EDUCAREA AUZULUI MUZICAL

CURS
Lect. Univ. dr. Dumitru Mitel Pasăre

Rolul profesorului de muzică în corectarea vocii şi auzului muzical

Auzul muzical este una dintre cele mai
importante abilități de care avem nevoie când
facem muzică pentru că auzul muzical
este acea abilitate care îmi va trimite în creier
informația că ceea ce cânt este intonate
corect sau nu, că trebuia să cânt mai sus
sau mai jos, mai tare sau mai încet, mai expresiv […]

Muzica, artă sonoră, apare în cadrul societăţii sub diferite aspecte. Ea înseamnă trăire
emoţională complexă, expresivitate, reprezentând un mijloc de comunicare interumană.
Această comunicare se bazează pe cele trei mari ipostaze ale actului artistic: creaţie,
interpretare şi receptare a operei de artă.
Fiecare dintre aceste ipostaze are corespondent în viaţa spirituală a omului, astfel că,
de-a lungul timpului, au existat compozitori şi interpreţi care şi-au împărtăşit propriile trăiri
auditorilor. Cultivarea spirituală a omului se realizează prin intermediul educaţiei.
Confirmând importanţa pe care o are în viaţa omului, funcţiile actului muzical trebuie
înţelese de către profesorul de educaţie muzicală în vederea obţinerii de soluţii optime în
realizarea actului educaţional.
Educaţia muzicală se deosebeşte de celelalte discipline prin contribuţia la modelarea
copiilor în spiritul idealului estetic. Deschiderea spre frumosul artistic şi valorificarea
potenţialului educaţional al artei se pot realiza prin participarea la diverse activităţi cum ar fi:
audiţiile muzicale, concursurile şi manifestările muzicale ale comunităţii, prin participările la
ansambluri corale şi instrumentale ale şcolii.
În sistemul actual de realizare a educaţiei muzicale în ţara noastră se disting două tipuri
de educaţiei muzicală: - ca parte componentă a culturii generale, prezentă în grădiniţe, şcoli
primare, gimnazii şi licee și ca parte componentă a pregătirii de specialitate, urmărind instruirea
în instituţii de învăţământ vocaţional.
În cadrul Departamentului de Arte și Media, specializarea Muzică, studenţii de la toate
disciplinele intră în contact cu tradiţiile învăţământului românesc şi cu sistemele occidentale
de realizare a educaţiei muzicale. Curriculum-ul actual, în strânsă legătură cu modelul didactic
al disciplinei şi centrat pe elev, permite profesorului de educaţie muzicală să aleagă acel
curriculum prin care se realizează adaptarea obiectivelor şi conţinuturilor disciplinei educaţie
muzicală la realităţile şcolii.
Noile orientări metodice preiau elemente tradiţionale în măsura în care răspund
cerinţelor actuale ale educaţiei muzicale. Acestea şi-au schimbat priorităţile, trecând de la
primatul conţinuturilor la cel al obiectivelor şi deplasând accentul pe dezvoltarea culturii
generale, pe formarea deprinderilor de receptare a muzicii şi pe cultivarea sensibilităţii, a
fanteziei, imaginaţiei şi creativităţii.
Profesorul de muzică trebuie să ţină cont de obiectivele instructiv-educative stabilite pe
cicluri şcolare. Acestea sunt obligatorii pentru toţi elevii cu acelaşi nivel de şcolarizare, dar
solicită modalităţi de instruire adecvate particularităţilor individuale. Principala modalitate de
realizare a educaţiei muzicale în şcoli/grădiniţe este activitatea vocală, mai exact învăţarea de
cântece. Realizarea acestui obiectiv cere din partea profesorului pricepere, răbdare şi tact
pedagogic, ştiut fiind faptul că în şcoală, toţi copiii trebuie să cânte!
Profesorul nu poate şi nici nu trebuie să respingă copiii care doresc sincer să cânte, dar
care au auz muzical incert sau sunt lipsiţi de simţul ritmic. Aceşti copii nu trebuie consideraţi
definitiv în afara muzicii, cadrul didactic având datoria de a găsi soluţii în vederea recuperării
lor. El va realiza cu ajutorul celor care cântă fals, au defecte de vorbire sau nu au simţ ritmic,
un ansamblu instrumental, utilizând instrumente uşor de însuşit.
Cele mai indicate sunt instrumentele de percuţie şi de suflat, mai uşor de procurat şi
care pot fi învăţate de către elevi cu efort minim. Doar specia umană vorbeşte şi cântă.
Aceste facultăţi sunt datorate unui sistem complicat neuro-audio-fonator. Pentru ca un
copil să poată cânta corect, analizatorul auditiv trebuie să diferenţieze înălţimile sunetelor şi
duratele acestora. Dacă raporturile intervalice şi desenul ritmic integrate într-o melodie
inteligibilă pot fi memorate, nu mai rămâne decât ca aparatul fonator să declanşeze
mecanismele proprii pentru a produce sunete diferite, în concordanţă cu datele furnizate de
analizatorul auditiv.
Conexiunile actului auditiv şi a celui fonator sunt preluate de sistemul nervos central
şi prelucrate, rezultatul obţinut demonstrând existenţa sau lipsa aptitudinilor muzicale .
 Activitatea vocală constituie principala modalitate de educație muzicală în școli si
grădinițe, în programele cărora învațarea de cântece ocupă un loc însemnat. În realizarea
acestui obiectiv, educatorul de muzică întâmpină însa o serie de dificultăți datorită capacitatii
inegale a copiilor de a cânta. O parte dintre ei pot diferenția și reproduce în mod corect sunetele
