RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL

DE ION BARBU

În spațiul operei poetice aparținându-i lui Ion Barbu, coexistă câteva forme de lirism,
fiecare ajunsă la expresia perfectă. O asemenea capodoperă este balada ,,Riga Crypto și lapona
Enigel”, inclusă în ciclul ,,Uvedenrode” din volumul ,,Joc secund”, apărut în 1930.

Aparținând etapei baladic-orientale, această creație lirică propune o nouă formă de lirism
- ,,lirismul absolut”, impersonal ,,ritualul de inițiere” în lucrurile esențiale: ,,Fascinată doar de
natura și devenirea Ființei, opera lui Barbu reintegrează ființa umană unui context cosmic și
mitic”. (Ioana Em. Petrescu).

Tema iubirii imposibile se asociază cu tema cunoașterii și cu cea a opțiunii existențiale a

omului superior.

Titlul este construit printr-un raport de coordonare între numele celor doi protagoniști,
ceea ce constituie un semn al narativității textului poetic, întărit prin subtitlul ,,baladă”.
Substantivul arhaic ,,riga” (rege) sugerează un spațiu oriental – exotic, iar cel de-al doilea
substantiv, ,,lapona” (locuitoare a Laponiei) trimite la un spațiu nordic, boreal.

Discursul poetic este structurat după modelul narațiunii în ramă. Primele patru strofe
constituie rama poveștii de iubire și dezvoltă tema creației și a creatorului (elementele artei
poetice). Prin discursul dialogat, care amintește de invocația adresată mizei din poemele antice,
se fixează un cadru real. La o nuntă adevărată, împlinită (,,La spartul nunții în cămară”), un
nuntaș îi cere menestrelului să-i ,,zică” balada cu Enigel și riga Crypto, balada nuntirii
imposibile, a iubirii neîmplinite. Artistul, creatorul căruia i se adresează ,,nuntașul fruntaș”
(proiecția în text a receptorului operei de artă), este imaginat ca ,,menestrel”, cântăreț al unui
timp medieval, timpul poveștilor de iubire curtenească, mereu visate, niciodată împlinite. Dublul
epitet și comparația ,,menestrel trist, mai aburit/ Ca vinul vechi ciocnit la nuntă” sugerează
nostalgia întoarcerii spre originile poeziei (,,cântare inițiatică”). Creația este ,,cântec larg”, iar
balada care fusese cântată ,,cu foc acum o vară” va fi rostită acum ,,stins, încetinel”.

Subiectul baladei este configurat ca o alegorie. Eroii au o valoare arhetipală (model

original care stă la baza unui mit, a unei legende), ilustrând două modele existențiale distincte,
opuse. Prin riga Crypto este ilustrat omul care vegetează, consumându-și existența mai ales la
nivel biologic, instinctual, fără a putea cunoaște valorile spirituale. Prin lapona Enigel se propune
o reprezentare a conștiinței umane în aspirația ei spre cosmic și universal, spre lumină și spre
cunoaștere. Cel de-al treilea arhetip, Soarele, reprezintă conștiința universală, spiritul pur al
cunoașterii absolute.
 Poezia își structurează astfel viziunea pe trei planuri. Planul inferior, al unei lumi
vegetative, biologice, este reprezentat prin Crypto, ,,mirele poienii”, structurat pe
principiul ,,pământ”, definit prin Eros (prima treaptă a cunoașterii, pusă de Barbu sub semnul lui
Venus). Planul median, al unei lumi ordonate prin puterea rațiunii și a conștiinței, lume de o
transparență cristalină, este figurată prin ținutul boreal : „La lămpi de gheață, sub zăpezi,/ Tot
polul meu un vis visează”. Lumea din care „prea cumintea” Enigel își începe călătoria spre Soare
este definită prin cunoaștere rațională (pusă sub semnul lui Mercur), structurată pe principiul
„apă” („că sufletu-i fântână-n piept”). Planul superior este desemnat prin semnul Soarelui,
simbol al cosmicului, al cunoașterii absolute și al principiului „foc”. Această geometrizare a
imaginarului poetic barbian presupune și o corespondență între cele trei planuri. Relația dintre
planuri se stabilește prin călătoria inițiatică a lui Enigel și prin prezența celui de-al patrulea
element primordial – aerul ,,Prin aer ud, tot mai la sud/ În noul an să-și ducă renii”. Pornită în
aventura inițiatică spre miazăzi, spre Soare, eroina poemului reprezintă omul superior în aspirația
spre cunoașterea totală, pusă sub semnul roții solare.

