142 Limba ROMÂNĂ

Dina VALORIFICĂRI ALE MITULUI

cojocaru GRECESC ÎN POEZIA
LUI ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ

Poezia e, pentru Ştefan Augustin Doinaş, o îmbinare de

„semne” menite să cuprindă „în forma lor eternul chip
al lucrurilor lumii trecătoare”, susţine Dumitru Micu.
Şt. Aug. Doinaş nu e un poet din seminţia lui Laokoon, ci
a lui Daedalus. Patronul său divin e Hephaistos. Un poet
atras mai cu seamă de limpezimi, de manifestările apo-
linicului, de „amiaza cu miraje care pier”, de „amurgu-n
care peşti de aur suie / prin reci oglinzi, ca săbii în eter”,
dar sensibil şi la farmecul „nopţii cu mireasmă amăruie”
[1, p. 231].
Şt. Aug. Doinaş e un ilustrator de mitologii posibile.
Eugen Barbu se întreabă: este pământul românesc un te-
ren al miturilor? Al unei lumi de idei? Cu siguranţă că
este. Ion Gheorghe, cercetător al textelor vechi populare
în care a descifrat cu improvizaţii unele izvoare eline sau
preeline, a dovedit-o. Doinaş se mişcă în aceiaşi parame-
tri. Dacă admitem că şi acest pământ – şi autorul Iposta-
zelor „permută” poemele sale chiar în teritoriul originar,
fără a se sfii – poate să fie reînsufleţit de melodiile simul-
tane ale lumii în devenire a lui Dyonisos, dacă admitem că
omul provoacă în marea muzică a lumii vibraţia concor-
dantă a tuturor armoniilor sale, atunci poezia lui Doinaş
este profund revelatoare în acest sens, pentru că trăim
sui-generis într-o Eladă eternă. E lumea zeilor trişti de
perfecţiunea lor, de lumea tăcerii liturgice a pythagoree-
nilor, a lumii comune mediteraneene, pline de armonie,
raţiune, exultând ierarhia de care ne desparte, de fapt, un
absurd şi străin teritoriu geografic, dar nu unul spiritu-
al. Iată-l pe Doinaş în acest univers inextricabil în care
vântul este un eveniment şi strigătul nu încape decât pe
mare [2, p. 170].
După cum sublinia Cornel Regman, „mitologicalele” lui
Doinaş, plasate de obicei în cadru clasic, mai cu seamă
elin, exploatează un filon de psihologie crepusculară, cu
dorinţe şi aspiraţii contrariate (Acela-care-nu-se-teme-de-
nimic, Mistreţul cu colţi de argint), cu o viziune despre
 critică, eseu 143
dragoste care o situează în vecinătatea morţii, a monstruosului (Symposion,
Elegie, Omul din lună, Stea tristă, Forma omului). Platon a trecut pe aici, de unde
gustul pentru o mitologie à rebours, abisală şi onirică, în care nu faptele nasc
semnificaţii, ci semnificaţiile, impulsurile se traduc spontan în mit şi ritual.
Câte un poem e o mică flotă de trireme ordonată pitagoreic, între marea şi ce-
rul clasic, iar cât despre balade, unele transpun chiar în material sonor, cadenţa
de ceremonial şi mişcarea condensată a basoreliefurilor de pe frizele Eladei
(Funeraliile lui Demetrios, Balada schimbului în natură).
Ioan Mihuţ susţine că mitologia (cea greacă în special) i-a servit poetului ca
element de referinţă în explorarea zonelor cu lumini şi umbre ale umanită-
ţii, în „eroii emblematici” ai omenirii găsind întruparea unor tipuri-simbol, cu
valoarea universală, dincolo de spaţiul şi timpul istoric circumscrise: Orfeu,
Euridice, Oedip, Odiseu, Apollo, Niobe, Laokoon, precum şi Demetrios, Platon,
Diogene, Empedocle etc.
De exemplu, Omul cu compasul, poezie care dă titlul volumului, transcrie dia-
lectica opunând armoniei haosul, iar, prin restrângere de sens, vieţii moartea.
