul întunericului, un demon, un duh nefast al
geloziei conjugale.”
Bistonides exacerbează tot printr-un aforism,
importanţa plăcerii, apoi va defini adevărul pentru fiecare
grupare socială: ”Bistonides: Adevărul politicii şi al
politicienilor? îl ştim: minciună, intrigă şi manipulare.
Adevărul ziariştilor: „O crimă, un viol, un incest, o lapidare.”
Pe drept cuvânt, ziariştii sunt ironizaţi, întrucât pun mai mare
accent pe faptul divers, decât pe lucrurile sobre, sau chiar decât
pe un act de cultură.
„Adevărul religiei îl interpretează fiecare pastor sau preot
după bunul său plac.
Într-o cameră de hotel Anona-i povesteşte lui Avemus
cum a fost violată de Senatorul Asmodeu, la locul acela, cu
ferigi,..Avemus îi va coace o răzbunare.
La masa de seară a Anantei sunt prezenţi oaspeţii cu
olurile lor, consecinţe ale proastei guvernări; Senatorul agitat,
promite să pună-n mişcare „toate organele statului, precum o
clasă de mijloc(...) coloana vertebrală a oricărei societăţi
moderne”. îşi face cruce, îl invocă pe Dumnezeu, într-un
discurs ce seamănă cu cele ale falşilor patrioţi caragialieni din
comedia „O scrisoare pierdută”.
Dintr-o istorioară a Ghicitorului, demnă de reţinut
rămâne morala: „în viaţă nici lauda şi nici ocara să nu te
biruiască “ principiu care-1 călăuzise şi pe Montesque, un
cugetător de mare echilibru psihic.
Ananta e încântată de aforismele Ghicitorului. La
cererea ei, filosofarea ia avânt: „între trup şi suflet, mintea ar
trebui să fie un barometru, dar ea ţine când cu sufletul, când cu
trupul,”
 Din aceste cugetări e construit portretul interior al
Cerşetorului-Ghicitor interpret fidel al viziunii scriitorului.
Ananta şi Asmodeu vor închina pentru triumful
trupului. Momos, zeul ironiei, al zemflemelei şi al bârfei,
a plesnit de ciudă că nu i-a găsit nici un cusur Afroditei. Lui îi
sunt alăturaţi ziariştii, într-un consistent portret făcut de
„Asmodeu : - E ziarist? Numai ăştia sunt aşa. Dacă nu ştiu,
inventează, dacă nu pot inventa calomniază, iar dacă n-o pot
face nici pe una nici pe alta, plesnesc de ciudă.”
Momos aduce vestea sinuciderii lui Bistonides.
Într-un tablou impresionant, autorul schiţează o
secvenţă simbolică din ritualul înmormântării: Eris va aprinde
o lumânare pe masă, va pune un pahar cu băutură pe o
farfurioară. Călugărul înconjoară masa cădelniţând: „Adusu-
mi-am aminte.. .îi înconjoară pe toţi, în semn că toţi sunt
circumscrişi morţii, în timp ce grupul repetă: „Eu sunt pământ
şi cenuşă!...” un refren de care ar trebui să ne-amintim din când
în când.
În actul al doilea, noi personaje îşi fac apariţia:
Amirami, realizator al emisiunii „Acul în carul cu fân” şi autor
al cărţii „Cu pumnul în gură”, titlu cât se poate de sugestiv,
pentru care va primi elogiile lui Anubis, cel de la emisiunea
„Oul şi găina”. La rândul său, Anubis pregăteşte cartea - Teză
de doctorat „Esenţa naţiei”.
Benu, care se judecă de zece ani pentru un imobil
încearcă să-şi anime speranţele de una dintre aceste emisiuni. E
speranţă de-o clipă, întrucât, la Amirami l-ar costa o sută de
dolari pe minut, iar la Anubis două sute.
Năucit, Benu se retrage împiedicându-se, răsturnând tot
ce-i iese în cale, dezechilibrat, de parcă pământul i s-ar
rostogoli de sub picioare.
Anubis defineşte naţiunea prin „Păcală şi Tândală” pe
care i-a născut poporul. Ei sunt pe post de Făt-Frumos şi Ileana
Cosânzeana, „ei se regăsesc în fiecare român în proporţii
diferite.” Petre Ispirescu şi Petre Dulfu ar trebui să fie încântaţi
de eroii săi care au şi azi atâta popularitate, pe cât haz.
Anubis şi Amirami, la un pahar, îşi descoperă ţinta
comună. Asmodeu, viitor candidat, amantul Anantei născută în
acelaşi an cu fiica sa. Vor filma cu faimoasele camere ascunse,
vor vinde caseta partidului oponent „Lăcusta roşie”, o copie o
vor negocia cu soţia generalului (mama Anantei), o copie
trebuie dată pe post înaintea alegerilor, iar câte o copie îşi vor
păstra fiecare.
Cei doi, gata de atac, îşi dau mâna, vor perfecta totul în
camera de Motel.
Soseşte Darlingtonia îngrijorată de visul „Cătălin-
Ananta”. Cătălin îi va mărturisi că a fost cu Ananta în urmă cu
un an. Dialogul lor devine tulburător şi profund. „Cătălin -
Dumnezeu ne va citi nu numai sufletele ci şi trupurile.. .”
După ce Ghicitorul va descifra numele celor din
restaurant, va clasifica oamenii în trei categorii „Cei care-şi
câştigă bucata de pâine, cei care fură bucata de pâine de la gura
altora (mulţi!), cei care dau o bucată de pâine şi altora” (foarte
puţini!)
Bifrost - Simbolul curcubeului care leagă cerul de
pământ, intră cu salutul cunoscut: „Nu mă plâng şi nu mă
laud!” în legătură cu spectaculoasele confruntări ale
candidaţilor la preşedinţie îl citează pe Bistonides: „Occidentul
e cu doi paşi înaintea noastră; e mai tehnic şi mai imoral.”
Nu de mult se compara socialismul şi capitalismul, tot
în acest stil: „Capitalismul e pe marginea prăpastiei. DA, dar
Socialismul e cu un pas înainte!”; înseamnă că n-am prea
progresat.
Inventiv, graţios şi juvenil, autorul distinge în nebuloasa
vremii de tranziţie, o nouă mitologie: Politica. Şi un nou ZEU:
Politicianul. Un nou curier al Zeilor: Ziaristul. Ei trăiesc într-o
simbioză asemănătoare cu cea dintre Crocodilul de Nil şi
pasărea Lili - „periuţa de dinţi a crocodilului.”
 Când Momos revine, Eris constată „că i s-au înecat, nu
doar toate corăbiile, ci i s-a scufundat şi portul.”
Cine-ar fi putut plăsmui o metaforă mai grăitoare şi mai
încărcată de sensul prăbuşirii lui Momos, în prăpastia fară
fund, a întunericului interior?
El bolboroseşte ceva despre „un dar de la Ananta”.
Darlingtonia îi pune mâna pe frunte: „Doamne, dar ai
temperatură, eşti bolnav de-a binelea. Momos - AM SIDA.” în
uluirea şi inocenţa ei, Darlingtonia încearcă inutil să-1
încurajeze.
Dramaturgul reuşeşte să transmită magnitudinea
disperării, cutremurul şi năruirea psihică a celui atins de-o
asemenea boală: „Momos - Dar şi pe voi vă aşteaptă drogurile,
donarea umană, încălzirea Planetei. Vine sfârşitul lumii!”
E consolarea lui de moment, un punct în haos, de care
tinde să se agaţe: perisabilitatea universală. Acest personaj de
un pitoresc sumbru, îi strecoară Darlingtoniei ideea c-ar putea
fi şi Cătălin în pericol. După plecarea lui Momos, Darlingtonia
repetă-n neştire numele lui Cătălin.
Eris, singură cu Darlingtonia, se dezlănţuie: Toată
planeta-i cu poalele-n cap, Darlingtonia, toată planeta!”
Darlingtonia condamnă pe toţi care dau atâta importanţă
sexului, rostind violenta dar reala axiomă: „Planeta nu se mai
învârte în jurul soarelui, ci în jurul sexului”.
Există în hiperbola aceasta, pe lângă umorul
vulcanizant, satirizarea celor pentru care excesul a devenit ceva
firesc, graniţele dintre graţios şi hidos se şterg prin invazia
hidoşeniei, extinderea acesteia în spaţiile ce nu-i sunt îngăduite,
sufocând frumuseţea, înnămolind-o.
Pe când Darlingtonia pledează pentru instinctul
perceperii durerii celuilalt, pentru absenţa răutăţii, se aud două
focuri de armă şi un ţipăt ascuţit. Asmodeu coboară cu un
pistol în mână:,^Asmodeu - Am împuşcat-o. Avea Sida,
căţeaua. Avea Sida şi v-a dat-o la toţi. V-a umplut pe toţi de
sida căţeaua. Am omorât-o.”
Când Darlingtonia intră la Ananta, aceasta-1
dezvinovăţeşte pe Asmodeu, numindu-1 izbăvitor.
Îi descrie timpul şi modul în care 1-a atras pe Cătălin, îi
cere un pahar de şampanie, căci voia să moară ca Ingrid
Bergman, cu paharul în mână.
În locul sufletului, Ananta are o râpă pietroasă, aridă,
deşertăciunea stăpânindu-i interiorul în întregime. Nici un colţ
luminos nu se străvede-n vietatea asta, lipsită de orice
sentiment.
Moare cu numele Necuratului pe buze, ca un ultim
semn că fiii lui Scaraoski o vor escorta spre tărâmul
întunericului dens, fară capăt şi fară vreo licărire din raza
speranţei.
Iată că elementele contrarii în viziunea d-lui N. Iştoc,
nu se atrag, ci se resping net, fară echivoc. Dovadă: Ananta -
Darlingtonia.
Ca să afle cameleonismul prin care a fost atras Cătălin
în ungherul scorpionului, Darlingtonia se-narmează cu platoşa
răbdării, cu simţul înţelepciunii; îşi dozează, îşi cenzurează
permanent apropierea de Ananta, fară s-o menajeze şi fară să-i
refuze ultima dorinţă, îi veghează trecerea în lumea umbrelor.
Cel care o împuşcase, şi-a uitat pistolul pe bar. Eris
sună poliţia şi Avernus răspunde prompt. Asmodeu, dus la
sediul Poliţiei, speră - vai lui! - până în clipa finală că va ieşi cu
viaţă din învălmăşeala aceasta. Colonelul Avernus, mai viclean
şi mai decăzut decât Asmodeu, îi dă speranţe, până-i semnează
un cec substanţial. Cifra şi-o scrie singur, ca să nu piardă
vremea.
Îi aminteşte apoi de violul comis în pădure, asupra
Anonei şi în plină efervescenţă iscată de încornoratul demon al
răzbunării, i-o cere pe fiica lui, s-o ducă tot acolo, între ferigi.
Violenţa colonelului, îl constrânge la înjosirea de-a ceda şi
acestei insistenţe, îngăduind violarea propriei sale fiice, ca să
se salveze. însă cu un dispreţ imens, poliţaiul îi spune că e
condamnat de partidul „Paiul, şi bârna din ochiul celuilalt”.
Concurentul său la singurul loc eligibil pentru senat: „a plătit
ca să fii executat”, îi spune Avernus, care-şi însuşeşte sume
fabuloase, călcând peste cadavre.
După ce-1 împuşcă, fără vreo tresărire interioară,
cheamă ofiţerul de serviciu să întocmească „un proces verbal
privind sinuciderea d-lui senator”.
În camera de hotel a Darlingtoniei, după ce i s-a dăruit
lui Cătălin ea se-ntreabă: „Oare suntem cu adevărat liberi?”
Răspunsul limpede este „NU”, un „NU” experimentat şi de cel
mai simplu muritor. Nu trăim cu senzaţia libertăţii, ci sub o
continuă presiune.
Dacă l-am întreba pe Chateaubriand, autorul romanului
„Rene”, ar răspunde: „Omul e născut liber, dar pretutindeni e în
lanţuri.” în ce-1 priveşte pe Cătălin, el emite o cugetare 1 sacră:
„Dumnezeu prevede totul, dar nu predestinează totul.”
Întrebarea Darlingtoniei izvora din planul ei tacit de a-1
scuti pe Cătălin de fazele îngrozitoare ale degenerării fizice şi
psihice, ca urmare a contaminării cu virusul HIV.
Ca o boare primăvăratecă şi tandră sună mărturisirea ei:
„O să-mi fie dor de clipa asta. Vreau s-o iau cu mine (...), Să n-
o las să se risipească (...) O să opresc roata Universului pentru
tine, Cătăline.”
Toarnă apoi în pahare...
„Cătălin - Să bem pentru clipele ce-or să vină!
Darlingtonia - Să bem pentru clipa asta, s-o eternizăm, s-o
zeificăm.”
Beau amândoi, dar lui Cătălin îi turnase otravă.
„Cătălin - Mi-e somn, parcă încremeneşte lumea cu mine.. .Tu
n-ai glumit, Darlingtonia, chiar ai oprit roata Timpului (...)
Cătălin îşi dă duhul. „Darlingtonia - Am oprit-o ca să nu te
doară.”
Cine va percepe gestul final, această îndrăzneală a
eroinei, ca pe-un efluviu de iubire? Ea a găsit NIRVANA
pentru Cătălin în „licoarea” ce i-a curmat legătura cu lumea
terestră, salvându-1 de la suferinţă, degenerare şi umilinţă.
Darlingtonia va lua asupra ei toată durerea fizică şi
lăuntrică, ispăşindu-şi vina de-a fi dirijat destinul iubitului
ei, căci dorul lui o va tortura toată viaţa, sufocând-o ca o
fiară vorace.
Totuşi nimic din toate aceste virtuale circumstanţe
atenuante nu-i pot scuza crima, ştiut fiind faptul că singurul
care dispune de viaţa noastră e Dătătorul de viaţă.
Omul ar putea-o ierta şi achita, doar ieşind de sub
sceptrul raţiunii divine. Dar cine-ar avea dreptul s-o
condamne?
Darlingtonia şi-a scris singură sentinţa de condamnare
la moarte lentă, printr-o viaţă lipsită de dragoste, de sănătate şi
de lumina bucuriei.
Piesa, de construcţie circulară, se încheie cu imaginile
din scena întâi, al primului act, unde pe fondul melodiei din
„Corul robilor”, apare Darlingtonia în rochia de seară a
Anantei, cu o crizantemă în mână, coborând scările, în timp ce
cortina se lasă peste aclamaţiile mulţimii: „Ananta! Ananta!”,
evocându-se pentru o clipă umbra celei ce-a umbrit vieţile
atâtor oameni, făcând victime în serie (Bistonides, Momos,
Asmodeu, Cătălin).
Închiderea sferică a piesei simbolizează scurgerea
uniformă a timpului, în aceeaşi culoare, aceeaşi atmosferă,
peste aceiaşi oameni, în acelaşi spaţiu închis, în aceleaşi
condiţii care conservă viciul şi omoară virtutea fără nici o
ventilaţie înnoitoare, fără nici o înnobilare a mediului.
Ca specie a genului dramatic „Ananta” e o tragedie
zguduitoare.
E opera-oglindă, reflectând reversul lumii, faţa ei
invizibilă. Prin întâmplările ei se înlesneşte perceperea vieţii ca
o dramă cumplită cu puternice accente de tragedie deplorabilă,
totul fiind sortit morţii, dar mai întîi declinul sufletesc şi moral.
Exclamaţiile lui Momos creează apocalipticului senti-
ment că omenirea a intrat în descompunere. Duhoarea se
împrăştie sufocând planeta.
Care este cauza? Nu există la nivelul conducerii
strădania şi interesul regenerării spirituale. în locul stârpirii
corupţiei şi-a desfrâului, s-au descoperit articole de lege care să
le protejeze. Ele se-mpânzesc făcând din toţi o masă omogenă,
amorfa, inertă, denaturată.
Toţi cei contaminaţi de Ananta o găsesc vinovată, dar
propria vină, şi-o trec sub tăcere. Lait motivul „Paiul şi bârna”
îşi justifică iarăşi menirea.
Unul din punctele de atracţie ale cărţii este contactul
permanent cu realitatea. Domnul Nicolae Iştoc ilustrează faptul
că „arta nu este o evadare din realitatea, ci intrarea în realitatea
cea mai adevărată şi poate singura realitate adevărată”
(Constantin Brâncuşi).
Faţă de cărţile anterioare aici apare şi personajul
colectiv: mulţimea din restaurant, grupul „elitei” din „La
balamut”, grupul din „Piatra filosofală”.
Cele două fiinţe dragi scriitorului, Cătălin şi
Darlingtonia, care au străbătut spaţii luminoase prin cerurile
creaţiei domnului Nicolae Iştoc, se sting ca nişte meteoriţi,
mistuiţi în propria lumină. E lumina iubirii, prelungite în
infinit, dincolo de văzduhul filelor cărţii.
E totuşi greu de imaginat că, „în căutarea Nirvanei” e
cartea de „Adio Darlingtoniei şi lui Cătălin”.
Îndată ce vor arunca străluciri din lumea lor, sufletul
celui ce le-a dat viaţă va fi în stare să le reînvie. în nevinovăţia
ei îngerească Darlingtonia are convingerea netă că otrăvirea lui
Cătălin e cea mai bună, cea mai demnă faptă a sa, în condiţiile
date. Ea rămâne-nvăluită în aceeaşi aură mistică, obţinând
clemenţa spectatorului, pentru că tot ce face, face din dragoste.
O dragoste trăită la modul absolut. Fără limite. Numai după
raţiunea inimii.
Prin Darlingtonia, poate şi prin Ananta, e probat
adevărul rostit de Nietzsche: „Şi cea mai dulce femeie e încă
destul de amară”. Dacă n-ar fi aşa, unde s-ar mai ascunde
farmecul feminităţii.
Momos, vulcanic şi revoltat, trădează o eclipsă a
raţiunii, pornit să rostogolească noaptea peste omenire, precum
bolovanul zmeului din poveste.
Prin starea de violenţă şi dizgraţie, în clocotul
disperării, scuipând parcă bolovani, emană un umor lugubru:
„Eu Momos, am,SIDA. Mă duc să însămânţez lumea!”
Prin această senzaţie de prăbuşire în hău, Momos e
personificarea grotescului sinistru, refuzându-şi orice speranţă.
Ca şi ceilalţi care au gustat din pomul otrăvit, evită să
se privească în oglinda conştiinţei, n-are de gând să stea de
vorbă cu sine însuşi, se lasă strivit de concretul nefast al ironiei
sorţii.
Puterea de-a-îmbrăca personajul în ironie şi umor, când
el se dezbracă de tot ce avusese sfânt odinioară, ţine de talentul
robust al scriitorului, de tonusul fanteziei creatoare, scriitorul
autodepăşindu-se în realizarea acestui portret.
Prin spaţiul cer-pământ-infern, se poate defini unul din
sensurile majore ale cărţii, o dată cu semnificaţia titlului.
Omul, locuitorul pământului e coborâtor din cer de la Creatorul
său; se simte atras de strălucirea înălţimilor celeste, dar cedează
ispitelor infernale - izvor al tulburării mărilor lui interioare. Ca
urmare, sufletul omului, ca al unui vârcolac, se zvârcoleşte
între cer şi pământ...ÎN CĂUTAREA NIRVANEI, până când
ori reuşeşte să se-nalţe, ca să aparţină definitiv cerului, ori se
prăbuşeşte din spaţii, pulverizându-se în infern şi devenind
irecuperabil.
Ideea se verifică prin eroii cărţii. Asmodeu, alături de
Ananta, a confundat raiul cu iadul. Când constată roadele
infernului, îi trage glontele fatal, dar va cădea şi el din iadul
terestru, în cel subteran, adevăratul iad, întrucât Avernus -
poliţaiul abia aşteaptă savuroasa clipă de răzbunare,
În ierarhia corupţilor, după gravitatea faptelor, cel mai
diabolic e acest colonel de poliţie, Avernus - nume simbolic; va
grăbi „INTRAREA ÎN INFERN’4 a lui Asmodeu dar el
înmănunchează viciile în cel mai înalt grad. Lăcomia, cinismul,
necinstea, abuzul de putere, iată mantia lui crăiască.
Asmodeu ar fi numai al doilea pe podium, deşi la
capitolul depravare e campion terestru.
Ananta iese din serie, ea fiind incalificabilă, de vreme
ce sufletul îi lipseşte, căci a murit cu câţiva ani înaintea
fizicului.
E totuşi personajul central. în jurul ei respiră toată sala
restaurantului. Este dorită şi ovaţionată de toţi. Ca om creează
repulsie şi dezgust. E răspânditoarea virusului HIV, o „stricată”
- cum o numeşte Darlingtonia. Poate ar trebui compătimită,
însă din moment ce de bunăvoie renunţă la suflet, la
componenta eternă a fiinţei umane, la demnitatea de om, cade
din drepturile legitime ale acestuia.
Mircea Eliade, cu mulţi ani în urmă, întrebat de un
reporter dacă există vreun personaj care 1-a depăşit, care 1- a
învins a răspuns: „Da! Activistul. îl simt, îl intuiesc(...) dar nu-i
pot face o caracterizare perfectă”(Citat din memorie).
La rându-mi,constat că această imagine voalată, Ananta
cu exotismul ei alterat, cu termenul graţie expirat, este
personajul care m-a învins.
I-am reconstituit, totuşi portretul, însă fără a-i surprinde
toate circumvoluţiile. Ar fi necesară mobilizarea forţelor care
s-o plaseze în centrul sferei de atracţie.
Prin virtuţile artei, domnul Nicolae Iştoc creează
personaje vii, aproape că le receptezi bătăile inimii, simţind
ritmul existenţei lor.
Unii devin chiar monştri cu o nesăbuită înflăcărare,
strivind sub tălpile grosolane orice lege a omenescului.
Scriitorul, aflat într-un moment de apogeu al creaţiei, are
certitudinea că personajele sunt emanaţii reale ale societăţii.
Tot ce-a scris domnul Nicolae Iştoc până la ora actuală
pune-n lumină vigoarea autarhică a personalităţii de scriitor apt
să se menţină deasupra tuturor convenţiilor sociale străine
legilor inflexibile ale naturii.
AURORA PORDEA
ÎN CĂUTAREA NIRVANEI
 MOTTO:
„Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Budda-Sakya-MuniJ
Nici în viaţă, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii./Visuri
sunt şi unul ş-altul,/Şi totuna mi-este mie/De-oi trăi în veci pe
lume,/De-oi muri în vecinicie./Toate-aceste taine sfinte/ -
Pentru om frânturi de limbă-/în zadar gândeşti, căci
gândul,/Zău, nimic în lume schimbă “
(M. Eminescu - Eu nu cred nici în Iehova).
Pentru Càtàlin
 ÎN CĂUTAREA NIRVANEI

PERSONAJELE

EMINESCU
BUDHA
ZARATHUSTRA
ZAMOLXIS
PRIMA URSITOARE
A DOUA URSITOARE
A TREIA URSITOARE
NE-NŢELEAPTA MUMĂ
PRIMA BOCITOARE
A DOUA BOCITOARE
A TREIA BOCITOARE
PRIMA ENTITATE
A DOUA ENTITATE
A TREIA ENTITATE
PREOTUL

(Preoţi, călugăriţe, călugări, cor, dansatoare, figuranţi,

fata de sub salcâmul din „Sara pe deal”)
 ACTUL I

SCENA I-a

DECOR - O curte din incinta unei mănăstiri, în stânga

şi în spatele mănăstirii: codrii vechi de brad, în dreapta,
stânci, după care se vede nemărginirea mării.
În avanscenă, sicriul cu trupul neînsufleţit al lui
Eminescu. În dreapta sicriului călugăriţe tinere, în stânga
călugări imberbi, rugându-se şi făcându-şi semnul crucii... E
în amurg. Clopotele mănăstirii trag a îngropăciune,
înveşmântate în alb, intră trei ursitoare.

PRIMA URSITOARE (Contrariată, văzând sicriul).

Doamne, suratelor, dar în loc de-o naştere noi am dat peste o
înmormântare.
A DOUA URSITOARE - Se zice că naşterea e începutul
morţii, iar moartea începutul vieţii; de aceea, de multe ori,
naşterea e confundată cu moartea, iar moartea cu naşterea.
A TREIA URSITOARE - „Părând pe veci a răsări,/ Din
urmă moartea-1 paşte,/ Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor
spre a se naşte”
PRIMA URSITOARE - Atunci, hai să ursim şi să-1
aşezăm cât mai degrabă în „clipa cea repede”, ce, „i s-a dat”.
Eu îi dăruiesc „nimbul nemuririi”
A DOUA URSITOARE - Eu „focul din privire”
A TREIA URSITOARE - Iar eu: „ora de iubire”
PRIMA URSITOARE - „Să fii frumos şi faţa ta
lucească;/ Precum în cer e numai unul soare,/ Un soare fii în
lumea pământească”
A DOUA URSITOARE - „Puternic fii...,/ Şi biruind vei
merge înainte,/ Să-ţi fie viaţa-n veci strălucitoare.”
A TREIA URSITOARE - „Fii cuminte,/ Pătrunzător ca şi
lumina mare/ Tu să-nţelegi cele lumeşti şi sfinte”.
NE-NŢELEAPTA MUMĂ - (Intrând năvalnic în scenă).
„O ursitori a căror daruri plouă/ Asupra lumii-ntregi, mai staţi
o clipă/ Şi ascultaţi mgarea spusă vouă/ Nu bunătăţi care se trec
în pripă/ Să îi menescă sfânta voastră gură,/ Nu bunătăţi supuse
la risipă/ Puternici, mari frumoşi atâţia fură./ înţelepciuni,
comori le-aţi dat multora/ Şi toate, vai, cu vremea se pierdură./
Lui dăruiţi ce nu aţi dat altora;/ Un dar nespus de scump, ce n-
are nume/ Ca să răsară-asupra tuturora...”
PRIMA URSITOARE - „Ştii tu ce dar îi ceri şi ştii tu
cum e?/ Tot ce e om se naşte şi se-ngroapă,/ Fie-n colibă, fie-n
vechi castele,/ Pe culmi de munţi ori la mal de apă./ Dar e-
mpărat, dar cetitor de stele,/ Acelaşi vis îi sună în ureche,/ A
lor vieţi sunt pururi tot acele”
A DOUA URSITOARE - „Pe când sunt tineri se adun
pereche/ La joc, la viaţă şi la danţ s-adună/ Bătrâni fiind
vorbesc de vremea veche./ Şi lui ursit-am tot o viaţă bună./ Şi
măsurată pe un pic de vreme,/ Să aibă ziua soare, noaptea
lună.”
A TREIA URSITOARE - „Căci de ar fi încoronat de
steme/ Sau pe pământul gol de şi-ar aşterne/ Tot viaţă şi tot
moarte-o să se cheme./ Tu chemi blestemul ne-nduratei ierne/
Pe capul lui cel tânăr ne-nţeleapt-o!/ Tu-i ceri durerea unei vieţi
eterne”
PRIMA URSITOARE „Da, sus la cer privirea ta
îndreapt-o!/ Plinită e dorinţa ta nebună/ Şi ziua neagră peste el
aşteapt-o./ Căci i s-a dat să simtă-ntotdeauna/ Un dor adânc şi
îndărătnic foarte/ De-o frumuseţe cum nu e nici una”
A DOUA URSITOARE - „Şi s-o ajungă chiar e dat de
soarta/ Căci tinereţe neîmbătrânită/ îi dăruim şi viaţă iar’ de
moarte”
A TREIA URSITOARE - „Dar ne-ntrerupt e chipu- acel
iubite/Ca şi lumina ce în cer se suie/ A unei stele de demult
pierite;”
 PRIMA URSITOARE - „El n-a fost când era, el e când
nu e.” (Pe această replică cele trei ursitoare ies împreună cu
ne-nţeleapta mumă, care se ţine după ele, rugându-le de-a
schimba ursita, în timp ce pe cealaltă parte a scenei intră trei
bocitoare înveşmântate în negru)
PRIMA BOCITOARE - Un tânăr nelumit, avem azi de
jelit
A DOUA BOCITOARE - „Bradule, bradule,/ cin? ţi-a
poruncit/ de ai coborât,/ din brădet de munte, / de munţi ‘nalţi,
cărunţi?”
A TREIA BOCITOARE - „- Cine-a poruncit/ de m-au
coborât/ din brădet afară/ unde-i apa-amară?”
PRIMA BOCITOARE - „- Cine m-a minţit/ de m-a
coborât/ ca să mă tot ducu/ la cap de voinicu,/ vânturi să mă
bată,/ soare să mă ardă?”
A DOUA BOCITOARE - „Bradule, fartat, / sau te-au
încercat/ când mi te-au tăiat/ cu vorbe framoase/ şi securi
tăioase.”
A TREIA BOCITOARE - (Se aude ca un fâlfâit de aripi).
A zburat pasărea-sufletului.
PRIMA BOCITOARE - „Bradule, bradule/ ce boare-a
bătut,/ de te-ai scoborât,/ de la loc pietros/la loc revănos?”
A DOUA BOCITOARE - „Eu n-aş fi venit,/ n-aş fi
coborât/ dacă mă lăsau/ şi nu mă minţeau”
A TREIA BOCITOARE - „până m-or tăiat/ şi m-au tot
plimbat/ ca să mă îmbună/ zicând că mă pună/ la un cap de
fată/ soţ pe lumea-ailaltă”
PRIMA BOCITOARE (Se aude din nou ca un fâlfâit de
aripi). A zburat sufletul-pasăre.
A DOUA BOCITOARE (îndreptându-se spre sicriu,
atingându-l şi mângâindu-l). „Cată, cată, ce-a făcut,/ ladă cum
ai vrut;/ ce ţi-am rânduit,/ meşteri am tocmit,/ nouă meşteri
suri/ cu nouă securi,”
A TREIA BOCITOARE (Mângîind la rândul său sicriul),
„ladă ca să-ţi facă,/ cu nouă fereşti/ s-auzi şi zăreşti,/ ce se-
ntâmplă-n sat,/ de când ai plecat,”
PRIMA BOCITOARE (Mângâind şi ea sicriul), „ce se-
ntâmplă-acasă/ ce avem pe masă/ şi ce ne lipseşte/ şi nu
prisoseşte.”
A DOUA BOCITOARE - „Pe-o fereastră vezi,/ să vezi
să nu crezi;”
A TREIA BOCITOARE -- „pe alta s-auzi,/ s-auzi să n-
auzi;”
PRIMA BOCITOARE - „pe alta să-ţi vie/ miros de
tămâie;”
A DOUA BOCITOARE - „pe alta în soare/ behet de
mioare/’
A TREIA BOCITOARE - „pe alta în lună/ ce abia ne-
mbună/ cum de-atâta silă/ne zbatem de milă/cum unii ne fură/
şi alţii ne-njură.” (Pe această replică intră trei preoţi în odăjdii,
cu bărbi, cel din mijloc cu cădelniţa aprinsă şi cădelniţând. Toţi
trei cântând: „In veci pomenirea luiy în veci pomenirea lui..,
împreună cu călugăriţele, călugării şi bocitoarele care se
transformă într-un fel de cor. După ce au înconjurat sicriul
cădelniţând şi cântând: „In veci pomenirea lui,,,cei trei preoţi
se opresc la căpătâiul sicriului, cel din mijloc glăsuind;)
PREOTUL - se săvârşeşte astăzi slujba de îngropăciune
pentru robul Domnului, Mihai Eminescu, călăuzindu-1 întru
cele veşnice, spre veşnica lui pomenire de întreg Neamul
Românesc.
La această replică, întreaga suflare de pe scenă începe să
cânte; „Mai am un singur dor”, preoţii înconjurând încă o
dată sicriul şi cădelniţând.; Mai am un singur dor/ în liniştea
serii/ Să mă lăsaţi să mor/La marginea mării,/Să- mi fie somnul
lin/Şi codrul aproape,/Pe-ntinsele ape/Să am un cer senin/Nu-
mi trebuie flamuri,/Nu voi sicriu bogat,/Ci- mi împletiţi un
pat/Din tinere ramuri.”
Spre sfârşitul acestei strofe, din grupul călugărilor se
vor desprinde patin inşi ce vor lua sicriul pe umeri şi cu cei
trei preoţi în frunte, întreg cortegiul funerar, „ în pas de toiag”
se va îndrepta spre ieşirea din scenă intonând: „Şi nimeni-n
urma mea/Nu-mi plângă la creştet,/Doar toamna glas să
dea/Frunzişului veşted./Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-
ntruna/Alunece luna/Prin vârfuri lungi de brad./ Pătrunză
talanga/Al serii rece vânt,/Deasupră-mi teiul sfânt/ Să-şi
scuture creanga.”

SCENA a II-a

DECOR - în fundal se văd valurile Oceanului Planetar,

care parcă cuprind şi personajele de pe scenă şi-s aproape
gata-gata să se reverse peste spectatori Cerul e brăzdat, din
când în când, de sori călători şi stele căzătoare. Se aude ca un
fel de muzică a sferelor Din partea stângă a scenei intră
Eminescu, un Eminescu tânăr ca în prima fotografie rămasă de
la el. Concomitent cu intrarea în scenă a lui Eminescu, din
valurile Oceanului Planetar, apare Prima Entitate feminină
înveşmântată în alb.

EMINESCU (Văzând Entitatea răsărind din ape); „Nu

e vreo fantasmă nebună şi deşartă,/ E o faptur-aievea, cu gând
din gândul meu,/Dintr-un noian de raze am întrupat- o eu/Şi
inima-mi o cheamă, gândirea-mi o dezmiardă/Şi sufletul din
mine e şi sufletul său.”
PRIMA ENTITATE - Eşti suflet, eşti numai suflet, dar
pentru început ţi-am dat un corp astral ca să ne putem percepe.
EMINESCU - „Mai e-n tot universul o stea plină de
pace,/Neturburată vecinic de ură, de război;/în toată creaţiunea
gura ei vecinic tace,/N-o bântuie griji rele, n-o bântuie nevoi.”
PRIMA ENTITATE - „E un om care pe dânsa nefericit
se ţine,/Dar nu-i nefericire în stea, ci e în el,/dar soarta lui
schimba-voi, din rău oi face bine.”
 EMINESCU - Simt o nelinişte ciudată-n suflet,
PRIMA ENTITATE - E o nelinişte pieritoare într-un
suflet nepieritor. Eşti încă în căutarea Nirvanei.
EMINESCU- „Ce suflet trist şi făr’ de rost/ Şi din ce lut
inert,/Că dup-atâtea amăgiri/Mai speră în deşert?”
PRIMA ENTITATE - Fără suflet nimic nu e, din suflet s-
au născut toate. Şi „materia e făcută din spirit.”
EMINESCU - Poate a avut dreptate Epicur când a zis că
omul nu se întâlneşte de fapt niciodată cu moartea sa şi că ea
nici nu există pentru el.
PRIMA ENTITATE - Dar n-ai murit, ci ai înviat, te-ai
născut din nou. însă ca să te mai naşti o dată, poate că va trebui
să mori iarăşi....
EMINESCU - „Cu mîine zilele-ţi adaugi,/Cu ieri viaţa
ta o scazi/Şi ai cu toate astea-n faţă/De-a pururi ziua cea de azi”
PRIMA ENTITATE - Aici ai intrat în Eternitate, în
Divinitate, nu există nici ieri, nici azi, nici mâine. Chiar tu ai
spus-o; „Noi nu avem nici timp, nici loc,/Şi nu cunoaştem
moarte.” (Entitatea dispare în valurile Oceanului Planetar).
EMINESCU (Rămas singur, numai pentru sine) „Din
sânul vecinicului ieri/Trăieşte azi ce moare,/Un soare de s-ar
stinge-n cer/S-aprinde iarăşi soare.”
A DOUA ENTITATE (Tot feminină, tot înveşmântată în
alb, răsărind din valurile Oceanului Planetar). „La steaua care-a
răsărit/E-o cale atât de lungă/Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii
să ne-ajungă.”
EMINESCU - M-am „jucat” şi eu pentru o clipă într-o
rază de soare în colbul de pe o „uliţă” a Universului.
A DOUA ENTITATE - Te-ai „jucat” pentru o clipă în
„marea de amar”. Ai fost un strop de apă vie într-o mare de apă
moartă.
EMINESCU Un strop de lacrimă în care s-a oglindit
pentru o frântură de clipă toată durerea lacrimii.
A DOUA ENTITATE - Universul a luat cunoştinţă de
sine, oglindindu-se în durerea lacrimii din care s-a născut,
EMINESCU- Suntem o frântură din răsuflarea Zeului,
un nouraş, un rotocolaş ce se rostogoleşte din gura Zeului în
„marea de amar” ca apoi să se întoarcă din nou în gura Zeului
şi să fie vărsat din nou în „marea de amar”, şi tot aşa...la
nesfârşit...
A DOUA ENTITATE - Nu sunteţi decât un capriciu al
Zeului; „Ei numai doar durează-n vânt/Deşerte idealuri-/ Când
valuri află un mormânt,/Răsar în urmă valuri (Entitatea dispare
în valurile Oceanului).
A TREIA ENTITATE - (Tot feminină, tot înveşmântată
în alb, apărând din valurile Oceanului Planetar); „Pe când nu
era moarte, nimic nemuritor/Nici sâmburul luminii de viaţă
dătător,/Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci
unul erau toate şi totul era una;/Pe când pământul, cerul,
văzduhul, lumea toată/Erau din rândul celor ce n-au fost
niciodată”
EMINESCU „Dar deodat-un punct se mişcă...cel întâi şi
singur. Iată-l/Cum din caos face mumă, iar el devine
Tatăl.../Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii./E stăpânul fară margini peste marginile lumii.. ./De-
atunci negura eternă se desface în fâşii,/De atunci răsare lumea,
lună, soare şi stihii.../De atunci şi până astăzi colonii de lumi
pierdute/Vin din sure văi de caos pe cărări necunoscute/Şi în
roiuri luminoase izvorând din infinit,/Sunt atrase în viaţă de un
dor nemărginit.”
A TREIA ENTITATE - Tu eşti; „Punctu-acela de
mişcare, mult mai slab ca boaba spumii.Tu eşti părticică din
părticică, suflet individual Atman, părticică din sufletul
Universal Brămn. Sufletul „depăşeşte foamea şi setea,
suferinţa, tulburarea minţii, bătrâneţea şi moartea.”
EMINESCU - Atunci; „De ce în al meu suflet/De ani eu
moartea port,/De ce mi-e vorba seacă,/De ce mi-e chipul
mort?”
 A TREIA ENTITATE - „Sufletul nu piere, el este de o
natură nepieritoare. El e de neînţeles, pentru că nu se poate
înţelege, e de nesurpat pentru că nu se poate surpa, nu se
priponeşte, pentru că este de nepriponit, nu este legat, nu se
clatină, nu îndură răul.”
EMINESCU - Dar; „îmbătrânit e sufletul din mine/Ca
un bordei pustiu în iarnă grea.”
A TREIA ENTITATE - Tu eşti încă în căutarea
Nirvanei. „Există un loc unde nu este nici pământ, nici apă,
nici foc, nici aer, nici loc în spaţiu, nici simţire, nici nesimţire,
nici această lume, nici cealaltă lume, nici amândouă laolaltă,
nici soare, nici lună. Acolo nu este nici mişcare, nici nemişcare,
nici apariţie, nici distrugere. Locul acela nu se mişcă şi nu stă,
el nu se sprijină pe nimic. El este, cu adevărat, capătul
suferinţei. Locul acela se cheamă Nirvana.” (După replică,
dispare în apele Oceanului Planetar).
EMINESCU (Rămas singur) - „Ce suflet trist mi-au
dăruit/Părinţii din părinţi,/De-au încăput numai în el/Atâtea
suferinţi? (...)/Cum nu se simte blestemat/ De-a duce-n veci
nevoi?/O, valuri ale sfintei mări,/Luaţi-mă cu voi!” (Se pierde
în valurile Oceanului Planetar)

- CORTINA -
 ACTUL II

SCENA I-a

DECOR - în fundal se întrezăresc ca printr-un fel de

abur temple orientale. în faţa lor, la stânga şi la dreapta, două
statui uriaşe a lui Budha şi a lui Şiva. Nişte trepte duc la statui
şi temple. în faţă, pe un fundal sonor de muzică religioasă
orientală, dansează dansatoarele templului care erau socotite
„iubitele zeului!”. Totul e învăluit ca-ntr-un fel de abur.
Eminescu începe să urce treptele spre temple, aici Eminescu e
îmbătrânit şi arată ca într-a doua fotografie rămasă de la el.
Din templu, dintre cele două statui apare Budha.

EMINESCU (Văzându-l pe Budha) Iluminaţiile,

înţeleptul e, Cunoscătorul Adevărului, Cel care, eliberat de
toate cele lumeşti a descoperit calea spre Nirvana, mă-nchin
ţie. (Se înclină).
BUDHA - (înclinându-se la rândul său în faţa lui
Eminescu şi arătând spre sine) „TAT TVAN ASI”
EMINESCU - (Arătând spre sine). „ACESTA EŞTI
TU?
BUDHA - Da, Nemuritorule, versurile tale au sintetizat
atât de bine o parte din învăţăturile mele; „La acelaşi şir de
patimi deopotrivă fiind robi,/Fie slabi, fie puternici, fie genii
ori neghiobi.”
EMINESCU - Să fie suficient atât, oare, inspiraţia?
BUDHA - „La înţelegerea lumii nu ajută deloc raţiunea
şi logica ci numai intuiţia imediată. (Ceea ce ai avut tu).
Această capacitate de a pătrunde spontan printr-un fel de
viziune mistică (inspiraţia ta) adevărul ultim, adică unitatea
dintre sufletul individual şi sufletul Universului duce la
eliberarea de samsara - cercul încarnărilor - ceea ce constituie
însuşi idealul suprem al omului.”
EMINESCU Deci, nu mă mai voi întrupa?
BUDHA - Tu te-ai reîncarnat cu fiecare vers, cu fiecare
poezie. Căci ţie; „ţi-a fost dat să fii deasupra acestor inimi seci
şi strâmte/Să simţi toată durerea lumii/Pe care lumea n o mai
simte.”
EMINESCU - Trebuie să mă mai întrupez, tocmai ca să
mă eliberez complet de durere, de suferinţă, de zbucium şi
căutare. Să trec prin cele opt căi.
BUDHA - Dar ai şi trecut Nemuritorule. Ai trecut prin
cele opt căi. Ai trecut prin Dreptate, prin Credinţă (căci ai fost
credincios, cu toate că unii te-au făcut ateu, uitând că un
creator nu poate fi niciodată ateu), prin Hotărâre, prin
Cugetare, prin Cuvânt, prin Efectul Faptei, al Contemplării, al
Meditaţiei
EMINESCU - Prin Hotărâre?
BUDHA - în fiecare om e în acelaşi timp şi un Zeu,
când hotărăşte partea din Zeu, te duce mai aproape de Nirvana,
împuţinând astfel ochiurile din lanţul reîncarnărilor, când
hotărăşte partea din om te poartă mai departe de Nirvana,
sporind astfel ochiurile din lanţul reîncarnărilor...
EMINESCU - Prin Efectul Faptei?
BUDHA -Da, fiecare poezie scrisă, e o faptă ce a
produs efecte şi rezonanţe în mii, zeci de mii şi sute de mii
de suflete.
EMINESCU- Revin la Hotărâre, Iluminatule. Dacă în
fiecare om e şi un Zeu, atunci înseamnă că el însuşi îşi
hotărăşte soarta şi el însuşi se poate mântui cu de la sine putere.
Dar Pavel spunea; „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă,
şi aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu. Nu din fapte,
ca să nu se laude nimeni.”
BUDHA - Fiecare suflet participă la „Calea Zeilor”.
Toate sufletele sunt de aceeaşi esenţă, sufletul fiecăruia se
confundă cu sufletul lumii. Chiar tu ai spus-o; „Unul e în toţi,
tot astfel precum una e în toate”.
EMINESCU Şi la-nceput?
BUDHA - „La-nceput, pe când fiinţa nu era, nici
nefiinţa,/Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/Când nu se
ascundea nimic, deşi tot era ascuns.../Când pătruns de sine
însuşi odihnea cel nepătruns.”
EMINESCU - Cele patru adevăruri Iluminate?
BUDHA - Ştii prea bine Nemuritorule, la fel ca mine, că
toate cele patru se poartă asupra suferinţei; existenţa suferinţei,
cauzele suferinţei, posibilitatea eliberării de suferinţă, calea de
suprimare a suferinţei sau „Cărarea cu opt răspântii.”
EMINESCU- „De te-ating, să feri în lături;/De hulesc să
taci din gură;/Ce mai vrei cu-a tale sfaturi/Dacă ştii a lor
măsură?/Zică toţi ce vor să zică,/Treacă-n lume cine-o trece;/
Ca să nu-ndrăgeşti nimică/Tu rămâi la toate rece.”
BUDHA - „Tu rămâi la toate rece ...De te-ndeamnă, de
te cheamă;/Ce e val, ca valul trece,/Nu spera şi nu ai teamă;/Te
întreabă şi socoate/Ce rău şi ce e bine;/Toate-s vechi şi nouă
toate;/Vreme trece, vreme vine.”
EMINESCU - Te văd şi acum sub formă de lotus sub
smochin Iluminatule.
BUDHA - Sunt tot acolo, cu toate că nu simt acolo.
EMINESCU„Se pare cum că alte valuri/Cobor mereu
pe-acelaşi vad,/Se pare cum că-i altă toamnă,/Ci-n veci aceleaşi
frunze cad.”
BUDHA - Mai târziu am aflat că nu distrugând corpul
vei elibera sufletul. Nu aceasta era calea de eliberare. Tu
înţelegi foarte bine toate acestea, deşi filosofia indiană e prea
puţin înţeleasă de occidentali. „Gândirea indiană este în total
dezacord cu gânditorul occidental pentru care o doctrină poate
fi interesantă şi demnă de a fi studiată chiar dacă este falsă.”
EMINESCU - „iar o regulă de viaţă poate fi socotită
„sublimă46 fară ca el să se simtă obligat s-o urmeze”
 BUDHA - „pentru gânditorul occidental, a-ţi desăvârşi
cunoaşterea înseamnă a acumula noi cunoştinţe,66
EMINESCU - „în timp ce pentru gânditorul indian
desăvârşirea cunoaşterii este tocmai câştigarea mijloacelor
pentru schimbarea fiinţei înseşi.”
BUDHA - „Pentru gânditorul occidental metoda
experimentală trebuie să se aplice la orice în afară de
„cunoaşterea de sine”.
EMINESCU - „în timp ce pentru gânditorul indian,
tocmai eul, „şinele” constituie obiectul fundamental al oricărei
cunoaşteri.”
BUDHA - Budhismul, calea Budhismului este o „ cale a
abolirii sinelui, şi prin aceasta a lumii fenomenelor.”
EMINESCU- (Arătând înspre sine). TAT TVAN ASI!
BUDHA - (Arătând înspre sine), ACESTA EŞTI TU!
La această replică, templele, statuile, întreg decorul se
topesc văzând cu ochii şi rămâne doar o cărare care se pierde
în zare, spre fundul scenei şi mai departe, în afară de
scenă...Pe această cărare pornesc la drum, alături: Budha şi
Eminescu.
BUDHA - „Nu există decât Suferinţă,
Nu există cel care suferă,
Nu există agent, numai
Actul există.”
EMINESCU -„Nirvana există, nu şi cel
sau aceea care îl caută.”
BUDHA - „Drumul există, nu însă şi cel
sau cea care îl străbate.”

SCENA a II-a

DECOR - Un fundal cu munţi, păduri, stânci

prăpăstioase, în prim-plan un lac de munte. Este lacul mitic în
care potrivit mitologiei iraniene, s-a scăldat fecioara
Eredatfedri şi a rămas însărcinată, apa lacului având
conservată sămânţa pură a lui Zarathustra din care se va naşte
fiul său postum, Saoshyant, personaj mesianic, mântuitorul
universal prevestit de „Avesta
Pe malul lacului un altar cu foc arzând, lângă care se
reculege şi se roagă Zarathustra. Fundal sonor cu muzică
religioasă orientală. In această scenă Eminescu e mai
îmbătrânit şi arată ca-ntr-a treia fotografie rămasă de la el.
Vremea e în amurg.

ZARATHUSTRA (Rugându-se). „Iată, ce îţi cer,

Doamne-răspunde-mi mie. Zarathustra vrea să ştie cine ie-a
croit drum soarelui şi stelelor. Cine a pus Pământul jos, şi a
fixat cerul cu nori, ca să nu cadă? Invaţă-mă ştiinţa ta, stăpâne;
îl va învinge dreptul pe cel păcătos înainte chiar de pedeapsa
hotărâtă de tine, înţeleptule? Cum ne vom lepăda de rău şi cum
vom da răul în mâinile dreptăţii?”
EMINESCU - (Intrând). Mă închin ţie Zarathustra, (se
înclină), ţie care după greci te mai numeşti şi Zoroastru, iar
Aristoxene zice că însuşi Pitagora ţi-ar fi fost discipol.
Antichitatea greacă te numea: filosof, mag, maestru de iniţieri,
autor de tratate hermetice şi alchimice. Când te-ai născut tu,
Reformatorale; apa şi plantele s-au bucurat, căci substanţa
trupului tău, făurită în cer a căzut o dată cu ploaia, iar corpul
tău iradia lumină, tu ai venit pe lume râzând.
ZARATHUSTRA - (Inclinându-se în faţa lui Eminescu).
Mă prea venerezi Nemuritorule Eminescu, iaca am fost şi eu un
grăunte de muştar între Bine şi Rău, între Ah ura- Mazda şi
Angra-Mainyu.
EMINESCU - „În orice om o lume îşi face-ncercarea,
.(....)/în orice minte lumea îşi pune întrebarea/Din nou; de unde
vine şi unde merge, floarea/Dorinţelor obscure sădite
în noian?”
ZARATHUSTRA - „Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i
de mărire,/în inima oricărui i-ascuns şi trăitor,/Zvârlire
hazardată, cum pomu-n înflorire/În orice floare-ncearcă
întreagă a sa fire,/Ci-n calea de-a da roade cele mai multe
mor.”
EMINESCU- „Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,/Acoperind cu noime
sărmana lui viaţă/Şi arătând la soarea-a mizeriei lui faţă / Faţa -
căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.”
ZARATHUSTRA - Iată că tu, Nemuritorule, ai trecut cu
bine prin „turnurile tăcerii”, de cei trei judecători; ai traversat
„Puntea Alegerii”, ai scăpat de „Lăcaşul Suferinţei” căci vii
dintr-un alt „Lăcaş al Suferinţei” şi ai ajuns în „Lăcaşul
Cântărilor”.
EMINESCU - „Puntea Alegerii”? Suntem alegerea care
ne-a ales.
ZARATHUSTRA - Cele trei virtuţi principale ale omului
sunt: pietatea, cinstea şi spiritul de dreptate. Tu le-ai avut pe
toate trei. Numărul magic e trei şi nu şapte.
EMINESCU - Unu-i condamnat pentru că a făcut
lucrurile acelea comune pe care le face orice muritor, iar altul,
pentru că n-a făcut lucrurile acelea comune.
ZARATHUSTRA - Cel ce a făcut nu trebuia să focă, iar
cel ce n-a făcut trebuia să facă.
EMINESCU - „A visa că adevărul sau alt lucru de
prisos/E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr/Este
piedica eternă ce-o punem la adevăr.”
ZARATHUSTRA - Zeul îi cere omului trei lucruri
simple, dar greu de îndeplinit; cugetări bune, pe care tu le-ai
avut, cuvinte bune. pe care de asemenea le-ai avut, tu eşti
poetul „nepereche”, şi fapte bune, pe care, cu toate că viaţa ta
întrupată a fost scurtă, le-ai avut. Tu ai făcut cum zice
„Avesta”: „...să facă din duşman un prieten, din omul rău un
om drept, din cel ignorant un om instruit.”
EMINESCU - „Dar poate....o! capu-mi pustiu cu
fiutune,/Gândirile-mi rele sugrum cele bune.. ./Când sorii se
sting şi stelele pică,/îmi vine a crede că toate-s nimica. “
ZARATHUSTRA - Nu, nu „toate-s nimică”! Rămâne
ALEGEREA.
EMINESCU- „Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră - el
trăieşte, /El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,/ Căci
a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,/Vecinic este
numai râul; râul este Demiurg.”
ZARATHUSTRA - Da, veşnică este numai ALEGEREA.
EMINESCU - Suntem alegerea care ne-a ales. Şi Pavel
spune acelaşi lucru, numai că altfel; „Căci în har sunteţi
mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi, este darul lui
Dumnezeu. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.”
ZARATHUSTRA - O, bietul Pavel, era mai „orb” ca în
drumul spre Damasc, când a spus aceste lucruri.
EMINESCU - Şi „Aşa grăit-a Zarathustra”?
ZARATHUSTRA - O, el vrând să distrugă Răul - a ucis
şi Zeul - şi o dată cu el şi Binele, căci fară Zeu nu există Bine,
adică fără Zeu nu există morală!
EMINESCU - Şi „Dincolo de Bine şi Rău”?
ZARATHUSTRA - Nu există „Dincolo de Bine şi Rău”,
căci atunci n-ar mai fi alegere. Alegerea este scânteia care
activează Binele şi Răul şi-1 pune la lucru. Veşnică este numai
alegerea şi lupta dintre Bine şi Rău, dintre Ahura-Mazda şi
Angra-Mainuu, luptă ce are loc în tine, în mine, în el, în piatră,
în arbore, în plantă, în apă, în foc, în pământ şi în aer. (La
sfârşitul acestei replici şi în decursul celor următoare, decorul
începe să se clatine, undele lacului încep să fiarbă şi devin ca
de metal topit, întregul peisaj, cerul şi pământul sunt cuprinse
de flăcări într-o violentă escatologie Zoroastriană, urmând ca
în finalul replicilor dintre Eminescu şi Zarathustra, aceştia să
dispară de pe scenă ca-ntr-un vârtej de foc).
ZARATHUSTRA - „Şi munţii bătrâni îl urmau în galop/
Cu stâncile negre, gigantici ciclopi;/Greoaie hurducă pământu-
n picior,/Prăval de pe umeri pădurile lor.”
EMINESCU - Fug eu? Sau că lumea întreagă/a rupt-o
de fugă nebună, pribeagă?”
ZARATHUSTRA - „Sau mări subterane duc munţii cu
sine,/Purtândum-o frunză pierdută, pe mine? (Eminescu şi
Zarathustra dispar ca-ntr-un vârtej de foc)

SCENA a III-a

DECOR - Fundal cu munţii Bucegi, se vede o potecă ce

trece culmea munţilor. In stânga scenei, în prim-plan, intrarea
unei peşteri, unde, la un fel de „ masă a tăcerii” formată din
butuci, stau de vorbă Zamolxis şi Eminescu. în dreapta scenei,
marele sanctuar de la Sarmizegetusa. Şi în această scenă,
Eminescu e îmbătrânit şi arată ca într-a treia fotografie
rămasă de la el Fundal muzical cu „Balada “ lui Ciprian
Porumbescu. Vremea dă spre înserare.

EMINESCU- Martirul, eroul şi înţeleptul sunt numai

trei forme ale unei şi aceleiaşi substanţe.” Slăvite Zamolxis, tu
eşti toate cele trei de mai sus, tu eşti adevărul!
ZAMOLXIS - „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi
stăpânii adevărului”.
EMINESCU - Oare Zeul va condamna numai Omul, sau
şi vremea sub care a trăit?
ZAMOLXIS - Depinde de cum a venit omul în
întâmpinarea vremii.
EMINESCU - Ai răspuns la toate, slăvite Zamolxis. Şi
când te gândeşti că unii cred că ai fost sclavul lui Pitagora, tu
un Zeu, iar alţii zic că Pitagora ar fi fost discipolul lui
Zarathustra. Tu însă, poţi sta oricând alături de Zarathustra sau
de oricare alt reformator din istoria omenirii.
ZAMOLXIS - Aşa cum spun şi despre tine Nemuritorule
Eminescu, că n-ai fi altceva decât un biet versificator, tu care
eşti, ca şi mine un reformator. Ba mai mult, te-au făcut şi ateu.
EMINESCU Ştiu, mi-a spus-o şi Budha. Dar cum, de
unde a pornit o asemenea scorneală?
ZAMOLXIS - De la strofa; „La ce?...Oare totul nu e
nebunie?/Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/Au e sens în
lume? Tu chip zâmbitor,/Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De
e sens într-asta e-ntors şi ateu,/Pe palida-ţi frunte nu-i scris
Dumnezeu.”
EMINESCU - Vai de mine!
ZAMOLXIS - Dar stai că nu s-au oprit aici, au mers şi
mai departe şi te-au dat şi drept antisemit.
EMINESCU - Ei, de un astfel de Eminescu au nevoie;
versificator, uşor, meschin, antisemit, ranchiunos, pragmatic,
cinic, un Eminescu ca şi ei; „Mici de zile, mari de patimi, inimi
bătrâne, urâte;/Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter
inimic...”
ZAMOLXIS - De altfel, le-ai prevăzut bine pe toate; „Or
să vie pe-a ta urmă, în convoi de-nmormântare/Splen-did ca o
ironie, cu priviri nepăsătoare....”
EMINESCU - „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun
mititel,/Nu slăvindu-te pe tine....lustruindu-se pe el.”
ZAMOLXIS - „Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te
aşteaptă/Ba să vezi...posteritatea este încă şi mai dreaptă.”
EMINESCU - „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să
te admire?/Ei vor aplauda desigur biografia subţire/Care s-o-
ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare”
ZAMOLXIS- „C-ai fost om cum sunt şi dânşii,. .măgulit
e fiecare”
EMINESCU - Se spune că „talentul” acesta de-a face
„haz de necaz” ne-a salvat şi ne-a norocit, eu cred că din contră
ne-a băgat la „apă” şi ne-a nenorocit...
ZAMOLX1S - Şi-i păcat pentru că; „pulbere de-argint pe
drumuri, pe-a lor plaiuri verzi o ploaie/Snopi de flori cireşii
poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoiae/Şi de vânt scutură grele
omătul trandafiriu/A-nfloririi lor bogate, ce mânat se
grămădeşte,/In troiene de ninsoare care roză străluceşte,/Pe
când sălcii argintoase tremur sânte peste râu”.
EMINESCU - „Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe
ceruri,/Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,/
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;/Dintr-un
arbore într-altul mreje lungi diamantine/Vioriu sclipesc suspine
într-a lunei dulci lumine/Rar şi diafan ţesute de paianjeni de
smarald.”
ZAMOLXIS - Toate astea, le vezi altfel după ce ai stat
patru ani sub pământ meditând. Când ieşi afară, îţi dai seama
că: „Oamenii învăţaţi se-nşală mai ales cu judecata lor asupra
oamenilor. Ocupaţi cu nemurirea nu-şi dau osteneala de-a
cerceta interiorul omului.”
EMINESCU - Nu-i cazul la tine, prea slăvite Zamolxis,
tu eşti vestit în vindecarea trupului prin suflet. Vezi, „Mulţi
oameni spun adevărul - dar modul cum îl spun, îl fac indiferent
şi nebăgat în seamă.”
ZAMOLXIS - Asta ţi se potriveşte mai mult ţie,
Nemuritorule, Eminescu, „nimeni nu cântă mai bine decât
tine!”
EMINESCU - Şi apoi şi nemurirea, tu ai privit-o altfel
decât ceilalţi, nemaivorbind de moralitate.
ZAMOLXIS - „Moralitatea e pentru suflete identică cu
sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau
degenerat.”
EMINESCU - „Adevărul este în inimă, creierul nu e
decât lacheul inimii.”
ZAMOLXIS - Da, caracter fără inimă, nu se poate, pe
când inteligenţă da. De aceea: „între caracter şi inteligenţă n-ar
trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea -
caractere foarte arare.”
EMINESCU - Şi ascetismul pe care l-ai propovăduit tu,
a fost altfel, el nu ducea la „stigmatizarea corpului ca purtător
al răului”, tu n-ai „inoculat la daci ideea de „păcat originar”.
ZAMOLXIS - „Da, dar cei de la conducere se închină şi
astăzi numai Zeului-Pântec.
EMINESCU - Sunt mai multe realităţi preaslăvite
Zamolxis. Una-i realitatea dregătorului şi alta a slujbaşului,
una-i a stăpânului şi alta-i a slugii. Şi apoi, alta-i realitatea
copilului, a tânărului, a maturului şi a vârstnicului.
ZAMOLXIS - Ai dreptate, divinule Eminescu, numai
după ce îmbătrâneşti cunoşti lucrurile „în sine”, când eşti tânăr,
ai doar imaginea lor. Când eşti bătrân lucrurile mici devin mari,
iar lucrurile mari devin mici.
EMINESCU - în suma sumarum, poate că există doar
patru realităţi dintre care numai una-i obiectivă, realitatea;
piatră, arbore, munte. Realităţile; relaţiilor interumane, a
relaţiei omului cu şinele său şi a relaţiei omului cu Zeul, sunt
toate subiective.
ZAMOLXIS - E posibil să fie numai două; cea care
formează trupul şi sufletul şi cea transcedentală, a sufletului
după ce a părăsit corpul.
EMINESCU - îmi caut sufletul, se pare că l-am
împrumutat trupului, şi acesta nu mai vrea să mi-1 dea înapoi.
ZAMOLXIS - Cei de azi, nu mai au suflet, ci numai
trup. Sau dacă mai ai totuşi şi suflet, l-au împrumutat de multă
vreme trupului, aşa cum ai zis, iar acesta 1-a pus la îngrăşat şi-i
plin de osânză.
EMINESCU- Sunt ostenit, sunt tare ostenit...
ZAMOLXIS - Mai ai puţin. Vezi poteca care trece culmea
muntelui? Apucă pe ea şi la capătul ei, dincolo de munte te
aşteaptă Nirvana ta, izvorul tămăduirii tale...
EMINESCU - Dacă-i aşa, s-o iau din loc, căci în curând
ne va înveşmânta mantia nopţii...
ZAMOLXIS - Du-te Eminescule; „Menirea vieţii tale e
să te cauţi pe tine însuţi”
EMINESCU - Mă duc, rămâi cu bine. (începe să urce
poteca muntelui)
ZAMOLXIS- Să mergi sănătos şi cale bună. (Eminescu
apucă pe poteca ce traversează muntele. Acordurile „Baladei”
lui Ciprian Porumbescu se aud din ce în ce mai intens pe
măsură ce Eminescu urcă muntele. Zamolxis intră în peşteră).

SCENA a IV-a

Această scenă e într-un fel continuarea celei

anterioare. Eminescu coboară poteca muntelui şi dă peste
tabloul din „Sara pe deal”. De data asta, Eminescu e din nou
tânăr, şi arată ca în prima fotografie rămasă de la el Se aude
undeva bătând o toacă şi uşor-uşor, murmurul corului cu
melodia „Sara pe deal”. Cu cât Eminescu se apropie, melodia
se înteţeşte şi apoi devine clară, limpede;
„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-1 urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne,
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.”
Fata de sub salcâm se ridică şi se îndreaptă uşor, ca
fermecată, parcă plutind spre Eminescu, căzăndu-i la piept, în
timp ce corul cântă:
„Luna pe cer, trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.”
Se va realiza întregul tablou din „Sara pe deal11, aşa
cum e redat în poezie;
„Nouri curg, raze a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

 Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.”
Se va realiza întreaga vrajă, întreaga atmosferă şi
mişcare din poezie în timp ce corul continuă să cânte:
„Ah! în curând satul în vale-amuţeşte,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.”
Cortina începe să se lase încet, rămânând ca-ntr-un
con de lumină, în mijlocul scenei doar salcâmul sub care
Eminescu şi fata de sub salcâm stau îmbrăţişaţi ca-n poezie, în
timp ce corul continuă să cânte ultima strofă:
„Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată.”

-CORTINA-

-SFÂRŞIT-
LA BALAMUT
 MOTTO:
„Cântul modern nu cere armonie,/ Stridenţă, zgomot,
ţipăt, histerie;/Se abordează gestul grosolan,/ altfel nimeni nu
dă pe tine nici un ban./ (...) Să nu lezezi moda instituită! / Când
treci pe lăngă-un ins mai liniştit, nu ezita! cedează la ispită/Şi
trage-i un puternic şut în dosJ Să-ţi recunoască aerul de „ bos
“/ Şi... ui te, asta-i! într-un stil hidos,/ Doboară-ţi adversarii,
zmeu ţepos!”
(Aurora PORDEA - „Lauri groteşti”)
Celor pe care n-am putut, nici cel puţin, să-i urăsc.
PERSONAJELE

PATRONUL
SECRETARA (DINA)
NEVASTA PATRONULUI
LICĂ
VICTORAŞ (ŞEFUL DE CABINET)
POETUL
DOCTORUL
PREOTUL
DARLINGTONIA
CĂTĂLIN
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ
CASERIŢA
PORTARUL
HOŢUL
NEPOTUL
PREFECTUL
PRIMARUL
PRIM-PROCURORUL
PREŞEDINTELE CURŢII DE APEL
ŞEFUL POLIŢIEI
Chelneri, chelneriţe, figuranţi
 ACTUL I

SCENA I-a

DECOR - Anticamera unui birou de la o mare firmă, în

stânga şi-n dreapta, două uşi corespunzătoare la două birouri.
Anticamera e şi ea un birou propriu-zis, cu mobilierul adecvat,
două mese-birou, telefoane, calculatoare, fax, xerox etc. La
ridicarea cortinei, patronul e răsturnat peste secretară care, la
rândul ei, e răsturnată peste o masă-birou. Dintr-o dată, intră
furtunos peste ei, nevasta patronului însoţită de un cameraman
şi un fotograf care, după ce filmează şi fotografiază scena cu
cei doi, se retrag în grabă.