unei melodii, ații însa nu sunt în stare sa facă acest lucru.
Cei din prima categorie beneficiază de învațarea a numeroase cântece cu ajutorul
cărora li se dezvoltă muzicalitatea, pe când cei din a doua rămân în afara acestei deprinderi –
cu atat mai necesară pentru ei –, fiind considerați drept inapți pentru muzica şi etichetați ca
„afoni“, „lipsiti de voce și de auz muzical“.
Numărul destul de ridicat al acestor copii, atingând în unele colectivități școlare
proporția de o treime, este de natura sa dea de gândit. Adeseori ei obțin rezultate bune la toate
disciplinele exceptând muzica, de care nu se pot apropia decât pe cale teoretică. Lipsiți de
practica artistică necesară formării unui atașament afectiv, ei devin insensibili și chiar ostili
față de această materie.
Se pune intrebarea dacă acești copii trebuie situați definitiv în afara muzicii, sau daca
există – și în ce măsură – posibilități de recuperare a lor ?
Pe baza cercetărilor efectuate de specialişti s-a ajuns la concluzia că acei copii care
au auz fiziologic normal nu pot fi catalogaţi afoni, ei intrând doar în categoria celor amuzicali
sau, cum am mai spus, cu auz muzical dificil. Acest verdict duce la izolarea, crisparea şi
complexarea respectivilor copii.
Recuperarea celor cu auz muzical dificil se realizează prin diferite metode, adaptate
fiecărui individ cu care profesorul doreşte să lucreze. Studenţii au întâlnit astfel de elevi în
cadrul orelor de practică de specialitate. Prin natura specializării pe care o urmează, studenţii
sunt pregătiţi atât din punct de vedere psihologic, pedagogic cât şi didactic pentru a face faţă
unor astfel de situaţii.
Ei dobândesc pe parcursul celor trei ani de studii sau patru, funcție de specializare,
capacitatea de a descoperi forme de operaţionalizare a obiectivelor şi a unităţilor de conţinut
care să le permită adaptări metodologice în vederea situării elevului în activităţii didactice.
Graţie acestei pregătiri complexe, viitorii profesori de muzică, sunt capabili să aplice şi
să adapteze metode eficiente în vederea atragerii tuturor copiilor în practicarea muzicii.
În vederea realizării acestui deziderat, la curs/seminar, Educarea auzului muzical,
studenţii trebuie învăţaţi să aplice metode şi procedee de lucru care să îi ajute să conştientizeze
problemele abordate şi să consolideze deprinderile practice.
 Este greu să realizezi educaţie muzicală într-o singură oră pe săptămână, apelând la
creaţiile universale tradiţionale sau contemporane în domeniul metodologiei educaţiei
muzicale.
Este bine să ne folosim de un curriculum care să ne permită adaptarea obiectivelor şi
conţinuturilor disciplinei educaţie muzicală la realităţile clasei.
Tocmai în vederea atragerii acelor elevi inhibaţi, complexaţi, distanţaţi afectiv de
muzică cadrele didactice de la specializarea muzică se străduiesc să le ofere studenţilor - viitori
profesori de educaţie muzicală - cât mai multe soluţii în obţinerea de rezultate îmbucurătoare.
În concordanţă celelalte discipline de la muzică, recomand studenților să apeleze la
câteva metode de educare a auzului musical cum ar fi:
- Studiul intervalelor şi al acordurilor fără raportare la sunetul la (intonarea tuturor
intervalelor de la dimensiuni mici la dimensiuni mari, ştiut fiind că asimilarea intervalelor mici
poate ajuta la asimilarea complementarelor acestora, prin mişcarea alternativă, ascendent-
descendent, plecând de la un sunet dat; studiul separat al fiecărui interval ce compune acordul
prin două modalităţi, schimbând sensul mişcării melodice, insistând pe sensul melodic
descendent al intervalelor ce alcătuiesc acordul);
- Studiul intervalelor şi al acordurilor cu raportare la sunetul la (raportarea studiului
intervalelor la nota la cu determinarea notelor; exerciţiile acordurilor se realizează melodic, dar
aspectul lor armonic trebuie gândit în plan vertical);
- Studiul ritmului (asocierea cu intonaţia duce la apariţia unor probleme ritmice şi de
aceea este indicat să se studieze fără intonaţie: procedeul suprimării, procedeul cumulării).
Așadar mulți profesori cu aptitudini didactico-muzicale trateaza problema într-o
viziune tonică, animat de convingerea că: toti copiii sunt capabili de a se dezvolta muzical,
chiar și cei mai putin înzestrați, cu condiția de a fi educați la timpul potrivit și cu mijloace
adecvate.
Doresc să afirm că toate cadrele didactice ale specializării muzică sunt convinse că
absolvenţii vor putea realiza optim educaţia muzicală în şcolile şi instituţiile de cultură în care
îşi vor desfăşura activitatea. Prin tot ceea ce facem, cu ajutorul disciplinele predate, unele cu
caracter teoretic-explicativ, altele cu caracter practic-aplicativ, le asigurăm viitorilor dascăli
instrumentele necesare care să îi ajute să demonstreze că muzica, cu valenţele ei cognitive,
raţionale, afective şi voliţionale, este un însemnat factor de cultură şi de civilizaţie şi ajută la
umanizarea şi socializarea copiilor şi tinerilor.
 Fie ca ești la inceputul unei cariere in muzica sau abia iti dezvolti interesul pentru
aceasta arta este probabil sa fi auzit deja cit de important este sa ai “ureche muzicala”sau auz
muzical.

