Csörsz Melisa-Bianca

Eminescu: modele cosmologice și viziune poetică

De Ioana Em. Petrescu
Capitolul I: Modele cosmologice

 Capitolul începe cu următoarele versuri din Memento mori: „Dar mai știi?...N-
auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu mai trăim pe-o lume, ce pe
nesimțite cade?”1
 Universul nu cunoaște liniște. Universul este muzical, căci structura îi este dată
de legile armoniei
 Tăcerea = rodul incapacității noastre de a percepe cântecul etern neîntrerupt al
lumilor
 Universul pitagoreic = o imensă sferă, ce are în mijloc „ focul central” („Vatra
lumii”/ „Altarul lui Zeus”) și este mărginit în exterior de „focul suprem”
 Există zece sfere concentrice, care poartă corpurile divine și însuflețite ale aștrilor
(fiecare corp celest produce, prin mișcarea sa, o notă muzicală) => „muzica
sferelor”
 Distanțele sferelor față de focul central sunt stabilite pe baza legilor armoniei
 Pentru Platon, Universul = operă a Arhitectului Divin (Părintele sau Demiurgul)
 Universul platonician are, de asemenea, formă sferică, căci sfera este figura
perfectă
 „Cosmosul e așadar o imensă ființă vie și rațională, animată și mișcată de Sufletul
Lumii pe care Zeul <<l-a plasat în centrul Universului și l-a întins apoi de-a
lungul părților sale și chiar în afară, în așa fel încât să-i învăluie trupul>>”2
 În concepția lui Platon există opt sfere concentrice ale aștrilor care „ se învârtesc
în jurul Fusului Necesității și în jurul Coloanei de Lumină care străbate Pământul
(nucleul lumii), unindu-l cu cerul, și joacă rolul îndeplinit în gândirea mitică de
Axa lumii (Axis mundi)”3
 Pe fiecare sferă stă o sirenă, ce emite nota sferei respective
 La Aristotel, cosmosul își pierde caracterul de divinitate, dar rămâne totuși
creația zeului și „păstrează nostalgia creațiunii față de creator”4
 Pentru Thomas de Aquino, „ motoarele cerești” = îngerii

1 Petrescu, Ioana Em., Eminescu: modele cosmologice și viziune poetică, Editura Paralela 45, 2005, p 17
2 Ibidem, p 18
3 Ibidem, p 18
4 Ibidem, p 19
  „ În acest cosmos, ființa umană nu se poate simți străină, pentru că ea se știe
consubstanțializată cu marea ființă a Lumii; chiar dacă ființa umană trăiește
sentimentul <<romantic>> al unui exil pe pământ, ea are oricum asigurată
certitudinea – fie și nostalgică – a apartenenței sale la o patrie celestă niciodată
definitiv pierdută, întotdeauna recuperabilă”5
 A doua etapă a cosmologiei europene (care se va prelungi până la Einstein) =
mecanismul
 Galileo Galilei descoperă sateliții lui Jupiter => „ nu există centru real al
universului, nu există nici o orientare absolută în lume”6 => descentrarea
universului, își pierde caracterul etern și incoruptibil
 Pascal: universul este „ o sferă al cărei centru e pretutindeni, a cărei circumferință
nu e nicăieri”7
 Kant: „ Universul, unul și infinit, ale cărui părți disparente formează varietatea
infinită a universurilor, este adevărata pasăre Phönix a naturii, care își dă foc și
arde, pentru ca din cenușa ei să renască întinerită”8
 Demiurgul devine o inteligență mecanică, abstractă și retrasă în interiorul Legii
=> se schimbă forma universului, dar mai ales locul omului în cosmos, raportul
dintre ființă și univers
 Romantismul adoptă un model cosmologic platonician
 Misia = mit fundamental al gândirii romantice
 „Doar în măsura în care un popor își îndeplinește misia el există ca popor, fiecare
moment al devenirii istorice fiind coincident cu postulatul originar al misiei și
împărtășindu-se din sacralitatea lui”9
 Prin „misie” istoria încorporează divinul
 G. Călinescu despre universul poetic eminescian: „poetul tindea să creeze un
univers în semicerc (...), având ca orizonturi nașterea și moartea lumii, între care
se întinde arcul istoriei universale”10
 La început, Eminescu dezvoltă un model cosmologic platonician (Ondina)
 Motive predominante în această perioadă: gândirea divină, cântecul, dansul,
lumina
 Personaje caracteristice: copilul și „bardul” (varianta ritualizat- mesianică a
poetului)
 Urmează etapa în care sentimentul consubstanțialității ființă-univers se pierde,
apare criza gândirii moderne și pierderea credinței (Epigonii, Dumnezeu și om,
O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! etc.)
 Apare sentimentul acut de înstrăinare ( Melancolie, Memento mori etc.)
 Etapă dominată de imaginea demonului, care suferă de pierderea conștiinței
atemporalității și descoperă timpul ca pe un rău fundamental => încearcă să-l
corecteze prin negarea existenței/ crearea de universuri compensative
5 Ibidem, p 19
6 Ibidem, p 20
7 Ibidem, p 20
8 Ibidem, p 21
9 Ibidem, p 23
10 Ibidem, p 23
 În ultima perioadă de creație, Eminescu adoptă modelul cosmologic kantian –
universul este perceput drept o pluritate de lumi ce izvorăsc și mor
 Divinitatea devine neființă, nedeterminare pură
 Apare conștiința tragică a existenței, căci zeii s-au refugiat în neființă, dar lumea
continuă să existe
 Ipostaza caracteristică = Cezarul ( acesta moștenește dorința de ordine a bardului
și luciditatea demonului)