NEVASTA PATRONULUI - (Triumfătoare, satisfăcută,

cu o voce mercantilă). în sfârşit, te-am prins nenorocitule! (Cei
doi, speriaţi, dau să-şi aranjeze ţinuta). (Luând-o de păr pe
secretară) Treci în noul tău birou, la poartă, jos, paparudo, în
ghereta portarului. Acolo îţi va fi locul de aici înainte! (O
scoate de păr pe coridor, cele două se zbat, se împing, se
luptă). Curvă ordinară, ce eşti, dar nici ghereta portarului nu-i
de tine, căci firma noastră-i firmă serioasă, de renume şi la noi
şi ghereta portarului e birou. La şoferi cu tine, la şoferii firmei.
(Secretara dispare pe coridor. în anticamera biroului rămân
cei doi: patronul şi nevasta patronului).
PATRONUL - (Revenindu-şi din buimăceală). La şoferi
pe dracu! Nici chiar aşa! Vrei să faci tărăboi, să audă lumea, să
ştie toată firma, să vuiască toată presa?...
NEVASTA PATRONULUI - Care presă, că pe toată ai
cumpărat-o neruşinatule! Care presă?
PATRONUL - (Vanitos). Asta-i adevărat, toată presa-i
la picioarele mele!
 NEVASTA PATRONULUI- Toată presa-i la picioarele
tale, iar tu eşti la picioarele curvei sau între.. .neruşinatule!
PATRONUL - Trebuie să recunoşti că are nişte
picioare...Ce mai, picioruşe de Marketing.
NEVASTA PATRONULUI - De mâine, să dispară din
firmă, altfel dispar eu din viaţa ta!
PATRONUL - (Gudurându-se). Dar de ce să dispară
mieluşica mea? Ce rău ţi-a făcut? Sau ce rău mi-a făcut ea mie,
sau eu ei? Mai uită-te şi tu în psihologie. N-a fost decât să ne
satisfacem o trebuinţă primară, o pulsiune sexuală...
NEVASTA PATRONULUI - Taci din gură analfabetule.
Ce crezi că dacă te-ai uitat de două ori în psihologie eşti şi
psiholog şi de trei ori într-un tratat de medicină, eşti hopa-
topa, doctor?
PATRONUL - Sunt licenţiat, doamnă, te rog! Ce dracu,
am şapte clase ca tine? Ia mai tacă-ţi fleanca, puţină prestanţă,
ce dracu, că ne aude toată firma!
NEVASTA PATRONULUI - Tu vorbeşti de prestanţă;
boule? Tu şi prestanţa, când zăceai ca un bou între picioarele ei
cu uşa biroului deschisă?
PATRONUL - Altă dată să te înveţi să baţi la uşă,
necivilizat-o!
NEVASTA PATRONULUI - Care uşă, dacă uşa era
deschisă, ţărănoiule!
PATRONUL (Contrariat, trecând la uşă). Cum să fie
deschisă, dacă se deschide... Că doar am calculat...
(Deschizând şi închizând uşa, rămâne perplex), că uşa se
deschide înăun...
NEVASTA PATRONULUI - (Ironică). înăuntru, şi
atunci nu s-ar fi putut deschide de picioarele tale, sau de
picioarele curvei care, de fapt, erau în tavan, da uite că se
deschide înafară... Ar fi putut să vă vadă toată firma, aţi fi putut
fi fotografiaţi şi chiar filmaţi...
PATRONUL - (Lăsându-se moale pe fotoliu). într-
adevăr... într-adevăr...
NEVASTA PATRONULUI - Ţi-ai facut-o cu mâna ta?
berbecuţule! Şi ştii cum se numeşte chestia asta? Lucru
manual, dragule, onanie! De mâine, curva afară, iar eu
înăuntru, în firmă, pe post de directoare ca să te urmăresc
îndeaproape. Pa şi pusi! Te aştept acasă, cu patul făcut,
berbecaşule, ca să te văd de ce eşti în stare. (Iese radioasă,
victorioasă, provocatoare).

SCENA a II-a

PATRONUL - (Rămânând tâmp, bălăbăndu-se în

fotoliu. După un răstimp, secretara bagă capul pe uşă, se uită
discret în toate părţile, apoi intră).
SECRETARA - (Măngăindu-l, aranjându-i cravata).
Vai, huhurezul meu, dar ce te-a berbecit aşa, mieluşica ta,
neruşinata! Ai văzut ce mi-a făcut, iar tu ca un berbec castrat,
ai încremenit, în loc s-o fi luat în coarne.
PATRONUL - Ce coarne, cucuveaua mea! De unde să
mai am coarne, când m-a lăsat perplex cu uşa...Un amănunt ca-
n filmele alea cu „Colombo”..,Dar tu eşti prea crudă ca să ştii
de ele...
SECRETARA - Lasă-le dracului de filme, huhurezule,
ce ne facem?
PATRONUL - Da, ce ne facem, că ne-a filmat, bestia,
ba ne-a şi fotografiat.
SECRETARA - Te-a fotografiat şi te-a filmat. înseamnă
că nu-i chiar o oaie bleagă, cum ai crezut-o tu.
PATRONUL - „Te-a fotografiat”.. .”te-a filmat”.. .Ne-a
fotografiat şi ne-a filmat, căci pe mine de unul singur ce
farmec, sau mai ales, ce interes ar fi avut. Ne are la mână pe
amândoi.
SECRETARA - Curva dracului!...Să se preteze la aşa
ceva cu propriul soţ, cu secretara propriului soţ?L.N-am mai
văzut, n-am mai auzit!...
PATRONUL - O fi oaie, dar se vede că am subestimat-
o, cum se zice. O fio oaie sălbatică, perechea muflonului,
căţeaua dracului, dar las’ că găsesc eu ac de cojocul ei.
SECRETARA - Dar până găseşti acul, ce ne facem,
huhurezule?
PATRONUL - Păi, nu, că-1 căutăm împreună. Căutăm
acul împreună.. .Ia scoate un whisky, închide uşa, dar de data
asta, încuie-o. Aşa, stinge becul, aprinde veioza şi să căutăm
acul împreună...(Secretara se execută, încuie uşa, scoate dintr-
un dulăpior o sticlă cu whisky şi două pahare, un pachet de
ţigări din geantă, toarnă băutura etc).
SECRETARA - (Aşezându-se în braţele patronului şi
desfăcăndu-i cravata, începe să-i descheie cămaşa). Să căutăm
„acul” împreună, la lumina discretă a veiozei. Putem s-o şi
stingem, că doar suntem păsări de noapte, amândoi. (Ciocnind
paharele şi bând). Pentru seara asta şi pentru cele ce-or să
urmeze.
PATRONUL - (Bând). Pentru seara asta da, dar pentru
cele ce-or să urmeze...nu ştiu...dacă or să mai urmeze...
SECRETARA - (Sărindu-i din braţe, ca friptă). Cum
huhurezaşule, crezi că scapi aşa uşor de mine, crezi că EU sunt
„acul’ pentru „cojocul” oiţei tale? Am şi eu nişte date, am şi eu
nişte „ace”...
PATRONUL - (Ridicându-se nervos din fotoliu începe
să se plimbe prin birou, fumând şi bând; o mică pauză, după
care); Uite cum facem. Dar mă asculţi cu atenţie şi nu-mi ieşi
din vorbă.
SECRETARA - Să vedem dacă-mi convine.
PATRONUL - O să-ţi convină, o să ne convină la
amândoi, căci n-avem încotro. Ca să-1 potolim pe Lică, soţul
tău, că ar putea face şi ăsta scandal...
SECRETARA - Mie-mi spui că „raţa-mpunge?”
PATRONUL - Aveţi o maşină, o limuzină ultimul tip şi
un apartament în zona centrală.
SECRETARA - Bine, astea sunt pentru Lică, dar pentru
mine? Căci am înţeles că trebuie să plec din firmă.
PATRONUL - (Apropiindu-se şi începând să-i mângâie
trupul) O să pleci, dar nu prea departe, uite, aici, peste drum, la
Prefectură.
SECRETARA - La Prefectură?..,Dar ce să fee eu ia
Prefectură, huhurezaşule?
PATRONUL - Cum ce să faci, cucuveaua mea? O să fii
consiliera Prefectului.
SECRETARA - Laşi tu picioruşele astea de Marketing
pe grumazul Prefectului?
PATRONUL - într-adevăr, mă tem c-or fi prea „grele”
pentru grumazul lui debil...Dar până atunci, le mai suportă
grumazul meu.(O răstoarnă pe masa-birou ca la începutul
scenei I-a)

SCENA a III-a

DECOR - Interiorul unui apartament cu două camere

la bloc. Mobilier adecvat, obişnuit pentru o familie medie. In
camera-dormitor, secretara (Dina) şi Lică (soţul acesteia,
îmbrăcaţi sumar, patul nefăcut).

LICĂ - (Ca şi cum ar continua o discuţie începută mai

înainte). Va să zică, „huhurezul” dă o maşină ultimul tip şi un
apartament în zona rezidenţială pentru picioruşele „Libelulei”
mele. ..(îi mângâie picioarele).
DINA - Şi un post de consilier la Prefect.
LICA - Un post de consilier la Prefect, un picioruş de
„Libelulă” pe grumazul Prefectului, un picioruş de „Libelulă”
pe grumazul Preşedintelui Consiliului Judeţean, iar între ele..
.primarul... Păcat că nu ai trei picioruşe, sau chiar patru...
DINA - Stai dragă, că nu sunt vacă sau oaie, ca nevasta
huhurezului. Am numai două. dar de Marketing, iar întâlnirea e
întotdeauna între „unu” şi „două”. Ştii bancul...
LICA - Ştiu, dar nu-i suficient, nu-i de ajuns..,
DINA - Ce nu-i suficient, ce nu-i de ajuns?
LICA - Tăcerea mea.. .Am şi eu casetele mele, filmările
mele, ştii prea bine...
DINA - Vrei să zici, casetele noastre, filmările noastre...
LICA - Fie...în fond şi-n definitiv sunt „ale noastre”..
.dar nu-i suficient...
DINA - Ascultă „bondăraşule”, să nu întindem aţa prea
tare, că se rupe, ştii prea bine...
LICĂ - Ştiu prea bine „libelula” mea, ştiu prea bine, dar
o dată îşi vede omul norocul în faţă, că-n rest umblă tot cu
spatele la el, şi atunci când norocul îşi arată în sfârşit faţa,
trebuie să te grăbeşti să-1 înşfaci de guler şi să ţi-1 însuşeşti în
întregime.
DINA - Adică?...
LICĂ - Adică, „huhurezaşul” să aranjeze pentru soţul
„cucuvelei” doctoratul în psihologie la care, de altfel, sunt
înscris şi apoi o catedră pe măsură la „Sorbonica” noastră, din
oraşul nostru scump şi drag.
DINA - Hai, că-ntinzi aţa prea tare şi se va rupe.
LICĂ - Dar n-o întind deloc, dragă. Teza mea de
doctorat e gata şi se întitulează: ”Despre motivaţie”. Motivaţia
fiind una dintre categoriile de bază ale ştiinţei Psihologiei. Sunt
profesor de psihologie, ce naiba, ai uitat, „libelulă” mică,
scumpă şi dragă?
DINA - Cum să uit „bondăraşul” meu? Cum să uit? Păi,
n-ai predat tu educaţia fizică la ţară, până când în baza
picioruşelor mele te-am mutat la oraş, la un liceu în centru ca
să predai matematică?
LICĂ - Vezi? ai memorie, „Libelulo”, ai memorie!
Vreau să ajung doctorand în ştiinţa Psihologiei, pentru că teza
mea de doctorat aduce o noutate în materie. Adică, noţiunea de
motivaţie nu este egală cu: motiv, trebuinţă, scop.. Ci motivaţia
ca stare e de trei categorii: motivaţie biologică, motivaţie
socială şi motivaţie spirituală.
DINA - Şi eu, în care motivaţie mă includ?
LICĂ- Eşti în plin şi din plin în cea biologică, din cap şi
până-n picioare eşti plină de pulsiune sexuală, plesneşti de ea.
DINA -Adică sunt curva, cum a zis „oaia 6
huhurezului?
LICĂ- Stai, dragă, n-o lua aşa populai; nu te da imediat
la folclor, că doar eşti nevastă de profesor, ce naiba! Nu te lua
după behăitul unei „oi primare”, cu şapte clase, fie ea şi
nevastă de „huhurez”.
DINA - Bravo, „bondăraşule”, ştii să-le întorci! Asta
mi-a plăcut întotdeauna la tine, ştii să întorci fraza!
LICĂ - Numai o secundă „Libelulă” mică, numai o
secundă, căci motivaţia asta: biologică, socială şi spirituală..
.Uite, acum îmi cade fisa! Nu ţi-am spus de atâtea ori că tu eşti
muza mea? Deci, biologică e Freud, egal li- bido, socială e
Nietzsche, egal voinţa de putere, iar spirituală e Schopenhauer,
egal voinţa de-a trăi.
DINA - Hai, că le-ai încurcat rău de tot şi până la urmă
nici tu n-o să le mai poţi desface, nici cu ajutorul nebunilor tăi
de Freud et compania! Dar în baza picioruşelor mele o să ai
doctoratul şi catedra de psihologie de la „Sorbonica” noastră...
LICA - (Bătând-o cu palma pe fese, în timp ce aceasta
se îmbrăca). Merci, „Libelulo”! dar grăbeşte-te, mai ai doar un
„mandat”, un „mandat” jumătate...
DINA - Serios?...(Privindu-se îndelung în oglinda mare
din dormitor, pe toate feţele). Serios? Aşa zici tu?,...Atunci...o
să trec de la libido...,de la nebunul de Freud...la voinţa de
putere...la nebunul de Nietzsche..., o să intru în Politică.
LICĂ - în politică? Şi-n care Partid?
DINA - în Partidul „Bondăraşul furios”, Partid care
„astăzi” e în opoziţie, dar „mâine” va fi la Putere..
.”Bondăraşule”.
LICA - (Rămas singur, rosteşte tâmp, ca pentru sine).
Putere...Opoziţie...De fapt, mai e unul, Jung, cu energia vitală,
dar pe acesta n-am cum să-1 introduc în schema mea, a
motivaţiilor: biologică, socială, spirituală.

SCENA a IV-a

DECOR -Interiorul biroului Patronului. Mobilat ultra

modern, telefoane, fax, calculator, televiziune cu circuit închis
etc. Patronul, lăbărţându-se în fotoliu, la birou, nevastă-sa, în
faţa biroului, degajată, picior peste picior, într-un fotoliu
mobil, modem.

PATRONUL - Vrei în firmă „mieluşeaua” mea?

Bun...S-a făcut...Te pun directoare economică.
NEVASTA PATRONULUI - Nu la economic, acolo-i
prea greu, sunt calcule, trebuie să ştii tabla înmulţirii, doar n-o
să mă apuc de buchisit, acum, ce dracu, „berbecaşule”...
PATRONUL - Da, tabla înmulţirii e cam grea, nici eu n-
o ştiu prea bine, cu toate că-s licenţiat...
NEVASTA PATRONULUI - Plus că la economic sunt
controale peste controale, vin finanţele...
PATRONUL - Finanţe, pe dracu! Cu ăştia mă am cel
mai bine, Chiar acuma.. .Apropo, cu ce bani crezi că am
încheiat ultima mea mare afacere? Cu banii din reeşalonarea
reeşalonărilor datoriilor către bugetul de stat. Iar vila cea nouă,
cu ce crezi că am cumpărat-o? Cu creditele pe care le-am
primit în baza reeşalonării eşalonărilor, a compensărilor şi a
altor înlesniri de la bugetul de stat.
NEVASTA PATRONULUI- Totuşi, eu vreau la
Marketing.
PATRONUL - Directoare Marketing?
NEVASTA PATRONULUI - Da.
 PATRONUL - Fie, la Marketing. Da, se poate, acolo,
mai aranjezi o vitrină, mai pui o panglică, mai dai o culoare,
acolo se poate şi cu şapte clase şi fară tabla înmulţirii...
NEVASTA PATRONULUI - Hai, „berbecaşule”, ce
dracu, mă jigneşti chiar aşa?!...
PATRONUL - Dar cum, „mioara” mea? Cum, să te
„jignesc” altfel? Doar ne cunoaştem, suntem în familie...
NEVASTA PATRONULUI - în „familie restrânsă”. Pe
curvă, am înţeles că ai dat-o pe mâna Prefectului, mai bine zis a
Prefecturii...
PATRONUL - Acuma tu eşti vulgară. Ce dracu, nu poţi
vorbi civilizat, chiar dacă ai numai şapte clase? Fie, fie, dă-mi
pozele, filmul, eşti directoare. Hai, că am treabă, să terminăm o
dată bâlciul!
NEVASTA PATRONULUI - Ba nu, „berbecuţule”! Ba
nu aşa!
PATRONUL - Dar cum?
NEVASTA PATRONULUI-Sunt directoare, dar pozele şi
filmul sunt şi rămân la păstrare în seiful personal, pentru orice
eventualitate...Şi apoi, mai e ceva...
PATRONUL - „Pentru orice eventualitate”.. .”Şi apoi,
mai e ceva”...Ce să mai fie?
NEVASTA PATRONULUI - începând de astăzi, nu mai
ai secretară, ci secretar.
PATRONUL - Secretar?...Bărbat?...Dar ce, sunt
homosexual? Tu ai căpiat?
NEVASTA PATRONULUI - Băiatul aşteaptă afară. E
fiul unui prieten de-al bărbatului meu din prima
căsătorie...Victoraş..., e licenţiat în...
PATRONUL - Victoraş...Aşteaptă afară...Fiul unui...Dar
ce-i cu tărăşenia asta?
NEVASTA PATRONULUI - Nu-i nici o tărăşenie. E
aici. Să-1 poftesc?
PATRONUL - Să-1 pofteşti? Stai puţin să-mi revin, să
meditez, să reflectez,,..Secretar...Bărbat..-De ce nu? Dar atunci
nu secretar, ci...
NEVASTA PATRONULUI - Dar ce?
PATRONUL - Şef de cabinet Şeful de cabinet a!
Preşedintelui.
NEVASTA PATRONULUI - La care Preşedinte?
PATRONUL - La mandea. De astăzi, sunt Preşedinte.
NEVASTA PATRONULUI - Preşedintele cui?
PATRONUL - Al firmei, al trustului.
NEVASTA PATRONULUI - Renunţi la postul de
director general?
PATRONUL - Director general? Păi, dacă tu eşti
directoare şi firma geme de directoraşi, avem unul şi la
grupurile sociale, o să-1 supranumim pe unul din ei director
general. Ca să mă distanţez de voi, o să fiu, PREŞEDINTE!
NEVASTA PATRONULUI - Iar Victoraş, şef de cabinet.
E bine, „berbecuţule” E cum nu se poate mai bine. îl poftesc pe
Victoraş.
PATRONUL - Pofteşte-1 şi apoi lasă-ne singuri. Dar,
apropo, ce zici că a terminat Victoraş?
NEVASTA PATRONULUI - Industria grea, dar are şi un
curs de maseur; el îmi face masajul...
PATRONUL - Industria grea,...se potriveşte cu
masajul...Pofteşte-1. Tu, du-te!
NEVASTA PATRONULUI- La bună vedere! (Deschide
uşa şi-l strigă pe Victoraş). Victoraş/... (Iese, intră Victoraş)..
VICTORAŞ (Intrând şi înclinându-se din mers,
plecăciuni exagerate etc). Bună ziua, d-le director general!
Nici nu vă puteţi imagina ce sentimente mă încearcă.. .Vai, cât
de mult am dorit şi am sperat din adâncul inimii că într-o bună
zi...
PATRONUL - (Tăindu-i elanul). Lasă, Victoraş. Lasă...
Industria grea.. .maseur.. .Bravo! De azi, eşti şef de cabinet.
Uite, pe scurt, ce ai de făcut, căci restul o să le înveţi din
mers...
VICTORAŞ - învăţ.. .adulmec.. .observ.. .raportez...
PATRONUL - Bravo! Aşa. Văd că te orientezi repede,
nu-ţi pierzi timpul degeaba. Bravo! Uite, aici avem un televizor
cu circuit închis, se vede anticamera unde va fi biroul tău.
(Privesc amândoi spre ecranul televizorului). Vezi, deja
aşteaptă trei inşi ca să intre la mine: Poetul, Doctorul şi Preotul.
VICTORAŞ - îi văd, parcă ar fi într-o cuşcă.
PATRONUL - Aşa-i. Ăsta-i rolul tău, Victoraş, să-i ţii,
să-i laşi cât mai îndelung să se perpelească în „cuşcă”, până, o
să-şi piardă răbdarea şi toată bruma de demnitate ce le-a mai
rămas. Dar acum, fiindcă-s grăbit, pofteşte-1 pe Poet, despre
ale noastre, vom mai vorbi mai încolo.
VICTORAŞ - (Ieşind precipitat). Da, am înţeles. Vă
mulţumesc! Rămân până la...(CătrePoet) Poftiţi, d-le Poet.

SCENA a V-a

PATRONUL - (Intâmpinându-l pe Poet cu braţele larg

deschise). „Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, să ne-
arate rostul lumii şi splendorile naturii”...
POETUL - (îmbrăţişânduse cu Patronul). : „Ai noştri
tineri la Paris învaţă/La gât cravatei cum se leagă nodul/Şi apoi
ne vin de fericesc norodul/Cu chipul lor isteţ de oaie
creaţă”...(După care îi întinde ziarul).
PATRONUL - (Luând ziarul). Ia loc, te rog serveşte- te,
ştii ce şi de unde, eşti de-al casei. Ia să vedem ce ţi-a ieşit din
pană. (Patronul se aşează la birou şi începe să spicuiască din
ziar cu glas tare, în timp ce Poetul se serveşte cu whisky dintr-
un dulăpior, după care se aşază pe fotoliul din faţa biroului,
aprinzându-şi. o ţigară).
PATRONUL - (Spicuind cu glas tare din ziar). „...a stat
sub semnul magnificenţei, al augurilor înnobilaţi de
semnificaţii luminiscente, al unor trăiri sufleteşti în care am
văzut chipul aureolat al unui om hărăzit unor meniri cu rădăcini
în arealul excepţionalităţii”...”O zi...regină a zilelor de peste
ani, decenii şi eternitate, când un om între oameni”...
(Aruncând ziarul). Hai, măi poete, vă bateţi joc de mine, ca de
Ceauşescu, ce dracu?!
POETUL - Da de unde! Aşa se scrie, aşa se onorează un
om care merită toţi laurii şi supralaurii judeţului, laurii ţării, ai
naţiei...
PATRONUL - (Reluând ziarul). Dar nu-i prea
ditirambic, bombastic, umflat peste măsură, lăbărţat peste
cureaua pantalonilor?
POETUL - Asta-i adevărul patroane! A venit vremea să
nu ne mai fie ruşine de cuvintele mari, căci ele sunt pe măsura
OMULUI.
PATRONUL - Adevărul? Dragă poete, află de la mine
că-n artă şi în religie nu există adevăr.
POETUL - Spune-o, te rog, şi preotului care aşteaptă în
anticameră.
PATRONUL - O să i-o spun. Dar ştii de ce în artă şi-n
religie nu există şi nu poate exista adevăr?
POETUL - Nu. De ce?
PATRONUL - Pentru că în artă şi religie nu există decât
emoţie artistică sau religioasă.
POETUL - Dar asta-i filozofie curată, patroane. Trebuie
publicat, trebuie făcut cunoscut, o nouă faţetă a OMULUI între
oameni, a...
PATRONUL - Sunt aforisme originale, poetule. Mă
poetaşule.(Scoţând un caiet din sertar). Uite, am un caiet
întreg, dar n-am timp să ţi-1 citesc acum.
 POETUL - Dă-mi caietul şi în fiecare zi, în ziarul nostru
o să apară pe manşetă, ca drept motto, cu-n aforism de-al tău.
PATRONUL - Da, ar fi o idee. Dar nu vreau să mă
compilaţi, să mă plagiaţi şi apoi să mă daţi pradă hingherilor
din presă.
POETUL - Patroane?!...
PATRONUL - Lasă, ştiu, nu tu, nu chiar tu. Cu toate că: ,,E
tumi fili Brutus?”
POETUL - Patroane?!.. .Patroane, rugămintea aceea
mai veche...
PATRONUL - Ştiu, ştiu, n-am uitat. E clar. Articolul
mi-a plăcut, şi acesta şi celelalte, şi cele ce-or să mai vină...
POETUL - Or să mai vină, or să mai vină...
PATRONUL - Şefia Inspectoratului de Cultură e ca şi a
ta.
POETUL - Face Patronul asta pentru mine, poate
Patronul să mă impună în faţa atâtor?!...
PATRONUL - Te mai îndoieşti de puterea mea?
POETUL - Vai de mine, nu. Dar ştii prea bine că-11
cultură e mai greu, şi cu firul Ariadnei în mână te poţi rătăci...
PATRONUL - Şi-n afaceri te poţi rătăci. Hai, nu te codi,
mai bea unul ca să fie cu soţ (Poetul îşi mai toarnă un pahar),
că trebuie să plec, am treabă. (Poetul dă în grabă paharul peste
cap). Şi ascultă la mine, „azi”, şefia Inspectoratului Judeţean la
Cultură, „mâine”, şefia ministerului de resort.
POETUL - (Euforic) Patroane! (îl îmbrăţişează)
Patroane! Un OM între oameni, într-adevăr, n-ai uitat că am
păscut oile împreună,
PATRONUL - Pardon, că eu am păscut vacile, tu ai
păscut oile, şi oile satului, eu am păscut vacile, mă rog, literar,
cornutele, dar erau ale tatii,.Mm, du-te oierule! Pardon, d-le
Inspector şef de la Cultură.. .Şi să vedem ce apare în ziarul de
mâine...
POETUL - (Retrăgându-se cu plecăciuni), Cu
gratitudine, Patroane! Cu cea mai mare şi mai aleasă
gratitudine, din inima unui poet flămând după...Mă duc să-mi
ascut pana pentru articolul de mâine. (Iese).
PATRONUL - (Rămas pentru un moment singur în
birou). Du-te poetaşule, du-te şi ascute-o că-i cam tocită după
laudele pentru Elena şi Nicolae...

SCENA a VI-a

DOCTORUL - (Intrând). Să ne trăiţi o mie de ani, d-le

director general şi să-mi permiteţi să vă salut cu vechiul adagiu
latin: „Mens sana în corpore sano”, iar dvs. le aveţi pe ambele
din plin, căci afacerile înfloresc, iar corpul înverzeşte în toată
deplinătatea lui. (îşi strâng mâinile).
PATRONUL - Ia loc, doctore, şi serveşte-te! N-a băut
din el decât Poetul. Nu-i contaminat, şi dacă o fi, o fi cu-n vers,
două, acolo, poate cu-n vers alb, sau c-o rimă şchioapă.
DOCTORUL - (Servindu-se şi închinând). „Mens sana
în corpore sano.” înţeleaptă vorbă şi veche de când lumea şi cât
de puţin ştim s-o preţuim.
PATRONUL - Da. Doctore, vorba lui Schopenhauer:
„Sănătatea nu este totul, dar fară sănătate totul este nimic.”
DOCTORUL - Dar, d-le director general, v-ţi dat ia
filozofie de când nu ne-am mai văzut.
PATRONUL Doctore, nu mai am titlu de director
general, se cuvine s-o ştii printre primii, că doar eşti medicul
casei, al firmei: de astăzi, sunt Preşedinte.
DOCTORUL - Felicitări, d-le Preşedinte! Era şi cazul să
vă schimbaţi titulatura, că până la urmă v-ar fi confundat
lumea. O fi fost el titlu de director, nu simplu, într-adevăr, ci
general, dar într-atâţia directori, directoraşi, şefi de servicii,
responsabili şi alţi băgători de seamă, putea să vă calce cineva
pe coadă, sau pe picioare şi vorba ceea, tot străveche, tot
medicală: „ Cele mai rele boli, sunt cele care nu încep cu
dureri. “ (închinând). Sânte!
PATRONUL - Hai, doctore, spune-o pe româneşte, ce
dracu! Hai, noroc şi la mai mare! Cresc eu, creşti şi dumneata.
DOCTORUL - Oooo, d-le Preşedinte, asta, fară nici o
îndoială, sunt omul d-voastră până în ultima clipă!
PATRONUL - Hai, doctore, să amânăm aceea ultimă
clipă... până-n...sine die..Spune-mi ultima definiţie a sănătăţii,
cea mai nouă.
DOCTORUL - (Gânditor, scormonindu-şi memoria).
Definiţia sănătăţii...ultima...Cea mai nouă...Care-o fi? Vă pot
spune definiţia sănătăţii dată de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii.
PATRONUL - Spune-o!
DOCTORUL - Definiţie care a fost adoptată de toate
statele semnatare. Ea sună astfel: „Sănătatea este acea stare de
complet bine fizic, mintal şi social şi nu constă numai în
absenţa bolii sau a infirmităţii. “
PATRONUL - Are Jules Ramanus un paradox: „
Oamenii sănătoşi sunt acei oameni bolnavi care se ignoră.“
DOCTORUL - Dar cine-i doctorul acesta, că n-am auzit
de el? Şi mai vorbeşte şi-n dodii, ca să mă exprim româneşte
(linguşitor), cum îi place d-lui Preşedinte...
PATRONUL - Dă-1 dracului! Parcă eu ştiu? Am citit
într-o revistă chestia asta, într-un ziar, nu mai ţin minte, n-are
nici o importanţă. Am folosit-o doar aşa, pentru conversaţie...
DOCTORUL - Pentru conversaţie-i bună.
PATRONUL — Deci: „fizic, mintal, şi social.. Definiţia
aceea a sănătăţii...
DOCTORUL - Da, e oficială, e parafată, e dată de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
PATRONUL - (Luând un teanc de acte de pe birou şi
trântindu-le în faţa doctorului). Atunci, ce dracu ai cu
„socialul” meu doctore, ai înnebunit?
DOCTORUL - Dar nu-nţeleg nimic. Ce-s astea? (Se
apucă să răsfoiască actele).
PATRONUL - „Munca” ta doctoraşule! „Munca” ta,
care-mi strică „socialul” meu. Certificate medicale!
DOCTORUL - Perfect legal
PATRONUL - Să nu te mai aud, să nu mai aud sintagma
asta:,perfect legale”, c-am rupt târgul. în firma mea, eu sunt
legea, doctore, şi numai eu „sunt perfect legal”
DOCTORUL - (Moale). Dar atunci, cum facem?
PATRONUL - Nu „cum facem”, ci, cum faci! Şi faci
cum îţi spun eu: nu mai dai certificate medicale. Eu nu sunt
casă de binefacere. Cine-i bolnav să plece, să-şi dea demisia, la
poartă aşteaptă alţi zece în locul lui!
DOCTORUL - Atunci, nu mai dau certificate medicale
de fel? Nu mai dau nici chiar celor bolnavi?
PATRONUL - Nu, doctore. Nu mai dai de fel, nu mai
dai nici chiar celor bolnavi. Nu mai dai certificate medicale, ci
numai certificate de deces, dar şi acestea numai după ce, în
prealabil, vor fi „avizate “ de mine.
DOCTORUL - Dacă-i aşa, d-le Preşedinte, nu le mai
dau nici chiar dacă se află în moarte clinică.
PATRONUL Aşa te vreau, doctore! Am ştiut c-o să ne
înţelegem, mai adaug un zerou la salarul confidenţial, mai treci
pe la depozit să-ţi umpli portbagajul.. .Mai toarnă- ţi unul
doctore, ca să fie cu sot. (Doctorul îşi mai toarnă un pahar şi-l
bea pe nerăsuflate). Şi hai, că am treabă, la mine producţia
primează! Hai, du-te, că aşteaptă POPA.
DOCTORUL - O secundă, d-le Preşedinte, să mi-o
notez pe aia a lui Jules ăla: „ Oamenii sănătoşi sunt oamenii
bolnavi care se ignoră. “Ca s-o folosesc şi eu tot într-o
conversaţie.. .Sănătate, d-le Preşedinte, mulţumesc pentru acel
„zerou” şi pentru „portbagaj”. (Iese).
PATRONUL - Sănătate. (Pentru sine) S-a dus
„duhovnicul”, trupului, dar iată (intră Preotul) că vine
duhovnicul sufletului...
 SCENA a VII-a

PREOTUL - (Intrând şi jăcănd semnul crucii, cu

gesturi largi, teatrale, peste birou, peste patron...) Dumnezeu
să vă binecuvânteze, d-le Preşedinte, cu toate darurile sale
cereşti, astăzi şi-n vecii vecilor, Amin!
PATRONUL - (întâmpinăndu-l, dându-i mâna,
străngându-i-o îndelung). Aaaa, Preşedinte.. .Biserica a şi
auzit, s-a informat, a şi tras cu urechea.. .mă rog, are
experienţă...
PREOTUL - Biserica-i atentă la sufletul neamului, la
zvârcolirile lui, la durerile lui, la zbaterile lui. Nu-i ea prima în
topul tuturor sondajelor? Nu-i ea înaintea Armatei, înaintea
Guvernului, înaintea Preşedinţiei?
PATRONUL - Aşa-i, adică aşa spun sondajele. Dar ia
loc şi serveşte-te. N-a băut din el decât Poetul, ceea ce o să-ţi
facă predica mai înaripată, şi doctorul, ceea ce o să-ţi facă
trupul mai vânjos, căci mare nevoie au de el nevestele din
parohie-ţi, cucernice părinte!
PREOTUL - (Aşezându-se şi turnându-şi băutură). Hai,
să nu glumim, d-le Preşedinte cu cele sfinte!
PATRONUL (Turnându-şi şi el un pahar, dintr-o sticlă
ce-o scoate dintr-un seif). Glumim pe dracu! (Preotul îşi face
grăbit semnul crucii)Nii-\ Biserica cu-n ochi la trup şi cu-n
ochi la sufletl
PREOTUL - (Bând) Ba, asta aşa-i, dar în sensul bun a
lucrurilor. Biserica trebuie să grijească şi de sufletul dar şi de
trupul neamului.
PATRONUL - Ei, de suflet...Suflet pe dracu! (Preotul
îşi face din nou semnul crucii, de data asta surprins cu paharul
în mână, şi-l face chiar cu acesta). Suflet pe care nici Biserica
nu-1 mai are căci il iau neoprotestanţii. Cît despre trup...Pentru
trup, e doctorul care ieşi mai înainte...Voi sunteţi pentru punga
enoriaşului, ca şi doctorul de altfel, dar el e pentru punga
pacientului, sărmanul enoriaş...dar ia spune-mi definiţia
fericirii, preacucernicia ta, căci pe cea a sănătăţii mi-a spus-o
doctorul.
PREOTUL - Păi, să vedem, căci trebuie să se găsească
în Biblie.
PATRONUL - Las-o dracului de Biblie (Preotul îşi face
din nou, speriat, semnul crucii). Căci toţi o luaţi în braţe şi vă
faceţi când cârje, când sabie din ea. Vreau o definiţie originală!
PREOTUL - Originală?...Uite, chiar alaltăieri, vorbeam
cu doamna preoteasă şi ziceam...
PATRONUL - Sau cu doamna amantă, că doar toţi popii
sunt plini de ele, şi apoi şi amantele sunt tot un fel de
„preotese”...
PREOTUL - (Făcându-şi semnul crucii). Cu doamna
preoteasă şi ziceam: „Cine poate ţine sub control cele trei:
mintea, sufletul şi trupul - e un om fericit”.
PATRONUL - „Pe cele trei: mintea, sufletul şi trupul’ ...
îmi place, e originală, că-i culeasă de undeva.
PREOTUL - Ba nu, d-le Preşedinte, e cugetarea mea
proprie, poate că-i izvorâtă din Biblie, sau din vreo spovedanie,
dar e a mea.
PATRONUL - E a ta (Scoţând din birou caietul pe care
i-l arătase Poetului),, aşa cum sunt ale mele aforismele astea.
Uite, să-ţi citesc ce i-am citit şi Poetului: „în artă şi-n religie nu
există adevăr, ci doar emoţie artistică sau religioasă “
PREOTUL - Interesant!...Dar sunt gânduri diavoleşti.
(Linguşitor) Nu pot fi ale d-voastră, d-le Preşedinte!
PATRONUL - Uite, că aici ai nimerit-o. Pe Poet îl
înşelai. Sigur că nu sunt ale mele, nu mă ocup eu cu prostiile
astea. Am pus-o pe-o angajată de la Marketing să mi le culeagă
de prin ziare şi reviste. Momentan, le folosesc ca text pentru
reclame, mai târziu o să le adun şi o să le public într-o carte ca
„Aforisme originale”, cine o să mai ştie atunci...
 PREOTUL - Dar e un furt, d-le Preşedinte, un om ca
dvs. să se preteze la...
PATRONUL - Furt pe...(şi dă să drăcuiască din nou,
dar,văzându-l pe preot că se pregăteşte să-şi facă semnul
crucii, se răzgândeşte şi continuă cu: Doamne, iartă-mă! Şi de
la cine? De la morţi? Căci toţi autorii sunt morţi. Morţi...Uite,
cu asta trebuie să-ncepem, cu mortul!
PREOTUL - (Contrariat). Care mort?
PATRONUL - Mortul care-i mort şi căruia numai aşa-i
şade bine mort!
PREOTUL - Ah liderul!
PATRONUL - Care lider părinte? Dezmăţatul, beţivul!
Să facă la mine în fabrică sindicat? Fabrica mea-i moşia mea,
aşa cum şi parohia ta e moşia ta, moşia Popii!
PREOTUL - Da, dar sunt nişte legi, nişte...
PATRONUL - Ce legi, părinte? La mine-n fabrică eu
fac legea, aşa cum la tine-n parohie, tu faci legea! Aşa că pe
acesta nu mi-1 îngropi.
PREOTUL - Pe cine? Doamne iartă-mă!
PATRONUL - Pe „liderul” care a vrut să facă la mine-n
fabrică sindicat. Să se ştie că de mine nu scapă nimeni nici în
mormânt. Să crape ca un câine!
PREOTUL - Nu, că a crăpat deja.
PATRONUL - Să putrezească atunci, ca un câine în
mijlocul drumului, pardon, la marginea şanţului, să se înveţe
toţi minte că la mine în fabrică nu se face sindicat.
PREOTUL Nu se poate, d-le Preşedinte! ‘Nu-i
creştineşte, nu-i omeneşte, nu-iL.
PATRONUL - Nu-i creştineşte? Dar e creştineşte să-mi
îmbrobodească oamenii cu sindicatul, să le ia pâinea de la
gură...Să...Bine că a crăpat, că altfel, tare mi-era frică să nu fi
trebuit să facem un alt „Tetro-Iaşi”
PREOTUL - Şi aşa, se şi cleveteşte, cam aşa se
zvoneşte.. .Dar ca să nu-1 îngrop, nu pot nici în ruptul capului.
 PATRONUL - Las că-ţi dau eu banii ce trebuia să-i
încasezi pentru înmormântare. Dar îl laşi neîngropat, asta-i
ambiţia mea. Spune-mi cât încasezi pentru o înmormântare?
PREOTUL - Nu-i vorba de asta, d-le Preşedinte, aici e
un canon la mijloc, e...
PATRONUL - E o biserică nouă, la mijloc, nu?
PREOTUL - Da, o biserică nouă, d-le Preşedinte, cu
mila Celui de Sus şi cu banii dvs...
PATRONUL - Şi o casă parohială mai acătării..,
PREOTUL - Şi o casă parohială, d-le Preşedinte, tot prin
mila Celui de Sus şi tot cu...
PATRONUL - Cresc copiii, vin greutăţile, cheltuielile, o
facultate, un post, o limuzină, un apartament...
PREOTUL - Tot prin mila Celui de Sus, numai de-or mai
ţine banii domniei voastre, d-le Preşedinte...
PATRONUL - O să ţină, părinte, o să ţină, numai să nu-1
îngropi!
PREOTUL - Păi, dacă-i aşa, nici nu merită să fie îngropat,
să crape ca un câine pe marginea şanţului!

- CORTINA -
 ACTUL II

SCENA I-a

Acelaşi decor cu biroul şi anticamera biroului.

Patronul şi cu Şeful de cabinet (Victoraş), în birou, la o mică
discuţie amicală, la o cafea, dimineaţa.

PATRONUL - Aşadar, Victoraş tată, industria grea...dar

de ce te-ai apucat tu de industria grea, Victoraş tată, căci acuma
nimeni nu se mai ia de aşa ceva, căci se lasă cu „hernie”?
ŞEFUL DE CABINET - Acolo s-a intrat fără examen,
parcă mie-mi ardea de „fiare”.. .Am mâini fine de.. .maseur...
PATRONUL - Ah, da, că tu eşti şi maseur!...Le-ai
combinat bine: industria gea şi femeia.. .căci şi ea-i „grea”...
ŞEFUL DE CABINET - Fac masaj şi la bărbaţi, d-le
Preşedinte.
PATRONUL - Faci, faci, dar nu-i totuna să pui mâna pe
laba păroasă a unui bărbat, sau pe piciorul fin, tras ca prin
filigram, al unei femei...
ŞEFUL DE CABINET - Sigur, că nu-i totuna d-le
Preşedinte. Dar pentru bani, ce nu face astăzi un tânăr ca
mine?!...
PATRONUL - Da, Victoraş tată, banii trebuiesc adunaţi
încă de tânăr, făcuţi încă de când eşti tânăr, bravo! Ştiam eu că
tragi la ban, se vede pe faţa ta, în privirea ta. Semeni cu mine.
Şi eu am făcut facultatea tot ca să am un statut social - şi tot
industria grea - şi nu un statut spiritual, aşa ceva e pentru
nebuni.
ŞEFUL DE CABINET - Să seamăn cu dvs, d-le
Preşedinte? Să vă audă Cel de Sus!
PATRONUL Care Cel de Sus? Căci nu-i nimeni acolo
 sus, Victoraş tată! Noi suntem totul! Restul e praf şi
pulbere.
ŞEFUL DE CABINET - Am zis şi eu aşa, o vorbă,
moştenită, dar nu cred în ea, o vorbă care exprimă o stare, nu
un fapt.
PATRONUL Bun, Victoraş tată, şi aici ne asemănăm.
Poftim cheile. (îi întinde o legătură de chei).
ŞEFUL DE CABINET- (Luând precaut cheile). Ce
chei?
PATRONUL - Cheile de la apartamentul unde o să-i faci
masaj neveste-mi, că doar n-o să i-1 faci pe stradă. Până la
urmă...poate îl trecem pe numele tău.
ŞEFUL DE CABINET - Ce să trecem pe numele meu,
d-le Preşedinte?
PATRONUL - Apartamentul, că doar n-o s-o trecem pe
nevastă-mea...
ŞEFUL DE CABINET - Dar nici n-aş îndrăzni să mă
gândesc la o asemenea...
PATRONUL - Ba trebuie să îndrăzneşti, Victoraş tată,
trebuie să te culci cu ea!
ŞEFUL DE CABINET - Cu cine?
PATRONUL - Cu nevastă-mea!
ŞEFUL DE CABINET - (Făcăndu-şi semnul crucii).
Doamne, fereşte!
PATRONUL - Dar ce, eşti homosexual? Spune, nu-ţi fie
ruşine, e permis, se poartă...
ŞEFUL DE CABINET- (Mândru, nevoie mare). Da, de
unde, sunt heterosexual, o ştiu toate studentele, o ştie toată
facultatea.
PATRONUL - Atunci?
ŞEFUL DE CABINET - Da, dar cu nevasta dvs, d-le
Preşedinte, dvs. care m-aţi angajat, care-mi daţi o bucată de
pâine?...Nu se face...
PATRONUL - Ba tocmai că se face! Pentru asta te-am
şi angajat, ca să te culci cu nevastă-mea!
ŞEFUL DE CABINET - ...
PATRONUL - E simplu de tot. Nu trebuie să te sfieşti,
n-are rost, de fapt, tu n-ai sfială-n tine, ca şi mine. Te culci cu
ea pentru că îţi ordon eu. în apartament vor fi camere de luat
vederi, trebuie să am probe, s-o am la mână, căci şi ea mă are
pe mine.
ŞEFUL DE CABINET - Dar eu voi fi la mijloc, d-le
Preşedinte, între ciocan şi nicovală şi voi fi strivit ca o muscă.
PATRONUL - Da de unde, Victoraş, tată! Da de unde?
Eşti folosit ca probă, dar nu eşti implicat, eşti folosit doar ca
probă, dar eşti nevinovat, putem consulta un avocat.
ŞEFUL DE CABINET - Nu-i nevoie, ştiu, prima
studentă pe care am avut-o, a fost una de la drept, şi-n pat
faceam şi legislaţie, mai ales infracţională...
PATRONUL - Măi, al dracului, Victoraş, tată, tu ai două
facultăţi?!
ŞEFUL DE CABINET- Ce două, am mai multe, căci m-
am culcat cu toate studentele, de la toate profilele...
PATRONUL - Uite, peste cine-am dat, uite ce avem
aici... cum se spune...o pasăre avis...
ŞEFUL DE CABINET - Asta am căutat şi eu, d-le
Preşedinte, era una care se zicea că-i o.. .pasăre avis...adică
fecioară, dar n-am apucat să...
PATRONUL - Lasă bazaconiile, Victoraş, tată! La
urmă, după ce terminăm „filmările” trecem „studioul” pe
numele tău. Acum, deocamdată, mai adăugăm nişte zerouri la
salariul tău strict confidenţional de şef de cabinet. (întinzându-i
mâna). Te prinzi?
ŞEFUL DE CABINET - (Sărind ca un arc de pe scaun
şi apucând grăbit mâna Patronului, ca nu cumva acesta să se
răzgândească). Mă prind d-le Preşedinte, cum să nu mă prind,
pentru aşa ceva, un tânăr ca mine...mană cerească...Apoi
lăsându-se moale pe fotoliu). Aoleu, uite-o că e aici!
 PATRONUL - Cine, nevastă-mea? Dă-o dracului, n-are
nici o importanţă, fa-ţi datoria, pofteşte-o înăuntru!
ŞEFUL DE CABINET - Nu, nu e nevasta d-voastră, d-le
Preşedinte! Uitaţi-vă în monitorul televizorului, e pasărea aceea
avis, fata-fecioară, Darlingtonia, singura studentă pe care n-am
avut-o, singura care mi-a scăpat...
PATRONUL - (Uitându-se în monitorul televizorului).
Da, e interesantă, precis vine să se angajeze. Pofteşte-o! Ce-a
scăpat de tine, vine în braţe la mine, iar ce-a fost în braţe la
mine, trece la urmă la tine. Pofteşte-o pe pasărea asta avis! Să
vedem dacă-i naturală! Să constatăm dacă nu-i cumva
artificială... (Şeful de cabinet iese în anticameră, o salută pe
Darlingtonia, schimbă câteva cuvinte cu ea, după care o
pofteşte în biroul Patronului).

SCENA a II-a

DARLINGTONIA - (Intrând). Bună ziua!

PATRONUL - Bună ziua, domnişoara...
DARLINGTONIA - Darlingtonia.
PATRONUL - Dar luaţi loc! O cafea, un suc,
domnişoara Darlingtonia, căci sunteţi domnişoară, nu-i aşa?
DARLINGTONIA - (Luând loc). Da, domnişoară, adică
necăsătorită şi...fară suc, fară cafea, vă rog!
PATRONUL - „Adică necăsătorită”.. .Curriculum vitae?
DARLINGTONIA - (întinzându-i un dosar). Da, poftiţi!
Am aici toate actele, inclusiv licenţa şi celelalte.
PATRONUL - (Luând dosarul). Să vedem. Dar până
atunci, un suc, o cafea?
DARLINGTONIA - Vă mulţumesc, nu!
PATRONUL - Atunci o să mă scuzaţi un pic până arunc
o privire pe acte. De obicei, chestiunea asta o face „Biroul de
Resurse Umane”, dar cu dumneata, domnişoară Darlingtonia,
fac o excepţie.
 DARLINGTONIA - Nu vreau să fiu o excepţie!
PATRONUL - Dar toată lumea, domnişoară
Darlingtonia, vrea să fie o excepţie. Nu există unul sau una
care să facă „excepţie” de la „excepţie”...
DARLINGTONIA - S-ar putea. Dar eu una, nu vreau
ăsta-i adevărul!
PATRONUL - Adevărul? Dar dumneata, pretinzi că
posezi adevărul? Ferească-te Dumnezeu, de aşa ceva! Vrei să
ajungi în puşcărie, în spital sau la casa de nebuni? Căci acolo-i
adevărul. Dar să vedem.. .(Uităndu-se în continuare pe acte).
Văd că ai şapte fraţi.
DARLINGTONIA - Da, cinci surori şi doi fraţi.
PATRONUL - Sărmanii părinţi. Dar nu contează, din
asemenea familii se ridică cei mai.. .Dumneata, domnişoară
Darlingtonia trebuie să ai în străfundurile dumneatale, „energia
vitală” a nebunului de Jung, energia asta vitală trebuie s-o
scoatem la suprafaţă împreună. (Se ridică din fotoliu şi începe
să se plimbe prin jurul Darlingtoniei, căutând să fie cât mai
aproape de ea, s-o atingă „ca în treacăt”). Dar să vedem care-i
motivaţia d-tale, d-ra Darlingtonia?
DARLINGTONIA - Motivaţia mea, aşa în general, sau
motivaţia de-a mă angaja la firma d-voastră?
PATRONUL - Să zicem...amândouă...
DARLINGTONIA - Eu cred în clasificarea motivaţiilor
Ucută de d-1 prof. Vasile Gărgăriţă, care..,
PATRONUL - Alt nebun. Dar poate că-i bine ca lumea
să creadă în nebuni. Continuă.
DARLINGTONIA - Care mi-a fost coordonator la
lucrarea de licenţă. Clasificarea fiind: motivaţia biologică,
socială şi spirituală.
PATRONUL - Şi dumneata pe care o ai?
DARLINGTONIA - Eu cred că la mine, predomină
motivaţia spirituală.
PATRONUL - Motivaţiile astea: biologică, socială şi
spirituală nu pot fi în stare pură, eu cred că-s amestecate.
DARLINGTONIA - O să vă dau nişte exemple
con¬crete; de pildă - ciudat - un criminal poate să le cumuleze
pe toate trei, artistul în general, le are pe prima (biologică) şi pe
ultima (spirituală), lipsindu-i cea de-a doua (socială), ascetul pe
prima o are în foarte mică măsură, având tendinţa de-a o
suprima complet, a doua e absentă, iar pe cea de-a treia o duce
până la extremis, căci din ea se hrăneşte, omul politic, o are
doar pe prima şi pe a doua.
PATRONUL - Şi Omul de afaceri?
DARLINGTONIA - Ca şi Omul politic, pe prima şi pe a
doua.
PATRONUL - Interesant! Şi care-s mai periculoşi?
DARLINGTONIA - Cei mai periculoşi oameni şi în
acelaşi timp, cei care ajung cel mai sus într-un domeniu
oarecare, sunt cei la care o anumită motivaţie se găseşte în stare
pură, dominându-le şi aproape suprimându-le pe celelalte.
PATRONUL - (Bătând din palme!) Nemaipomenit!
Bravo! Uite, o adevărată lecţie de psihologie, dar ce lecţie, un
curs întreg. (Dând să se apropie de Darlingtonia). De altfel, văd
că ai zece pe toată linia.
DARLINGTONIA - Da.
PATRONUL - O să înfiinţez în firmă un cabinet de
psihologie şi o să te pun şefa lui,
DARLINGTONIA - Dar n-am experienţă, fac orice, dar
şefa...
PATRONUL - „Fac orice”...Să nu uiţi cuvântul acesta,
Darlingtonia! „Fac orice”...f/z sărută mâna, caută s-o cuprindă,
Darlingtonia îl evită în mod diplomatic). îmi dai voie să-ţi spun
Darlingtonia, nu-i aşa?
DARLINGTONIA - Dacă doriţi dvs....
PATRONUL - (Sărutându-i mâinile şi ridicând-o de pe
scaun, căutând din nou s-o atingă prin orice mijloc). In
principiu, eşti ca şi angajată, Darlingtonia! Hai să te conduc!
Poţi să-ţi dai seama că n-o fac cu oricine. Până mâine seară
sunt ocupat c-o delegaţie străină. (Conducând-o). Mâine seară
la orele zece.
DARLINGTONIA - Aşa târziu?
PATRONUL - Aici e firmă privată, se lucrează non-
stop! Dar o să am eu grijă.. .Mâine seară la orele zece, semnăm
şi parafam contractul, înfiinţăm cabinetul şi-o „ungem” pe
şefa...(Tas amândoi, Patronul continuând s-o conducă în acelaşi
mod).

SCENA a III-a

DECOR - Un parc, dintr-un oraş oarecare. Alei, bănci,

arbori, în fundal se vede şi se simte oraşul. în parc, pe-o
bancă, Darlingtonia şi Cătălin.

DARLINGTONIA - (C-o carte în mână). Hai, să-ţi

citesc ceva, Cătăline!
CĂTĂLIN- Citeşte-mi, Nefertiti, a mea.
DARLINGTONIA - Nefertiti?
CĂTĂLIN - De la bun început, de când l-am auzit, m-a
intrigat numele acesta - NEFERTITI - silabele astea, şi apoi,
când i-am văzut şi chipul, intrigarea mea a crescut şi mai tare.
DARLINGTONIA - Să vezi cum o să crească şi mai
mult - ca valurile mării după ce-o să-ţi citesc eu, ce-o să-ţi
citesc.
CĂTĂLIN - Pentru mine, cu timpul NEFERTITI,
numele ei, chipul ei, au devenit sinonime cu enigma femeii...
DARLINGTONIA - Ascultă aici, Cătăline, c-o să
ajungem îndată şi la ea...
CĂTĂLIN - TU eşti NEFERTITI!
 DARLINGTONIA - (Citind). „Tu eşti acela ce formezi
copilul în femeie/Şi care dai sămânţă bărbatului/Cel care dă
viaţă copilului în trupul mamei,/Cel care nu-1 lasă să plângă,/
Cel care îl hrăneşte la sânul mamei/Tu dai aerul pentru ca
făpturile tale să trăiască/în ziua în care omul se naşte/Tu îi
deschizi gura pentru ca el să vorbească/Tu ai grijă de toate
nevoile lui”...
CĂTĂLIN- „ Tu eşti acela ce formezi copilul în femeie/
Şi care dă sămânţă bărbatuluiDe cine-s?
DARLINGTONIA - De soţul lui Nefertiti.
CĂTĂLIN- De soţul lui Nefertiti?
DARLINGTONIA - Da, de soţul lui Nefertiti. Ascultă
finalul: „De când ai zămislit pământul,/L-ai mărit pentru fiul
Tău,/Ieşit din carnea Ta,/Regele care trăieşte în adevăr,/
Akhenton, a cărui viaţă e lungă/Şi pentru marea soţie regală,
iubita lui/Regina celor două ţinuturi.. .Nefeititi/Ale cărei viaţă
şi fericire vor fi eterne.”
CĂTĂLIN - Akhenton?
DARLINGTONIA - Da, Akhenton. Acum l-am
descoperit şi eu, e un Faraon ce-a domnit în jurul anilor 1388-
1358, înainte de Hristos şi care e considerat fondatorul unei noi
religii, închinată unui singur zeu, deci monoteism, Aton, căruia
îi închină şi imnul din care ţi-am citit.
CĂTĂLIN - Şi-i chiar soţul lui Nefertiti a mea?
DARLINGTONIA - Da, Nefertiti i-a fost soţie şi în
acelaşi timp soră, cu ea având trei fete.
CĂTĂLIN- Nefertiti.,,
DARLINGTONIA - Iar una dintre cele trei fiice ale lui
Akhenton şi a lui Nefertiti, ştii cu cine s-a măritat?
CĂTĂLIN - Cu cine?
DARLINGTONIA - Cu Tutankhamon.
CĂTĂLIN - Cu Tutankhamon?!
DARLINGTONIA - Pune-o lângă NEFERTITI şi
TUTANKHAMON pe CLEOPATRA şi o să ai triada
egipteană, despre care se vorbeşte cel mai mult în lume,
CĂTĂLIN - Să ştii că aşa-i, Cleopatra mea!
DARLINGTONIA - Prefer să rămân Nefertiti.
CĂTĂLIN - NEFERTITI - TUTANKHAMON -
CLEOPATRA!
DARLINGTONIA - Se zice că imnul din care ţi-am citit
şi care-i al lui Akhenton se aseamănă foarte mult ca stil şi ca
idei cu Psalmul 104.
CĂTĂLIN- (Cuprinzându-i şi mângâindu-i pântecele).
Mie-mi place asta: „ Tu eşti acela ce formezi copilul în femeie/
Şi care dai sămânţă bărbatului
DARLINGTONIA - (Sărutându-l şi mângâindu-l la
rându-i). Şi mie!
CĂTĂLIN- Căci femeia-i vasul în care e jarul norocirii
sau al nenorocirii, iar bărbatul este doar unealta care
scormoneşte jarul norocirii sau al nenorocirii.
DARLINGTONIA - îmi pare bine că am fost prima dată
a ta.
CĂTĂLIN - Şi mie.
DARLINGTONIA - Hai, s-o mai facem.,.
CĂTĂLIN - Unde, aici în parc?
DARLINGTONIA - Cu tine aş fi în stare şi aici, dar dacă
s-ar întuneca, sau cine ştie, chiar şi ziua, în amiaza mare.
CĂTĂLIN - Şi eu, la fel, Nefertiti
DARLINGTONIA - Hai, să mai facem, ca să mai vezi o
dată femeia din mine care de abea s-a născut şi care vrea să
rămână numai a ta.
CĂTĂLIN — (O ridică, se ridică şi el de pe bancă).
Hai, să mergem după cheie...
DARLINGTONIA - (Senzuală, îmbrăţişându-l). Să se
facă în aşa fel ca să am trebuinţa asta biologică, pofta asta
sexuală, numai pentru tine ...(Ies amândoi îmbrăţişaţi,
contopiţi).
 SCENA a IV-a

DECOR - Interiorul unei bucătării spaţioase, mobilată

şi înzestrată cu utilităţi şi mobilă de ultimul tip, de la un
apartament situat în zona rezidenţială a oraşului. în bucătărie,
dimineaţa la o cafea: Dina şi Lică.

DINA - (Cu o carte mână, silabisind titlul şi autorul)

„Despre motivaţie”, autor: profesor doctor docent Vasile
Gărgăriţă: „Curs de Psihologie”. (Aruncând cartea cu-n fel de
scârbă pe masă). Te-ai culca cu ea în pat, psihopatule, în loc să
te culci cu-n trup cald de femeie, c-o studentă, de pildă.
LICĂ - De unde ştii tu că nu mă încălzeşte ea mai mult
ca o femeie? Cartea...
DINA - Da, pe psihopaţi, pe profesorii ăştia doctori
docenţi făcuţi peste noapte, nu-i mai poate încălzi nici cartea,
dar nici studenta, ci, doar, „verzişori”...
LICĂ - Dar ce-ţi veni, dragă „Libelulo” în dimineaţa
asta? Văd că ai un „dinte” contra profesorilor universitari. Sau
poate „tânjeşti” după vreun studenţaş...îţi livrez eu unul, la
tavă.
DINA - Serios, „Bondăraşule?” Te-ai făcut şi chelner la
o adică, de fapt, chelner, profesor, totuna, ambii „servesc”, sau
„o servesc”.
LICĂ - Nu, nu că-ţi „servesc” eu unul la modul serios.
Era unul, zic „era” pentru că acum a absolvit, căruia i se zicea
„Calul” sau „Armăsarul Măriei Tereza”. Se culcase cu toate
studentele şi înspre sfârşit, începuse să se dea la profesoare,..
DINA - „Calul”., .”Armăsarul Măriei Tereza”.. .Dar lor,
cum le ziceaţi, studentelor? „Iepele Măriei Tereza?”
LICĂ - Să ştii că erau şi din astea, cum zici tu. Dar era,
zic iar „era”.,.
DINA - „Pentru că a absolvit”...Hai, scurteaz-o,
„Bondăraşule”.
 LICĂ. Era una, pe care o chema Darlingtonia, şi căruia
îi ziceau „căpriţa”, de fapt mai dulce, că şi ea era. dulce,
„căprioara neagră”, aşa-i ziceau.
DINA - „Căpriţa”...”Căprioara neagră’”...
LICĂ - Da, ştii bancul cu capra neagră şi fata-fecioară,
în care se zicea că ambele sunt pe cale de dispariţie...
DINA - Dar eşti în urmă de tot, d-le prof. dr. docent, eşti
în urmă de tot. Au şi dispărut cu desăvârşire ambele. Nu văd
legătura!
LICĂ - Darlingtonia era fată fecioară!
DINA - Zău? Mă, da, voi, profesorii ăştia universitari,
sunteţi cu toţii şi ginecologi! De fapt, nici nu mă mir. Mai
alaltăieri, am citit în ziar cum ţipa o studentă, de ziceai că a luat
foc campusul universitar; căci vroia să o violeze un profesor,
nimeni altul decât decanul de la facultatea de drept.
LICĂ - Unde ai citit tu asta?
DINA - în ziarul local.
LICĂ - Zău? Şi până la urmă?
DINA - Până la urmă.. .până la urmă, probabil că s-au
împăcat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, căci n-a fost cu
„va urma”...Ea o fi primit licenţa de „victimă” în drept, iar el
titlul de doctor honorius causa violatorus!
LICĂ - Hai, termină cu prostiile, învăţământul nostru e
primul în lume!
DINA - De aceea, în Suedia, par exemplu, nu e
recunoscut nici măcar liceul făcut la noi, darmite facultatea.
LICĂ - De unde o scoseşi?
DINA - în orice caz, nu de la televizor, sau din ziare,
„Bondăraşule”! Din sursă directă, vecina de la scara A, s-a
întors din Suedia de la fiică-sa care, în România era
bacalaureată şi licenţiată, bine merci, iar în Suedia trebuia să le
ia pe toate de la capăt, că nu i se recunoaşte nimic..
.„învăţământul nostru”,..
LICĂ - Mă mir. Eu ştiam că...
 DINA. - Hai, „bondăraşule”, să-ţi mai zic una, ca să-ţi
demonstrez că „aripioarele” „libelulei” tale sunt „unse” cu
toate informaţiile...
LICĂ - Vrei să zici „picioruşele”...
DINA - Hai, că aici ai fost cu adevărat prof. universitar,
„bondăraşule” da, „picioruşele”, căci ele sunt de fapt,
„aripioarele” mele...Află dar, că acel „Cal” sau, mă rog,
„Armăsar al Măriei Tereza”, e şeful de cabinet al
„Huhurezului”.
LICĂ - Nu mai spune!
DINA - Stai că n-am terminat. S-ar părea, de fapt e dată
ca sigură, că s-a „înfurcit” cu nevasta „huhurezului”.
LICĂ - Cu nevasta?...Cu „mieluşica”?! Of! „Calul”..
.Ce împerechere!...
DINA - Iar ca să le pun capac la toate, află că
Darlingtonia, „căprioara neagră” va fi angajată zilele astea,
direct de către „huhurez”.
LICĂ- E prea mult! Opreşte-te! Fie-ţi milă! „căprioara”
în gura lupului”. Venus din Milo, în braţele lui Falstaff.
DINA - Ei, „bondăraşule”, ce ştii tu? Doctor docent..
.Dar e mai bine aşa, să nu ştii prea multe.. .Lucrurile astea
vulgare.. .Tu trăieşti în sfere înalte.. .astrale...
LICĂ - Noroc că mă mai aduci tu pe pământ cu
„picioruşele “ tale, pardon, am vrut să zic, cu „ aripioarele “
tale...
DINA - Ei, „bondăraşule”...Da,...Aaa, era să uit, am
devenit membră plină a Partidului „Bondăraşul furios”.
LICĂ- Cum, membră plină? Există şi membră „goală”?
DINA - Sunt vicepreşedintele Partidului!
LICĂ - Vice... goală!
DINA - Următoarea „mişcare”...Căci trebuie să mă
grăbesc, mai am doar „un mandat”, un „mandat şi jumătate”, tu
ai spus-o!...
LICĂ - „Următorea mişcare...?”
 DINA - Bucureştiul!
LICĂ - Capitala?!
DINA - Da, Capitala! Pa şi pusi am plecat! Vezi, diseară
să mă aştepţi cu aşternutul cald, „bondăraşule”, e un film tare
la televizor; „în pat cu duşmanul”! (Iese în mod provocator).
LICĂ - (Rămas singur rosteşte tâmp). „în pat cu
duşmanul”!? Te pomeneşti că dacă pleacă la Capitală.. .Dar nu
se poate, n-ar fi în stare, doar e „Libelula” mea...Dar
mai ştii.. .femeia.. .politica.. .„ÎN PAT CU
DUŞMANUL”?!

SCENA a V-a

DECOR - Interiorul unei garsoniere mobilată modest.

Darlingtonia şi Cătălin în clipe imediat următoare, după ce au
făcut dragoste).

DARLINGTONIA - (Scuturându-se ca de friguri). Mi-e

frică! Mi-e frică tare, Cătăline!
CĂTĂLIN - (Îmbrăţişând-o ca şi cum ar fi vrut s-o
încălzească, s-o apere, s-o ocrotească). De cine? De cine poate
să-ţi fie aşa de frică?
DARLINGTONIA - De toţi, de toate, poate chiar de
mine însămi...
CĂTĂLIN - De tine însăţi?
DARLINGTONIA - De noua fiinţă care s-a născut în
mine, de femeia pe care tu ai stârnit-o!
CĂTĂLIN - Am trăit şi eu senzaţia asta.
DARLINGTONIA - Tu? Când? ‘
CĂTĂLIN - Când ai fost tu la mare...
DARLINGTONIA - Când am fost eu la mare? Marea...
Apa de până la geamandură, tulbure, murdărită şi pângărită de
impurităţile ţărmului, şi apa de dincolo de geamandură, pură,
albastră.. .Dar noi, toată viaţa ne bălăcim în apa de dincoace de
geamandură: în apa de dincolo de geamandură, poate „înoată”
uneori doar asceţii... (Scuturându-se din visare). Ce legătură
are faptul că eu aia fost la mare cu...
CĂTĂLIN - Aparent nu are nici una...Şi, totuşi, are... îţi
aminteşti că-n primele zile mă sunai zilnic?
DARLINGTONIA - Cum să nu-mi amintesc?
CĂTĂLIN - în ultimele zile nu m-ai sunat. După ce te-ai
întors, am aflat şi de ce. Se îmbolnăvise copilul de care aveai
grijă, pentru care erai un fel de bonă, de guvernantă.. .
DARLINGTONIA - De mamă, soră de caritate, medic.
Vai, prin ce clipe am trecut!...
CĂTĂLIN - Dar eu, că nu ştiam nimic din toate
astea...Şi mă gândeam la cu totul altceva, eram plin de gelozie,
imaginaţia-mi fierbea, nu alta: la mare, cu altul, cm alţii,
făcând...exact ce-ai făcut şi cu mine, sau făcând ce n- ai apucat
încă să faci cu mine...
DARLINGTONIA - Cât aş fi vrut să fii cu mine,
acolo...Dar n-aveam bani, nici eu, nici tu. Eu am apucat să
merg la mare, dar pe post de guvernantă, de bonă, de
servitoare...
CĂTĂLIN - Atunci, într-o clipă de limpezire, când ,.&
apărut soarele raţiunii, risipind norii groşi ai geloziei sexuale,
m-am urât pe mine însumi.. .Puteai fi bolnavă, s-ar fi putut
întâmpla o nenorocire.. .Atunci, am urât bărbatul din mine...
DARLINGTONIA - (Mângâindu-i trupul). Dar, să nu-1
mai urăşti, că-i bărbatul meu. Sau urăşte-1, ca să-1 pot iubi mai
tare eu.
CĂTĂLIN - (Mângâind-o). DARLINGTONIA -
NEFERTITI - CLEOPATRA.
DARLINGTONIA - Numai Darlingtonia, nu vreau să
trăim vieţile altora.
CĂTĂLIN- (Ca să schimbe subiectul conversaţiei). Dar,
spune-mi, Darlingtonia, cum a fost interviul pentru angajare?
DARLINGTONIA - (Cu-n entuziasm prefăcut, bătând
din palme). Gata, sunt ca şi angajată!
CĂTĂLIN - Bravo! Şi mi-o spui atât de târziu!?
DARLINGTONIA - Da, pentru că există un „dar”.. .Fata
care aleargă pe stradă din vară-n toamnă, din toamnă-n iarnă,
din iarnă-n primăvară, trecând pragul anotimpurilor şi-al anilor,
nu realizează că poartă-n ea, înainte de-a şi purta în pântece
copilul, nu ştie, că poartă în chiar trupul ei o „victimă”
„pradă”...
CĂTĂLIN- Darlingtonia?!
DARLINGTONIA - Toţi vor, şi numai asta vor,
începând de la copilul de ţâţă care-i de parte bărbătească şi
până la moşul care de abia se mai ţine pe picioare, şi care
tremură din toate încheieturile, toţi vor...
CĂTĂLIN - Ce vor?
DARLINGTONIA - Să-ţi bage mâna pe sub fustă şi să te
prindă de sâni, cărora ei le zic ţâţe.
CĂTĂLIN- Darlingtonia?!
DARLINGTONIA - Şi porţi cu tine toată viaţa, pofta
asta, trebuinţa asta sexuală a celuilalt (a bărbatului), zi şi
noapte, non stop, oriunde te-ai duce, pe toate meridianele
lumii, la concerte, la sindrofii, ba chiar şi la înmormântări...
prin muzee, la teatru, în orice ocazie, dai de privirea masculului
care te pipăie...
CĂTĂLIN - Angajarea.. .Patronul...
DARLINGTONIA - Da!
CĂTĂLIN - O să-l omor, o să fiu pe-aproape şi o să-1
omor!
DARLINGTONIA (Cuprinzăndu-l în braţe şi trăgându-l
peste ea). „ Omoară-mă “ pe mine, ca să rămân numai a ta!

