Mihai Eminescu - sistemul poetic Cosmosul Universul poetic eminescian, considera G.

Calinescu (Opera lui Mihai Eminescu), "izvoraste din fiorul cosmogonic. Poemele lui se nvrtesc toate mai aproape sau mai departe de smburele de ntuneric al golului primar". Revenind obsesiv asupra a doua teme - nasterea si stingerea cosmosului - poetul gndeste n "orizontul" demarcat de ele, "arcul istoriei universale". Ioana Em. Petrescu (Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica) considera ca doua sunt modelele cosmologice pe care se structureaza sistemul gndirii eminesciene.

Observatie: Model cosmologic = ansamblul explicatiilor teoretice si reprezentarilor care i se dau, ntr-o perioada din evolutia cunoasterii umane, universului. El exprima constiinta stiintifica, filosofica si religioasa a unei epoci. Creatia artistica a unui autor se nradacineaza, de obicei inconstient, ntr-un model cosmologic adoptiv, care poate fi n total dezacord cu modelul instituit stiintific n epoca respectiva. Este si cazul romantismului din sec. al XIX-lea, care adopta un model c 121p1518b osmologic platonician, depasit de stiinta europeana nca din secolul al XVIIlea. Romanticii l renvie pentru ca e adecvat gndirii lor mitic-metafizice si sensibilitatii lor.
nceputurile lirismului eminescian tin de conceperea platonician-pitagoreica a universului. Universul explicat de Pitagora apare ca o imensa sfera constituita n jurul focului central ("Vatra lumii" sau "Altarul lui Zeus") si marginita de un nvelis incandescent ("focul suprem"), sfera n care se rotesc alte zece sfere concentrice care poarta corpurile divine, nsufletite, ale astrilor. Fiecare corp celest produce o nota, n functie de distanta fata de "focul central" si de viteza cu care se roteste (muzica sferelor). Universul este asadar "muzical", pentru ca structura i e data de legile armoniei. Grecii numeau aceasta unire a Logosului (=Ratiune divina) cu melodia si miscarea mousik; pentru ei, universul era finit, sferic, nsufletit si inteligibil prin elan mistic, prin revelatie. Pitagora vedea n numar (arithms) realitatea ultima a lumii, pentru ca armonia nu se poate realiza dect pe baze numerice. n dialogurile Timeu si Republica, Platon a reluat modelul pitagoreic: universul e opera Arhitectului divin (Parintele sau Demiurgul), realizata prin calcul matematic si prin modelare geometrica. Acesta daruieste trupului lumii forma sferica, pentru ca e forma perfecta "si cea mai deplin asemanatoare siesi ". Mai trziu, n Renastere, astrii muzicali vor aparea guvernati de inteligentele angelice, iar miscarea lor va fi considerata ca o expresie a adorarii intelectului divin. n acest univers armonios, fiinta umana nu se poate simti straina; chiar daca traieste melancolia exilului pe pamnt, prin cel mai nalt dintre sufletele sale - sufletul intelectual sau rational, cum l numeste Platon n Timaios - ramne ancorata n "pamntul