Riga Crypto și lapona Enigel

De Ion Barbu

În spațiul deloc întins al operei poetice a lui Ion Barbu, coexistă câteva forme de lirism, fiecare
ajunsă la expresia perfectă, așa încât în toate ciclurile sale există capodopere. O asemenea
capodoperă este balada “Riga Crypto și lapona Enigel”, inclusă în ciclul “Uvedenrode” din
volumul “Joc second” (1930).
Aparținând celei de-a doua etape a creației barbiene- etapa baladic-orientală-, balada propune o
noua formă de lirism- “lirismul absolut”, impersonal, “ritual de inițiere” în lucrurile esențiale:
“Fascinată doar de natura și devenirea Ființei, opera lui Barbu reintegrează, cu orfică seninătate,
ființa umană unui context cosmic și mitic” (I. Em. Petrescu). Prin baladele lui I. Barbu,
individualului (psihologic) și tipicului (social și de caracter) i se opune arhetipalul, iar “poeziei
leneșe” i se opune “istorisirea exemplară”, mitul poetic. Acesta propune, ca și geometria, un un
posibil model al lumii, liber de constrângerile realului. Aceste trăsături ale creației barbiene din
etapa a doua sunt evidente și în “Riga Crypto și lapona Enigel”, baladă cu elemente de artă
poetică și de legendă etiologică.
Tema iubirii imposibile se asociază cu tema cunoașterii și cu cea a opțiunii existențiale a omului
superior. Titlul este construit printr-un raport de coordonare între numele celor doi protagoniști,
ceea ce constituie un semnal al narativității textului poetic, întărit prin subtitlul baladă. Sintagma
de intitulare pare a fi alcătuită după modelul marilor povești de iubire din literatura lumii
(“Tristan și Isolda”, “Romeo și Julieta”), numai că îi situează încă de la început pe cei doi
protagoniști în lumi diferite. Substantivul “riga”(=rege, împărat) sugerează un spațiu oriental-
exotic, în vreme ce al doilea substantiv, “lapona”, trimite la un spațiu nordic, boreal.
Discursul poetic este structurat după modelul narațiunii în ramă. Primele patru strofe au rolul
unui prolog și dezvoltă tema creației și creatorului ( elementele de “ars poetica”). Prin discursul
dialogic, care amintește de invocația adresată muzei cu care se deschid poemele antice, se
fixează un cadru real. La o nuntă adevărată (“La spartul nunții, în cămară”), un nuntaș îi cere
menestrelului să-i “zică” balada cu “Enigel și riga Crypto”, balada nuntirii imposibile, a iubirii
neîmplinite. Artistul, creatorul căruia i se adresează “nuntașul fruntaș” (proiecția în text a
receptorului operei de artă), este imaginat ca “menestrel”, cântăreț al unui timp medieval, timp al
poveștilor de iubire curtenească, mereu visate, niciodată împlinite. Epitetul dublu și comparația
(“menestrel trist, mai aburit/ Ca vinul vechi ciocnit la nuntă”) sugerează nostalgia întoarcerii spre
originile poeziei (“cântare inițiatică”) și tristețea iscată sw rolul de cântăreț-bufon rezervat de
contemporani artistului (“[…] De cuscru mare dăruit/ cu pungi, panglici, beteli cu fundă”).
Termenul concret cu care este comparat menestrelul trimite la timpuri ale vechimii, când poezia
se asocia cu cântecul în riturile dionisiace. Creația este “joc second”, este “cântec larg”,
“oglindire înaltă”, purificată de imperfecțiunea realului. Balada care fusese cântată “cu foc acum
o vară” va fi rostită acum “stins, încetinel”. Antiteza reliefează diversitatea modurilor în care
poate fi interpretată opera : Erosul ca pasiune (zisă “cu foc”) sau iubirea ca aventură spirituală,
interioară, pură (zisă “stins”). Prin “cântec”, realitatea imperfect, limitată (“La spartul nunții, în
cămară”) și limitativă (“Ospățul tău limba mi-a fript-o”) este esențializată și sublimată, este
recuperată în sfera ideilor absolute. Astfel, la o nuntă care coboară iubirea în real, menestrelul va
cânta balada imposibilei nuntiri, refăcând prin artă monada ideală.
