MORTUA EST!

De Mihai Eminescu
(Analiză și observări critice)

Realizat de Barbu Ion,

Clasa XI I

Într-o existență creatoare, Eminescu a visat absolutul și l-a atins cu aripa

poemului și a "cuvântului ce exprimă adevărul", a căutat cu ardoarea neistovită a
romanticului drumul dintre REAL și IDEAL, dintre SENTIMENT și IDEE, dintre
CLIPĂ și ETERNITATE, așternând între ele puntea de aur a poeziei.
Perioada marilor poeme romantice corespunde perioadei în care poetul a trăit
în Viena și Berlin, printre acestea încadrându-se "Venere și Madonă", "Epigonii",
"Mortua Est!", "Înger și Demon", "Împărat și proletar".
În acestea, romantismul devine modul principal de manifestare a poetului, nu
numai climat, ci tocmai motor al evenimentelor sale sufletești. Autoexprimarea
este condusă de liniile de forță ale unei mărețe viziuni romantice. Poetul nu este
numai un liric în tiparele unor motive romantice, nici numai spirit meditativ aplecat
asupra problemelor majore ale existenței. El este mai ales un vizionar, care-și
acordă versul și imaginația cu pulsul cosmic, este un creator al unui tărâm de
încântătoare frumuseți și mari dezastre. Romantismul lui Eminescu analizează
marile opoziții: înger și demon, împărat și proletar, dragoste și moarte, trecut și
prezent. De asemenea analizează temele de importanță capitală ale meditației:
existența, istoria, societatea, destinul omului, dragostea, misiunea artei.
Tendința de bază vizează proporțiile vaste, gigantismul alcătuirilor artistice.
Poezia lui Eminescu nu-și află liniștea unor structuri armonios închegate: pătrund
fragmente în jurul nucleelor epice sau meditative (Împărat și Proletar, Epigonii),
alteori se cristalizează mai mult sau mai puțin dense conținuturi lirice pe sugestia
unui fior de muzică interioară (Mortua Est!, Melancolie), alteori arhitectura rămâne
ezitantă, agitată încă de violența contrastului pe care spiritul creator nu-l poate
stăpâni și înfrâna (Venere și Madonă, Epigonii).
 În aceste poezii, Eminescu a exersat, cu propria sensibilitate și gândire, cu
materia propriului trup, zborul spre absolut, pe toată traiectoria lui, urcând spre
înalturi și prăbușindu-se amețitor.
În poezia "Mortua Est!" poetul exprimă revolta în fața morții trupești,
concluzionând în final că moartea este atee, nu-i a lui Dumnezeu.
În vreme ce primele cinci strofe glorifică înălțarea sufletului în zone feerice,
strofa a șasea introduce o primă îndoială, exprimată fără accente patetice, în
favoarea posibilului sens al rostului superior al "stingerii unei stele radioase". Mai
departe, textul poemului se structurează pe axa disjuncției marcată de existența
conjuncției DAR, alternând observațiile și rezervele, relevând tensiunea lirică de o
importanță excepțională.
Dorința profundă de absolut, sinomină cu dorul de Neființă, are două căi de
acces în liniștea eternă: una paradisiacă și alta luciferică. Moartea este înălțarea
spre o lume vrăjită, mirifică. Se constată luminozitate și armonie muzicală într-o
atmosferă de întemeiere magică a universului, ca biruință asupra destinului și a
morții. Astfel, esența angoasantă a sfârșitului omenesc nu a apărut, întrucât nu
poate exista în ipoteza continuării existenței și dincolo de moarte. Versul "te-ai dus
spre a stinge o stea radioasă" atenuează zbuciumul poetic prezentat până acum,
sugerând stingerea unei stele radioase, prin înțelesul larg al deschiderii paradisiace
a lumii de dincolo. Se exprimă credința că destinul omului este legat de o stea, în
conexiune cu strălucirea încorporată în persoana iubită și cu luminozitatea lumii
cerești.
Imaginea paradisiacă a lumii de dincolo cuprinde și imaginea "sfintei regine",
care se apropie de portretul lunii sau al Sfintei Fecioare, încoronată ca regină a
cerurilor și reprezentată "într-o haină albastră stropită cu aur". Mai mult, părul de
raze (sugerând culoarea blondă), ochii de lumină și fruntea pală, sugerează
portretul ideal al iubitei ca ființă vie, imaginația mergând spre o însuflețire a
sufletului celei moarte.
"Privesc apoi lutul rămas ... alb și rece ...
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu ... "
Paloarea figurii însuflețite corespunde cu cea a îngerului de fată înainte de
moarte, și nu cu lutul rămas în care nu mai este nimic viu, doar surâsul, care și el
este tot un semn al morții.
 Ridicarea la ceruri a copilei moarte este în contradicție cu restul poemului
întrucât, față de partea negatoare a poemului, este prezentată o imagine desăvârșită:
"Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier, Argine e pe ape și aur în aer". Exprimarea
preromantică a dubiului între existență și nonexistență se realizează prin expresia
shakespeariană "a fi sau a nu fi".
Finalul operei aduce o revoltă împotriva divinității, care a sortit lumii, iubitei
sale, un sfârșit atât de dureros: viața nu este decât un vis, dar un vis ce se încheie în
mormânt. Existența este lipsită de sens în ceea ce privește scopul vieții. Momentul
de revoltă împotriva lui Dumnezeu este partea cea mai puternică a meditației.

