Sãmanul Dionis

(caracterizarea personajului principal)

de M. Eminescu

Meritele lui Eminescu nu se înscriu doar în sfera creaþiei poetice, ci ºi în

aceea a prozei. El este cel care inaugureazã la noi proza filozoficã ºi fantasticã
(Sãrmanul Dionis, Umbra mea, Avatarii faraonului Tlà), este creatorul bazmului
cult (Fãt Frumos din Lacrimã) ºi al prozei de inspitaþie socialã (romanul Geniu
pustiu). Proza eroticã este ºi ea reprezentatã prin Cezara ºi La aniversarã.
În ce priveºte nuvela, mergând pe drumul deschis cu succes de Costache
Negruzzi (Alexandru Lãpuºneanu) ºi continuat apoi de Slavici, Eminescu creazã
nuvela Sãrmanul Dionis, reprezentativã pentru proza sa, pe care o citeºte la
cenaclul „Junimea“ în septembrie 1872 ºi care, deºi fusese pãtimitã cu neînþelegere
va fi publicatã în „Convorbiri Literare“ la sfârºitul anului 1872 ºi începutul lui
1873.
Sãrmanul Dionis, în care se face simþitã reflectarea subiectivã a lumii,
reuºeºte o serie de teme tipic romantice existente ºi în literatura universalã: natura,
iubirea (indisolubil legate de Eminescu), precum ºi condiþia omului de geniu. De
fapt, epitetul „sãrman“ din titlu se referã tocmai la acest fapt; epitetul simbolizeazã
eºecul încercãrii spirituale a lui Dionis (Dan) ºi nu condiþia materialã a eroului.
Dionis este un tânãr copist, care, deºi se trage dintr-o familie de aristocraþi,
are o situaþie materialã precarã. Este crescut de mama sa cu preþul unor mari
sacrificii.
În aceastã nuvelã, unde filozofia se înbina cu literatura (prima devine pretext
pentru cea de-a doua), Dionis, înzestrat cu o capacitate de înþelegere ieºitã din
comun, apare ca un om cu vãdite înclinaþii spre meditaþia filozoficã. ªi, pentru cã
speculaþiile filozofice nu-i sunt suficiente apeleazã ºi la învãþãturile lui Ruben, la
caretea de astrologie împrumutatã de la Riven. Astfel, într-o searã ploioasã ºi rece
se cufundã în descifrarea acestei cãrþi, dar da un moment dat lumânarea se
consumã, iar el continuã sã citeascã la lumina lunii. Acum el vede chipul îngeresc
al unei fete la fereastra casei vecine, dar acest chip va dispãrea curând în întuneric.
Drumul spre absolut este precedat de împlinirea spre iubire.
Pentru a putea descifra cartea, Dionis se întoarce în timp pe vremea lui
Alexandru cel Bun sub chipul calugãrului Dan, elevul dascãlului Ruben. De altfel,
spaþiul ºi timpul sunt coordonatele fundamentale ale nuvelei.
La îndemnul umbrei sale, Dan (Dionis) purcede la o cãlãtorie cosmicã în
lunã, alãturi de iubita sa Maria, fiica spãtarului Mesteacãn. Spaþiul selenar satisface
existenþele eroului, dar, pentru cã ºi aici fericirea este relativã datoritã triunghiului
în care se aflã ochiul de foc ºi proverbul scris într-o arabã stãveche, Dan încercã sã
dezlege aceastã enigmã; îndrãzneºte chiar sã se considere pãrintele Universului,
însuºi Dumnezeu („Oare fãrã s-o ºtiu nu sunt eu înuºi Dumne…“), fapt care îi aduce
prãbuºirea, întoarcerea la condiþia teluricã; cunoaºterea absolutului nu este posibilã.
Trezindu-se, Dionis îºi dã seama, cã de fapt, adormise într-o grãdinã. Dupã
ce se deºteaptã din nou vede la fereastra casei de vizavi o fatã ce corespunde celei
din vis. Îi trimite o scrisoare în care îi mãrturiseºte pasiunea pentru ea, apoi se
îmbolnãveºte. Este îngrijit de tutorele Mariei, dupã care se cãsãtoreºte cu aceasta,
cãsãtoria fiind vãzutã ca o împlinire a unei iubiri, a unei existenþe umane.
De fapt, Dionis, cãruia i se rãpesc tabloul ºi cartea pentru a fi împiedicat sã
mai aibã o nouã experienþã, este un om de geniu care aspirã spre absolut, însã,
având revelaþia imposibilitãþii atingerii acestestui absolut, el trãieºte o adevãratã
dramã.
Nuvela se structureazã pe ideea îndrãznelii de a cunoaºte.
Cãlãtoria sideralã a personajului excepþional, care acþioneazã în împrejurãri
excepþionale (aceste împrejurãri constituind substanþa liricã a nuvelei), este o
încercare de a-ºi depãºi condiþia teluricã. Din Lunã, Dan (Dionis) vede Pãmântul ca
pe un bulgãre negru ºi neînsemnat, imperiile sunt niºte „fãrãmãturele“, iar oamenii,
niºte vietãþi minuscule în comparaþie cu imensitatea Universului, aceastã idee fiind
prezentã ºi în Scrisoarea I: „Muºti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul“.
Pe aceastã planetã, Pãmânt, o planetã a meschinãriei, a unor lungi ºiruri de crime,
Dionis (Dan) se rãzbunã, trasformând-o într-un mãrgãritar albastru pentru salba
iubitei.
Personaj romantic, ca ºi celelalte personaje ale nuvelei, Dionis, care îºi duce
existenþa într-o camerã cu pereþii umezi ºi plini de mucegai, este nevoit sã accepte
realitatea potrivit cãreia îºi poate atinge idealul doar parþial ºi aceasta numai prin
iubire, care în plan terestru înseamnã creaþie.
Portretul sãu fizic se încadreazã în tiparele romantice: este de o frumuseþe
demonicã, cu pãrul negru, „pré lung care curge în viþe pe spate“; ochii îi sunt de o
adâncime tulburãtoare, iar faþa copilãroasã poartã în acelaºi timp amprenta
maturitãþii. Se poate spune cã Dionis ar putea fi ºi o proiecþie a poeului.
Pe Maria, fãpturã angelicã, seraficã, o caracterizeazã direct ºi foarte plastic:
„un înger blond ca o lacrimã de aur, mlãdioasã ca un crin de cearã“. Ruben este ºi
el de o „frumuseþe anticã“.
În ce priveºte arta narativã, în cazul nuvelei Sãrmanul Dionis, suntem puºi în
faþa unei naraþiuni fantastice în care întâmplãrile nu sunt cele ale unei „realitãþi“
imediate, ci ale unei realitãþi care se opune celei adevãrate. Prin urmare, fantasticul
poate fi definit ca o categorie esteticã manifestatã ca o dezordine într-o ordine datã.
Ca exemple de întâmplãri fantastice putem da cãlãtoria astralã efectuatã în vis