Subiectul baladei, care conține și elemente de legendă etiologică, este configurat ca o alegorie
după modelul baladelor germane. Eroii au valoare arhetipală, ilustrând două modele existențiale
distincte, opuse. Prin riga Crypto se exprimă conceptul “carpe diem” al omului care vegetează,
consumându-și existența mai ales la nivel biologic, instinctual, fără a putea accede la valorile
spirituale. Prin lapona Enigel se propune o reprezentare a conștiinței umane în aspirația ei spre
cosmic și universal, spre lumină și spre cunoaștere apolinică. Cel de-al treilea arhetip- soarele-
reprezintă conștiința universală, spiritul pur, “unul divin” al cunoașterii absolute. Poezia își
structurează astfel viziunea pe trei planuri. Planul inferior, al unei lumi vegetative, biologice, este
reprezentat prin Crypto, “mirele poienii”, structurat pe principiul “pământ”, definit prin
cunoaștere dionisiacă, prin eros ( prima treaptă a cunoașterii, pusă de Barbu sub semnul lui
Venus). Planul median, al unei lumi ordonate prin puterea rațiunii și a conștiinței, lume de o
coerență și transparență cristalină, este figurată prin ținutul boreal, mitica Hiperboreea: “La lămpi
de gheță, sub zăpezi/ Tot polul meu un vis visează”. Lumea din care prea-cumintea Enigel își
începe călătoria spre Soare este definită prin cunoaștere rațională (pusă de Barbu sub semnul roții
lui Mercur), structurată pe principiul “apă”(“că sufletu-i fântână-n piept”). În sfârțit, planul
superior, “mântuit azur”, este desemnat prin semnul Soarelui, simbol al cosmicului, al
cunoașterii absolute și a principiului “foc”. Această geometrizare a imaginarului poetic barbian
presupune și o corespondență între cele trei planuri. Relația dintre planuri se stabilește prin
călătoria inițiatică a lui Enigel și prin prezența celui de-al patrulea element primordial- aerul( “
Prin aer ud, tot mai la sud/ În noul an să-și ducă renii”; “Și somn e carnea, se dezumflă/ Dar vânt
și umbră iar o umflă”). Pornită în aventura inițiatică spre miazăzi, spre Soare,eroina poemului
reprezintă omului superior în aspirația spre apolinic, spre cunoașterea totală, pusă sub semnul
roții solare.
Povestea fabuloasă de iubire dintre cei doi eroi aparținând unor lumi antinomice a fost numită
“un Luceafăr întors”, cu roluri inversate. Expozițiunea baladei îi prezintă pe acești eroi, în două
secvențe descriptive de tip portret, din perspectiva naratorului heterodiegetic. Personajul
masculin, riga Crypto, aparține unei lumi inferioare, iremediabil mediocre, lume a văii (simbol al
golului spiritual, al absenței eului-conștiință) și a umbrei: “Des cercetat de pădureți/ În pat de râu
și humă unsă/ Împărățea peste bureți/ Crai Crypto, inimă ascunsă// La vecinic fiori de rouă,
parcă”. Numele protagonistului intră în relație directă cu sintagma metaforică “inimă ascunsă”,
sugerând cirscumcrierea într-un univers închis, solitar, enigmatic (cryptos, în greaca veche=
ascuns, tainic, încifrat, secret). În lumea căreia îi aparține prin naștere și destin (criptogama este
numele speciei de plante inferioare din care fac parte și ciupercile), eroul se singularizează
(precum Cătălina) prin rang (crai, rigă). El refuză însă a-și îndeplini destinul într-un spațiu al
vieții vegetative, inferioare, desemnat prin metafora “pat de râu” (care echivalează existența cu
“somnul rațiunii”), prin sintagma “humă unsă” (=existența telurică, fără rădăcini a ființei) si prin
simbolurile văii, al umbrei și răcorii. Portretul protagonistului se întregește prin caracterizarea
făcută de cei care aparțin acestei lumi: “Și răi ghioci și toporași/ Ieșeau din văi să-l ocărască,/
Sterp îl făceau și nărăvaș/ Că nu voia să înflorească”. Refuzul înfloririi, al nuntirii cu perechea
destinată lui în lumea de jos, semnifică refuzul împlinirii destinului într-o lumeontologic
inferioară. El năzuiește să depășească limitele condiției sale prin iubire, prin vis (cu gândul “la
veșnic tron de rouă parcă”). Dar, prizonier fără scăpare într-un spațiu al umbrei, al biologicului
(devenit un topospoetic numit de Barbu râpa Uvedenrode), el va trăi iubirea ca pe un “hybris,
pedepsit ca ]n orice tragedie, prin nebunia sau moartea protagonistului”(Ion Pop). Văzut din
perspectiva lui Enigel, ființa coborând dintre ghețuri și închinându-se la Soarele înțelept, “regele-
ciupercă” poartă pecetea urâțeniei, caracteristica oricărei făpturi care nu oglindește în sine
macrocosmosul (“rigă spân cu piele cheală”).