În ceea ce privește CRITICA poeziei lui Eminescu, încă din 1930, Tudor
Vianu afirma că: "Eminescu este marele subiect al literaturii române", deci se
impune confruntarea directă cu opera poetului. În "Mortua Est!" și "Epigonii",
discutate de critică, se regăsește o mărturie a unor motive romantice ușor de găsit și
în alte literaturi. Antiteaza este, prin excelență, romantică. "Soluțiile" poetice la
care recurge Eminescu reflectă puterea romanticului de a se ridica deasupra
contrariilor bine/rău, frumos/urât, de a realiza o anumită armonie a contrariilor.
Titu Maiorescu, prin "Îndreptările" sale, analizează și critică opera "Mortua
Est!", publicată mai întâi de Eminescu în volumul "Convorbiri literare" în 1 martie
1871. Maiorescu afirmă că "Mortua Est!" este cea mai bună poezie dintre cele
publicate de Eminescu, dar face observația că "și aici sunt defecte ce trebuiesc
neapărat îndreptate". Aceste defecte sesizate sunt: abuz de cuvântul "pală", "uneori
gândiri și expresii mult prea obișnuite", "rime rele". Raportat la dilema sufletului
poetic, s-a interpretat dacă are sau nu, de-a face cu un înger disimulat, dacă a murit
"îngerul" sau "demonul". În "Înger și demon" prezintă oscilarea dintre angelic și
demonic în viața omului în general.
Versul "Când torsul s-aude l-al vrăjilor caer" a fost publicat inițial în
"Convorbiri" astfel: "Când tocsul s-aude l-al vrăjilor caer". Maiorescu susține că
"tocs" semnifică: clopot de alarmă, sirenă. Este ilustrat astfel zgomotul
vrăjitoarelor la încăerarea acestora, caierul vrăjitoarelor de la miezul nopții,
moment ilustrat în poezia "Melancolie": "Se bate miezul nopții".
Maiorescu, astfel, prin analiza operei lui Eminescu publicată în "Convorbiri
literare", este criticul care-l impune atenției generale pe poet, sesizează fenomenul
de recunoaștere a poeziei, a literaturii sprijinită pe afirmarea unor valori de mare
excepție. Fenomenul "Eminescu" este justificarea tuturor considerațiilor lui cu
privire la "direcția nouă". L-a plasat imediat după Alecsandri, însă accentua asupra
deschiderilor pe care le promitea personalitatea lui Eminescu.
Numindu-l "poet în toată puterea cuvântului", Maiorescu sesizează "farmecul
limbajului, semnul celor aleși", "concepția înaltă", "iubirea și înțelegerea artei
antice", elemente care-i sugerează criticului că se află în fața unei mari
personalități. Comentând "Venere și Madonă" ovservă "ironia amară". În
"Epigonii" sesizează antiteza, pe care o consideră exagerată, pentru că "se înalță
peste măsură poeții mai vechi". Cea mai izbutită creație i se pare "Mortua Est!"
pentru că observă "un progres simțit în precizia limbajului și ușurința versificării".
Maiorescu sesizează acest moment de poezie aleasă pentru a atrage atenția "spre
deșteptarea publicului român". Se asista la conturarea fenomenului Eminescu. Titu
Maiorescu afirma în studiul său la început: "Tânăra generație română se află astăzi
sub influența operei lui Eminescu".
Structura studiului maiorescian va genera ulterior în literatura noastră critică
preocuparea pentru viața și personalitatea lui Eminescu, opera lui Maiorescu
pornind de la condamnarea latinismului, a direcției artificiale în literatură și
cultură, fixând condițiile pentru înălțarea literaturii în direcția nouă: racordarea la
spiritul veacului și forma corespunzătoare acestei aspirații. Poezia lui Eminescu
întrunește aceste condiții, de aceea se putea vorbi se o adevărată epocă "Eminescu"
în literatura noastră.
După opinia lui Maiorescu, Eminescu apare ca o personalitate care a evoluat
după legi proprii, netulburat de lumea exterioară. El îl prezintă pe Eminescu ca
având o inteligență covârșitoare, o memorie fenomenală, o capacitate neobișnuită
de a trăi aproape exclusiv în lumea ideilor generale. Geniul e dezinteresat de tot din
jurul lui, e un naiv. Analizează pesimismul lui Eminescu provenit din
nemulțumirea nu față de soarta proprie, ci față de soarta întregului univers.
Stdiul prezintă deopotrivă bogăția de idei, bogăția intelectuală. Eminescu este
un om al timpului modern, a cărui personalitate s-a construit pe o foarte solidă bază
culturală.
Constantin Dobrogeanu Gherea critică Criticile lui Maiorescu și apreciază,
într-un mecanism simplist, că pesimismul lui Eminescu din "Mortua Est! " nu dă
originalitate creației pentru că este "de împrumut" în viziunea lui Gherea. Acesta
sesizează scindarea personalității poetului, determinată de cele două principii
(trecut și viitor), care-l determină să fie pesimist în poezia socială și filozofică, dar
optimist în poezia naturii și a iubirii. Totuși meritul lui Gherea este de a fi sesizat
fascinația și hipnotismul creației eminesciene.
 Garabet Ibrăileanu s-a format în medii influențate de Constantin
Dobrogeanu Gherea, fiind un adept al criticii deterministe. A explicat opera ca
produs al unei psihologii și a analizat-o prin studiul relației cu psihologia autorului.
Arată că forma și fondul nu pot fi despărțite. Portretul lui Eminescu remarcă
sensibilitatea lui excesivă, lipsa de voință, reacționează la împrejurările dure ale
vieții și urăște tot ceea ce vine din exterior, ajunge la o atitudine de neîncredere în
fața vieții. Pesimismul eminescian își are originea în stările sufletești marcate de
această atitudine.
Ibrăileanu va fi preocupat de muzicalitatea poeziei lui Eminescu. Ea ar fi
consecința efortului de adaptare a imaginilor, realității la text, "adaptat muzicii din
suflet". Prin analiza operei lui Eminescu, Ibrăileanu ajunge la concluzia că "în
atomii poeziei eminesciene se regăsește farmecul suprem" și afirmă că Eminescu
este intraductibil. Analizează raportul creației eminesciene cu inconștientul, cu
stările de vis, și consideră că selectarea celor mai bune variante are la bază
stăpânirea perfectă a relației conștient – inconștient. Garabet Ibrăileanu a avut o
contribuție deosebită în analiza operei eminesciene.
Mihail Dragomirescu a fondat în 1907 "Convorbiri critice". În analiza operei
lui Eminescu respinge identificarea artistului cu omul cotidian, reflectarea univocă
a existenței. Prefigurează preocuparea pentru limbajul conceptual în critică.
Procesul critic este trecerea de la intuiție la concept, spre ordonarea sensibilității.
Criticul distinge între personalitatea artistică și personalitatea individului,
demonstrând că personalitatea individului nu poate explica personalitatea artistică
pentru că aceasta din urmă reprezintă o excepție. Personalitatea artistică generează
opera de artă, ca personalitate autentică. Ea e cea mai adâncă și mai sinceră, pentru
că în elementele ei se regăsesc intuițiile fundamentale care, sub influența
deosebitelor sentimente, se deformează și devin imagini, apoi devin concepțiuni,
fondul operei de artă. Arta devine astfel "stânca eternă pe care se zidesc formele
particulare ale existenței trecătoare".
Dragomirescu condamnă explicarea rudimentară a operei de artă. Apreciază
că pesimismul este un efect al imaginației, al construcției poetice, nu al rețiunii
poetice, este exprimarea contradicției dintre "a fi" și "a cugeta". Dragomirescu
ridică toată demonstrația în zona filozofică. Sesizează că personalitatea lui