celest al patriei originare" (Platon). Modelul pitagoreic - platonician apare la Eminescu explicit n Ondina si, indirect, n aproape ntreaga poezie de dragoste, prin motive ca: diseminarea gndirii divine n planul naturii terestre ,muzicalitatea elementelor, dansul (zborul, plutirea), lumina ca substanta a lumii, nostalgia patriei cosmice originare, consubstantialitatea fiinta-univers etc. Al doilea sistem modelator al viziunii eminesciene si are originea n fizica newtoniana, dar a capatat expresie deplina prin filosofia lui Kant. Universul si pierde reprezentarea armonioasa data de unitatea "sferelor" nsufletit-muzicale n jurul unui centru unic, se descentreaza, o data cu destramarea gndirii sale din perspectiva mitica. Puritatea atemporala a universului e nlocuita acum de conceperea lui subregimul istoricitatii, al eroziunii materiei n timp. Corpurile ceresti si sistemele solare se nasc si mor continuu. Din geometru si muzician care a nzestrat cosmosul cu inteligenta si suflet, demiurgul apare de aceasta data ca pura inteligenta mecanica, abstracta, retrasa n interiorul Legii care dicteaza implacabil aparitia si ruinarea lumilor. n consecinta, sunt reconsiderate locul fiintei umane n lume, ca si sentimentul raportului dintre fiinta si univers. Criza gndirii moderne, pe care Eminescu o explica prin pierderea credintei (Epigonii, Dumnezeu si om, O,-ntelepciune, ai aripi de ceara!) se asociaza cu un acutsentiment de nstrainare (Amicului F.I., Melancolie, Memento mori) si cu descoperirea Timpului ca rau fundamental, pe care eul genial va ncerca sa-l corecteze fie prin negarea existentei, fie prin crearea de universuri compensative (visul, iubirea). "nserarile" eminesciene (din Sara pe deal, Povestea magului..., Luceafarul, Sarmis etc.) par reeditari ale genezei cosmice, "nasteri" de constelatii n fiecare asfintit, de aceea sunt apasate de melancolie. n Luceafarul, universul apare ca pluralitate de lumi ce izvorasc si mor perpetuu ntr-o tacere nghetata, iar n Scrisoarea I poetul are viziunea apocalipsei universale. Alteori, dimpotriva, el imagineaza starea pre-cosmogonica, starea increatului "somnolent, nedesprins cu totul nca din haos", "scufundat n sine ca n propriul sau embrion imens " si stapnit de o "tristete primordiala" (Ion Negoitescu) Panorama desertaciunilor, Povestea magului calator n stele, Muresanu, Gemenii . n acest caz, Divinul apare ca Nefiinta, nedeterminare pura, care viseaza nsa, n adncul repaosului etern, sa-si descopere sensul. De aceea, El se proiecteaza cosmogonic ntr-o lume-oglinda; gndirea umana este oglinda prin care divinitatea ajunge sa se nteleaga pe sine, instrumentul autocunoasterii Creatorului. Poetul genial, aspirnd zadarnic la "linistea uitarii", capata constiinta tragica a existentei ntr-un univers n care zeii s-au refugiat n nefiinta, dar au condamnat lumea sa existe, faurindu-si, prin gndire, chipul si istoria.

Timpul
Timpul este, dupa expresia lui Paul Claudel, "mijlocul oferit la tot ceea ce va sa fie, n scopul de a nu mai fi". Din perspectiva lui Eminescu, acest "mijloc" "sprijina vecia-ntreaga/ si-nvrte universu-ntreg." ("Cu mne zilele-ti adaogi."). Timpul este nfaptuitorul neostenit al transformarilor cosmice, raspunzator pentru legea scaderii si a cresterii, a vietii si a mortii, ce stapneste faptura: "Din snul vecinicului ieri/ Traieste azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarasi soare; // Parnd pe veci a rasari/ Din urma moartea-l paste, / Caci toti se nasc spre a muri/ si mor spre a se naste."( "Luceafarul" ). Omul se iluzioneaza ca si cladeste vesnicia, n timp ce, de fapt, consuma si experimenteaza n fragmente de clipe ceea ce Seneca numea "labem et letum", adica zadarnicie si destramare, mici morti deschise asupra marii morti egalizatoare a indivizilor. n poezia lui Eminescu exista, pe de o parte, o percepere exterioara a temporalitatii - timpul ca obiect transcendent constiintei - pe care constiinta ncearca sa-l cunoasca si sa-l nteleaga, dar pe care , mai ales, l simte n neoprita lui curgere: "Pierdut e totu-n zarea tineretii/ si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea.mantunec!". ("Trecut-au anii."). E sugerat, pe de alta parte, un timp imanent Sinelui, static, lipsit de durata si exceptat curgerii ("clipa suspendata"), timp mitic al lui o-data-pentru-totdeauna (figurat n ncremenirea verticala din " Se bate miezul noptii.", n privelistile paradisiace ale "zilelor de-aur a scripturelor romne" din "Epigonii" sau n contemplatia magica, anamnezica din "Egipetul", ca si n toate reveriile eminesciene). Problema timpului cunoaste astfel n lirica eminesciana forme extrem de complexe. n manuscrisele germane ale tnarului Eminescu exista un mic florilegiu de definiri metaforice ale fiintei umane si ale conditiei sale (mss. 2286 ): "Nici o plasmuire a creatiei nu a trebuit sa permita attea explicatii ca omul . Egiptenii au numit omul animal vorbitor; Moise l numeste chipul lui Dumnezeu; Eschil: o faptura a zilei, fiul pamntului; Sofocle, o imagine; Socrate, un mic zeu; Pindar, vis ul unei umbre; Homer si Ossian, o frunza de copac ce cade; Shakespeare, umbra unui vis; Job, fiul pulberii; Philemon: pricina nenorocirii; Herodot, nenorocirea nsasi; Schleiermacher, spiritul pamntului; Jean Paul, un semizeu; Schiller, stapnul naturii; Goethe, micul zeu al lumii; Seume, contradictia n marele cerc; Cicero, animalul rational; Platon, unealta car e ajuta divinitatea; Paracelsus, modelul a tot ceea ce e frumos." . Sunt izbitoare n aceasta lista doua dintre definirile date omului, una apartinnd lui Pindar, cealalta lui Shakespeare, de o complementaritate speculativa subtila; formula pindarica (omul este "visul unei umbre"), ca si cea shakespeariana ( "umbra unui vis") se reunesc ntr-un celebru vers eminescian : "Cnd prin aceasta lume sa trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre si umbra unui vis." ( "Despartire"). Conceptia lui Eminescu se dovedeste astfel, de la nceput pesimista. Exasperat de ambiguitatea existentiala a individului n univers, poetul gaseste solutia definitiva si radicala a iesirii, prin moarte, din nebuloasa vietii: "Dect un vis searbad, mai bine nimic.", "Cnd sorii se sting si cnd stelele pica, / mi vine a crede ca toate-s nimica.". Timpul individual, ca durata "obiectiva", fizica si biologica devine o tema a gndirii speculative a poetului, reflectata n imagini inconfundabile. "Negura de vremi" (O, mama.), "noianul ndepartat" (S-a dus amorul.), "neagra vecinicie" (Te duci.), "valurile vremii" (Din valurile vremii.), "noaptea vecinicei uitari" (Din noaptea.), "noaptea amintirii"(Scrisoarea I), "oceanul cel de gheata" (De cte ori, iubito.), "negurile reci" si "umbra vremilor" (Sonete) sunt metafore ale trecutului interiorizat. E un timp dens, vscos, ntunecat ( "Iar timpul cresten urma mea.ma-ntunec" ), prin care constiintei i e greu sa strabata. Timpul istoric. Analiznd "constiinta istorica" si "drama nstrainarii spiritului n timp", Ioana Em. Petrescu creeaza doua concepte ce s-au clasicizat ulterior n domeniul eminescologiei: "timp echinoxial" ("al cumpenei, n etern echilibru, un timp care nu cunoaste dramele ruperii", "un timp sferic, pe care imaginatia l aseamana calotei sferice a universului platonician") si "timp solstitial" (care "primeste caracter istoric, comportnd adica eroziunea, ruperea, stagnarea, degradarea") - "Eminescu - modele cosmologice...". Viziunea eminesciana asupra istoriei corespunde conceptiei palingenetice mpartasite n antichitate de filosofii stoici si reluate n secolul al XIX-lea. Potrivit acesteia, n virtutea unei dezvoltari ciclice, perioadelor de decadenta din viata popoarelor le urmeaza cu necesitate perioade de nflorire, de regenerare, asa cum sugereaza poetul n "Memento mori":"Din marire la cadere, din cadere la marire / Astfel vezi roata istoriei ntorcnd schitele ei; / n zadar palizi, sinistri, o privesc cugetatorii/ si vor cursul sa-l abata.". Dar acest Uroboros temporal ce regenteaza istoria omenirii nu nseamna progres, ci o rotire vicioasa, nchisa asupra ei nsesi. Roata existentei istorice, deopotriva cu cea a existentei individuale, aminteste de samsara, de osnda vesnicei captivitati ntr-un ciclu necrutator. Clarviziunea geniului poetic o nregistreaza n termeni sententiosi n "Glossa": "Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi si noua toate.".

Moartea

Apare ca o tentatie irezistibila, ca dor de rentoarcere n infinitul cosmic. "Intuitia fundamentala a poetului este aceea a substratului unanim al mortii [...] Moartea e substanta si unicul sens pe care-l poate revela lumea - si chiar Demiurgos, concentrnd n sine ntreg jocul de ipostaze funerare ale figurilor mitice eminesciene, plnge fiindca l arde constiinta atotputerniciei mortii, trezita ntrnsul prin starea liminara de singuratate" (I. Negoitescu). I. Negoitescu l considera pe poet "un vizionar n moarte, n dureroasa voluptate a infinitului ei, n haosul patruns de propriul sau plns". Daca pentru alti mari romantici ai lumii, sacre sunt eterul (Holderlin) sau haosul rational (Novalis), pentru Eminescu sacru e Neantul. Catre El, daimonul-genius eminescian cauta

interogativ ca spre o instanta simetrica, dar nemarginit superioara, ca n acesta pilda gnomica: "Cum ca Sfinxul e ontrebare si Piramida un raspuns si ca amndoua la un loc sunt o ecuatie, la aceasta n-a gndit nimenea. Ce este viata, antrebat Sfinxul. Un raport simetric al unui finit catre un infinit, raspunde piramida." (mss. 2261). Natura este moartea n evolutia ei. Toate marile viziuni eminesciene se dizolva n mistica mortii.

Miturile
Gndirea mito-poetica a lui E prelucreaza schemele mitice universale ori imagineaza n spiritul lor o mitologie autohtona de substrat (preromana, precrestina). Ea este de aspect " htonic si pagn" (I.Negoitescu). E.Simion (Cuvnt nainte la antologia de poezie eminesciana din 1991) deduce din analiza creatiei poetice a lui E opt mituri fundamentale: Al nasterii si mortii universului ( Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac, Muresanu, Gemenii, Memento mori); Al istoriei, instituit pe doua modele conceptuale: unul hegelian, n tinerete, potrivit caruia istoria este produsul Spiritului Divin, forma de manifestare a gndirii lui Dumnezeu; altul apasat de scepticism si pesimism, schopenhauerian, care explica istoria ca rezultat exclusiv al actiunii principiului Raului. Reprezentarea istoriei se constituie, n sistemul operei eminesciene, ca antiteza ntre vrstele glorioase, sacre prin naltimea valorilor si a cugetarii mitice (vrsta de aur a originilor dacice si Evul Mediu eroic) si prezentul decazut. (Scrisoarea III, Scrisoarea IV, Epigonii, mparat si proletar); Al magului (nteleptului, dascalului), un mistagog ce pastreaza nvatatura sacra primita de la zei sau care chiar descinde din zei si care stie sa desluseasca semnele lumii (Rugaciunea unui dac, Sarmis, Strigoii, Gemenii, Andrei Muresanu); Al erosului, iubirea din lirica eminesciana a liedurilor, romantelor, elegiilor si idilelor fiind o stare complexa de reverie-doranamneza-dizolvare n formele unei naturi cosmicizate. Mitul oniric (visul romantic este calea de revelare a misterelor universale); Mitul ntoarcerii la elemente nseamna aspiratia romantica spre un spatiu ocrotitor, n care ritmurile macrouniversului au ramas nealterate n microcosmosul terestru; Mitul geniului; Mitul poeziei (cntare orfica, forma a Logosului divin).