SCENA a Vl-a

Acelaşi decor cu biroul Patronului

 PATRONUL - Uite, d-le director! Am aici un ziar din
anul trecut...
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Ce ziar, d-le Preşedinte?
PATRONUL - Ce ziar? Nu contează, e un ziar local care
scrie despre bacalaureatul de anul trecut...
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Pe noi ne interesează
bacalaureatul din anul acesta, d-le Preşedinte. Iertaţi-mă, fiul
dumneavoastră...
PATRONUL - Sigur, sigur d-le director, lasă că
ajungem şi acolo. Dar uite ziarul, ziarul de anul trecut. Un
articol interesant, cu-n titlu pe măsură: „Bacalaureat en gros”.
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ- „Bacalaureat en gros?”
PATRONUL - Da, uite, să-ţi citesc câte ceva: „...o clasă
întreagă a strâns bani timp de doi ani, pentru a da mită
profesorilor din comisia de bacalaureat. S-au adunat peste 30
de milioane.”
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Nu se poate!
PATRONUL - Ba, aici scrie că se poate! Stai să vezi:
„Directorul şcolii, diriginta, profesorii, cu toţii au primit mici
atenţii pentru a influenţa prin relaţiile personale, desfăşurarea
examenelor: câte un televizor, prăjitor de pâine sau parfum.”
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ Calomnii!
PATRONUL - O fi, dar vorba aia, de unde nu e foc nu
iese fum! Stai să vezi mai departe: „Pe măsură ce cunoştinţele
elevilor devin tot mai precare, bugetul părinţilor se subţiază iar
buzunarele profesorilor se umflă”...
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Prostii! Şcoala
românească e mai mult decât vestită, avem cei mai mulţi
medaliaţi olimpici!
PATRONUL Lasă medaliaţii olimpici, uite aici: Sub
formă de flori, cadouaşe, ceva de-ale gurii, câte un porc,
televizor color, mobilă sau ce să ne mai ascundem după deget -
maşină”.
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - D-le Preşedinte, nu vă
supăraţi, îmi daţi şi mie ziarul vă rog, e prea de tot?!
PATRONUL - Lasă, ai răbdare, că pun să ţi-1 xeroxeze,
să-1 ai ca amintire de la mine. Uite, mai departe: „Mita nu se
mai dă în plic, pe ascuns, ci la vedere, în cont bancar”.
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Domnule Preşedinte?!
PATRONUL - „Ai puţintică răbdare stimabile” că am
terminat imediat: „Dacă se întâmplă să fie doi copii de medic
sau avocat în aceeaşi clasă, e jale; profesorul e între ciocan şi
nicovală. Iar dacă tatăl e om de afaceri, directorul şcolii trebuie
să-şi ceară scuze că regulamentul nu permite nota 11(Citatele
de presă sunt din: „Bacalaureat en gros “ de Alexandru Seres
- Jurnal Bihorean 20 iulie 2001).
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Asta-i bună!
PATRONUL - Sigur că-i bună. Omul de afaceri...
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - D-le Preşedinte, sper că
sunteţi convins că fiul dumneavoastră...
PATRONUL - Ce-i cu fiul meu?
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ- E ca şi cu bacalaureatul
în buzunar. Nici nu mai trebuie să se prezinte, aranjăm noi
totul! Are media 10 din oficiu, 11 nu-i putem da, regulamentul,
vorba ziaristului...
PATRONUL - Lasă-1 pe fiul meu. Sigur că are
bacalaureatul în buzunar, se putea altfel? Are de pe acum şi
facultatea în buzunar, dar nu despre el este vorba...
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Dar despre cine,
domnule Preşedinte? Spuneţi-mi, pentru dvs. care sunteţi uu
simbol al simbolurilor oraşului nostru, sunt dispus la orice.
PATRONUL - Simbol ai zis? Uite, tot în ziar, dar în alt
articol, ce spune un consilier local: „în stil neaoş românesc,
simbolurile nu trebuie să respecte legea. “
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ- „ ...simbolurile nu
trebuie să respecte legea”...Sigur, simbolurile au legea lor, o
lege..»
PATRONUL - D-le director, ca simbol al oraşului, cina
am luat-o cu Primarul, micul dejun cu Prefectul, prânzul cu
Prim-Procurorul.. .de pe lângă; .. .cafeaua o servesc cu Şeful
Poliţiei, iar ceaiul cu Preşedintele Curţii de Apel.
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - D-le Preşedinte, haideţi
s-o scurtăm! Daţi dispoziţie, ce trebuie să fac?
PATRONUL - Scrie-n ziar!
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - în ziar?
PATRONUL - Da. Uite aici: „ Dacă şi-ar fi luat
examenele, nimeni n-ar fi aflat că o clasă întreagă dintre şcoală
şi-a cumpărat bacalaureatul. “
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ- D-le Preşedinte, iertaţi-
mă, dar nu mai înţeleg nimic, dvs. nu trebuie să cumpăraţi...
PATRONUL - Ba nu, că vreau să cumpăr.
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Ce să cumpăraţi?
PATRONUL - Bacalaureatul!
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Bacalaureatul? Pentru
cine, că doar v-am spus că fiul dumneavoastră...
PATRONUL - Nu pentru el. Vreau să cumpăr
bacalaureatul pentru toată clasa, dau dublu.
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Pentru toată clasa!? Ce
gest nobil, pentru toată clasa, numai dvs., un simbol al oraşului
puteaţi să...
PATRONUL - Nu, că nu m-ai înţeles! Nu cumpăr
bacalaureatul ca să-i treci.
DIRECTORUL DE ŞCOALĂ - Nu? Dar atunci, pentru
ce-l cumpăraţi?
PATRONUL - cumpăr bacalaureatul ca să cazi toată
clasa, să treacă numai fiul meu, să se ştie, să rămân în analele
învăţământului românesc! Cumpăr bacalaureatul -
directoraşule - ca să cazi toată clasa!

- CORTINA -
 ACTUL III

SCENA I-a

Acelaşi decor cu biroul Patronului. întră în mod

turbulent portarul şi casieriţa, îmbrâncindu-l şi târându-l după
ei pe hoţ.

CASIERIŢA - (Molestăndu-l pe hoţ). Poftim, d-le

Preşedinte, merit un premiu, l-am prins pe infractor!
PORTARUL - (Îmbrâncindu-l, la rândul lui, pe hoţ). Cu
ajutorul meu neprecupeţit, d-le Preşedinte.
PATRONUL - (Uitându-se cu băgare de seamă la hoţ)
Dar ăsta-i d-1 director de la serviciul comercial, ce-aveţi cu el?
CASIERIŢA - El e hoţul! A vrut să fugă cu 60 de
milioane.
PATRONUL - Cu şaizeci de milioane? Nu se poate!
PORTARUL - Ba se poate! Sunt martor, d-le Preşedinte,
sunt martor şi participant.
PATRONUL - La furt?
PORTARUL - Nu, la prins, d-le Preşedinte, eu l-am...
CASIERIŢA - Ba pardon, că eu l-am prins pe hoţ, adică
pe d-1 director
PORTARUL - Dar ce te făceai fără mine, cine 1-a
imobilizat?
CASIERIŢA - Cum ce mă faceam? Ce imobilizai
dumneata, dacă nu prindeam eu în prealabil, hoţul...
PATRONUL - Bine, bine, lăsaţi-1, ieşiţi, lăsaţi-1 să-şi
mărturisească singur vina. (Casieriţa şi Portarul ies cu zgomot,
vociferând între ei).
PATRONUL - Deci, eşti hoţ...d-le director.
HOŢUL - Nu mai mare ca dvs., d-le Preşedinte.
 PATRONUL - Da, însă tu eşti hoţ prins, pe când eu...
“Hoţul neprins, e negustor cinstit”. Acesta e motto-ul vieţii
mele...HOŢULE!
HOŢUL - Frumos motto, n-am ce zice! Eu n-am făcut
decât să-mi iau datoria.
PATRONUL - Ce datorie?
HOŢUL - Datorie ce mi-o datoraţi.
PATRONUL - Măi, Bulă, eu nu datorez nimănui nimic,
toţi îmi sunt datori mie. Judeţul, Ţara, Parlamentul, Guvernul,
toţi îmi sunt datori vânduţi!
HOŢUL - Ba că e invers! D-voastră sunteţi dator
vândut, numai că lumea n-o ştie. Dator vândut şi cu toate astea
prosperaţi şi vă umflaţi ca şi căpuşa în pielea oii. Pe banii furaţi
de la Guvern aţi devenit majoritar la Societatea X, cu
împrumutul „oferit” de Guvern aţi înrobit fabrica Y şi aţi
falimentat fosta mare întreprindere Z, ca s-o puteţi apoi
cumpăra pe un preţ de nimic. Sunteţi o CĂPUŞĂ. O să dau
totul în vileag.
PATRONUL - Cui?
HOŢUL - Presei!
PATRONUL - Toată presa-i cumpărată de mine.
HOŢUL - Parlamentului!
PATRONUL - Oamenii mei au penetrat Parlamentul.
HOŢUL - Opiniei publice!
PATRONUL - Opinia publică e în mâinile presei.
HOŢUL - (învins). N-am făcut decât să-mi iau datoria
ce mi-o datoraţi. Poftim lista.
PATRONUL - (Luând lista). Ia să vedem.. .Mărire de
salariu cf. Ordonanţei...indemnizaţie de conducere cf...., tichete
de masă cf...., spor de....cf....majorări succesive ale salariului
cf. celor de la bugetari...Dar ce, eu sunt stat de binefacere, ca,..
.statul? EU, trebuie să fiu conform cu statul, sau statul trebuie
să fie conform cu MINE? Eşti un hoţ, te dau pe mâna
Parchetului!
 HOŢUL - îmi dau demisia.
PATRONUL - Nu? că nu ţi-o primesc. Te fac portar. Eu
te-am făcut director, idiotule, eu te fac şi portar. Şi nu-ţi plătesc
CAS-ul, ca să n-ai drept la pensie!
HOŢUL - Să te ajungă lingoarea şi ciuma neagră!
PATRONUL - (Zvârlind cu lucrurile de pe birou în el).
Ieşi afară, jigodie, la poartă, în cuşca portarului cu tine, d-le...
director!...
HOŢUL - (Ieşind). Să dea Dumnezeu să ai parte de-o
Naţionalizare mai ceva ca şi cea din ‘48!
PATRONUL - (Continuând să zvârlească cu lucrurile
de pe birou în el). Afară, Comunistule! Afară, la poartă, în
zgardă!

SCENA a II-a

NEPOTUL - (Intrând şi jăcând slalom printre lucrurile

aruncate de Patron, ameninţându-l cu-n automat). Mâinile sus!
Predarea! Mâinile sus, că altfel te împuşc, te ciuruiesc, mâinile
sus!
PATRONUL - (Ridicând mâinile şi încremenind în
această poziţie). La Balamuc! Suntem la balamuc în toată
regula.
NEPOTUL - (Ameninţându-l în continuare cu
automatul). Gura! Tăcere! Nu se vorbeşte-n front. Linişte! Şi
nu La Balamuc, ci LA BALAMUT, unchiule, ce dracu, vorba
dumneatale,
PATRONUL - (Recunoscându-l şi lăsând mâinile jos).
Tu eşti nepoate? Era să nu te mai recunosc defel, mai speriat
de-a binelea. Eşti „lovit” rău! Nu degeaba ţi se spunea
„nebunul” satului. (Privindu-i îndelung automatul). Mă, dar tu
ai dezertat?
NEPOTUL - N-am dezertat, unchiule, că doar nu-s
chiar aşa de „nebun” ca să dezertez, din moment ce armata am
facut-o la „fără frecvenţă
PATRONUL - Dar eu te ştiam în armată.
NEPOTUL - Da, dar m-am eliberat, m-au lăsat la vatră.
PATRONUL - Atunci, ce dracu caută la tine,
armamentul din dotare?
NEPOTUL - E de jucărie unchiule, am adus-o de cadou
pentru ‘ăl micu al dumitale. Ia-o. Să se joace sănătos cu ea.
PATRONUL - Pune-o, dracului, acolo jos, într-un colţ.
Cadou pentru ‘ăl micu.. .La Balamuc! La.. .dar ia loc, oricum ai
fi, îmi eşti nepot, nepot de sânge.
NEPOTUL - (Luând loc). Merci, dar nu la Balamuc,
unchiule, ţi-am mai spus, ci LA BALAMUT!
PATRONUL - LA BALAMUT? De unde dracu ai mai
scos şi cuvântul ăsta? N-am mai auzit de el. Uite, ce se învaţă
acuma în armată. La Balamut! Ce-nseamnă?
NEPOTUL - Un ofiţer ni 1-a spus. A zis ofiţerul aşa:
„Ar fi bine dacă am fi la balamuc domnilor, căci, atunci am şti
cu toţii ce şi cum. Dar suntem, La Balamut, şi atunci nu mai
ştie nimeni, care pe care, cine pe cine şi de ce! Aşa a zis
ofiţerul.
PATRONUL - La Balamut?! Tot nu m-ai lămurit ce-
nseamnă!
NEPOTUL - La Balamut, unchiule, e la jocul de cărţi,
măsluirea cărţilor unchiule. Hai, că te pricepi la asta mai bine
ca oricine, ce dracu!
PATRONUL - Zău? Asta înseamnă? La Balamut! Hai,
că-mi place. La Balamut!
NEPOTUL - Am ştiut eu, unchiule! Eram sigur. Aşchia
nu sare departe de trunchi!
PATRONUL - Hai, că nu eşti chiar din trunchiul meu!
NEPOTUL - N-oi fi din trunchiul dumneatale, dar sunt
din trunchiul tatii, iar tati, e din acelaşi trunchi cu dumneata,
aşa că...
PATRONUL - Da, sânge din sângele meu, os din osul
meu.,.Ce vrei?
NEPOTUL - Post, angajare.
PATRONUL - Ai luat bacalaureatul?
NEPOTUL - Cu bacalaureatul nu-i problemă, mi 1-a
cumpărat tati, înainte de armată. Dar a zis ca facultatea să mi-o
cumperi dumneata şi până atunci să-mi dai un post aici la
firmă.
PATRONUL - Să-ţi cumpăr facultatea...,să-ţi dau un
post la firmă...
NEPOTUL - Da, unchiule. Mi-a spus tati, aşa: du- te
liniştit (adică să vin liniştit la dumneata), îmi era cam peste
mână, dumneata ai ajuns mare, mare, da mare de tot unchiule.
Şi când a văzut tati groaza asta din mine, căci m-apucase
groaza să vin în faţa dumneatale, pentru aia am luat şi puşca cu
mine, ca să-mi fac curaj, bine, şi pentru cadou...
PATRONUL - Ce le încurci aşa, ce ţi-a spus tati?
NEPOTUL - Mi-a spus tati, aşa: „Du-te liniştit, sângele
apă nu se face”!
PATRONUL - Aşa ţi-a spus tati: „sângele apă nu se
face”?! Os din osul meu, carne din carnea mea... .Facultatea ţi-
o cumpăr, dă-o dracului, că-i pe garduri, adică pe
„verzişori”...Iar posturi, am gârlă...Te fac direct director, chiar
acum l-am schimbat pe unul, că-i schimb mai des decât îţi
schimbi tu şosetele, te pun în locul lui.
NEPOTUL - (Dând să-l îmbrăţişeze). Merci bocu,
unchiule. Bine-a zis tati: du-te liniştit...sângele...apă nu se
face...
PATRONUL - (Ferindu-se de îmbrăţişare). Lasă-le
astea! Hai, să te „ung’ director, nepoate. înainte! La Balamut!
(Ies împreună din birou).

SCENA a III-a

DECOR - Sala de protocol de la etajul unei mari firme.

Seara. Prin geamuri se văd luminile oraşului. în sală, la o
masă ovală: Patronul, Prefectul, Primarul, Prim- Procurorul,
Şeful Poliţiei, punând la cale o mare afacere. Pe masă, toate
cele de trebuinţă la un protocol.

PATRONUL - (Făcând un fel de prezenţă discretă). D-l

Prefect, a binevoit! Vă mulţumim, D-le Prefect! D-l Primar, s-a
străduit! Vă mulţumim, d-le Primar! D-l Prim-Procuror, a
venit. Să ne trăiţi, d-le Prim-Procuror, d-l Şef al Poliţiei...
ŞEFUL POLIŢIEI - La ordin!
PATRONUL - Ah, disciplina, rigoarea! Să ne trăiţi, d- le
Şef al Poliţiei, lipseşte doar Preşedintele Curţii de Apel, dar
numai pentru moment, mi-a telefonat şi mi-a zis să începem
fără el, va întârzia niţel, dar va veni negreşit. Aşadar, bine aţi
venit, d-lor! Să începem! Aveţi fiecare în faţă proiectul
preliminar al afacerii şi cotele estimative ce ar reveni fiecăruia.
PREFECTUL - Cotele sunt cele mai importante d-le
Preşedinte!
PRIMARUL - Să vedem ce veţi zice de cotele de
participare d-le Prefect!
PATRONUL - Domnilor, să nu ne pripim!. Să lăsăm la
o parte împunsăturile chiar şi cele de „ac politic”, acestea sunt
doar pentru public. Unul e ales, celălalt numit, asta-i toată
diferenţa. Lăsaţi-mă să vă prezint afacerea, altfel ne-o iau alţii
înainte.
PRIM-PROCURORUL - Cine, d-le Preşedinte?
PATRONUL - Concurenţa, d-le Prim-Procuror! Peste
tot e o concurenţă, chiar şi la dvs în justiţie: cine a prins mai
mulţi infractori, cine a eliberat mai mulţi infractori?!...
ŞEFUL POLIŢIEI - Nu, că noi ne spetim prinzându-i, ei
se distrează, eliberându-i!
PRIM-PROCURORUL - Te înşeli colega, faci glume
proaste. îi eliberează Judecătoria, Tribunalul, Cuitea de Apel..
PREŞEDINTELE CURŢII DE APEL - (Intrând). Mea
Culpa. Iertaţi-mă pentru întârziere d-le Preşedinte. (Pentru
ceilalţi). Da, noi, dacă nu sunt „probe la dosai”.. .înainte,
dosarele trebuiau „cu sute”, acum e necesar să aibă măcar „un
tun”,..
PATRONUL - Bine aţi venit, d-le Preşedinte al Curţii de
Apel! Luaţi loc, vă rog! în afacerea noastră, tocmai despre asta-
i vorba să-i tragem „un tun”!
PREŞEDINTELE CURŢII DE APEL - (Luând loc). Cui,
d-le Preşedinte?
PATRONUL - Cum, cui? Statului! El se pretează cel
mai bine la aşa ceva, parcă-i şi place, stă ca vaca la muls.
ŞEFUL POLIŢIEI - Numai să nu devenim noi, în cele
din urmă, „ came de tun 7
PATRONUL - Păi, ce păzeşte poliţia, ce face
procuratura şi ce desface justiţia? Nu suntem toţi împreună?
Domnilor, şi aici e vorba tot de „carne”, dar despre o altfel de
„carne”, despre aşa numita „carne vie”.
PRIM-PROCURORUL - D-le Preşedinte, iertaţi-mă,
tocmai am citit în dicţionar - şi uite ce coincidenţă -
întâmplător, ce înseamnă „carne vie”.
PATRONUL - Şi ce-nseamnă?
PRIM-PROCURORUL - Carnea de pe care s-a jupuit
pielea.
PATRONUL - Extraordinar! Asta vrem să facem şi noi:
săjupuim pielea. Să facem clintr-o marfa ilicită, o marfa licită,
adică să transformăm un comerţ ilicit, într-un comerţ licit, să
facem un trafic legal, de „carne vie”. Să înfiinţăm un
BORDEL!
TOŢI ÎN COR - UN BORDEL?!
PATRONUL - Mă rog...Dacă nu vă place termenul,
patern să-l înlocuim, putem să-i zicem de pildă: casă de
toleranţă, sau aşezământ...Uite, am uitat să-1 invit pe cel de la
cultură..
PR1M-PROCURORUL Aşezământul e mai potrivii, d-
le Preşedinte. Tocmai am citit în dicţionar că aşezămintele
astea, sunt un fel de instituţii create pentru satisfacerea
necesităţilor culturale, educative, sanitare etc. Bordelul nostru,
pardon, aşezământul nostru poate intra la sanitare.
PREŞEDINTELE CURŢII DE APEL - Ba poate să intre şi
la cele culturale. Ştiu eu despre o poetă, sau poietesă din
antichitate, a cărui nume îmi scapă momentan, care era
prostituată în toată regula.
ŞEFUL POLIŢIEI - Eu mă gândesc că aici ar încăpea şi
cele educative, aici o să ne iniţiem feciorii în cele ale sexului...
PATRONUL - Vedeţi d-lor câte întrebuinţări, câte
necesităţi acoperă.. .un bordel.. .pardon, un aşezământ? Căci şi
el (bordelul, sau aşezământul) nu-i altceva decât o activitate
economică, având drept scop schimbul de mărfuri, adică un
trafic, d-lor, dar un trafic legal şi cu „carne vie”.
PRIMARUL - Pe banii cui, d-le Preşedinte?
PATRONUL - Vai, d-le Primar! Pe banii cui? Pe banii
statului, ca de obicei.
PREFECTUL - De data asta cum se va proceda, căci
„ulciorul” a mers de prea multe ori la „izvor” şi mi-e frică să
nu se spargă...
PATRONUL - Şoseaua internaţională care va lega
Occidentul de capătul Orientului (sau începutul Orientului, e
tot una), va trece pe lângă oraşul nostru. De acolo vom lua
banii, d-lor şi vom face, vom institui, bordelul, pardon,
aşezământul nostru.
PRIMARUL - Formula cimentului.. .Cantitate, calitate,
deturnare de fonduri sub acoperire...Expertize, contraexpertize,
licitaţii...Genială...O idee genială, d-le Preşedinte!
TOŢI IN COR - Sunteţi un geniu al ingineriei financiare, d-
le Preşedinte! Să ne trăiţi!
PATRONUL - D-lor, mai e ceva, trebuie să-i dăm un
nome.
TOŢI ÎN COR - Cui?
 PATRONUL - Bordelului,...pardon...aşezământului. Aveţi
careva vreo idee?
TOŢI ÎN COR - Nu d-le Preşedinte, nu ne-am gândit, n-am
avut când.
PATRONUL - Atunci îl botez eu, se va chema: LA
BALAMUT!
TOŢI ÎN COR - LA BALAMUC?!
PATRONUL - Nu, domnilor, n-aţi înţeles! La.. .Dar ce
importanţă mai are... Să vină fetele! (Intră în şir, una câte una,
chelneriţe tinere cu tăvi, băuturi, fripturi, se vede cum sunt
înşirate până jos pe scări, aşteptându-şi rândul să intre în sala
de protocol. Clinchet de pahare, glume, râsete, petrecere.
Cortina începe să se lase încet peste această atmosferă din
care răzbate, din când în când, alternativ: LA BALAMUT!; LA
BALAMUC!; LA BALAMUT!
- CORTINA -- SFÂRŞIT -

POARTA GALACTICĂ
 MOTTO:
„ Copilul tău are să aibă spaimele agoniei, are să moară şi
să fie îngropat Şi toate astea le-ai creat tu. “
(G. Ibrăileanu - Privind viaţa)
Pentru CATY ( DARLINGTONIA )
PERSONAJELE

PASTORUL
PROFESORUL UNIVERSITAR DE TEOLOGIE
VIVIANA
MILIAN
SOFIA
DARLINGTONIA
CĂTĂLIN
MARTA
MIRON
LAVINIU
LIDIA
NEVASTA PASTORULUI
 ACTUL

SCENA I-a

DECOR - O încăpere bibliotecă-birou din cadrul unei vile

particulare. Biblioteca: rafturi de cărţi de sus până jos, cărţi
legate, volume masive. Biroul: masă de birou masivă, fax,
telefon, calculator; e/e. Prm geam se veJe intrarea în vilă,
poarta, gardul de ciment şi piatră de munte, fier forjat, alee,
flori, treptele de la intrare.
În biblioteca-birou, Pastorul şi Profesorul universitar de
teologie servesc vin şi stau la taclale.

PASTORUL - (Deschizând o sticlă de vin şi servind).

Wery, wery old... Wery, old...
PROFESORUL - (Palmând paharul cu vin). Weryş wery
old... D-le pastor...
PASTORUL - (Ciocnindpaharul de vin cu profesorul).
Wery, wery old... Şi nu miroase.... Ascultă-mă pe mine... Eu,
care mă duc la amvon... nu miroase... Ascultă-mă pe mine... e
wery, wery old, şi vinul nu-i ca omul, cu cât e mai bătrân, mai
wery, wery old, miroase mai bine, sau nu miroase deloc, sau
miroase a înger şi nu face rău nimănui.
PROFESORUL - Că nu miroase, da, sau că miroase bine,
şi mai ales a înger, iarăşi da, dar că nu face rău nimănui, mă
îndoiesc.
PASTORUL - Cum să te îndoieşti profesore ? Dacă-ţi spun
eu, ca pastor, nu ca popă? Un pahar, două, acolo... Chiar
Apostolul Pavel îi recomandă ucenicului Timotei...
PROFESORUL - Un pahar, două, acolo... De ce n-ai spus
pastore, un ulcioraş, două, acolo?...
PASTORUL - Nu, „că-n toate-i bună măsura”, vorba
păgânului de Seneca. „în toate-i bună măsura”...
PROFESORUL - Nu, că nu m-ai înţeles... De fapt, eu n-am
apucat să...
PASTORUL - Apucă profesore, apucă, cu ce ai, cu dinţii,
cu gura, cu mâinile, cu trupul, cu sufletul.. Apucă !
PROFESORUL - Nu, că nu vreau să apuc nimic, pastore...
Nu vreau să apuc nimic, cu toate că... Uite, cum mă încurc
singur, căci totuşi vreau să spun ceva, să-ţi povestesc o
istorioară.
PASTORUL - (Ridicând paharul de vin în zare şi privindu-
l în razele amurgului ce se lăsa). Povesteşte profesore,
povesteşte te rog. Uite, îmi iau şi notiţe. La o predică... Mai
ştii. ..Os-o folosesc... depinde unde, şi cum...
PROFESORUL - E vorba de un călugăr tibetan. Am citit-o
şi eu undeva, că nu-i de la mine...
PASTORUL - (C-un pix şi un carneţel gata să-şi noteze).
îmi place că dumneata, indici întotdeauna sursa.
PROFESORUL - Ei, n-o indic întotdeauna, căci nu
întotdeauna mi-o amintesc, dar fac precizarea că nu-i de la
mine citire, ca să se ştie. Nu vreau să fiu confundat cu autori de
mâna...
PASTORUL - D-le profesor... Mie-mi spui... Un autor care
se respectă, un autor ca dumneata... Profesor, şi nu orice
profesor, ci universitar, şi nu orice universitar, ci de teologie.
PROFESORUL - Deci să revenim la vin, că-n princi¬pal
despre el e vorba, şi apoi la călugărul tibetan.
PASTORUL - (Gata să-şi noteze). Da, profesore, ia
călugărul tibetan...
PROFESORUL - Unui călugăr tibetan i s-au pus trei mari
probleme în faţă; trei mari păcate, din care era forţat să-1
aleagă pe unul...
PASTORUL - Deci, era fortuit de-a păcătui...
PROFESORUL - Neapărat. Nu se putea sustrage de la una
din cele trei: să se culce cu o văduvă, să omoare o capră sau să
bea un ulcioraş cu vin.
PASTORUL - (Râzând). Hai, profesore, dar astea-s păcate?
Dar, mă rog, altă religie. Eu aş fi omorât capra, poate şi pentru
că sunt român.
PROFESORUL - Da, dar religia lui îi interzicea să ia viaţa
oricărei fiinţe, de aceea, pentru el, a omorî capra era un mare
păcat.
PASTORUL - Ei, uite, aici m-ai încurcat. N-am ştiut. Nu
omorâm capra. Ne culcăm cu văduva. O văduvă... Săraca, i-am
face şi ei un pustiu de bine, în văduvia ei... Cred, că n-ar fi un
păcat chiar aşa de mare. (Bând). Ne culcăm cu văduva
profesore, ne culcăm cu văduva şi-am rezolvat problema.
PROFESORUL - (Bând şi el). Stai că nu-i chiar aşa de
simplu d-le pastor, nu-i chiar aşa de simplu... Căci religia
călugărului îi impune cu stricteţe o abstinenţă sexuală totală...
PASTORUL - Şi atunci a se culca cu văduva...
PROFESORUL - Era un mare păcat.
PASTORUL - Şi atunci, ce ne-a mai rămas ?
PROFESORUL - Ulciorul cu vin.
PASTORUL - (Umplând paharele). Să-1 bem profesore !
Să-1 bem ! Ce păcat poate fi într-un vin ... fie el chiar şi un
ulcioraş ?
PROFESORUL - Ei, uite, aşa a gândit şi călugărul tibetan.
Şi-a zis că cel mai mic păcat ar fi dacă ar bea ulcioraşul cu vin.
N-ar face nici un rău nimănui. Şi mai ales, ar scăpa de celelalte
două păcate mari; de capră şi de văduvă.
PASTORUL Şi 1-a băut ?
PROFESORUL - Băut!
PASTORUL - Până la fund ?
PROFESORUL - Până la fundul fundurilor.
PASTORUL - Păi, atunci călugărul a fost băiat deştept a
făcut slalom, ca să zic aşa, printre cele trei păcate, 1-a ales pe
cel mai puţin păcătos... şi a scăpat. Poate că acuma-i undeva în
ceruri, gata mântuit.
 PROFESORUL - Stai, că nu se sfârşeşte aici
PASTORUL - Nu ? Dar ce s-a mai ...
PROFESORUL - Călugărul, după ce a băut ulcioraşul cu
vin, a omorât şi capra şi s-a culcat şi cu văduva.
PASTORUL - (Rămânând perplex). A omorât?.,. (Turnând
în pahare, ridicându-se de la masă, bine dispus). A omorât şi
capra...
PROFESORUL - (Bine dispus şi el, ciocnind cu pastorul).
Şi s-a culcat şi cu văduva.
PASTORUL - (într-o vervă nemaipomenită se reaşează la
masă şi începe să-şi noteze). Şi s-a culcat şi cu văduva,.. Mi-
am notat-o. La prima şcoală duminicală cu tineretul, le- o spun,
dar nu le mai indic sursa. E mare. A omorât şi capra şi s-a
culcat şi cu văduva. Eşti mare profesore. Vezi totuşi, ce-
nseamnă băutura ? Asta vreau să le explic “copiilor” la ora
duminicală. Mesajul...
PROFESORUL - Eşti un profesor, pastore»
PASTORUL - Da? Mă bucur să aud aşa ceva din gura
dumneatale. Asta şi vreau să fiu, un profesor, şi chiar mai mult
decăt un profesor, un educator.
PROFESORUL - Aici, ai dreptate, căci de multe ori un
profesor nu-i şi un educator. în ciuda părerii comune...
PASTORUL - Educator... Profesor... Şi Viviana ?
PROFESORUL - Viviana... Domnişoara. Viviana... Fiica
domniei voastre, d-le pastor.
PASTORUL - Şi studenta d-tale, prea luminate d-Ie
profesor. Cum merge ?
PROFESORUL - Domnişoara Viviana, am impresia că a
fost o adolescentă precoce.
PASTORUL - (Numai ochi şi urechi). Precoce ! ?
PROFESORUL - Da, la ea tabloul emotivităţii s-a
echilibrat cam de multişor...
PASTORUL - Tabloul ! ?
PROFESORUL - La domnişoara Viviana schimbarea
sistemului de referinţă s-a produs.., tot precoce. In
conformitate, cu legea pendulului a lui E. Geisser după
preamărire, urmează desconsiderarea...
PASTORUL - Pendulul!... Nu mai înţeleg nimic profesore.
PROFESORUL - Da. E cam greu. Dar mă rog... Adică
adolescentul, în speţă domnişoara Viviana, la un moment dat
vede numai slăbiciunile părinţilor şi ale profesorilor...
PASTORUL - Nu se poate !
PROFESORUL - Păi, asta spun şi eu, că nu se poate.
Adică, domnişoara Viviana a trecut de „legea pendulului”.
PASTORUL - A trecut ?
PROFESORUL - Da, şi a trecut cu bine.
PASTORUL - Cu foarte bine ?
PROFESORUL - Cu excepţional, chiar. Vezi, d-le pastor,
există o cristalizare afectivă care poate să fie pozitivă sau
negativă. „Când cristalizarea pierde contactul cu realitatea, ea
evoluează spre visare goală, onirism sau fabulaţie”...
PASTORUL - (Gemând, perplex). Fabulaţie ! ? ...
PROFESORUL - Dar şi la descristalizare : „persoana
privită până mai ieri prin ochelari roz, apare despuiată de raze,
privită parcă printr-o sticlă afumată “...
PASTORUL - „Sticlă afumată” ! ?
PROFESORUL - Nu, că nu-i cazul domnişoarei Viviana.
Dânsa are o oglindă în care poate să se recunoască.
PASTORUL - Şi cine-i oglinda aceea ?
PROFESORUL - Dumneata, pastore. Bucură-te !
PASTORUL - Eu... oglindă ?
PROFESORUL - Da. Pentru că pentru adolescenţi sunt
anumite persoane semnificative, care devin modele.
PASTORUL - Şi eu sunt modelul pentru ...
PROFESORUL - Da, pastore. D-ta ai realizat un lucru
nemaipomenit, ai rămas şi la ora asta modelul preferat al
domnişoarei Viviana.
PASTORUL - Mă bucur să aud asta profesore, de la un
profesor ca d-ta şi nu orice profesor, ci universitar, şi nu orice
universitar, ci de teologie.
PROFESORUL - De la heteronomie...
PASTORUL - Heteronomie ! ?
PROFESORUL - De la heteronomie - adică, ascultare de
alţii - adolescentul trece la autonomie...
PASTORUL - Autonomie ! ?
PROFESORUL - „trece la autonomie, graţie interiorizării
cerinţelor şi percepţiilor etice”...
PASTORUL - (Buimac). Nu mai înţeleg nimic.
PROFESORUL - Dar e simplu. Domnişoara Viviana a
refăcut cercul invers...
PASTORUL - Invers ! ?...
PROFESORUL - Da, a început cu heteronomia, a trecut
prin autonomie şi acum se reîntoarce la heteronomie, adică la
ascultare de alţii, se întoarce la tata.
PASTORUL - (Gemând fericit). Fetiţa tatii... (Pe această
replică intră Viviana, nonşalant, îmbrăcată, sau mai degrabă
„dezbrăcată”, după ultima modă).
VIVIANA - (Intrând. Surprinsă în prima clipă, văzându-l
pe profesor, dar apoi privindu-l complice, îi salută pe amândoi
în stil american şi-l îmbrăţişază pe Pastor). Hello!
PASTORUL - (îmbrăţişând-o şi mângâind-o părinteşte).
Hello, Viviana ! Fata tatii, studenta tatii, ai venit ?
PROFESORUL - (Salutând-o la rândul său pe Viviana, tot
în stil american). Hello !
VIVIANA - Mă duc să mă schimb, şi apoi vă stau la
dispoziţie Domnule profesor, pentru meditaţii particulare...
PROFESORUL - Dar nu-i nici o grabă d-ra Viviana... Nu-i
nici o grabă... Eu cu d-1 pastor, cu tatăl dumneatale, tocmai
dezbăteam ...
PASTORUL - Du-te Viviana tatii, du-te, că şi eu plec
imediat la biserică, la amvon, la datorie sfântă... (Viviana iese).
PROFESORUL - Domnule pastor... Am şi eu aşa... O
întrebare ...
PASTORUL - (Turnând în pahare). Spune-o profesore !
Spune-o-!
PROFESORUL - O întrebare... Poate prea intimă, poate
prea indiscretă...
PASTORUL - (Nerăbdător). Pune-o, profesore ! Pune-o !
Poate să fie şi intimă şi indiscretă, nu mă deranjează deloc.
PROFESORUL - Nu ? PASTORUL - Nu.
PROFESORUL - Atunci o pun. lat-o ! Ce-ai face dacă
Viviana ar rămâne gravidă c-un bărbat care ar putea să-i
fie... tată?
PASTORUL - (Blocat, gemând). Doamne ! ?... Dar ! ?...
PROFESORUL - Nu, că nu trebuie să-mi răspunzi... Te-am
întrebat şi eu aşa... Te-am avertizat...
PASTORUL - (Revenindu-şi). Dar nu-i nici o problemă...
M-ai atenţionat dealtfel, că întrebarea va fi...
PROFESORUL - Nu, că întrebarea mea, de fapt, sună
astfel: l-ai lăsa pe Dumnezeu să hotărască, sau ai hotărî
dumneata de unul singur ?
PASTORUL - (Infatuat). Sunt sigur că Dumnezeu ar hotărî
prin mine !
PROFESORUL - (Ironic, ciocnind paharul cu Pastorul).
Cârpe diem ! - Trăiască clipa !
PASTORUL - (Ciocnind). Cârpe diem ! A cui clipă ? A
trupului, sau a sufletului ?
PROFESORUL - Bună întrebare ! A trapului sau a
sufletului?
PASTORUL - (Ridicându-se şi dându-i mâna). * Scuză-
mă, profesore. Amvonul... Datoria... Datoria sfântă !...
PROFESORUL - (Ridicându-se şi străngându-i mâna, la
rândul său). Sigur pastore, sigur. Eu aştept studenta să mai
facem o oră de ... teologie.
PASTORUL - Faceţi... Faceţi... Teologie, cu ea se poate
trece oceanul... La revedere ! Mi-a făcut plăcere. (Iese).
 PROFESORUL - La revedere ! Plăcerea a fost de partea
mea, pastore, mulţumesc. (Reaşezându-se la masă, sorbind din
paharul cu vin şi închinând cu cineva imaginar). Cârpe diem !
(Şi amintindu-şi de replica pastorului). A cui clipă ? A
trupului, sau a sufletului ? (Şi ca răspuns). Dar, avem şi suflet ?

SCENA a Il-a

Acelaşi decor.

VIVIANA - (Reintrând, îmbrăcată de casă, sumar,

întrebând şăgalnic). E voie ?
PROFESORUL - (Ridicându-se de la masă, gata s-o
îmbrăţişeze). E voie ? Afrodita are voie oriunde.
VIVIANA - (Ferindu-se de îmbrăţişare). Suntem singuri ?
PROFESORUL - (îmbrăţişând-o). Singuri, singurei,
Afrodita mea, doar noi cu Dumnezeu.
VIVIANA - (Lăsându-se îmbrăţişată şi îmbrăţişând la
rândul ei). Ah, profule, m-ai înnebunit de-a binelea.
PROFESORUL - (începând s-o sărute cu patimă). Eu, să te
înnebunesc ? M-ai înnebunit tu pe mine, sau altcineva, o a treia
persoană ne-a înnebunit pe amândoi.
VIVIANA - O a treia persoană ? Care-i acea a treia
persoană, profule ?
PROFESORUL - Care-i acea a treia persoană ? Ştiu eu ?
Zeul. Zeul! El trebuie să fie.
VIVIANA - (Languroasă). Şi apoi cine ar putea înnebuni o
zeiţă, căci ai zis că-s o zeiţă, că-s Afrodita.
PROFESORUL - Da, Afrodita din cap până-n picioare. Ştii
din ce s-a născut Afrodita ?
VIVIANA - Cum să nu ştiu ? O ştie toată lumea şi n-o s-o
ştiu eu, însăşi Afrodita ?
PROFESORUL - Spune-mi din ce ?
VIVIANA - Dar, o ştie şi un elev de clasa întâia primară de
la o şcoală de la ţară !
PROFESORUL - Nu-i nimic. Spune-mi!
VIVIANA - Din spuma mării.
PROFESORUL - E numai parţial adevărat.
VIVIANA - Cum numai parţial adevărat, profule ? Citeşte
mitologia păgână, nu numai mitologia creştină.
PROFESORUL - E numai parţial adevărat, Afrodito ! Uite,
nu-ţi cunoşti nici părinţii.
VIVIANA - Cum să nu-i cunosc profule ? Sunt născută din
spuma mării. Poate, pe undeva, m-o fi atins şi zefirul...
PROFESORUL - Nu-i nici un zefir. Afrodita-i născută din
părţile sexuale ale lui Quranos azvârlite în mare şi amestecate
cu spuma mării. Dar asta n-o mai ştie şi un elev din clasa întâia
primară de Ia o şcoală de la ţară.
VIVIANA - (Prefăcându-se ruşinată). Din părţile ! ? ...
Dar, mă duci cu gândul Ia păcat, profule...
PROFESORUL - La păcat ? Ce-i păcatul ?
VIVIANA - Ce-i păcatul ? Noi nu păcătuim, profule ? Noi
doi ? Se poate să fii părtaşă la păcat şi totuşi să nu fii
păcătoasă?
PROFESORUL - Hai, că-s prea multe întrebări Afrodito !
Ideea asta cu păcatul, de fapt, starea asta, uite, că am găsit
termenul potrivit, deci starea asta cu păcatul, ţi-a băgat-o în cap
Pastorul.
VIVIANA - Ideea... Starea... Pastorul... Tata...
PROFESORUL - Da, Pentru că păcatul, nu este altceva,
decât o anumită stare a sinelui.
VIVIANA - Deci, eu nu păcătuiesc că mă culc cu tine,
profule ?
PROFESORUL - Nu, tu ţi-ai ascultat doar firea. Iar firea, o
să ţi-1 citez pe Apostolul Pavel din Romani, capitolul 5,
versetul 20 : „ Căci firea a fost supusă deşertăciunii nu de voie,
ci din pricina celui ce-a supus-o “.
VIVIANA - Mi-am ascultat doar firea, profule?
 PROFESORUL - Da, Viviana, da, Afrodita! Nu te-am
învăţat ca să gândeşti liber?
VIVIANA - A gândi liber înseamnă...
PROFESORUL - A putea să-1 blestemi şi să-1 negi pe
Dumnezeu, fară a fi considerat eretic. Ceea ce nu s-a putut,
social-istoric vorbind, decât în epoca modernă, după
industrializare...
VIVIANA - A putea să critici şi să combaţi instituţiile
statului, fară a fi considerat infractor...
PROFESORUL - Şi a putea să dai la o parte morala vremii
tale şi să-ţi construieşti o morală proprie, care să te ajute să
supravieţuieşti.
VIVIANA - E prea complicat profule. Hai să ne întoarcem
la...
PROFESORUL - La Afrodita...
VIVIANA - La din ce-i făcută Afrodita...
PROFESOR UL - (Trăgând-o înspre fotoliu şi începând s-
o dezbrace). La părţile... azvârlite în mare...
VIVIANA - (Lăsăndu-se dezbrăcată). Să le căutăm...
PROFESORUL - Să le căutăm împreună...
VIVIANA - (Dezbrăcându-l pe profesor). Să ne cufundăm
ca să le găsim...
PROFESORUL - Să ne cufundăm...
VIVIANA - Să ne... Să ne... Să ne...
SCENA a in-a
DECOR - Un apartament obişnuit de bloc cu două camere,
mobilat modest. Pastorul şi Lidia la o cafea în camera mare.
PASTORUL - (Sorbind din cafea). Soră Lidia, mulţi caută
încă să-1 identifice pe Antichrist, cel din Apocalipsa lui Ioan,
dar el a şi venit de mult.
LIDIA - A venit?
PASTORUL - Da, s-a întrupat şi a bântuit lumea, dar a
bântuit-o într-un mod ciudat, cu toate că-i biblic până la urmă
şi modul ăsta...
 LIDIA - Cum a bântuit-o?
PASTORUL - în gândire, în spirit. Dar noi ne-am aşteptat
la altceva: la catastrofe materiale, naturale, munţi prăbuşiţi,
oceane rebele, scrum, scufundări continentale, prăbuşiri...
LIDIA - Şi ne-am scufundat noi, ne-am prăbuşit noi...
PASTORUL - Exact, soră Lidia. Exact, ai o intuiţie
nemaipomenită.
LIDIA - Şi cine-i Antichristul ăsta care a şi venit?
PASTORUL - Darwin!
LIDIA - (Contrariată şi dezamăgită în acelaşi timp).
Darwin!?
PASTORUL - Da, oricât de ciudat ar părea, oricât de
banală ar fi afirmaţia - e Darwin în persoană!
LIDIA - Dar cum a putut Darwin, ce legătură are Darwin
cu?...
PASTORUL - Cu Antichristul? El e sută la sută, ţi-o spun
eu, soro Lidia. Nici o teorie de pe faţa pământului, nu a făcut
mai mult rău omenirii, ca teoria lui Darwin.
LIDIA - Ne-a făcut maimuţe.
PASTORUL - Da, ne-a dus de la lumină, înapoi la
întuneric. „Să fie lumină!” Şi s-a făcut lumină. Dar Darwin a
zis: „Să fie întuneric!” Şi am ajuns ca înainte de începutul
începuturilor, când: „Pământul era pustiu şi gol, peste faţa
adâncului de ape era întuneric”...
LIDIA - Suntem goi ca şi orice maimuţă.
PASTORUL - Da, goi, dar îmbrăcaţi cu „haina” lui
Darwin.
LIDIA - Şi acum ne mai paşte o teorie.
PASTORUL - Care, soro Lidia?
LIDIA - Teoria panspermei dirijate.
PASTORUL - Ai dreptate, soro Lidia, ai dreptate, căci nici
prin această teorie nu se rezolvă nimic.
LIDIA - Exact. Căci şi în acest caz, omul nu-i decât un
animal oarecare, sau o plantă bătută de vânt.
 PASTORUL - Ca să rezistăm trebuie să credem cu tărie că
suntem suflet din sufletul lui Dumnezeu şi astfel nemuritori.
LIDIA - (După o mică pauză). Frate pastore...
PASTORUL - Spune soro Lidia, spune ce te îndeamnă
inima şi Iisus Hristos, care, nu mă îndoiesc, sălăşluieşte în
sufletul tău....
LIDIA - E vorba de Laviniu, de fiul meu Laviniu, de unicul
meu fiu, Laviniu...
PASTORUL - Cânt te aud, soro Lidia, când te aud îmi
amintesc de fiica mea Viviana, unica mea fiică, Viviana...
LIDIA - Pentru asta şi vreau să discutăm, să mă confesez
frate pastor, căci simt că dumneata o să mă înţelegi.
PASTORUL - Nu numai că o să te înţeleg, soro Lidia, dar
eu sunt convins că prin mine o să-ţi vorbească Dumnezeu.
LIDIA - Asta şi vreau frate pastore, să-mi vorbească
Dumnezeu. Ascult.
PASTORUL - Dar ca să-ţi vorbească Dumnezeu, soro
Lidia, trebuie să-i vorbeşti tu întâi, să-1 întrebi, să-i ceri, să te
plângi...
LIDIA - Iaca, că-1 întreb: Doamne, ce ai de gând cu
Laviniu?
PASTORUL - Dar ce s-a întâmplat cu Laviniu?
LIDIA - A apucat-o pe căi greşite. De mult timp, dar cât
am putut, am ţinut ascuns, de ochii lumii...
PASTORUL - De ochii lumii, de ochii lumii, dar de ochii
lui Dumnezeu, soră Lidia?
LIDIA - Ştiu, frate pastore, dar m-am gândit că Dumnezeu
îi va da gândul cel bun şi se va îndrepta.
PASTORUL - Simţeam de mult lucrul ăsta, soro Lidia. L-
am urmărit şi eu în taină pe Laviniu...
LIDIA - Da?
PASTORUL - L-am urmărit în taină soro Lidia, că mi-a
fost drag; frumos, curat.,.
LIDIA - Da, dar cam demultişor, s-a apucat de băutură, îşi
bate nevasta, face scandal, îşi jigneşte mama, nu se înţelege cu
tata... nevasta i-a intentat divorţ.
PASTORUL - Am bănuit... Am bănuit, soro Lidia. E trist...
E mai mult decât trist. Dar poate că - la urma-urmelor - copii
sunt doar „nuiaua” prin care Dumnezeu ne mângâie sau ne
loveşte.
LIDIA - Se vede că mie Dumnezeu mi-a dat o „nuia” prea
grea.
PASTORUL - Nu dispera, soro Lidia. Nu dispera. Să
recapitulăm: Laviniu a luat-o pe căi greşite, dar poate că nici
nevasta nu-1 înţelege şi căile lui greşite s-ar putea să-şi aibă
originea aici.
LIDIA - Nu, că ea are dreptate, nu mai poate trăi cu el în
halul ăsta. Iar eu, trebuie să tai răul din rădăcină.
PASTORUL - Şi ce te gândeşti să faci?
LIDIA - M-am hotărât. Adică, Dumnezeu m-a hotărât. Mă
voi duce la Judecătorie şi voi depune mărturie în cadrai
procesului de divorţ, contra lui.
PASTORUL - E grav, soro Lidia. E grav! Gândeşte-te la
consecinţe. Te-ai rugat?
LIDIA - M-am rugat.
PASTORUL - Ai cerat iluminare de la Dumnezeu?
LIDIA - Am cerut.
PASTORUL - Şi care-i iluminarea?
LIDIA - Să mă duc la Judecătorie şi să depun mărturie
contra lui Laviniu.
PASTORUL - Eşti hotărâtă-hotărâtă?
LIDIA - Hotărâtă-hotărâtă!
PASTORUL - Mare hotărâre!
LIDIA - Hotărâtă, dar mă simt singură.
PASTORUL - Nu eşti singură, soro Lidia, nu eşti singură.
LIDIA - Dar, mă simt singură.
PASTORUL - Eroare. Aminteşte-ţi de ilustraţiunea aceea,
de povestioara aceea ce mie mi-e atât de dragă şi pe care o
spun adeseori în biserică de la amvon.
LIDIA - Care istorioară, frate pastore?
PASTORUL - Cu omul acela necăjit care-i reproşa lui Iisus
că n-a fost alături de el în clipele grele. Şi Iisus, drept răspuns,
printr-un vis, îi arată două urme de paşi şi-i spune: Uite, vezi
urmele acelea de paşi, sunt urmele mele şi urmele tale, drept
dovadă că am fost tot timpul lângă tine.
LIDIA - Dar la un moment dat...
PASTORUL - Văd că ţi-ai amintit-o. Urmele de paşi, la un
moment dat, rămân singure. Şi atunci omul îi reproşază violent
lui Iisus: „Vezi, aici, când mi-a fost cel mai greu, m-ai părăsit,
unde ai fost?”
LIDIA - Şi lisus îi răspunde: „Nu, nu te-am părăsit, acestea
sunt doar urmele mele, când ţi-a fost cel mai greu, te-am dus pe
braţe66. îţi mulţumesc, frate pastore. Dumnezeu, mi-a vorbit
într-adevăr prin dumneata.
PASTORUL - Vei merge la Judecătorie?
LIDIA - Voi merge.
PASTORUL - Şi vei depune mărturie?
LIDIA - Voi depune mărturie!
PASTORUL - Contra lui Laviniu? Contra...
LIDIA - Contra lui Laviniu, contra propiului meu copil.

SCENA a IV-a

(Acelaşi decor. Milian intră şi o găseşte pe Lidia pe

genunchi, rugându-se).

MILIAN - (Intrând). Soro, soră Lidia, soră de sânge, nu de

credinţă. De sânge. Nu te mai ruga atâta că şi aşa-i fară nici un
folos.
LIDIA - (Ridicându-se de pe genunchi şi îmbrăţişându-l).
Frate Milian, frate Milian, de multe ori gura ne merge fară de
noi, căci vorbele astea, cum că rugăciunea n-ar fi de nici un
folos, nu-s din sufletul tău.
MILIAN- (Luând loc. Lidia îl serveşte cu o cafea). Ei, soro
Lidia, cine mai ştie ce-i şi-n sufletul meu? Cine mai ştie?... Pe
drum, venind spre tine mi-a venit următoarea idee... Mă
asculţi?
LIDIA - (Luând loc la masă). Cum să nu te ascult, sunt
numai ochi şi urechi, cu toate că prin ochi nu se aude.
MILIAN - Ba, poate că se aude, dar altfel, decât prin
urechi.
LIDIA - Poate. Spune-ţi ideea.
MILIAN - Ideea... Ideea e următoarea: Oare ce-i mai de
folos; „Floarea Soarelui” a lui Van Gogh, şurubul care ţine
maşina să nu se dezmembreze, sau sapa ţărăncii care ajută să
crească porumbul?
LIDIA - Dar cum de le găsişi şi le adunaşi aşa: şurubul,
sapa şi „Floarea Soarelui” a lui Van Gogh?
MIL1AN- Ştiu eu? Inspiraţia. Sau poate pastorul mi-a dat
gândul ăsta, căci mă întâlnii cu el. A fost pe la tine?
LIDIA - A fost. Mai înainte ieşi. Am avut o oră de
confesiune.
MILIAN- E bine când ai cu cine vorbi, când ai cui să te
confesezi. Eu, ca şi Laviniu, vorbesc doar cu paharul şi tot lui
mă confesez. Exact, n-ai un pahar...
LIDIA - Du-te şi ia-ţi din frigider. Eu am jurat că nu mă
mai ating de sticla de ţuică.
MILIAN - (Se ridică, intră în bucătărie, de unde vine c-o
sticlă de ţuică şi cu-n pahar. îşi toarnă şi bea). Hai, că asta-i
prea de tot. Să nu te mai atingi de sticla de ţuică. Dar ce, îi
păcat?
LIDIA - Nu că-i păcat, dar de câte ori m-am atins de ea în
ultimul timp, a ieşit tot rău. Ori cu Laviniu, ori chiar cu Miron.
Aşa că nu mă mai ating de sticla de ţuică, nu dau şi nu mai
aduc băutură în casă.
MILIAN- Mă rog, dacă aşa ai hotărât. E bine când se poate
hotărî omul.
LIDIA - Şi tu ar trebui să te hotărăşti Miliane şi să ieşi din
păcat.
MILIAN - Din ce păcat, Lidia dragă?
LIDIA - Din păcatul în care zaci de unsprezece ani.
MILIAN - Aa, cu Darlingtonia...
LIDIA - Da, cu Darlingtonia. De unsprezece ani te scalzi în
minciună, aproape de la „plecarea” lui Emanuel.
MILIAN- Da, aproape de când mi-am pierdut copilul.
Emanuel al meu, iubirea sufletului meu. Mi 1-a luat
Dumnezeu când avea abia douăzeci de primăveri... Mi 1-a
luat ca şi cum iei roua de pe iarbă... Mi 1-a luat ca şi cum nici
n-ar fi fost...
LIDIA - Toată viaţa ta a fost axată pe Emanuel. L-ai
pierdut şi te-ai prăbuşit. Căci Darlingtonia e însăşi prăbuşirea
ta, dar tu nu îţi dai seama.
MILIAN - Nu soro, Darlingtonia e salvarea mea, nu
prăbuşirea mea.
LIDIA - Nu frate Milian, te amăgeşti singur, e prăbuşirea
ta. Ştiu că suferi, dar suferinţa nu trebuie să nască în mod
neapărat disperare. Există o suferinţă creştină şi o suferinţă
păgână. Suferinţa creştină poate să îmbrace la un moment dat o
aură charismatică, pe când cea păgână se sfârşeşte întotdeauna
în neant.
MILIAN - Teorii, soro, teorii... Suferinţa-i suferinţă şi gata.
Ea nu-i nici creştină nici păgână, ci suferinţă şi atâta tot.
LIDIA - Nu-i chiar aşa. Gândeşte-te la nevastă-ta, la Sofia.
MILIAN - Păi nu la ea mă gândesc? Altfel o părăseam şi
plecam cu Darlingtonia.
LIDIA - Plecai cu Darlingtonia... Cu una care ar putea să-ţi
fie fiică...
MILIAN - Dar ce vină am eu? Am căutat-o, am alergat
după ea, sau Dumnezeu mi-a scos-o în cale?
LIDIA - Nu-i amesteca pe Dumnezeu aici.
MILIAN - Cum să nu-1 amestec? Nimic nu-i întâmplător,
nu asta susţineţi voi pocăiţii?
LIDIA - Nu ştiu ce să mai zic. Poate că Darlingtonia-i încă
o cruce pe care trebuie s-o duci.
MILIAN - Poate. De un timp mă tot întreb următorul lucru:
De ce Dumnezeu i-a făcut această nedreptate femeii
LIDIA -- Ce nedreptate i-a făcut?
MÎLIAN - Mă tot gândesc de ce i-a făcut Dumnezeii
această nedreptate. De ce nu poate şi ea procrea până la sfârşit,
ca bărbatul?
L1DIA - Doamne, Milian, ce vorbeşti?
MILIAN - De ce a făcut Dumnezeu acest decalaj între
bărbat şi femeie?
LIDIA - Doamne, ce-ţi trece prin cap!
MILIAN - Da, asta-mi trece prin cap. Dacă Sofia ar fi putut
să îmi mai facă un copil, în viaţa mea nu ar mai fi apărut
Darlingtonia.
LIDIA - Emanuel... Emanuel... El e în loc bun, ai grijă
Milian ce faci, dacă vrei ca dincolo să fii alături de el...
MILIAN - Emanuel... A avut o viaţă de zeu, el mi-a dat
„privirea vieţii” şi sper să aibă „suflare eternă”..,
LIDIA - Are frate Milian, are, fii sigur de asta.
MILIAN - Să-ţi audă Dumnezeu vorbele, soro, să-ţi audă
Dumnezeu vorbele.
LIDIA - Trebuie să crezi mai mult Miliane. Trebuie să te
vindeci. Au trecut doisprezece ani de când Emanuel „a plecat”
în eternitate. Trebuie să te vindeci.
MILIAN - Cum?
LIDIA - Crezând mai mult în Dumnezeu. Mai alaltăieri am
citit ceva de genul „pariul lui Pascal”.
 MILIAN - Pascal?
LIDIA - Da. Pascal, în ultima parte a vieţii s-a convertit la
credinţă şi ar fi spus: „Dacă n-ar exista Dumnezeu - şi suntem
credincioşi - nu pierdem nimic - dacă există Dumnezeu,
câştigăm totul”.
MILIAN - Vorbe frumoase... Auzi, soro, să te întreb ceva:
Crezi în reîncarnare?
LIDIA - în reîncarnare? Doamne fereşte! Cum să cred în
lucruri păgâne? Eu cred în Mântuitorul nostru, în Domnul
nostru Iisus Hristos.
MILIAN - Şi totuşi reîncarnarea poate să existe, eu încep să
cred din ce în ce mai mult în ea.
LID1A - Roagă-te Miliane, ca să îndepărteze Dumnezeu de
la tine asemenea lucruri păgâne,
MILIAN - Există reîncarnare, soro. Şi dacă există
reîncarnare, îl pot face pe Emanuel să se întoarcă la mine. Nu
mă pot duce eu la el, dar poate veni el la mine.
LIDIA - Cum, Doamne nu mă lăsa?
MILIAN- Făcând un copil cu Darlingtonia, Copil ce va fi
reîncarnarea lui Emanuel. Emanuel vrea să vină din nou în
lume şi m-a ales ca tată tot pe mine. Eu nu mă pot duce la el,
dar poate veni el la mine. Cum nu-1 mai pot face cu Sofia, o
să-1 fac cu Darlingtonia. Emanuel vrea să se reîntoarcă la mine
şi o va face prin ea, prin DARLINGTONIA!

SCENA a V-a

DECOR - Inaugurarea apartamentului Darlingtoniei.

Totul mobilat cu gust, o îmbinare între clasic şi modern. Cărţi,
flori, covoare ovale, predomină culorile galben, maro, bej şi
verde. Măsuţe, fotolii, perinuţe, spaţii create prin aranjamente
subtile. Darlingtonia, Cătălin, Marta, soţia lui Cătălin.

CĂTĂLIN - (Cu paharul de vin în mână). Cum se spune la

inaugurarea unei locuinţe? Casă de piatră?
MARTA - Nu, Cătăline, casă de piatră se spune la
căsătorie, când feliciţi mirele şi mireasa.
DARLINGTONIA - „Casă de piatră”! Şi ei, săracii, mirele
şi mireasa, de multe ori n-au nici de pe ce bea apă. „Casă de
piatră”!...
MARTA - Dar aşa se spune, Darlingtonia. O ştii şi tu prea
bine, la căsătorie aşa se spune: „Casă de piatră”.
CĂTĂLIN - (Ciocnind cu Darlingtonia). Casă de piatra,
Darlingtonia! Casă de piatră. Eu zic că-i bine aşa.
MARTA (Ciocnind la rândul său cu Darlingtonia). Casă de
piatră, Darlingtonia! Şi poate...(O îmbrăţişează).
CĂTĂLIN - (Plesnindu-se peste frunte a aducere aminte).
Măi fetelor, acum mi-am amintit cum se spune; Să-I foloseşti
sănătoasă, Darlingtonia! (O îmbrăţişază). Să-1 foloseşti
sănătoasă(sănătoşi) aşa se spune, nu „Casă de piatră”.
MARTA - (Ciocnind paharul încă o dată cu Darlingtonia).
Uite, Cătălin, şi-a amintit cum se spune, dar eu îţi zic şi „Casă
de piatră”, poate te şi căsătoreşti...
CĂTĂLIN - Asta-i bună, Darlingtonia să se căsătorească...
Cu cine?
MARTA - Cum cu cine? Cu d-1 Milian!
CĂTĂLIN - Cu d-1 Milian... Dar d-1 Milian, ar putea să-i
fie tată...
MARTA - Şi ce dacă? S-au mai văzut cazuri...
CĂTĂLIN - S-au mai văzut cazuri... dar d-1 Milian, nu
numai că ar putea să-i fie tată, dar nu-i nici liber!
MARTA - Nu-i nici liber! Să se elibereze, pentru o fată ca
Darlingtonia merită să se elibereze de oricine şi de orice.
CĂTĂLIN — (Cu o anumită nervozitate). De oricine!
Poate de nevastă-sa, de Sofia, da. Dar de fiul său, care-i în
mormânt, nu se va putea elibera niciodată.
DARLINGTONIA - (Intervenind agitată, pe un ton ridicat).
Tăceţi! Lăsaţi-le aşa cum sunt. Domnul Milian, e d-1 Milian...
 (După o tăcere oarecum jenantă).
MARTA - (Ridicând paharul). Casă de... Pardon... Să-1
foloseşti sănătoasă, Darlingtonia!
CĂTĂLIN- (Hotărât, ridicândpaharul). Casă de piatră,
Darlingtonia!
DARLINGTONIA – (Ridicând paharul). Şi vouă dragii
mei,.. Casă de piatră!
CĂTĂLIN- (Ca să schimbe subiectul). Am citit într-un ziar
că vine vremea vârstnicilor, lumea vârstnicilor...
DARLINGTONIA - (Intuind jocul lui Cătălin). Cum să
vină lumea vârstnicilor, Cătăline?
CĂTĂLIN - Aşa scria Darlingtonia. Ceva de genul:
„începutul secolului XXI, marchează sfârşitul perioadei din
istoria omenirii, când numărul tinerilor este mai mare decât cel
ai bătrânilor. De acum înainte, numărul bătrânilor va întrece pe
cel al tinerilor”...
DARLINGTONIA - Şi cine a dat verdictul ăsta, mă rog?
CĂTĂLIN - Ei, cine 1-a dat? Un profesor american, unul
Cohen. Dar nu asta contează...
MARTA - Da, Darlingtonia, nu asta contează. Uită-te-n jur.
D-l Milian şi-a pierdut copilul, Zeul, pe Emanuel, eu şi Cătălin
nu ne putem face Zeul, nu putem avea un copil... Şi am cheltuit
atâta cu tratamentul, încât...
CĂTĂLIN - încât copilul ar putea fi cu facultatea terminată.
Medicii i-au mâncat ghiozdanul şi rechizitele de la şcoala
primară, manualele de la liceu, cursurile de la facultate, i-au
fumat toate ţigările, i-au sorbit toate cafelele, i-au uzat toate
costumele... de primăvară, de vară, de toamnă, de iarnă, palton,
pardesiu, fulgarin...
MARTA - Şi toate astea numai din vina mea.
CĂTĂLIN - N-ai nici o vină Marta dragă, nici o vină, nu te
învinovăţi degeaba.
MARTA - Cum să n-am nici o vină? Eu nu pot face copii.
Tu Cătălin, poţi.
 DARLINGTONIA - Are dreptate Cătălin, Marta. N-ai nici o
vină, aşa a vrut Dumnezeu.
MARTA - Aşa a vrut Dumnezeu? De ce a vrut Dumnezeu
aşa? Unii să poată avea copii şi alţii nu. Unii să poată avea
copii şi să-şi bată joc de ei, chiar să-i omoare, iar alţii să
tânjească după ei, ca în cazul meu şi a lui Cătălin şi să nu-i
poată avea sub nici un chip.
CĂTĂLIN - Unii şă-şi piardă copilul, copil ce a fost pentru
ei, ca un zeu, cum e bunăoară d-1 Milian, care 1-a pierdut pe
Emanuel, fiul şi prietenul său, iar alţii, ca în cazul nostru, să
tânjească toată viaţa - vorba Martei - după un copil şi să nu-1
poată avea niciodată... De ce toate astea? De ce?
DARLINGTONIA - Nu ştiu, Cătăline. Nu ştiu, Marta. Nu
ştiu...
MARTA - (Izbucnind ca într-o iluminaţie). Ba eu ştiu. Ştiu!
Ştiu fraţilor! Cum de nu m-am gândit până acuma? O să faceţi
voi copilul.
DARLINGTONIA ŞI CĂTĂLIN - (într-un glas). Care voi?
MARTA - (Transfigurată). Cum, care voi? Voi doi!
DARLINGTONIA ŞI CĂTĂLIN- (La unison). Noi doi!?
MARTA - Da, Darlingtonia. Da, Cătălin. Voi doi o să faceţi
copilul pe care nu-1 pot avea eu. O să-1 faceţi voi doi. Tu
Cătăline şi tu Darlingtonia. De ce să mai cheltuim pe la medici,
când puteţi să-1 faceţi voi. Doamne ce proşti am fost, cum de
nu ne-am gândit până acum? Copilul e ca şi făcut!

SCENA a Vl-a

(Acelaşi decor cu apartamentul Darlingtoniei.

Darlingtonia încă n-a apucat să strângă după ce a plecat
Cătălin şi Marta. Intră Milian).

MILIAN - (Intrând). Casă de piatră, Darlingtonia!

DARLINGTONIA - (Sărindu-i de gât). Se spune „Să-1
foloseşti sănătoasă, Darlingtonia!” „Casă de piatră”, se spune
când...
MILIAN - ...se căsătoreşte Darlingtonia...
DARLINGTONIA - ... cu Milian.
MILIAN - (Aşezându-se la masă, Jăcându-se comod şi
oftând). Of... Of... Darlingtonia... cu Milian...
DARLINGTONIA - (Aşezându-i-se pe genunchi. Şăgalnic).
Cu Milian!
MILIAN - în noaptea asta rămân la tine, sunt obosit... Faţă
de Sofia, am găsit o acoperire.
DARLINGTONIA - Rămâi la mine numai când eşti
obosit?... 1
MILIAN - Avem şi ceva de discutat...
DARLINGTONIA - De discutat, sau de înfăptuit?...
MILIAN - Şi una şi alta. Uite, astăzi mi-am dat seama de
un lucru aproape bizar...
DARLINGTONIA - Care-i lucrul acela, aproape bizar?
MILIAN - Ştii câte zile are anul?
DARLINGTONIA - Cum să nu ştiu? Ştie toată lumea. Trei
sute şaizeci şi cinci de zile.
MILIAN - Şi nopţile, nopţile cui le laşi?
DARLINGTONIA - M-ai întrebat de zile, Milian.
MILIAN- Asta-i lucrul acela bizar. Toţi uităm nopţile,
nopţile care de multe ori sunt mai frumoase şi mai importante
ca zilele.
DARLINGTONIA - De pildă, noaptea asta, când zici că ai
să rămâi la mine...
MILIAN- Da, şi noaptea asta. Anul are trei sute şaizeci şi
cinci de zile şi nopţi. Dar aici începe bizareria; fiecare zi îşi
face o noapte din aceeaşi noapte, din care îşi va face o noapte şi
ziua care urmează... Deci, noaptea-i ca o femeie, care se
împarte între doi bărbaţi...
DARLINGTONIA - (Ridicându-i-se de pe genunchi şi
sennndu-l cu vin),. Sau ca un bărbat, care se împarte între două
femei. Ca Milian, care se împarte între Darlingtonia şi Sofia.
MILIAN - (Ciocnindpaharul de vin cu Darlingtonia). Casă
de piatră, Darlingtonia!
DARLINGTONIA - (Ciocnind la rândul său). Să-1 folosim
sănătoşi Miliane!
MILIAN - (Bând). Să-1 folosim sănătoşi!? Dar, mai ştii?
Mai ştii, dacă n-o să-1 folosim sănătoşi, toţi trei?
DARLINGTONIA - (Care între timp s-a aşezat pe un
fotoliu). Care toţi trei, Miliane?
MILIAN - Darlingtonia, Miliari şi Emanuel!
DARLINGTONIA - Emanuel!?
MILIAN ™ Da, Emanuel! Emanuel, Darlingtonia!
DARLINGTONIA - Cum Emanuel!?
MILIAN - (Ridicăndu-se din fotoliu şi punânduse în
genunchi în faţa fotoliului Darlingtoniei şi cuprinzăndu-i
picioarele). „O să respir dulcea răsuflare a gurii tale. în fiecare
zi îţi voi contempla frumuseţea... Dă-mi mâinile tale, pline de
spiritul tău, ca să te primesc şi să trăiesc prin el Cheamă
numele meu de-a lungul veşniciei: niciodată nu va lipsi de la
chemarea ta”.
DARLINGTONIA - (Mângăindu-i capul şi strângându-l la
piept). Milian... Milian... Emanuel... Emanuel...
MILIAN - (Ridicându-se şi aşezându-se în fotoliu). Am
găsit soluţia, Darlingtonia. Am găsit soluţia!
DARLINGTONIA - Ce soluţie, Milian?
MILIAN - Soluţia pentru Emanuel!
DARLINGTONIA - Pentru Emanuel?
MILIAN - Da pentru Emanuel. Ştiu cum să-1 fac să revină
la mine.
DARLINGTONIA - Cum?
MILIAN - Prin tine!
DARLINGTONIA - Prin mine!?
MILIAN - Da, prin tine. Tu vei fi, POARTA
GALACTICĂ!
 DARLINGTONIA - Poarta!?..,
MILIAN- POARTA GALACTICĂ, prin care Emanuel va
reveni la mine. Eu nu mă pot duce la el, dar el, poate veni la
mine, prin tine.
DARLINGTONIA - Cum?
MILIAN - Făcând împreună un copil, care va fi
reîncarnarea lui Emanuel.
DARLINGTONIA - Reîncarnarea!?
MILIAN - Da, Darlingtonia, reîncarnarea lui Emanuel
Există reîncarnare şi Emanuel vrea să vină din nou în lume şi
m-a ales ca tată tot pe mine.
DARLINGTONIA - Şi ca mamă?
MILIAN - Mamă vei fi tu, căci Sofia nu poate fi.
DARLINGTONIA - Vai, Milian!
MILIAN - Nu, Darlingtonia. Aşa-i, dacă nu mă reîntâlnesc
acum cu el, n-o să-1 mai văd niciodată, nici chiar atunci când o
să mor nu mă voi putea întâlni cu el
DARLINGTONIA - Nu se poate, Milian, nu se poate!
MILIAN - Ba se poate, Darlingtonia, se poate. Dacă există
reîncarnare n-o să ne mai vedem niciodată.
DARLINGTONIA - Cum aşa?
MILIAN - Reîncarnarea crează un decalaj uriaş între
suflete. Când eu voi „pleca” la el, adică voi muri, el va fi
„plecat” de acolo şi n-o să-1 mai regăsesc, căci va fi reîncarnat,
iar când eu voi reveni reîncarnat...
DARLINGTONIA - Ca să-1 cauţi în viaţa asta..,
MILIAN - El va fi murit din nou şi se va pregăti pentru o
nouă reîncarnare... Iar când şi eu voi fi murit din nou, ca să-1
mai caut o dată acolo, el v-a „plonja” spre o nouă reîncarnare...
Şi tot aşa, şi tot aşa, la nesfârşit... Mai mult ca o veşnicie...
DARLINGTONIA - „Mai mult ca o veşnicie”...
MILIAN - Da, Darlingtonia. Acum e momentul ca prin tine
să-1 mai văd o dată, să-1 aduc înapoi la mine.
DARLINGTONIA - Prin POARTA GALACTICĂ!
 MILIAN - Da, Darlingtonia. „De la nefiinţă condu-mă la
fiinţă, de la întuneric du-mă la lumină, de la moarte spre
nemurire”. TU EŞTI POARTA GALACTICĂ!

- CORTINA –
 ACTUL II

SCENA I-a

Acelaşi decor cu apartamenul Lidiei din Actul I. Lidia şi

Miron, soţul acesteia la o cafea.

MIRON - Al naibii, cum e lumea asta, sau Dumnezeu, cine

ştie?
LIDIA - Lasă-1 pe Dumnezeu în pace, n-ai dreptul să-1
judeci.
MIRON - Dar de ce să nu am, nu suntem în democraţie?
Dumnezeu nu-i democrat? E dictator, e satrap? Ba eu cred că
am dreptul să-1 judec, aşa cum e el de Dumnezeu.
LIDIA - Mulţi cred, ca şi tine, că se vor judeca cu
Dumnezeu, că o să-1 tragă la răspundere, că o să-1 întrebe ce şi
cum.
MIRON - Da, şi eu cred asta. Cred asta... în măsura în care
cred în Dumnezeu.
LIDIA - Vă înşelaţi însă, cu toţii, amarnic, veţi tăcea şi o să
vă ascundeţi, ca Adam în grădina Edenului după ce a căzut în
păcat.
MIRON- în păcat? Ce păcat mai mare poate fi, decât cel pe
care-1 făcuşi tu la Judecătorie?
LIDIA - Păcat!? Eu nu consider că am păcătuit.
MIRON - Tu nu consideri... Dar consideră alţii, va
considera Dumnezeul tău, pocăito!
LIDIA - Nicidecum.
MIRON - Nicidecum... La originea oricărui lucru, bun sau
rău, există factori determinanţi şi factori favorizanţi...
LIDIA - Şi care-s factorii determinanţi şi care-s
favorizanţi?
 MIRON Ai răbdare. Ai răbdare pocăito! Când reuşim să
facem un lucru bun îl punem în exclusivitate în seama
factorilor determinanţi, care, în genere, sunt în noi. Lucrurile
bune, ne place să credem că le-am făcut numai noi, cu de la
sine putere.
LIDIA - Şi când „reuşim” să facem un lucru rău?
MIRON - Când reuşim să facem un lucru rău, situaţia se
schimbă, punem totul în seama factorilor favorizanţi, care de
obicei sunt externi: o anumită persoană, o anumită împrejurare,
etc. Acestea au făcut lucrul acela rău, nu noi, NICIDECUM
NOI!
LIDIA - (Contrariată). Nu înţeleg ce vrei să spui, dacă vrei
să spui cu adevărat ceva, sau doar faci teorie pură.
MIRON - Nu înţelegi, sau te faci că nu înţelegi? Şi apoi
nu-i teorie, nevastă. Nu-i teorie, e o practică pură, făcută de
tine, de una singură... Dar, uite aici mă bucur, că nu mai pot
juca nici cel puţin rolul factorului favorizant.
LIDIA - Deci, ştii tot, cu amănunte, cu tot...
MIRON - Da, ştiu tot, cu amănunte, cu tot... Mai bine n-aş
fi ştiut. M-am întâlnit cu judecătorul. A rămas şi el stupefiat,
încremenit... Mamă denaturată, ce eşti!
LIDIA - Mamă denaturată!? Dar tu ce eşti? Tată denaturat?
Toată viaţa te-ai învelit, toată viaţa ţi-ai acoperit-o c-o funcţie,
c-un grad, c-o laudă a superiorilor, d-le colonel-pensionar.
MIRON - Nu m-am acoperit cu nimic, în afară de munca
mea, în afară de lupta pentru o convieţuire paşnică, umană, sau
dacă vrei, interumană.
LIDIA - Interumană!? Ce interumanitate a fost între tine şi
fiul tău,singurul tău fiu, Laviniu?
MIRON -- Interumanitatea disciplinei şi a ordinii, a stimei
reciproce şi a ajutorului reciproc...
LIDIA - „A stimei reciproce, a ajutorului reciproc’ ... Mai
termină cu lozincăraiul ăsta comunist.
MIRON - Pentru mine nu-i lozincărai. Dar înlocuieşte-1 tu
cu altceva, să văd dacă găseşti tu ceva mai bun. Tu, sau
Laviniu.
LIDIA - Tu, sau Laviniu! Dar tu unde ai fost, ce-ai făcut,
nu l-am crescut împreună?
MIRON - Văd că l-ai crescut numai tu, de a ajuns în halul
ăsta. Tu l-ai cocoloşit, tu l-ai sustras de le ordine şi disciplină şi
l-ai aruncat în braţele iresponsabilităţii şi a băuturii.
LIDIA - Eu, numai eu!?
MIRON - Da, tu, numai tu. Nu aţi dus lipsă de nimic.
Funcţia şi gradul meu v-a oferit totul.
LIDIA - Ne-ai oferit totul în afară de tandreţe.
MIRON - Tandreţe!? Poţi să-mi spui cu ce anume se
mănâncă tandreţea?
LIDIA - Cu ce anume se mănâncă tandreţea? Probabil că
tot cu tandreţe.
MIRON - Mănâncă-ţi „tandreţea” singură. Dar măcar dacă
ţi-ai servi-o în blidul familial. Dar, ai facut-o publică, ai pus-o,
ai deşertat-o în blidul public, şi asta după ce s-a instaurat
proprietatea privată şi s-a abolit proprietatea comună,
socialistă.
LIDIA - Vorbeşti ca pe timpul comunismului.
MIRON - Eu vorbesc ca pe timpul comunismului? Dar tu
faci ca pe timpul comunismului.
LIDIA - Ce-am făcut eu ca pe timpul comunismului?
MIRON Ce-ai făcut? Ţi-ai distrus copilul. Propriul tău
copil. Să mergi la Judecătorie şi să declari, să depui mărturie
într-un proces de divorţ, contra propriului tău copil, depăşeşte
orice morală.
LIDIA - Nu depăşeşte orice morală. Asta-i morala
adevărată. Asta-i morala ce mi-a inspirat-o Dumnezeu, singura
care va rămâne şi după stingerea veacurilor.
MIRON - (Ridicăndu-se şi îmbrăcându-se pentru oraş).
Rămâi tu cu morala ta şi cu Dumnezeul tău. Eu mă duc la
crâşmă să mă apuc şi eu de băut, poate aşa o să devin „tandru”
cu Laviniu, căci tu nu mai ai nevoie de tandreţea mea, tu ai
„tandreţea” Dumnezeului tău.
LIDIA - O să te judece Dumnezeu!
MIRON- Dumnezeu o să judece o singură dată lumea, la
sfârşitul ei, lumea însă, îl judecă în fiecare zi pe Dumnezeu!
(Iese).

SCENA a Il-a

Acelaşi decor. Intră Laviniu, uşor ameţit de băutură, în

camera unde a rămas Lidia după plecarea lui Miron, c-o sticlă
de ţuică şi un pahar luate din frigiderul din bucătărie şi-n loc
de orice salut, declamă:

LAVINIU - „De-o vreme-n crâşmă mă tot ştiu/ Şi-aici sunt

ca la mine-acasă/ Iar haina mea cea mai frumoasă/ O vând pe-o
sticlă de rachiu”. (Ion Iancu Vale — Postură).
LIDIA - Ţi-ai vândut-o pruncule, într-adevăr, „haina ta cea
mai frumoasă”, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, ţi-ai vândut-o
Satanei.
LAVINIU - Dar de unde ştii tu că mi-a dat-o Dumnezeu
haina asta, atât de frumoasă - poate mi-a dat-o Satana.
LIDIA - Satana nu poate da nimic, el doar „denaturează”
hainele date de Dumnezeu.
LAVINIU - (Turnându-şi din sticla de ţuică şi bând). Hai
pocăito, mie să nu-mi faci teorie, fa-o din nou la Judecătorie,
cum ai facut-o ieri.
LIDIA - Laviniu dragă, nu-nţelegi nici acuma, când o să
înţelegi că...
LAVINIU - Ce să înţeleg? Nebunia pe care ţi-au băgat-o în
cap pocăiţii? Nu, eu am nebunia mea (Bând): „Câte-un amic tot
mai găsesc şi care/ Când am arginţi în buzunar/ îmi zice
cântecele de pahar/ Iar eu cu sârg torn în pahare” (Ion Iancu
Vale - Postură).
 LIDIA - Arginţii lui Iuda, pruncule, arginţii lui Iuda...
LAVINIU - Arginţii lui Iuda!? Pot să fie şi arginţii lui
Lucifer, ce-mi pasă mie, nu m-ai făcut tu derbedeu la
Judecătorie? (Bând): „ Iar când, tot bând, ajung la apogeu/ într-
o întunecime de crevasă/ Răstorn şi sparg tot ce-i pe masă/
înjur şi strig precum un derbedeu” (Ion Iancu Vale - Postură).
LIDIA - Doamne, Doamne, unde-ai ajuns, cât de mult te-a
cumpărat Satana, oare mai există ceva în tine de-a lui
Dumnezeu?
LAVINIU - Cum să nu mai existe? Ficatul!
LIDIA - Ficatul!?
LAVINIU - Da, ficatul. Ca o fostă asistentă medicală,
astăzi la pensie, ar trebui să ştii câte ceva despre rolul ficatului
în organismul uman.
LIDIA - Despre rolul ficatului?
LAVINIU - Da, despre rolul ficatului. Eu am un ficat
nemuritor, invidiat de toţi beţivii, am ficatul lui Prometeu, care
se refacea în fiecare noapte, după ce zilnic era ciugulit de
vulturul trimis de Zeus. Pot să beau cât vreau (îşi toarnă şi
bea).
LIDIA - Poţi să bei cât vrei... Doamne, Laviniu...
LAVINIU - Doamne, Laviniu... Nu-1 mai pomeni pe
Doamne, nu-1 mai lua pe Doamne în braţe, cum ai făcut la
Judecătorie, nu te mai ascunde în spatele lui.
LIDIA - Dar nu mă ascund, dacă mă ascundeam, nu mă
duceam să depun mărturie la judecătorie.
LAVINIU - Da, ziua în amiaza mare, doamna Lidia, fostă
asistentă medicală, actualmente pensionară, merge să-şi
ponegrească propriul copil în faţa unui judecător alcoolic şi
corupt, facându-1 derbedeu şi beţiv. într-un simplu proces de
divorţ, se aliază cu duşmanul.
LIDIA - în faţa unui judecător alcoolic şi corupt! Eu am
fost în faţa instanţei divine, şi Dumnezeu te va judeca prin
acest judecător alcoolic şi corupt, cum îl faci tu.
 LAVINIU - în faţa instanţei divine!? Tu şi tata, aţi fi putut
fi instanţa mea divină. Pentru orice copil, instanţa divină sunt
părinţii şi numai părinţii şi nu judecătorii alcoolici şi corupţi,
judecători civili, penali, sau... să-i ia mama dracului pe toţi.
LIDIA - Nu înjura Laviniu. Părinţii, instanţa divină!? Da,
dar ne-ai ascultat tu vreodată pe noi? Ţi-ai ascultat „instanţa
divină”?
LA VINIU - Dar, voi, voi m-aţi ascultat vreodată pe mine,
m-aţi audiat, v-aţi întrebat vreodată, cine sunt, ce vreau, ce pot?
LIDIA - Cum, cine eşti?
LAVINIU Da, cine sunt. Căci a fi fiul vostru, nu înseamnă
în mod automat că trebuie să fiu ca voi. V-aţi întrebat vreodată,
cât la sută sunt VOI, şi cât la sută sunt EW Şi dacă sunt sută la
sută VOI, ce-mi mai rămâne MIE, cine sunt EU?
LIDIA - Cine eşti TU?
LAVINIU - Da, cine sunt EU? Cine sunt EU, mamă? Cine
sunt EU, tată?
LIDIA - Eşti copilul nostru, singurul nostru copil, Laviniu.
LAVINIU - Ba nu sunt copilul vostru.
LIDIA - Cum să nu fii copilul nostru, Laviniu? Se poate să
spui asemenea bazaconii? Vezi, dacă bei, vezi ce face băutura
din tine?
LAVINIU - „Ce face băutura din tine”... Nu sunt copilul
vostru, pentru că nu vă regăsiţi în mine, egoiştilor! Dacă eram
copilul vostru, nu te lepădai de mine în faţa judecătorului.
LIDIA Nu m-am lepădat, Laviniu, nu nvam lepădat.
LAVINIU - Ba te-ai lepădat mamă, te-ai lepădat şi încă
într-un mod crunt, în public. Lucru pe care tata, uite, acuma îmi
dau seama, totuşi nu 1-a făcut. Apropo, unde-i?
LIDIA - S-a dus ca să devină ca tine, s-a dus să bea.
LAVINIU - Să bea tata Miron? El care n-a băut o viaţă
întreagă, acum în al doisprezecelea ceas s-a „trezit” în sfârşit şi
se apucă de băutură, poate ca să-mi regăsească paşii prin toate
cârciumile... La pensie... d-1 colonel... Prestanţa... d-1
colonel... la pensie... De fapt, la pensie, ce poţi să faci în ţara
asta, în afară de a te apuca de băut? Bravo lui! Bravo lui tata-
Miron! (Bea).
LIDIA - Toate ar fi putut fi altfel, Laviniu...
LAVINIU - Da, toate ar fi putut fi altfel, dacă nu mergeai tu
la Judecătorie.
LIDIA - Nu, înainte de asta, înainte de asta, Laviniu.
LAVINIU - înainte de asta eraţi numai voi cu prestanţa
voastră socială, acuma, sunt doar eu cu prestanţa mea
personală.
LIDIA - Nu există aşa ceva, prestanţă socială şi prestanţă
personală.
LAVINIU- Nu există!? Ba uite că există, la mine există.
Dar acum totu-i zadarnic...
LIDIA Gestul meu n-a fost zadarnic, Laviniu...
LAVINIU - (Bând). Ba a fost zadarnic mamă-Lidia, a fost
zadarnic. Bagă bine în cap ceea ce îţi spun acuma.
LIDIA - Ce-mi spui?
LAVINIU- Nevastă-mea, şi-a retras acţiunea de divorţ.
LIDIA - Şi-a retras acţiunea de divorţ? Dar cum?
LAVINIU - Dar cum? Şi-a retras acţiunea de divorţ şi gata.
LIDIA Dar ce-a determinat-o?
LAVINIU - E gravidă.
LIDIA - E gravidă!? O să aveţi un copil! lisus Hristos mi-a
ascultat rugăciunea.
LAVINIU - Rămâi tu cu lisus Hristos al tău, pe mine m-ai
pierdut definitiv. Dar nu numai pe mine, ci şi pe copilul, care o
să se nască, pe nepotul, sau nepoata ta, care ţi-ar fi mângâiat
zilele la bătrâneţe.
LIDIA - Laviniu!
LAVINIU - Rămâi tu cu lisus Hristos al tău: „Te-am
aşteptat Iisuse la un ceai/ Pe muntele mereu cuprins de ceaţă/
Dar în zadar, căci pentru mine n-ai/ Avut vre-un pas să-1 fi
simţit în viaţă” (Ştefan Doru Dăncuş - întâlnirea).
 LIDIA - Ba, a avut Laviniu. A avut, pasul pe care l-am
făcut eu la Judecătorie.
LAVINIU - (Turnându-şi şi bând). E pasul tău şi a lui lisus
Hristos, dar fară mine: „ Căci eram alb, Iisuse şi-n tăcere/
Făceam cu vreascuri umede un ceai/ Eram bătrân, eram fară
vedere/ Nu desluşeam de pleci ori de veneai” (Ştefan Doru
Dăncuş - Întîlnirea). Ne vom întâlni la Judecata de Apoi.
(Laviniu iese lăsând sticla de ţuică pe masă).
LIDIA - (Rămasă singură, începe să cânte o strofă dintr-o
cântare bisericească): „Iartă-mă Dumnezeul meu/ Pentru
gândul negândit/ Pentru patimă-n privit/ Pentru vorbe fară har/
Doamne, Iartă-mă tu iar”. (Pe finalul strofei intră Milian).

SCENA a IlI-a

MILIAN - (Intrând fără să salute). M-am întâlnit cu

Laviniu, era tare tulburat, mi-a vorbit despre un ceai, despre
lisus Hristos... despre Judecata de Apoi... Iar pe tine te găsesc
ca-n transă, cântând această cântare bisericească, care trebuie
să recunosc, e minunată. Dar ce s-a întâmplat ?
LIDIA - N-aduce anul, ce aduce ceasul. Judecata de Apoi...
Poate pentru noi a şi fost.
MILIAN - Pentru mine, da, a fost când mi 1-a luat
Dumnezeu pe Emanuel, dar pentru tine ?
LIDIA - Dumnezeu va judeca o singură dată lumea, la
sfârşitul ei, dar lumea îl judecă în fiecare zi pe Dumnezeu.
MILIAN - De unde-s cuvintele astea, ale cui sunt, căci nu
pot fi ale tale ?
LIDIA - Sunt cuvintele soţului meu Miron şi ale
cumnatului tău, tot Miron.
MILIAN - Ale lui Miron ? Şi el unde-i ?
LIDIA - S-a dus să se îmbete, s-a dus la crâşmă, s-a apucat
de băut.
MILIAN - Miron să se apuce de băut ? El care toată viaţa
n-a pus picătură de băutură în gură, sau dacă a pus-o, a facut-o
aşa, doar pe vârful limbii, ca degustătorii ?
LIDIA - El. Vorba lui Laviniu: ce mai are de făcut un
pensionar în ţara asta, decât să se apuce de băut ?
MILIAN - (Turnându-şi din sticla de pe masă şi bând).
Lămureşte-mă şi pe mine surioară; Miron, Laviniu, cârciumă,
Dumnezeu, Judecata de Apoi...
LIDIA - (Mustrătoare). Nu te poţi abţine nici tu Miliane,
nici în clipele astea ?
MILIAN - (Aşezându-se la masă). Dar ce clipe sunt ?
LIDIA - Clipele în care mi-am pierdut copilul.
MILIAN - Ce copil ? Ce tot vorbeşti acolo ? „Clipele în
care mi-am pierdut copilul”. Doamne, iartă-mă, vorbeşti de
parcă ai fi avortat.
LIDIA - Am avortat Miliane, bine zici, am avortat.
MILIAN - Ce-ai avortat ?
LIDIA - L-am avortat pe Laviniu, pe fiica sau fiul lui
Laviniu, i-am avortat pe amândoi şi ne vom reîntâlni la
Judecata de Apoi.
MILIAN- Eu unul nu înţeleg nimic. Avortat... Laviniu...
fiul sau fiica lui Laviniu... Judecata de Apoi...
LIDIA. - Nu ţi-am spus mai înainte că poate pentru noi,
Judecata de Apoi, a şi fost ? Văd că nu eşti atent.
MILIAN- Ba sunt, dar degeaba, că tot nu înţeleg nimic.
LIDIA - N-ai ce înţelege, căci nici eu una, nu mai înţeleg
nimic.
MILIAN - Dar totuşi, ce s-a întâmplat ?
LIDIA - S-a întâmplat, că nevasta lui Laviniu a introdus
acţiune de divorţ, iar eu... am depus mărturie în cadrul
divorţului, contra lui Laviniu. Miron s-a supărat şi mă face
mamă denaturată, Laviniu mă ameninţă cu Judecata de Apoi...
Şi ca să fie toate „în rândul lumii”... nevasta lui Laviniu
renunţă la divorţ, pentru că a rămas gravidă...
MILIAN - Gravidă i ?
LIDIA - Gravidă. însărcinată. Voi fi bunică, o bunică
renegată.
MILIAN - însărcinată ! ?
LIDIA - Gravidă.
MILIAN - Dar, asta-i bine.
LIDIA - Bine, pentru cine ?
MILIAN - Bine pentru toţi. Pentru Laviniu, pentru nevastă-
sa, pentru Miron, pentru tine...
LIDIA - Nu, că Laviniu mi-a spus adio şi mi-a dat întâlnire
la Judecata de Apoi.
MILIAN - Vorbe, Lidia, vorbe. O să-şi revină când va fi
tată, când va deveni tată... Dar şi tu cu Judecătoria, cu mărturia
ta...
LIDIA - Mi-am pierdut copilul Miliane, simt asta, o simt în
inima mea. Amândoi ne-am pierdut copii dar în mod diferit, eu
pe al meu, l-am pierdut de două ori... Şi de tot ce s-a întâmplat
sunt vinovată numai eu...
MILIAN - Nu te învinovăţi singură, soro, nu are nici un
rost. N-ai nici o vină, nu eşti vinovată.
LIDIA - Dar, atunci cine-i ?
MILIAN - Poate, firea ta... LIDIA - Firea mea ! ?
MILIAN - Da, firea ta. Fiecare om, oricine s-ar crede
el, nu-i. altceva decât sclavul firii sale.
LIDIA Şi firea, firea asta, cine ţi-o dă ?
MILIAN - Dumnezeu.

SCENA a IV-a

DECOR - Curtea-grădină a unei case particulare, casa lui

Cătălin şi a Martei. In spate, se vede casa. în faţă, curtea-
grădină; alei cimentate, unele pietruite, flori, verdeaţă
trandafiri agăţători, ronduri de flori ce-nconjoară un chioşc de
lemn, în care la o masă pe nişte scaune de răchită, Cătălin şi
Marta beau vin. E doar c-o săptămână înainte de Paşti,
săptămâna Floriilor şi toată natura a înflorit, vrând parcă să
se prostearnă la picioarele Mântuitorului E înspre amurg şi
soarele se lipeşte de fiecare petală de floare, poleind-o,
mângâie blând chioşcul şi toată curtea-grădină, se joacă-n
canceul cu vin de pe masă, dă să moară-n asfinţit, dar mai
întârzie, parcă îndrăgostit de Cătălin şi de Marta,
transmiţându-le vraja asfinţitului cuprins de faldurile
amurgului..,

MARTA - (Privind florile, verdeaţa din jur, lăsându-se

cuprinsă, învăluită ca-ntr-o aură de razele soarelui ce se
cerneau printre frunze). Toate astea Cătăline, vor muri odată
cu noi, când n-om mai fi noi, n-or mai fi nici ele...
CĂTĂLIN - (Prejacându-se că nu înţelege, jucându-se c-o
rază de soare ce parcă voia să bea din canceul cu vin). Care,
toate astea, Marta ?
MARTA - Casa... Chioşcul... curtea-grădina, florile, viţa de
vie...
CATĂLIN - Viţa de vie, florile, mor în fiecare an, dar...
MARTA - Dar în anul următor, învie din nou, parcă mai
frumoase, mai tinere, mai strălucitoare cu toate că-s mai
bătrâne cu-n an...
CĂTĂLIN- Vezi, nimic nu moare, nimic nu se pierde, totul
se transformă din ceva în altceva, parcă aşa a spus Lomonosov
şi Lavoisier, sau Lavoisier şi Lomonosov, fară să ştie unul de
altul.
MARTA - Nu, Cătăline, când vom muri noi, vor fi murit şi
ele definitiv... Acum trăiesc doar pentru noi, sunt ale noastre,
dar după ce noi n-om mai fi...
CĂTĂLIN - „Când vom muri noi”.. Dar pentru mai toată
lumea suntem ca şi morţi. Căci cine ştie că trăim, cine ştie că
există o Marta şi un Cătălin ?
 MARTA - Florile, toată verdeaţa asta, trandafirii agăţători,
chioşcul ăsta, casa noastră...
CĂTĂLIN - Da, ele săracele şi vecinul din stânga, vecina
din dreapta, vânzătoarea de la ABC-ul din colţ... Darlingtonia...
domnul Milian...
MARTA - Şi alte câteva cunoştinţe de conjunctură, de
afaceri...
CĂTĂLIN - Vezi ! Pământul ăsta de tină, care se zice că e
plin de viaţă, se mişcă prin spaţii, cărând în spinare nişte morţi.
Căci cine ştie că noi existăm ? Mapamondul... Doamne !
Continentul!... ? Ţara ?... Nici pomeneală. Oraşul ? Are alte
treburi. Cartierul ? O stradă şi de pe acea stradă un număr de
casă şi atât. Nu ştie nimeni de noi, de existenţa noastră, de
contemporaneitatea noastră, n-au nevoie de ea.
MARTA - Ba ştie cineva că existăm.
CĂTĂLIN - Cine ?
MARTA - Fiscul !
CĂTĂLIN - Ăştia de la fisc, da, ăştia ştiu că existăm.
Bravo Marta ! Hai să te pup. (Se ridică, o îmbrăţişază şi o
sărută uşor pe frunte, după care se reaşează, continuând să se
joace cu raza de soare din canceul cu vin ).
MARTA - (C-un fel de ciudă în glas). Dar pe politicieni îi
ştie toată lumea, tot mapamondul, tot continentul, toată ţara, tot
oraşul, tot cartierul, doar ei există, doar ei trăiesc.
CĂTĂLIN - Da de unde, Marta. Şi ei sunt morţi.
MARTA - Şi ei ?
CĂTĂLIN - Da, Marta dragă, totul e o iluzie, de data asta
iluzia lor. Căci cine-1 cunoaşte pe parlamentarul X din partidul
Y ? Probabil toţi parlamentarii, dar e numai o probabilitate,
sunt convins că nici în Parlament nu se cunosc direct între ei,
fiind prea mulţi.
MARTA - (Insistând). îi cunosc totuşi, toţi membrii
partidului respectiv.
CĂTĂLIN - Iar e o iluzie, n-au cum să-i cunoască toti
membrii, dacă partidul respectiv e mare şi are, să zicem, filiale
în toată ţara.
MARTA - îi cunosc, totuşi, toţi membrii din filiala
respectivă.
CĂTĂLIN - Şi asta e îndoielnic, căci sunt membri de partid
activi şi membri de partid pasivi. Şi apoi, dacă filiala e mare,
oraşul şi judeţul aşişderea...
MARTA - Deci şi politicianul...
CĂTĂLIN - E tot un om mort! Oricât s-ar crede el de
buricul pământului, şi-n persoana lui, globul ăsta de tină, tot un
mort poartă în spinare.
MARTA - (După o mică pauză). Nu mai vreau să fiu
„singură”, nu mai vreau să fiu „moartăCătăline.
CĂTĂLIN - Nu eşti „moartă” Marta, tu trăieşti prin mine,
iar eu trăiesc prin tine.
MARTA - Ba suntem amândoi morţi, dacă nu trăim printr-
un al treilea.
CĂTĂLIN- Printr-un al treilea?
MARTA - Da, prin copil!
CĂTĂLIN - Vom mai încerca, cum am mai încercat şi până
acuma, poate medicina asta mai descoperă ceva...
MARTA - (Hotărâtă). Nu prin medicină, Cătăline! Nu prin
medicină!
CĂTĂLIN - Dar prin ce?
MARTA - Prin Darlingtonia!
CĂTĂLIN - Prin Darlingtonia!? Eu am crezut că ai spus-o
atunci... aşa... în şagă... că ai glumit...
MARTA - N-am glumit Cătăline.
CĂTĂLIN - N-ai glumit!? M-am mai gândit şi eu, fără să
vreau, la toată povestea asta, de-atunci, de când ai pus-o tu pe
tapet. Dar sunt două impedimente serioase.
MARTA - Spune-le!
CĂTĂLIN - în primul rând, orice femeie îndrăgostită,
oricât de urâtă ar fi...
 MARTA - Şi Darlingtonia nu-i urâtă,
CĂTĂLIN - Da, că despre ea-i vorba, devine frumoasă, sau
mai frumoasă, când e îndrăgostită, adică emană o anumită
strălucire pe care celelalte femei nu o au, iar în privirea ei poţi
citi adoraţie, grijă şi îngrijorare pentru...
MARTA - Pentru domnul Milian.
CĂTĂLIN - Da, căci de el e îndrăgostită Darlingtonia.
MARTA - înţeleg să fie el îndrăgostit de ea, la diferenţa lor
de vârstă, ar putea să-i fie tată, dar ea de el?...
CĂTĂLIN- Ba şi ea de el, acolo-i o relaţie mai specială...
MARTA Mai specială!?... Banii, pe care i-am risipit cu
doctorii, o să-i dăm Darlingtoniei. Al doilea impediment
„serios”’?
CĂTĂLIN -E că m-aş putea eu îndrăgosti de Darlingtonia.,.
.Dacă mi-o pui aşa, direct în braţe... Nu te-ai gândit la asta?
MARTA. - Ba, m-am gândit,
CĂTĂLIN - Şi atunci?
MARTA - Risc. Risc totul pentru copil!
CĂTĂLIN îl putem avea altfel, Marta, printr-o înfiere.
MARTA - Nici gând. Vreau ceva din tine, sânge din
sângele tău, suflare din suflarea ta. Vreau să te fac nemuritor,
Cătăline !
CĂTĂLIN - Cum?
MARTA - Prin copilul tău. Prin copilul pe care o să-1 faci
cu Darlingtonia!

SCENA a V-a

Acelaşi decor din Scena I-a, Actul I

NEVASTA PASTORULUI - (Intrând sfioasă şi temătoare

în biblioteca-birou). Pastore... Bunul meu pastor... Pastore...
PASTORUL - (Care era aţipit în fotoliu. Tresărind). Hai,
intră nevastă de pastor. Nu te sfii, eşti la tine acasă.
 NEVASTA PASTORULUI - (Apropiindu-se din ce în ce
mai mult de pastor şi din ce în ce mai temătoare.) Pastore...
Bunul meu pastor...
PASTORUL - (înfăşcând-o de talie şi trăgând-o peste el în
fotoliu). Hai, nevastă nu te mai fâstâci atâta, că am poftă de
tine. „Bucură-te!”
NEVASTA PASTORULUI - Să mă bucur?
PASTORUL - Sigur! „Bucură-te, Mărie!”
NEVASTA PASTORULUI - (Zbătându-se în braţele
vânjoase ale acestuia). Ie-i numele Domnului în deşert.
PASTORUL - I-auzi, nevasta de pastor! îşi critică pastorul.
De când şi până când? Am poftă de nurii tăi, nevastă.
NEVASTA PASTORULUI - Pastore, s-a întâmplat o
nenorocire.
PASTORUL - (Frământându-i corpul). O să se întâmple
mai mult decât o nenorocire, dacă nu-i dai Cezarului, ce-i a
Cezarului!
NEVASTA PASTORULUI - Cezarului!?
PASTORUL - Da, Cezarului! Eu, sunt Cezarul tău!
NEVASTA PASTORULUI - Cezarule! S-a întâmplat o
nenorocire.
PASTORUL - O să se întâmple chiar acum una, dacă... Dar
o nenorocire în doi.
NEVASTA PASTORULUI - Nu, că s-a întâmplat deja, şi tot
în doi...
PASTORUL - (încins cle-a binelea). Toate nenorocirile se
întâmplă de obicei în doi.
NEVASTA PASTORULUI - Dar nu cu noi, nu cu noi doi.
PASTORUL - (Turbat de dorinţă). Ba cu noi. Cu noi doi,
în doi...
NEVASTA PASTORULUI -In doi, dar cu alţi doi şi se
revarsă asupra altor doi... nenorocirea...
PASTORUL - Să se reverse, să se spargă toate zăgazurile,
să-şi dea drumul...
 NEVASTA PASTORULUI - Zăgazurile s-au spart pastore,
s-au rupt, şi-au dat drumul... Viviana a rămas gravidă!
PASTORUL - (Ridicăndii-se brusc şi aruncând-o ca pe-o
năpârcă din braţe). Ce-ai spus?
NEVASTA PASTORULUI - Ce-am vrut să-ţi spun de cum
am intrat, bunul meu pastor. Viviana a rămas gravidă.
PASTORUL - A rămas... Viviana... Cu cine?
NEVASTA PASTORULUI - Cu mentorul ei, cu profesorul
universitar de teologie.
PASTORUL - Cu cine!?
NEVASTA PASTORULUI - Cu profesorul universitar de
teologie.
PASTORUL - Călugărul tibetan!
NEVASTA PASTORULUI - Nu-i călugăr, e...
PASTORUL - S-a culcat cu Văduva...
NEVASTA PASTORULUI - Nu, s-a culcat cu Viviana.
PASTORUL - Şi a omorât şi capra.
NEVASTA PASTORULUI - N-avem capră, bunul meu
pastor.
PASTORUL - A băut ulciorul de vin...
NEVASTA PASTORULUI - Să-ţi aduc vin?
PASTORUL Adu-mi „nuiaua” !
NEVASTA PASTORULUI - Ce nuia?
PASTORUL - Trimite-o pe Viviana la mine, iar tu, rămâi
deoparte. (Nevasta pastorului iese. Pastorul începe să se
plimbe cu mâinile la spate gânditor, în aşteptarea Vivianei).
VIVIANA - (Intrând). M-ai chemat tati?
PASTORUL - (îmbrăţişând-o). Da, fetiţa tatii. Da, Viviana
mea. (Viviana îl îmbrăţişază la rândul ei şi rămâne cu capul la
pieptul pastorului).
VIVIANA - Tati...
PASTORUL - Plângi fetiţa tati, plângi Viviana mea.
VIVIANA - Dar, de ce să plâng tati?
PASTORUL - Da. în fond, de ce să plângi? Ştiu că tu eşti
nevinovată.
VIVIANA - Să ştii tati că eu n-am vrut chiar de la început,
dar...
PASTORUL - Ştiu, îmi închipui... Călugărul tibetan,
ulciorul de vin, văduva, capra... Dar aranjează tati totul. Un
avort în cea mai mare taină...
VIVIANA -- Un avort? Dar nu-i păcat?
PASTORUL - Ce păcat mai poate fi acuma? Ulciorul cu
vin, văduva, capra...
VIVIANA - Eu nu-s capră, tati.
PASTORUL - Cum să fii tu... Doamne, Viviana mea,
aranjează tati totul. Vorbesc eu cu cel mai bun ginecolog şi te
face ca nou născută.
VIVIANA - Ca şi nou născută?
PASTORUL - Da, fetiţa tatii, ca şi nou născută. Şi apoi îţi
fac cunoştinţă c-un american virgin.
VIVIANA - Ce să fac eu c-un american virgin, tati?
PASTORUL - Să te treacă oceanul!

- CORTINA –
 ACTUL III.

SCENA a I-a

DECOR — Un apartament obişnuit de bloc cu două

camere, cu mobilierul adecvat, apartamentul lui Milian şi al
Sofiei. In amurg, de Paşti, Sofia şi Milian la un vin, la ouă
roşii, la o ţigară, la taclale, în bucătărie.

SOFIA - (Aprinzându-şi o ţigară). Aici e mai comod, se

poate fuma, dă-1 încolo de televizor, măcar de Paşti să stăm şi
noi de vorbă.
MILIAN - (Aprinzându-şi şi el o ţigară). Ai dreptate. Hai
să fumez şi eu. Şi apoi de Paşti, gata, mă las, de învierea
Domnului.
SOFIA - (Deschizând geamul şi cercetând cerul). De
învierea Domnului, bine Miliane, vreau s-o văd şi pe asta.
MILIAN - Dar ce faci acolo ?
SOFIA - Vreau să număr stelele, dar văd că n-au apărut
încă.
MILIAN - „La steaua care-a răsărit”.
SOFIA - „E-o cale atât de lungă”.
MILIAN - „Că mii de ani i-au trebuit/ luminii să ne-
ajungă”.
SOFIA - „Poate de mult s-a stins în drum/ în depărtări
albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre”.
MILIAN - (Bând vin). BING - BANGUL UNI-
VERSULUI! BING-BANG.. .Expansiunea Universului, ca
apoi să se restrângă în el însuşi şi să se stingă într-un fel de
NIRVANA.
SOFIA - NIRVANA UNIVERSULUI...
MILIAN - Da, poate că are şi Universul Nirvana lui.
 SOFIA - Şi reîncarnarea lui.
MILIAN - (Tresărind). Reîncarnare ai zis?

SOFIA - Reîncarnare, Miliane, reîncarnare.

MILIAN — (Bând ca să-şi ascundă emoţia). Crezi în
reîncarnare, Sofia?
SOFIA -- De ce să nu cred, Miliane? Se crede astăzi în
atâtea prostii, n-o fi reîncarnarea cea mai mare dintre ele.
MILIAN - Eu cred Sofia, cred în reîncarnare.
SOFIA - Crezi cu adevărat?
MILIAN - Da, cred cu adevărat.
SOFIA - Ferice de tine. Ferice de cei ce cred, în orice. Cine
crede e pe jumătate fericit.
MILIAN - Emanuel!
SOFIA - Da, Emanuel. Vezi, pentru asta nu pot crede eu.
Emanuel al nostru nu mai are nevoie de reîncarnare.
MILIAN - Ba poate că are, poate că are şi vrea să vină la
noi, ne-a ales tot pe noi...
SOFIA - (Mâhnită). Oare de ce nu poate procrea şi femeia
atâta timp cât bărbatul, că doar ea-i vasul în care germinează
sămânţa nemuririi.
MILIAN - Asta mă întrebam şi eu într-o zi cu soră-mea,
Lidia. Mai bine zis, mă întrebam eu cu voce tare. Dar tu o spui
mai poetic: „Vasul în care germinează sămânţa nemuririi”. Ştiu
cum să-1 aducem înapoi.
SOFIA - Pe cine?
MILIAN - (Bând ca să-şi facă curaj). Pe Emanuel!
SOFIA - Pe Emanuel!? N-avem cum, vasul în care
germinează sămânţa nemuririi, e stricat.
MILIAN - Vom folosi un alt „ vas “.
SOFIA - Vai, Miliane, ai băut prea mult. „ Vasele” astea,
tu crezi că se găsesc pe toate gardurile...
MILIAN - (Bând ca să se ameţească, să se poată
mărturisi). Am eu un vas al meu, ne vom folosi de el, numai să
fii tu de acord.
SOFIA - Cu ce să fiu de acord ?
MILIAN — Să fac un copil cu fata asta.
SOFIA - Cu ce fată ?
MILIAN - Cu Darlingtonia.
SOFIA - Cu Darling...
MILIAN - Da, Darlingtonia. Ea va fi vasul, coridorul
cosmic, cordonul ombilical galactic prin care o să-1 aducem pe
Emanuel înapoi.
SOFIA - Măi Miliane, tu eşti ori beat, ori nebun.
MILIAN - (Bând). Nu-s nici beat, încă, nici nebun.
Ascultă-mă bine Sofia, să nu strigi, să nu ţipi, să nu spargi
nimic, că eşti o femeie superioară, eşti profesoară, la urma-
urmelor...
SOFIA - Şi ce dacă-s profesoară ? Tot femeie am rămas.
MILIAN- Femeie... Ascultă-mă bine, Sofia, trebuie să ţi-o
spun, nu mai pot s-o ţin în mine.
SOFIA - Ce să-mi spui ?
MILIAN- De Crăciun am avut o revelaţie, o iluminare,
chiar în noaptea de Crăciun... Şi cred în această revelaţie,
tocmai pentru că Dumnezeu mi-a dat-o chiar în noaptea naşterii
Mântuitorului...
SOFIA - Şi de la Crăciun o ţii în tine ? De la Crăciun până
la Paşti. Ce fel de revelaţie ?
MILIAN - Se facea că aveam un copil, parcă se juca pe
masă, într-o rază de soare... Şi am auzit un glas, care mă
îndemna şi-mi zicea : „Fă-1 Miliane, fa copilul şi o să-1 creşti
tu cu Sofia, el o să vă mângâie şi o să vă încălzească
bătrâneţile...” De atunci tot vreau să-ţi spun, dar nu ştiam
cum... Şi uite acuma... am zis că de învierea Domnului, îţi
spun.
SOFIA - Ce să-mi spui ?
MILIAN - Că vreau să fac un copil cu Darlingtonia, copil
pe care o să-1 cresc eu cu tine. De fapt şi cu ea...
 SOFIA - Deci Darlingtonia asta, există ?
MILIAN - Da, există.
SOFIA - Cine-i ?
MILIAN - Fata cu care trăiesc.
SOFIA - Trăieşti c-o fată ?
MILIAN -Da de unsprezece ani, trăiesc cu Darlingtonia.
SOFIA - Vrei să spui că de unsprezece ani te culci cu o altă
femeie ?
MILIAN- Mă culc... Mă şi culc, dar e ca şi fata mea...
SOFIA - Cum să fie fata ta, dacă te culci cu ea,
nenorocitule ! Şi nu numai că te culci cu ea de unsprezece ani,
dar văd c-o şi iubeşti, şi mai ai şi tupeul să-mi spui toate
lucrurile astea, mie, în faţă, satană, ce eşti!
MILIAN- în faţă...Ce are să fac ? Asta-i singura noastră
salvare, să fac un copil cu fata asta...
SOFIA - Deci, după ce te culci c-o altă femeie, după ce o şi
iubeşti, mai ai şi neobrăzarea să-mi spui că vrei să faci un copil
cu ea. Să mă jigneşti în halul ăsta, pe mine, mama lui Emanuel!
Şi să mai ai şi pretenţia să accept. Ţi-ai pierdut minţile !
MILIAN - Sofia, tocmai pentru că eşti mama lui Emanuel,
nu mă pot despărţi de tine.
SOFIA - Dar mă despart eu, domnule, divorţez eu. Iudă ce
eşti ! Unsprezece ani! Unde ai găsit-o ?
MILIAN - La serviciu. Mi-a fost secretară când am fost
director interimar.
SOFIA - Darlingtonia !?...Ce naţie e, că după nume, nu-i
româncă ?
MILIAN - Are sânge de unguroaică în ea.
SOFIA - Are sânge de curvă ! Dar, iartă-mă, o iubeşti.
MILIAN - O iubesc. Ce să fac, Sofia, dacă o iubesc, să mă
spânzur ?
SOFIA - Spânzură-te, fa-ţi harakiri, salvează-ţi cumva
onoarea ce ţi-a mai rămas...Cum ai putut ?...
MILIAN - N-am vrut.», Totul a venit aşa, pe nepusă masă...
La un an după ce-1 pierdusem pe Emanuel... A apărut ea,
Darlingtonia...
SOFIA - Şi când te gândeşti că am investit TOTUL în tine,
Miliane.Tot ce-am avut eu am învestit în tine şi-n Emanuel. Pe
Emanuel mi 1-a luat Dumnezeu, iar pe tine, mi te ia...
Darlingtonia.
MILIAN - Nu mă ia, Sofia. Nu pot trăi fară tine.
SOFIA - Dar nici fară de ea, fară de fată, fară de
Darlingtonia.
MILIAN - Darlingtonia, mi-a redat liniştea aceea pe care
mi-o dădea Emanuel.
SOFIA - Te-ai consolat repede, Miliane, după pierderea lui
Emanuel, la nici un an de zile în braţele Darlingtoniei. Apropo,
câţi ani are ?
MILIAN - Cine ?
SOFIA - Cine ? Darlingtonia.... Fata... Iubita... Mama...
MILIAN - E născută din acelaşi an cu Emanuel.
SOFIA - E din acelaşi an cu Emanuel ? Domnule, dar te
culci cu propriu-ţi copil! Pedofilule ! Pregăteşte-te de divorţ!
(Iese din bucătărie, trântind uşa, intrând în apartament.
Milian, rămas singur bea, îşi aprinde o ţigară şi oftează).
MILIAN - Doamne, ce prostie am făcut! Numai eu puteam
face o asemenea prostie. Se vede că înţelepciunea nu stă în
adevăr, ci în minciună, căci adevărul poate ucide, pe când
minciuna amăgindu-te, îţi lungeşte zilele.

SCENA a Il-a

Acelaşi decor cu apartamentul Darlingtoniei din Scena a

IV- a, Actul I Darlingtonia şi Milian la o cafea.

DARLINGTONIA - (Dându-i un pahar cu apă lui Milian şi

apoi aşezându-i-se în braţe). Ai ales-o pe ea, Milian, ai ales-o
pe Sofia.
 MILIAN — (Mângâind-o şi inhalându-i parfumul). (Ca
pentru sine). Doamne, ce prostie am făcut! (Mângâind în
continuare trupul Darlingtoniei, tot pentru sine). Cum aş putea
să mă despart de aşa ceva ? (Apoi, tare). Da de unde,
Darlingtonia, n-a fost vorba de nici o alegere. I-am spus pur şi
simplu, nu mai puteam, mă sufocam, plesneam...
DARLINGTONIA - Ba, ai ales-o Miliane, spunându-i, ai
ales-o ! Ai ales-o pe ea, pe Sofia, numai că tu nu-ţi dai seama...
deocamdată.
MILIAN - Deocamdată...
DARLINGTONIA - Da, deocamdată. Pentru că acuma nu-ţi
dai seama, eşti încă în febră, în febra mărturisirii, care te face
să nu-ţi simţi durerea, dar mai târziu o să te doară, o să te doară
rău de tot Miliane.
MILIAN - O să mă doară ?...
DARLINGTONIA - Doamne ! Niciodată n-am crezut că o
să se întâmple aşa. îţi aminteşti ?
MILIAN Ce să-mi amintesc ?
DARLINGTONIA- Cea mai mare pedeapsă, pe care ar mai
putea să mi- o dea Dumnezeu, după ce mi 1-a luat pe Emanuel,
ar fi să mă pună să aleg între tine şi Sofia. Ar fi groaznic, ar fi
ca şi cum m-ar condamna la moarte”.
MILIAN - (Cufundându-se cu capul la sânul Darlingtoniei,
inhalându-i parfumul, strângând-o în braţe, contopindu-se cu
ea). Nu mă mai nenoroci şi tu. N-am ales., şi dacă ar fi să
aleg...
DARLINGTONIA - (Ridicându-se brusc din braţele lui
Milian şi aşezându-se în fotoliul ei). Ţi se pare că n-ai ales, dar
ai ales fără să-ţi dai seama.
MILIAN - Am ales... Parcă alege cineva ?
DARLINGTONIA - Trebuie să aleagă, altfel...
MILIAN - Te grăbeşti. Te grăbeşti şi dintr-o dată, te
surprinzi tu singur şi te întrebi, te autocenzurezi: Unde alergi
omule ? La mine, vreau să mă întâlnesc cu mine însumi.
 DARLINGTONIA - Alergăm ca besmeticii după noi înşine,
o viaţă întreagă şi nu ne regăsim niciodată.
MILIAN - Pentru că nu ne căutăm unde trebuie.
DARLINGTONIA - Unde trebuie să ne căutăm ?
MILIAN- în celălalt. Cade : „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi
trebuie să se nască : „Cunoaşte-1 pe celălalt”, şi atunci te vei
cunoaşte pe tine însuţi.
DARLINGTONIA - Vorbe, vorbe Miliane, vorbe...
MILIAN - Eu nu mai alerg, nu mă mai caut, m-am regăsit
în tine şi vreau să mă odihnesc în tine !
DARLINGTONIA - Nu-i timp de odihnă, Miliane. Nici
chiar pentru tine. Odihnă, într-un anumit fel, înseamnă moarte.
MILIAN - Eu unul m-am săturat, vreau să intru în odihnă,
adică în „moarte”.
DARLINGTONIA - Şi cu mine ce faci ?
MILIAN - De ce mi-ai ieşit în cale ?
DARLINGTONIA - Dar n-am ieşit eu. M-a scos cineva în
calea ta.
MILIAN - De ce te-ai atins de mine ? Ţi-am spus de la
început că sunt damnat.
DARLINGTONIA - (Reaşezăndu-se în braţele lui Milian).
Dar nu m-am atins EU de tine, ci cineva te-a atins prin mine. Şi
poate că nu eu sunt damnarea ta, ci tu eşti damnarea mea.

SCENA a IlI-a

Acelaşi decor din Scena ha, cu apartamentul lui Milian şi

al Sofiei. In holul mic de la intrare, două geamantane. Sofia în
bucătărie la o cafea şi o ţigară. Intră Milian. Văzând
geamantanele, încearcă un spirit de glumă cu Sofia, în loc de
salut, spunându-i:

MILIAN - Plecaţi în vacanţă, doamna profesoară ?

SOFIA -- Nu domnule inginer. Plecaţi dumneavoastră. In
concediu, într-un fel de lăsare la vatră, de la vatră.
MILIAN - (Punându-şi o cafea, aşezându-se şi
aprinzându-şi o ţigară). Mă faci să mă apuc iar de fumat.
SOFIA - Dar când te-ai lăsat, mă rog ?
MILIAN -Ai şi uitat ? De Paşti, de învierea Domnului.
SOFIA - învierea Domnului... Uiţi că înainte de înviere a
avut loc o moarte şi încă pe cruce. Aşa m-ai crucificat şi tu pe
mine. Eu sunt crucificată, dar tu zaci în groapa păcatului.
MILIAN - Groapa păcatului... Oare care păcat te face să
suferi mai mult: cel al trupului, sau cel al sufletului ?
SOFIA - întreabă-te, Miliane, întreabă-te.
MILIAN - Ba, răspunde-mi tu, căci tu ai gustat din
consecinţele amândorura. Ce te doare mai tare, faptul că m- am
culcat cu Darlingtonia, sau faptul că Darlingtonia mi-a pătruns
în suflet?
SOFIA - Darlingtonia !... Vai, cât de mult îţi place să
rosteşti numele ăsta, pedofilule !
MILIAN - Da, Darlingtonia. Căci ea-i păcatul, după
părerea ta. Dar să ştii doamna profesoară, că păcatul, e iubit
întotdeauna mai tare ca virtutea.
SOFIA - Eşti omul vremii tale. „Păcatul e mai iubit ca
virtutea” ! ? Mă mir că n-ai reuşit mai mult în vremea asta de
tranziţie căci eşti aidoma ei: tranzitezi între două femei.
MILIAN - între virtute şi păcat. Tu eşti virtutea,
Darlingtonia-i păcatul.
SOFIA - Darlingtonia, iar Darlingtonia, esti îndrăgostit
lulea. Nu, Darlingtonia-i virtutea, EU sunt păcatul, du-te la ea,
du-te la virtute.
MILIAN - Să mă duc la ea ?
SOFIA - Da, du-te, du-te ! Ce prost ai fost! Dacă-ţi vindeai
şi tu întreprinderea care nu era a ta, d-le director interimar,
dacă te luptai să rămâi director ca să poţi fura ...
Apropo, de ce n-ai furat şi tu în perioada asta de tranziţie,
când toate gunoaiele s-au căpătuit ? Dacă rămâneai director,
puteai să-ţi scoţi întreprinderea la mezat, s-o falimentezi şi apoi
s-o cumperi tot tu, pe un preţ de nimic? De ce 11-ai facut-o ?
MILIAN - N-am putut.
SOFIA - N-ai putut !? N-ai putut, căci tu în perioada asta,
te-ai culcat cu Darlingtonia, cu propria-ţi fiică, te-ai cufundat
în...
MILIAN - Nu fi murdară.
SOFIA - Murdară !? Eu, murdară !? Dar atunci, Darling...
Nu, că n-o să-i rostesc numele, n-o să-ţi fac plăcerea asta, să-1
savurezi de pe buzele mele. Fata, fata ta, ce-i ?
MILIAN- „Fata, fata mea, ce-i ?” Sofia, tu nu înţelegi că...
SOFIA Ce să înţeleg pedofilule ? Ce să înţeleg ?
Că eşti un animal de cea mai joasă speţă ?
MILIAN - Nu mă lua aşa, Sofia, nu mă lua,..
SOFIA - Dar cum să te iau pedofilule ? Sau cum să nu te
iau ? Te-ai gândit numai la tine, numai la tine, Miliane!
MILIAN - „M-am gândit numai la mine “... Dar nici n-am
avut timp să gândesc... Toate s-au petrecut...
SOFIA - Trebuia să-ţi faci domnule. Trebuia să-ţi faci timp
să gândeşti. Şi ai avut timp, ţi-ai făcut timp... dar ţi l-ai folosit
numai pentru tine.,. şi totul îmi spui aşa pe nepusă masă.
Puteam să fac un atac de cord... să fac epilepsie.,.
MILIAN - Epilepsie ! ? Dar ce, epilepsia „se face” ? Eu
ştiu că te naşti cu ea : Napoleon, Caesar, Dostoievski... marii
epileptici.
SOFIA „Marii epileptici... Napoleon, Caesar,
Dostoievskf \.. Află domnule inginer că Dostoievski „a
făcut” epilepsie, adică a devenit epileptic din cauza şocului ce
1-a avut în faţa plutonului de execuţie, când în ultimul
moment, execuţia a fost comutată cu deportarea în Siberia,
MILIAN - Dostoievski !? N-am ştiut.
SOFIA - N-ai ştiut ? Puteam deveni epileptică, după şocul
pe care mi l-ai produs cu „revelaţia” ta de Crăciun, pe care mi-
ai destăinuit-o de Sfintele Paşti.
 MILIAN - Acuma îmi pare rău, că am facut-o. A fost o
prostie. Te-am făcut să suferi.
SOFIA - M-ai făcut să sufăr !? De asta-ţi şi pasă ţie... „A
fost o prostie”... Da, că data asta, ţi-ai jucat ultima carte: ori
câştigi „fata”, ori pierzi „fata” !
MILIAN -Care „fată”?
SOFIA - Asta-i, care „fată” ?
MILIAN - Da, care „fată” ?
SOFIA - (Gânditoare). Care „fată” ? într-adevăr... Şi-n
toată chestia asta, îl amesteci pe Emanuel... Pe el... Zeul
nostru... Idiotule !
MILIAN - „Idiotul” lui Dostoievski.
SOFIA - Lasă jocul de cuvine, nu eşti „Idiotul” lui
Dostoievski, eşti idiotul meu, sau al... Să-1 amesteci pe
Emanuel în toată...
MILIAN - Să-1 amestec ?... Dar de la EL a pornit TOTUL,
mai precis de la CEL CE L-A LUAT, căci dacă nu mi-1 lua, nu
apărea fata.
SOFIA - „Fata” prin care vrei să faci un copil sau căreia
vrei să-i faci un copil.
MILIAN - Fata prin care vreau să-1 aduc înapoi pe
Emanuel, la noi!
SOFIA - Aaaa, da, Vasul!
MILIAN- „Vasul în care germinează sămânţa nemuririi”.
SOFIA - „Sămânţa nemuririi”... Dar, „vasului” i-a căzut
smalţul, e ciobit, ba mai mult, e crăpat şi curge apa din el...
MILIAN - Avem un alt „vas”. M-ar bate Dumnezeu, dacă
putând procrea, n-aş face-o. Poate, tocmai pentru asta, mi-a şi
scos în cale fata.
SOFIA - Crezi, că facerea unui copil te absolvă de toate
păcatele?
MILIAN - Da, cred ! Altfel ce rost ar avea toate ?
SOFIA - Ce rost ?
MILIAN - Da, ce rost ? Fără copii, fără „nemurire64 totu-i
plin de zădărnicie, de absurditate şi de deşertăciune.
SOFIA - Dar poate că din asta-i construită însăşi viaţa : din
zădărnicie, absurditate şi deşertăciune.
MILIAN - Pentru unii, DA, pentru alţii, NU!
SOFIA - Ba-n esenţă pentru toţi e la fel, dar individul, nu-
şi dă seama.
MILIAN - Nu-i aşa, doamnă profesoară, Nu-i aşa !
SOFIA - Dar cum e, domnule inginer, cum e ?
MILIAN- Uită-te la VIP-urile zilei, îşi pot permite orice.
SOFIA - Să facă cât mai mulţi copii...
MILIAN - Să facă !
SOFIA - Cu cât mai multe femei...
MILIAN - Cu cât mai multe !
SOFIA - Să aibă cât mai multe amante...
MILIAN - Să aibă!
SOFIA - VIP-urile sunt făcute din alt aluat, Miliane.
MILIAN - Din ce fel de aluat ?
SOFIA - Din aluatul neruşinării!
MILIAN - Din aluatul neruşinării!?
SOFIA - Da. Uite, am citit undeva, că în China antică, era
un mit în care se spunea că un Zeu i-a creat pe oameni din
pământ...
MILIAN - Aşa zice şi Biblia : „Domnul Dumnezeu a făcut
pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă
şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”.
SOFIA - Da. Numai că-n mitul acela chinezesc, se spunea
că Zeul, pe nobili i-a făcut din lut galben - deh, chinezii, rasa
galbenă - iar pe săraci şi nenorociţi din noroi.
MILIAN - Ce vrei să spui cu asta ? Parcă eu aş fi putred de
bogat.
SOFIA - Eşti Miliane, eşti! Tu ai fata ta ! Du-te la ea şi
lasă-mă pe mine în sărăcia şi-n nenorocirea mea. Lasă-mă,
singură cu Emanuel.
 SCENA a IV-a

Scenă alternativă. Jocul în scenă se va muta când pe Sofia,

care-i singură în faţa oglinzii din micul hol de la intrare din
apartamentul ei şi al lui Milian, când pe Darlingtonia şi Milian
în apartamentul Darlingtoniei.

SOFIA — (Privindu-se în oglinda mare din hol şi vorbind

cu ea însăşi, cu voce tare). Ce proastă eşti, Sofia ! Ce proastă
eşti! în loc să-1 atragi înspre tine, tu prin nervii tăi, îl
îndepărtezi. (Luând geamantanele şi punându-le în debaraua
din hol). Locul lui Milian e aici lângă mine şi lângă ...
Emanuel. Dar cum să faci ? (Turnându-şi un pahar de băutură,
aprinzându-şi o ţigară, ia scrumiera şi se aşează în faţa
oglinzii din hol, conversând cu sine însăşi, ca şi cum ar fi
conversat cu Milian).
SOFIA - (Bând şi fumând, privindu-se în oglindă). Salut,
Miliane, întoarce-te acasă ! Vino acasă, „zburătorule”,
rătăcitule !
Sunt două momente esenţiale în viaţa sexuală a unui
bărbat, Miliane, care cu toate că sunt îndepărtate în timp, sunt
foarte apropiate ca trăiri şi manifestări. Primul moment, e cel al
pubertăţii, când adolescentul îşi descoperă uimit bărbăţia, iar
cel de-al doilea, e-n pragul bătrâneţii.
Amândoi, Miliane, atât adolescentul căt şi maturul (hai să
nu te fac chiar bătrân), au aceeaşi poftă sexuală debordantă.
Poate de aceea se şi zice că iubirea de la bătrâneţe seamănă cu
cea din tinereţe.
(Jocul în scenă se mută în apartamentul Darlingtoniei
unde Darlingtonia şi Milian sunt la un pahar de vin).
MILIAN - (Cu Darlingtonia în braţe, mângâind-o). Mă
simt ca la pubertate, parcă acum încep să-mi descopăr uimit
bărbăţia. Acum aflu pentru prima oară c-o pot face pe-o fată
femeie...
 DARLINGTONIA - Fata-i femeie, Miliane. De unsprezece
ani fata-i femeie, femeie făcută de tine, femeia ta...
(Jocul în scenă se mută pe Sofia).
SOFIA - Poate de aceea se zice că iubirea de la bătrâneţe e
ca şi cea din tinereţe... Tinereţe... Fată... Dar cum să te lupţi c-o
fată, tu femeie în pragul pensionării ?... Fată.... Fata lui
Milian... încep să urăsc cuvântul ăsta - fată- cu toate că am fost
şi eu ...fată.
(Jocul în scenă se mută în apartamentul Darlingtoniei).
MILIAN - Fata mea... Femeia făcută de mine, din fata
mea...
DARLINGTONIA - Da, Miliane, fata ta, femeia ta făcută
de tine, din fata ta, făcută cu mâinile şi braţele tale, după chipul
şi asemănarea ta. Eu sunt după chipul şi asemănarea ta şi nu
Sofia.
MILIAN- De ce tu, şi nu ea, Sofia ? Cu ea am trăit de trei
ori mai mult decât cu tine.
DARLINGTONIA - De ce EU şi nu EA ? Pentru că atunci
când ai început cu ea, nu ştiai cine eşti, dar când m-ai întâlnit
pe mine, deja ştiai ce ai fost şi ce eşti.
(Jocul în scenă se mută pe Sofia).
SOFIA - Cum să te lupţi c-o fată, tu femeie în pragul
pensionării, dar trebuie să aibă şi femeia armele ei. Trebuie să
am şi eu armele mele ! „Armele”, care-or fi ele ? Timpul!
Timpul petrecut împreună, amintirile, filmele, actorii,
cântăreţii, melodiile.... (De undeva de la un radio începe să se
audă Aznavour cu „La Boema Sofia începe să danseze pe
melodie, fredonând-o).
(Jocul în scenă se mută în apartamentul Darlingtoniei).
MILIAN - „Atunci când am început cu ea”... Dar nu ştiam
nici atunci nimic cum nu ştiu nici acuma...
DARLINGTONIA - O mai iubeşti ?
MILIAN - Cum te iubesc pe tine acuma, fata mea,
DARLINGTONIA - Nu ! Nu vreau să mă iubeşti cum ai
iubit-o pe ea.
MILIAN - Nu! ?
DARLINGTONIA - Nu vreau iubirea Soliei, vreau iubirea
mea, iubirea Darlingtoniei! (Dezgolindu-se), Priveşte-mă ! Poţi
să mă compari cu ea ?
(Jocul în scenă se mută pe Sofia).
SOFIA - (Acelaşi joc în faţa oglinzii dar de data asta,
dezgolindu-se şi ea ca şi Darlingtonia şi analizăndu-se).
„Armele”... Timpul... Dacă, la început, ne iubim pentru
calităţile noastre, mai înspre sfârşit, ne iubim pentru defectele
noastre...
(Jocul se mută în apartamentul Darlingtoniei).
MILIAN- „Poţi să mă compari cu ea” ? Dar, niciodată nu
v-am comparat. Tot timpul ea a fost Sofia, iar tu, Darlingtonia.
DARLINGTONIA - Ba, ne-ai comparat Miliane, tot timpul
ne-ai comparat, numai că tu nu ţi-ai dat seama. Dar nu numai
ca ne-ai comparat,ne-ai şi amestecat, Miliane.
MILIAN- Cum v-aş fi putut amesteca ? Sunteţi atât de
diferite... Sofia...
DARLINGTONIA - Ba ne-ai amestecat Miliane. Ne-ai
amestecat, dar fară să vrei... De fapt, tu n-ai nevoie nici de
Sofia, nici de Darlingtonia.
MILIAN - Dar de ce am nevoie atunci ? Spune-mi tu,
Darlingtonia, de ce are nevoie Milian?
DARLINGTONIA - De ce are nevoie Milian ? De
amestecul ăsta, care-i făcut din Darlingtonia şi Sofia.
(Jocul în scenă se mută pe Sofia).
SOFIA - (Acelaşi joc în faţa oglinzii). Ce-o fi găsit la ea şi
n-a găsit la mine ?... în afară de tinereţe... Poate ea9fata aceea
să-l iubească ca mine, să iubească cum iubesc eu ?
Dar poate că orice femeie din lume când iubeşte şi este
părăsită, crede că nimeni nu poate iubi mai mult sau mai adânc
ca ea. Fiecare uită însă, că cealaltă, iubeşte nu mai mult sau
mai adânc, ci altfel. Iar el avea nevoie, probabil, de-un altfel de
iubire.
(Jocul în scenă se mută în apartamentul Darlingtoniei)
MILIAN - „De amestecul ăsta “...Dar atunci, cât la sută din
mine sunt EU şi cât la sută Darlingtonia sau Sofia ? Cine sunt
eu la urma urmelor şi care sunt faptele mele ?
DARLINGTONIA - Faptele tale, sunt cele făptuite de tine!
MILIAN- Ba nu, căci în ele eşti când TU, când Sofia, sau
când şi una şi alta, şi când rămân singur, fară nici una din voi
mă simt gol, şi-mi vine să mă spânzur.
DARLINGTONIA - Acelaşi lucru înseamnă că pot să-1
spun şi eu. Căci în mine eşti TU, şi uite, după unsprezece ani, e
un pic şi Sofia...
(Jocul în scenă se mută pe Sofia ),
SOFIA - Darlingtonia... Uite că încep să-i pronunţ de una
singură numele, şi fără nici o încrâncenare... Darlingtonia...
Fata asta poate că va trezi femeia ce-ncepuse să moară în
mine...
(Jocul în scenă se mută în apartamentul Darlingtoniei).
MILIAN- Dar atunci înseamnă că nu mai suntem „fiii
faptelor noastre”.
DARLINGTONIA - Da. S-ar putea să fim „fiii faptelor
altora”.
MILIAN - Sunt fiul faptelor Darlingtoniei, sunt fiul
faptelor Sofiei...
DARLINGTONIA - Ucide-o !
MILIAN- Pe cine?
DARLINGTONIA - Pe Sofia ! Ucide-o în tine, ucide
amintirea ei, ca să rămâi numai cu mine.
MILIAN - Ca să fiu liber cu adevărat, ar trebui să te „ucid”
şi pe tine, căci şi tu faci parte din mine.
DARLINGTONIA - „Liber cu adevărat” ?
MILIAN - Liber, dar fară dragoste ?
DARLINGTONIA - La ce ţi-ar folosi ?
MILIAN - La sinucidere !
 (Jocul în scenă se mută pe Sofia ).
SOFIA - Fata ... îmi amintesc de fata care am fost eu... Fata
cu coşuri pe faţă ce i se părea că-i urâtă, dar care chiar atunci i-
a plăcut cel mai mult lui Milian... îmi amintesc de fata în
rochiţa cu buline... De poşeta ruptă în parc... De cum fata şi-a
pierdut cheia şi s-a reîntors în parc, la aceeaşi bancă ca s-o
caute, şi acolo a dat peste Milian, care se întorsese şi el cu
păreri de rău, pentru cearta lor, tot la banca aceea...
îmbrăţişarea aceea de regăsire... de împăcare... Fata cu rochiţa
în buline...
(Jocul în scenă se mută în apartamentul Darlingtoniei).
DARLINGTONIA - La sinucidere !? Şi crezi Miliane, că
prin asta ai rezolvat TOTUL ?
MILIAN - Nu ştiu. Dar dacă nu chiar TOTUL, măcar o
parte...
DARLINGTONIA - N-ai rezolva nimic, nici măcar o parte.
Şi dacă tu te întrebi, cine eşti ? Şi eu pot să mă întreb : Ce-am
fost EU, la urma urmelor, pentru tine, Miliane ? Jucăria ta ?
MILIAN - Jucăria mea ?
DARLINGTONIA - Da, jucăria ta, ca să-1 uiţi pe Emanuel.
De fapt, nu ca să-1 uiţi pe el, ci să-ţi uiţi nenorocirea sau mai
bine zis să-ţi amorţeşti nenorocirea şi durerea. Asta am fost
pentru tine, jucăria ta, Dar tu, tu pentru mine în toţi aceşti ani,
ai fost însăşi viaţa mea.
MILIAN - Totul ar fi putut fi altfel, dacă n-ar fi sărăcia asta
cumplită. Căci şi eu şi tu şi Sofia, deabea trăim de azi pe
mâine.
DARLINGTONIA - Banii !
MILIAN- Da, banii! Nenorociţii ăştia de bani, care nu te
lasă să trăieşti !
DARLINGTONIA - Dacă am avea bani, bani suficienţi, ai
putea-o părăsi pe Sofia ?
MILIAN - Nu-i vorba s-o părăsesc. Nu aşa se pune
problema.
 DARLINGTONIA - Dar cum ?
MILIAN - Dacă am avea bani, bani suficienţi, am putea
face un copil, adică să-1 aduc pe Emanuel înapoi şi n-ar şti
nimeni nimic, nici chiar Sofia, n-ar suferi nimeni, aşa suferim
toţi.
(Jocul în scenă se mută pe Sofia).
SOFIA - Bine că nu are bani. Bine că n-ai devenit director-
patron-delapidator, Miliane, căci cine ştie ce prostie mai urma.
Bine că n-ai bani Miliane !
(Jocul în scenă se mută în apartamentul Darlingtoniei).
DARLINGTONIA - NIMENI, nu poate să-ţi dea ceea ce-ţi
dau eu Miliane, cu atât mai puţin Sofia. De ea nici nu poate fi
vorba. NIMENI, nu-ţi poate da, ceea ce-ţi dau eu. EU SUNT
POARTA GALACTICĂ !
(Jocul în scenă se mută pe Sofia).
SOFIA - Oare cu ce s-o înving ? Ce am eu şi nu are ea ?
(Apoi, înviorată, ca-ntr-o revelaţie). Doamne ! Cum am putut
să uit ? EMANUEL ! EL e salvarea ! EL mă va salva încă
odată ! EMANUEL ! Trebuie să împiedic cu orice preţ ca să se
mai nască un... Emanuel. EMANUEL !

SCENA a V-a

Acelaşi decor cu apartamentul Darlingtoniei.

Darlingtonia şi Milian la un ceai. La câteva luni după scena
anterioară.

DARLINGTONIA - (Turnându-î ceai). Ceai, Miliane !

Ceai, ca să te cureţi, după Sfintele Paşti până la postul
Crăciunului, dacă ar fi după mine, eu aş mai face două posturi.
MILIAN - (Privind paharul de ceai în zare). Doamne ce
rubiniu e, parcă-i vin.
DARLINGTONIA - Tot la vin te gândeşti, Miliane. Tot la
vin. Dar a venit timpul să te gândeşti la altceva. Lucrurile au
început să aibă un sens.
MILIAN- (Sorbind din ceai). Mă îndoiesc ca lucrurile să
aibă vreun sens. Poate lucrurile făcute de om, care au sensul
întrebuinţării lor. Dar lucrurile făcute de Dumnezeu, ce sens au
? Ce sens are omul ?
DARLINGTONIA - Omul are sensul de-a face un alt om.
MILIAN - Dar faci un om, un copil... Poftim ! Te crezi
creator şi Dumnezeu ţi-1 ia pe nepusă masă, cum ia soarele de
august un bob de rouă de pe firul ierbii. Boabele de rouă stau
atârnate de milioane şi milioane de fire de iarbă, doar pentru o
clipă, căci vine soarele şi le ucide. Soarele e un ucigaş.
Dumnezeu e un ucigaş ! Mi 1-a luat pe Emanuel.
DARLINGTONIA - (Punându-i palma pe gură). Taci!
Taci, Miliane ! împacă-te cu Dumnezeu căci ţi-a deschis Poarta
Galactică.
MILIAN - Ce-a făcut ?
DARLINGTONIA - A deschis Poarta Galactică !
MILIAN - A deschis !?...
DARLINGTONIA - Poarta Galactică ! Sunt însărcinată !
MILIAN - Eşti !?...
DARLINGTONIA - Gravidă !
MILIAN - Gravidă şi-nsărcinată !?
DARLINGTONIA - Sunt mamă ! Sunt ca şi cum aş fi
mamă !
MILIAN - (Punăndu-se în genunchi în faţa Darlingtoniei şi
măngăindu-i pântecele ). Unde-i?
DARLINGTONIA - (Apăsându-i mâinile pe propriul
pântece). Aici! Aici, Miliane !
MILIAN- E aici ? Aici în tine ? A fost de la procreere aici,
sau va fi aici, doar la naştere ?
DARLINGTONIA - E aici în mine ! Sămânţa ta !
MILIAN - Sămânţa nemuririi.
DARLINGTONIA Sămânţa noastră !
MILIAN - în vas !
 DARLINGTONIA - în vasul tău !
MILIAN- Sunt Demiurg. Sunt iarăşi tată ! Sunt însuşi
Dumnezeu.
DARLINGTONIA - SUNT POARTA GALACTICĂ !

- CORTINA –

- SFÂRŞIT –
PIATRA FILOSOFALĂ
 MOTTO:
„Sinuciderea este singura problemă filozofică realmente
serioasă. Dilema dacă viaţa merită sau nu să fie trăită, acesta
e răspunsul de fapt, la întrebarea fundamentală a filosofiei”
(Albert Camus)
 Tuturor, celor ce şi-au „ rupt dinţii” în „piatra filosofală
“
 PERSONAJELE

PROFETUL
SAUL
ADVENTIE
CULPAŞ
VUŢA
DARLINGTONIA
CĂTĂLIN
FELIX
CORINA
DIONISA
DIONIS
PRIMUL POLIŢIST
AL DOILEA POLIŢIST
BARMANA
PRIMUL CONSUMATOR
AL DOILEA CONSUMATOR
AL TREILEA CONSUMATOR
UN CONSUMATOR

Enoriaşi, oameni ai bisericii, public, consumatori, lume de

local şi cartier.
 ACTUL I

SCENA I-a

DECOR - Terasa unui bar de cartier cu mobilierul

adecvat. In faţă, un parc cu arbori şi bănci, fără ronduri de
flori. Două alei traversează parcul în formă de cruce. Dincolo
de parc se vede o biserică - casă de rugăciune, cu o cruce
mare pe creştet din metal, care domină împrejurimile. Printre
verdeaţa arborilor din parc, se întrezăresc acoperişurile roşii
de ţiglă ale caselor din cartier.
O zi de august, zbătându-se între soare şi nori, între
caniculă si furtună.
La un moment dat, apar prin parc Adventie şi Culpaş,
aşezându-se la o masă de pe terasa barului, aşteptând să fie
serviţi.

ADVENTIE - Uite, Culpaş dragă, barurile astea de cartier

îmi plac mie, după astea mă omor, în astea mă simt bine.
CULPAŞ - (Privind peste parc, înspre biserică). Şi-n
bisericile de cartier, dragă Adventie. Lume de-a noastră, de
cartier, fără ifose, fară „doctori”, fară „ingineri”.. .Ci doar
vecinul din stânga, vecinul din dreapta, vecinul din fundul
grădinii...
VUŢA (chelneriţa) - (Ieşind din bar ca să le ia comanda).
Şi vecinul din faţa casei, vecinul de peste drum...
CULPAŞ - (Sărutându-i mâna ). Vuţa, cea mai scumpă
vecină, chiar din faţa casei mele, ce m-aş face fară ea?
ADVENTIE - Vuţa, chelneriţa...
VUŢA - Chelneriţa ! Ce v-aţi face într-adevăr, fară ea ? Ce
vă aduc?
ADVENTIE - Mie, una blondă, bătând înspre roşcat.
 CULPAŞ - Mie, una brună, bătând înspre negru.
VUŢA - S-a „marcat” domnilor, dar când mă întorc cu ele
va trebui să-mi răspundeţi la o întrebare.
CULPAŞ - S-a tăcut vecină dragă, „s-a marcat” Vuţa
dragă, numai să ne dea Dumnezeu minte, ca să-ţi putem
răspunde.
VUŢA - (Intrând în har ca să le aducă comanda). Hai,
vecine Culpaş, că doar n-o fi o întrebare filozofică, ci una din
astea, de-a noastră, de cartier, una de viaţa cea de toate zilele.
ADVENTIE - „ Viaţa cea de toate zilele”... Scoate Vuţa
asta câte una, câte două, aşa chelneriţă cum e ea, de zici că are
două facultăţi. Şi ea-i fară nici una, nu ştiu dacă are şi liceul,
sau poate l-o avea pe cel de la fară frecvenţă, sau comasat:
seralul cu fară frecvenţă.
CULPAŞ - Are facultatea vieţii, Adventie dragă, care-i mai
importantă ca toate.
ADVENTIE - „Facultatea vieţii \.. Asta voiam să spun
apropo de expresia ei „ Viaţa cea de toate zilele Există şi o
„viaţă de sărbători”, ca şi hainele: hainele de toate zilele şi
hainele de sărbători.
VUŢA - (Revenind cu două halbe de bere şi servindu-i).
Poftim, domnilor, una blondă bătând înspre roşcat, pentru d-1
Adventie, şi una brună bătând înspre negru, pentru d-1 Culpaş.
Şi poftim şi întrebarea, de data asta, pentru amândoi.
ADVENTIE - Spune-o !
CULPAŞ - S-o auzim.
ADVENTIE - S-o „rumegăm” cu halbele astea de bere.
CULPAŞ - S-o „rumegăm” şi poate vor ieşi două
răspunsuri.
ADVENTIE - Unul blond, bătând înspre roşcat.
CULPAŞ - Iar unul brun, bătând înspre negru.
VUŢA - Care-i femeia cea mai aptă pentru amor,
domnilor? Cea blondă bătând înspre roşcat, sau cea brună
bătând înspre negru? Răspunsul la tura următoare. (Se retrage
în bar).
CULPAŞ - Vuţa, Vuţa !
ADVENT1E - Vuţa, chelneriţa !
CULPAŞ - (După o mică pauză). în loc să fiu la biserică,
sunt la crâşmă cu tine. Mare păcat. Să ştii că-i păcat, dragă
Adventie. Mă simt vinovat.
ADVENTIE - (Ciocnind halbe de bere cu Culpaş). Hai
noroc ! (Bând). Ştii care-i cel mai greu complex al omului?
CULPAŞ - (Bând). Care ?
ADVENTIE - Complexul de vinovăţie.
CULPAŞ - Vinovăţie?!
ADVENTIE - Da, complexul de vinovăţie. Pe el se bazează
atât religia cât şi morala.
CULPAŞ - Atât religia, cât şi morala ? Interesant!
ADVENTIE - Da ! Cine nu are noţiunea de viciu, n-o poate
avea nici pe cea de virtute !
CULPAŞ - Eu mă simt mereu vinovat, chiar şi când nu am
făcut nimic. Şi nu ştiu ce-i în sângele meu, virtute sau viciu.
ADVENTIE - Eliberează-te de ele, de amândouă, şi de
virtute şi de viciu. Dar ca să te poţi elibera de amândouă o dată,
trebuie întâi să te eliberezi de ...
CULPAŞ - De cine ?
ADVENTIE - De vinovăţie !
CULPAŞ - Cum ? Că eu sunt plin de ea. Mustesc de
vinovăţie !
ADVENTIE - Pentru ca să poţi trăi cu adevărat, trebuie să-
ţi şopteşti mereu: „N-a existat nici un ieri nu va fi nici un
mâine”.
CULPAŞ - Parcă-i aşa de simplu ? Poate că-n fond, fiecare
păcătuieşte în felul lui; nelegiuitul în nelegiuirea lui, iar
neprihănitul în neprihănirea lui.
VUŢA - (Apărând cu încă două halbe de bere). Gata
domnilor cu răspunsul, că a sosit tura a doua ?
ADVENTIE ŞI CULPAŞ - (Sorbind ultimile înghiţituri din
primele halbe). Dar, am şi uitat întrebarea.
VUŢA - (Servindu-i). Care-i femeia cea mai aptă pentru
amor, cea blondă înspre roşcat, sau cea brună bătând înspre
negru ?
ADVENTIE - (Pălmăndu-şi halba de bere). Eu zic că cea
blondă, bătând înspre roşcat.
CULPAŞ - (Mângâindu-şi cu drag halba de bere). Iar eu,
că-i cea brună bătând înspre negru.
VUŢA - Eroare domnilor ! De două ori eroare !
CULPAŞ - Dar atunci, care-i doamna Vuţa ?
VUŢA - Răbdare, vecine Culpaş. Răbdare, până la tura
următoare. ( Se retrage în bar ).
CULPAŞ - Dacă o mai fi ?
ADVENTIE - Dar de ce să nu fie ? N-am luat decât două.
N-am „dezbătut” nimic.
CULPAŞ - Eu unul aş merge şi pe la biserică.
ADVENTIE - O să mergi. Ai răbdare. Dacă nu azi, mâine,
poimâine, ai tot timpul...
CULPAŞ - „Mâine, poimâine, ai tot timpul”...
ADVENTIE - Da. în fond, toată viaţa pendulăm între
crâşmă şi biserică. Vezi, dincolo de parc e biserica. N-ai decât
să faci doi-trei paşi înainte şi eşti în biserică, apoi doi-trei paşi
înapoi şi esti iarăşi în crâşmă.
CULPAŞ - Pendulăm. Nu-i bine să pendulăm, trebuie să
oprim pendulul.
ADVENTIE - Oprirea pendulului înseamnă moarte.
CULPAŞ - Moarte ?
ADVENTIE - Poţi să fii mort şi îngropat în păcat, cum tot
aşa de bine poţi să fii mort şi îngropat în virtute.
CULPAŞ - Cred că exagerezi.
ADVENTIE - (Bând). Nu, cred că nu. Chiar tu ai spus mai
adineaori ceva asemănător. Viaţa adevărată e pendularea între
viciu şi virtute.
CULPAŞ - (Bând). Eu unul, nu mai vreau să pendulez.
 ADVENTIE - Atunci înseamnă că vrei să mori.
CULPAŞ - Poate, Dar cum ?
ADVENTIE - în viciu sau în virtute, ori în pendularea
dintre viciu si virtute.
SAUL — (Apărând pe terasă dinspre biserică, prin parc,
către cei doi în loc de bună ziua). Poftă bună fraţilor !
CULPAŞ - Bune să-ţi fie gândurile, „frate” Saul.
SAUL - Bune se fac în biserică, nu în crâşmă, frate Culpaş.
ADVENTIE - Gândurile sau sentimentele nu se vor putea
măsura sau cântări la justa lor valoare niciodată. Fapta, e
fructul sentimentului şi al gândului.
SAUL - Alt fruct e în biserică şi alt fruct în cârciumă.
(Intră în bar).
CULPAŞ - Bună replică !
ADVENTIE - Poate că-i şi firesc. Nu ştii că cei mai mari
teoreticieni sunt cei care n-au nici o realizare în nici un
domeniu şi n-au făcut nimic toată viaţa ? De unde vine
„fratele” ăsta, Saul ?
CULPAŞ - E ucenicul Profetului, intimul Profetului, atâta
ştiu.
ADVENTIE - „Intimul Profetului...” îi plac „intimităţile”...
pariu că acum, undeva în bar, în dos caută să fie „intim” cu
Vuţa, chelneriţa...
CULPAŞ - Nici chiar aşa.
ADVENTIE - Ba chiar aşa. Caută să fie „intim” cu Vuţa şi
să afle răspunsul la întrebare, înaintea noastră...
CULPAŞ - Care-i femeia...
ADVENTIE - Exact! (între timp, începe să fulgere şi să
tune şi să se dezlănţuie ploaia ce stătea gata-gata să cadă, încă
de la început).
CULPAŞ - (Privind straniu şi melancolic, dezlănţuirea
furtunii). Ce timp superb pentru o sinucidere ! La lumina unui
fulger, cu ştreangul de gât, agăţat de un nuc, stărşindu-te ca un
trăsnet.
 ADVENTIE - (Fără să pară contrariat de spusele lui
Culpaş). Sinuciderea e dezordinea în ordinea creată de
Dumnezeu, şi-n acelaşi timp singurul „bobârnac” pe care omul
îl poate da lui Dumnezeu.
CULPAŞ - „Bobârnac” !?
ADVENTIE - Da. Dacă Dumnezeu a creat ordinea şi însuşi
Dumnezeu e ordine, de unde a apărut entropia ?
CULPAŞ - Entropia !?
SAUL - (Ieşind din bar şi prinzând cuvântul din zbor).
Entropia !? Vino la biserică, la botez. Botează şi predică însuşi
Profetul. Vino, şi vei afla de unde a apărut entropia. E chiar
subiectul predicii de astăzi. Botează şi predică însuşi Profetul.
(După care, îşi desface umbrela şi începe să traverseze parcul
înspre biserică).
CULPAŞ - Ăsta-i pregătit pentru orice. Uite, că are şi
umbrelă şi noi le uitarăm acasă.
ADVENTIE - Aşa-s unii oameni. Dar dacă predică Profetul
despre entropie, mă duc şi eu.
CULPAŞ - Unde ?
ADVENTIE - Peste parc, la biserică.
CULPAŞ - Cu ce ?
VUŢA - (Apărând din bar cu două umbrele). Iată,
domnilor tura a treia, două umbrele, în loc de două halbe, căci
ştiu unde vreţi să mergeţi.
CULPAŞ - Unde ?
VUŢA - La biserică.
ADVENTIE - De unde ştii ?
(Ploaia, fulgerele şi tunetele se înteţesc).
VUŢA - De la „fratele” Saul. E botez, botează însuşi
Profetul şi va vorbi despre entropie. Dar nu ştiu ce-i aia. Eu,
care am avut atâţia clienţi, de toate categoriile, aud pentru
prima oară cuvântul ăsta: entropie !?
ADVENTIE - (Luându-i o umbrelă din mână şi desjacând-
o). Şi răspunsul ?
 VUŢA - Care răspuns ?
CULPAŞ -- Cu femeia, cu amorul, cu...
VUŢA - Da, domnilor ! Vă sunt datoare cu-n răspuns, iată-
l: femeia cea mai aptă pentru amor, nu-i nici cea blondă bătând
înspre roşcat, nici cea brună bătând înspre negru, ci femeia
odihnită şi fară probleme.
(Cei doi, rămaşi Jară replică o salută mişcând în sus şi în
jos umbrelele desfăcute şi încep să traverseze parcul prin
ploaie, prin furtună, printre trăsnete şi fulgere, spre biserică.
Vuţa, rămasă pe marginea terasei îi priveşte cu-n zâmbet vag
de ironie, cum cei doi se îndepărtează şi se pierd pe aleea
parcului).

SCENA a Il-a

DECOR - Interiorul unei biserici neoprotestante, înţesată

de lume, pe un rând de bănci, partea femeiască, pe celălalt
rând, partea bărbătească, la mijloc un culoar pe care e derulat
un covor.
în faţă, pe un podium, dominând adunarea, amvonul, în
partea stângă a amvonului, un grup de femei îmbrăcate în alb
ce urmează a fi botezate, în partea dreaptă un grup de bărbaţi
deasemenea îmbrăcaţi în alb, ce urmează a fi botezaţi. La
mijloc, corul înveşmântat în negru.
La amvon, Profetul Deasupra amvonului şi a Profetului(
în spate), într-o nişă din perete un bazin cu apă pentru botez,
c-un peisaj sugerând apele Iordanului. Totul, pare aievea.

PROFETUL - (De la amvon, predicând cu patos). Iată,

fraţilor şi surorilor, aceşti oameni din stânga şi din dreapta
mea, aceşti oameni îmbrăcaţi în alb, s-au hotărât astăzi să
înfrângă entropia, să anuleze haosul şi dezordinea. Cu ajutorul
Domnului nostru Iisus Hristos !
BISERICA - Aleluia ! Amin !
 PROFETUL - (C-un patos crescând). Cine anulează cea
de-a doua lege a termodinamicii, adică entropia, rezolvă
problema nemuririi.
Oamenii de ştiinţă, savanţii, doctorii docenţi şi cu alte
titluri universitare se străduiesc în zadar, nu să anuleze
entropia, ci măcar s-o frâneze, prin diferite metode şi practici,
cum ar fi; un anumit regim alimentar, o anumită doctorie, un
anumit exerciţiu fizic. Dar aceşti oameni îmbrăcaţi în alb de la
stânga şi de la dreapta mea, au hotărât nu s-o frâneze, ci de-a
dreptul s-o anuleze, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos,
fie numele lui binecuvântat în vecii vecilor, Amin!
BISERICA - Aleluia ! Amin !
PROFETUL - (Plin de patos) Mâna Domnului nostru
Iisus Hristos, e mâna aceea de pe bolta Capelei Sixtine,
degetul lui Dumnezeu care se întâlneşte cu degetul omului,
voinţă către voinţă, dorinţă către dorinţă, căutare către
căutare...
Aceste mâini întinse (către cei îmbrăcaţi în alb) vă rog
mâinile sus! (Aceştia se conformează), se întâlnesc undeva, în
văzduh, în nevăzut, în cosmos. Degetul întins către ei de
Dumnezeu, anulând astfel entropia, pe care toţi savanţii lumii
la un loc, nu pot nici măcar s-o frâneze, darmite s-o anuleze.
Iată, un gest simplu, ridicarea unei mâini, o mână săltată
de sufletul uman, se întâlneşte cu marele suflet Divin. (Către
cei îmbrăcaţi în alb) Lăsaţi, vă rog, mâinile Jos! (Aceştia se
conformează). Fie numele Domnului binecuvântat în vecii,
vecilor, Amin!
BISERICA - Aleluia! Amin!
PROFETUL - (C-un patos revărsat). Dumnezeu este
motorul prin care se readuce haosul şi hazardul la ordine.
Dar aşa cum „energia solară scaldă lumea nevie, dar nu îi e
disponibilă pentru a crea viul, fară mijlocirea unui motor de
sinteză", tot aşa nu ne poate fi disponibil Dumnezeu, cu toate
că El există - decât prin credinţă.
 Ce este credinţa, o să vă spun din apa botezului. Să cânte
corul.
(Corul intonează cântarea ce urmează, în timp ce
profetul coboară de la amvon şi urmat de cei îmbrăcaţi în alb,
dispar pe două uşi mascate în perete, în spatele amvonului, ca
să intre în apa botezului).
CORUL - „Iartă-mă, iartă-mă Dumnezeul meu/ Pentru
gândul negândit/ Pentru patimă-n privit/ Pentru vorba fară har/
Doamne, iartă-mă tu iar".
PROFETUL - (în apa botezului, cu Biblia în mână,
citind); „Şi credinţa este o încredere neclintită a lucrurilor
nădăjduite, o puternică încredinţare a lucrurilor care nu se
văd". (Evrei 11:1). (închizând Biblia şi dând-o unei mâini
întinse din afara bazinului - peisaj).
Iată, dar ce-i credinţa. Cu alte cuvinte, nici Dumnezeu nu
poate mântui, decât tot prin om, sau între Dumnezeu şi om, e
tot omul, dar omul cu credinţă. (Din partea stângă a bazinului
- peisaj intră pentru botez, îmbrăcată în alb Dionisa, iar din
partea dreaptă, tot îmbrăcat în alb, tot pentru botez, Dionis,
încadrându-l pe Profet).
PROFETUL - Iată o pereche, sora Dionisa şi fratele
Dionis, iată o minune a lui Dumnezeu. Ei doi, vor să-şi scalde
trupurile împreună în apele entropiei pământeşti, ca să intre,
tot împreună în apele veşniciei cereşti.
Astăzi, şi-au unit destinele pământeşti, prin cununie în faţa
oficialităţilor civile şi tot astăzi, tot împreună, îşi predau viaţa
şi sufletele în mâna Tatălui Ceresc. (Punând mâna deasupra
capului Dionisei, în semn de botez). Soră Dionisa, crezi din
adâncul sufletului tău că Iisus Hristos este Domnul şi
Mântuitorul tău personal ?

DIONISA - Da, cred, din toată inima mea şi din tot

sufletul meu !
 CORUL - „Cine crede se botează ! Aleluia ! Aleluia !
Amin !"
PROFETUL - în baza mărturisirii tale personale şi a
consimţământului tău expres, te botez în numele Tatălui, al
Fiului şi al Sfântului Duh ! Amin !
(O cufundă în apa botezului şi-n timp ce Dionisa iese din
apa botezului şi urcă scările ajutată de nişte mâini femeieşti,
dispărând într-o sală laterală, corul intonează):
CORUL - „Cine-a crezut s-a botezat! Aleluia ! Aleluia !
Amin !"
PROFETUL - (Făcând acelaşi gest al botezului deasupra
capului lui Dionis). Frate Dionis, crezi din adâncul sufletului
tău că Iisus Hristos este Domnul şi Mântuitorul tău personal ?
DIONIS - Da, cred, din toată inima mea şi din tot sufletul
meu !
CORUL - „Cine crede se botează ! Aleluia ! Aleluia !
Amin !"
PROFETUL - în baza mărturisirii tale personale şi a
consimţământului tău expres, te botez în numele Tatălui, al
Fiului şi al Sfântului Duh ! Amin !
(Profetul îl cufundă în apa botezului, urmând a se repeta
cele ce s-au petrecut cu Dionisa).
CORUL - „Cine-a crezut s-a botezat! Aleluia ! Aleluia!
Amin !"

SCENA a IlI-a

DECOR - Interiorul barului de cartier. Afară, plouă

turnând cu găleata. La o masă, Adventie şi Culpaş, la alte
două-trei mese vecini de cartier, consumatori. Intră Saul.

SAUL - (Intrând cu umbrela în mână, se îndreaptă spre

bar, punănd pe tejghea o mână de bancnote). Fraţilor, din
partea surorii Dionisa şi a fratelui Dionis, cu ocazia botezului şi
a căsătoriei, câte o tură pentru toată lumea. Din partea surorii
Dionisa, o tură blondă, bătând înspre roşcat, iar din partea
fratelui Dionis o tură brună, bătând înspre negru. Iar predica
Profetului o s-o continui eu, fratele Saul, căci aşa mă numesc
pentru toată lumea, şi aici în cârciumă.
(Rumoare, Vuţa ia banii de pe tejghea, îi numără şi începe
să servească turele comandate. Saul se aşează singur la o
masă, aşteptând să fie servit).
SAUL - (După ce a fost servit, ridicându-se de la masă, cu
două halbe de bere în mâini, una blondă, cealaltă brună). O să
încep c-un spirit de glumă, o glumă de cartier; eu sunt obligat
pentru ambele; şi pentru cea blondă şi pentru cea brună.
{Râsete, aprobări, apropouri, tropăituri).
SAUL - (După ce a băut câteva înghiţituri din ambele
halbe). Doamnă Vuţa, dă-mi te rog o cutie de sardele.
VUŢA - O cutie de sardele ?
SAUL - Da, o cutie de sardele. Nu aveţi ?
VUŢA - (Aducând cutia cu sardele). Cum să nu, domnule-
„frate" Saul. Se poate ? în barul nostru de cartier ? Poftim,
cutia de sardele.
SAUL - (Luând cutia de sardele şi întorcând-o pe toate feţele,
dregându-şi glasul). Fraţilor, o să încerc să continui predica
Profetului despre entropie, citindu-vă din memorie versetele 22
şi 23 din capitolul 8 din Epistola lui Pavel către Romani : „Dar
ştiu că până în ziua de azi toată firea suspină şi suferă durerile
naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade
ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm învierea, adică
răscumpărarea trupului nostru".
PRIMUL CONSUMATOR - (Ridicând halba de bere). Ce
memorie, domnilor ! Ce memorie !
SAUL - Iată, deci fraţilor, cea mai mare dovadă biblică -
care înaintea ştiinţei - arată ceea ce ştiinţa abia mai târziu a
descoperit, şi anume: că întreaga creaţie este supusă
deşertăciunii şi distrugerii, adică entropiei.
AL DOILEA CONSUMATOR - Şi cutia de sardele ? Ai
uitat de cutia de sardele ? Ce faci cu ea ? Sau e tot dar de nuntă
şi botez de la sora Dionisa şi fratele Dionis ?
AL TREILEA CONSUMATOR - Dacă-i aşa, vrem să ne
înfruptăm şi noi din ea !
SAUL - (Luând cutia de sardele în mână). O să vă
înfruptaţi imediat, dar în alt sens. (Agitând în faţa asistenţei
cutia de sardele). Iată că întreg pământul, întreaga omenire e
un sistem închis ca această cutie de sardele şi va muri, se va
stinge în cele din urmă într-o moarte entropică.
PRIMUL CONSUMATOR - Eu vreau să mor de moarte
bună, nu de moarte ... entropică.
SAUL - Murind de moarte bună, mori tot de moarte
entropică, întrucât chiar creerul şi gândirea noastră sunt sub
semnul descompunerii, adică a entropiei.
AL DOILEA CONSUMATOR - Eu dacă mor, ori de moarte
bună, ori de moarte entropică, îmi las, îmi donez creerul
oamenilor de ştiinţă ca să mi-1 conserve în alcool, ca să nu-1
strice entropia, să stea acolo, în alcool...
SAUL - (Continuându-şi predica, nebăgându-i în seamă).
Iar entropia se poate învinge - aşa cum a arătat Profetul - numai
prin credinţă. Prin credinţă veţi anula cea de-a doua lege a
termodinamicii, adică veţi deveni nemuritori.
CULPAŞ - Şi cum să căpătăm credinţă ?
SAUL - Prin botez ! Cum a facut-o sora Dionisa şi fratele
Dionis, din ale căror daruri vă înfruptaţi.
ADVENTIE - Deci, botezul, mântuieşte ?
SAUL - Da... „frate" Adventie, botezul mântuieşte.
ADVENTIE - Numai ... botezul ?
SAUL - Numai ... botezul ... Botezul... dublat de credinţă.
ADVENTIE - Şi credinţa, de unde vine credinţa ?
SAUL - De unde vine credinţa ? De unde să vină ? Din
OM !
ADVENTIE - Din OM !? Dă-mi voie „frate" Saul, să-ţi
citez şi eu, tot din memorie, din acelaşi Apostol Pavel, dar de
data asta din epistola către Efeseni, capitolul 2, versetele 8 şi 9:
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine
de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se
laude nimeni. Iată-ne dar „frate" Saul că am intrat într-un cerc
vicios, din care nu ştim cum o să ieşim.
SAUL - (Bâlbăindu-se, iese precipitat). Mă duc să mă
consult cu Profetul.
(Consumatorii ies pe rând, felicităndu-l pe Adventie,
pentru felul în care l-a „încuiat"pe Saul. Rămân în bar, la
masa lor, doar Adventie şi Culpaş. Ploaia continuă să cadă în
rafale. Se înserează. Se aprind luminile, ca şi crucea de pe
creştetul bisericii).

SCENA a IV-a

Acelaşi decor.

VUŢA - (Servindu-i cu încă o tură de bere pe Adventie şi

Culpaş). Doar, pentru voi doi, una blondă bătând înspre roşcat
şi una brună, bătând înspre negru. (După care, se retrage la
bar).
ADVENTIE - Poate că în fond, Profetul a avut dreptate, în
predica lui.
CULPAŞ - Cu ce ?
ADVENTIE - Cu faptul că iubirea aproapelui, la un
moment dat, se poate circumscrie iubirii de sine.
CULPAŞ - Nu reţin să fi spus Profetul aşa ceva în predica
lui.
ADVENTIE - Ba, a spus-o, dar altfel. La un moment dat,
iubirea aproapelui, se poate circumscrie iubirii de sine.
CULPAŞ - Ăsta-i egoism curat, narcisism gol.
ADVENTIE - Doar la prima vedere. Gândeşte-te puţin;
iubindu-te pe tine însuţi vei avea grijă de propria-ţi persoană,
te vei feri să nu cazi în nevoi, necăzănd în nevoi, îl vei scuti pe
aproapele tău să-ţi întindă o mână după ajutor...
 CULPAŞ - Mână de ajutor pe care, aproapele tău s-ar
putea să nu ţi-o dea.
ADVENTIE - Exact! Vezi, iubindu-te pe tine, n-o să-1
împingi, n-o să-1 ispiteşti pe aproapele tău de-a cădea în păcat.
CULPAŞ - în păcatul de-a nu-ţi ajuta la nevoie aproapele,
de-a nu-1 iubi.
ADVENTIE - Vezi, cum se leagă una de alta, ca bruna cu
blonda, şi merg mână în mână, căci în fond, sunt una şi aceeaşi
persoană; iubirea de sine cu iubirea aproapelui.
CULPAŞ - (Bând). Ba, nu una şi aceeaşi. Una-i blondă
bătând înspre roşcat, iar cealaltă-i brună, bătând înspre negru.
ADVENTIE - (Bând şi el). Aparent aşa-i, dar în esenţă sunt
aceleaşi.
CULPAŞ - în esenţă...
ADVENTIE - în esenţă, Răul cel Mare din lume, nu vine
de la om.
CULPAŞ - Da, de unde ?
ADVENTIE - De undeva, de dincolo de om. Omul doar
sporeşte Răul din lume, din „cutia de sardele" a fratelui Saul.
CULPAŞ - Suntem nişte bieţi peşti prinşi fară scăpare în
mrejele Pescarului (între timp, s-a întunecat de-a binelea. Prin
uşa deschisă a barului se întrezăreşte întunericul parcului şi
dincolo de el, în prim-plan crucea luminoasă de pe creştetul
bisericii, dominând totul.
(Cei doi, stau la masă şi tac, bându-şi halbele de bere).

- CORTINA –
 ACTUL II

SCENA I

DECOR - Parcul dintre bar şi biserică. Seară. Se văd

luminile de la casele cartierului din jur şi crucea luminoasă de
pe creştetul bisericii.Se mai zăreşte încă, printre verdeaţa
parcului, roşul aprins al ţiglelor caselor. în parc pe-o bancă,
Cătălin şi Darlingtonia.

CĂTĂLIN- Azi-noapte, pe unde ai călătorit Darlingtonia?

DARLINGTONIA - Prin Budapesta.
CĂTĂLIN - Prin Budapesta ? Dar ce-ţi veni, aşa, să alegi
Budapesta ?
DARLINGTONIA - Nu am ales-o eu, m-a ales ea pe mine,
vorbesc de Budapesta.
CĂTĂLIN - Bine că Budapesta-i „femeie", altfel aş fi fost
gelos. Căci nu poţi să spui despre Budapesta „EL", ci numai
„EA", ea, Budapesta.
DARLINGTONIA - Poate că şi-n venele mele curge ceva
sânge de unguroaică.
CĂTĂLIN- (îmbrăţişând-o cu patimă). Atunci, e bine, căci
am auzit că unguroaicele sunt focoase.
DARLINGTONIA - (Lăsăndu-se îmbrăţişată, lipindu-se
toată de Cătălin). Spune-mi, cum sunt unguroaicele Cătăline,
căci pe mine mă ştii...
CĂTĂLIN - Focoase !
DARLINGTONIA - Şi mai cum ?
CĂTĂLIN - Ca tine.
DARLINGTONIA - Şi eu cum sunt ?
CĂTĂLIN - Focoasă !
DARLINGTONIA - Hai, nu glumi Cătăline, spune-mi cum
sunt ?
CĂTĂLIN - Focoasă şi lipicioasă.
 DARLINGTONIA - Şi mai cum ?
CĂTĂLIN - Tandră.
DARLINGTONIA - Şi mai cum ?
CĂTĂLIN- Vibrândă, ca o vioară sub arcuşul lui Paganini.
DARLINGTONIA - (înlănţuindu-l). Şi mai cum?
CĂTĂLIN- Hotărâtă, ca poezia revoluţionară a lui Petofi.
DARLINGTONIA - (Revenindu-şi din acest joc şi intrând
în altul). Dar tu, pe unde ai călătorit azi-noapte, Tristan, fară
viză ?
CĂTĂLIN - Prin Paris.
DARLINGTONIA - Bine că Parisul e un „EL", căci altfel
aş fi şi eu geloasă.
CĂTĂLIN - Paris, Budapesta, vize, sau fară vize, tot una,
căci nu-s bani, cu banii pe care-i avem nu putem merge nici
până în centru, zăcem aici, în cartierul ăsta, uitaţi de lume.
DARLINGTONIA - Da, putem călători numai noaptea, în
vis, fară paşaport, fară vize, fară bani. (Lipindu-se toată de
Cătălin). Esti stăpânul sângelui meu.
CĂTĂLIN - (Măngâind-o). Stăpânul sângelui ?
DARLINGTONIA - (Contopindu-se toată în Cătălin). Eşti
stăpânul sângelui meu. Mă tulburi toată, eşti „delfinul" care-mi
tulbură „apele" şi care îndepărtează toţi „peştii".
CĂTĂLIN - Tu eşti Delfina care potoleşte învolburarea
sângelui meu. Tu eşti stăpâna.
DARLINGTONIA - Ba, tu eşti stăpânul ! Tu eşti Delfinul!
CĂTĂLIN - Ba, tu eşti stăpâna ! Tu eşti Delfina !
DARLINGTONIA - Cătăline !
CĂTĂLIN - Da ?
DARLINGTONIA - Oare, cum ne iubim noi ?
CĂTĂLIN - Ca Tristan şi Isolda.
DARLINGTONIA - Nu !
CĂTĂLIN - Nu ? Ca Romeo şi Julieta.
DARLINGTONIA - Nu !
CĂTĂLIN - Ca Delfinul şi Delfina.
 DARLINGTONIA - Nu !
CĂTĂLIN - Ca şi Cătălin şi Darlingtonia.
DARLINGTONIA - Da, aşa vreau să ne iubim. Adică, ca în
capitolul 13 din Epistola întâia către Corinteni.
CĂTĂLIN - Capitolul 13 din Epistola întâia către
Corinteni.... Care verset ?
DARLINGTONIA - Oricare. Alege tu.
CĂTĂLIN - Dragostea „... acoperă totul, crede totul,
nădăjduieşte totul, suferă totul ".
DARLINGTONIA - Dragostea „... este îndelung
răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte,
dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie".
CĂTĂLIN - Dragostea „... nu se poartă necuviincios, nu
caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău".
DARLINGTONIA - Dragostea „... nu se bucură de
nelegiuire, ci se bucură de adevăr".
CĂTĂLIN - De care adevăr ?
DARLINGTONIA - De adevărul dragostei, Cătăline. Căci,
există un singur domeniu în care totu-i necondiţionat.
CĂTĂLIN - Care-i domeniul acela, Darling ?
DARLINGTONIA - Domeniul dragostei, Cătă !
CĂTĂLIN- Da, dar în domeniul dragostei umane, căci în
domeniul dragostei divine, totul e condiţionat.
DARLINGTONIA - Nu vorbi aşa Cătăline.
CĂTĂLIN - Dar aşa-i Darling. Citeşte Biblia. Ce zice
Dumnezeu ? Dacă o să mă asculţi pe Mine, dacă o să urmezi
Cuvântul meu... Atunci, Eu ... Vezi, totu-i condiţionat!
DARLINGTONIA - Oricât ar părea de ciudat, şi Dumnezeu
şi Omul, au nevoie de aceeaşi hrană - de dragoste.
CĂTĂLIN - Stăpâna sângelui meu!
DARLINGTONIA - Delfinul meu, care-mi tulbură
străfundurile fiinţei.
CĂTĂLIN- Hai, Delfina mea. Trebuie să te las. Parcă-i
zăresc acolo, pe terasa barului pe Adventie şi Culpaş.
 DARLINGTONIA - (Ridicăndu-se şi îmbrăţişându-l).
Numai una Cătăline !
CĂTĂLIN - Ce, numai una ? Că doar tu eşti singura,
unica...
DARLINGTONIA - Numai o halbă de bere. Alegerea ta
rămâne doar între cea blondă şi cea brună.
CĂTĂLIN - Alegerea ai facut-o tu. Căci tu eşti şi cea
blondă şi cea brună. Dar vor fi două, una pentru Darlingtonia,
una pentru Cătălin.
DARLINGTONIA - Fie ! Dacă voi fi eu în amândouă,
treacă de la mine. Dar să nu întârzii prea mult. Mâine tot aici,
tot la aceeaşi oră.
CĂTĂLIN - (îmbrăţişând-o). Tot aici, tot la aceeaşi oră,
Delfina mea.
DARLINGTONIA - (îmbrăţişându-l la rândul ei şi
sărutându-l cu patimă). Aşa să fie stăpânul meu, stăpânul
sângelui meu. (Se despart. Cătălin apucând pe aleea care duce
la bar, iar Darlingtonia pe aleea care duce la biserică).
SCENA a Il-a
DECOR - Terasa barului. Adventie şi Culpaş la o masă, la
câte o halbă de bere. Apare Cătălin, dinspre parc.
CĂTĂLIN - (Intrând şi în loc de salut, către cei doi,
dăndu-le mâna şi apoi aşezăndu-se la masa lor). „Copilul râde
;" „înţelepciunea şi iubirea mea e jocul".
CULPAŞ - (Dăndu-i mâna). „Tânărul cântă; Jocul şi
înţelepciunea mea-i iubirea".
ADVENTIE - (Dăndu-i mâna şi ţinând-o îndelung,
privindu-l cu drag). „Bătrânul tace"; „Iubirea şi jocul meu e-
nţelepciunea". Te-ai făcut mare Cătăline, ai trecut prin ,joc" şi
ai ajuns la iubire, care, bagă de seamă, e tot un joc.
VUŢA - (Prezentăndu-se la Cătălin cu două halbe de bere,
una blondă şi una brună). Pe care o alegi Cătăline pe cea
blondă, sau pe cea brună ?
CĂTĂLIN - (Dând să plătească). Pe amândouă, că apoi
trebuie să plec.
VUŢA - (Refuzând banii). Nu, că-i din partea casei. Şi ai
ales bine, căci în amândouă-i Darlingtonia. (Se retrage la bar).
ADVENTIE - Da, Darlingtonia, bătând dinspre blondă
înspre roşcat şi apoi înspre brun - negru...
CULPAŞ - Şi are ochii verzi, dar atunci când se oglindeşte
Cătălin în ei, se schimbă în căprui - albaştri...
CĂTĂLIN - Acuma vreţi să ...
ADVENTIE - Nu vrem nimic Cătăline ! Nici nu glumim.
Tu şi Darlingtonia sunteţi Tristan şi Isolda din cartierul nostru.
CULPAŞ - Şi Romeo şi Julieta din cartierul nostru.
CĂTĂLIN - (Bând din ambele halbe de bere). Acum, chiar
că am plecat.
ADVENTIE - (Oprindu-l uşor, tandru). Stai, d-le, ce te
grăbeşti aşa ? Mai ai câteva zile şi intri la facultate.
CĂTĂLIN- Păi, tocmai pentru asta. Trebuie să mă pun cu
burta pe carte.
CULPAŞ - Hai, că de data asta intri în mod precis,
Cătăline.
ADVENTIE - Mai mult ca sigur, Cătăline. Nu te precipita.
în sesiunea din vară intră întotdeauna cei cu bani şi cu pile, iar
în sesiunea din toamnă, cei care ştiu carte.
CĂTĂLIN - Şi eu ştiu carte ?
CULPAŞ - Cum să nu ştii ? Păi, noi nu ştim, că ştii ?
ADVENTIE - N-am fost noi profesorii tăi ?
CULPAŞ - Şi ai tăi şi ai Darlingtoniei.
CĂTĂLIN - O, domnilor, dar a trecut ceva vreme de-
atunci.
CULPAŞ - Ba, a fost ca şi ieri.
ADVENTIE - Ca şi alaltăieri. Dar acuma eşti mare şi poţi
să ne ţii isonul şi la o halbă de bere şi la un pic de filozofie.
VUŢA - (Apărând pe nesimţite şi neobservată, prinzând
ultima replică, mângâind tandru părul lui Cătălin). Lăsaţi
copilul în pace ! Ce filozofie ? Cine se întreabă prea des pentru
ce trăieşte, nu mai are timp să trăiască. ( Se retrage la bar).
CULPAŞ - Fundamental !
ADVENTIE - Esenţial !
 CĂTĂLIN - (Contrariat). Ce-i fundamental şi ce-i
esenţial?
CULPAŞ - Ceea ce a spus vecina Vuţa.
ADVENTIE - „Doamna" Vuţa !
CĂTĂLIN - (Dezamăgit). Păi, atunci...
ADVENTIE - Da, Asta-i esenţialul, ce-a spus „doamna"
Vuţa. Restul e teorie, bazaconie, frânturi de limbă, orgolii
exacerbate pentru a intra cu orice preţ într-o nemurire...
muritoare.
CULPAŞ - Totu-i ca cele două halbe de bere; una blondă
bătând înspre roşcat şi una brună bătând înspre negru. Nu are
omul două esenţe ? Nu este el o fiinţă duală ? Când om, când
animal ? O ştie toată lumea şi-o recunoaşte aproape toată
lumea.
ADVENTIE - Ei, uite, eu unul nu sunt de acord. Omul este
o fiinţă triuală şi nu duală. în om există o trinitate, ca şi-n
Dumnezeu, că-i făcut după chipul şi asemănarea lui.
CĂTĂLIN- Ce trinitate poate să fie în om, d-le Adventie?
CULPAŞ - Da. Ce trinitate ? Nici vorbă nu poate fi de
trinitate. Trinitatea-i doar în Dumnezeu, nu are ce căuta în om,
nu are cum încăpea în el.
ADVENTIE - Aici ai dreptate, că nu are cum încăpea în el.
Dar e o trinitate.
CULPAŞ - Explică-te !
CĂTĂLIN - Să auzim d-le Adventie teoria d-tale.
ADVENTIE - Eu ţi-o spun Cătăline, dar să n-o scrii la
examen, dacă-ţi vine cumva subiectul „Despre om", căci
teoria-i numai a mea şi încă nu-i recunoscută, nu-i omologată,
parafată, etc.
CĂTĂLIN - N-o s-o scriu d-le Adventie. O să scriu
cuminte lecţia din manual că o ştiu pe de rost, cum am ştiut-o
de fapt şi data trecută.
ADVENTIE - Aşa să faci Cătăline şi de data asta, vei intra
sută la sută. Omul e o trinitate formată din trei esenţe; esenţa
animală care se traduce prin instinct, cea umană, care se
traduce prin raţiune şi cea divină, care se traduce prin
sentiment sau spirit.
CĂTĂLIN - Dar, atunci dragostea, d-le Adventie,
dragostea, după teoria d-tale, în care esenţă se include, în cea
animală, în cea umană, sau în cea divină ? De ce origine e
dragostea; animală, umană sau divină ?
CULPAŞ- Bună întrebare Cătăline. Şi eu o reformulez în
următorii termeni, pornind de la trinitatea d-lui Adventie;
esenţă animală egal instinct, esenţă umană egal raţiune şi
esenţă divină egal sentiment sau spirit. Dragostea-i instinct sau
sentiment? Căci raţiune nu poate fi.
ADVENTIE - Nu ştiu. întreabă-1 pe Cătălin.
(Pe această replică intră Felix şi Corina, ameţiţi amândoi,
cu-n radiocasetofon deschis la maxim, la care e o muzică de
petrecere.)

SCENA a IlI-a

FELIX - Bonjour, madame et monsieur.

CORINA - Idem în engleză.
FELIX - Şadap. Taci din gură cu engleza ta. Cu
americăneasca ta. Şadap.
CORINA - (în franceză). Gura tu, cu franceza ta, cu
„Napoleonul" tău. Eu vreau whischy scoţian veritabil, trecut
prin „filiera românească" şi devenit apă colorată în care s-au
omorât ploşniţe.
FELIX - (în franceză) Ce spui tu acolo maidanezule,
pardon madame Corina, alias Felix ?
CORINA - Şadap ! Mister Felix, alias Corina. Şadap!
FELIX - (Scoţând un act din buzunar). Madame e
monsieur, Voala! (Fluturând actul). Mariaje! Mariaje!
Madame Corina e monsieur Felix, mariaje!
CORINA - (Dând să-i ia actul). Nu, că nu-i mariaj. E o
curată căsătorie românească.
VTJŢA - (Apărând din bar şi luându-i actul lui Felix).
Linişte, monsieur-domnule Felix. (întinzând mâna). Prima
dată, datoria şi apoi restul.
FELIX - (Executându-se). Poftim, d-na Vuţa. Şi câte o tură
pe deasupra, la toată lumea.
VUŢA - (Numărând banii). E Okey! (Apoi uitându-se
peste act). Ăştia s-au căsătorit cu adevărat... pe româneşte...
Adică, Tuşea şi Junghiul!
CORINA - Tuşea şi Junghiul!?
VUŢA - (Mergând înspre bar după ce îi dă actul lui
Adventie). Alerg după tura comandată.
CORINA - Pardon după două ture. Una din partea d-nei
Corina, alias Felix, iar una din partea d-lui Felix, alias Corina.
ADVENTIE - (Parcurgând actul). Căsătoria-i parafată, e
adevărată. Dar văd că nu mai ştiţi româneşte. (Actul trece la
Culpaş, la Cătălin şi apoi din nou la Felix).
FELIX - Ba ştim d-le profesor. Ştim. Şi încă o limbă curată
nealterată. Ştim chiar şi filozofie.
ADVENTIE - Să auzim !
FELIX - Ştiţi prin ce se deosebeşte omul de animal ?
TOŢI ÎN COR - Nu ştim !
FELIX - Omul bea şi când nu-i e sete ?
VUŢA - (Venind cu halbele de bere şi începând să
servească). Bea ! Bea ! Bea întruna !
FELIX - Omul mănâncă şi când nu-i e foame ?
TOŢI ÎN COR - Mănâncă ! Mănâncă !
FELIX- Omul face amor şi când nu e vremea împreunării ?
TOŢI ÎN COR - Face ! Face ! Face !
CORINA - Asta, ultima îmi place cel mai mult. Omul face
amor tot timpul, non-stop ! Zi şi noapte, noapte şi zi !
TOŢI ÎN COR - Face ! Face ! Face ! Să facă amor zi şi
noapte, noapte şi zi. Casă de piatră ! Casă de piatră !
CORINA - ( Ridicăndu-şi rochia ). „Sunt neagră, dar sunt
frumoasă, fiice ale Ierusalimului, cum sunt corturile
Cherdarului, şi cum sunt covoarele lui Solomon. Nu vă uitaţi
că sunt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele. Fiii mamei
mele s-au mâniat pe mine, şi m-au pus păzitoare la vii. Dar via
frumuseţii mele n-am păzit-o". (Cântarea Cântărilor 1:5,6).
ADVENTIE-(închinând). Pentru tine, fiică a Ierusalimului.
CULPAŞ - (închinând). Pentru tine, hetaiera cartierului.
CĂTĂLIN - (închinând). Pentru tine, fecioară din Orleans.
CORINA - (Aplaudând). Aţi auzit ? Fecioară ! Bravo,
Cătăline ! Orice mireasă-i fecioară !
ADVENTIE - (Către Felix). Să-ţi trăiască fecioara, Felix -
Fericitule !
CULPAŞ - Să-ţi nască fecioara, Felix - Fericitule !
(Separat, către Adventie). îţi dai seama, ce progenitură o să
iasă dintr-un beţiv şi-o hetaieră ?
ADVENTIE - (Tot separat). Ce progenitură să iasă, dragă
Culpaş ? Progenitura viitorului!
FELIX- Da. Mireasa mea-i fecioară ! Dar din fecioară se
va naşte femeia, iar femeia va naşte - Răul ! (Pe această
replică, Cătălin se retrage discret).
ADVENTIE - Cum aşa?
FELIX- Păi, nu vorbirăm adineauri de om şi de animal?
CULPAŞ - Vorbirăm.
FELIX - Adică, de fiinţe inferioare - animalul şi de fiinţe
superioare - omul.
' ADVENTIE - Vorbirăm.
FELIX- Păi, atunci, domnilor profesori-filozofi, între
fecioară şi femeie, care-i fiinţa superioară şi care-i fiinţa
inferioară ?
CULPAŞ - Nu pui bine problema, Felix - Fericitule.
FELIX - Ba, o pun foarte bine. Căci, fecioara-i fecioară, iar
femeia-i femeie. Fecioara-i spiritul, iar femeia-i animalul,
întrucât ca să nască trebuie să treacă prin împerecherea cu
bărbatul.
ADVENTIE- Şi ce vrei să demonstrezi cu nonsensul ăsta?
CORINA - (Intervenind). Lasă iubitule, animalele
inferioare şi superioare, căci le explic eu, doar eu sunt şi
fecioara şi femeia.
FELIX- Stai tu-n fecioria ta, nu te băga în femeia mea.
 CORINA - Eu, sunt femeia ta, nenorocitule...
FELIX - Stai să le explic domnilor invitaţi la mariaj. Păi,
dacă fiinţele superioare, domnilor - mă rog, fecioara - femeia -
n-au putut evolua din cele inferioare, dacă omul nu se poate
trage din maimuţă, atunci nici esenţa animală a omului, n-a
putut apărea din nimic, ci a fost pusă acolo în el, încă de la
început, de către ziditor.
CORINA - (Aplaudând). Bravos, încornoratule ! Bravos, ai
vorbit mai oratoric ca Demonstene.
FELIX- Şi vreţi să ştiţi care-i traseul Răului, domnilor ?
Vreţi ? Vi-1 spun pe gratis.
ADVENTIE - Vrem. Cum să nu vrem, mai ales, dacă ni-1
spui pe gratis.
FELIX - Traseul Răului e Divinitatea - Lucifer - Om -
Rău.
CORINA - Iar ceea ce-i mai de „admirat" la om, e
neruşinarea şi încăpăţânarea, cu care se proslăveşte.
VUŢA - (Ieşind din bar, pregătită să debaraseze mesele).
Gata cu nunta, i-ai pus pirostiile în cap d-le Felix, du-o acasă şi
fa-o fericită.
(Cei doi se retrag, după felicitările şi îmbrăţişările de
rigoare, traversând parcul cu radio-casetofonul dat la maxim,
îmbrăţişaţi ...).
CULPAŞ - Doamna vecină, Vuţa...
VUŢA - (Debarasând mesele). Ştiu, o ultimă tură în tihnă,
pe semiîntuneric. (Intrând în bar). Vine fetiţa !
ADVENTIE - Eu până atunci, mă duc unde merge şi regele
pe jos.
CULPAŞ - (Scoţând un pix şi o hârtie). Du-te, eu între
timp, îmi lămuresc nişte gânduri.

SCENA a IV-a

Seară. Parcul zace în întuneric, dominat de crucea

luminoasă de pe creştetul bisericii. Pe terasă, Culpaş, în faţa a
două halbe de bere, notându-şi ceva pe-o foaie de hârtie.
Celelalte mese sunt cu scaunele pe ele. înăuntru în bar, Vuţa
jacându-şi monetarul.

ADVENTIE - (Revenind). Dar, ce notezi acolo ? îţi faci

testamentul ?
CULPAŞ - Testament, ai zis ? Da, s-ar putea. Dar eu prefer
termenul celălalt; „cu limbă de moarte".
ADVENTIE - Testament... Cu limbă de moarte ...
CULPAŞ - Numai individualităţile foarte puternice au o
realitate proprie, ceilalţi trăiesc, se „scaldă " şi se complac, în
realitatea colectivă.
ADVENTIE - Lasă-le pe astea. Ce-ai textat, ce şi cui laşi
ceva cu limbă de moarte ?
CULPAŞ - Dar, ce, eu am o realitate proprie, sunt eu o
individualitate foarte puternică ?
ADVENTIE - Pentru mine, eşti !
CULPAŞ - Făceam socoteala morţilor.
ADVENTIE - A morţilor ?
CULPAŞ - Da, a morţilor, ucişi în războaie, căci pentru
aceştia nu poţi folosi cuvântul decedat, pentru că n-au decedat,
ci au fost ucişi, adică forţaţi să decedeze.
ADVENTIE - Şi câţi ţi-au ieşit ?
CULPAŞ - Câţi mi-au ieşit ? Depinde, cum o iei.
ADVENTIE - Ia-o cum vrei. E teoria ta.
CULPAŞ - Teorie ! ? ... E aşa, o ... Uite, îţi citez din
memorie, dintr-un articol de ziar, cu titlu „Statistici care te
cutremură"; „Cele mai mari atrocităţi s-au produs în interiorul
lumii creştine, ori au fost provocate de civilizaţia creştină (vezi
bombardamentul nuclear asupra Japoniei)" ...
ADVENTIE - „în interiorul lumii creştine, ori au fost
provocate de civilizaţia creştină"...
CULPAŞ - (Citând în continuare).„Europa confruntându-se
cu orori inimaginabile. Toate evenimentele sângeroase şi cele
două războaie mondiale au avut conotaţii politice. In numele
unui crez sau altul (Atenţie !) au fost ucişi peste 175 milioane de
oameni, fiind şterse orice demarcaţie dintre forţele armate şi
populaţia civilă" (Crişana Plus din 18 august 2002).
ADVENTIE-O sută şaptezeci şi cinci de milioane de
oameni ! ?
CULPAŞ - „Războaiele secolului trecut au secerat floarea
tineretului de pe toate continentele" ...
ADVENTIE - Cătălin şi Darlingtonia !
CULPAŞ - „Ei au fost puşi să se măcelărească între ei, în
numele unor ideologii şi a unor patrii simbolizate de drapelele
de luptă sub care au purtat războaiele când de fapt au fost
sacrificaţi în numele unor interese, instituţii făcute anume să
ucidă. în primul război mondial, floarea tineretului planetar a
dat 8.500.000 de jertfe, în cel de-al doilea 19 milioane, iar în
celelalte războaie au mai murit peste 6 milioane de militari".
ADVENTIE - Militari !?
CULPAŞ - Da, militari. Beligeranţi adică, căci dacă am
lua-o la total, la civili, la femei, la copii... nu am ajunge
nicăieri, sau am ajunge direct în iad.
ADVENTIE - Unde de fapt şi suntem.
CULPAŞ - Da, numai că din iadul ăsta am fi putut ieşi.
ADVENTIE - Cum ?
CULPAŞ - Prin sinucidere !
ADVENTIE - Prin sinucidere !?
CULPAŞ - Gândeşte-te ! Dacă aceşti beligeranţi, aceste
armate, ar fi refuzat să lupte.
ADVENTIE - Cum ar fi putut să refuze ?
CULPAŞ - Prin sinucidere ! Că şi aşa, până la urmă, tot au
murit. Dar dacă s-ar fi sinucis, toţi în masă, n-ar mai fi existat
primul şi al doilea război mondial şi-n paralel un Hitler şi un
Stalin. Şi mai departe, dacă s-ar fi sinucis şi ceilalţi, mergând
în timp, n-ar mai fi existat nici Hanibal, nici Napoleon, cu
întreaga lor cohortă de morţi, morţi care i-au scos din anonimat
şi i-au împins în istorie.
ADVENTIE - Să se fi sinucis !? La prima vedere ...
CULPAŞ - Sau să fi dezertat!
ADVENTIE - Să fi dezertat!? Pe undeva, dezertarea, ar fi
fost mai grea şi ca sinuciderea.
CULPAŞ - (Citând din memorie). „Astfel, nu există,
accidente într-o viaţă de om ; un eveniment social care se
produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară; dacă
sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu,
seamănă cu mine şi îl merit. îl merit mai întâi pentru că aş fi
putut oricând să mă sustrag lui, prin sinucidere sau
dezertare..."
ADVENTIE - Jean Paul Sartre - „Fiinţa şi neantul".
CULPAŞ - Aşa-i. El e. Ai ghicit. Citatul e din el.
ADVENTIE - Da, dar el nu s-a sinucis. A făcut în schimb
gestul acela de frondă, refuzând Premiul Nobel pentru
literatură.
(Intervine o mică pauză. Culpaş, rămas fără replică
meditează, răstimp în care, din parc, cineva aruncă o piatră ce
cade chiar pe masa celor doi, între halbele de bere).
ADVENTIE - (Luând piatra căzută pe masă). Iată piatra
lui Benedict Spinoza.
CULPAŞ - A filozofului ?
ADVENTIE - Da, a filozofului. Piatra filozofală.
CULPAŞ - (Luând şi el piatra în mână ca şi cum ar
cântări-o). Nu-i nici prea grea, nici prea uşoară. Piatra
filozofală !
ADVENTIE - (Citând din memorie). închipuieşte-ţi că „o
piatră primeşte de la o cauză externă ce i-a dat un impuls o
anumită cantitate de mişcare, datorită căreia continuă să se
mişte în mod necesar şi după ce a încetat impulsul cauzei
externe, piatra fiind constrânsă să continue să se mişte nu din
necesitate, ci prin impulsul cauzei externe ".
CULPAŞ - (Mângâind piatra). Piatra filozofală !
ADVENTIE - „Mai departe, gândiţi-vă dacă vreţi, că
piatra, în timp ce continuă să se mişte cugetă (...) Şi va crede că
este cât se poate de liberă şi că ea continuă să se mişte numai
că vrea ea ".
 CULPAŞ - (Continuând să mângâie piatra). Piatra
filozofală, săraca !
ADVENTIE - „Aceasta e libertatea umană pe care toţi se
fălesc că o au şi care constă numai în faptul că oamenii sunt
conştienţi de faptele lor, dar nu cunosc cauzele care îi
determină".
CULPAŞ- Bietul Spinoza ! Câţi filozofi, atâtea filozofii.
ADVENTIE - Da. Pentru că, dacă Dumnezeu 1-a creat pe
om după chipul şi asemănarea sa, fiecare filozof îl explică după
propriul său chip şi după propria sa asemănare.
CULPAŞ - Oare ce-i omul pentru Dumnezeu ? Mijloc sau
scop ? Dar pentru Satana ?
ADVENTIE - Poate că tot răul din lume începe în
momentul în care omul devine pentru om, mijloc şi nu scop !
CULPAŞ - Mijloc sau scop ?
ADVENTIE - Suntem ca nişte jucării de tablă întoarse cu
cheia, iar cheia e undeva înăuntrul jucăriei, aruncată printre
fierăraiele maşinăriei şi ca s-o găseşti, trebuie să desfaci
jucăria.
Ţopăim ca nişte popândăi pe scoarţa planetei, atâta timp,
cât ne-a întors cheia. Şi-n tot timpul ăsta, căutăm un singur
lucru ; cum să facem şi noi, la rândul nostru, din semenii
noştri, nişte jucării.
VUŢA - (Ieşind din bar, pe o uşă laterală şi stingând becul
de serviciu, terasa rămânând în semiobscuritate, doar cu
lumina de la crucea de pe creştetul bisericii de dincolo de
parc). Ei, domnilor filozofi. Zăceţi pe întuneric şi am stins doar
un singur bec. Un bec, un simplu bec a făcut mai mult pentru
omenire decât Socrate, Platon şi Aristotel, luaţi la un loc.

- CORTINA –
ACTUL III

SCENA I-a

DECOR - acelaşi din scena botezului, cu interiorul

bisericii.

PRIMUL POLIŢIST- Deci, domnule „Profet", aţi fost

identificat privind datele de stare civilă şi le-aţi recunoscut.
PROFETUL - Cum să nu le recunosc, dacă sunt
adevărate?
AL DOILEA POLIŢIST- Deci sunteţi persoana în cauză ?
PROFETUL - Care persoană ?
PRIMUL POLIŢIST - Persoana în cauză care se face
vinovată de infracţiune.
PROFETUL - Ce infracţiune domnilor poliţişti ? E o
confuzie la mijloc.
AL DOILEA POLIŢIST- Nu-i nici o confuzie domnule
„Profet". Sunteţi acuzat de delapidare, fals, uz de fals... Ce mai,
e un concurs de infracţiuni la mijloc.
PRIMUL POLIŢIST - Trebuie să veniţi cu noi.
PROFETUL - Unde ?
AL DOILEA POLIŢIST - La poliţie. Acolo, o să lămurim
noi mai pe îndelete lucrurile.
PROFETUL - Deci, mă arestaţi ?
PRIMUL POLIŢIST-Da, consideraţi-vă în stare de arest.
AL DOILEA POLIŢIST - Dar n-o să vă punem cătuşele, o
să procedăm domneşte.
PRIMUL POLIŢIST - Faima d-voastră în cartier, charisma,
enoriaşii, titlul de „Profet" şi toate celelalte, ne obligă la o
anumită discreţie...
AL DOILEA POLIŢIST- O discreţie pe care, poate că o şi
meritaţi ... Eu, personal... Dar îmi pare rău, sunteţi arestat şi vă
rog să ne însoţiţi la secţie.
 PROFETUL - Domnilor, Văd că ... Dar sunt nevinovat,
martor mi-e Dumnezeu că....
PRIMUL POLIŢIST - Ia-ţi alt martor „Profetule" ! Lasă-1
pe Dumnezeu, n-o să-ţi folosească la nimic.
AL DOILEA POLIŢIST - El e ocupat cu alte treburi mai
importante. Cu alte ţări...
PRIMUL POLIŢIST - Cu puterile mondiale : America,
Rusia ...
AL DOILEA POLIŢIST - N-are timp să-şi plece ochii spre
o ţărişoară ca România.
PRIMUL POLIŢIST - Şi spre un oraş de provincie, cum e
oraşul nostru.
AL DOILEA POLIŢIST - Şi din oraşul acela de provincie,
spre un cartier anume, cum e cartierul nostru.
PRIMUL POLIŢIST - Şi din cartierul nostru, spre o
biserică anume, care-i biserica unde ...
AL DOILEA POLIŢIST - Faci dumneata slujba şi predici
oamenilor ...
PRIMUL POLIŢIST-KT fi prea mult ...
AL DOILEA POLIŢIST- Chiar şi pentru Dumnezeu !
PRIMUL POLIŢIST - Hai să mergem, civilizat, domneşte,
româneşte ... spre secţia de poliţie.
AL DOILEA POLIŢIST - Unde, poate, te vei întâlni, chiar
cu Dumnezeu.
PRIMUL POLIŢIST - (Luându-l de braţ). Hai, că timpul a
expirat.
PROFETUL - Domnilor poliţişti, dar vă asigur că
Dumnezeu va face lumină în ... (Cei trei dau să iasă din
biserică, Profetul încadrat de cei doi poliţişti, când intră Saul).
SAUL- ( închinându-se prefăcut în faţa Profetului).
Plecăciune, învăţătorule !
PRIMUL POLIŢIST - E profet sau învăţător ?
SAUL - Pentru marele public e Profet, pentru mine însă, în
intimitate e învăţător. (Către Profet). Dă-mi voie să-ţi dau
îmbrăţişarea cea de pe urmă învăţătorule. (II îmbrăţişază).
AL DOILEA POLIŢIST- Dacă tot l-ai îmbrăţişat, dă-i şi
„sărutarea lui Iuda".
SA UL - Sărutarea lui Iuda a fost dată încă înainte de
zidirea lumii. Lăsaţi-ne vă rog, singuri câteva clipe.
PRIMUL POLIŢIST- (Uităndu-se precaut în jur). Aşa ca
de la învăţător la ucenic. înţeleg, dar numai câteva clipe.
SAUL - Fiţi fară grijă. „Pasărea" nu are pe unde zbura din
colivie. La momentul potrivit, o să bat de trei ori în uşă.
AL DOILEA POLIŢIST- Fie. Dar să n-o lungiţi prea mult.
Vrem să terminăm totul astăzi.
SA UL - Fiţi fară nici o grijă. Ne vom spune doar esenţa.
(Cei doi poliţişti ies ).
PROFETUL - Ce se întâmplă frate Saul ?
SA UL - Ce să se întâmple învăţătorule ? Ai încăput pe
mâna poliţiei.
PROFETUL - Dar cum ? Cum de-i posibil ? Căci toate
afacerile băneşti ale bisericii, le-ai condus tu şi acum eu sunt
acuzat de delapidare, de afaceri băneşti necurate, de falsuri ...
SA UL - Tocmai de aceea eşti acuzat.
PROFETUL - Cum, tocmai de aceea ?
SAUL - Pentru că am condus eu afacerile băneşti, dar
hârtiile le-ai semnat numai tu.
PROFETUL - (Ferindu-se de el, ca de Satana). Cine eşti ?
SA UL - Vai, nu mă mai recunoaşteţi ? Dar sunt o parte din
tine. Cea de-a doua faţă a ta, sau prima. Alege.
PROFETUL - Vorbeşti ca o Satană.
SA UL - Vorbesc ca o parte din tine, ca partea cealaltă a ta.
Ai uitat ? Saul, Pavel, era încă de la începutul lumii.
PROFETUL - Nu poţi fi o parte din mine. N-ai cum fi.
SAUL - Ba da. Nu eşti tu Saul acela din Tars, care-i
prigoneai pe creştini şi-n drumul Damascului te-ai transformat
în Pavel, pe româneşte şi în Paul pe americăneşte?
PROFETUL - Delirezi.
SAUL - Ba nu, exemplul biblic cel mai bun privind
dualismul din om, e cel al lui Saul din Tars, care se transformă
în Pavel (Paul), pe drumul Damascului. Dacă în Saul n-ar fi
zăcut în fază embrionară Pavel (sau Paul), atunci nici
Dumnezeu n-ar fi avut de unde-1 scoate. Sau vorba proverbului
; „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu poate lua nimic ".
PROFETUL - Adevărul o să iasă în cele din urmă la
lumină.
SAUL - Adevărul e deţinutul minciunii şi numai arareori
poate evada din cacera ei. Da. Eu am aranjat totul, eu am pus la
cale totul, iar ponoasele o să le tragi numai tu ... învăţătorule !
PROFETUL - Nu mă mai numi aşa. Ţi-am mai spus, a fost
un singur învăţător şi acela-i Iisus Hristos.
SAUL - Să ne imaginăm că tu eşti acela... învăţătorule !
PROFETUL - Piei, Satană ! Dar până una alta, ce motiv ai
avut, care ţi-e motivaţia ?
SAUL - Care-i motivaţia?... Motivaţia o căutăm de obicei
în exterior, dar ea-i de cele mai multe ori în interior, pusă acolo
de voi.
PROFETUL - De care, voi ?
SAUL - De tine şi de Tatăl tău. Noi suntem complet
nevinovaţi. Sau dacă vrei; vinovaţi Jară nici o vină.
PROFETUL - Satană ! O să te dau pe mâna poliţiei şi a
justiţiei.
SAUL - Sărmanule ! Tu eşti în mâinile poliţiei şi a justiţiei.
(Bate de trei ori în uşă, semnalul convenit). Şi decât să ajungi
pe mâinile poliţiei şi justiţiei româneşti, mai bine zaci în fundul
iadului. (Uşa se deschide, Saul îl împinge uşor pe Profet,
mâinile celor doi poliţişti îl iau în primire. Uşa se închide la
loc. Saul, rămas singur, scoate de sub amvon o geantă cu bani,
o deschide şi mângâie banii, ca şi cum ar fi mângâiat o
femeie).
SAUL - Aici erau Profetule, învăţătorule.. Sub amvonul de
la care predicai tu, sub amvonul de la care botezai tu.
Cu banii, poţi opri chiar şi Entropia, Profetule. (închizând
geanta). Dar eu o să le dau o întrebuinţare mai bună. O să intru
cu ei în politică, îmi cumpăr un loc eligibil pe listele vreunui
partid parlamentar şi o să fac guşă, falei şi o ditamai burtă
imunitară pe băncile Parlamentului.
(7-a geanta cu banii şi iese din biserică, lăsând uşa
deschisă prin care pătrunde razele soarelui, parcă
dezinfectând locul).

SCENA a 11-a

DECOR - Terasa barului. Intră Dionis şi Dionisa. îi

întâmpină Vuţa.

VUŢA - Poftiţi însurăţeilor, botezăreţeilor, sau cum se

spune. Să nu-mi mai călcaţi „pragul casei" de atunci ?
DIONIS - (Hotărât, se aşează la o masă). Uite, ţi-1
călcăm acum. O bere brună, te rog, brună şi cu guler alb, de
liceană...
DIONISA - (Aşezăndu-se în silă la aceeaşi masă cu
Dionis). Mie, o cafea te rog, Vuţa dragă.
VUŢA - (Retrăgăndu-se să aducă comanda). Zboară
fetiţa.
DIONISA - „Brună şi cu guler alb, ca o liceancă" ...
Alcool! Ţi-ai pierdut minţile.
DIONIS - Ba, ţi le-ai pierdut tu în apa botezului.
DIONISA - Cum poţi vorbi aşa, tu om botezat întru ...
DIONIS - întru învăţătura Profetului şi acum acesta-i
arestat.
VUŢA - (Venind cu comanda şi servindu-i). Dar, ce-aveţi
fraţilor, ce-i cu mutrele astea ploate ?
DIONISA - L-au arestat pe Profet.
VUŢA - Pe Profet!? Nu se poate.
DIONISA - Aşa am zis şi noi că nu se poate.
DIONIS - Şi uite că s-a putut.
VUŢA - Dar poate-i un zvon fals. Cine v-a spus ?
DIONIS - Fratele Saul.
VUŢA - „Fratele" Saul ! Păi, dacă-i „fratele" Saul, atunci
...
DIONISA - Nu, că am fost şi noi aproape de faţă ...
DIONIS - Aproape martori ... Eram pe afară, pitiţi şi am
văzut când l-au dus ...
DIONISA - Când l-au ridicat.
VUŢA - Sunt sigură că e „lucrătura" „fratelui" Saul.
DIONIS - O fi, dar noi am rămas în „pielea goală".
VUŢA - Cum în „pielea goală", căci nici în apa botezului,
n-aţi fost chiar în „pielea goală".
DIONIS - N-om fi fost pe văzute, dar pe nevăzute, am fost.
VUŢA - Vorbeşti în dodii.
DIONIS - Eram „chemaţi". Adică, am răspuns la chemarea
Profetului, ridicând mâna, ne-am predat Domnului şi ne-am
botezat.
VUŢA - Şi acuma, care-i problema ?
DIONISA - Profetul a fost arestat.
DIONIS - Fratele Saul a plecat.
VUŢA - Unde a plecat ?
DIONIS - La Bucureşti, ca să intre în politică.
VUŢA - Să intre în politică ?
DIONISA - Da, aşa ne-a spus, că nici el nu se simte bine,
fară Profet.
VUŢA - Fără Profet !
DIONISA - Da.
VUŢA - Şi ce-aveţi voi la urma-urmelor, cu toate astea, în
afara unui simplu fapt divers ?
DIONIS - Avem, căci acuma, vrem să divorţăm.
VUŢA - Ce să faceţi ?
DIONISA - Să divorţăm !
VUŢA - Dar, deabea v-aţi cununat, şi încă în apa botezului.
DIONIS - Da, numai că nu merge.
VUŢA - Ce nu merge ?
DIONISA - S-a născut o contradicţie religioasă gravă, între
noi doi.
VUŢA - O contradicţie religioasă ?
 DIONIS - S-a căscat o prăpastie religioasă între noi.
VUŢA - O prăpastie ?
DIONISA - Adâncă.
DIONIS - Fără fund.
VUŢA - Şi-n ce constă ...
DIONISA - El zice ...
DIONIS - Nu, „El zice". Am citit.
DIONISA - El a citit, şi după aceea zice şi-şi crede pe
deasupra, că şi Răul şi Binele, a fost dat de-a valma, tot de
către Dumnezeu.
VUŢA - Şi tu ce zici, sau tu ce ai citit ?
DIONISA - Că nu se poate ! Dumnezeu a creat numai
Binele, Răul a fost creat de om prin neascultare, ispitit de
Satana.
DIONIS- Şi pe Satana, cine 1-a creat ? Nu, Dumnezeu ?
DIONISA - (Bând o înghiţitură de cafea). Uite, aşa o
ducem într-una, de când am făcut, adică a făcut el
„descoperirea” asta. Şi acum eu nu mai ştiu cu cine stau, cu
Dumnezeu, sau cu Satana ? Aşa că divorţăm.
VUŢA - Adică, vrei să fii neutră.
DIONISA - Nu, că nici neutră nu poţi fi.
VUŢA - Şi atunci ?
DIONIS - (Bând ultima înghiţitură din halba de bere,
plătind consumaţia şi ridicându-se de la masă). Divorţul,
doamnă Vuţa. Divorţul!
DIONISA - (Ridicându-se şi ea de la masă). Neapărat
divorţul!
VUŢA - Dar unde vă grăbiţi aşa, nu mai luaţi o tură ?
DIONIS - Nu mai avem timp, căci prăpastia religioasă se
cască din ce în ce mai tare.
DIONISA - Şi e pe cale să ne înghită !
DIONIS - Aşa că mergem la avocat, să începem formele de
divorţ.
(Ies amândoi).
VUŢA - (Debarasând masa). Mergeţi fraţilor şi divorţaţi.
Căci are cine să vă înlocuiască. S-a căsătorit Felix cu Corina.
Beţivul cartierului cu prostituata cartierului, progeniturile lor
vor moşteni Pământul!

SCENA a IlI-a

Acelaşi decor cu terasa barului. Intră Adventie.

VUŢA - (Întâmpinându-I). Tot la blonda bătând înspre

roşcat, ai rămas domnule Adventie ?
ADVENTIE - (Aşezându-se la o masă). Tot, de felul meu
sunt un fidel.
VUŢA - Iar eu sunt o „fidea”, Vine fetiţa ! (Se retrage ca
să aducă comanda).
UN CONSUMATOR - (Intrând). Ai auzit domnule
profesor ?
ADVENTIE -- Ce să aud ?
CONSUMATORUL - (Intrând în bar de pe terasă ), L-au
arestat pe Profet!
ADVENTIE - (Rămânând perplex). Nu se poate !
VUŢA - (Venind cu halba de bere). Ce să nu se poată ?
ADVENTIE - Să-1 aresteze pe Profet.
VUŢA - Ba s-a putut, l-au arestat.
ADVENTIE - Deci, e adevărat, ştii şi tu.
VUŢA - Mie, mi-au spus Dionis şi Dionisa, sursă sigură, au
fost de faţă.
ADVENTIE - Dar, trebuia arestat „fratele” Saul, nu
Profetul.
VUŢA - Ăsta a fugit.
ADVENTIE - Unde a fogit ?
VUŢA - La Bucureşti.
AD VENTIE - La Bucureşti ? Ce să facă acolo ?
VUŢA - Să intre în politică.
ADVENTIE - Să intre în ... iad.
 VUŢA - Nu, că-i invers.
ADVENTIE - Ce să fie invers ?
VUŢA - Dacă „fratele” Saul intră în politică, el va fi în rai,
iar pe noi ne va băga în iad.
CONSUMATORUL - (Ieşind din bar şi salutândul de
plecare pe Adventie). V-am spus eu, domnule profesor ?
ADVENTIE-Da, merci, mi-ai servit-o proaspătă, pentru
mine, căci la alţii era aluat dospit. A înnebunit lumea ! Să-1
aresteze pe Profet!? Doamne, A înnebunit lumea, acuma când
ies eu la pensie.
VUŢA - Când ieşi ?
ADVENTIE - Anul viitor. Anul ăsta, e ultimul an şcolar
când mai predau. Adio !
VUŢA - Adio, dar rămân cu tine !
ADVENTIE - Da, o să rămân cu „ea”. Cu şcoala. în suflet,
dar cu cealaltă şcoală, nu cu asta.
VUŢA - Cu şcoala la care am fost şi eu ...
ADVENTIE - Da. Altă şcoală, uniforme, guleraşe albe, feţe
curate, priviri inocente ...
VUŢA - Nu fuste până-n buric.
ADVENTIE - Nu !
VUŢA - Nu feţe tumefiate de tutun, alcool şi sex.
ADVENTIE - Nu, nici pomeneală.
VUŢA - Nu priviri bestiale, parcă scoase dintr-un film de
groază.
ADVENTIE - Nu. Anul ăsta să mai rezist şi dau un chef
împreună cu...
VUŢA - Cu domnul Culpaş.
ADVENTIE - Da, cu el, cu colega ... (Uitându-se la ceas).
Dar văd că întârzie...
VUŢA - La „ora de dirigenţie”...
ADVENTIE - Da, bine-ai zis, „la ora de dirigenţie46...
VUŢA - Las’ că apare el. Parcă-1 văd venind pe cărare,
prin parc, dinspre biserică. Te las. Mai am clienţi şi înăuntru.
Mai vin eu. (Intră în bar).
ADVENTIE - Merci, pa !(Bea din halba de bere privind
melancolic peste parc. Deodată, se înviorează, văzând o
siluetă ce-începe să traverseze parcul înspre bar, crezând că-i
Culpaş. Dar pe ce se apropie silueta, îşi dă seama că s-a
înşelat, nu-i Culpaş, ci Felix).
ADVENTIE - (Pentru sine). Iată, că nu-i Culpaş, ci beţivul
cartierului Felix, fericitul. Lipseşte Corina, prostituata
cartierului. Sfântul duet al nevinovăţiei.
FELIX - (Căzând pur şi simplu pe un scaun la masa lui
Adventie, distrus). Domnule ... prof... Adve... ţie...
ADVENTIE Ce s-a întâmplat ? Te văd terfelit rău,
mai ceva ca după trei nopţi de chef
FELIX- Mai...
ADVENTIE - Să-ţi comand una brună. (Tare). D-na Vufa!
VUŢA - (înfiinţăndu-se numaidecât). Poftim, d-le Adventie.
ADVENTIE - Una brună, te rog, pentru d-1 Felix. FELIX -
Brună, pe dracu ! ADVENTIE - Una, blondă, atunci. FELIX -
Blondă, pe dracu ! ADVENTIE - Amândouă. Să fie amândouă:
şi cea brună şi cea blondă.
FELIX- Cu amândouă la Satana. îmi trebuie o tărie, tare.
VUŢA - O tărie ! O vodcă ?
FELIX - O vodcă, o vodcă mare, o halbă de vodcă, d-na
Vuţa, că e grav.
VUŢA - (Intrând în bar după comandă). O halbă de vodcă !
Vine fetiţa !
ADVENTIE - Ce-i, aşa de grav, încât trebuie să bei o halbă
de vodcă ?
FELIX - S-a săvârşit traseul Răului.
ADVENTIE - S-a săvârşit traseul Răului ?
FELIX - Da. ADVENTIE - Unde ?
FELIX - în nuc !
ADVENTIE - în nuc ? în care nuc ?
VUŢA - (Venind c-o halbă de vodcă). Poftim, d-le Felix,
„doctoria”.
FELIX- (Bând). Ai dreptate, e cel mai bun medicament.
(Către Adventie). în nuc, la d-1 Culpaş.
VUŢA - Ce-i cu d-1 Culpaş ?
FELIX - S-a spânzurat.
ADVENTIE - Ce-a făcut ?
FELIX - S-a spânzurat.
VUŢA - Unde ?
FELIX - Nu v-am spus ? în nuc.
ADVENTIE- (Parcă, absent). Şi măcar de-ar fi furtună,
dacă ar ploua, dacă ar trăzni, dacă ar fulgera. Dar e senin, ca-n
ziua naşterii Mântuitorului.
FELIX - (Bând). Era deja rece. Era rece. Am trecut cu
Corina pe la el, ca să-1 luăm la bar, dar era rece, ţeapăn...
VUŢA - Şi Corina, unde-i ?
FELIX- A rămas acolo, să dea telefon, să vină organele ...
ăştia ... copetenţii...
VUŢA - „Competenţii” ... Ce să-i mai facă, ce mai poate
să-i facă ?
FELIX- De data asta, nimic. Nu-i mai pot face nimic, d-lui
prof. Culpaş. Le-a luat miaul la toţi. A dat ...
ADVENTIE - A dat „bobârnacul”
FELIX - Exact aşa a şi scris, de bobârnac.
ADVENTIE - Unde?
FELIX - în bilet
VUŢA - în care bilet ?
FELIX- în biletul pe care 1-a lăsat în grădină, pe masa de
scânduri sub nuc.
ADVENTIE - A lăsat vreun bilet ?
FELIX- Sigur, a lăsat. L-am citit, dar cu băgare de seamă,
fără să-1 ating ... Ştiţi, amprentele ... Era o piatră pe el.
VUŢA -- Pe cine era piatra ?
FELIX- Pe biletul lăsat de d-1 profesor Culpaş. Vedeţi a
avut grijă de toate. A pus piatra aceea pe bilet ca să nu-i ia
vântul, să nu se piardă cumva. Le-a gândit pe toate. Iar masa cu
biletul şi cu piatra fiind sub nuc, nici nu le-ar fi plouat.
VUŢA - Nici pe bilet.
FELIX - Da, nici pe bilet. Dar nici pe d-1 profesor Culpaş
nu l-ar fi plouat, dacă ar fi plouat. Căci era sub nuc, atârna de
nuc sub nuc, nucul acela falnic din fundul grădinii dânsului.
Atârna acolo sub nuc.
VUŢA - S-a spânzurat! Mă duc să-i spun barmanei. (Intră
în bar).
ADVENTIE - Zici c-ai citit biletul.
FELIX - Citit. Dar cu grijă, cu fereală, fără atingere. .. Ştii,
în cazuri din astea, amprentele... Şi să te ferească Dumnezeu, te
poartă ăştia, nevinovat...
ADVENTIE - Şi ce scria pe el ?
FELIX - Uite, că l-am memorat. Ştiam că o să mă întrebi.
Scria aşa : „Nu-i războiul meu, aşa că m-am hotărât să-i dau
bobârnacul”.
ADVENTIE - „Nu-i războiul meu, aşa că m-am hotărât să-i
dau bobârnacul”.
FELIX - Şi mai era ceva ciudat.
ADVENTIE^ - Unde ?
FELIX - în bilet. Vezi, d-le Adventie, cuvintele „războiul”
şi „bobârnacul”, erau în ghilimele. în text erau în ghilimele.
ADVENTIE - în ghilimele ?
FELIX - Da, în ghilimele. N-o să înţeleagă nici Poliţia, dar
nici Procuratura nimic, chiar dacă ar fi să-1 pună sub lupă.
ADVENTIE - Aşa cred şi eu. Suntem în plin mister.
FELIX - Şi mai era ceva, era să uit.
ADVENTIE » Unde, mai era ceva ?
FELIX- Pe bilet.
ADVENTIE - Pe biletul lăsat de ...
FELIX » Da, pe biletul lăsat de d-1 profesor Culpaş.
ADVENTIE - Ce mai era ?
FELIX - Un fel de iscălitură, dar nu era iscălitură.
 ADVENTIE - Dar, ce era atunci ?
FELIX - Ştiu eu ? Era un fel de iscălitură, sau mai bine zis,
ceva în locul iscăliturii.
ADVENTIE - Ceva cifrat ?
FELIX - Totul era cifrat, Eu îţi spun ce-am citit sub textul
biletului. Două cuvinte...
ADVENTIE - Spune-le !
FELIX - „Piatra filozofală
AD VENTIE - Aşa era scris sub textul biletului, „Piatra
filozofală”?
FELIX - Da, aşa era scris : „Piatra filozofală “ !
ADVENTIE - A desfăcut jucăria ...
FELIX - Cine ?
ADVENTIE - Culpaş.
FELIX - Mortul ? Vreau să zic, spânzuratul ?
ADVENTIE - Da, el. A desfăcut jucăria şi a băgat mâna ...
FELIX - Unde ?
ADVENTIE - în jucărie.
FELIX - Ce să caute în jucărie ?
ADVENTIE - Cheia!
FELIX- Cheia cui?
ADVENTIE - Cheia jucăriei!
FELIX - Ce să facă cu ea ?
ADVENTIE - Să oprească jucăria. (în acest moment, în
parcul dintre bar şi biserică se produc fulgere şi se aud trăsnete,
urmate imediat de ţipete repetate de groază şi ajutor).

SCENA a IV-a

Acelaşi decor
Ţipetele de groază şi ajutor se înteţesc.

ADVENTIE - E glasul lui Cătălin, strigă după ajutor.

FELIX - Şi mie mi se pare că-i a lui. ADVENTIE - E a lui sigur.
Fugi Felix dragă înainte să vezi ce-i, vin şi eu. (Felix începe să
alerge prin parc spre biserică).
VUŢA - (Ieşind din bar). Doamne, Iisuse Hristoase, ce s-a
întâmplat?
ADVENTIE - (Ridicându-se de la masă). E glasul lui
Cătălin, strigă după ajutor, mă duc să văd ce-i. (începe să
traverseze grăbit parcul înspre biserică).
VUŢA - Darlingtonia !
BARMANA - (Ieşind şi ea din bart alarmată). Ce s-a
întâmplat ?
VUŢA - A trăsnit pe cineva.
BARMANA - Pe cine ?
VUŢA - Nu ştiu. Adventie, zicea ceva de Cătălin.
BARMANA - Cătălin!? Băiatul acela cu ten creol, frumos
ca un zeu? Nu se poate !
VUŢA - Şi eu mă rog ca să nu se poată.
(între timp, în parc, e forfotă, se adună lume, se aude
sirena de la maşina salvării).
BARMANA - Poate că nu-i Cătălin, poate că-i Darlingtonia.
VUŢA - Dacă 1-a trăznit pe unul din ei, i-a trăsnit pe
amândoi.
BARMANA - Cătălin are fineţea Darlingtoniei, iar
Darlingtonia are tenul lui Cătălin. Parcă ar fi de la aceeaşi
mamă.
VUŢA - Uite-i că vin !
(Din parc, ies înspre vedere, Adventie şi Felix cu Cătălin la
mijloc în stare de şoc).
BARMANA - Zeul n-a murit, Cătălin e între Adventie şi
Felix.
VUŢA - Mi-a ascultat Dumnezeu ruga. Trăieşte Zeul, dar a
murit zeiţa.
BARMANA - Darlingtonia!
VUŢA - Darlingtonia !
(Adventie şi Felix ajuns pe terasa barului cu Cătălin la
mijloc în stare de şoc, îl ajută să se aşeze pe un scaun la o
masă, apoi se aşează şi ei la aceeaşi masă de-o parte şi de
cealaltă parte. supraveghindu-l pe Cătălin).
ADVENTIE - Mergeţi şi aduceţi-i ceva tare, dar ceva tare
de tot, cea mai puternică băutură pe care o aveţi. (Vuţa şi
barmana se retrag în bar).
CĂTĂLIN - (încă sub starea de şoc). A înfaşurat-o pur şi
simplu, a înfaşurat-o fulgerul ca-ntr-o reţea electrică şi a luat-
o... Era ca o plasă, dar luminoasă... Era ca o plasă, ca năvodul
pe care-1 aruncam eu în Criş, după peşti, numai că era făcut din
lumină, dar o lumină... ucigaşă...
(Vuţa apare din bar c-un pahar mare plin cu băutură.
Adventie ia paharul de la Vuţa şi i-l întinde lui Cătălin).
ADVENTIE - Bea ! Bea, Cătăline ! Bea !
CĂTĂLIN - (Bând). Ucigaşă... Pe mine doar m-a trântit la
pământ ...Şi când mi-am revenit, ea nu mai era ...
FELIX - Cine ?
ADVENTIE - (Făcându-i semn să tacă). Ssst! Ssst!
CĂTĂLIN - Darlingtonia. Nu mai era ... Rămăsese numai
trupul ei... Sufletul îl luase fulgerul şi trăsnetul ... îl luase...
VUŢA - De ce ea ?
CĂTĂLIN - Da. De ce ea ? De ce EA ? (Ridicăndu- se de
la masă şi ţipând). DE CE EA ? DE CE NU EU ?
ADVENTIE - (încercând să-l potolească, aşezându-l uşor
înapoi pe scaun). Bea ! Bea, Cătăline ! (Cătălin mai bea o
înghiţitură).
FELIX - Da ! De ce ? Şi de ce voi ?
VUŢA - De ce în oraşul nostru, de ce în cartierul nostru ?
De ce nu s-a dus fulgerarea şi trăsnetul acela, undeva în pădure
?
FELIX - Şi să omoare un iepure, sau o potârniche. De ce
omul ? Şi din spiţa umană, de ce Darlingtonia.
ADVENTIE - Şi Cătălin ...
CĂTĂLIN - La anul, pe vremea asta, o să aibă un an...
 FELIX - Cine ?
CĂTĂLIN - Darlingtonia.
VUŢA - Doamne ? !
CĂTĂLIN - Apoi doi anişori, apoi trei... O s-o aştept să
crească ...Va face cincisprezece ani, apoi şaisprezece. ..Os-o
aştept să facă iar douăzeci de ani, ca să mă căsătoresc cu ea...
FELIX- „Aoleo, cum trece vremea, toţi copii, ne spun
nenea ! “
ADVENTIE - D-nă Vuţa, adă-mi şi mie te rog o tărie, după
tragedia asta, nu mai merge berea.
FELIX - Şi mie d-na Vuţa, o tărie tare, ca şi a lui Cătălin.
(Vuţa intră în bar să aducă comanda).
ADVENTIE - După tragedia asta, după uciderea asta.,. Pe
care nici nu ştiu cum s-o numesc...
FELIX - Simplu ! Moarte, d-le Adventie. Moarte !
ADVENTIE - Moarte, moarte, dar moarte prin ucidere. Dar
ce fel de ucidere? Omucidere ? Nu! Dumnezeu-ucidere! Căci e
o crimă, d-le Felix ! O crimă, nu altceva !
VUŢA - (Venind cu comanda şi servindu-i). Ce crimă, d-le
Adventie ? Cine pe cine a omorât ?
ADVENTIE - Dumnezeu pe Darlingtonia. Şi ucigând-o pe
Darlingtonia, 1-a ucis indirect şi pe Cătălin. Doi, dintr-o
singură lovitură.
VUŢA - A fost o moarte accidentală, d-le Adventie.
FELIX- Iar dintre morţile accidentale, cea prin trăsnet, e
cea mai curată.
VUŢA - Cum, cea mai curată ?
FELIX - Cea mai curată în sensul că omul nu poate avea
nici o vină, întreaga vină-i a lui Dumnezeu.
ADVENTIE - Aşa-i cum zice Felix. Numai că dacă-i totul
planificat, dacă-i totul în mâna lui Dumnezeu, nu poate exista
moarte accidentală.
FELIX- Ordinea, d-le profesor. Ordinea lui Dumnezeu,
ordinea pe care el a instituit-o...
 ADVENTIE - Dar dacă Dumnezeu ţine mai mult la ordinea
pe care a instituit-o, decât la fiinţele pe care le-a creat,
înseamnă că se iubeşte mai mult pe sine însuşi, şi dacă se
iubeşte mai mult pe sine însuşi, înseamnă că i-a dat omului o
poruncă pe care nici chiar el însuşi n-o poate îndeplini.
VUŢA - Ce poruncă ?
ADVENTIE - „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Dar...
Căci există un „dar” ... Cum discutam cu Culpaş, mai deunăzi...
Din moment ce iubirea aproapelui se poate circumscrie iubirii
de sine, înseamnă că Dumnezeu e un egoist şi-n el nu există
decât egocentrism.
FELIX- (Bând). Eu zic să simplificăm lucrurile şi să-1
lăsăm pe Dumnezeu în pace, aşa cum ne lasă şi el pe noi.
ADVENTIE - (Bând). Da. Aşa ar fi mai bine. Numai, că
uite, el, Dumnezeu, nu face la fel. Din când în când ne mai
„tună” şi ne mai „trăsneşte”.
CĂTĂLIN - (Ca şi cum ar fi revenit de undeva, de
departe). Pentru mine, Dumnezeu a murit o dată cu
Darlingtonia.
ADVENTIE -Eşti tânăr Cătălin. Poate că Dumnezeu va
reînvia în tine, o dată cu o altă Darlingtonia. Hai să mergem
acasă.
(Adventie şi Felix îl încadrează pe Cătălin şi-l sprijină,
ridicându-se toţi trei de la masă. Vuţa îl mângâie şi-l
îmbrăţişază pe Cătălin. Cei trei încep să traverseze parcul în
timp ce Vuţa debarasând masa, îi priveşte oftând).

SCENA a V-a

Acelaşi decor, Seara târziu. Adventie şi Vuţa pe terasa

harului, după ora închiderii, la un pahar

ADVENTIE - Ce-ţi face bărbatul, Vuţa ?

VUŢA - N-am bărbat.
 ADVENTIE - Şi cei cinci pe care i-ai avut ?
VUŢA - N-am avut cinci, ci doar trei,
ADVENTIE - Şi acum ?
VUŢA - Solo.
ADVENTIE - N-a mers.
VUŢA - A mers şi n-a mers. Şontânc, şontânc ... Ce
importanţă mai are ? S-a isprăvit ... La tine ? ... Cum e ?
ADVENTIE - Tot aşa. Solo.
- N-a mers nici la tine ?
ADVENTIE - A mers un timp, cum merge la toată lumea.
Apoi, a pus îngerul goarna la gură şi a chemat-o.
VUŢA - Dar până a pus îngerul goarna la gură, tot cu una ?
ADVENTIE - Ca fiecare bărbat, tot cu una, dar...
VUŢA - Te mai uitai şi prin „vecini”...
ADVENTIE - Mă mai uitam ... Prin tramvai, pe autobuze,
prin staţii de tramvai şi autobuze, mergând şi venind...
Căci,noi, ăştia de cartier, n-avem limuzine luxoase, sindrofii
sofisticate, vile etajate... ca să le întâlneşti pe acolo... La noi,
totul se întâmplă pe stradă, prin staţii, pe drumul dus şi întors
spre casă...
VUŢA - Văd că într-o oarecare măsură ne potrivim. Hai, să
nu mai fim solo. Hai, să facem un duet. Ce zici ?
ADVENTIE - Facem. în noaptea asta ?
VUŢA - In noaptea asta, şi-n cele care vor mai fL dacă or
mai fi. Dacă o să ţină ...
ADVENTIE - Trebuie să ţină. Să ţină până când o pune din
nou îngerul goarna la gură.
VUŢA -- Poate-o pune pentru amândoi odată şi scăpăm
mai uşor.
ADVENTIE - Poate ... Lucru extrem de rar, dar posibil...
(La această replică, luminile se sting, cartierul terasa,
barul parcul biserica se cufundă în întuneric, o palidă lumină
venind doar de la crucea de pe creştetul bisericii, care domină
întunericul).
ADVENTIE - Bâjbâim, goi şi orbi, prin bezna destinului.
VUŢA - Sub povara crucii.
ADVENTIE - Şi sub greutatea pietrei filozofale.

- CORTINA –

- SFÂRŞIT –
ANANTA
 MOTTO:
„Filozofia cea adevărată este gândirea la moarte “
(Sfântul Ierarh Vasile cel Mare) „Dumnezeu prevede totul
dar nu predestinează totul”
(Ioan Damaschin) „Dumnezeu dă unora, ceea ce le refuză
altora” (Jean Calvin)
Pentru toţi îndureraţii şi suferinzii din lume.

Oare Dumnezeu va condamna numai omul, sau şi

vremea sub care a trăit ?
PERSONAJELE

ANANTA
ASMODEU
AVERNUS
DARLINGTONIA
CĂTĂLIN
MOMOS
ATROPOS
BIFROST
BISTONIDES
BENU
ANONA
ANUBIS
AMIRANI
ERIS
CERŞETORUL-GHICITOR
CĂLUGĂRUL
OFIŢERUL DE SERVICIU

Consumatori, chelneriţe, barmani, lume de local

 ACTUL I

DECOR : Sala unui restaurant de la parterul unui ho¬tel

în fund se vede barul în stânga baridui o scară interioară din
lemn cu balustradă ce duce la camerele hotelului Tot în stânga
e intrarea propriu zisă în sala restaurantului şi-n dreapta se
vede o intrare într-un separeu care, de asemenea, comunică cu
hotelul Dincolo de hotel se zăreşte o pădure şi mai sus turla
unei biserici de la o mănăstire.

SCENA I

La ridicarea cortinei sala restaurantului e plină de lume,

bărbaţi şi femei, stând şi bând pe la mese. în surdină şi apoi
din ce în ce mai tare se aude corul robilor din opera „Nabucco
“ de Verdi. Pe fundalul crescând al melodiei, în capul scării
interioare apare într-o rochie lungă de seară, Ananta, cu o
crizantemă în mână. La apariţia ei, lumea, bărbaţi şi femei, se
ridică, se unduiesc, în ritmul melodiei şi strigă în cor:
ANANTA, ANANTA, ANANTA ...
Ananta începe să coboare scările, încet, uşor, prelungind
intenţionat fiecare pas, pe fiecare treaptă, rotindu-şi ochii de
jur - împrejur căutând parcă pe cineva.
Melodia are un crescendo maxim, consumatorii continuă
să se unduiască precum un lan de grâu în bătaia vântului şi să
strige în cor:ANANTA, ANANTA, ANANTA.
La un semn alAnantei, totul încremeneşte, inclusiv muzica.

ANANTA - Voi arunca această floare, această crizantemă,

şi care bărbat o va prinde a lui voi fi până în zorii zilei.
Floarea pleacă în zbor pe deasupra mulţimii şi odată cu
ea reîncepe melodia, onduirile consumatorilor şi strigătul de
ANANTA. Floarea este prinsă pe deasupra capului tuturora de
către Asmodeu care înaintează cu ea triumfător spre Ananta,
aceasta aşteptându-l sfidător şi provocator, în acelaşi timp.
Cei doi încep să urce scara spre camerele hotelului, braţ la
braţ şi dispar în sunetul melodiei, a animaţiei generale, a
unduirilor consumatorilor şi a strigătului de ANANTA.

SCENA a Xl-a

Acelaşi decor, de data asta, sala goală, doar la o masă

Bistonides şi Atropos.

BISTONXDES - Corul sclavilor, corul destinului...

ATROPOS - Ba corul robilor, aşa-i mai corect, toată viaţa
eşti un rob, nu un sclav. Şi la căsătorie se spune : se căsătoreşte
robul Domnului, roaba Domnului şi nu sclavul sau sclava...
Robul se mai poate revolta, pe când sclavul...
BISTONIDES - Păi, tocmai asta-i diferenţa dintre rob şi
sclav. Robul dacă se revoltă va fi biciuit, iar sclavul ucis. Cine
se revoltă contra destinului e ca şi un om mort. Sinucigaşul asta
şi face, el ... (Apare Eris cu o tavă cu două pahare cu băutură).
ERIS - (Servindu-i). Ca de obicei d-lor, ca din oficiu, dar
de data asta, totu-i plătit de Ananta.
ATROPOS - Merci, Eris, merci!
BISTONIDES - {închinând). Pentru Ananta !
ARTOPOS - Pentru Ananta !
BISTONIDES - (După o pauză). Şi Ananta, Ananta e o
sclavă, sau o roabă ?
ATROPOS - Ananta... Ananta e o pasăre aparte, ea-i acea
pasăre rară, ea-i însăşi libertatea goală- goluţă, aşa cum îi place
şi ei să fie : goală-goluţă,..
BISTONIDES - Dar parcă mai înainte ziceai că toată viaţa
eşti un rob...
ATROPOS - Ei, am spus ... Am zis şi eu aşa... Şi apoi nu
ştii că excepţiile întăresc regula ? Ananta-i o excepţie, o
excepţie în toată regula...
BISTONIDES -Eo excepţie într-adevăr, dar tot sclavă
rămâne, cum de altfel suntem cu toţii. Căci toţi suntem nişte
sclavi. Toţi suntem propriii noştri sclavi, dar fară să ne dăm
seama, şi Ananta-i propria ei sclavă şi va muri de mâna ei.
ATROPOS - Apropo de moarte, ai observat că i-a dat
floarea morţilor ?
BISTONIDES -(Contrariat). Cine i-a dat floarea morţilor ?
ATROPOS - Ananta.
BISTONIDES - Cui ?
ATROPOS - Lui Asmodeu.
BISTONIDES - Despre ce vorbeşti omule ?
ATROPOS - Despre faptul că Ananta i-a aruncat lui
Asmodeu - o crizantemă, floarea morţilor, ea care altă dată
arunca un trandafir, o garoafa, de data asta a aruncat o
crizantemă, floarea morţilor...
BISTONIDES - Aaaa !... Crizantemă!... Floarea morţilor!...
CERŞETORUL-GHICITOR - (Intrând pe nesimţite,
apropiindu-se pe furiş de masă şi prinzând ultima replică). Şi
botezul şi nunta şi înmormântarea, ţi-o fac alţii!
BISTONIDES - Ghicitorule !...
ATROPOS - Cerşetorule !...
ERIS - (Venind cu o tavă cu-n pahar de băutură şi
punăndu-l pe masa vecină, către Cerşetorul - Ghicitor). De la
Ananta.
CERŞETORUL - GHICITOR (Aşezându-se la masă şi
închinând), Pentru Ananta !
BISTONIDES - Ananta L.
ATROPOS - Ananta
CERŞETORUL - GHICITOR - A venit Ananta, a venit
prinţesa, a venit stăpâna destinului!
BISTONIDES - Apropo, ghicitorule, spune-ne ce-nseamnă
Ananta ?...
 CERŞETORUL - GHICITOR - Vă frământaţi, vă întrebaţi,
vreţi să ştiţi ce-nseamnă Ananta ? ... Dar înţeleptul nu se mai
frământă, nu se mai întreabă, căci el are răspuns la toate
întrebările, ştiind că nu există nici un răspuns.
ATROPOS- Noi nu suntem înţelepţi, aşa că, desluşeşte- ne-
o pe Ananta.
CERŞETORUL - GHICITOR - (Visăm sorbind din pahar).
Ananta e infinitul, nemărginirea...
ATROPOS- Infinitul...
BISTONIDES - Nemărginirea...
CERŞETORUL - GHICITOR - Dar e şi Şarpele
Universului...
ATROPOS - Şarpele...
BISTONIDES - Femeia...
CERŞETORUL - GHICITOR - (Continuând). Ananta este
simbolul dublu al haosului primordial şi al absenţei timpului...
ATROPOS- Simbolul haosului... Femeia... Ananta...
BISTONIDES - Absenţa timpului... Femeia... Ananta...
CERŞETORUL - GHICITOR - (Ridicându-se de la masă).
Mă duc să bat şi alte cârciumi, să ghicesc, sau să cerşesc, şi nu
ştiu de ce o fac, pentru că : Prostul aleargă, inteligentul se
întreabă, iar înţeleptul tace (Dă să iasă, după care se întoarce).
Să vă mai spun una: Nu ştiu de ce se crede, în genere, că numai
nenorocirea-i adusă de destin, dar şi norocirea o aduce tot el.
(Iese).
ATROPOS - Să mergem şi noi, căutând să ghicim dacă
măcar în noaptea asta o să ne dea un pic de căldură, că e trecut
de unu noiembrie şi cimiterele gem de crizanteme.
BISTONIDES - (Ridicându-se de masă, împreună cu
Atropos şi îndreptăndu-se spre ieşire). Sau să cerşim un firicel
de căldură care împreună cu tăria pe care ne-a dat-o Ananta, o
să ne mai dezmorţească sufletele şi carnea şi la noapte s-o
visăm tot pe ea, pe Ananta... (Ies amândoi, scena rămâne
pentru un moment goală, după care intră Avernus).
 SCENA a IlI-a

AVERNUS – (Intrând). Doamna Eris, unde eşti Eris? Hai

să-ţi ghicesc! (Se aşează la o masă).
ERIS - (Apărând surâzătoare şi provocatoare cu o tavă,
cu-n pahar de băutură). Colonele Avernus, clientul nostru,
stăpânul nostru... (Servindu-l). De la Ananta.
AVERNUS - Las-o pe Ananta, lasă clientul, stai jos, vreau
să-ţi ghicesc.
ERIS – (Aşezându-se la masa lui Avernus ). Ştii ghici, în
ochi, în palmă, sau cafea ?
AVERNUS - Nici în una, nici în alta. Dar pe drum m-am
întâlnit cu Cerşetorul-Ghicitor şi, pe lângă faptul că m-a
informat că a venit Ananta, mi te-a desluşit...
ERIS - Cum aşa, „mi te-a desluşit”?
AVERNUS - Uite-aşa, mi te-a desluşit. Mi-a spus ce eşti. Şi
asta eşti ce a zis el.
ERIS - {Curioasă). Şi ce-a spus că sunt ?
AVERNUS-Şi, vai ce ţi se mai potriveşte ! Vai, cât de bine
le-a potrivit pentru o chelneriţă !...
ERIS - Hai nu mă mai fierbe atâta, desluşeşte-mă...
AVERNUS - Eris - zeiţa vrajbei - care, împreunându-se cu
Zeus, a născut-o pe Zeiţa Crimei-Ate !
ERIS – (Şocată). M-am împreunat cu Zeus !? Voi,
poliţiştii, numai aşa le vedeţi pe chelneriţe, împreunându-se, şi
de preferinţă cu voi. M-am împreunat cu Zeus !? Dar m-am
împreunat şi cu tine, însă erai aşa de beat că nu-ţi mai aduci
aminte.
AVERNUS- Mai încet, că se aude, se înregistrează...
ERIS - Să se audă, să se înregistreze. M-am împreunat şi
pe timpurile astea şi pe timpurile celelalte, şi tot cu voi - cu
poliţiştii şi cu procurorii - căci asta-i marfa care vă place vouă -
chelneriţa, dar acum a apărut alta mai occidentală, animatoarea,
Ananta...
AVERNUS - Taci şi du-te şi cheam-o pe patroană, cheam-o
pe Anona.
ERIS- înainte de-a o chema, stai să-ţi spun ceva. într-o zi
mi-am adus aminte de tine şi l-am pus pe Cerşetorul - Ghicitor,
să mi te desluşească...
AVERNUS - Nu mai spune, şi m-a desluşit ?
ERIS - Da, şi încă cum L.
AVERNUS - Şi cine sunt, mă rog ?
ERIS - Intrarea în infern, sau chiar infernul.
AVERNUS - Hai, că...
ERIS - O singură nedumerire am.
AVERNUS - Spune-o !
ERIS - Eu, care m-am împreunat şi cu poliţiştii şi cu
procurorii, nici acuma nu ştiu care sunteţi intrarea în infern, şi
care infernul propriu zis. (Se ridică de la masă şi se îndreaptă
spre bar).
ANONA - (Intrând după o mică pauză şi apropiindu-se de
masa lui Avernus, zâmbitoare, uşor ironică, dar şi cu o văpaie
ciudată în ochi). Colonele Avernus, colonele Avernus...
AVERNUS - (Ridicându-se, sărutându-i mâinile,
reţinăndu-i-le îndelung şi privind-o adânc în ochi). Pentru tine
Anona, locotenent, locotenentul Avernus, numai pentru tine...
Dar, ia loc te rog. (Se aşează amândoi).
ANONA - (Visătoare). Locotenent... Când au fost toate
astea ?... Cum s-au dus, ca un fum, încât nici nu mai ştii dacă
au fost cu adevărat.
ERIS - (Apropiindu-se de masa celor doi). Doamna
Anona, să vă aduc şi dumneavoastră ceva ?
ANONA - Nu, mie nimic, dar mai adu un rând pentru
domnul colonel.
AVERNUS - Nu, un rând pentru doamna Anona, şi un rând
pentru mine.
ERIS - (Către Anona). Cum fac ?
 ANONA - Fă voia clientului.
AVERNUS- (Continuând discuţia). Când au fost toate
astea ? Acum unsprezece ani, exact acum unsprezece ani, şi au
trecut într-adevăr ca un fum... Dar, dacă au trecut, înseamnă că
au şi fost.
ANONA - Au fost... Bătea toaca de vecernie la mănăstirea
din pădure...
AVERNUS - Parcă şi acuma bate o toacă. Ascultă... (Se
aude în depărtare o toacă bătând).
ANONA - (încordându-se şi ascultând cu atenţie, toaca
bate mai tare, apoi mai încet, mai îndeaproape, mai din
depărtare). Da, se aude, bate toaca de vecernie...
ERIS - (Venind cu comanda şi servind). Pentru d-na
patroană, pentru d-1 colonel. (După care se retrage la bar).
ANONA - Bate toaca la fel ca şi atunci când eram amândoi
în pădure, la jumătatea drumului dintre mănăstire şi local,
întinşi pe iarbă, goi, printre ferigi...
AVERNUS-întinşi pe iarbă, goi, printre ferigi, şi bătea
toaca peste noi ca şi cum am fi murit...
ANONA - Eu am şi murit atunci, dar am şi înviat în acelaşi
timp, acolo între ferigi, în timp ce bătea toaca peste noi... Când
am timp, de multe ori, în luna aceea, în august, mă duc să revăd
locul, să mângâi ferigile,.. Oare, or fi aceleaşi ferigi ? Şi să
ascult cum bate toaca..,
A VERNUS - (închinând şi trecându-i palma prin faţa
ochilor). Hello, revino acasă, revino la masă,
ANONA – (închinând mecanic, rosteşte enigmatic c-an
transă). Totul atârnă de un fir de păr, şi Binele, şi Răul. Acolo,
chiar în locul acela...
AVERNUS - (Ca s-o sustragă). Am auzit că a venit
Ananta.
ANONA - (Revenindu-şi). Da, a venit.
AVERNUS- Am auzit că a aruncat şi floarea, de data asta o
crizantemă, şi a aruncat-o aşa cum ştie ea, ca s-o prindă
Asmodeu.
ANONA - (Intrigată). Ascultă loco... colonele Avernus...
Pe cine urmăreşti, pe Ananta sau pe Asmodeu?
AVERNUS - (Prinzând-o uşor de braţ şi ridicând-o). Hai
să ne continuăm discuţia în altă parte. (Ies amândoi, aproape la
braţ, dispărând în partea dreaptă a scenei, în separeul care
comunică cu hotelul. Eris debarasează masa. După un timp,
intră Momos).

SCENA a IV-a

MOMOS - (Intrând). O crimă, un viol, un incest, o

lapidare. Au venit ziarele, proaspete, calde, fierbinţi. O crimă,
un viol, un incest, o lapidare...
ERIS - (Apărând de după bar şi imităndu-l). O crimă, un
viol, un incest, o lapidare... Momos, ai fi în stare să mă violezi
numai să ai un subiect pentru prima pagină.
MOMOS - (Dându-i ziarul) O, doamna Eris, ce să te
violez, ce prima pagină, un viol direct pe Internet, să ne vadă
toată lumea, să ştie toată Planeta că trăim, că existăm, că EU
sunt MOMOS, iar dumneata eşti ERIS.
ERIS - Pe Internet ? Ai fi în stare, dar nici eu nu m-aş da în
lături.
MOMOS –
(Aşezându-se la o masă,) Am auzit că a venit Ananta.
ERIS-A venit Ananta ! Toţi vreţi carne de animatoare, v-aţi
săturat de carne de chelneriţă, de barmană, vreţi carne
occidentală... Da, a venit, şi, ca de obicei, primele trei zile sunt
ale ei. Aşa că mă duc să-ţi aduc comanda. (Se îndreaptă spre
bar, Momos la masă răsfoieşte ziarele).
ERIS - (Revenind de la bar). Poftim d-le Momos,
„parfum” de Ananta. (îl serveşte, după care se retrage).
MOMOS - Merci, d-na Eris, merci ! (E o mică pauză, în
care Momos e singur pe scenă, stând la masă şi răsfoind
ziarele, după care, pe intrarea din partea stângă, apare
Darlingtonia).
DARLINGTONIA - (îndreptându-se spre masa lui
Momos). Ziarele, au venit ziarele, proaspete, calde, fierbinţi. O
crimă, un viol, un incest, o lapidare.
MOMOS - (Ridicându-se de la masă, şi dând să-i sărute
mâna). Ooo, Darlingtonia...
DARLINGTONIA - (Retrăgându-şi mâna). Lasă
formalităţile Momos, fără formalităţi.
MOMOS - O, am uitat, neoprotestanţii sunt fară
formalităţi, pocăiţii sunt drept la ţintă, cum zice un slogan
electoral, ei n-au tradiţie, ei n-au intermediari, ei vorbesc direct
cu Dumnezeu. Dar, ia loc, te rog, la masa lui Momos şi poftim
ziarul cu titlu gratuit, „ Ochiul care trage cu ochiul”.
DARLINGTONIA - (Aşezându-se). Momos,Momos, iar
vrei să mă superi, iar te iei de religia mea ? Dar, merci pentru
ziar: „Ochiul care trage cu ochiul”, cotidian absolut
independent.
ERIS – (Apropiindu-se de masă ca să ia comanda
Darlingtoniei). Bună, Darlingtonia !
DARLINGTONIA - Bună, Eris !
ERIS - Ce serveşti, Darlingtonia ? Dar, ţin să te atenţionez
că a venit Ananta şi toate comenzile apropiaţilor casei, timp de
trei zile intră în contul Anantei, aşa că poţi comanda orice
pofteşti.
DARLINGTONIA - A venit Ananta? Toate comenzile... Nu
contează, tot aşa, ca de obicei, fară alcool. Un ceai.
ERIS - Facă-se voia ta, Darlingtonia, dar nu ştii ce refuzi,
nu ştii la ce minunăţie dai cu piciorul... (Se îndreaptă spre bar
să-i aducă comanda.)
MOMOS - Da, Darlingtonia, are dreptate Eris. Nici nu ştii
la ce minunăţie dai cu piciorul. Ce mi-i viciul, ce mi-i virtutea ?
Ştii ce mi-a spus Ananta anul trecut ? Un fel de citat, mi-a
plăcut şi l-am memorat: „Fiţi liniştiţi, atât voi virtuoşilor, cât şi
voi vicioşilor, cu aceeaşi putere te strânge de gât şi nu te lasă să
trăieşti, atât virtutea, cât şi viciul”.
ERIS - (Revenind cu comanda pentru Darlingtonia).
Poftim Darlingtonia, c-un ceai, n-o să păcătuieşti cu nimic. Cât
de bine zice Ananta: „Poate că cea mai trainică virtute, e cea
care se naşte din păcat. (Se retrage la bar).
DARLINGTONIA - Ce aveţi astăzi cu toţii ? A venit
Ananta, şi-n ea parcă e şi virtute şi viciu. Câteodată parcă o
iubesc, altădată parcă o urăsc...
MOMOS - Semeni cu ea, cu Ananta.
DARLINGTONIA - Eu seamăn cu Ananta ? Fii serios
Momos, e cea mai proastă glumă pe care puteam s-o aud. Să
seamăn eu cu Ananta ?
MOMOS - Vorbesc serios, Darlingtonia. Semeni cu
Ananta, chiar şi la fizic. Pe amândouă vă macină ceva, pe
Ananta viciul, dar mai e ceva la ea, ceva ce-mi scapă, pe tine
virtutea, dar am impresia că-i o virtute impusă, artificială,
nefirească, ce izvorăşte din neoprotestantismul tău...
DARLINGTONIA - Iar vorbeşti prostii Momos, iar te legi
de religia mea.
MOMOS - Ascultă, Darlingtonia. Ai văzut vreodată un
trup de bărbat gol ? Ai nouăsprezece ani şi n-ai văzut un trup
de bărbat gol.
DARLINGTONIA - Un trup de bărbat gol ? Dar ce să...
MOMOS - Dar aici greşesc, cum să nu fi văzut în filme,
chiar dacă nu te-ai uitat direct, ai tras cu coada ochiului.. .Dar
ai simţit vreodată lângă tine trupul cald, fierbinte al unui bărbat
gol ?...Trupul unui tânăr cum arde,trupul lui Cătălin, de pildă...
DARLINGTONIA - (Tresărind). Cătălin !? Ce-ţi veni ? Ce-
1 amesteci pe Cătălin ?!...
MOMOS- Ce-mi veni, ce-1 amestec pe Cătălin ? Nu-mi
veni nimic, nu-1 amestec deloc. Dar tu, Darlingtonia, îl iubeşti
pe Cătălin, numai că nu-ţi dai seama.
DARLINGTONIA - (Derutată). Eu îl iubesc pe Cătălin ?
 MOMOS- Nu numai că-1 iubeşti, îl doreşti. Trupul tău îi
doreşte trupul, trupul tău freamătă când e în apropierea trupului
său...
DARLINGTONIA - Trupul meu ?
MOMOS - Da, trupul tău, dă-i-1 până nu-i prea târziu,
eliberează-te.
DARLINGTONIA - Să mă eliberez ?...
MOMOS- Da, să te eliberezi, căci eşti prinsă, închisă în
carapacea religiei tale.
DARLINGTONIA - Uite, Momos, dacă mai continui cu
chestiuni de genul ăsta mă ridic şi plec.
MOMOS - Hai, nu pleca, hai, c-am schimbat subiectul..
.Mă însor.
DARLINGTONIA - (îmbunată). Te însori ? Cu cine ?
MOMOS-Cu fiica redactorului-şef de la ziarul la care
lucrez: „Ochiul care trage cu ochiul”.
DARLINGTONIA - Hai c-ai dat lovitura Momos,
şmecherule !
MOMOS - Nu-i chiar o lovitură, Darlingtonia, e o
semilovitură, dacă era fiica patronului ziarului.. .Dar era cazul,
am treizeci de ani...Hai, c-am plecat, mă duc să-mi scriu
articolul. Pa ! (Se ridică de la masă).
DARLINGTONIA - Pa, Momos ! Şi casă de piatră, cum se
zice.
MOMOS - Merci, Darlingtonia ! (Din mers, către Eris
care-i la bar). Sărut mâinile d-na Eris şi sărutări de mâini
patroanei, d-nei Anona. (Iese).
ERIS - Pa, Momos ! O să-i transmit, iar noi să ne întâlnim
într-un viol pe Internet. (O mică pauză în care Darlingtonia
răsfoieşte ziarul de la Momos, după care intră Cătălin).
CĂTĂLIN - (Intrând şi furişăndu-se, fără să fie observat
de Darlingtonia, care e absorbită în răsfoirea ziarului, îi trage
ziarul din mâini). Ce mai face mica mea poloneză ?
DARLINGTONIA - Ah, Cătăline, aproape că m-ai speriat!
 CĂTĂLIN - (Aşezăndu-se la masă). O poloneză să se
sperie aşa de uşor ? Polonezele sunt femei curajoase. Hai,
povesteşte-mi!
DARLINGTONIA - Ce să-ţi povestesc ?
ERIS - (Venind cu o tavă cu băutură şi servindul). Poftă
bună, domnule Cătălin !
CĂTĂLIN - (Surprins). Dar n-am comandat nimic, doamna
Eris,
ERIS - Dumneata nu, dar a comandat Ananta.
CĂTĂLIN - (Tresărind). A venit Ananta ?
ERIS- Da, a venit şi mi-a spus să-ţi transmit că îi e dor de
dumneata, domnule Cătălin, (Se retrage la bar).
DARLINGTONIA - (Geloasă). Ai tresărit, Cătăline. De ce
ai tresărit ?
CĂTĂLIN - Eu am tresărit ? Când am tresărit ?
DARLINGTONIA - Când ai auzit de Ananta, când ai auzit
că a venit Ananta.
CĂTĂLIN - Ah, când e vorba de Ananta, toată lumea
tresare, inclusiv tu, mica mea poloneză. Hai, povesteşte-mi
despre revelionul pe care l-ai petrecut în Polonia. Mi-ai promis
ieri, că o să-mi povesteşti astăzi.
DARLINGTONIA - Ah, Polonia, iernile poloneze, zăpada
poloneză...
CĂTĂLIN - Retragerea lui Napoleon din Rusia...
DARLINGTONIA - Slujbele se ţineau în nişte corturi
imense, în care încăpeau sute de oameni, corturi încălzite. în
cort, fiecare stătea jos pe o periniţă ce-o avea cu el. Revelionul
l-am petrecut în rugăciuni. Am fost şaizeci de mii de tineri din
toată lumea.
CĂTĂLIN - Atât de mulţi ? înseamnă că aţi fost un potop
de oameni.
DARLINGTONIA - Da, dar am fost repartizaţi, n-am stat
toţi buluc. Grupul nostru cei din România am fost repartizaţi la
Iablolina.
 CĂTĂLIN - Contesa Walevska, amanta poloneză...
DARLINGTONIA - l-am vizitat castelul, iar într-o catedrală
din Varşovia am văzut inima lui Chopin.
CĂTĂLIN - Chopin, amanta franceză...
DARLINGTONIA - Ce tot bolboroseşti acolo, Cătăline ?
Tu nu eşti atent deloc !
CĂTĂLIN - Ba, tocmai că sunt! Ştii ce mi-a spus alaltăieri
Cerşetorul - Ghicitor ?
DARLINGTONIA - Ce ţi-a spus ?
CĂTĂLIN - A zis aşa : „Nici catedralele nu le-au zidit
numai sfinţii, preoţii, episcopii sau arhitecţii, ci şi un lucrător
ce avea pe lângă patima beţiei şi o amantă, o prostituată şi chiar
un ucigaş cu voia sau fară voia...”
DARLINGTONIA - (Revoltată). Cum poţi să spui aşa ceva,
Cătăline, tu care eşti student la teologie, tu care te pregăteşti să
devii preot ?
CĂTĂLIN - Dar, ce-am spus mă rog, aşa de grav că a
zgâriat în asemenea hal timpanul atăt de fin al unei studente la
asistenţă socială de la Institutul Baptist ? Şi apoi, n-am spus-o
eu, ci Cerşetorul - Ghicitor.
CERŞETORUL - GHICITOR - (Care a intrat şi s-a furişat
până la masa lor fără să fie văzut). Aţi pomenit de mine.
Rândunelelor... Aveţi grijă, numai Binele trece prin durerile
facerii, Răul e ca şi gata făcut.
CĂTĂLIN- Ghicitorule, stai la o masă să-ţi plătesc ceva.
CERŞETORUL - GHICITOR - Mulţumesc, domnule
Cătălin, dar astăzi plăteşte Ananta.
DARLINGTONIA - (Ridicăndu-se). Eu mă retrag, căci
mâine am cursuri grele.
CĂTĂLIN- (Ridicăndu-se la rândul său ). Stai o clipă
Darlingtonia că vin şi eu.
CERŞETORUL - GHICITOR - (Apropiindu-se mai tare de
ei şi luăndu-i de mână). Lăsaţi prostiile, deosebirile, căutaţi
asemănările şi drăgostiţi-vă !
 DARLINGTONIA – (Acră). Nu ştiu despre ce „drăgostire”
vorbeşti dumneata. Căci numai dragostea-i eternă şi nu amorul.
Pentru că dragostea atinge sufletul, care-i nemuritor, pe când
amorul atinge doar trupul care-i muritor. (Iese, împreună cu
Cătălin, urcând scara interioară spre camerele de hotel).
CERŞETORUL - GHICITOR - (Rămas singur). Dragoste -
amor ... Nemuritor - muritor... Dar acelaşi mecanism intim,
necunoscut, produce atât dragostea, cât şi ura. Şi, dragostea, ca
şi ura, nu poate fi obiectivă. (După care se retrage în separeul
din dreapta, la un semn a lui Eris, care-i arată paharul cu
băutură, unde io şi duce. )

SCENA a V-a

(Scena rămâne pentru un moment goală, după care intră

Bifrost şi Benu, conversând).

BIFROST - Aşa că am luat obiceiul ăsta, când mă întreabă

cineva ce mai fac, cum o mai duc, îi răspund simplu şi concis :
Nu mă plâng şi nu mă laud.
BENU - Nu mă plâng şi nu mă laud. E bună.
BIFROST - Nu numai că-i bună, e foarte bună. E ca un
tonic, ca o autosugestie: Nu mă plâng şi nu mă laud.
ERIS - (Intâmpinându-i cu tava cu băutură). Poftiţi d-lor !
Poftiţi, d-le Bifrost, poftiţi d-le Benu la masa voastră preferată
! (îi conduce la o masă).
BIFROST,BENU - O, Sărut mâinile doamna Eris!
Sărut...Ce întâmpinare, ce plăcere L.Se vede că a venit Ananta.
ERIS - Poftă bună, domnii mei! ( Se retrage la bar).
BIFROST - ( închinând ). Pentru Ananta !
BENU - ( închinând ). Pentru Ananta !
BIFROST - Deci, a venit Ananta. Nu ţi se pare interesant
ceva frate Benu ?
BENU - Ce anume ?
 BIFROST- Ananta venea în fiecare an vara, ca păsările
călătoare, iarna hălăduia cine ştie, prin ce ţări mai calde, ca
păsările călătoare, iar vara, în fiecare vară de trei ani de zile, se
întoarce la noi...
BENU - Ca păsările călătoare...
BIFROST- Da. Şi acum a venit la sfârşitul toamnei şi
începutul iernii, căci a trecut de unu noiembrie.
BENU - A venit de ziua morţilor, sau imediat după ziua
morţilor, ca o prevestire...
BIFROST - Sau ca o coincidenţă...
BENU - Coincidenţă cu ce ?
BIFROST - Cu ziua morţilor...
BENU - Nu-i o coincidenţă, e o prevestire» aseultă-mă pe
mine. (între timp se apropie de ei cu paharul în mână, ieşind
din separeu, Cerşetorul - Ghicitor ).
BENU - Iată-1 pe cerşetorul - ghicitor, ia să-1 întrebăm, să
ni-1 desluşească pe Bistonides şi pe Atropos, că parcă-i văd că
pică dintr-un moment în altul.
CERŞETORUL - GHICITOR - (Ridicândpaharul spre cei
doi). Pentru Ananta !
BIFROST şi BENU - Pentru Ananta !
BIFROST - Ghicitorule, desluşeşte-ni-1, te rog, pe
Bistonides, căci ştim că eşti un as în ştiinţa sau arta aceea, mă
rog, în vrăjitoria aceea care se cheamă Onomantica sau
Onomonţia.
CERŞETORUL - GHICITOR - Lucrurile pe care m le vezi,
în care nu crezi, nu le simţi, sau nu le percepi, nu înseamnă că
nu există.
BENU - ( Către Bifrost). Asta-i doldora de aforisme.
BIFROST - Aşa o fi, dar Bistonides ?
CERŞETORUL - GHICITOR - Bistonides.. .E atât de
simplu, grecii le numeau pe bacantele trace Bistonides !...
BIFROST-I se potriveşte.. .Bacantele trace.. .Doamne» ce i
se mai potriveşte !...
 BENU - Mie, fii bun şi desluşeşte-mi-1 pe Atropos. Vreau
să ştiu ce hram poartă !
CERŞETORUL - GHICITOR - Atropos,..Atropos e mai
greu, el e una dintre Moire...
BENU - Dar moirile astea, cine-s ?
CERŞETORUL - GHICITOR -Sunt zeiţele destinului. Ele
torc firul vieţii din caerul veşniciei: Klotho (Naşterea) îl toarce,
Lahesis ( Zilele vieţii ) îl deapănă, iar Atropos (Moartea ) îl
taie...( După care se retrage în separeu cu paharul în mână ).
BENU - Până acum ştiam că pensia-i concediu de moarte,
dar văd că, la fel a devenit şi şomajul...
BIFROST - Iată-1 pe Bistonides şi Atropos. (Intră
Bistonides şi Atropos discutând între ei şi gesticulând).
BISTONIDES - ( Dând mâna cu Bifrost ). Nu mă plâng şi
nu mă laud.
ATROPOS - ( Dând mâna cu Benu ). Nu mă plâng şi nu
mă laud. Am revenit după o preumblare, ne-a fost frică să ne
culcăm aşa devreme. (Se aşează amândoi la masa lui Bifrost şi
Benu ).
BIFROST- Mi-aţi învăţat salutul, lozinca, sintagma, cum se
spune astăzi. Nu mă plâng şi nu mă laud. Este că-i bună ?
BISTONIDES - într-adevăr, e foarte bună, numai că-i
imposibilă. Pentru că toţi facem de mai multe ori pe zi acelaşi
lucru : ori ne plângem, ori ne lăudăm.
ERIS - ( Apărând cu o tavă plină cu băutură). V-aţi întors
setoşilor ? Era şi normal, astăzi, mâine şi poimâine, totul e pe
gratis, adică plăteşte Ananta. (îi serveşte, după care se retrage
la bar ).
BENU - (în spirit de glumă ). Şi Ananta-i pe gratis.
BIFROST - Pe gratis, pentru unii şi pe bani grei, pentru
alţii.
BISTONIDES - Nu, Ananta nu-i pe gratis, sau tot ce- i pe
gratis iese în cele din urmă mai scump...O să vedeţi voi ce
scumpă-i Ananta, o să vă daţi seama mai târziu, eu încep deja
s-o simt...
BENU - Ce vrei să spui ?
BISTONIDES - Nimic...(Ridicând paharul şiprivindu- l în
zare), Alcoolul e cel mai bun înlocuitor al femeii şi cel mai de
nădejde refugiu în faţa banalităţilor vieţii şi a inevitabilităţii
morţii. (închinând). Pentru Ananta !
BENU, BIFROST, ATROPOS - ( închinând Pentru Ananta
!
ATROPOS - ( Către Benu şi Bifrost ). Aveţi ziarele ?
BIFROST - Le avem pe toate, pe cele locale, căci pentru
cele centrale nu mai avem bani. A apărut un nou ziar local: „
Urechea veşnic la pândă”, ca o replică la: „ Ochiul care trage
cu ochiul
BENU - Momos semnează şi la: „ Urechea veşnic la pândă
BISTONIDES - Suge omul ca mielul, la două oi. Dă-mi-1
să-1 văd şi eu. (Ia ziarul de la Bifrost şi începe să-l răsfoiască).
ATROPOS - Ce părere aveţi de Asmodeu, noul partener al
Anantei ?
BENU - Noua „victimă” a Anantei.
BIFROST - Se zice că-i senator.
BISTONIDES - Asmodeu aţi zis ? Uite-i în ziar. Senator,
membru în Comisia de Relaţii Internaţionale a Parlamentului,
membru în Comisia pentru Integrare Europeană, membru în
Biroul Executiv Central al Partidului: „Paiul şi bârna din ochiul
celuilalt”, cetăţean de onoare al municipiului...
BIFROST - E barosan...
BENU - E un biban...
ATROPOS - E supertitrat, superînvăţat, omnipotent,
omniprezent, ca orice politician...
CERŞETORUL - GHICITOR - (Apărând din separeu cu
paharul în mână ). Spiritul meu a simţit că spiritele voastre m-
au invocat.
BISTONIDES - Aşa-i, vrăjitorule, desluşeşte-ni-1 pe
Asmodeu.
 CERŞETORUL - GHICITOR - Asmodeu e o piesă grea.
Asmodeu prinţul demonilor, care în fiecare noapte se urcă în
cer unde studiază cu Yahweh, Talmudul.
BIFROST- „Se urcă în cer “.. .Păi, dacă-i în Parlament, e
ca şi cum ar fi în cer. Parlamentul e ca un cer faţă de noi,
muritorii de rând: imunitate, salarii şi indemnizaţii grase,
limuzine luxoase...
CERŞETORUL - GHICITOR E un demon răufăcător,
duhul nefast al geloziei conjugale, al nefericirii matrimoniale.
BENU - O fi căsătorit, o fi divorţat ?
BISTONIDES - în ziar scrie că-i căsătorit, dacă n-o fi
divorţat între timp, şi că are o fiică, care precis e din acelaşi an
cu Ananta.
CERŞETORUL - GHICITOR - E amintit în „Cartea lui
Tobit” ca un Duh rău ce a ucis din gelozie şapte bărbaţi. ( După
care se retrage în separeu).
ATROPOS - Blestematul, o s-o ucidă pe Ananta !
BISTONIDES - Nu, Ananta o să-1 ucidă pe el! E ca şi cum
matca ucide trântorul după actul împerecherii...
ATROPOS - Politicienii...
BIFROST - Da, politicienii.. .Cu toate că poate nu-i nici o
deosebire între politicianul care vrea cu orice preţ puterea şi
savantul ce doreşte să-şi impună teoria prin orice mijloace.
Ambii sunt pentru sine - şi, nu pentru cel de-al treilea, dar
preţul îl suportă întotdeauna cel de-al treilea, adică noi...
BISTONIDES - Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât îţi dai
seama că singurul lucru cu adevărat important în viaţă e
plăcerea, restul sunt prostii şi teorii.
BENU - Cu toate că a venit Ananta, nu eşti în apele tale
astăzi, Bistonides. Sau poate tocmai de aceea...
BISTONIDES- Poate... Beţivul nu mai simte calitatea
băuturii, aşa cum nici curvarul nu mai simte calitatea femeii...
ATROPOS - Hai, că vorbeşti în dodii, Bistonides, vorbeşti
în dodii
 BISTONIDES - Ba nu, Atropos... Am citit undeva că
Aristotel ar fi spus că menirea omului e nu să afle adevărul, ci
să fie fericit... îţi dai seama, Aristoteî a spus asta şi nu
Bistonides, Benu, Atropos, sau Bifrost, ci AristoteL..
BIFROST- Şi totuşi, adevărul,..
BENU - Dar poţi fi fericit în minciună ? Poţi să fii fericit
fară Adevăr ?
BISTONIDES - Care Adevăr, fraţilor ? Adevărul Politicii
şi al Politicienilor ? îl ştim : minciună, intrigi şi manipulare.
Adevărul ziariştilor, de asemenea îl ştim, vorba lui Momos : o
crimă, un viol, un incest, o lapidare. Care Adevăr ?
BENU - Adevărul religiei, Bistonides.
BISTONIDES - Adevărul religiei ? Vai, dar adevărul
religiei îl interpretează şi falsifică fiecare pastor, sau preot,
după bunul său plac.
ATROPOS - Adevărul ştiinţei, Bistonides.
BISTONIDES - Adevărul ştiinţei!? Adevărul omului de
ştiinţă de care numai el are nevoie... Când am fost la Paris, am
văzut un afiş, un bătrân, un cap de om bătrân ce scotea limba la
lume, scotea limba în batjocură, la întreaga Planetă... Mi se
părea cunoscut. După aceea mi-am dat seama că era Einstein.
Mai târziu, am aflat că se culca cu fiică-sa vitregă, dar, în
acelaşi timp credea şi-n Dumnezeu...
ERIS - (Venind de la bar). Ora închiderii, domnilor, ora
închiderii...
TOŢI ÎN COR - (Uitându-se la ceasurile de mână). Cum,
ora închiderii, d-na Eris, e numai...
ERIS - Da, dar trebuie să pregătesc sala pentru petrecerea
Anantei la care... Exact, era să uit. La care sunteţi cu toţii
invitaţi ca-n fiecare an, la orele douăsprezece noaptea. (Ies toţi,
discutând între ei, rostind numele Anantei, în timp ce Eris
debarasează masa).
 SCENA a VI-a

DECOR - (O cameră de hotel cu mobilierul adecvai» unde

Anona şi Avernus, continuă discuţia din Scena a III -a),

AVERNUS - N-o urmăresc nici pe Ananta şi nici pe

Asmodeu.
ANONA - Dar atunci ?
AVERNUS - în schimb, îi supraveghez pe amândoi. Pe el,
pe Asmodeu, fiindcă e senator, şi mai e şi o persoană interpusă,
plus un sistem, iar pe ea, pe Ananta, pentru că- i fiică de
general, a generalului acela de la Timişoara...
ANONA - Nu-i urmăreşti, dar îi supraveghezi, mare
diferenţă, n-am ce zice.
AVERNUS- Pentru tine ştiu că nu e, dar pentru noi e. Să
lăsăm asta ce-ai vrut să spui cu ; „acolo, chiar în locul acela” ?
ANONA - (Se aude din nou o toacă bătând). Mai bine să
tăcem şi să ascultăm cum bate toaca... (Avernus se apropie de
ea, o îmbrăţişază şi-i ţine capul la piept, ascultând amândoi
cum bate toaca).
AVERNUS - Ce-ai vrut să spui cu: „acolo, chiar în locul
acela” ?
ANONA - Lasă... mai bine... Banu... Dă-mi să beau.
(Avernus îi toarnă în pahar, din sticla de pe masă, Anona îl
bea dintr-o suflare).
AVERNUS - Setilă mică ce eşti. (O sărută pe obraji).
Toată eşti o văpaie, uite cum te-ai îmbujorat, eşti ca atunci între
ferigi...
ANONA - Mai dă-mi unul. (Avernus îi mai toarnă un
pahar, pe care Anona de data asta, îl bea doar pe jumătate).
AVERNUS - (Mângâindu-o cu dosul palmei pe faţă).
Spune-mi...
ANONA — (Din acest moment, pe tot parcursul scenei, de
undeva, ca printr-un geam deschis se aud acordurile
„Baladei lui Ciprian Porumbescu, care învăluie bătăile de
toacă). Să-ţi spun... Dar cum să-ţi spun ...
AVERNUS - Spune-mi ca unui prieten.
ANONA - Nu-i chiar aşa de simplu, eşti totuşi bărbat...
AVERNUS - Cât timp o să-mi povesteşti, o să fiu femeie.
ANONA - O să fiu scurtă. în locul acela al nostru, am fost
violată.
AVERNUS - Vio.,. Când?!... De cine?... Cum s-a-
întâmplat ?...
ANONA-A fost în primul august de după ‘89. Şi cum ţi-am
spus, tot în locul acela... M-am dus să-1 revăd, să revăd locul,
ferigile... Era acolo, parcă mă aştepta...
AVERNUS-Cine ?
ANONA - Cine ? Un bărbat, un... M-a violat, îţi dai seama
? Dar cum să-ţi dai seama, n-ai de unde şti, că doar nu eşti
femeie...
AVERNUS - O să-1 împuşc. Cine-i ticălosul ? Mi-a
pângărit ferigile, a spurcat locul sacru. Cine-i jigodia ?
ANONA - O, dacă s-ar fi terminat totul atunci, dacă se
poate spune aşa, sau dacă o femeie ar putea zice că actul
violului se consumă numai o dată, numai atunci, ca la bărbat...
Nu, la ea revine mereu, filmul acela se derulează neîncetat, aşa
încât ea-i violată de mai multe ori, prin acelaşi act, uneori, toată
viaţa... Dacă s-ar fi terminat totul atunci, dar ca o ironie, ca o
grozăvie a soartei, atunci am rămas...
AVERNUS - Ce-ai rămas ? Anona, eu nu mai înţeleg
nimic...
ANONA - Atunci am rămas pentru prima şi ultima dată
gravidă...
AVERNUS - Bine, dar cu mine...
ANONA - Da, cu tine n-am rămas niciodată, şi nici cu
celălalt. Mă resemnasem, mă consideram stearpă ca Sara lui
Avram, sau ca Ana, mama lui Ioan Botezătorul. Dar atunci
s-a declanşat ceva în mine, s-a rupt, s-a transformat, s-au
produs nişte mutaţii... Nu ştiu... Dar am rămas gravidă cu . .
violatorul.
AVERNUS- Dar e un coşmar Anona, tot ce-mi spui tu e un
adevărat coşmar, e un...
ANONA - Mă uram pe mine însămi, îmi uram trupul,
carnea, uram pe acel ceva ce se întrupa în mine... M-am rugat
la Dumnezeu, m-am rugat de el, dar, mai mult, l-am
blestemat...
AVERNUS - Dumnezeu... Omul, se zice că-i în mâna lui
Dumnezeu, şi în loc s-o ducă bine acolo ca în palma unui tată,
se zbate ca şi peştele pe uscat.
ANONA - Dumnezeu... Cât de mult m-am gândit, cât de
mult l-am învinovăţit... Apoi mi-am zis că Dumnezeu nu poate
fi vinovat sau învinovăţit. El face sau nu face, sau face din alb
negru, şi din negru alb, dar nu poate fi vinovat, nici
învinovăţit...
AVERNUS - Şi ai ?... Copilul ?...
ANONA - Aici iar s-a întâmplat ceva. Dumnezeu, ori a
avut milă de mine, ori m-a blestemat mai tare... Am avortat, am
avut un avort spontan.
AVERNUS - Spune-mi numele ticălosului şi dacă va trebui,
o să-1 caut până în fundul iadului şi o să-1 scot chiar de sub
tronul lui Scaraoski.
ANONA - E Asmodeu. Senatorul Asmodeu.

SCENA a VII-a

(Acelaşi decor cu sala restaurant de la parterul hotelului,

unde are loc petrecerea dată de Ananta. La masă Ananta,
Asmodeu, Cătălin, Darlingtonia, Cerşetorul - Ghicitor,
Atropos, Benu, Bifrost. Ananta face prezentările).
 ANANTA - Domnul senator Asmodeu, din partea
Partidului „Paiulşi bârna din ochiul celuilalt”, pe care sunt
sigură că-1 ştiţi, din presă, de la televiziune, sau radio. Şi
prietenii mei. Şi pentru că cei din urmă vor fi cei dintâi, o să
încep cu Cerşetorul - Ghicitor.
CERŞETORUL - GHICITOR - Plecăciune, senatore, viaţă
şi sănătate îndelungată şi cât mai multă pe băncile Senatului.
ANANTA - Spune-ne un aforism vrăjitorule, o vorbă de
duh, ceva...
CERŞETORUL - GHICITOR - Cu îngăduinţa excelenţei
sale, de data asta o să spun o mică istorioară.
ANANTA - Spune-o, poate o să-nveţe şi d-1 senator ceva
de la noi, de la cei mai de jos.
CERŞETORUL - GHICITOR - Odată, un frate a mers la un
avva şi 1-a întrebat ce să facă ca să se mântuiască. Avva i-a
răspuns : Du-te la morţi şi ceartă-i. A mers fratele şi le-a spus
morţilor : Aţi fost nişte răi, proşti, voi aţi stricat totul. Şi s-a
întors la avva, spunându-i; I-am certat. Acum du-te laudă-i, i-a
spus avva, iar fratele a mers din nou la morminte şi le-a spus
morţilor : Aţi fost buni, deştepţi, aţi făcut doar bine. I-am
lăudat, părinte, spuse fratele. Da ? Şi ce ţi-au spus ? Nimic nu
mi-au spus, părinte, răspunse tânărul frate. Atunci bătrânul
avva îi spuse : Aşa să faci şi tu în viaţă, adică nici lauda, nici
ocara să nu te biruiască.
ASMODEU - (Aplaudând). Bravo, vrăjitorule ! Cu această
istorioară o să-mi încep discursul în Senat în viitoarea
legislatură.
ANANTA - Darlingtonia, studentă la Institutul
neoprotestant „Emanuel” ea care ţine mai mult la suflet, decât
la trup şi totuşi trupul nu şi-1 dă...
DARLINGTONIA - Orice s-ar spune, chiar şi-ntr-o viaţă de
om, trupul e cel care se trece mai repede decât sufletul. Dar se
putea să rămâi tu Ananta fără vreun ac de albină, fără vreo
înţepătură ?
ASMODEU- Sărut mâinile domnişoară ! Treceţi-le cu
vederea. Ea-i Ananta.
ANANTA - Cătălin, student la teologie, Institutul ortodox.
CĂTĂLIN - Dumnezeu să vă aibă în paza sa, domnule
senator !
ASMODEU - Aşişderea, d- le Cătălin.
ANANTA - Şi clasa de mijloc a României: care-i
handicapată şi bolnavă, adică Bistonides, care-i pensionar de
boală şi încă n-a sosit, e şomeră, adică Atropos, aici de faţă şi
care-i şomer, e proprietara” dar nu-şi poate exercita dreptul de
proprietate, pentru că-i lipsesc elementele; adică folosinţa,
posesia şi dispoziţia, domnul Benu, aici de faţă, care se judecă
de zece ani pentru un imobil, şi libera iniţiativă care-i sufocată
de birocraţie, legislaţie stufoasă şi impozite aberante, adică
Bifrost care, disponibilizat fiind, s-a încumetat să pornească o
afacere, dar a dat faliment, înainte de a o începe.
ASMODEU - Nu se poate, domnilor ! Vom cerceta, vom
numi o comisie parlamentară a cărui Preşedinte voi fi eu, vom
face un comitet, vom pune în mişcare toate organele statului,
atât cele guvernamentale, cât şi cele neguvernamentale, atât
cele abilitate, cât şi cele neabilitate, ca să se constate, să se
consemneze şi să se înregistreze starea de fapt, ca apoi s-o
putem transpune în starea de drept şi să dăm ţării, ţărişoarei
noastre dragi şi scumpe, clasa de mijloc, o clasă de mijloc
sănătoasă şi viguroasă, clasă care, cum bine ştiţi, e coloana
vertebrală a oricărei societăţi moderne. (Făcăndu-şi semnul
crucii). Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin !
BENU, BIFROST şi ATROPOS - Să vă audă Dumnezeu,
senatore.
ANANTA - Şi acum, prezentările fiind făcute, să vină
şampania, să curgă şampania, e petrecere, şi-n petrecere
întotdeauna-i o nuntă, dar şi-o înmormântare. (Apare Eris
urmată de două picoliţe şi serveşte şampania. Toţi îi fac
Anantei urările de rigoare. Singura care nu bea e
Darlingtonia).
ANANTA - Veseliţi-vă ! Serviţi-vă ! Beţi, a venit Ananta.
Creaţi atmosferă, lăsaţi şomajul, boala şi nesiguranţa. Veseliţi-
vă, petreceţi, poate-i ultima seară, poate-i ultima noapte L.
Vrăjitorule, spune-ne ceva !
CERŞETORUL -- GHICITOR - Pentru că aduseşi mai
înainte vorba de trup şi suflet, Ananta; între trup şi suflet
mintea ar trebui să fie ca un barometru, dar ea ţine, când cu
sufletul, când cu trupul.
ANANTA - A mea ţine mai mult cu trupul. A ta senatore,
Asmodeu, cu cine ţine mai mult, cu trupul, sau cu sufletul?
ASMODEU - Şi a mea ţine mai mult cu trupul, şi nu numai
a mea, ci a întregului Senat, a întregului Parlament. Am aici o
statistică (scoate din buzunar o hârtie), care dovedeşte acest
lucru. Ascultaţi; „Cheltuelile de întreţinere ale armatei germane
şi a autorităţilor germane de ocupaţie din primul război
mondial, în cei doi ani de ocupaţie, însumând cinci sute de mii
de persoane a însemnat; adică au consumat, au păpat; peste opt
sute de mii de cornute, trei milioane de oi şi capre, două sute de
mii de porci, mii de tone de cereale, legume, fructe, băuturi
alcoolice şi altele.” Noi, parlamentarii, o mână de oameni, am
consumat tot atâta, e adevărat însă, că în patru ani de zile...
ANANTA - Ăsta da trup, ăsta da Senat! Bravo, Parlament!
Vivat trupul! (închinând). Pentru trup !
ASMODEU - (închinând). Pentru trupul Anantei!
ANANTA - (Ironică). Şi pentru sufletul Darlingtoniei..,
DARLINGTONIA - (Ca să mute discuţia spre alt subiect).
N-a venit încă Bistonides ! Ce-o fi cu el ?
ANANTA - Da, de ce întârzie atâta ? Am auzit că a fost la
Paris.
ATROPOS - Da, a fost, şi de atunci are o vorbă: „Ananta
singură, e un Paris întreg”.
ANANTA - (încântată). „Ananta singură, e un Paris
întreg”. Sărmanul, o fi suferit pe acolo. Parisul, fără femeie...
BENU - întârzie şi Momos. Or fi împreună, pe undeva?
BIFROST- Nu cred. Momos şi Bistonides nu prea se
agrează.
ANANTA - Ah, Momos, mercantilul... Apropo, vrăjitorule
până nu vine, până nu apare, desluşeşte-ni-1 pe Momos.
CERŞETORUL - GHICITOR - Dar nu e nimic de desluşit,
ştie toată lumea, Ananta.
CĂTĂLIN - Dar noi nu ştim, hai spune-ne, sunt şi eu
curios.
ANANTA - Hai vrăjitorule, desfaşoară-te !
CERŞETORUL - GHICITOR - Momos e zeul ironiei, a
zeflemelei şi a bârfei. Cu toate că era Zeu, Momos a murit
totuşi, plesnind de ciudă, pentru că nu i-a putut găsi nici un
cusur Afroditei.
ASMODEU - (,Sărind ca ars). E ziarist ?
ANANTA - (Surprinsă). De unde ştii ?
ASMODEU - Numai ăştia sunt aşa. Dacă nu ştiu,
inventează, dacă nu pot inventa calomniază, iar dacă n-o pot
face, nici pe una nici pe alta, plesnesc de ciudă. Dacă o fi
vreodată să fie vreun al treilea război mondial, cu siguranţă că
se va declanşa din cauza vreunei ştiri false lansată de un ziarist.
(Pe această replică, intră Momos palid, surescitat, transpirat,
gâfâind).
BENU; BIFROST, ATROPOS - (La apariţia lui Momos). O
crimă, un viol, un incest, o lapidare.
MOMOS - (După ce goleşte pe nerăsuflate, două pahare
de şampanie). Am uitat să adaug: “şi un suicid”.
DARLINGTONIA - Ce-ai uitat ?
MOMOS - S-a sinucis.
ANANTA - Cine ?
MOMOS - Bistonides.
ATROPOS - Nu se poate, Bistonides ? !!!...
MOMOS - Ba se poate. Adică s-a putut. S-a sinucis.
 CĂTĂLIN - (Făcându-şi semnul crucii). Dumnezeu să-1
ierte şi să-1 odihnească în pace.
MOMOS - M-am dus pe la el, ca să venim împreună. De
fapt, nu pentru asta m-am dus... M-am dus în speranţa că o să-
mi explice mai pe larg chestiunea aia cu lebăda şi raţa...
ANANTA - (Intrigată). Ce chestiune, ce raţă, ce lebădă ?
Ce tot...
BIFROST - E o parabolă de-a lui Bistonides.
BENU - Nu-i o parabolă, e ceva ce a simţit el la Paris...
MOMOS - Bistonides zicea că a văzut la un moment dat,
într-un amurg, pe un râu, probabil pe Sena, o lebădă şi o raţă.
Lebăda, plutea pe apă majestuoasă, ca o regină, iar răţuşca era
ca o jucărie pierdută pe lângă lebădă, parcă atunci învăţa să
înoate... Lebăda nici n-o băga în seamă, pentru ea raţa nici nu
exista. Aşa ne priveşte Occidentul pe noi - zicea Bistonides - el
se crede lebădă, iar pe noi ne consideră nişte raţe...
ATROPOS - Mie, totuşi nu-mi vine să cred. Cum l-ai găsit
?
MOMOS - Uşa de la apartament era descuiată, dar eu n-am
ştiut. Am sunat, am bătut, n-a răspuns nimeni şi atunci am
încercat clanţa, aşa într-o doară... S-a deschis, am intrat...
Atârna... Era spânzurat în baie, în geamul de la baie...
ATROPOS- Dar pentru ce a facut-o ? Ce motiv să fi...
BENU -- Avea bani la FNL Economiile lui de-o viaţă duse
pe apa sâmbetei...
ATROPOS - Nu-i ... Nu era Bistonides omul care să se
sinucidă pentru bani.
ANANTA - (Enigmatic). El a aflat primul.
CĂTĂLIN Ce a aflat?
ANANTA - Ce-o să aflaţi şi voi, dar mai târziu, puţin mai
târziu...
ERIS - (Intrând cu-n pahar de băutură pe-o farfurioară şi
cu o lumânare aprinsă, le pune pe masă în dreptul scaunului
liber, rezervat pentru Bistonides, întorcând scaunul cu
speteaza pe faţa de masă). E făcut după reţeta pe care a adus-o
Bistonides din Franţa, a cărui denumire n-am ştiut s-o pronunţ
niciodată, asa că de acum încolo o să spunem Bistonides, şi va
fi băutura casei. Dumnezeu să-1 ierte şi să-1 odihnească in
pace. ( îşi face semnul crucii, după care se retrage la bar).
ANANTA - „Nos habebit humus”.
CĂTĂLIN - „Ne va avea pământul”.
ANANTA - „Gaudeamus igitur”.
CĂTĂLIN - „Să ne bucurăm, aşadar”. (Pe această replică
intră Călugărul cu cădelniţă aprinsă, cădelniţând şi cântând,
la care toţi se ridică în picioare).
CĂLUGĂRUL - „Adusu-mi-am aminte de prorocul, de
prorocul care strigă”.
TOŢI ÎN COR - „Eu sunt pământ şi cenuşă”.
(Călugărul înconjoară masa cădelniţând şi cuprinzându-i
pe toţi în acest cerc, ca un semn că toţi sunt circumscrişi
morţii, cântarea ducând-o ceilalţi, în timp ce Călugărul îşi
continuă mersul în cerc şi cădelniţatul).
CĂTĂLIN - „Şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut
oase goale şi mi-am zis;”
TOŢI ÎN COR - „Eu sunt pământ şi cenuşă”.
(Cortina începe să se lase încet). ANANTA - „Oare, cine
este ? Oare, cine este ? împăratul sau ostaşul, bogatul sau
săracul”?
TOŢI ÎN COR - „Eu sunt pământ şi cenuşă”.
CĂTĂLIN - „Dreptul sau păcătosul ?”
TOŢI ÎN COR - „Eu sunt pământ şi cenuşă”.

- CORTINA –
 ACTUL II

(Acelaşi decor ca şi în actul I)

SCENA a I-a

Sala restaurantului goală. Eris, aranjând un pahar, un

scaun, o faţă de masă. (Intră Amirami).

AMIRAMI - (Intrând). Bună ziua, domniţă / (Eris e

surprinsă, îl observă în ultimul moment, dă să-i facă o
plecăciune, se bâlbâie).
ERIS - Bună zi... Cu ce...
AMIRAMI - Cu băutura casei.
ERIS - Cu bău... (îl priveşte cu luare aminte, şterge masa
la care s-a aşezat Amirami, cu toate că era curată, II mai
priveşte o dată lung.) Cu bău... îndată... 0 sută de... (Se
grăbeşte spre bar, privind înapoi ca şi cum i-arfi fost frică să
nu-i plece clientul, în timp ce Amirami, stând la masă,
răsfoieşte plictisit un ziar).
ERIS - (Revenind cu comanda, de data asta sigură pe ea,
ser\nndu-l). O sută de Bistonides, d-le Amirami ! Uite că v-am
recunoscut! Prima dată n-am fost sigură, dar apoi mi-am zis ;
nu se poate, nu se poate să nu fie el, e d-1 Amirami, de la
televizor, de la show-ul; „ Acul în carul cu fân.”
AMIRAMI - (Gustând din băutură). Ptiu ! Dar e tare al
dracului, cum ai zis că-i spune ?
ERIS - Bistonides. E făcută după o reţetă din Paris, pe care
a adus-o unul, Bistonides, care apoi s-a spânzurat...
AMIRAMI - S-a spânzurat ?
ERIS - Da. Dar ce onoare pe mine, să vă cunosc personal,
d-le Amirami ! Ziua asta trebuie neapărat să mi-o notez undeva
! „Acul în carul cu fân e mai tare ca telenovelele. Eu las
telenovelele pentru „Acul în carul cu fân
AMIRAMI - Zău, îţi place chiar aşa de mult, încât să laşi
telenovelele ?
ERIS - Vai, „Acul în carul cu fan . .Dar şi dvs. D-le
Amirami, sunteţi un bărbat, aveţi din aia, cum se cheamă ? ...
AMIRAMI - Charismă, sunt charismatic.
ERIS - Da, din aia aveţi. Un ziarist aşa de mare ca dvs.!...
AMIRAMI - Nu, că nu sunt ziarist.
ERIS - Nu ? Dar ce sunteţi ?
AMIRAMI - (Plin de sine). Sunt mai mult decât un ziarist,
sunt politolog.
ERIS - Poli... cum ? Poli - ţist, adică.
AMIRAMI- (Râzând împăciuitor). Da, la urma, urmei, la
urma urmelor, politologul, e un poliţist al politicii, al
politicienilor.
ERIS - Doamne, ce faceţi cu ei !...Felicitări, d-le Amirami!
Bravo! îi împungeţi fară milă cu acul şi-i tăvăliţi prin carul cu
fan, ca printr-o troacă de porci. îi faceţi de tot râsul. Şi ei guiţă
de plăcere, ei politicienii, iar dumneata le ţii isonul, cu alt
guiţat, un guiţat de mangaliţă, autohton, ce mai, te prăpădeşti
de râs, mare spectacol... Mă retrag pentru moment, vă las să
serviţi în tihnă Bistonidesul. E din Franţa, după o reţetă din
Paris.. (Se retrage la bar).
AMIRAMI- (Pentru sine). Bistonides, Franţa, Paris...
Chelneriţă, capra dracului. (între timp, intră Benu, care parcă
s-ar codi, îl observă Eris şi se îndreaptă grăbită spre el Scenă
separată).
ERIS - Hai d-le Benu, că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap.
îl vezi pe clientul de colo ?
BENU - îl văd.
ERIS - Nu ţi se pare cunoscut ?
BENU - (Privind cu atenţie spre masa lui Amirami). Ba mi
se pare, să ştii că mi se pare, dar nu ştiu de unde să-1 iau...
 ERIS - îţi spun eu, de la televizor.
BENU - De la televizor? ... O fi ...
ERIS - Amirami.
BENU - „Acul în carul cu fân “. Amirami, da, el e, să ştiţi
că el e.
ERIS - Ba bine că nu, sigur că-i el. Hai te duc să te prezint
! Vezi că-i politolog, nu ziarist! Făcui pe proasta, cum că n-aş
ştii ce-i aia politolog, şi zisei că-i poliţist. Dar cum naiba să nu
ştiu ce-i aia un politolog, că doar e plină lumea de ei ! Sunt mai
mulţi ca poliţiştii... Hai să te duc la el !
BENU - Să mă duci la el ?
ERIS - Da, ca să-ţi spui păsul, să te dea la televizor, să
influenţezi opinia publică, să întorci hotărârile instanţelor în
favoarea d-tale.
BENU - Crezi că ăsta stă de vorbă cu mine ?
ERIS - încercăm, că doar n-o să ne mănânce. (îl ia de braţ
şi-l trage aproape cu forţa spre masa lui Amirami).
ERIS - Domnule Amirami, mii de scuze pentru deranj, dar
v-am găsit un subiect de milioane pentru show-ul „Acul în
carid cu fân Vi-1 prezint pe domnul Benu.
AMIRAMI - De milioane ? Atunci să ia loc. (Benu se
aşează timid la masa lui Amirami. Eris se retrage, facându-i cu
ochiul şi arătându-i că-i ţine pumnii).
AMIRAMI - Zi-i, d-le, Time is Money. Vreau subiectul.
BENU- Mă judec de zece ani pentru un imobil care e ...
AMIRAMI - Un moment, avocat ai avut ?
BENU - Avut, cum să nu, şi la Judecătorie, şi la Tribunal,
şi la Curtea de Apel.
AMIRAMI- Şi...
BENU - Păi cel de la Judecătorie mi-a mâncat un viţel şi
mi-a băut un butoiaş de vin, cel de la Tribunal mi-a mâncat-o
vacă cu viţel cu tot şi mi-a băut un butoi de vin, iar cel de la
Curtea de Apel, e adevărat ca ăsta era doctor în drept, mi-a
mâncat o turmă de oi cu miei cu tot, plus două puţine cu brânză
şi i-am rămas dator cu două butoaie de vin, căci pe două le-a
dat gata...
AMIRAMI- La mine te costă o sută de dolari minutul.
BENU-O sută de?...
AMIRAMI - Da, dacă vrei să apari la „Acul în carul cu fân
o sută de dolari minutul. Cum ai spus că o cheamă pe
chelneriţă ?
BENU - Doamna Eris.
AMIRAMI - (Făcăndu-i semn). Eris !
ERIS - (Apropiindu-se aproape în fugă). Da, d-le Amirami,
încă un rând.
AMIRAMI - Nu, urc până în cameră şi revin, după aceea
vom mai vedea.
ERIS - Da, d-le „Acul în ...” Doamne, poftim ! Da, d-le
Amirami, mă găsiţi aici, sunt la dispoziţia dvs. (Amirami se
ridică de la masă şi se îndreaptă spre scara interioară care
duce la camerele din hotel, ca să urce în cameră).
ERIS - (Către Benu, arzând de curiozitate). Ei, spune-mi,
s-a aranjat ?
BENU - Ce să se aranjeze ? Ăsta mi-a cerat o sută de
dolari pe minut.
ERIS - O sută de dolari pe minut ca să apari la „Acul în
carul cu fân “ ? Bine dar eu am crezut ca-i o emisiune
obiectivă, care arată baiurile omului, care apără... (îl trage spre
o masă mai retrasă). Stai aici că te servesc imediat, aici e mai
ascuns. O sută de dolari pentru... O emisiune obiectivă, care...
BENU - Aşa am crezut şi eu, dar uite că... (între timp intră
Anubis şi se aşează la o masă aşteptând să fie servit).
ERIS - (Observândul) - D-le Benu, vezi şi d-ta ceea ce văd
eu ?
BENU - (Privind înspre masa lui Anubis). Da, văd, să ştii
că-i...
ERIS - D-l Anubis, de la „ Oul şi găina Mă duc la el.
BENU - (în urma ei). D-na Eris, nu care cumva să...
 ERIS - (Către Anubis). Bine aţi venit d-le Anubis. Ce
onoare, ce zi „ Oul şi găina Un show pentru care las toate
telenovelele.
ANUBIS - Bine v-am găsit, dar nici chiar aşa. Cum să laşi
d-ta telenovelele pentru „ Oul şi găina “ ? Hai să fim serioşi!
ERIS - Ba nu, că le las, pe onoarea mea de femeie, de
chelneriţă, că le las. Păi, un ziarist ca dvs ! !...
ANUBIS - (Plin de sine). Pardon că nu sunt ziarist, sunt
ceva mai mult ca un ziarist. Sunt teatrolog.
ERIS - Teatro... cum ? Ei, că pe asta n-o mai ştiu. Polito -
poliţist, da, dar teatro - nu ştiu cum, nu. Nu-mi vine nici pe
limbă, dar apoi în minte.
ANUBIS - (Zâmbind îngăduitor). Sigur, e mai greu! Care-i
băutura casei ?
ERIS - Bistonides.
ANUBIS - O sută de Bistonides, deocamdată, şi apoi vom
mai vedea. (Eris se îndreaptă spre bar să ia comanda, Anubis
începe să răsfoiască ziarele).
ERIS - (întorcându-se cu comanda şi servindu-l). Poftim,
d-le Anubis. N-aţi mai băut dvs. aşa ceva ! E mai tare ca
tequila, e după o reţetă din Paris.
ANUBIS - (Gustând din băutură). Să ştii că nu-i rea, şi-i
tare al-dracului.
ERIS - (Mândră). Nu v-am spus eu ? Reţetă de Paris, şi
Parisu-i Paris, şi ziua şi noaptea. D-le Anubis, profit de ocazie,
cum se zice, şi vă prezint un subiect de milioane pentru „Oul şi
găinaun subiect din provincie pentru capitală. (Arătând discret
spre Benu). Vede-ţi clientul de la masa aceea? Despre el e
vorba. (Anubis se întoarce şi priveşte spre masa lui Benu).
ANUBIS - Bine, fie, dar scurt şi în picioare.
ERIS - (Se îndreaptă val-vârtej spre masa lui Benu şi-l
târăşte pur şi simplu spre masa lui Anubis). A primit. Dar scurt
şi în picioare.
BENU - D-na Eris, nu te-am rugat să nu... Scurt şi în
picioare ! Nu înţeleg nimic !
ERIS - (Prezentându-l pe Benu). D-le Anubis, el e
subiectul. Şi ştie că-i scurt şi în picioare. (Se retrage la bar).
BENU - D-le Anubis... „ Oul şi găina “... ştiţi, mă simt
onorat, un om ca dvs. Un show ca al dvs. „ Oul şi găina”... Nu
ştiu cum să vă mulţumesc...
ANUBIS - (Retezându-i orice elan). La mine te costă două
sute de dolari minutul. Vii deseară cu toată documentaţia la
camera şapte. La revedere!
BENU - (Bâlbâindu-se) Două sute de... Camera...
Deseară... Mulţumesc... O să... (Se retrage cu spatele înspre
ieşire, dă peste o masă, răstoarnă un scaun... îi sare în ajutor
Eris).
ERIS - Ce ţi-a spus ?
BENU - (Ca opărit). La ăsta, minutu-i două sute de dolari.
(Iese).
(Pentru câteva momente, în sala restaurantului e numai
Anubis, stând la masă şi răsfoind ziarele, Eris, la bar. După
care intră Amirami, coborând scara interioară).

SCENA a II-a

AMIRAMI - (îndreptându-se spre masa lui Anubis cu

mâinile întinse). Ce surpriză, maestre ! Ce surpriză ! Să vă
găsesc aici, să ne întâlnim aici aşa fără nici un fel de
programare !... (îşi strâng reciproc mâinile, îşi fac plecăciuni).
ANUBIS - într-adevăr, ce surpriză, maestre ! Dar, te rog, ia
loc ! Onorează-mă cu prezenţa.
AMIRAMI- (Aşezându-se). Onoarea-i de partea mea,
maestre, de partea mea...
ERIS - (înfăţişându-se la masă ca să le ia comanda).
Domnii mai doresc un rând din băutura casei ?
ANUBIS - Da, un rând din băutura casei. Bistonides ! Ce
denumire !...
 ERIS- S-a marcat domnilor. Fetiţa zboară şi se întoarce
repede. Musafiri de seamă, din capitală.
ANUBIS - V-am citit cartea, maestre, e nemaipo¬menită,
nemaipomenită... titlul, titlul „Cu pumnul în gură Nu se putea
un titlu mai sugestiv ! Ca inspiraţie, „Cu pumnul în gură” /...
AMIRAMI - Mă bucur că v-a plăcut maestre ! Ştiţi, unii
critici... Nu ştiu dacă aţi citit, nu sunt de acord cu...
ERIS - (Aducând comanda şi servindu-i). Domnii sunt
serviţi. Două sute de Bistonides, mai tare ca tequila, după o
reţetă de la Paris. (După care se retrage la bar).
ANUBIS - Ce critici, maestre ! Care critică ? Invidie
omenească, răutatea ratării, că doar se ştie criticul, nu-i altceva,
decât un scriitor ratat. E genială, maestre, genială. Mai ales
definiţia democraţiei: „Dictatura poate băga prostului pumnul
în gură, pe când democraţia nu”. Ce plastic, câtă...
AMIRAMI - (închinând). în sănătatea d-tale maestre.
Aştept cartea d-tale, ca teatrolog, ca tată al show-ului „ Oul şi
găina” după care mă păpădesc...
ANUBIS - (închinând). Şi-n sănătatea d-tale maestre, şi la
anul încă o carte. Cât despre cartea mea, e ca şi gata şi va
reprezenta şi teza de doctorat.
AMIRAMI - Felicitări, maestre ! Ce titlu va purta ?
ANUBIS - „Esenţa naţiei”.
AMIRAMI- „Esenţa naţiei” ? Interesant, incitant, adânc
titlu !...
ANUBIS - Vedeţi, maestre... Mulţi s-au străduit şi se mai
străduiesc încă să definească esenţa naţiei. Unii au spus că
suntem undeva între Mitică a lui Caragiale şi Hyperion a lui
Eminescu. Alţii, că suntem copii Baciului din „Mioriţa”. Ei
bine, nu suntem nici una nici alta !
AMIRAMI -Nu? Dar ce suntem maestre ?
ANUBIS - Păcală şi Tăndală.
AMIRAMI- Păcală şi Tândală ! ? Dar cum v-a venit
maestre să comparaţi ?...
 ANUBIS- Cum spuneam mai înainte, mulţi s-au străduit să
definească naţia, să-i prindă esenţa. Numai că poporul, în
marea sa înţelepciune s-a definit singur; el e şi Păcală şi
Tândală. El, poporul i-a născut pe cei doi, pe Păcală şi pe
Tândală, şi prin ei s-a autodefinit.
AMIRAMI- Interesant, foarte interesant, captivant!...
ANUBIS - Care-i, cine-i eroul nostru naţional, vreau să zic
eroul nostru naţional, popular. Făt - Frumos ? Ileana
Cosânzeana ? Nu, nici vorbă ! E Păcală şi Tândală. Şi în fiecare
român, orice ar zice el, orice ar crede el despre sine şi în orice
funcţie ar ajunge, se regăseşte întotdeauna şi un Păcală şi un
Tândală, numai că în proporţii diferite.
AMIRAMI - (închinând). Pentru Păcală l
ANUBIS - (închinând). Pentru Tândală / (După o mică
pauză).
ANUBIS - Maestre, am impresia că umblăm după acelaşi
vânat...
AMIRAMI - După Asmodeu.
ANUBIS - După senatorul Asmodeu.
AMIRAMI- Din informaţiile mele rezultă că umblă cu una
Ananta, fiica generalului de la Timişoara, care...
ANUBIS - Informaţiile d-voastră sunt exacte maestre,
Ananta îi e amantă de trei ani de zile, şi-i născută din acelaşi an
cu fiică-sa...
AMIRAMI - „Paiul şi bârna din ochiul celuilalt
ANUBIS - Sunt cazaţi amândoi în acest hotel. Am făcut
cercetări, ştiu camera, am venit ieri.
AMIRAMI - Ne trebuie o cameră ascunsă.
ANUBIS - Ne trebuie două camere ascunse.
AMIRAMI- Perfect! Caseta mea o s-o vând Partidului
„Paiul şi bărna din ochiul celuilalt
ANUBIS - Iar eu pe a mea o vând generalului.
AMIRAMI- Cum nu se poate mai bine. Iar o copie o s-o
vând Partidului oponent „Lăcusta Roşie
 ANUBIS- La rândul meu, şi eu o copie o s-o „negociez” cu
soţia generalului...
AMIRAMI- Ne vom păstra pentru orice eventualitate, câte
o copie pentru noi. Nu se ştie niciodată cum se întoarce roata
politicii.
ANUBIS - Perfect, dar totuşi o copie, ar mai trebui s-o
înmânăm cuiva ca să fim complet blindaţi. Poate Parchetului ?
AMIRAMI - Nu cred că ar fi indicat. Parchetul e când al „
Paiului şi bârnei din ochiul celuilaltcând al „ Lăcustei
Roşiidepinde de cum se întoarce roata puterii.
ANUBIS - O copie... O copie o dăm pe post înainte de
alegeri.
AMIRAMI - (Dându-i mâna). Felicitări maestre, genial !
Haideţi să ne chemăm echipele de tehnicieni. (Se ridică
amândoi de la masă).
ANUBIS - (Către Eris, care s-a înfiinţat la masa lor).
Doamnă, trimite o sticlă de Bistonides la mine în cameră,
împreună cu nota de plată. (Ies amândoi şi urcă scara
interioară spre camerele hotelului, discutând şi gesticulând.
Pentru un moment sala restaurantului rămâne goală. Eris
trimite printr-o picoliţă comanda în cameră, după care intră
Cătălin).

SCENA a III-a

CĂTĂLIN- (Intrând şi văzând-o pe Eris la bar). Sărut

mâinile d-na Eris. Ce pustiu! Nu-i nimenea, nicăierea !...
ERIS - Pică ei acuşi; alde Atropos, Benu, Bifrost, numai
Bistonides nu mai pică, săracul.
CĂTĂLIN - El e în sânul lui Avram, Isac şi Iacov.
ERIS - Să te audă Dumnezeu, d-le Cătălin, dar dacă te-ar
auzi Darlingtonia, n-ar fi de acord cu dumneata.
CĂTĂLIN - Darlingtonia ? A venit ?...
ERIS - Nu n-a venit încă.
 CĂTĂLIN - (Aşezându-se la o masă). Uite, o aştept aici la
această masă. Dacă cumva nu mă obsearvă, te rog s-o îndrepţi
spre mine. Eu până atunci mă cufund în nişte cursuri.
ERIS - Te observă d-le Cătălin, Darlingtonia te observă, fii
liniştit, n-are ochi decât pentru dumneata.
CĂTĂLIN - Crezi ?
ERIS - Mai mult ca sigur, mai mult ca sută la sută. Păcat
că-i neoprotestantă, păcat pentru ea şi pentru, dumneata, d-le
Cătălin !
CĂTĂLIN - De ce să fie păcat ?
ERIS - Mare păcat, d-le Cătălin ! Păi, n-aveţi nici o vină,
nici unul, nici altul, dar religia în loc să vă unească vă desparte.
îţi aduc o sută de Bistonides, e tot pe gratis, e tot de la Ananta,
e numai a doua zi.
CĂTĂLIN- Da, puteţi să-mi aduceţi, pentru astăzi am
terminat cu seminariile. (Cătălin începe să citească din nişte
cursuri, Eris se îndreaptă spre bar şi-i aduce băutura, după
care se retrage la bar. Intră Darlingtonia care, de cum îl vede
se îndreaptă grăbită spre masa lui).
DARLINGTONIA - {Fericită). Cătălin !
CĂTĂLIN - (Ridicând ochii de la cursuri, plăcut surprins).
Darlingtonia !
DARLINGTONIA - (Aşezăndu-se la masa lui Cătălin
şifăcăndu-i semn lui Eris, că nu-i trebuie nimic ). Cătăline, am
fost îngrijorată, toată ziua m-am agitat... M-am visat azi noapte
cu tine.
CĂTĂLIN - Cu mine?
DARLINGTONIA - (Moale). Cu tine şi cu Ananta.
CĂTĂLIN - Aaaa, pentru aia ai fost îngrijorată, pentru că
m-ai visat cu Ananta.
DARLINGTONIA - Da, pentru aia.
CĂTĂLIN- Ţi-ai zis în sinea ta : Cătălin e bun în vis, dar
Ananta, precis e rea.
DARLINGTONIA - N-am zis aşa, dar te-am visat pe tine cu
Ananta, eraţi împreună...
CĂTĂLIN - Unde ?
DARLINGTONIA - în cameră la ea, eraţi mai mult decât în
cameră...
CĂTĂLIN - Eram în pat ?
DARLINGTONIA - Da, eraţi.,,
CĂTĂLIN - Poate că am şi fost,..
DARLINGTONIA. - Nu te cred, n-ai fi iacul tu una. ca
asta...
CĂTĂLIN - De ce să n-o fi făcut ? Pentru că sunt student la
teologie, pentru că vreau să devin preot ?
DARLINGTONIA - Şi pentru asta, dar nu numai pentru
asta...
CĂTĂLIN- Ba, uite că am facut-o. Dacă tu n-ai vrut, dacă
tu m-ai refuzat, m-a luat Ananta, am facut-o cu Ananta.
DARLINGTONIA - Nu te cred. Când ai facut-o ?
CĂTĂLIN - Anul trecut de Sfânta Maria Mare. Atunci se
zice că se schimbă firea la faţă, se schimbă natura şi vara
păşeşte înspre toamnă. Dar tu nu ştii de asta, voi,
neoprotestanţii, aveţi doar Crăciunul, Paştele şi Rusaliile. De
Sfânta Maria Mare, când se zice că se schimbă firea la faţă,
atunci am facut-o !...
DARLINGTONIA - Nu te cred.
CĂTĂLIN- Ba, am facut-o ! Atunci când se schimbă faţa
firii, mi-am schimbat şi eu sângele cu Ananta.
DARLINGTONIA - Eşti crud.
CĂTĂLIN- Sunt crud ? Doamne, câte toamne sunt în tine ?
Nu zic primăveri, nu, ci toamne... Sunt nouăsprezece toamne.
Ai nouăsprezece cercuri ca un copăcel crud. Când se va
intersecta cercul meu cu cercul tău, cercul copacului meu, cu
cercul copacului tău, în care an, în care toamnă ? La sfârşitul
lumii, Dumnezeu ne va citi nu numai sufletele, ci şi trupurile,
şi aş vrea ca atunci când îmi va citi trupul, să te găsească şi pe
tine acolo.
 DARLINGTONIA - Mă va găsi în sufletul tău, mă va afla
acolo, voi fi acolo.
CĂTĂLIN - Nu-i de ajuns. Trebuie să te citească şi în
trupul meu, aşa cum şi pe mine trebuie să mă citească în trupul
tău, numai aşa vom fi întregiţi»
DARLINGTONIA - (Se ridică tulburată). Mă duc, trebuie
să mă reîntorc Ia cursuri... Am fugit numai aşa ca să mă asigur
că totul e bine, că tu eşti bine.
(Darlingtonia iese precipitată şi aproape în fugă. Cătălin,
dă să-i spună ceva} priveşte în urma ei, îşi bea dintr-o
răsuflare paharulse ridică de la masă parcă obosit şi se
îndreaptă spre scara interioară ca să urce în cameră. Pentru
un moment scena rămâne goală, după care intră Cerşetorul
Ghicitor)„

SCENA a IV-a

CERŞETORUL - GHICITOR - (Intrând, către Eris),

Miroase a primăvară cu toate că a venit cam de multişor
toamna şi mai e puţin şi păşim în iarnă, miroase a primăvară ...
ERIS - Te-ai întâlnit cu Darlingtonia.
CERŞETORUL - GHICITOR - Da, m-am întâlnit cu
Darlingtonia, şi i-am citit sufletul şi i-am privit trupul...
Mlădiţă... căprioară... ciută... vrăbioară... Trebuie să aibă mare
grijă, căci Binele se urneşte greu, iar pentru Rău, e de ajuns
doar o scânteie.
ERIS - De ce spui aşa ? Cine ar putea să-i facă rău
Darlingtoniei ?
CERŞETORUL - GHICITOR - Religia.
ERIS - Religia ! ? ... Mă duc să-ţi aduc o sută de
Bistonides. Religia ! ? (Se îndreaptă spre bar).
CERŞETORUL - GHICITOR - (Aşezându-se greoi la o
masă). Religia !...
ERIS - (Revenind cu băutura şi servindu-l). Ghicitorule, de
mult am vrut să te rog şi tot am uitat...
CERŞETORUL - GHICITOR - Ştiu, Anona. E atât de
simplu, atât de frumos. Anona e zeiţa recoltei, o zeiţă uitată în
ultimul timp.
ERIS - (Pentru sine, îndreptându-se spre bar). într-adevăr,
uitată, căci Anona e stearpă ca pustiul Sahara. Zeiţa recoltei !
Ce ironie a soartei. (Cerşetorul - Ghicitor, singur la masă, în
restaurant, după un răstimp, intră Benu).
BENU - (Intrând, ca un fel de salut). Nu mă plâng şi nu
mă laud. (După care). O, ghicitorule ! Bine că eşti aici, am o
vorbă cu tine. (Se aşează la masa acestuia).
CERŞETORUL - GHICITOR - Şi mai multe, d-le Benu, şi
mai multe. Clipa de azi, e hrana clipei de mâine, şi dacă clipa
de azi e goală, clipa de mâine va muri de foame. Aşa că,
vorbeşte, d-le Benu, te ascult!
ERIS - (Apărând şi servindu-l pe Benu). O sută de
Bistonides, d-le Benu, întru memoria lui Bistonides, din partea
Anantei.
BENU - (Vărsând o picătură). Dumnezeu să-1 odihnească
în pace şi veşnică să-i fie pomenirea, cel puţin în această
crâşmă.
ERIS - (Către Benu). Ei, vezi că nu te-au mâncat!
BENU- Cine?
ERIS - (îndreptându-se spre bar). Cei doi.
BENU- Nu, ăştia nu te mănâncă, te înghit de-a dreptul.
CERŞETORUL - GHICITOR - Despre Amirami şi Anubis
e vorba ; „Acul în carul cu fân “ şi „ Oul şi găina “
BENU - Da, despre ei.
CERŞETORUL - GHICITOR - Amirami, e fiul unei zeiţe
ce încearcă un război contra lui Dumnezeu. E pedepsit pentru
cutezanţa sa şi legat cu un lanţ de un stâlp de fier pe care-1
trage din pământ tot timpul. în clipa în care e gata să se
elibereze, Dumnezeu trimite o pasăre să se aşeze pe stâlp.
Amirami vrând s-o alunge, scapă stâlpul din nou în pământ şi
tot aşa, la nesfârşit:.,
BENU - Ciudat! Şi Anubis ?
CERŞETORUL - GHICITOR - Anubis ? Anubis e şi mai
ciudat. S-a născut din împreunarea accidentală a lui Osiris cu
Nepthys soţia lui Seth, întrucât zeiţa, dorind să aibă un copil de
la Osiris 1-a amăgit luându-şi temporar chipul surorii şi soţiei
acestuia, Isis. E reprezentat sub formă de câine negru sau de
câine sălbatic.
BENU - înrt-adevăr, şi mai ciudat. Un politolog şi un
teatrolog ; „Acul în carul cu fan” şi „ Oul şi găina”.
CERŞETORUL - GHICITOR - Ei sunt unii din oamenii
vremurilor noastre. Poţi să ai o sută de facultăţi şi pe cei mai
mari educatori din lume, precum Alexandru Macedon pe
Aristotel, dacă firea nu ţi se potriveşte cu vremurile pe care le
trăieşti, totu-i degeaba.
BENU - Ca bine zici, ghicitorule, că bine zici !... (Golindu-
şi paharul). Mă duc să-mi caut firea, s-o potrivesc cu
vremurile. (Iese. Cerşetorul - Ghicitor rămâne singur la masă.
După câteva momente, intră Atropos).
ATROPOS - (Intrând, ca pe un fel de salut). Nu mă plâng
şi nu mă laud ! Iată-1 pe ghicitor, iată-1 pe cerşetor, iată-1 pe
vrăjitor !... (înspre bar). Eris, o sută de Bistonides, căci şi
astăzi e pe gratis, şi astăzi e de la Ananta. (Aşezându-se la
masa Cerşetorului - Ghicitor). Ce mai faci ?
CERŞETORUL - GHICITOR - Nu mă plâng şi nu mă laud.
ERIS - (Aducând comanda lui Atropos şi servindu-l)
Poftim, d-le Atropos ! Poftă bună ! (Se retrage la bar).
ATROPOS - (Dă să-i spună ceva Cerşetorului - Ghicitor,
dar n-apucă să zică decât) : Ştii,..
CERŞETORUL GHICITOR - Ştiu. Pe care-1
vrei primul ?
ATROPOS Să zicem pe Benu.
CERŞETORUL - GHICITOR - Benu e un Zeu autoprodus,
în timpul primordial, precosmogonic, Benu a apărut din haosul
acvatic pe un obelisc de piatră, marcând astfel începutul facerii
lumii.
ATROPOS - Eu nu înţeleg nimic.
CERŞETORUL - GHICITOR - Eu înţeleg. Lui Benu i se
mai zice şi Benben, adică Cel - apărut- din - sine - însuşi. Nu-i
Benu agricultor, şi vegetaţia nu apare din ea însăşi ?
ATROPOS - Şi Bifrost ?
CERŞETORUL - GHICITOR - Bifrost e simbolul
curcubeului, considerat pod divin care leagă cerul de pământ.
ATROPOS - Tradu-mi-1.
CERŞETORUL - GHICITOR - Omul poate ajunge la zei,
numai prin muncă, prin creaţie. Nu face Bifros fluiere din
lemn, din lemn de cireş amar, din cireşul amar al lui Avram
Iancu ? (Golindu-şi paharul). Mă duc să-mi câştig bucata de
pâine, căci oamenii se împart în trei: cei care-şi câştigă bucata
de pâine, şi care, după mine, sunt majoritatea, cei ce fură
bucata de pâine de la gura altora, şi care trebuie să recunosc că
sunt mulţi, şi cei foarte puţini, care dau o bucată de pâine şi
altora.
ATROPOS-Aici greşeşti, ghicitorule ! Scara de valori e
răsturnată ; cei ce fură bucata de pâine de la gura altora,
predomină, iar cei ce dau o bucată de pâine şi altora, au
dispărut cu desăvârşire.
CERŞETORUL - GHICITOR - (Ridicându-se de la masa).
Mă duc să cutreier lumea, adică... cârciumile. (Iese).
ATROPOS - Du-te ghicitorule ! Du-te şi cutreieră lumea,
sau cârciumile, e totuna ! (Atropos, rămâne un moment singur,
după care intră Bifrost)..
BIFROST - (Intrând). Nu mă plâng şi nu mă laud.
ATROPOS - (Ridicându-se şi dându-i mâna). Nu mă plâng
şi nu mă laud, asta să fie parola noastră. Ia loc, te rog. (Se
aşează amândoi).De fapt, asta-i deviza românului, el nu se
plânge şi nu se laudă niciodată, în timp ce alţii îi iau
întotdeauna caimacul...
 ERIS - (înfiinţându-se cu băutura). O sută de Bistonides,
d-le Bifros de la Ananta, e doar a doua zi, e tot pe gratis. (După
care se retrage la bar).
BIFROST - (închinând). Pentru Ananta, pentru Bistonides,
Doamne, da vorbesc prostii, cum le-am amestecat, unu-i...
ATROPOS - Toti suntem amestecati d-le Bifrost. Toti
suntem fraţi întru Ananta.
BIFROST - Toţi suntem fraţi întru Ananta ? Nu mai înţeleg
nimic ! Eşti mai criptic ca şi Cerşetorul - Ghicitor.
ATROPOS - Toţi suntem fraţi întru Ananta.
BIFROST- (Ca să schimbe vorba). Te-ai uitat alaltăieri
seară la televizor ?
ATROPOS - Nu, m-am culcat devreme, nu m-am simţit
prea bine, aveam nevoie de linişte.
BIFROST - Păcat.
ATROPOS - Dar ce-a fost ?
BIFROST - Un show cu ultima confruntare dintre
candidaţii la Preşedenţie. A fost ca la uşa cortului, cum se
spune. S-au dat în stambă şi „Preşedinţii” şi moderatorul.
ATROPOS - Atunci n-am pierdut mare lucru ! I-am văzut
şi eu în alte seri, pe diverse posturi. Ţi se face...
BIFROST- Da, dar seara de aseară, ca să zic aşa, le-a pus
capac la toate.
ATROPOS- Şi-au ridicat iar poalele-n cap ? Umblăm cu
poalele-n cap, d-le Bifrost. Nu ştiu, numai noi, sau şi cei din
vest ?
BIFROST - Nu-ţi mai aminteşti ce zicea Bistonides,
Dumnezeu să-1 ierte. Occidentul e cu doi paşi înaintea noastră;
e mai tehnic şi mai imoral
ATROPOS- Bistonides, da... Avem o nouă mitologie :
Politica.
BIFROST - Şi un nou Zeu : Politicianul.
ATROPOS - Şi un nou curier al Zeilor : Ziaristul.
BIFROST - Politicianul şi Ziaristul. Cei doi trăiesc într-o
simbioză asemănătoare cu cea dintre Crocodilul de Nil şi
pasărea Lili, supranumită şi „periuţa de dinţi” a crocodilului.
ATROPOS - Hai, că-i bună ! Cum aşa ?
BIFROST - Păi n-ai văzut prin filmele documentare, pe la
teleenciclopedie, cum o păsărică îl curăţă pe crocodil de
insecte, adică se hrăneşte cu insectele de pe el, cum cască
crocodilul botul acela lung şi fioros şi cum păsărică se
strecoară înăuntru şi-1 curăţă de resturile dintre dinţi; se
hrăneşte cu resturile dintre dinţii crocodilului. Simbioză:
Politicianul şi Ziaristul.
ATROPOS - Pasărea Lili, „periuţa de dinţi” a crocodilului.
Politicianul şi Ziaristul.
BIFROST - Păi, ce s-ar face sărmanul ziarist fără politician
? Ar muri de foame, sau i-ar mai rămâne, vorba lui Momos ; o
crimă, un viol, un incest, o lapidare...
ATROPOS - Momos, periuţa de dinţi a lui Asmodeu. Când
închide Crocodilul-Politician, botul lui lung şi fioros, gura lui
imensă şi largă cât o şură, hap, îl papă şi pe „bietul” ziarist.
BIFROST - Da, dar şi păsărelele, micuţelele, când se unesc
toate, când titrează toate acelaşi lucru pe prima pagină, îl
„papă”, la rândul lor pe ditamai Crocodilul - Politician şi
dansează sarabanda pe hoitul lui ce pluteşte pe ape.
ATROPOS - (Golindu-şi paharul). Hai să mergem să mai
vedem afişele electorale până nu le dă jos.
BIFROST - (Golindu-şi la rândul său paharul). Să
mergem să-1 revedem pe Crocodilul-Politician.
ATROPOS - Şi poate că o s-o întâlnim şi pe pasărea Lili,
„periuţa de dinţi” a Crocodilului-Politician. (Ies amândoi)
Scena rămâne pentru un moment goală, după care intră
Momos, abătut, fără verva lui obişnuită, îl întâmpină în mod
provocator Eris.

SCENA a V-a
 ERIS - (întâmpinăndu-l). Hai, să te fac un viol pe Internet,
Momos.
MOMOS - Eu am şi fost violat deja. Adu-mi te rog o sută
de Bistonides şi fa-mă atent când vine Darlingtonia.
ERIS - Da, conte! (Momos se aşează abătut la o masă mai
retrasă, Eris se duce la bar să-i aducă comanda)
ERIS- (Revenind cu comanda şi servindu-l). Eşti abătut rău
de tot Momos. Nu numai că ţi s-au înecat toate corăbiile, la tine
s-a scufundat şi portul
MOMOS - (Făcându-i semn să fie lăsat în pace).
Darlingtonia:
ERIS - (Retrăgându-se). Am înţeles barosane.
(Momos rămas singur se uită absent în fundul paharului,
fără să se atingă de băutură. După câteva clipe, fără să
observe, intră Darlingtonia, apropiindu-se pe furiş de masa
lui).
DARLINGTONIA - Momos, te uiţi în fundul paharului, de
parcă ai vedea acolo o stafie, tu care tot timpul „trăgeai cu
ochiul”.
MOMOS -(Tresărindplăcui). Darlingtonia.^ Tu... îmi eşti
ca o soră.
DARLINGTONIA - Mai alaltăieri, când te uitai după mine,
n-o faceai cu ochi de frate, Momos. Ce vezi acolo în fundul
paharului ? Te pomeneşti că pe Ananta !
MOMOS - în fundul paharului e darul de la Ananta.
DARLINGTONIA - (Care între timp s-a aşezat la masa lui
Momos). O fi vreun inel de logodnă.
MOMOS- Da, de logodnă. Logodiţi în moarte. E darul ei,
şi-i în mine, numai că acum doarme, dar se va trezi în curând,
şi-şi va cere drepturile. Şi el are un drept suprem, mai tare ca
dreptul la viaţă, dreptul la moarte. E mititel sărmanul de el, e
doar a zecea parte dintr-un milimetru, şi-i în mine. E darul
Anantei.
 DARLINGTONIA - Ce dar ciudat. Numai Ananta ţi-1 putea
da.
MOMOS- îi simt ţipătul în mine, ţipătul junglei, dansul
negrilor, dansul Africii, bătaia tobelor...
DARLINGTONIA - Despre ce vorbeşti ?
MOMOS - îi simt răsuflarea, răsuflarea străveche de
veacuri, răsuflare de fiară...
DARLINGTONIA - Ce tot vorbeşti acolo, Momos ?
MOMOS - O simt, maimuţa verde-i în mine.
DARLINGTONIA - (Punăndu-i mâna pe frunte). Doamne,
dar ai temperatură, eşti bolnav de-a binelea.
MOMOS - AM SIDA.
DARLINGTONIA -
MOMOS - AM SIDA ! De acum o să hrănesc virusul din
mine, şi eu o să mă hrănesc din el. Orice voi bea, orice voi
mânca, îi voi da şi lui, ba mai mult, el o să-şi ia partea cea mai
grasă, şi când voi face amor, va fi şi el cu mine, va face amor
împreună cu mine. Am SIDA!
DARLINGTONIA - Nu se poate !
MOMOS Ar fi bine să nu se poată. Dar s-a putut! E sigur !
Am rezultatele, (Scoate nişte hârtii din buzunarul de la haină),
de la analize. Ţi-am spus că vreau să mă însor. Am analizele. E
sigur.
DARLINGTONIA - Nu se poate !
MOMOS - E în mine, dar acum doarme. Trebuie să am
grijă de el, să nu-1 trezesc.
DARLINGTONIA - De unde ?...
MOMOS - De unde-1 am ? Nu ţi-am zis ! De la Ananta. E
darul Anantei.
DARLINGTONIA - De când ?
MOMOS - De anul trecut, din săptămâna de după
săptămâna patimilor, din joia luminată.
DARLINGTONIA - Nu se poate !
MOMOS - Imaginează-ţi că „darul” ăsta l-ar avea Cătălin.
L-ar aştepta tulburări de vedere, paralizii, tulburări de
echilibru, manifestări psihice anormale, întârzieri în gândire, în
concentrare, putându-se ajunge până la demenţă, plus
degradare fizică, astfel încât la douăzeci de ani să arate ca de
optzeci de ani...
DARLINGTONIA - Cătălin...
MOMOS - (Bând dintr-o suflare tot paharul). Eu,
MOMOS, am SIDA! Dar şi pe voi vă aşteaptă drogurile,
donarea umană, încălzirea planetei, vine sfârşitul lumii ! Am
SIDA !
DARLINGTONIA - O să te tratezi...
MOMOS - Să mă tratez ? Să tratez intratabilul ? Să mă
opereze şi să uite tamponul de vată în mine ? Să cad în sala de
operaţie şi să-mi rup mâna şi ei să mă opereze de apendicită ?
Să-mi facă transfuzie de sânge cu o grupă sanguină greşită ? Să
mor în maşina salvării, în timp ce mă plimbă de la un spital la
altul, pentru că maşina nu-i dotată corespunzător, şi-n final să-
mi mănânce doctorii banii, mai rău ca şi cei de la FNI.
DARLINGTONIA - Cătălin... MOMOS - (Ridicăndu-se de
la masă). Nu, prefer să mor într-o cameră de hotel, în braţele
unei femei, după ce am umplut-o cu SIDA. Vine sfârşitul
lumii, vine clonarea umană, care va fi un nou Turn Babei al
omenirii ! Vine sfârşitul lumii ! Eu, MOMOS, am SIDA ! Mă
duc să însămânţez lumea. (Iese)
DARLINGTONIA - (Rămasă singură la masă, strivită pe
scaun). Cătălin... Cătălin... Cătălin...