Simbolurile sunt definite oarecum din afară, cu o luciditate abia umbrită de
emoţie. Generatorul armoniilor este comparat cu „instrumentul de suflat” care
se umple de cântec. Poetul, creator al acestora şi îndrăgostit de ele în acelaşi
timp, este „inginer de armonii / şi cocostârc al zborurilor line”. Nici contras-
tarea distrugerii nocturne a acestor tipare în fabula lui Doinaş, care transcrie
permanentul flux şi reflux între armonie şi inform, nu e mai cutremurătoare, ci
e înfiorată de un melancolic regret [4, p. 66].
Tema poeziei, forţa creatoare a omului supus, antrenează imaginea învăţatului
grec din Siracuza secolului al III-lea î. de Hr., Arhimede. Poetul, la rândul său,
este considerat şi el un creator, un „savant” de altă factură, prin a cărui lucrare
intenţionează să aducă în lume armonia, aspiraţia spre înălţimi, spre zonele
nepătate, înalte ale spiritului. Poezia dă impresia unei confesări directe – uneori
amare – făcute la modul continuu, neîntrerupt, curgător, sub forma unui mo-
nolog interior. Discursul se derulează printr-un dialog imaginar cu marea şi cu
un ipotetic „stol” de zburătoare – motive menite să pună în evidenţă gândirea
şi concepţia poetului în relaţia directă cu lumea, cu concretul. Urmând mode-
lul lui Arhimede, poetul valorifică simbolul geometrului care deţine secretele
dinamicii universului, a cosmosului, aspirând la perfecţiune, la aşezarea unei
noi ordini în lume prin artă.
Perfecţiunea spre care tinde Arhimede este simbolizată prin geometria cercu-
lui, a sferei; poetul, întocmai ca predecesorul său antic, trasează, pe nisip, un
magic cerc, cu formula tainică a lucrurilor, dar care, până la urmă, este invadat
de bălării şi broaşte [3, p. 84].
Poezia conţine imagini de o plasticitate deosebită; versurile fiind percepute
mai mult vizual, excelează în sugestii printr-o largă paletă metaforică: cercul
desenat de artist este un inel în care încearcă să prindă rotirea stelelor în spaţiu,
acesta devenind astfel o medalie de foc şi magic Cerc; triunghiul divin este un
144 Limba ROMÂNĂ
cort de raze, iar clopotul – bronzul de seară; amfora corolelor de crin, fulgerul
cristalelor amare, aria nervurilor divine, coroana fluviilor formează o succesiune
imagistică revelatorie.
Aşadar, Doinaş manifestă preferinţă pentru personajul-simbol, pentru para-
bolă, pentru reconsiderarea unor mituri sau a unor instanţe devenite mitice,
îndemnându-ne la reflecţie.
O dovadă că Doinaş avea în aria surselor de inspiraţie misterele antice greceşti e
şi Orfica, poezie ce implică ideea eliberării prin moarte şi cea a întoarcerii într-o
stare de iniţiere. Ideea eliberării prin somn a sufletului din carcera ori mormân-
tul care este trupul („că viaţa e pedeapsă, iar trupul închisoare”), etapă ce precede
moartea, este frecventă în poezia lui Doinaş: „Îmi place dintre semeni treptat să
mă retrag: / în infinitul mare o arie să trag, / să ştiu un loc de umbră cu trepied şi
trepte / în care şapte tineri în togă să m-aştepte. / Un clopoţel s-anunţe, pe gan-
guri reci, pe dale / Sosirea mea ghicită din zgomot de sandale”.
În marile mistere iniţiatul moare în scopul unei renaşteri înnobilatoare. A doua
naştere, de ordin mistic, ce se repetă cu fiecare sacrificiu, face posibilă iden-
tificarea individului cu zeii. El devine unul dintre ei, dobândeşte nu numai
cunoaşterea divină, dar şi un suflet divin şi va avea puterea să acţioneze asupra
sufletelor altor oameni [5, p. 681].
Balada evocând Funeraliile lui Demetrios cucereşte prin incantaţiile melodice
ale versurilor şi prin vivacitatea tablourilor ce se succed în prezentarea întregu-
lui ceremonial întru cinstirea marelui general macedonean mort în captivitate.
În ultimă instanţă, gloria, ambiţia, norocul – ca şi nefericirile – îşi află locul
în lumea liniştii depline, pe celălalt tărâm: „Zeiţa mării se-ntrecea cu focul /
spre liniştea în care-şi află locul / ambiţia, durerea şi norocul / stârnite-n viaţă
tragic, an de an”. În faţa morţii există o egalitate a şanselor, indiferent de mo-
bilurile şi de zodia sub care ne ducem existenţa, de scopurile cărora ne-am
subordonat acţiunile şi credinţele noastre.
Mitologia elină îi oferă lui Doinaş concepţia unui sonet de o frumuseţe
deosebită, Apollo îmbrăţişând pe Dafne preschimbată în laur. Acest mit con-
stituie mărturia unor simţăminte în care se poate regăsi fiecare dintre cei
care ştiu să le trăiască cu o asemenea intensitate şi ardere interioară. Ge-
neza poeziei se află în figura mitologicei Dafne. Apollo a fost fermecat de
frumuseţea ei. Potrivit mitului, aceasta a fost prima iubire a zeului. Însă
Dafne a încercat în toate chipurile să-i scape, iar când Apollo era pe cale să
o prindă, şi-a implorat mama, care a transformat-o într-un laur, stăpânit cu
sfinţenie de Apollo.
Încă din prima strofă, care deschide perspectiva sonetului, aflăm frământarea
lăuntrică a celui împătimit de dragostea fierbinte a iubitei pedepsită de destin
care se răzbună, astfel, şi pe el: „O, Dafne, unde e văpaia ta? / În locul ei mă
bate-o frunză rece, / şi-un geamăt de tulpină crudă trece / prin tot ce, adorând,
nu pot uita”.
 critică, eseu 145
Memorabilă este şi Lampa lui Diogene, poezie actualizând mitul înţeleptului
antic grec, a cărui unealtă devine acum o veritabilă sursă de vitală lumină
pentru ceea ce semnifică făptura artistului, care modelează şi remodelează
lumea înconjurătoare după propria-i fire; acesta este rând pe rând: lumină
(...) şi adevăr al vieţii; un crin de foc cu vine străvezii, (...) petală (...) a florii
care arde la zenit; măsura frumuseţii; văpaie care-i face veşnic vii (pe eroi, pe
îndrăzneţi, pe visători). Diogene este simbolul înţeleptului care caută omul
adevărat: „Pe pragul vremii noastre caut omul”, asemenea filozofului cinic
grec Diogene din Sinope (412-323 î.e.n). Legenda spune că acesta locuia într-un
butoi, ziua umblând cu felinarul aprins în căutarea unui „om”. Omul vremii
lui Doinaş este o parte a înţelepciunii lui Dumnezeu, care, din înaltul zenitu-
lui de unde străluceşte, îşi trimite către noi petala acestei măreţe flori, pentru
minunata clipă ce nu cunoaşte limitele timpului, durata trecătoare şi imuabi-
lă a vremii [3, p. 64].
Poetul de azi nu mai crede însă că arta are o forţă în sine, ea se realizează în
lumi de sine stătătoare, orgolioase şi caste, eul constituind o posibilă reprezen-
tare a ei: „Eu şi vechii greci / cu totul altfel ne trăim infernul” – zice Doinaş,
care nu exorcizează cosmosul, ca Orfeu, ci se închide în infiniturile lui, cel ce nu
smulge naturii organe pentru sonuri divine, ca Pan, ci lasă natura să-l pătrun-
dă, să-l facă să vibreze delirant, cosmotic. O conştiinţă trează prin cultură însă
şi o cultură nostalgică îl îndeamnă, îl ispitesc şi îl ajută să vadă clar prin surul
crepuscular [6, p. 90].
În forma fixă a sonetului, statuare, versurile sunt migălos şlefuite, încât par a fi
turnate în bronz, de o muzicalitate sonoră ce încântă auzul.
Versuri pătrunzătoare sunt şi cele din poezia Niobe. Mitul spune că Niobe era
fiica lui Tantal şi soţia lui Amfion, regele Thebei. A avut mulţi fii şi, mândră de
numărul lor, a îndrăznit să spună că era mai presus chiar decât Latona (Leto),
care avusese numai doi, pe Artemis şi Apollo. Ca să o pedepsească pentru tru-
fia ei, aceştia i-au ucis toţi fiii, străpungându-i cu săgeţile. Niobe a fost trans-
formată de Zeus într-o piatră de pe muntele Sipilos, din care se spunea că se
prelingeau lacrimile sale. Trupurile fiilor săi au rămas neîngropate nouă zile,
pentru că Zeus îi transformase în pietre pe toţi cei prezenţi; în cele din urmă,
morţii au fost îngropaţi chiar de zei. Poezia este plină de rezonanţe. Toate ele-
mentele naturii sunt consonante durerii mamei. O întreagă natură se umani-
zează sub pana poetului. Personificările îmbracă haina hiperbolei: marele plâns
al stihiilor; fulgerul ţipete palide scoate; seara e lacrima zeilor. „Marele plâns” e
generalizat, e o suferinţă ce planează deasupra a toate, exprimându-se o durere
nemărginită.
Mihail Petroveanu susţine că Poezia este (în concepţia lui Doinaş) un pariu
cu sine, că, asemeni modelului ei elinic, ea poate fi şi creaţie, şi artă, iar poetul,
asemeni unui alt Orfeu, este un rapsod al cărui cântec îşi păstrează, dacă nu
îşi sporeşte, miza emoţională, virtutea de a ne iluziona asupra trăirilor lui reale
sau fictive, prin decantarea lor, cu alte cuvinte, prin elaborare sau compunere.
146 Limba ROMÂNĂ
În Oedip şi Sfinxul poetul declanşează configurarea timpului mitic: „Preacre-
dincioasă, / dormea sub el tăcerea pietrei: timpul / – silit, la noi, să curgă, în-
gheţase”. În această clipă, esenţă a timpului mitic, Doinaş extinde scenariul
legendar. Eroii sunt, de asemenea, legendari, dar Oedip şi Sfinxul nu sunt ad-
versari în sensul tradiţiei. Legenda spune că Oedip, fiul lui Laios, regele Thebei,
a fost singurul care a dezlegat enigma Sfinxului: „Care este fiinţa care diminea-
ţa merge în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei?”. Dând un răspuns
corect (omul), Oedip devine regele Thebei, iar sfinxul se aruncă de ciudă de
pe stâncă. În poezia lui Şt. Aug. Doinaş personajele se întâlnesc în iubire. Sfin-
xul este, pentru poet, un simbol feminin, eterna provocare a dragostei. Aşadar,
autorul creează un alt personaj, arhetipal, pereche antinomică de o profundă
valoare simbolistică, Sfinxul însemnând nu monstruozitatea, ci ispita: „O dată
doar de i-aş deschide gura / cu limba mea... / O dată doar pe / sâni – să-mi
lunec palma”.
În Oedip şi Sfinxul eul poetic meditează asupra condiţiei fiinţei umane. Poetul
reface semnificaţia mitului, împrumutându-i semnificaţia unui triumf asupra
morţii prin puterea eternă a iubirii (în mit – a raţiunii) [5, p. 682-683].
Obsesia statuarului versificaţiei denotă pasiunea lui Şt. Aug. Doinaş pentru cla-
sicitate. „Ce long regard sur le calme de dieu” – scria Valéry. O tandră întoarce-
re, în cazul poetului nostru, la mitologia greacă. Doinaş nu caută lumea clasică
din dezgust faţă de lumea modernă. Opţiunea este pur estetică. Din versurile
lui Doinaş, constată Eugen Simion, s-ar putea uşor alcătui o culegere de Poe-
mes antiques, care să evoce Sfinxul, pe Orfeu revenind din Infern, pe Pan su-
flând din trestii, centaurii şi nimfele, pe Ulisse şi, fireşte, pe Penelope, pe Apollo
îmbrăţişând pe Dafne, funeraliile lui Demetrios. Referinţele intertextuale sunt
numeroase şi arată preocuparea de a nu izola discursul liric, de a nu-l mărgini.