Povestea fabuloasă de iubire dintre cei doi eroi aparținând unor lumi opuse a fost numită
de Ion Barbu „un Luceafăr întors”, cu roluri inversate. Expozițiunea baladei îi prezintă pe acești
eroi, în două secvențe de tip portret. Personajul masculin, riga Crypto aparține unei lumi
inferioare, mediocre, lume a văii (simbol al golului spiritual, al absenței eului – conștiință) și a
umbrei: „Des cercetat de pădureți/ În pat de râu și humă unsă”. Numele protagonistului intră în
relație directă cu sintagma metaforică ,,inimă ascunsă”, sugerând apartenența la un univers
închis, solitar, enigmatic (,,cryptos” în limba greacă însemnând ascuns, tainic, încifrat, secret). În
lumea căreia îi aparține prin naștere și destin (cryptogama definind specia de plante inferioare
din care fac parte și ciupercile), eroul se individualizează prin rang (crai, rege). El refuză însă
a-și îndeplini destinul într-un spațiu al vieții vegetative, inferioare. Portretul protagonistului se
întregește prin caracterizarea făcută de cei care aparțin acestei lumi: „Și răi ghioci și toporași/
Ieșeau din văi să-l ocărască,/ Sterp îl făceau și nărăvaș/ Că nu voia să înflorească.” Refuzul
înfloririi, al nuntirii cu perechea destinată lui în lumea de jos semnifică refuzul împlinirii
destinului într-o lume inferioară. El năzuiește să depășească limitele condiției sale prin iubire.
Văzut din perspectiva lui Enigel, ființa ce se închină la Soarele înțelept, ,,regele ciupearcă”
poartă pecetea urâțeniei, caracteristică oricărei făpturi care nu oglindește în sine absolutul.

Celălalt personaj este Enigel, mica laponă care întruchipează o umanitate superioară, o
lume capabilă să reflecte prin ,,roata albă” a spiritului adevărurile relevante prin cunoaștere.
Numele eroinei sugerează această structură, prin armonia sonoră. El își poate avea originea în
substantivul ,,angel” (înger), reliefând aspirația spre celest. Tudor Vianu considera numele
protagonistei derivat din denumirea Ingului, râu nordic al Europei. Epitetele ,,mică, liniștită”,
asociate numelui fetei evidențiază natura ei echilibrată, rațională, apolinică.

Surprinsă într-o călătorie inițiatică dinspre spațiile boreale spre sud, spre tărâmurile
Soarelui, Enigel străbate drumul transhumanței ca pe o aventură a cunoașterii: ,,De la iernat la
pășunat/ În noul an să-și ducă renii”. Popasul lui Enigel în lumea lui Crypto reprezintă momentul
– intrigă. Întâlnirea eroilor care aparțin unor lumi diferite e posibilă doar în spațiul oniric și în
durată nocturnă.

Cele trei încercări ale ,,regelui ciupearcă” de a o determina pe ,,lapona dreaptă, Enigel” să
renunțe la călătoria spre sud, la aspirația spre o existență solară se cristalizează ca tentații ale
trăirii imediate, materiale, instinctuale. El îi oferea valorile lumii lui (,,dulceață”, ,,fragi”), valori
materiale însă, îndemnând-o să guste bucuriile lumii senzoriale, bucuriile unei existențe telurice
(aparținând pământului) ,,în somn fraged și răcoare”. Crypto este gata să se sacrifice pentru visul
fetei, alegând dă-i fie aproape ființei iubite, chiar dacă această apropiere este mortală pentru
firava sa făptură. Enigel depășește proba ispitirii, refuzând să se abată din drumul spre ultima
treaptă a cunoașterii. Monologul ei exprimă crezul omului superior care triumfă asupra limitelor
sale sufletești și biologice, alegând calea Soarelui, optând pentru cunoașterea apolinică, totală,
care dăruiește nemărginirea lumii ei: ,,La lămpi de gheață sub zăpezi/ Tot polul meu un vis
visează”. Prin spațiul umbrei, ea vorbește despre existența omului care trăiește ca ființă
biologică: ,,La umbră numai carnea crește.” Prin spațiul luminii și al profunzimii ,,ce zace-n
sufletul fântână” se sugerează spiritul uman care se împlinește prin cunoaștere.

Se regăsesc trei dintre simbolurile întâlnite frecvent în poezia lui Ion Barbu: nunta,
soarele și oglinda. Aspirația spre absolutul cunoașterii este exprimată ca fascinație pentru Soare,
iar desăvârșirea acestui ideal este imaginată ca o nuntă necesară, ca o logodnă cosmică spre care
conduce oglindirea în ,,sufletul fântână”.

Pentru Crypto însă, întâlnirea cu Soarele este distructivă. Apelând la un limbaj al

descântecului și la simbolistica blestemului folcloric, poetul imaginează metamorfoza
protagonistului într-o ciupercă otrăvitoare.

Deznodământul poveștii imposibilei iubiri relevă nuntirea nebunului rigă Crypto

cu ,,măselarița mireasă” (plantă otrăvitoare, ca și laurul), reprezentând prăbușirea definitivă a
acestuia. Cel care aspirase nebunește spre o mireasă ideală (Enigel, ființa superioară lui), este
pedepsit cu dezrădăcinarea, cu alienarea: ,,De a rămas să rătăcească/ Cu altă față, mai crăiască”.
Eroul plătește astfel nemăsurat îndrăzneala de a fi năzuit la o iubire peste fire.

Balada lui Ion Barbu vorbește lumii despre condiția umană, despre modele ontologice
(ale existenței) și cognitive (ale cunoașterii), despre căderea celui care nu-și cunoaște limitele și
despre înălțarea ființei însetate de cunoaștere sau chiar despre ,,povestea poetului” (Nicolae
Manolescu) care încearcă, fără sorți de izbândă, să închidă absolutul Ideii și al trăirii în lumea lui
de cuvinte și de cântec.