Auzul muzical

Când vorbim despre auzul muzical, ne referim la două tipuri de auz: auzul muzical
înnăscut și auzul muzical dobândit.
Auzul muzical înnăscut diferă de la o persoană la alta. Există persoane la care auzul
muzical înnăscut este mai dezvoltat, iar la altele, mai putin dezvoltat.
Auzul muzical dobândit este auzul muzical care se formează, care se construieste prin
exercitiu melodic, prin reproducerea de sunete, de intervale, de game, de arpegii, prin auditii,
intr-un cuvânt, prin activitate muzicală.
Auzul absolut sau perfect pitch este capacitatea unei persoane de a recunoaste/distinge
sau a reproduce perfect o notă muzicală fară vreo referintă exterioară (instrument,diapazon..).
Mituri:
-“Nu am voce”. Nu există afoni: atâta timp cât folosești în vorbire diferite inflexiuni,
înseamnă că poți percepe și reproduce sunete diferite ca înălțime.
-“Pentru a fi un muzician bun trebuie să am auzul perfect”. Perfect pitch nu este o cali-
tate indispensabilă pentru un muzician bun,însă ar prinde bine.
-“Auzul perfect este doar pentru cei care s-au născut cu acest dar”.
Nu! El poate fi dezvoltat prin expunerea constantă la muzică în primii ani de viață sau
exercițiu intens la maturitate.
-“Este tot ce am nevoie pentru a fi un muzician bun”.
Pe lângă aceasta,este important să percepi bine intervalele (relative pitch) și să posezi
și alte calități; Ce poti face când posezi această calitate?
-identifici ușor numele notelor cântate pe un instrument;
-recunoști gama în care este cântată o bucata muzicală;
– identificarea şi numirea notelor din compoziţia oricărui acord sau dintr-o progresie
dată;
– intonarea vocală perfectă a oricărei note, fără ajutorul unui instrument muzical;
– identificarea tonurilor muzicale din cele mai banale sunete cotidiene, de la clinchetul
paharelor până la claxoanele maşinilor;
– identificare valorii în herţi a oricărei note muzicale;
 Uneori te naşti cu auzul absolut, alteori îl poți dobândi prin exercițiu…
Reuşita în muzică e 1% talent şi 99% transpiraţie!
Dacă nu te numeri printre fericiţii posesori ai unui auz muzical ideal, există încă şanse
să-l dobândeşti: cercetătorii au descoperit că, deşi s-ar putea să existe o predispoziţie genetică
pentru perfect pitch, fizic nu există nicio diferenţă între oamenii care au această abilitate şi cei
care nu. Practic, procesul nu e determinat de ureche, ci de creier.

Auzul muzical este una dintre cele mai importante abilități de care avem nevoie când
facem muzică pentru că auzul muzical este acea abilitate care îmi va trimite în creier informația
că ceea ce cânt este intonat corect sau nu, că trebuia să cânt mai sus sau mai jos, mai tare sau
mai încet, mai expresiv sau mai puțin expresiv, etc.

Auzul muzical

Auzul muzical este primul simț, primul critic și cenzor atunci când cânt fie cu vocea,
fie la un instrument muzical.
Este o abilitate pe care majoritatea profesorilor sau personalităților muzicale o cer di-
nainte ca un om, fie copil sau adult, să le devină elev. Mai clar spus: “n-ai ureche muzicală, nu
face muzică!”
Recomandarea mea atât către părinți, cât și către profesori, este să nu excludeți niciun
elev din acest motiv.
Auzul muzical și intonarea corectă se dezvoltă, la unele persoane mai devreme, la altele
mai târziu. Informația sunetului se va engrama pe scoarța cerebrală, este nevoie doar de răbdare
și exercițiu bine făcut (revedeți tutorialul cu memorarea notelor muzicale).
După cum aţi văzut când memorăm sunetele, auzul muzical merge mână în mână cu
exercițiul cântatului cu vocea, un alt subiect neglijat în special la lecțiile de instrument și pe
care îl vom discuta și în alte cursuri.
Concluzie
Auzul muzical NU este o condiție pentru a începe studiul muzicii, însă este esențial să
dezvoltăm acest simț pentru a face muzică bine și cu plăcere, aspect de care ne vom ocupa în
primul rând noi, profesorii.
Am întâlnit muzicieni nevăzători, dar muzicieni fără auz extern și intern (foarte im-
portant) nu am întâlnit până acum și aici nu mă refer la aceia care și-au pierdut auzul extern pe
parcurs, cum a fost și Ludwig van Beethoven, ci la cei care din naștere nu au avut acest simț.
 Ascultați în primul rând de voi înșivă, și dacă dorința vă cântă a muzică, urmați-o: e cea
mai bună voce!

Metodica educării auzului muzical

Programa prin temele pentru studiu îşi propune: -Sã dea posibilitatea viitorului cadru
didactic sã dovedeascã în ce masurã cunoaşte si stăpâneşte terminologia reformei curriculare
pentru educaţia muzicalã, pentru a avea competenţã în plan operaţional, pentru ca sã evalueze
corect relaţia dintre programele, momentele, mai vechi si cele noi (alternative); -să ofere teme
de didacticã aplicată ce deplaseazã accentul de pe predare spre cunoaştera elevului, spre
învãţare, atitudine, dezvoltarea imaginaţiei elevului, cunoaşterea tehnicilor de evaluare
utilizând descriptorii de performanţã (competenţã operaţionalã şi creatoare); -sã stãpânească
repertoriul (cântece, piese instrumentale, audiţii) pentru clasele I-XII pe etape de educaţie
muzicalã (componenta operaţionalã) corespunzator specificului catedrei la care este încadrat
candidatul.

Teme de specialitate
1. Cunoaşterea unor termeni actuali din Curriculum Naţional si a unor termeni de
specialitate pentru educaţia muzicalã: Curriculum Naţional, Curriculum de bazã si la decizia
şcolii, obiectivele cadru pentru clasele II-X, competenţele pentru clasele X-XII, obiective de
referinţã si obiective operaţionale, standarde de performanţã si descriptorii de performanţã
pentru educaţia muzicalã, arii curriculare, cicluri curriculare, etapele de educaţie muzicalã,
noţiunea de educaţie muzicalã, formele procesului de învãţãmânt (tipurile lecţiei clasice, model
instrucţional cu obiective operaţionale, jocul didactic muzical generaţiile de mijloace didactice
în educaţia muzicalã, creativitatea şcolarã, probe predictive, probe sumative.

2. Proiectarea în educaţia muzicală - demers de organizare anticipată a activitãţii

didactice:
a. Cunoaşterea aptitudinilor muzicale ale elevilor: probe predictive, probe sumative,
diagnosticul si prognosticul lor;
b. Forme: secvenţele tipurilor de lecţii clasice; secvenţele unui model instrucţional cu
obiective operaţionale; jocul didactic muzical; exemple; c.metode (precedee) speciale pentru
predarea, învãţarea conţinuturilor de educaţie muzicalã pe domenii, conforme cu etapele de
educaţie muzicalã: 25 procedee de predare a ritmurilor, a măsurilor, a sunetelor muzicale, a
cântecelor dupã auz, metode de descifrare-solfegiere, iniţiere instrumentalã, de audiţie
muzicalã activã, procedee de dezvoltare a imaginaţiei prin muzicã pentru etape numite
convenţional: - pentru prenotaţie: clasele I-II, notaţie: clasele III-VI, explicaţii: clasele VII-
IX(XII), exemple.

3. Mijloace didactice:
a) clasificarea pe diverse criterii, mijloace necesare pentru predarea muzicii de cãtre
profesori pentru elevi, pentru dezvoltarea imaginaţiei acestora.
b) cântecul vocal-piesa instrumentala: - criterii de selectare a repertoriului; - procedee
de redare justã melodico-ritmică a cântecelor a pieselor instrumentale (exerciţii de bazã si
exerciţii pregãtitoare cu sau fãrã caracter ludic), - procedee de descifrare a limbajului muzical
(ordinea valorilor de note, ordinea însuşirii sunetelor); - folclorul copiilor, cântecele pentru
copii, repertoriul maturilor ca mijloace de educaţie muzicalã, colecţii de piese, utilizarea
cântecelor, pieselor instrumentale pe domenii de activitate pentru atingerea celor patru
obiective cadru, exemple, problema raportului dintru diapazon si ambitus în intonarea
concomitentã vocal-instrumentalã a unor piese, exemple.
c) audiţia muzicalã-act de educare a sensibilitãţii auditive, act de culturã: - mediul
sonor ca premisã a formãrii si dezvoltãrii auzului muzical timbruri, ritmuri, tempouri,
intensitãţi, sensul melodiei etc.),; - repertoriul de audiţii muzicale, procedee de audiţie activã
cu muzicã de facturã figurativã (descriptivã) si nonfigurativa (abstractã), exemple; - locul
audiţiei muzicale în lecţia de educaţie muzicalã,exemple.

4. Creativitatea în ora de educaţie muzicalã: - dezvoltarea imaginaţiei prin utilizarea

temelor interdisciplinare, multi- si pluridisciplinare; - empatie (jocul de rol); 26 - invenţiuni
melodico-ritmice, procedeee sinectice, exemple din practica profesorului.

5. Evaluarea în ora de educaţie muzicalã: - aprecierea generalã, verificare orală,

scrisã și practicã (notarea subiectivã notarea obiectivã), standarde de performanţã și evaluare
prin probe sumative, evaluarea în ora de educaţie muzicalã prin descriptori de performanţã,
chestionarul cu itemi, rebusuri, sisteme convenţionale de notare (cifre, litere, calificative,
culori).
 Bibliografie,

Curriculum Naţional, Ministerul Educaţiei, Bucureşti, 1999

Comes Liviu “O metodã de iniţiere a copiilor la polifonia la trei voci” Lucrãri
muzicologice 1968
Motora Ionescu Ana “Îndrumãtor pentru predarea muzicii”, clasele I-IV, E.D.P.,
Bucureţti 1973
Motora Ionescu Ana şi Dogaru A. ”Îndrumãtor pentru predarea muzicii” clasele
V-VIII, E.D.P., Bucureşti 1983
Munteanu Gabriela “Jocul didactic muzical”Editura Academiei de Muzicã,
Bucureşti, 1997
Munteanu Gabriela “Metodica educaţiei muzicale pentru gimnaziu si liceu”
Editura Sigma 1999
Munteanu Gabriela “Ghidul profesorului de educaţie muzicalã” Editura Sigma
1999 Colecţia de manuale alternative, clasele II, IV, V, VI, VII, VIII, IX.