Valorificând simboluri de rezonanţă, după cum am remarcat, cele mai multe
însă au o valoare pur ornamentală. Preferinţele noastre se îndreaptă, evident,
spre cele dintâi. Reluând mituri vechi, poetul rareori le răstoarnă sensul, dar
le redimensionează cu fineţe. Lupta cu Minotaurul este o luptă cu Adevărul.
Cine o acceptă învinge sau este învins (Lupta cu Minotaurul). Orfeu, frecvent
invocat, este un mit mai mult al creaţiei decât al iubirii (Orfeu, Monolog, Orfeu
revenind din infern). Poetul mitic Orfeu nu este învins de slăbiciune (curiozi-
tate), ci de forţa lui: fiara din suflet care-l împinsese spre tărâmul de spaime.
Poetul însuşi se închipuie într-o singurătate deplină (şi scânteietoare), un Orfeu
pe treapta unui univers fără glas [7, p. 177].
Eroul liric al poeziei Orfeu revenind din Infern ilustrează condiţia artistului care,
în virtutea unei pasiuni puternice, transfigurează realul, subordonându-şi-l: „El
se-ntorcea, urmat. Şi n-avea voie / decât cu ochiul minţii să-şi privească / iubi-
rea. Îndoielnice privelişti / îl ispiteau, şi duhuri ştiutoare / a tot ce-aveau să fie,
fără lacrimi”.
Imaginea unui creator orfic aflat în căutarea sinelui său originar este şi cea a
unuia conştient de imposibilitatea acestei recuperări. Orfeu s-a întors şi se va
 critică, eseu 147
întoarce mereu din Infern cu numai umbra Euridicei; dar această umbră este
suficientă pentru ca Poezia, în spaţiul fictiv dintre adâncurile tenebroase şi pra-
gul superior al tâlcurilor, să deschidă mereu o nouă perspectivă asupra lumii.
În poemul Orfeu, numele cântăreţului apare doar în titlu, această absenţă fi-
ind complinită în subtext prin cel al Euridicei: Mă tem să nu te pierd, Euridice.
Şt. Aug. Doinaş modifică înţelesul mitului antic, împrumutându-i tâlcuri noi.
Dacă în mitul grec Euridice este înfăţişată în situaţia de captivă pe tărâmul
morţii (legenda spune că Persefona, înduioşată de cântecul lui Orfeu, i-o redă
acestuia pe Euridice, soţia sa, coborâtă în infern după ce a fost muşcată de un
şarpe, cu condiţia să nu se întoarcă s-o privească până va ajunge pe pământ. În
clipa când s-a întors spre ea, Euridice a dispărut pentru totdeauna), în poezia
lui Doinaş Euridice reprezintă amintirea vie a cântăreţului. Puterea eternă a
amintirii sugerează triumful vieţii asupra morţii: „Cu lira mea te-am smuls din
reci ţinuturi. / Ecoul încă vămile-l compun / din aştri, ca o coadă de păun” [5,
p. 680].
În Orfeu şi tentaţia realului, ordinea narării devine absolut firească şi nece-
sară, numai dacă vom vedea în coborârea lui Orfeu în tenebrele Hadesului şi
în episodul celei de-a doua pierderi a Euridicei un mit al unei crize a poeziei.
Ca orice poet inspirat, Orfeu a cântat, întâi, în mod spontan şi cu măiestrie,
ceea ce Muzele, mijlocitoare între om şi Apollo, zeul artelor, au hărăzit bu-
zelor sale să cânte; şi numai după aceea, într-un anumit prag al conştiinţei
sale artistice, a ajuns la o adevărată dramă spirituală, trăind o acută criză a
creaţiei. Acest prag îl indică experienţa-limită a morţii, pierderea Euridicei.
Episodul coborârii în Infern se luminează prin câteva întrebări esenţiale: Ce
înseamnă moartea Euridicei? Ce trebuie să înţelegem prin tentativa poetului
de a o readuce din tenebrele veşnice? Şi, în fine, ce semnificaţie are condiţia
pusă de zei – lui Orfeu îi este interzis s-o privească pe Euridice, cât timp ea
n-a trecut pragul de sus al Infernului –, precum şi imposibilitatea poetului
de a i se supune? Aceste întrebări constituie nodurile de reorientare a lecturii
mitului prin sugestie.