2
(visul, ca ºi revenirea romanticã, transmigrarea sufletelor, noaptea, vieþuirea pe o
altã planetã sunt motive romantice); cele trei ipostaze ale lui Dionis: Dionis – Dan
– Zoroastru ºi cele ale lui Ruben: dascãlul Ruben – anticarul Riven; transformarea
Terrei într-un mãrgãritar.
Dar în strânsã legãturã cu naraþiunea fantasticã se aflã descrierea, care ocupã
în nuvelã un loc important. Încã de la începutul nuvelei se realizeazã plasarea înrt-
un cadru romantic prin descrierea strãzilor noroioase, a cafenelelor mizere, a
atmosferei sumbre în general. Apoi, Eminescu descrie universul pe care Dan –
Dionis ºi l-a creat pe Lunã: a pus „trei luni ºi doi sori în adâncimea albastrã a
cerului“ din ºirurile de rmunþi ºi-a fãcut un castel. Este descrisã ºi camera lui
Dionis, descriere care contribuie la caracterizarea personajului: „…era o camerã
naltã, spaþioasã ºi goalã“, ai cãrei pereþi erau acoperiþi cu mucegai, pe patul fãcut
din câteva scânduri era ajezatã o „plupumã roºie“, în faþa patului se afla o masã, iar
pe jos erau întinse câteva sute de cãrþi greceºti.
Stilul este solemn vocabularul cuprinzând atât arhaisne cât ºi neologisme.
Deºi „poetul Eminescu a pus în umbrã pe prozator“, afirmã T. Vianu, în Arta
prozatorilor români, meninþând între proze Fat Frumos din Lacrima, Sãrmanul
Dionis, Cezara, Geniu pustiu, remarcã faptul cã din condeiul poetului au cãzut:
„câteva din frumuseþile cele mai de seamã ale artei româneºti de a povesti“ ºi cã
aceste noi valuri „îºi aflã aci începutul drumului prin lume“.
Analizând diferitele aspecte stilistice ale prozei eminesciene ºi cu precãdere
pe cele specifice nuvelei Sãrmanul Dionis, Tudor Vianu reþine printre
particularitãþi: caracterul fantastic al povestirii – „pictura fantasticã a realitãþii“;
caracterul fantastic ºi vizionar, arhitectura fabuloasã, barocã, cu simbolul care-i dau
„adâncimea unei vieþi morale“; imagini auditive; arta portretului; arta descrierii –
comparaþii morale „adicã acele care ilustrazã ºi întãresc o trãsãturã de caracter
vãzutã pintr-una spiritualã“; în felul acesta „comparaþia lui Eminescu
spiritualizeazã sensibilul, în acord cu întreaga tendinþã a artei lui scriitoriceºti“.
Eminescu este socotit mare artist în ceea ce priveºte zugrãvirea „vastelor
perspective, panoramice, a lucrurilor vãzute de departe ºi de sus“ (peisajul lunar,
fantazia lui Dionis).
„Caracterizarea mijloacelor lui Eminescu – remarca T. Vianu – n-ar fi cât de
cât completã, dacã n-am vorbi ºi despre ironia lui romanticã, adicã acea aplecare de
a lua în râs lucrurile sau gândurile în faþa cãrora se opreºte mai întâi cu gravitate:
un joc obiºnuit al Demiurgului romantic, care manifestã cu aceastã atitudine
libertatea lui neîngrãditã, puterea lui suveranã în acþiunea de a crea ºi de a distruge.
Pentru ilustrarea ironiei romantice a lui Eminescu, exemplele cele mai bune sunt de
cãutat în acele pagini al Sãrmanul Dionis“.

3
 Stan Laurenþiu
Marian