ESEU SUBIECTUL AL III-LEA

Poezia romantic: “Scrisoarea I”

de Mihai Eminescu

Poemul Scrisoarea I apare în anul 1881 în revista “Convorbiri literare”, fiind integrat în seria celor 5 scrisori eminesciene, creații de maturitate
având ca model epistolele și satirele poetului latin, Horațiu.
Scrisorile eminesciene alcătuiesc un ciclu unitar, atât prin tematică, cât și prin atitudine poetică și modalități de expresie. Din punct de vedere
tematic, ele ilustrează condiția omului de geniu, surprins în diverse ipostaze: cugetătorul- batrânul dascal, poetul, geniul politic, relația geniului cu iubirea
și sunt construite pe principiul romantic al antitezei dintre real și ideal.
Deși epistola este o specie clasică, poemul aparține romantismului prin armonizarea temelor și a motivelor romantice, prin retorismul versului
amplu, prin ironie și prin antiteza trecut - prezent. Totodată se remarcă îmbinarea speciilor: poem filozofic cu elemente de meditație, de satiră socială,
elegie, imn, pastel.
Sursele de inspirație ale poemului sunt diverse: Imnul creațiunii din “Rig-veda”, “Istoria naturală și teoria cerului” a lui Kant, Hegel “Prelegeri
de filosofia religiei” și filosofia lui Schopenhauer.
În privința structurii, poemul poate fi delimitat în două părți majore aflate în antiteză: prima parte are in prim - plan imaginea bătrânului dascăl,
ipostaza geniului, iar a doua parte este o satiră la adresa contemporanilor și a urmașilor dascălului incapabili să îi înțeleagă opera și personalitatea.
Textul cuprinde mai multe tablouri poetice: primul este bazat pe motivul lunii, al doilea redă meditația asupra existenței terestre, următorul-
cosmogonia, iar ultimele două prezintă stingerea universului și figura geniului.
Este de remarcat simetria compozițională realizată prin reluarea în finalul textului a versului de la început ceea ce face din acest poem o
construcție clasică.
Tema poemului este romantică, condiția omului de geniu în raport cu timpul, cunoașterea și lumea comună.
În primul tablou cadrul meditației se rezumă la camera poetului surprins în momentul inserării, “sara”. Luna, motiv romantic, este definiția
metaforic “stăpân-a mării” și reprezintă la nivel semnificațional, eternitatea. Prin harul lunii, eul poetic părăsește realitatea imediată pentru a se cufunda în
vis. Luna este astrul ce guvernează existența și apare în corelație cu un alt motiv, cel al timpului bivalent. Timpul individual, perceput de om, este redat prin
simboluri ale perisabilului, efemerului: ceasornicul, gene ostenite sau lumânare și este subiectiv; iar timpul universal este veșnic, etern și desemnat prin
metafora “lunga timpului cărare”.
Referitor la ipostazele eului liric, Tudor Vianu observă forme diverse. De altfel, este evidentă dilatarea eului poetic individual până la eul
general, conștiință a întregii umanități prin schimbarea persoanei verbului: de la persoana I singular (“suflu”) la persoana a-II-a singular (“dai”) și apoi la
persoana I plural.
În privința meditației asupra condiției umane, Eminescu subliniază efemeritatea oamenilor și demonstrează asemenea lui Schopenhauer că
suportul vieții omului este voința oarbă de a trăi. Raportând omul la univers poetul pune în antiteză “Lumea asta mare” cu “Lumea mică” astfel că
efemeritatea omului este sugerată de versul:
“Muști de-o zi pe o lume mică de se măsura cu cotul”
Eminescu introduce și un alt motiv de sorginte schopenhaueriană, motivul identității indivizilor în fața morții:
“Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții
Deopotriva-i stăpânește raza ta și geniul morții”
Discursul liric vizează apoi condiția vitregă a omului de geniu văzut în ipostaza bătrânului dascăl. Existența materială mizeră îi este pusă în
antiteză cu bogăția spirituală și intelectuală:
“Iar colo bătrânul dascăl, cu a lui haină roasă-n coate
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi
Își înfundă gâtul în guler și bumbacul în urechi
Uscativ așa cum este, gârbovit și de nimic

1
 Universul fără margini e în degetul lui mic”
Comparația cu eroul mitologic Atlas și hiperbola conferă bătrânului dascăl statutul de centru spiritual al lumilor al căror cifru îl stăpânește prin
înțelegerea numărului sacru (Ioana Em. Petrescu):
“Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr”
În mintea genială a dascălului prinde contur cosmogonia. Tabloul genezei este inspirat din lucrarea indică “Rig-veda” fragmentul “Imnul
creațiunii” și prezintă trei momente distincte: etapa precosmică- momentul premergător genezei numit metaforic eterna pace. Haosul este dominat de
întuneric când totul era “Lipsa de viață și voință”. Propozițiile interogative “Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de ape?” exprimă fiorul supozițiilor
științifice. Mai întâi, Eminescu înfățișează imaginea grandioasă a increatului cosmic. Al doilea moment este cel al genezei propriu-zise. Prin mișcarea
punctului iau naștere planetele și stihiile.
Simbolul punctului de mișcare amintește de teoriile cosmogonice ale lui Kant și Humboldt. Mișcarea este asociată cu viața, iar momentul
facerii este marcat în text prin adverbul “deodat”:
“Dar deodat un punct se mișca...cel dintâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face muma, iar el devine Tatăl...”
Nu lipsește din acest tabloul influența biblică de remarcat este ortografierea cu majusculă a cuvântului “Tatăl”. Punctul este principiul
masculin, Tatăl, iar haosul principiul feminin (Muma).
Al treilea moment este cel al existenței propriu-zise și este un tablou dominat de lumină, simbol al vieții.

Imaginea apocalipsei este simetric construită cu tabloul cosmogoniei. În final, se întâmplă revenirea la increat, adică la eterna pace. