EXAMENUL DE BACALAUREAT.

SUBIECTUL AL III-LEA
Riga Crypto și lapona Enigel
de Ion Barbu

Apărută inițial în anul 1924, poezia „Riga Crypto și lapona Enigel“ este o artă poetică, fiind inclusă
apoi în ciclul „Uvedenrode“ din volumul de poezii „Joc secund“ (1930). Prin temă, poezia poate fi inclusă în
seria celebrelor povești triste de dragoste ale lumii, ca „Tristan și Isolda“ sau „Romeo și Julieta“. Cele două
personaje simbolice aparțin unor universuri diferite, fiecare tânjind către opusul lumii în care trăiește. Poezia
reeditează drama incompatibilității dintre două spirite total diferite, aspirând către o iubire imposibilă, ca în
„Luceafărul“ lui Eminescu.
Însuși Ion Barbu considera că acest poem este „un «Luceafăr» întors“, prin tematică și prin aspirațiile
personajelor, cu rolurile inversate față de poemul eminescian. Numele lor exprimă și condiția existențială a
fiecăruia: Crypto (gr. cryptos = „ascuns“) înseamnă izolare, închidere, umbră, în timp ce Enigel este opusul
lui, aspirantă a spațiului deschis, solar, parcurgând, în poem, un nou ciclu existențial al cunoașterii.
Marin Mincu vorbește, în cazul rigăi Crypto, de „un cer răsturnat, prin raportare la zona lui
Hyperion“, el reprezentând subumanul, sterilitatea inaptă pentru nuntire, o ipostază inferioară a umanului.
Personajul feminin figurează trăsături contrare: lapona Enigel simbolizează „natura umană plenară“, care
aspiră, prin depășirea datului existențial, să se împlinească. Ea trăiește în „țări de gheață urgisită“, într-o
Walhalla ideală, dar aspiră la o lume solară, la împlinire. Enigel este o ființă sensibilă într-o lume a frigului,
a întunericului, care vede în lumină puritatea, forța universală de regenerare perpetuă. Riga Crypto este
echivalentul omului mediocru, ce nu se poate autodepăși, molcom, liniștit, delăsător, e prototipul omului
comun ce duce o viață larvară, fără orizont. Se dezvoltă astfel, în poezie, și o antiteză între două lumi, între
„țări de gheață urgisită“ și lumea vegetală a „mușchiului crud“, a „regelui-ciupearcă”, suficient sieși, ascuns
de lumina solară, în „pat de râu și-n humă unsă”.
Poezia are o structură de povestire în ramă sau de poveste în poveste, prin care se dă sens poetic și
moral finalului unei nunți. Într-un cadru mai intim, într-o atmosferă „aburită“, „la spartul nunții, în cămară”,
discursul liric dobândește și un scop inițiatic, pentru prevenirea mirilor asupra nunții dilematice, minate de
incompatibilitatea protagoniștilor și de sterilitate, inserând în povestea-cadru „un cântec larg“, „încetinel”, șoptit,
pentru a se reține cât mai multe învățăminte. Povestea din poveste, structurată în patru secvențe, se bazează pe o
lirică a rolurilor, cu o simbolistică profundă și o multitudine de metafore, epitete, comparații și inversiuni.
Rolurile sunt însă inversate față de poemul eminescian, tema fundamentală, „nucleul întregii balade”, fiind
nunta dilematică, aflată sub semnul incompatibilității protagoniștilor cuplului, în care personajul superior este
cel feminin, enigmatica laponă Enigel.
Modelul poetic este preluat din baladele cântate la curțile medievale, „stins, încetinel,/ La spartul
nunții, în cămară“, de menestreli bătrâni, care își transmit cântecele din generație în generație. Spațiul poetic
ce se dezvoltă astfel, încă de la primele versuri, este al unei lumi cu enigmatice castele, cu menestreli și barzi
care cântau la ospețe, într-o atmosferă de basm, ireală. E un stil baladesc, specific nunții ca ritual inițiatic,
cu adresare directă și cu preparativele pentru cântare ale menestrelului: „– Nuntaș fruntaș!/ Ospățul tău
limba mi-a fript-o,/ Dar, cântecul, tot zice-l-aș,/ Cu Enigel și riga Crypto.“
În povestea ce urmează, încărcată de simboluri, întâlnirea celor doi protagoniști are loc în spațiul
oniric (în visul laponei), la fel ca în „Luceafărul” eminescian, însă cu repere spațiale cu totul schimbate.
Enigel „poposi pe mușchiul crud/ La Crypto, mirele poienii.// Pe trei covoare de răcoare/ lin adormi, torcând
verdeață.” și, după un ceremonial vechi, riga Crypto, „rigă spân”, întovărășit de un slujitor, un eunuc bătrân,
vine la Enigel „să-o-mbie cu dulceață”. Cererea de „a-l culege”, în mod simbolic, îi este însă refuzată, la fel
ca următoarea, și mai insistentă.
Personajele, deși reprezintă lumi diferite, au o întâlnire tangențială, ce le modifică profund destinele.
Aspirațiile lor sunt total diferite, dar „regele-ciupearcă” și lapona Enigel se atrag în virtutea principiului
unității contrariilor. În sfera terestră, vegetală, „regele-ciupearcă“ este inapt pentru nuntire, lucru rezultat din
bârfa florilor și a bureților: „Și răi ghioci și toporași/ Din gropi ieșeau să-l ocărască,/ Sterp îl făceau și nărăvaș,/
Că nu voia să înflorească.“ Invocarea soarelui este percepută însă de riga Crypto ca fiind o amenințare: „…de
soare,/ Visuri sute, de măcel,/ Mă despart. E roșu, mare,/ Pete are fel de fel;/ Lasă-l, uită-l, Enigel/ În somn
fraged și răcoare“, în timp ce aspirația către umbră nu poate fi înțeleasă de Enigel, pentru ea fiind o blas-

1
femie adresată solarității atotputernice: „– Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai
înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem“.
În împărăția de gheață a nordului enigmatic, lapona Enigel se închină soarelui, lăsându-se condusă de
puterea lui magică, pentru că astrul reprezintă implicit condiția superioară a omului, pe care umbra nu o
poate da: „Mă-nchin la soarele-nțelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept,/ Și roata albă mi-e stăpână,/ Ce zace-n
sufletul-fântână.// La soare, roata se mărește;/ La umbră, numai carnea crește/ Și somn e carnea, se
dezumflă“. Enigel se sperie de invitația regelui Crypto, o posibilă interpretare a inadvertenței dintre două
lumi diferite.
În finalul poeziei, riga Crypto moare în încercarea de a-și depăși limitele existențiale. Alcătuirea
ființei sale, prea slabă, nu-i permite să treacă de hotarele lumii întunecate, structura lui somatică fiind
destrămată când, din greșeală, este pusă față în față cu astrul zilei: „Dar soarele, aprins inel,/ Se oglindi adânc
în el;/ De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i cheală. // Și sucul dulce înăcrește!/ Ascunsa-i inimă
plesnește“.
Ieșit din bârlogul său ascuns, în care avea o relativă imortalitate, într-o imposibilă tentativă de
autodepășire, riga Crypto moare, trecând, ca un demon, în lumea inferioară, „să rătăcească/ Cu altă față, mai
crăiască: // Cu Laurul-Balaurul,/ […] Cu măsălarița-mireasă,/ Să-i ție de împărăteasă“. Pentru el sufletul nu
este „fântână” ca al lui Enigel, adică nu poate stabili corespondențe cu lumea transcendentă, fiind condamnat
la o existență inferioară, în care „pahar e gândul, cu otravă“.
Ultima „nuntire“ din poem se produce în spațiul infernal al morții, cu plante otrăvitoare ca și regele
ciupearcă, „Laurul-Balaurul“ și „măsălarița-mireasă“. Măselarița și laurul au o simbolistică negativă,
specifică plantelor otrăvitoare, destinate a face rău, fiind folosite în practici magice. Nunta simbolică din
finalul poeziei, a rigăi Crypto cu măselarița și cu laurul, semnifică tocmai compatibilizarea firească pe care o
ciupercă otrăvitoare o poate găsi cu plante care au aceleași proprietăți, într-o lume simbolică a puterilor
negative, infernale.
Opinia mea este că această baladă fantastică, barocă prin efectul final și simbolistă în același timp, se
încheie totuși în armonie, prin delimitarea hotarelor dintre cele două lumi, într-o alcătuire cosmologică
eternă a lumii: soarele, astrul existent de la începuturile timpului, apa, energia soarelui depozitată în stare
fluidă, și lumea vegetală, ascunsă în umbră, unde biologicul se conservă prin forțe slabe, perisabile.