Mihai Eminescu, născut la Botoșani la 15 ianuarie 1850 și decedat la București în 1889, poet,

prozator și jurnalist român, este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari poeți ai românilor și
cea mai importantă voce poetică din literatura română până în prezent. Datorită copilăriei petrecute
la Ipoteșt, loc care l-a marcat profund, este evocat constant în poezia sa ca topos al unei naturi
paradiziace. Creațiile sale asimileaza viziuni poetice occidentale, de un romantism literar considerat
de critici ca fiind întârziat. Fără a le încheia prin diplomă de licență, urmeaza cursuri universitare
de filozofie, filologie, drept și diverse științe la Viena și Berlin. Întors în țară, îl cunoaște pe Ion
Creangă, institutor la Iași, pe care îl introduce în cercul Societății Junimea și cu care formează o
legătură strânsă. Este apoi, pentru o perioadă scurtă, redactor la ziarul “Curierul de Iași”, după care
se mută la București, devenind redactor la ziarul “Timpul”. Viața tensionată duce la o boală psihică
gravă, din care Mihai Eminescu nu se reface decât temporar, urmând să se stingă din viață la 15
iunie 1889.
Debutează în anul 1866 cu poezia “La moartea lui Aron Pumnul”, urmată de “De-aș avea...” și,
anul următor, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Prima poezie, având o valoare remarcabilă,
“Venere și Madonă”, trimisă de la Viena, apare în anul 1870 în revista ieșeană “Convorbiri literare”
a Societății Junimea, unde mai publică și poezii cunoscute precum „Floare albastră”, “Dorință”,
“Lacul”, “Strigoii” sau “Călin (file din poveste)”.
Considerat ca fiind un reper al poeziei, opera poetică a lui Mihai Eminescu este influențată de
marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de gândirea
specific romantică. Perioada sa de creație cuprinde numai 17 ani, de la 16 până la 33 de ani, puțin
în comparație cu vastitatea operelor sale. Astfel, sunt delimitate patru etape ale creației sale, timp în
care scrie peste 800 de pagini de poezie, din care în timpul vieții a publicat doar o pătrime. În
timpul vieții sale, Mihai eminescu declară explicit cum dorește să rămână în istorie și literatură:
“Eu rămân ce-am fost, romantic...”. Inspirat din floclorul românesc cât și de cultura clasică al
acelui secol, creația acestuia realizează un tablou “asupra începuturilor lumii, asupra vieței lumii,
asupra vieței omului, asupra soartei poporului român”.
Întâia temă a poeziei eminesciene este istoria poporului român. Mihai Eminescu îl identifică în
lumea mitică a Daciei preistorice, imaginea ideală a statului arhaic sacru. “Scrisoarea II”(1881)
satirizează cu dezamăgire prezentul în care contemporanii, lipsiți de dragoste de patrie, sau a
politicienilor corupți “și-au făcut din specula patriei și naționalității o meserie” („Din periodice”).
O abordare a perspectivei romantică a temei istoriei reprezintă și “Scrisoarea III”, în care trecutul
este expus glorios, marcat de figurile domnitorilor legendari Mircea Cel Bătrân („N-avem oşti, dară
iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”) și Ștefan Cel Mare
“întemeietori de țară, dătători de legi și datini”. Codrul, simbol dominant al poeziilor eminesciene,
reprezintă, aici, o parte definitorie a patriei, cetate ideală, care dă semnalul luptei împotriva
dușmanilor amenințători, protector al lumii primordiale, ideale („Numa-n zarea depărtată sună
codrul de stejari...”). Prezentul intră în contrast cu trecutul mitic, devenit un pretext pentru
satirizarea lumii și a obiceiurilor societății ”... pozitia nefericita a poetului in societate, este axa
creatiunii eminesciene. O sentimentalitate neintocmita, un flux si reflux de amaraciune si revolta isi
cauta zadarnic expresia.”(D. Caracostea- „Simbolurile lui Eminescu”).
În poezia “Pe lânga plopii fără soț”, Mihai Eminescu se atribuie dragostei, forță elementară,
căruia fiecare om i se supune, un “farmec sfânt”, mai presus de ființa omenească. Iubirea, veche
temă literară încă de la începuturile lumii arhaice, îi dă artistului puterea de a nemuri femeia, de a o
face etern prețuită, întocmai statuilor antice. Plopul, dupa cum este identificat în „Dicționarul de
simboluri” scris de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, este asociat “durerii, sacrificiilor și
lacrimilor”, al „timpului trecut mai mult decât viitorul renașterilor”. Din basmul ce a avut, mai
întâi, formă de proză “Călin nebunul” (1875), Eminescu publica poemul „Călin- file de poveste”, în
258 de versuri, în care evocă motivul Zburătorului. Dacă la Heliade, în “Zburătorul”,trăirile
Floricăi sunt doar de ordin senzual, la Eminescu atracția erotică implică mari idei filozofice, la
scara cosmicului.
Poemul “Luceafărul”, sinteza creației eminesciene, apărut în 1883, este o alegorie pe tema
romantică a geniului în lume, dar și o meditație asupra condiției umane. Astfel, Eminescu însuși
remarca pe marginea unuia dintre manuscrise:”Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul
nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a
părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest
înțeles alegoric.” Această viziune poartă amprenta filozofului german Arthur Schopenhauer, care
consider că principiul existenței este voința de a fi.
Poeziile lui Mihai Eminescu reflectă “profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra
vieței omului, asupra soartei poporului român”, suferind de “povara suferinței mute prin farmecul
exprimării”. Nici măcar un alt poet român nu a reușit să îi întreacă creațiile ce sunt egale cu ale
oricărui alt poet „de geniu” din lume: „Eminescu este, deopotrivă, scriitorul de geniu pe care nicio
epocă istorică nu-l poate încăpea, scriitorul naţional care întrupează esenţa comunităţii noastre
entice.”( Ioana Bot, “Eminescu explicat fratelui meu”)