DRAGOȘ MICACIU

Nivelurile liricii eminesciene

Lirica eminesciană nu este inclusă în lirica din perioada postpașoptistă, ci, prin
intermediul tematicii, a tonalității sentimentale, este inclusă în norma liricii din perioada
pașoptismului.
Am putea spune că modelele pe care le-a urmat Eminescu în edificarea universului său
liric au fost poeții pașoptiști Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu,
Andrei Mureșanu și Grigore Alexandrescu.
Grigore Alexandrescu a influențat creația eminesciană din tinerețe, această influență
fiind remarcată la începutul poemului Frumoasă-i, în care universul este construit prin aceeași
modalitate utilizată de Alexandrescu în Adio. La Târgoviște. Această tehnică este reprezentată
prin succesiunea unor poezii lirice, care constituie suportul unor mișcări al privirii eului poetic
care ordonează componentele, din exterior, ale cadrului natural. La Eminescu construcția
peisajului pare a fi, într-o oarecare măsură, mimetică celei relevate de pașoptistul Alexandrescu.
Însuși poetul Andrei Mureșanu este invocat de către Eminescu în poemul său dramatic,
Mureșanu sau Andrei Mureșanu. Poemul a fost structurat în trei variante: în 1869, 1871 și în
1876.
În prima variantă, cea din anul 1869, poetul ardelean este ipostaziat în profet al Luminii
care este pus la antipod cu maleficul An 1848. Această variantă de tip alegorică rămâne în sfera
literaturii române pașoptiste.
Cea de-a doua variantă, din anul 1871, prezintă un spirit care dezvăluie lectorilor răul ca
prototip al existenței. Aici poetul luminii a devenit un suflet enigmatic. Oscilând între Dumnezeu
și Satana, adică între credință și damnare, Mureșanu întruchipează spiritul torturat, dar mântuit.
Mihai Eminescu milita pentru spiritualitatea pașoptistă, fapt pentru care, la începuturile
sale, a fost ghidat după un model cosmologic platonician.
În poemul din 1876 avem de-a face cu o poezie a apusurilor.
Veacul al XX-lea românesc desemnează, spune istoricul literar Pompiliu Crăciunescu,
secolul irealizabilei despărțiri de poetul Eminescu. Acest fapt relevă faptul că secolul al XX-lea
se va încheia sub semnul eminescian.
O temă pe care Eminescu o utilizează în conturarea universului său liric este cea a zeității.
Poemul Rugăciunea unui dac, poem publicat antum. În prima strofă, o octavă, avem de-a face cu
o invocare a zeității, în care eul poetic reprezintă prototipul muritorului, a omului de rând. În fapt,
poemul relevă conexiunea dintre material și spiritual:
„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată-
1
 Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

Se poate remarca un sentiment de neliniște din partea muritorului care invocă Divinitatea
pentru a afla anumite răspunsuri legate de geneză. O altă temă tratată în acest poem eminescian
este viziunea pe care eul poetic oare despre rugăciunea. Paradoxal, rugăciunea este văzută ca
fiind un blestem: blestemul de a fi muritor.
Acest fapt este ilustrat în următoarea strofă:
„Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i vers-
Și tot pe lângă-acestea cerșesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”

Același motiv literar este înfățișat în poemul eminescian Demonism, poem apărut postum.
Aici este descrisă divinitatea sub forma unui bătrân zeu care este așezat la o masă albă, înconjurat
de îngeri care cântă precum trubadurii din perioada medievală. Muritorul este invocat de către eul
poetic sub forma morții, îngropat în pământul din care a fost creat. Din punct de vedere religios,
tema acestui poem face trimitere la crearea omului de către Dumnezeu, la legenda lui Adam și a
Evei. Perspectiva poetică asupra pământului este manifestată ca fiind una de tip elegială.
Pământul reprezintă, pentru muritor, sacralitate.
Versurile pe care le vom cita mai jos vor ilustra concis viziunea eminesciană asupra
genezei:
„Noi viermuim în mase în cadavrul
Cel negru de vechime și uscat
Al vechiului pământ care ne naște-
Certându-ne-ntre noi, ființi ciudate,
Grețoase în deșărtăciunea lor.
Este un ce măreț în firea noastră,
Dar acel ceva nu din noi răsare,
O moștenim de la Titanul mort,
De la pământ, în care ne nutrim.
În moartea lui e ceva sfânt și mare,
E o gândire-adâncă și-ndrăzneață
Pentru ce el fu condamnat la moarte.”
Cu alte cuvinte, Titanul care este întruchiparea pământului este admirat de către omul
muritor.
Atât poemul Rugăciunea unui dac cât și Demonism fac trimitere la problematica aspirării
omului către lumea metafizică. Din perspectiva eminesciană, omul, condamnat să fie muritor,
aspiră la transcedentalitate.

2
 Exegetul bănățean Iosif Cheie-Pantea în studiul său Repere eminesciene a semnalat faptul
că universul eminescian a fost întotdeauna marcat de antitezele existenței. Moartea, în viziunea
eminesciană, reprezintă elementul care este pus la nivel de egalitate cu viața.
Așadar, unitatea transgresivă a operei eminesciene constă tocmai în faptul că eul poetic
aspiră, prin intermediul geniului său înnăscut, spre lumea metafizică. Junimistul Titu Maiorescu a
remarcat, în studiul său din 1889 Eminescu și poeziile lui, faptul că multitudinea de idei a
dezvoltat simțirea sa. Mihai Eminescu, un bun cunoscător al filosofiei lui Platon, lui Immanuel
Kant, al lui Arthur Schopenhauer, a reușit să-și formeze noi orizonturi poetice, noi trepte spre o
lume spirituală, transcedentală.
Ioana Em. Petrescu semnalează trei etape ale creației eminesciene și anume:

 Modelul cosmologic platonician sau universul paradisiac

Poeziile care sunt incluse în această etapă sunt influențate puternic de spiritualitatea
pașoptistă. Ca motive poetice se întâlnesc lumina, armonia culorilor, dansul și muzica.
Poetul este ipostaziat în profet și în poet de tip orfic.
Criticul Tudor Vianu îl include pe Mihai Eminescu ca fiind un pictor al luminii.

 Conștiința istorică și drama înstrăinării spiritului de timp

În această a doua etapă avem de-a face cu absența sentimentului de consubstanțialitate
dintre ființă și univers. Este prezentă acea criză a gândirii moderne, pe care Eminescu o
sugerează prin pierderea credinței.
Poeziile reprezentative pentru această fază a creației eminesciene sunt Demonism,
Rugăciunea unui dac, Melancolie.
Imaginea demonului este proporțională cu nostalgia universului pierdut. Ca motive
poetice întâlnite în această etapă avem: înstrăinarea, demonul, timpul, ruinele. În
poemele incluse în faza aceasta se afirmă un puternic limbaj al negației.

 Modelul cosmologic kantian. Universurile compensative

În creația eminesciană care este inclusă în această ultimă etapă se regăsește pluralitatea
lumilor, lumi care se nasc și mor continuu. Printre poeziile reprezentative acestei etape
se găsesc Luceafărul, Sara pe deal, Povestea magului călător în stele.
Divinul devine la Eminescu neființă. Se întâlnește aici acea viziune tragică asupra lumii.

BIBLIOGRAFIE:
 Cheie-Pantea, Iosif, Repere eminesciene, Timișoara, Editura Excelsior, 1999;
 Crăciunescu, Pompiliu, Eminescu-Paradisul Infernal și Transcosmologia,
Prefață de Basarab Nicolescu, Iași, Editura Junimea, 2000;
 Eminescu, Mihai, Opere I, Ediție critică de D. Murărașcu, Postfață de Eugen
Simion, București, Editura „Grai și Suflet-Cultura Națională”, 1995;
 Eminescu, Mihai, Opere II, Ediție critică de D. Murărașcu, Postfață de Eugen
Simion, București, Editura „Grai și Suflet-Cultura Națională”, 1995;

3
 Maiorescu, Titu, Opere. Critice I, Ediție îngrijită, cronologie, note și comentarii
de D. Vatamaniuc, Studiu introductiv de Eugen Simion, București, Editura
Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2005;
 Petrescu, Aurel, Eminescu metamorfozele creației, București, Editura Albatros,
1985;
 Petrescu, Ioana, Em., Eminescu modele cosmologice și viziune poetică, Ediție
îngrijită și prefațată de Irina Petraș, Pitești, Editura Paralela 45, 2005;
 Petrescu, Ioana, Em., Eminescu și mutațiile poeziei românești, Cluj-Napoca,
Editura „Dacia”, 1989.