Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu

Poezia Riga Crypto şi lapona Enigel face parte din volum Joc secund, publicat în anul 1930. Autorul
îşi subintitulează poezia Baladă şi o include în ciclul Uvedenrode, deci în etapa baladică şi orientală, dar, de fapt,
răstoarnă în mod lent conceptul tradițional, realizându-se ca un autentic poem alegoric.
Tematica ilustrează imposibilitatea iubirii văzută ca o cale de acces spre înţelegerea sensurilor lumii,
neputinţa depăşirii propriei condiţii. Titlul baladei este construit pe ideea cuplului, dar în acest caz acesta nu se
întregeşte datorită incompatibilităţii dintre cei doi eroi, care fac parte din regnuri diferite. Fiecare se află pe o treaptă
superioară în propria lume, dar povestea de dragoste este imposibilă mai ales datorită aspiraţiilor fiecăruia. Numele
Crypto face trimitere la caracterul ascuns al regelui, dar şi la natura sa vegetală, la specia de ciuperci a cryptogamelor.
Enigel provine din suedezul angel (înger), subliniindu-se astfel puritatea, inocenţa personajului feminin.
Textul conține douăzeci și șapte de strofe și este structurat pe două părţi reunite după tehnica povestirii în
ramă (a povestirii în povestire), ambele înfăţişând câte o nuntă: una lumească (posibilă), alta fantastică (imposibilă).
Prima poveste devine astfel cadrul celei de-a doua, urmând derularea spectacolului sub „bagheta regizorală” a
menestrelului.
Prima parte cuprinde primele patru strofe care au rolul de prolog al baladei şi reprezintă dialogul
menestrelului cu un „nuntaş fruntaş”. Se face trimiterea spre un timp mitic, spre Evul Mediu, prin adresarea directă
către cel care va rosti povestea tragică a laponei Enigel şi a lui riga Crypto și se conturează o atmosferă lumească, de
nuntă, momentul surprins fiind cel al „spartului nunţii, în cămară”, când îndemnat de nuntaşi, menestrelul „ zice”
despre o poveste de dragoste tristă, dintre „lapona Enigel şi Crypto, regele ciupearcă”
În a doua parte, este prezentat regatul craiului Crypto, o lume ascunsă, un ţinut al întunericului, simbolizând
lipsa cunoaşterii. Este surprins, de asemenea, portretul regelui, o fire ciudată, închisă, un inadaptat, ocărât de supuşi
că nu îşi împlineşte menirea: „Şi răi ghioci şi toporaşi /Din gropi ieşeau, să-l ocărască, / Sterp îl făceau, şi nărăvaş,
/Că nu voia să înfloreasc”, adică să se împlinească prin atingerea uni ideal, cel al cunoașterii prin iubire. În opoziție
cu portretul rigăi Crypto, portretul laponei, se remarcă prin gingăşie, puritate „Laponă mică, liniştită/ Cu piei, pe nume
Enigel”. Tânăra Enigel vine din ţinuturile arctice, geroase şi se îndreaptă spre sud, în căutare de soare şi lumină –
simbol al cunoaşterii. Altfel spus, ea pornește din Nordul înghețat al ideilor spre Sudul vieții, adică spre implinirea
unui ideal, a unui țel mai înalt – spiritualitatea. Motivul transhumanței capătă – într-un astfel de context – sensul
marilor căutări, intrând în reală opoziție cu condamnarea la stagnare și involuție a lui Crypto. Deosebirile sunt
prezentate cu ajutorul antitezelor şi a imaginilor care descriu mediul existenţial al celor doi. Lumea lui Crypto se
defineşte prin umezeală şi răcoare: „În pat de râu şi humă”, în timp ce lumea laponei este un spaţiu rece: „În ţări de
gheaţă urgisită”, fapt care explică atracţia ei spre soare şi lumină.