Celălalt personaj arhetipal este Enigel, mica laponă care întruchipează o umanitate superioară, o
lume cu o structură cristalină incoruptibilă, capabilă să reflecte prin “roata albă” a spiritului
adevărurile revelate prin cunoaștere. Numele eroinei sugerează această structură prin simetria cu
care alternează vocalele și consoanele, prin armonia sonoră. El poate avea ca etimon substantivul
“angel”(=înger), reliefând aspirația spre celest sau poate fi combinat din rădăcina “enig” a
cuvântului “enigma” și substantivul “gel” (substanță organică amorfă), cu trimitere la principiul
feminin. Epitetele “mică, liniștită, preacuminte”, asociate numelui protagonistei, evidențiază
natura ei echilibrată, rațională, apolinică.
Surprinsă intr-o călătorie inițiatică dinspre spațiile boreale spre sud, spre tărâmurile Soarelui,
Enigel străbate drumul transhumanței ca pe un drum al inițierii, ca pe o aventură a cunoașterii: “
De la iernat la pășunat/ În noul an să-și ducă renii/ Prin aer ud, tot mai la sud/ Ea poposi pe
mușchiul crud/ La Crypto, mirele poienii”. În scenariul narativ, popasul lui Enigel în lumea lui
Crypto reprezintă momentul-intrigă, iar în scenariul inițiatic- prima treaptă a cunoașterii.
Întâlnirea eroilor care aparțin unor lumi diferite e posibilă- ca și în “Luceafărul”- doar în spațiul
visului și în durată nocturnă, când “vocile” subconștientului și ale inconștientului nu mai sunt
cenzurate de rațiune. Simptomatic, discursul poetic se modifică, “vocea” naratorului fiind
substituită de “vocile” personajelor, iar nararea prin relatare, înlocuită de modalitatea narării prin
reprezentare. Cele trei încercări ale “regelui-ciupercă” de a o determina pe “lapona dreaptă,
Enigel” să renunțe la călătoria spre miazăzi, la aspirația spre o existență solară se cristalizează ca
tentații ale trăirii imediate, materiale, instinctuale. El îi oferea valorile supreme ale lumii lui-
dulceață, fragi-, valori materiale însă, îndemnând-o, așadar, să guste bucuriile lumii senzoriale,
bucuriile unei existențe telurice “în somn fraged și răcoare”. Derizoriile ispitiri, însoțite de
gesturi de o teatralitate comică, de un joc de marionetă, vorbesc despre căderea tragic-omenească
în automatisme existențiale, despre uitarea unor năzuințe fundamentale. Crypto găsește însă în
sine puterea de a depăși acest tipar existențial , refuzând trădarea visului închis în “inima-i
ascunsă”. Spre deosebire de Cătălina, el este gata să se sacrifice pentru visul de lumină, alegând
să-i fie aproape ființei iubite, chiar dacă această apropiere este mortală pentru firava sa făptură: “
Dacă pleci să culegi/ Începi rogu-te cu mine”. Și tot ca o replică polemică la poemul eminescian,
unde eroina pare a se lăsa înduplecată să piardă “dorul de părinți/ Și visul de luceferi”, Enigel
depășește proba ispitirii, refuzând să se abată din drumul spre ultima treaptă a cunoașterii.
Monologul ei, de mare densitate ideatică, exprimă crezul omului superior, care triumfă asupra
limitelor sale sufletești și biologice, alegând calea regală a Soarelui, optând ferm pentru
cunoașterea apolinică, totală, care dăruiește nemargini (“orizont nemărginit”) lumii ei: “La lămpi
de gheață sub zăpezi/ Tot polul meu un vis visează...”, “Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Și ursul alb
[animal puternic, Mare Spirit al spațiului boreal] mi-e vărul drept/ Din umbra deasă desfăcută/
Mă-nchin la soarele-nțelept”. Ultimele două versuri surprind metaforic depășirea existenței
telurice prin cultul valorilor spirituale, prin conștientizarea esenței solare a ființei umane. Precum
Demiurgul eminescian, Enigel definește în antiteză doua modele ontologice. Prin spațiul umbrei,
ea vorbește despre existența omului care trăiește ca ființă biologică (sugestie textualizată prin
metonimia “carne”: “La umbră numai carnea crește/ Și somn e carnea, se dezumflă...”). Prin
spațiul luminii, al oglindirii și al profunzimii (“fântâna” din piept), se sugerează spiritul spiritul
uman care se împlinește prin cugetare, prin cunoaștere. Asocierea simbolului acvatic cu motivul
vieții spirituale în metafora “sufletului-fântână” generează o tulburătoare definire a omului
superior, în opoziție cu “făptura mai firavă” a omului comun, pentru care gândul este “pahar cu
otravă”.
Opțiunea eroinei este cea a clasicismului, semnificând triumful apolinicului asupra
dionisiacului. Viziunea solară a lui I. Barbu este plasticizată admirabil prin simbolul cunoașterii
absolute, Soarele, și prin metafora “sufletului-fântână”, oglindă care reflectă lumina spiritului
pur. “Roata albă” care “zace-n sufletul fântână” închipuie, prin sugestiile formei perfecte și prin
simbolismul cromatic, conștiința umană, eul-spiritual care își sporește forța sub lumina tutelară a
Soarelui: “Mă-nchin la soarele-nțelept/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Și roata albă mi-e stăpână/
Ce zace-n sufletul-fântână// La soare roata se mărește...”. Devenite laitmotive ale poeziei,
simbolul soarelui și al sufletului-fântână (sugerând și principii esențiale ale vieții) transmit
mesajul filosofic al poemului.
Se regăsesc aici trei dintre simbolurile recurente în poezia lui Ion Barbu: nunta, soarele și
oglinda. Aspirația spre absolutul cunoașterii este exprimată ca fascinație a solarității, iar
desăvârșirea acestui elan este imaginată ca o “nuntă necesară”, ca o logodnă cosmică (“soarele,
aprins inel”), spre care conduce oglindirea în “sufletul-fântână” a platonicienelor “Idei eterne”.
Câmpurile de semnificații ale acestor simboluri interferează, generând o rețea de sensuri
stratificate, a căror menire este aceea de a comunica încifrat, în regimul alegoriei, experiențe
ontologice și gnoseologice fundamentale. Asemenea experiențe modelatore îi sunt atribuite lui
Enigel, care, depășind momentul dilematic cu omenești ezitări (“Plângi, preacuminte Enigel”),
intră definitiv sub semnul Soarelui. Pentru regele ciupercilor însă, întâlnirea cu “aprinsul inel” al
soarelui este distructivă (punctul culminant al narațiunii alegorice). Prin apelul la limbajul
incantatoriu al descântecului și la simbolistica blestemului folcloric, poetul (re-prezentat prin
naratorul auctorial, al cărui discurs revine în prim-plan) imaginează metamorfoza lui Crypto,
care se transformă în ciupercă otrăvitoare (elemente de legendă etiologică, în care se explică
prin cauzalitate magică apariția unei specii de plante, a unei forme de relief, a unei vietăți etc.)
Deznodământul poveștii imposibilei iubiri valorifică în chip neașteptat motivul nunții
împărătești, cu care se încheie basmele. Nuntirea nebunului rigă Crypto (amintind de nebunia
regelui Lear) cu “măsălarița mireasă” (plantă otrăvitoare, ca și laurul) valorizează negativ
motivul basmic (creând un antimotiv), pentru că nu reprezintă încununarea izbânzii eroului, ci
prăbușirea lui definitivă. Cel care aspirase nebunește spre o mireasă ideală (Enigel, ființa
superioară lui), refuzând nuntirea cu perechea predestinată lui-“vrăjitoarea mânătarcă”, ființa de
același regn, aparținând aceleiași lumi-este pedepsit cu dezrădăcinarea, cu alienarea, cu rătăcirea
unui “fiu risipitor”, căruia nu-i mai este îngăduită întoarcerea:”[…] De a rămas să rătăcească/ Cu
altă față, mai crăiască:// Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum să
iasă/ Cu măsălarița-mireasă,/ Să-i ție de împărăteasă”. Se împlinește astfel hybrisul: eroul
plătește nemăsurat îndrăzneala de a fi năzuit la o iubire peste fire.
Numită de autorul însuși “Luceafăr întors” datorită “inversării sistemului de valori”, balada
poate fi “citită”, întocmai ca poemul eminescian și ca lirică a măștilor. “Crypto e poetul,
creatorul și el plătește, cu nebunia, încercarea de a-și modifica condiția, de a trăi. Fiind blestemat
să nu se exprime în felul oamenilor, să nu trăiască, el păcătuiește prin iubire. Dacă Hyperion al
lui Eminescu este pedepsit numai cu priveliștea însoțirii pământești dintre Cătălin și Cătălina,
Crypto e pedepsit cu pierdera minții. […] Ca și “Luceafărul”, “Riga Crypto și lapona Enigel”
este povestea poetului” (N. Manolescu).
Această re-lectură critică a structurilor poematice atestă, încă o dată, faptul că o creație
autentică este un cântec larg, cu resurse de interpretare nicicând epuizate, așa cum este balada lui
Ion Barbu, care vorbește lumii despre condiția umană, despre modelele ontologice și cognitive,
despre “căderea” celui care nu-și cunoaște limitele și despre înălțarea ființei însetate de
cunoaștere sau chiar despre “povestea poetului” care încearcă, zănatic și fără sorți de izbândă, să
închidă absolutul ideii și al trăirii în lumea lui de cuvinte și de cântec.