-CORTINA –
 ACTUL III

(Acelaşi decor ca şi în Actul I şi II)

SCENA I

(Sala restaurantului, goală. Eris şi Darlingtonia,

discutând la bar)

ERIS - Toată planeta-i cu poalele-n cap Darlingtonia, toată

planeta.
DARLINGTONIA - Şi vrei să mi le pun şi eu?
ERIS - Nu chiar în cap, dar aşa, până la subţiori, poţi să ţi
le ridici şi tu, că n-o să se facă gaură în cer !
DARLINGTONIA - Eşti vulgară Eris !
ERIS - Vulgară ? Dar pe ce lume trăieşti fecioară ? Crezi
că lumea ta neoprotestantă e perfectă, e ideală ? Şi la voi e la
fel ! Cum ai ieşit din casă, trebuie să-ţi construieşti o mimică.
Cum te-ai întâlnit c-o cunoştinţă, trebuie să-i zâmbeşti. Cum ai
păşit din cercul intimităţii tale, eşti nevoită să minţi şi să te
prefaci.
DARLINGTONIA - Minciuna şi prefăcătoria care, de fapt,
e tot o minciună, e păcat.
ERIS - Ce vorbe mari! Păcat! Dar păcatul ca să fie păcat,
trebuie să producă o durere, ori celui care păcătuieşte, ori celui
asupra căruia se păcătuieşte. Ori, prefăcătoria, ce durere
provoacă ? Din contră, ea-i civilizaţie. Sau sexul, despre care tu
zici că-i tot păcat...Doamne, cum te încălzeşte, ce bine-ţi face,
cum te duce sub razele raiului...
DARLINGTONIA - Faceţi ce faceţi şi vă întoarceţi cu toţii,
cu mic, cu mare, la sex. Planeta nu se mai învârte în jurul
soarelui, ci în jurul sexului.
 ERIS- Aici ai dreptate. Nu ţi-am spus că toată planeta
umblă cu poalele-n cap ? Am citit într-o revistă că după al
doilea război mondial s-a produs o liberalizare a sexului, deci,
de atunci toţi umblăm cu poalele-n cap.
DARLINGTONIA - Toţi umblaţi cu poalele-n cap şi vă
faceţi un titlu de mândrie din asta, în loc să vă ruşinaţi. Ruşinea
a ajuns să fie mândrie.
ERIS - Plăcerea e baza, sexul. Scara ta de valori e
răsturnată, Darlingtonia. Eşti o idealistă, o înapoiată.
DARLINGTONIA - Sex. Parcă sexul ar produce numai
plăcere. Dar, câtă durere produce. Doamne! La asta nu se
gândeşte nimeni. Suntem cu toţii nişte nesimţitori, căci nu
percepem durerea, numai dacă-i a noastră. Dacă Dumnezeu ne-
ar fi dat în locul instinctului de conservare, care se zice că-i cel
mai puternic, instinctul perceperii, durerii celuilalt, nu s-ar mai
fi dat nici o palmă, nu s-ar fi comis nici o crimă, nu s-ar fi tras
nici o salvă de tun, şi n-ar mai fi avut loc nici un război. (Se
aud două focuri de armă şi un ţipăt ascuţit. Eris şi Darlingtonia
încremenesc. In capul scării interioare apare Asmodeu cu un
pistol în mână. Darlingtonia aleargă pe scări spre camerele
hotelului, în timp ce Asmodeu le coboară. Pe la mijlocul scării,
se încrucişează cu acesta, se opresc pentru moment amândoi şi
se privesc ţintă. Apoi, Darlingtonia urcă mai departe şi dispare
în hotel, iar Asmodeu coboară la bar).
ASMODEU - (Punând pistolul pe bar). Am împuşcat-o !
Avea SIDA, căţeaua!
ERIS - (Tace şi-i toarnă de băut)
ASMODEU - (Bând). Avea SIDA, căţeaua, am împuşcat-
o!
ERIS - (Tace şi-i toarnă de băut).
ASMODEU - Avea SIDA. Acuma-mi dau seama de ce s-a
sinucis Bistonides. „El a aflat primul ce-o să aflaţi şi voi, dar
mai târziu, puţin mai târziu.”
ERIS - (Tace şi-i toarnă de băut).
 ASMODEU- Avea SIDA. V-a dat-o la toţi. V-a umplut pe
toţi cu SIDA, căţeaua. Am omorât-o.
ERIS - ...
ASMODEU - (Golind paharul). Am fost în legitimă
apărare, am imunitate parlamentară. Căţeaua, am omorât-o, am
scăpat lumea de ea. (Uită pistolul pe bar şi iese).
ERIS - (Luând telefonul şi formând un număr). Alo, Poliţia
? Cu domnul colonel Avernus, vă rog !

SCENA a Il-a

(O cameră de hotel cu mobilierul adecvat, camera

Anantei. Ananta pe pat, şezând. Darlingtonia o acoperă, îi
aranjează pernele).

ANANTA - Am luat-o de la o seringă.

DARLINGTONIA - Ce?
ANANTA - SIDA.
DARLINGTONIA - Aaaa...
ANANTA - De fapt, eu sunt ucigaşa. Eu l-am incitat, eu l-
am provocat, eu l-am determinat să afle.
DARLINGTONIA - Ce să afle ?
ANANTA - Că am SIDA.
DARLINGTONIA -
ANANTA - Senatorul Asmodeu...eu i-am „pus” pistolul în
mână. Voiam izbăvirea, moartea, să mor tânără şi frumoasă ca
prinţesa Diana, nu bătrână şi zbârcită ca Maica Terezia.
DARLINGTONIA - Amândouă au fost nişte sfinte faţă de
tine.
ANANTA - (Râzând forţat). De unde ştii tu pocăito că nu
sunt şi eu o sfântă, poate cea mai mare sfântă, (După o pauză).
Nenorocitul, nici nu ştie cât bine mi-a făcut!
DARLINGTONIA - Cine ?
ANANTA - Senatorul Asmodeu. Eu sunt ucigaşa....Dar
dacă există suflet nemuritor pocăito, atunci nici omuciderea nu
mai e o crimă, şi ucigaşul e, de fapt, un izbăvitor...
DARLINGTONIA - Şi Cătălin ?
ANANTA - Nu putea să dorm în noaptea aceea. V-am auzit,
v-am pândit, v-am simţit...Şi l-am aşteptat...Era gata încălzit de
tine...I-ai dat buzele, şi desigur, sufletul, dar i-ai refuzat sânii
tăi de fecioară...I-am dat eu pe ai mei...
DARLINGTONIA - Stricato !
ANANTA - Stricato! Dă-mi un pahar de şampanie, vreau să
mor ca Ingrid Bergman, cu paharul de şampanie în mână.
(Darlingtonia-i toarnă un pahar de şampanie din sticla de pe
masă şi i-l dă).
DARLINGTONIA - Afurisita, de unde ai strâns atâta ură în
tine ?
ANANTA - în piesa lui Lucian Blaga: „Ivanca se spune că
ar fi o poveste românească în care se zice că au fost doi fraţi:
Dumnezeu şi dracu, şi că aceştia ar fi făcut lumea în tovărăşie.
Pe mine m-a făcut dracu. (Moare).

SCENA a III-a

(Biroul unei secţii de poliţie cu mobilierul adecvat.

Senatorul Asmodeu se plimbă agitat prin birou. Colonelul
Avernus, aşezat cât mai lăbărţat la masa de birou, îl priveşte
ironic şi parcă îngăduitor. Pe birou, la vedere, pistolul cu care
a fost împuşcată Ananta).

ASMODEU - Am fost în legitimă apărare, colonele, în

legitimă apărare, crede-mă!
AVERNUS - (Râzând în hohote, forţat). Hai, că-mi place
senatore! Dumneata împuşti ziua, în amiaza mare, o femeie
fară apărare şi invoci legitimă apărare?
ASMODEU - Am scăpat lumea de ea, colonele, e mai mult
decât legitimă apărare...E...Ce mai, am făcut un bine pentru
toată lumea poate chiar şi pentru d-ta colonele, şi nici nu-ţi dai
seama, nici nu realizezi...
AVERNUS - D-le, cum ştiţi să le întoarceţi voi
parlamentarii!.. .Parcă n-aţi avea discernământ. De fapt, sunt
unii care au doar discernământul instinctului de conservare.
Voi sunteţi aceia, parlamentarii!
ASMODEU - I-a umplut pe toţi cu SIDA, colonele, pe
Bistonides. El a fost primul care a aflat şi s-a spânzurat. Pe
Atropos, pe Bifrost, pe Benu, pe Momos. Sunt sigur că s-a
pretat şi cu Cerşetorul -Ghicitor. Nu ştiu dacă i-o fi scăpat
copilul acela...Cătălin...
AVERNUS- Hai, senatore, să încercăm să fim raţionali!
Linişteşte-te, aşează-te, destinde-te, te înţeleg...Un whisky ?
(Asmodeu se aşează şi dă aprobator din cap. Avernus se ridică
de la birou şi scoate dintr-un dulap o sticlă de whisky şi două
pahare. Se reaşează la birou şi toarnă whisky în cele două
pahare.)
AVERNUS - Aşa. Să discutăm civilizat. Avem timp până la
dimineaţă (închinând). Pentru imunitatea parlamentară.
ASMODEU - (Închinând). Pentru independenţa poliţiei!
AVERNUS - Aşadar, să începem cu începutul cum s- ar
spune...d-le senator, recunoaşteţi că aţi comis o crimă ?
ASMODEU - D-le colonel, s-o luăm încetişor, vorba d-
tale, avem timp, să nu ne grăbim, sunt senator, am imunitate
parlamentară.
AVERNUS în faţa crimei, a omuciderii, cade şi imunitatea
parlamentară d-le senator, o ştiţi prea bine !
ASMODEU - Ce crimă colonele ?
AVERNUS - Ce crimă ? E adevărat, e o crimă senatorială,
adică săvârşită de un senator, dar tot crimă se cheamă.
ASMODEU - E o situaţie mai specială, mai fortuită, dacă
nu accepţi legitima apărare. Uite, am fost într-un caz fortuit.
Am fost fortuit s-o ucid ; mi-a dat SIDA d-le, care bărbat n-ar
fi...
 AVERNUS- (Turnând în pahare). Deci să recapitulăm !
Legitimă apărare, caz fortuit şi imunitate parlamentară.
(închinând). Hai să trăieşti senatore, eşti mare, eşti tare, n-ai
stat degeaba pe băncile Parlamentului. Asta da argumentaţie,
asta da apărare.
ASMODEU - De fapt, i-am făcut jocul...
AVERNUS - Jocul cui ?
ASMODEU - Al Anantei !
AVERNUS - Cum aşa ?
ASMODEU - Acuma îmi dau seama că totul a fost plănuit
de ea până în cele mai mici amănunte.
AVERNUS - Ce-a plănuit ?
ASMODEU - Uciderea ei.
A VERNUS - Ananta să-şi fi plănuit propria-i ucidere ? E
prea mult senatore, cine o să creadă aşa ceva ? E tot una din
alea parlamentare, ca şi...
ASMODEU - Nu, nu colonele. Ascultă-mă pe mine. Totul
a fost plănuit de ea. Ştia că are SIDA, ştia că va muri. Şi ca să
scape de durere, de chinuri, de degradare, şi-a plănuit propria-i
ucidere. Cum n-avea curajul suicidului, m- a găsit pe mine, eu
am fost unealta, pistolul, otrava, pumnul, unealta şi atâta
tot...Raţiune diabolică, de căţea...
AVERNUS - O cunoşti de mult ?
ASMODEU - De trei ani de zile.
AVERNUS - Vrei să zici, senatore, că de trei ani de zile te
„tăvăleşti” cu ea ?
ASMODEU -- (Râzând satisfăcut şi bând). Mă şi
„tăvălesc”, e adevărat, şi ce „tăvăleală” căci la „tăvăleală” pe
Ananta, n-o întrece nimeni.
AVERNUS - (Bând). Deci, dumneata ai fost unealta
senatore, o simplă unealtă cum s-ar spune, în mâna destinului...
ASMODEU - în mâna destinului colonele ! Ce bine ai
formulat-o ca un veritabil parlamentar. Cred că până la urmă o
să ne înţelegem...
 AVERNUS - Cum ?
ASMODEU - Ca un Parlamentar, cu un Poliţist. Amândoi
facem parte din nişte organe ale Statului, colonele, ce naiba ?
AVERNUS - Să vedem senatore, să vedem !...
ASMODEU - (Scoţând un pix şi un carneţel) Uite, eu scriu
o cifră, dacă nu-i mulţumitoare o tăiem şi scriem alta, şi tot aşa
până o găsim pe cea mulţumitoare, de acord ?
AVERNUS - De acord.
ASMODEU - (Scriind prima cifră şi dând carneţelul lui
Avernus). Ce zici ?
AVERNUS - (Ia carneţelul se uită şi îl întoarce
dispreţuitor)
ASMODEU- (Scriind) Nu-i nimic, mai scriem o cifră.
Poftim!
AVERNUS- (Consultând carneţelul) Nu-i suficient dar te
apropii...
ASMODEU - (Scriind). Nu-i nimic. Mai punem un zero,
mai...Poftim!
AVERNUS - Dă pixul la mine, să scriu eu, căci altfel, ne
apucă zorile. (Scriind). Poftim !
ASMODEU - (Luând carneţelul). E cam...mă
rog...(Scoţând CEC-ul). Fie, vorba Bibliei : „Piele pentru piele,
omul dă tot ce are pentru viaţa lui”
AVERNUS - Completează CEC-ul
ASMODEU - (Completând CEC-ul). Dumneata n-ai văzut,
n-ai auzit, nu ştii nimic, n-am fost pe aici. (Dându-i fila de
CEC). De restul mă ocup eu...
AVERNUS- (Luândfila de CEC). Mi se pare echitabil
(Turnând în pahare şi închinând). La noi, orice înţelegere se
udă, senatore.
ASMODEU - (închinând la rândul său). Şi pe la noi, la fel.
Şi pe la noi, la fel, colonele...Dar ce zic eu, colonel, mâine,
poimâine, general...
AVERNUS- General...Mulţumesc. Apropo, aţi mai fost pe
la noi, senatore ?
ASMODEU - Am mai fost, colonele, exact acuma-s
unsprezece anişori.
AVERNUS - Deci, cunoaşteţi locurile?
ASMODEU - Le cunosc, sigur că le cunosc. Şi chiar
localul Anonei...Mănăstirea din pădure...
AVERNUS - Drumul de la Mănăstirea din pădure, la
local...
ASMODEU - Şi drumul..şi firicelul acela de cărare prin
pădure...Ce locuri încântătoare...
AVERNUS - Şi jumătatea drumului, un loc cu ferigi...
ASMODEU - Şi...un loc minunat, un locşor...
AVERNUS - (Ridicându-se şi lovindu-l). Unde ai comis un
viol, porcule.
ASMODEU - (Dând să riposteze). Cum îndrăzneşti să dai
într-un senator maimuţoiule !? (Cei doi se încaieră; în cele din
urmă, Avernus îl imobilizează).
AVERNUS - Fiecare cu meseria lui, eu să „anchetez”, tu să
dormi pe băncile Parlamentului. (Punându-şi mănuşile şi luând
pistolul de pe birou şi ducândui-l la tâmplă). Şi acum, să
încercăm o mică sinucidere.. .Expertiza o s-o facem tot noi....
ASMODEU - (înspăimântat). Pentru numele lui
Dumnezeu! Opreşte-te nebunule ! îţi dau tot ce vrei !
AVERNUS - (Aplicându-i în continuare câteva corecţii şi
ameninţăndu4 cu pistolul la tâmplă). Am introdus glonţul pe
ţeavă. îmi dai tot ce vreau ? Dar ştii tu, porcule, ce vreau eu ?
ASMODEU - Orice ai vrea îţi dau, orice-mi ceri e al tău,
orice ar fi.
AVERNUS - (Cu pistolul la tâmpla lui Asmodeu). îmi dai
tot ce vreau. Cum ai zis ? „ Piele pentru piele, omul dă tot ce
are pentru viaţa lui” ?
ASMODEU - Da, da, îţi dau tot ce am, numai lasă-mi
viata.
AVERNUS - Dă-mi-o pe fiică-ta, am auzit că-i deodată cu
Ananta. Dă-mi-o ca să-i fac ce i-ai făcut tu Anonei, o să- i fac
tot acolo, tot în locul acela...
ASMODEU - (Zbătându-se în imobilizare). Cum
îndrăzneşti, poliţai scârbos ? Ia-ţi mâinile de pe mine,
maimuţoi spurcat!
AVERNUS - (Molestându-l). Cam îndrăznesc ? Dar tu cum
ai îndrăznit, jigodie păroasă ? (Molestându-l mai vârtos). Ţi-a
sunat ceasul !
ASMODEU - Stai, opreşte-te, ţi-o dau, fă ce vrei.,.cu ea !
AVERNUS — (Dispreţuitor, împingându-l, Asmodeu, cade
de pe scaun, moale ca. o cârpă). Zdreanţă ! Dar nu- i de-ajuns.
Eşti condamnat, dar nu de mine, sau nu numai de mine.
ASMODEU - Dar de cine ?
AVERNUS - „Paiul şi Bârna din ochiul celuilalt /”
ASMODEU - „Paiul şi Bârna... “ Nu se poate !
AVERNUS - Cel de pe listă. E un singur loc eligibil pentru
Senat. Următorul de pe listă a plătit ca să fii lichidat. (II
împuşcă, după care sună ofiţerul de serviciu).
OFIŢERUL DE SERVICIU - (Intrând). La ordin domnule
colonel !
AVERNUS - întocmeşte un proces verbal locotenente,
privind sinuciderea d-lui senator. Dimineaţă să mi-1 dai la
prima oră, la semnat. (Ieşind). Spor la lucru (Arătând înspre
sticla de whisky) Şi serveşte-te. Noapte bună ! (Iese).
OFIŢERUL DE SERVICIU - Noapte bună d-le colonel. (Se
aşează la birou şi începe să scrie, rostind cu voce tare, ca şi
cum ar dicta cuiva). Proces verbal, încheiat azi, (se uită la
ceas) orele (îşi priveşte din nou ceasul) cu ocazia sinuciderii,
de bună voie şi nesilit de nimeni a d-lui senator.Y^^ toarnă din
sticla de whisky şi închină). Noapte bună, senatore ! Dormi
somnul cel de veci, aşa cum îţi dormeai somnul diurn pe
băncile Parlamentului. (După caref reluând procesul
verbal)...cu ocazia sinuciderii, de bună voie şi nesilit de nimeni
a d-lui senator...
 SCENA a IV-a

(Camera unui hotel cu mobilierul adecvat, camera

Darlingtoniei. Cătălin şi Darlingtonia, după ce au făcut
dragoste. De undeva, printr-un geam deschis se aude
„Balada” lui Ciprian Porumbescu).

DARLINGTONIA - Oare, suntem, cu adevărat liberi ?

CĂTĂLIN „Dumnezeu prevede totul dar nu
predestinează totul’’
DARLINGTONIA - Prevedere.., Predestinare...
(Mângâindu-şi corpul). Carnea asta, trupul ăsta, care până
astăzi a fost pragul dintre mine şi tine, cât de mult îl urăsc!
CĂTĂLIN - (Măngâindu-i trupul). Dar eu îl iubesc.
DARLINGTONIA - L-aş ucide dacă aş putea.
CĂTĂLIN - Dă-mi-l mie,, ca să-1 ucid eu, o să-1 ucid cu
fiecare îmbrăţişare, cu fiecare împreunare...o să-1 ucidem
amândoi, o să ne cufundăm în ei, ca să ne căutăm acolo
sufletele...
DARLINGTONIA - Iar eu o să mă cufund în trupul tău, ca
să-mi caut acolo sufletul...
CĂTĂLIN - Tu o să te cufunzi în trupul meu, iar eu o să mă
cufund în trupul tău, ca să ne căutăm acolo sufletele...
DARLINGTONIA - Acuma sunt trup, şi suflet a ta, toată a
ta, Cătăline.
CĂTĂLIN - O să ne istovim trupurile cu dragoste şi o să ne
înviorăm sufletele tot cu dragoste.
DARLINGTONIA -- O să-mi fie dor de clipa asta. Vreau s-
o iau cu mine, s-o fotografiez, s-o filmez, s-o păstrez în carnea
mea, în sufletul meu, să n-o las să se risipească.
CĂTĂLIN - O s-o păstrăm amândoi, o s-o păzim amândoi,
de urgia timpului...
DARLINGTONIA - Aşa cum n-a trecut briciul peste capul
lui Samson, aşa n-o să treacă nici timpul peste tine, Cătăline.
CĂTĂLIN - Tinereţe fară bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Dar tinereţea aduce bătrâneţe iar viaţa aduce moartea.
DARLINGTONIA - O să opresc roata Universului pentru
tine, Cătăline (După o mică pauză)
DARLINGTONIA - Hai să mai bem. întinde-te pe pat,
vreau să te servesc acolo, ca pe un prinţ, ca pe un rege. Ba nu,
ca pe un Zeu. Tu eşti Zeul, eşti însuşi Timpul, iar eu sunt
sclava, sclava ta, sclava Zeului, sclava Timpului. (Cătălin se
întinde pe pat, Darlingtonia se întoarce cu spatele şi-i toarnă
otravă în pahar, după care revine cu paharele pline spre
Cătălin).
DARLINGTONIA - Să bem...
CĂTĂLIN - (Luând paharul în care era otrava). Să bem
pentru clipele ce-or să vină!
DARLINGTONIA - Să bem pentru clipa asta, s-o
eternizăm, s-o zeificăm. (Beau amândoi până la fund)
CĂTĂLIN - Trebuie să bem şi pentru tinereţe.
DARLINGTONIA - Dar fără bătrâneţe...
CĂTĂLIN - Mi-e somn, parcă încremeneşte lumea cu
mine... Tu n-ai glumit Darlingtonia, chiar ai oprit roata
Universului... (Moare).
DARLINGTONIA - Am oprit-o, ca să nu te doară... De
acum, viermele e în mine, şi o să mă doară pe mine, şi o să ştiu
cum te-ar fi durut pe tine... Şi când Dumnezeu o să-ţi citească
trupul, o să mă găsească şi pe mine acolo, şi trupul meu, în
trupul tău, începând de astăzi, când ţi l-am dat pentru prima şi
ultima oară, căci sufletul era al tău, din prima clipă când te-am
văzut, şi va fi al tău, numai al tău, pentru totdeauna.

SCENA a V-a

Acelaşi decor ca şi în Scena I-a din Actul I Sala

restaurantului e plină de lume, bărbaţi şi femei stând pe la
mese şi consumând. în surdină, şi apoi din ce în ce mai tare, se
aude, coto/ robilor din „Nabucco “ de Verdi. Pe fundalul
crescendo al melodiei, apare în capul scării interioare,
DARLINGTONIA, în aceeaşi rochie de seară a Anantei din
scena I-a, din Actul I, cu o crizantemă în mână. Consumatorii
se ridică de pe la mese, se unduiesc în ritmul melodiei şi strigă
în cor: ANANTA, ANANTA, ANANTA.
Pe măsură ce DARLINGTONIA coboară scările, cortina
începe să se lase încet, melodia, e într-un crescendo accentuat
şi consumatorii se unduiesc din ce în ce mai tare în ritmul
muzicii, ca un lan de grâu în bătaia vântului!

- CORTINA –

- SFÂRŞIT –
VICTIMELE DESTINULUI ŞI ALE SOCIETĂŢII SAU
,DIN JALE S-A ÎNTRUPAT ELECTRA”
Piesa-scenariu „în căutarea Nirvanei” a fost scrisă în şapte
zile, respectiv în perioada 16 - 23. 03. 2001. Această lucrare i-a
fost „impusă” autorului de un anunţ dintr-un ziar local pe care
1-a descoperit întâmplător în timp ce răsfoia ziarul într-o staţie
de autobuz din drumul său obişnuit. Atunci, în drumul acela şi
la reîntoarcerea spre casă, a şi făcut planul lucrării, i-a dat titlu,
i-a inventat personajele şi i-a trasat acţiunea. Trebuia să se
grăbească, piesa-scenariu era imperios necesar să fie gata în cel
mai scurt timp pentru a putea participa la un concurs literar de
la Botoşani organizat în memoria lui Eminescu.
Piesa-scenariu „în căutarea Nirvanei” a fost trimisă la timp
la Botoşani, dar concursul n-a mai avut loc, probabil din cauza
„sforăriilor” obişnuite. (Informaţiile de mai sus le deţinem din
corespondenţa purtată cu autorul).
Este ca un fel de miracol, cum a reuşit Nicolae Iştoc să dea
gata o lucrare de profunzimea celei în cauză, în numai şapte
zile. Noi credem că atunci când a scris „în căutarea Nirvanei”,
scriitorul era pregătit pentru acest lucru, dar fară să-şi dea
seama, lată, dar misterul creaţiei omeneşti, pe care nu-i putem
înţelege şi mai avem apoi pretenţia să-1 pătrundem pe cel al
creaţiei divine.
în prefaţa cărţii (şi a piesei-scenariu), Aurora Pordea nota
următoarele „ Dacă Nicolae îşioc s-arfi ocupat toată viaţa de
scenografie, tot nu i s-ar putea pretinde mat mult decât a
realizat în scenariul de faţă.
Excelează în decoruri, în arhitectura sonoră, în
sincronizarea vizualului cu auditivul le domină la modul
absolut, fără egal şi fără concurenţă, astfel, totul e-nvăluit într-o
atmosferă de vrajă, de fantastic, în scânteieri de sublim.
Suntem întrutotul de acord cu Aurora Pordea. Apoi, ideea
scriitorului de a începe totul cu un ritual de îngropăciune care
te mfîoară, e mai mult decât potrivită : trei ursitoare, trei
bocitoare, ne-nţeleapta mumă, preotul, corul, scenografia, etc.
Totul îţi dă un fior transcedental.
în Scena a Il-a din Actul I, suntem deja în plin
transcedental: un decor simplu „Oceanul Planetar”, cerul
brăzdat, din când în când de sori călători şi stele căzătoare etc.
te transmută într-o altă lume; lume în care apare Eminescu
tânăr (ca-n prima fotografie rămasă de la el). De altfel, ideea
aceasta, ca Eminescu să apară pe parcursul scenariului în trei,
ba în patru ipostaze : tânăr, maturizat, îmbătrânit şi obosit (ca-n
cele trei fotografii rămase de la el) şi apoi din nou tânăr, mi se
pare iar o idee, care nu putea aparţine decât unui mare creator,
apar cele trei entităţi feminine înveşmântate în alb.
E interesant, mai departe, cât de bine i-a ales Nicolae Iştoc,
şi cât de potrivit i-a tratat, inclusiv esenţa filozofiei şi religiei
lor pe cei trei: Budha, Zarathustra şi Zamolxis.
Finalul e pe măsura începutului: Eminescu e din nou tânăr
în tabloul din „Sara pe deal”, e de menţionat această gândire a
autorului că Eminescu e tânăr numai la el acasă....
Citatele şi versurile sunt excepţional de bine alese (autorul
demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că este un
maestru al citatelor ), presărate cu aforisme şi cugetări proprii,
ceea ce le dă un farmec în plus şi o vrajă. cum numai Nicolae
Iştoc ştie să o creeze.
în replicile piesei-scenariu, se regăsesc anumite gânduri
din cărţile anterioare i „Suntem alegerea care ne-a ales” („în
căutarea Darlingtoniei”): „fără Zeu nu există morală” (Dialog
dintre un Ateu şi un Creştin”), dar şi în „Vorbele
Darlingtoniei” carte nepublicată încă, şi exemplele ar putea
continua.
în cartea anterioară : „în bătaia puştii”, la pag. 206, scriind
despre confratele şi prietenul său, poetul Florian Lazăr şi cartea
acestuia: „Lui, Soarelui”, scriitorul nota că ar fi trei modalităţi
de-ai privi îndeobşte pe Eminescu, „banalizarea şi chiar
denigrarea lui Eminescu; festivismul ieftin şi de paradă, şi în
sfârşit a treia, e iubirea sinceră şi profundă de Eminescu”.
„în căutarea Nirvanei” de Nicolae Iştoc, e una dintre cele
mai profunde, mai sincere şi mai emoţionante lucrări care s-au
scris despre Eminescu.
Să nu uităm că în “Vorbele Darlingtoniei”, Nicolae Iştoc
îşi nota: „Eminescu e Biblia Neamului Românesc şi paşaportul
românului în lume

LA BALAMUT

„Comedia se caracterizează prin dinamism, naturaleţe,

fluiditate.,.. ( ) Scriitorul dovedeşte o excelentă viziune
scenică, permanenta prezenţă de spirit, firescul legăturilor
interscenice, ingeniozitatea, puterea expresivă a jocurilor de
cuvinte, reflectând autenticul, dramaticul şi realul atmosferei
sociale, răscolite de uraganul corupţiei. (...)
Evoluţia spre negativ, caracterizarea, hiperholizarea sunt
brodate cu asemenea artă ce stăpâneşte forţa depersonalizării
eroilor; a deposedării acestora de tot ce-i omenesc, ei devenind
viciul însăşi sau simboluri groteşti ale viciului, scria Aurora
Pordea în prefaţa cărţii, despre piesa „La Balamut”.
La Balamut - este cea mai vehementă satiră asupra
societăţii româneşti de după ‘89. în „La Balamut”, autorul îşi
dă drumul complet, nu cruţă pe nimeni, începând de la preot,
doctor, profesor şi până la mai marii zilei e „rău” cu toată
lumea, şi nici nu putea fi altfel, într-o lume a răului. Tot aici
dramaturgul crează un personaj emblematic (ceea ce subliniază
şi Aurora Pordea), Patronul, care nu are nici nume, nici
prenume, el e pur şi simplu: Patronul, e o stare socială, o stare
de fapt şi de drept care poartă denumirea generică de Patron, nu
are nevoie de nume sau prenume, căci e plină ţara de el, s-a
întins ca o pecingie la toate nivelurile.
 Ianus, din „Trei fete în tranziţie ‘, care îi e „frate geamăn”,
după cum observa. Aurora Pordea, e un „biet mieluşei” pe
lângă el.
Aşa cum am mai arătat şi cu o altă ocazie (în
considerentele noastre de la ,Jn bătaia puştii”), toate finalurile
de scenă şi mai ales de act, la Nicolae Iştoc, sunt „la rampă
deschisă”.
Astfel, în tiLa Balamut Actul I se termină pe scena Patron-
Preot, cu replica Preotului: „Păi, dacă-i aşa, nici nu merită să
fie îngropat, să crape ca un câine pe marginea şanţului”, Actui
II pe scena (scenă absolut antologică), care poate fi jucată
oricând separat, Patron-Directorul de şcoală, cu replica
Patronului: „Cumpăr bacalaureatul ca să cazi toată clasa, să
treacă numai fiul meu, să se ştie, să rămână m analele
învăţământului românesc \ Cumpăr bacalaureatul- directoraşule
- ca să cazi toată clasa !” Iar Actul trei şi sfârşitul piesei pe o
scenă colectivă cu toată protipendada oraşului, cu toate
mărimile urbei, la o masă de afaceri - protocol - sindrofie, totul
condus de acest „Personaj mamut, satanic cameleonic
Patronii]”, cum bine zice Aurora
Pordea.
Autorul, dovedeşte încă o dată, că are replică pentru orice
împrejurare, pentru orice personaj, sau pe măsura oricărui
personaj.
în această lume coruptă, bolnavă, într-o lume a „viermilor”
e aruncat, din nou, cuplul ideal al autorului: Cătălin şi
Darlingtonia.
Ei sunt ca întotdeauna, un cuplu de îndrăgostiţi, sunt vii şi
romantici, au replici memorabile, pe care le-ar putea memora
cu drag orice alt cuplu de îndrăgostiţi : „Cătălin De cine ? De
cine poate să-ţi fie aşa de frică (...) Darlingtonia - De noua
fiinţă care s- născut în mine, de femeia pe care tu ai stărnii-o !
„Sau replica dureroasă a Darlingtoniei (pe care sunt sigur c-o s-
o simtă ca atare, orice femeie), din finalul Scenei a V-a din
Actul II: „Omoară-mă pe mine, ca să rămân numai a ta l “
Se simte că autorului îi e drag acest nume : CĂTĂLIN, şi
face, ce face să fie rostit mereu. Acest nume - Cătălin -
autorului îi e mai drag chiar şi ca pe cel de Darlingtonia, pe
Cătălin cruţându-1 cel mai mult.
în „La Balamut”, Nicolae Iştoc, crează o galerie de tipuri şi
prototipuri umane.
Fără să-şi dea seama, într-o vară, când a venit inspiraţia
peste el, în mai puţin de o lună, scriind „La Balamut”, aşa ca
dintr-un capriciu al inspiraţiei şi al necazului, Nicolae Iştoc a
dat la iveală o capodoperă.

POARTA GALACTICĂ

„Privită în ansamblu, „Poarta galactică” e o dramă de

familie, deşi întâmplările cu Viviana, din familia
Pastorului au seva comediei şi chiar a satireinotează
Aurora Pordea.
Şi nouă, „Poarta galacticăni se pare a fi cea mai „intimă”
lucrare din cele cuprinse în volumul „in căutarea Nirvanei
Şi în aceasta piesă, Nicolae Iştoc reuşeşte să creeze
prototipuri umane: „Pastorul şi profesorul de religie (şi aici
generalizaţi n.n) sunt simboluri monstruoase ale absenţei
onestităţii şi principialităţii(Aurora Pordea), dar şi personaje
tandre, cald - umane, ca : Sofia, Milian, Lidia, nemaivorbind de
cuplul Cătălin - Darlingtonia.
De fapt, într-un anumit fel, Milian, din „Poarta galactică” e
Rhesus din „Darlingtonia”.
Din această piesă rezultă că dacă autorul n-a crezut (sau nu
crede) în reîncarnare, o lungă perioadă de timp a fost ca şi
obsedat de această problemă, pentru că ipoteza reîncarnării
apare în „în căutarea Darlingtoniei” 1999, dar şi în „Vorbele
Darlingtoniei”. unde autorul, la un moment dat, afirmă (citat
din memorie) : „Dacă există reîncarnare, atunci jertfa lui IIsus
Hristos cade fiecare, putându-se mântui, reîncarnându-se”.
Un personaj drag autorului din această piesă este Sofia, ea
fiind într-un fel „ continuarea” Gretei din „Darlingtonia”.
Istorioara cu călugărul tibetan, văduva, capra şi ulcioraşul
de vin din Scena I-a, Actul I al piesei, autorul a mai folosit-o în
lucrarea „Putere şi responsabilitate” din „Adio, America” pag.
39. ediţia 2000, dar acolo, într-o cu totul altă situaţie, ceea ce
denotă memoria afectivă a scriitorului, dublată de gândirea
riguroasă, matematic vorbind.
în Scena a IV-a din Actul III, dramaturgul Nicolae Iştoc
foloseşte încă o dată, cu succes jocul alternativ; aici alternanţa
fiind între: Sofia, pe de o parte şi Darlingtonia şi
Milian, pe de altă parte. Acest procedeu scenic, autorul i-a
mai folosit în Scena a V-a, Actul III, din „Trei fete în
tranziţie”, ediţia 2000; unde jocul alternativ era între: Ianus,
Marcel şi Ionel, pe de o parte, şi Indra, Lara şi Libentina, pe de
altă parte. Scenă plină de savoare.
în Scena a IV-a Actul III din „Poarta galactică”, se zbate
sufletul unei femei care îmbătrâneşte (Sofia), combinat cu
zbaterile altor două suflete: Milian şi Darlingtonia. E mişcător
şi superb jocul Sofiei în faţa oglinzii din hol, joc în care se va
recunoaşte orice femeie de vârsta ei.
E o scenă foarte reuşită (ca dealtfel toate celelalte), şi aici
autorul demonstrează încă o dată cât de bine cunoaşte sufletul
femeii, cât de onest îi percepe suferinţa, câtă nevoie are autorul
de ... femeie. O scenă greu de realizat, ca multe altele din
piesele d-ului Nicolae Iştoc, scene care puteau uşor cădea în
patetism şi melodramatic, dar pe care autorul le salvează prin
rigoarea replicilor, prin autenticitatea lor, prin naturalul
personajelor, astfel încât orice spectatoare sau spectator, ar
putea exclama la un moment dat: „ asta mi s-a întâmplat şi
mie” !, sau: „asta, putea să mi se întămple şi mie” !
în Scena a IlI-a, Actul III, dramaturgul foloseşte (pentru
prima oară, dacă nu mă înşel), un obiect pe „post” de personaj.
Este vorba despre cele două geamantane din holul de la intrare
în apartamentul Sofiei şi al lui Milian. Imaginaţi-vă că piesa ar
fi televizată, ce efect ar avea aceste două geamantane, aduse de
mai multe ori în prim-plan şi intersectându-se cu replicile celor
doi: Sofia şi Milian. Noi credem că aşa a şi văzut autorul
această scenă, când a scris-o: televizată.
Şi-n „Poarta galactică”, replicile d-lui Nicolae Iştoc,
scânteiază şi aprind încă o dată sufletul cititorului sau
spectatorului.

PIATRA FILOZOFALĂ

„Piesa e excelent concepută ‘ - zice Aurora Pordea -

elaborată cu migală de bijutier ( cum am mai spus ) şi
esenţializată, încât se poate afirma solemn că “Piatra filozofală
constitue apogeul creaţiei dramatice, în special, al domnului
Nicolae Iştoc
Tot Aurora Pordea observă că : ,JBarul e plasat în aşa fel
să se vadă de la distanţă cine-şiface apariţia pe alee. Decorul
(subl.ns ) e cel mai potrivit exigenţelor piesei, totul fiind clădit
şi dirijat prin forţa inspiraţiei maestrului
într-adevăr, în „Piatra filosofală”, mai mult ca în alte piese,
decorul e un element esenţial, el joacă rolul unui personaj, pe
de o parte, iar pe de altă parte, e un puternic purtător de
simboluri.
Sunt trei elemente esenţiale de decor, care vorbesc de la
sine : Barul, Parcul şi Biserica. Accesoriile celor trei: terasa
barului, parcul cu aleile în formă de cruce (Parcul, „oaza” e
între Bar (crâşmă) şi Biserică, nu întâmplător, şi tot aici
dramaturgul plasează tragedia Darlingtoniei, poate, tot nu
întâmplător), iar Biserica cu Crucea sa luminoasă, care în final
va domina întunericul din jur, cât şi replicile celor doi: Vuţa şi
Adventie : Adventie - bâjbâim goi şi orbi, prin bezna
destinului. Vuţa - Sub povara crucii. Adventie - Şi sub
greutatea pietrei filozofale “.
Există şi un al patrulea element esenţial de decor: cartierul:
„Printre verdeaţa arborilor din parc se întrezăresc acoperişurile
roşii de ţiglă ale caselor de cartier”.
Replicile sunt pe măsura personajelor, dar ca întotdeauna,
încărcate de sevă, şi cea mai banală replică, parcă ar ascunde
un subînţeles.
Dar, mai ales, replicile sunt adevărate. Iată cum îşi încheie
autorul un articol apărut în Revista „Singur” nr. 16-17-18.
2003, Bucureşti, despre cartea lui Nicolae Zărnescu „Drumul
spre semn”, articol cuprins în volumul „în bătaia puştii”
(pag.219): „Dar sunt forţat să mă opresc aici, căci iată cum îşi
încheie Poetul cartea / „ Tot ce e spus / cu ajutorul cuvântului/
este neadevărat
Tot ce-i spus cu ajutorul cuvântului d-lui Nicolae Iştoc e
adevărat!
în „Piatra filozofală”, găsim şi cel mai pitoresc cuplu din
creaţia dramaturgică a scriitorului, e vorba de : Felix şi Corina,
cât şi un personaj anume creat pentru vină, pentru complexul
de vinovăţie - Culpaş. Iar Vuţa e „soră geamănă” cu Eris din
„Ananta”.
De altfel, Culpaş e al treilea spânzurat din scrierile d-lui
Nicolae Iştoc. Primul e spânzuratul anonim din „în căutarea
Darlingtoniei”, al doilea e Bistonides din „Ananta”. Arătăm
încă o dată aici că „Ananta” este scrisă înainte de „Piatra
filozofală” şi, drept urmare, Cătălin, care moare în „Ananta” e
„înviat” pentru „Piatra filozofală” (sau pentru autor) şi nu
Darlingtonia care moare trăsnită în „Piatra filozofală”.
Despre evoluţia acestui cuplu : Cătălin - Darlingtonia, vom
vorbi mai încolo.
Şi în „Piatra filozofală”, există un conflict de esenţă
religioasă, ca şi în „Ananta” sau în „Poarta galactică”, conflict
pe care însă puţini îl sesizează, conflict care, de fapt, stă ca şi
cauză generală a intrigii.
 ANANTA.
Din corespondenţa pe care am purtat-o cu autorul, am
înţeles că la “ANANTA”, a lucrat cel mai mult, circa un an de
zile, nu la scrierea ei propriu-zisă (care s-a produs în
aproximativ o lună), ci la gândirea ei.
Dramaturgul ajunse-se să-şi facă rubrici pentru replicile ce
i s-ar fi potrivit fiecămi personaj şi zilnic, pe tramvai, pe
autobuz, oriunde s-ar fi aflat trecea replica pe-o hârtie (pe care
o avea întotdeauna la dispoziţie într-un buzunar, împreună cu
pixul), apoi acasă o transcria în rubrica personajului în cauză.
Când a fost însă să scrie propriu-zis piesa, s-a întâmplat un
lucru ciudat; personajele n-au mai respectat rubricile, au
început să-şi fure replicile unele de la altele, au inventat replici
noi şi au purces cu toatele şi au scris ele singure piesa.
„ Ca specie a genului dramatic „Ananta “ e o tragedie
zguduitoare -- zice Aurora Pordea continuând : „E opera
- oglindă, reflectând reversul lumii, faţa ei invizibilă. Prin
întâmplările ei se înlesneşte perceperea vieţii ca o dramă
cumplită, cu puternice scene de tragedie deplorabilă, totul fiind
sortit morţii, dar mai întâi declinului sufletesc şi moral
Suntem întrutotul de acord cu dânsa, adăugând că
„Ananta” e o frescă socială amplă a societăţii româneşti de
astăzi.
Un personaj aparte în această piesă este Cerşetorul -
Ghicitor, personaj inventat de autor ca să-i servească la două
scopuri : a uni într-un fel personajele între ele şi a pune în gura
lui aforismele dragi autorului, aforisme care nu puteau intra în
alt mod în piesă.
Interesant este şi faptul că eroina principală a piesei:
Ananta, apare doar de trei ori : prima apariţie e în Scena I
- a din Actul I, unde rosteşte o singură replică, a doua
apariţie e în Scena a VII tot în Actul I, scenă pe care o
domină şi în care sunt reunite aproape toate personajele
piesei, scenă de final de Act, final dramatic cu slujba unei
înmormântări în plin local (scenă inedită şi prin asocierea
imnului tinereţii „ Gaudeamus igitur” cu moartea, aflu pentru
prima oară, citind piesa, de traducerea acestui imn şi rămân
blocat: „Nos habebit humus” - „Ne va avea pământul” şi ;
„Gaudeamus igitur” - „Să ne bucurăm aşadarSunt convins că în
fiecare primăvară îl cântă mii, zeci de mii de liceeni, fară să
ştie ce cântă), scenă de final de act, cum mai rar se poate vedea
pe scena vreunui teatru. Mai apare apoi, a treia oară, în Scena a
II - a din ultimul Act.
Apare numai de trei ori, apariţii scurte, dar numele ei e pe
buzele tuturor, destinele tuturor sunt legate inevitabil de ea, de
ANANTA. Este încă un merit al autorului, personajul devine
astfel, mai enigmatic.
E interesantă poziţia d-nei Aurora Pordea faţă de
personajul Ananta : „Ananta iese din serie, ea fiind
incalificabilă, de vreme ce sufletul îi lipseşte, căci a murit cu
câţiva ani înaintea fizicului.
E totuşi personajul central. In jurul ei respiră toată sala
restaurantului. Este dorită şi ovaţionată de toţi. Ca om crează
repulsie şi dezgust. E răspănditoarea virusului HIV, o „stricată
cum o numeşte Darlingtonia. Poate ar trebui compătimită,însă
din moment ce de bună voie renunţă la suflet, la componenta
eternă a fiinţei umane, la demnitatea de om, cade din drepturile
legitime ale acestuia “.
Iată că, d-na Aurora Pordea, are o Anantă a dânsei, din
aceiaşi piesă „Ananta”. Şi Aurora Pordea, continuă parcă
misterios : „La rându-mi, constat că această imagine voalată,
Ananta cu exotismul ei alterat, cu termenul de graţie expirat,
este personajul care m-a învins
Este într-adevăr, cel puţin misterios, cum a reuşit autorul
să creeze un personaj atât de enigmatic, prin doar trei apariţii
de scenă.
Dar oare Ananta, d-nei Aurora Pordea e şi Ananta d- lui
Nicolae Iştoc ?
 Noi ne îndoim. Autorul are o simpatie deosebită pentru
Ananta. Pentru autor, Ananta e un fel de altă Darlingtonia, aşa
cum Darlingtonia va deveni în finalul piesei o altă Ananta. Dar
poate că-n asta constă şi marea artă : ca fiecare cititor, fiecare
spectator, fiecare critic, fiecare regizor, fiecare actor, in baza
„frământării aluatului autorului”, să poată să-şi creeze la rândul
lor, un personaj propriu, persoanaj care, în cele din urmă, va
semăna mai mult cu ei, decât cu cel creat de autor.
Cât despre Momos, acest personaj emblematic, după noi,
(„Momos, vulcanic şi revoltat, trădează o eclipsă a raţiunii,
pornit sa rostogolească noaptea peste omenire, precum
bolnavul zeului din poveste. (...) Prin această senzaţie de
prăbuşire în „ hău “, Momos e personificarea grotescului
sinistru “... - Aurora Pordea), „sămânţa” lui se găseşte în
„Progeniturile lui Momos” din „Povestiri din Moşata”, pag. 91.
Ed. 2002, ceea ce demonstrează încă o dată, cât de îndelung îşi
„frământă” autorul ideile, cât de atent îşi elaborează
personajele şi cât de des revine asupra unei teme (personaj,
idee, filozofie, aforism etc), pe care n-o consideră epuizată.
în cele ce urmează, vom incerca să aruncăm o privire
fugară şi de ansamblu asupra întregii opere a dramaturgului
Nicolae Iştoc, publicată până acum : „ Trei fete în tranziţie “
(Ed. 2000); „Darlingtonia” (Ed. 2003). Şi „în căutarea
Nirvanei” (Ed. 2005).
Vom începe cu: Personajele. Iar dintre personaje cu acest
cuplu ideal: Cătălin - Darlingtonia.
în „ Trei fete în tranziţie “, Cătălin şi Darlingtonia (mai
ales Cătălin), sunt la vârsta pubertăţii, la vârsta adolescenţei,
când încă se mai joacă cu poezia şi tânjesc după dragoste, când
iubesc, dar nu ştiu că iubesc, nu ştiu că se iubesc.
în „Darlingtonia”, atât unul cât şi celălalt, sunt maturizaţi,
dar în mod diferit, se întâlnesc întâmplător, se iubesc, dar nu
pot rămâne înpreună, întrucât autorul le imprimă o anumită
nuanţă care-i face „incompatibili”, Cătălin fiind mai cu
„Picioarele pe pământ”, decât Darlingtonia.
în „La Balamut” (Ca să iau piesele în ordinea în care au
fost trecute în volum şi nu în ordinea în care au fost scrise), cei
doi sunt din nou adolescenţi, din nou împreună, se iubesc, chiar
fizic, în această singură piesă, dragostea lor pare a fi completă,
împlinită dar ea e ameninţată, pândită de lumea degradată din
jur şi chiar de acel „ce” misterios din noi care ne roade, în acest
sens şi replica Darlingtoniei din Scena a V - a, Actul II:
„Darlingtonia” - „ Omoară-mă pe mine, ca să rămân numai a ta
“.
în „Poarta galactică “, Cătălin şi Darlingtonia sunt din nou
maturi şi separaţi (Pe undeva, se repetă situaţia din
„Darlingtonia”), dar şi de data asta Cătălin e mai cu „picioarele
pe pământ”, şi de data asta autorul ţine mai mult cu el. Cei doi
doar se intuiesc, doar se simpatizează, doar ar putea fi un
cuplu...
în „Piatra filozofală “, (care, repet, a fost scrisă după
Ananta”), cei doi sunt din nou adolescenţi, din nou împreună,
din nou îndrăgostiţi, din nou jucându-se de-a dragostea
(aproape ca-n „Trei fete în tranziţie”).
în această piesă (ca dealtfel în aproape toate celelalte),
Cătălin şi Darlingtonia sunt în ipostaza pe care şi-o notează
autorul in „ Vorbele Darlingtoniei„ Omul are două clipe de
cumpănă, două clipe în care se poate crede Zeu : trecerea de la
copilărie la adolescenţă şi trecerea de la adolescenţă la
maturitate
Şi în această piesă autorul, ţine mai mult cu Cătălin, îl
iubeşte mai tare, îl cruţă pe cât posibil, îl face să fie mai matur
ca Darlingtonia, cu toate că erau de aceeaşi vârstă (şi-n
realitate, fetele sunt mai mature decât băieţii), de altfel pe
Darlingtonia, autorul o şi „omoară” în această piesă şi nu o
„învie” pentru, „Ananta”, care a fost scrisă înainte, ci din
contră, îl „învie” pe Cătălin din „Ananta” pentru această piesă,
aşa cum am arătat.
 In ,,Ananta cei doi sunt iarăşi la „ clipa de cumpănă iarăşi
la „ clipa de Zeu\ sunt iarăşi adolescenţi, se iubesc din nou, dar
timid şi nemărturisit pe deplin.
Dar intervine între ei din nou ceva, din nou cineva, ca să-i
despartă, de data asta definitiv - acel ceva, acel cineva se va
chema ANANTA.
Dar mai mult ca Ananta, între Cătălin şi Darlingtonia,
intervine religia. în acest sens e şi replica Cerşetorului -
Ghicitor din Scena a IV - a, Actul II: „Eris - De ce spui aşa ?
Cine ar putea să-i facă rău Darlingtoniei ? Cerşetorul - Ghicitor
- Religia”. Religia este cea care-i desparte, îi face să sufere şi în
cele din urmă îi ucide prin Ananta.
Darlingtonia e “mare” ca personaj, tocmai prin gestul şi
atitudinea finală, se prostituează ca şi Ananta, răspândind
virusul HIV, ca o răzbunare contra lui Dumnezeu, Dumnezeul
acela al ei, neoprotestant, care nu-1 apărase şi nu-1 cruţa-se pe
Cătălin.
în fond, Darlingtonia n-o urăşte pe Ananta, ci se urăşte pe
sine şi pe Dumnezeu. Darlingtonia este o figură mai tragică ca
Ananta, Darlingtonia este într-un fel, o altă Ananta, lucru ce
din păcate, îi scapă, d-nei Aurora Pordea.
în dialogul dintre Cătălin - Darlingtonia, pe lângă vraja
dragostei, autorul include întotdeauna ceva cu „greutate”, ca un
fel de „piesă de rezistenţă”, şi pentru cei pe care nu i-ar
interesa, doar dragostea. Acest „ceva”, poate fi un simbol, o
idee, o comparaţie, o metaforă, un joc al jocului, o chestiune de
cultură....
Astfel, în Scena a III - a, Actul I, din „ Trei fete în
tranziţie”, este introdus simbolul cu bisericuţa de lemn şi fata
de şaisprezece ani şi femeia de partuzeci de ani şi catedrala,
simbol preluat din eseul „Despre taină” din „Dialog între un
Ateu şi un Creştin “ (Pag. 59, Ed. 1998), încă o dată (aşa cum
am mai arătat), autorul „exploatează până la sânge” o idee, un
simbol...
 în „Darlingtonia”, Scena a IV-a, Actul I, avea mai multe
simboluri : Lest, care este preluat din „Prizonierii lestului”, din
„Şarpe şi porumbel” (pag. 53, Ed. 1999), sau simbolul
cercurilor de apă, care poate este preluat din ,, Cercurile
concentrice “, din „ Povestiri din Moşata “ (pag. 133, Ed.
2002).
Tot aici, „Darlingtonia”, (Scena IV a Actului I), întâlnim şi
ţipătul şingurătăţii umane : Cătălin - O să navigăm printre stele,
prin univers, prin universul nostru, - universul Darlingtoniei şi
al lui Cătălin şi vom fi praf de stele, ţipăt preluat parcă din
eseul „Despre adevăr” din „Dialog între un Ateu şi un Creştin”
(pag 36 Ed 1998): „Dealtfel, ce ştim despre vremea noastră, noi
contemporanii, ei, trăitorii, ei, ? Nimic, doar că după noapte
urmează zi şi dacă e seară va fi şi dimineaţă. Dar să-i vezi pe
cei ce vor veni după noi, cum vor şti totul despre noi, încât
dacă ai avea putinţa să fii contemporan şi cu ei îţi va veni să
crezi că ei au trăit în locul tău.”, ţipăt al cărui răsunet se aude şi
în „Poarta galactică “, (Scena a IV - a Actul II): „Cătălin - Vezi
! Pământul ăsta, globul ăsta de tină, care se zice că e plin de
viaţă, se mişcă prin spaţii cărând în spinare nişte morţi. Căci
cine ştie că noi existăm ? Mapamondul ?... Doamne !
Continentul ? Ţara ?... Nici pomeneală. Oraşul ? are alte
treburi. Cartierul ? O stradă şi, de pe acea stradă, un număr de
casă şi atât. Nu ştie nimeni de noi, de existenţa noastră, de
contemporaneitatea noastră, n-au nevoie de ea”.
în „La Balamut”, Scena a IlI-a Actul II (Cătălin -
Darlingtonia), o chestiune de cultură istorică : Akhenton -
Nefertiti - Tutankhamon, care dă culoare.
„Poarta galactică “, este singura piesă în care nu există o
scenă separată cu Cătălin şi Darlingtonia, singura piesă în care
cei doi nu au un dialog direct, de sine stătător.
în „ Piatra filozofală “, Scena I-a actul II, (Cătălin -
Darlingtonia) e jocul cu capitalele Paris - Budapesta şi „Trei
fete în tranziţie”: „DECOR : „Curte - terasă la o casă
particulară. Se vede intrarea de la stradă.în fund, o uşă şi o
scară interioară ce duce la etaj. O masă lungă şi mai multe
scaune. într-o parte, o canapea. în faţa terasei verdeaţă,
trandafiri urcători, totul ca o oază. în dreapta şi-n stânga blocuri
de peste patru etaje, parcă gata gata să se prăvălească peste
curtea terasei” (subl. ns.).
Un alt personaj sau un pseudo-personaj, dacă vreţi, în
opera dramaturgului e: moartea.
Ea apare indirect în „Trei fete în tranziţie “ (murise tatăl şi
mama lui Cătălin), şi în „Darlingtonia” (murise mama Adelei şi
a lui Relu, tot discret şi indirect e prezent şi în „Poarta
galactică” (murise Emanuel unicul fiu al Sofiei şi al lui
Milian), şi se dezlănţuie crud şi fulgerător în „Piatra filozofală
“ (moare Darlingtonia trăsnită). Şi aici apare din nou culpa
cuiva : „Adventie - Moarte, moarte, dar moarte prin ucidere.
Dar ce fel de ucidere ? Omucidere ? Nu ! Dumnezeu - ucidere !
(subln. ns. ). Căci e o crimă d-le Felix ! O crimă, nu altceva !
(...) Felix - Iar dintre morţile accidentale, cea prin trăsnet e cea
mai curată. (...). Felix - Cea mai curată, în sensul că omul nu
poate avea nici o vină, întreaga vină-i a lui Dumnezeu (subl, ns.
), ca apoi să facă ravagii în „Ananta” (Cătălin, Ananta,
Bistonides, Asmodeu). Singura piesă în care nu apare moartea,
nici indirect şi nici direct e „La Balamut”, dar acolo poate că
Patronul e chiar „ moartea “.
Personajele din volumul „în căutarea Nirvanei”, parcă se
desprind din coperţile cărţii şi vin să te asalteze : deschizi
televizorul şi-i vezi pe Amirami şi pe Anubis, moderând show-
urile „Acul în carul cu fân” şi „Oul şi găina”; te aştepţi în orice
moment să-ţi sune Bistonides la uşă ; Momos îţi ţipă prin toate
paginile ziarelor : „ O crimă, un viol, o lapidare “ ; te aştepţi ca
Avemus să te aresteze şi să te împuşte în timpul
interogatoriului, ca apoi să-ţi însceneze o sinucidere, îi dai din
nou votul lui Asmodeu, după ce, în prealabil, te-a „violat”,
iar... Ananta, e pretutindeni.
 Personajele din volumul „în căutarea Nirvaneitrăiesc,
iubesc, fac compromisuri, urăsc, se sinucid, mor trăsnite, se
îmbată, se prind de piept cu Dumnezeu.
Din punct de vedere al poziţiei autorului faţă de
personajele sale, noi, credem că acestea pot fi grupate în trei
categorii:
- personajele pe care autorul le iubeşte : Cătălin -
Darlingtonia.
- Personaje care autorului îi sunt dragi, le simpatizează şi
le înţelege: Athena, Adrasteia, Justina, Adventie, Christian,
Bunica, Bunicul din „ Trei fete în tranziţie “; Rhesus, Arina,
Adela, Relu, Greta din „Darlingtonia”; Sofia, Milian, Lidia,
Miron, Laviniu din „Poarta galactică “: Adventie, Culpaş,
Vuţa, Felix, Corina, Dionisa, Dionis, Profetul, din „Piatra
filosofală “; Atropos, Bifrost, Benu, Bistonides, Anona, Eris,
Cerşetorul-Ghicitor şi chiar ...Ananta, din „Ananta”. (Trebuie
să observăm că în „La Balamut” nu există nici un personaj din
această categorie.)
- Personaje, pe care autorul le „ urăşte şi le biciuieşte “ :
Ianus din „ Trei fete în tranziţie “ : (în „Darlingtonia”, nu avem
nici un personaj din această categorie); toate personajele din
„La Balamut”, cu excepţia cuplului Cătălin - Darlingtonia ;
Pastorul, Profesorul universitar de teologie din „Poarta
galactică” ; Saul din „Piatra filozofală” ; Asmodeu, Anubis,
Amirami şi Momos din „Ananta”.
Conflictul - în mai toate piesele d-lui Nicolae Iştoc se
poartă între spirit şi materie : Athena, Adrasteia şi Justina,
contra Indra, Libentina şi Lara din „ Trei fete în tranziţie “ ;
individ - societate : Atropos, Bifrost, Benu, şi Bistonides (clasa
de mijloc), contra societate, din „Ananta “ ; între individ şi
individ i Avernus contra Asmodeu din „ Anemia “ şi între Om
- - Divinitate, ce străbate ca un fir roşu întreaga operă a
dramaturgului, conflict ce va culmina în „Ananta” :
Darlingtonia - Divinitate.
 Dintre personajele emblematice, am putea face un cuplu :
lanus - Asmodeu, egal politicianul român, politician care îşi are
„sămânţa” în „Năpârlirea şarpelui” din „Adio, America!” (Ed.
2000, pag. 97) : „După ultima sa năpârlire, noul şarpe
românesc e un amestec ciudat între şarpele de baltă
dâmboviţean şi vipera roşie de Kremlin căruia, i s-a făcut o
masivă infuzie cu sânge occidental alterat”, sau în „ Trântorul -
Şef de stop şi de prisacă “ şi „Stupul veninos “ din „O mică
beţie balcanică” (Ed. 2001, pag. 67 şi 71)” politician căruia îi
dă lovitura de graţie în „ Corcitura “ şi „Cea mai sigură
ascunzătoare”, din „Oglinda dintre milenii”, carte nepublicată
încă.
Trebuie să observăm că, oricât de dramatice ar fi scenele,
şi sunt, unele chiar „sângeros” de dramatice, dramaturgul, cu o
abilitate de vrăjitor îşi ţine personajele în frâu, le poartă pe
muchie de cuţit, le împinge până-n buza prăpastiei, dar nu le
lasă să cadă în melodramă, nu le îngăduie să se manifeste şi să
spună, decât ceea ce trebuie spus.
Prin lucrările din „în căutarea Nirvanei”, lumea scriitorului
Nicolae Iştoc, s-a îmbogăţit şi a devenit mai complexă, mai
misterioasă, mai vie şi mai atrăgătoare.
Poate că acum, cu ocazia acestui volum de teatru, „în
căutarea Nirvanei” se va găsi şi un regizor care să pună în
scenă măcar una din piese, care „ toate au o urzeală filozofică
vorba d-nei Aurora Pordea.
Dar poate că lumea de astăzi nu-i pregătită pentru mesajul
d-lui Nicolae Iştoc, vorba lui Andrei Pleşu: „ Tânjim după
scandalul acut şi după afectele mlăştinoase. Sensibilitatea
noastră nu se mai pune în mişcare fără provocări barbare, fără
zaharicale şi ulcere. Incapabili să mai experimentăm extazul,
căutăm halucinaţi epilepsia
Dar, în opera dramaturgului, Nicolae Iştoc nu găsim aşa
ceva.
Parcă-1 văd pe autor, stând, trist, la o masă dintr-un local
din oraşul prin care trece „Apa cea Mare”, e singur, dar iată-i
că intră: Ateul şi Creştinul, Cătălin şi Darlingtonia, Athena,
Adrasteia, Justina, Indra, Lara şi Libentina, Ianus, Marcel,
Ionel şi Gicul, Rhesus, Arina, Adela, Relu, Greta, Patronul,
Dina, Victoraş, Poetul, Doctorul, Preotul, Directorul de şcoală,
Pastorul, Profesorul universitar de teologie, Viviana, Lidia,
Milian, Sofia, Marta, Miron, Laviniu, Profetul, Saul, Adventie,
Culpaş, Vuţa, Felix, Corina, Dionisa, Asmodeu, Avernus,
Momos, Eris, Anona, Cerşetorul- Ghicitor, Anubis, Amirami,
Bifrost, Benu, Atropos, şi Bistonides, iar la urmă intră însuşi..
.ANANTA, iar printre toţi cei prezenţi se strecoară şi... un
iepure.
Sunt mulţi, au umplut tot localul, scriitorul nu mai poate fi
singur, e o lume întreagă cu el, e lumea lui Nicolae Iştoc. Caută
şi intră şi tu în ea, poate că-i şi lumea ta sau, poate, va deveni şi
lumea ta.

CĂTĂLIN DIONIS

SPONSORI
Autorul mulţumeşte şi pe această cale domnului dir. ing.
LAURENŢIU IRIMIE de la S.C. Energetica Oradea, domnului
director ing. IONESCU N. VALENTIN, de la SC ABA - RO
SRL, Oradea, societate mixtă româno- italiană ; d-lui director
general ing. SUCIU CORNEL de la SC Electromontaj SA Cluj
Napoca; domnilor dir. ing. CONSTANTIN SICOE şi ing. IO
AN VERDE Ş de la SC Selem Instalaţii Cluj Napoca, d-nei IU
LI AN A PERŢICAŞ de la SC Investrom SRL Oradea,
Biroului Notarial IOAN POPA din Oradea, doamnei DORINA
de la Bijuteria „Fiamit” Oradea - str. Republicii nr. 4 şi fratelui
IOAN (NELU) din Canada, pentru sprijinul acordat la apariţia
acestei cărţi.

De acelaşi autor :
 Dialog între un Ateu şi un Creştin, Editura Imprimeriei de
Vest, Oradea, 1998.
De vorbă cu Darlingtonia, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea, 1998.
în căutarea Darlingtoniei, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea, 1999.
Şarpe şi porumbel, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea,
1999.
Adio, America !, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea,
1999.
Trei fete în tranziţie, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea,
2000.
O mică beţie balcanică, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea, 2001.
Povestiri din Moşata, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea,
2002.
Darlingtonia, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2003.
în bătaia puştii, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea,
2004.
 CUPRINS
Vârcolaci în eter
7
în căutarea Nirvanei.................... 59
Lă Balamut
85
Poarta galactică ....... 137
Piatra filozofală
203
Ananta
259
Victimele destinului şi ale societăţii, sau „Din jale s-a
întrupat Electra” 327