Dincolo de cele două portretizări ale protagoniștilor, Ion Barbu transferă – ca și în Luceafărul lui Eminescu –
realul în vis (acesta aparținând tot fetei). Locul narațiunii baladești îl ia dialogul, chemările de ceremonial magic
aparținând de data aceasta inferiorului. Trei trepte tensionale cunoaște demersul lui Crypto: mai întâi el îi oferă fetei o
esență a lumii peste care domnește („Enigel, Enigel, / Ţi-am adus dulceaţă, iacă/ Uite fragi, ţie dragi/ Ia-i şi toarnă-i
în puiacă”). Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „- Rigă spân, de la sân,/ Mulţumesc Dumitale. / Eu mă duc să
culeg / Fragii fragezi, mai la vale.” Fără să-și piardă speranța, riga este gata să accepte sacrificiul suprem în numele
iubirii: „Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te cu mine.” Lapona înţeleaptă îl refuză şi de data aceasta, arătându-i
motivele pentru care nuntirea lor este imposibilă: Crypto este „umed şi plăpând” şi este sfătuit să aştepte să se coacă:
„Teamă mi-e, te frângi curând, / Lasă. Aşteaptă de te coace.” Opoziţia copt / necopt se referă de fapt la opoziţia soare
/ umbră, care subliniază, de fapt, relaţia fiecăruia cu universul, incompatibilitatea peste care niciunul dintre ei nu poate
trece fără să se piardă pe sine. Crypto se teme de lumina soarelui: „de soare, / Visuri sute, de măcel, / Mă despart. E
roşu, mare, / Pete are fel de fel”, în timp ce lapona aspiră spre acesta: „Că dacă-n iarnă sunt făcută, / Şi ursul alb mi-
e vărul drept, / din umbra deasă, desfăcută, / Mă-nchin la soarele-nţelept.” .
Refuzat și de această dată, „regele ciupearcă” îi propune valorile supreme ale lumii sale – somnul fraged și
răcoarea – care ar lecui ființa de zbuciumul solar al căutării:„Lasă-l, uită-l Enigel/ În somn fraged și răcoare”. Ultima
încercare pe care o face riga este urmată de un refuz şi mai categoric. Fiinţa superioară îşi dă seama că iubirea lor nu
este posibilă şi că opoziţia dintre soare şi întuneric, dintre raţiune şi instinct nu va putea fi niciodată anulată: „La
soare, roata se măreşte; / La umbră numai carnea creşte”.
Există o anumită gradaţie în refuzul fetei: la început, verbul la indicativ „mă duc” sugerează hotărârea de a-şi
urma calea; a doua oară, condiţional-optativul „te-aş culege” exprimă nehotărârea acesteia, iar în final, sintagma „ca o
lamă de blestem” sugerează suferinţa tinerei care înţelege că nu poate rămâne alături de rege. Simbol al ființei
superioare, al omului de geniu, Enigel deplânge ființa umană duală, ce oscilează în permanență între ideal și material,
între rațional și instinctual, între viață și moarte, conștientizând drama geniului care ar putea fi tentat de o iubire
efemeră ce stingherește aspirația spre cunoșterea absolută.
Refuzul laponei este fatal pentru rigă, deoarece, dorind să-şi urmeze aspiraţia spre fiinţa superioară, „regele-
ciupearcă” este pedepsit pentru îndrăzneala lui şi transformat în ciupercă otrăvitoare: „Dar soarle, aprins inel, / Se
oglindi adânc în el; [...] Şi sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte.”. Astfel, încercarea lui Crypto de a
schimba ordinea firească a lumii eşuează, iar ordinea este în final restabilită. Cel ajutat „De-o vrăjitoare mânătarcă, /
De la fântâna tinereţii” pentru a se putea împlini, ajunge, prin oglindire (un alt motiv esenţial al poeziei), să se
însoţească cu o fiinţă din lumea lui, „Cu măsălariţa-i mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă.” Opoziţia dintre cele două
fiinţe, una umană, cealaltă vegetală, este subliniată şi în final prin antiteza „fiară bătrână” / „făptură mai firavă”:
„Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă.”
Natura umană a laponei nu se poate degrada prin acceptarea unei existențe inferioare. Riga este steril,
simbolizând Increatul, pe când existența solară a lui Enigel implică evoluția. Crypto tinde spre uman, dar este respins
de acesta, căci visul laponei înseamnă în primul rând căutarea sufletului și a afectului: „Mă-nchin la soarele-nțelept, /
Că sufletu-i fântână-n piept Și roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul fântână”. Metaforic vorbind, „roata”
poate fi refracția soarelui în fântâna sufletului, fapt care îl determină pe Marian Mincu să afirme: „Soarele reprezintă
ultima tentație a experienței poetice barbiene”.
Stilul este dominat de elemente-simbol, exprimate într-un limbaj oral, familiar, ce face din poem o creație alegorică și
filozofică, trimițând la filonul popular prin utilizarea unor cuvinte ca: „iaca”, „puiacă”, „adăstă,” „poposi”. Însă, modernismul
creației barbiene este evident în caracterul metaforic al întregii poezii, limbajul artisticfiind dominat de simboluri susținute de
motive poetice: transhumanța („De la iernat la pășunat, / În noul an să-și ducă renii”), tentația Sudului („Prin aer ud, tot mai
la Sud”), visul („Pe trei covoare de răcoare / Lin adormi torcând verdeață”), motivul luminii și al umbrei, toate îmbinate într-o
manieră poetică absolut originală. Metaforele cu valoare de simbol („lămpi de gheață”, „roata albă”, „sufletul-fântână”, „pahar
e gândul cu otravă”),deși greu de decodificat se încadrează perfect în structuri poetice unde își dezvăluie sensul.