Eminescu apare ca rezultat al efortului creator după douăzeci de ani, după "Venere
și Madonă", "Mortua Est!", când Eminescu ajunsese să dobândească percepția
sintetică completă a lucrurilor, vedere prin care se manifestă personalitatea artistică
a unui om. Odată aceasta revelată, personalitatea artistică începe să "dea direcție
personalității omenești". Eminescu e văzut astfel ca "unul dintre geniile lirice cele
mai mari ale lumii".
Eminescu a unit "într-o sinteză superioară, mistică, elemente contradictorii:
zădărnicia vieții și sentimentul naturii". Tocmai în aceasta vede genialitatea: în
puterea mistică de a găsi comuniune între contrarii, de a sugera armonia întregului
deși părțile componente sunt în antiteză. Afirmă că "sinteza lirică eminesciană n-o
putem percepe cu rațiunea". Eminescu este poet universal pentru că temele operei
sunt universale: soarta umană (Mortua Est!), singurătatea geniului (Luceafărul),
geneza lumii (Scrisoarea I), tema dragostei - "cea mai universală simțire".
George Călinescu a realizat volumele despre opera lui Eminescu, marcând o
cotitură în cercetarea operei eminesciene. Prezintă un Eminescu – poet român al
pădurii și al izvoarelor, om al pământului, al naturii. A lucrat pe manuscrisele
eminesciene, din care citează mult, punând în circulație texte valoroase.
Reconstituie universul creației eminesciene. Analizează imaginarul eminescian și
dimensiunea psihică a acestuia: somnul și visul. Consideră somnul o categorie
aparte a imaginarului și somnolența drept o stare definitorie. George Călinescu
întreprinde un studiu psihanalitic înainte de a fi consacrată metoda psihanalizei în
literatură.
Cartea lui Călinescu rămâne o cercetare monumentală, punct crucial în
evoluția eminescologiei. După Călinescu, două sentimente eminesciene
fundamentale susțin opera: al nașterii și al morții. Între cele două, Călinescu vede
somnul ca pe o punte.
În încheiere, relevantă este opinia lui Titu Maiorescu în legătură cu
justificarea publicării unor versuri nerevăzute de scriitorul aflat în spital la Viena:
„Trebuiau sa devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate
scrierile poetice, chiar și cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu
darul de a întrupa în adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumusețe de
forme sub al cărui farmec limba română pare a primi o nouă viață”.
Rosa del Conte, simbol al culturii române în Italia, vestită profesoară din
Roma și unul dintre promotorii cei mai importanți ai operei lui Eminescu în
străinătate, afirma: „Îmi îngădui să afirm în fața celor mai iluștri reprezentanți ai
romantismului străin: cântecul său nu aparține numai României, ci umanității și
lumii întregi”.
 Tudor Arghezi afirma: „A vorbi despre poet este ca și cum ai striga într-o
peșteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea. Numai
graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă și să legene din depărtare delicata
lui singuratecă slavă. (...). Fiind foarte român, Eminescu e universal!"

Bibliografie:
1. Ion Rotaru, "Analize literare și stilistice", Ed Ion Creangă, pag 99-130.
2. Prof. Univ. Dr. C. Bărboi, Prof. S. Boatcă, "Limba și literatura română",
1993, Ed Recif, pag 114-142.
3. Nicolae Georgescu, "Despre ateismul din Mortua Est! ", Revista "Națiunea",
16.04.2018.
4. Prof Univ Dr Ovidiu Moceanu, "Cursul Eminescu", Brașov, 2007.
5. Ioan Constantinescu, "Studii eminescologice", vol 19 – 2017, publicație
anuală a Bibliotecii Județene "Mihai Eminescu" Botoșani
(193.231.13.7/docs/studii-eminescologice-nr.19.pdf).