Manifestarea daimonului creaţiei din interiorul artistului îl împinge la un act ce
vădeşte lucrarea concretă a unei fatale lipse de măsură. Acestui poet, cu o conşti-
inţă exacerbată a propriilor virtuţi, în goană după realul pe care l-a pierdut, zeii
îi pun o singură condiţie, aparent simplă: să nu întoarcă ochii spre realitatea pe
care vrea s-o salveze de întuneric. Dar o asemenea condiţie contravine naturii
înseşi, orientate spre real, a lui Orfeu. De aceea, el se va întoarce spre Euridice, va
căuta să verifice cu ochii lui dacă ea îl urmează sau nu, nerăbdător să constate că
este din nou a lui. Şi astfel o va pierde, pentru a doua oară, şi, de data aceasta, de-
finitiv. Dar în felul acesta, şi numai în felul acesta, el devine cu adevărat Orfeu, zice
Doinaş, iar ceea ce pare o criză a inspiraţiei se dovedeşte a fi suprema confirmare
a unei absenţe a poeziei – criza adevărului poetic [8, p. 73].
Pentru un artist cu conştiinţa vie a culturii, miturile umanităţii reprezintă tot
atâtea texte posibile, care-i solicită o traducere imaginară. În putinţa noastră de
148 Limba ROMÂNĂ
a le citi mereu altfel, de a le da interpretări diverse, se ascunde, practic, posibi-
litatea noastră de a le rescrie. Imitatorii de rând se mulţumesc să povestească
isprăvile zeilor din Olimp, ca pe nişte fapte cu care n-au nici o legătura, pe
când Doinaş a recurs la miturile antichităţii pentru a valorifica, într-o manieră
modernă, simbolurile, conceptualizându-le ca deschise.
Polarizând miturile genezei şi ale sfârşitului, laicizate şi refuzându-şi orice fi-
guraţie antropomorfică, Inteligenţa, Fantezia, Tăcerea, Neantul, Absenţa, Vo-
calele, Necuvintele, Ficţiunea, Tiparele, Limbajul, Increatul, Eul modern etc. se
înfăţişează ca zei ai mitologiei lirice a timpului nostru: născându-se înarmaţi
până-n dinţi ca Pallas, frumoşi şi seducători ca Afrodita, capricioşi ca Zeus,
egocentrici ca Narcis, iscusiţi ca Hefaistos sau vicleni ca Hermes, ei îşi dispută
poetul modern, pentru a face din vocea lui propriul lor oracol. Cel ce se închi-
nă numai unuia dintre ei e urmărit de furiile celorlalţi, cel ce îi venerează pe
toţi nu e ocrotit de nici unul. În fine, poetul care va cuteza să se ia la întrecere
cu unul dintre ei va fi pus să-şi încerce instrumentul de-a-ndoaselea, şi, înfrânt,
asemenea lui Marsyas care l-a sfidat pe Apollo, va fi aninat de crengile unui
pin şi jupuit de viu. Comportamentul mitic implică devorarea mitopoetului de
către propria sa faună mitologică [8, p. 257].
Imaginea poeziei lui Doinaş ne duce cu gândul la o literatură bântuită de hime-
re legendare, clădită din materii trainice, întemeiate, mitologia greacă în special
fiindu-i un izvor important de inspiraţie.

bibliografie
1. Dumitru Micu, Limbaje moderne în poezia română de azi. Momente şi sinteze, Bucureşti,
Editura Minerva, 1986, 328 p.
2. Eugen Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în
prezent. Poezia română contemporană, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, 475 p.
3. I. Mihuţ, Ştefan Augustin Doinaş (scriitori români comentaţi), Bucureşti, Editura Recif,
1994, 127 p.
4. Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, 302 p.
5. Constantin Şchiopu, Poezia lui Şt. Augustin Doinaş: între mitic şi baladesc // Mihail Dol-
gan, Literatura română postbelică. Integrări, Valorificări, Reconsiderări, Chişinău, Tipografia
Centrală, 1998, 815 p.
6. Ion Negoiţescu, Lampa lui Aladin, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, 340 p.
7. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. II, Chişinău, Editura Litera, 1998, 312 p.
8. Ştefan Augustin Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974,
288 p.