Versurile cu masura variabilă, de la 5 la 9 silabe și cu o rimă complexă în care se îmbină monorima cu rima încrucișată
și îmbrățișată sporesc muzicalitatea poemului, în pofida sintaxei ciudate, la care se adaugă și rima interioară a unor versuri („De la
iernat, la pășunat”; „Prin aer ud, tot mai la Sud”).
Prin toate aceste elemente de conținut și de formă, consider că balada Riga Crypto și lapona Enigel este o capodoperă a
genului epic în versuri, căci „Ion Barbu a redat limbii române acel ritm esențial care dezvăluie sensurile misterioase ale
existenței”. ( Ștefan Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului)
 Joc secund de Ion Barbu
Poezia este publicată în volumul Joc secund apărut în 1930, făcând parte din ultima etapă de creație – etapa
ermetică. Poezia figurează fără a avea un titlu, fapt ce i-a determinat pe exegeții operei barbiene să-i atribuie ei unul.
Astfel, poezia e cunoscută fie cu titlul Din ceas, dedus (prima sintagmă a poemului), fie împrumutând titlul volumuli
Joc secund.
Acest scurt poem este considerat o artă poetică veritabilă prin intermediul căreia Ion Barbu își definește
concepția despre poezie și despre rolul poetului „dedat sferei înalte a Ideilor” (Ov. S. Crohmălniceanu), înscriindu-
se în ceea ce Marin Mincu numea „lirism absolut”. Tema acestei arte poetice exprimă convingerea că poezia
reprezintă o lume ideală oglindită în conștiința creatorul, act de autocunoaștere și de expunere a unei afectivități lirice.
Cuvântul „Joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică" (Tudor
Vianu), iar asocierea adjectivului „secund” plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale. Aşadar, arta este un
joc secund, o reflectare ideală a realităţii, purificată, esenţializată şi sublimată.
Cele două catrene susțin la nivel compozițional concizia textului, densitatea ideatică și caracterul său ermetic.
Incipitul face trimitere la ieşirea din contingent, din temporalitate, prin folosirea unui termen specific limbajului
matematic: „Din ceas, dedus…” . , căci tipul barbian este, după aprecierea lui Alexandru Paleologu „sustras oricărei
prize a temporalității curente”. Eul liric iscodeşte în real – „Din ceas" - frumosul – „adâncul acestei calme creste" -,
care se răsfrânge în conștiința creatorului, în spirit „Intrată prin oglindă”, fiind supus unui proces de purificare
„mântuit azur". Artistul, cum însuşi mărturiseşte, restrânge spaţiul poetic la „o lume purificată până la a nu mai
oglindi decât figura spiritului nostru". Actul creaţiei capătă astfel valori narcisiste, poezia fiind un produs al minţii.
Aşadar, în viziunea lui Ion Barbu, poezia este un proces exclusiv intelectual, „un joc secund mai pur", creația artistică
reflectând, nu o imagine a lumii, ci o filtrare a acesteia, purificată.
Apelând la verbe ale deconstrucției în versul al treilea („tăind”-gerunziu; „înecarea”-infinitiv scurt
substantivizat), poetul refuză, așa cum a mai arătat și în articolele sale teoretice, „poezia leneșă”, care amână extazul,
ilustrată la nivel metaforic prin structura „cirezile agreste”. Opțiunea poetică ni se relevă în ultimul vers al primei
strofe care ilustrează aspirația creatorului de „artă pură” spre o lume superioară, esențializătă: „În grupurile apei, un
joc secund, mai pur”. Poezia este astfel joc, unul care secondează jocul cotidian, al vieţii, a cărui sursă o constituie
rusticul, bucolicul „cirezile agreste”. Născută din ape, purificată, creaţia devine, prin joc, idee pură, simbol transfigurat
al realului de la care s-a plecat.
În al doilea catren poezia este văzută ca „Nadir latent”, simbol al năzuinței poetice spre absolut, spre
idealitate. Proiecţie imaginară, reflectare a zenitului în mintea omului, nadirul este punctul înalt acolo unde idealurile,
aspiraţiile se întâlnesc. Către acel punct tinde fiinţa umană, spre el aspiră poetul, care adună sunete, forme , glasuri şi le
transformă în cântec. Concepția barbiană despre rolul creatorului și al artei sale se concretizează în versurile următoare.
„Însumarea” devine astfel o metaforă pentru poezia care trebuie să sintetizeze esenţele, refăcând unitatea actului
creator primordial. Creaţia e definită metaforic drept cântec de harfe iar atributul acestuia este „ascuns”. Ca şi la
Arghezi, actul creator înseamnă trudă, eul liric „istoveşte" pentru „cântec", iar creaţia îşi are riscurile şi jertfele ei, căci
înţelesurile se pot pierde uneori, ele neputând ajunge în mod desăvârşit la cititor. Această tristeţe poetică este exprimată
prin verbul aflat la prezentul etern, ca o autoadresare, „le pierzi" ori printr-un participiu, „ascuns", sugestiv pentru
sensurile absconse ale poeziei. Arta presupune pentru Ion Barbu un „zbor invers”, întors spre profunzimea elementelor
lumii reflectate în spiritul poetic. Ampla comparație metaforică din finalul poeziei reiterează ideea conform căreia
poetului îi revine datoria de a proteja tainele ascunse ale lucrurilor, așa cum marea își protejează viețuitoarele.
Simbolul meduzelor (aparenta lor transparență) subsumat sinesteziei „clopotele verzi” (rod al imaginației creatoare)
ambiguizează discursul liric, sugerând sensibilitatea artistului manifestată prin actul creației.
Referindu-se la caracterul de artă poetică, G. Calinescu avea convingerea că „Aceste două strofe sunt definiţia
însăşi a poeziei: Calma creastă a poeziei este scoasă (dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas),
este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit,
simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent.
Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina fosforescenţă a meduzelor care sunt văzute numai pe
întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid".
Barbu construieşte o poezie „a esenţelor şi a abstracţiilor”, a unui joc născut nu din realitatea imediată, ci din
reflectarea ei în oglindă , adică în spirit. În timp ce arta poetică argheziană susţine o poezie plastică, a meşteşugului, a
migalei asupra cuvântului, iar cea blagiană reimaginează universul ca mister, arta poetică barbiană face din creaţie o
expresie a jocului secund, a ludicului pur, care dă naştere unei lumi ideatice, abstracte, distinctă de universul real.
Modernitatea textului se observă atât la nivelul conţinutului, cât şi la nivel formal. La nivel lexical, se observă
prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir",
„latent, „însumarea". Prin intermediul acestora, se obţine un efect deosebit de imobilitate, de fixare a elementelor, ca
şi cum astfel ele ar putea fi mai profund contemplate. Efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume senzorială este
susținut la nivel morfologic de forme verbale dizolvate (adjective participiale: „dedus", „intrată"), de infinitive lungi
substantivizate („înecarea, „însumarea") sau de verbe ale deconstrucției („tăind”, „înecarea”). Sintaxa poetică
recurgere la elipse, dislocări, inversiuni topice, anacoluturi, ambiguizând astfel discursul liric. La nivel stilistic, este de
remarcat abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum încifrarea textului: „ceas dedus", „calmă creastă", „măntuit
azur", „nadir latent, „harfe resfirate", sau a inversiunilor: „calmă creastă", „măntuit azur", dar şi a epitetelor: „ceas
dedus", „cântec ascuns", „nadir latent, „harfe resfirate", „clopotele verzi”. Este de remarcat faptul că aceleaşi
sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce susține concizia si încifrarea limbajului poetic, căci în
viziunea criticului Tudor Vianu „ nu există alt poet care să spună mai multe în mai puține cuvinte. Concizia- virtutea
capitală a stilului său.”
La nivel formal, elementele de prozodie de tip clasic – cu rima încrucişată, ritm iambic, măsură de 13 – 14
silabe – respectă convenţia de muzicalitate a textelor poetice în care era evident efortul de „creare lirică a limbajului”
(G. Călinescu), în spatele căreia se ascunde un mesaj poetic profund.
În opinia mea, poezia Joc secund este un model de concizie lirică, capodoperă a creaţiei artistice a lui Ion
Barbu,-constituie o profundă artă poetică de factură modernistă, atât prin concepţia poetului asupra rostului şi rolului
artei, cât şi prin aceea că este un adevărat cod ce deschide înţelesurile poetice ale universului liric barbian, cu totul unic
în literatura română. Cu siguranță este una dintre „ operele poeților care nu ni se dăruiesc dintr-odată, dar merită
sforțarea de a ni-i apropia” (Tudor Vianu)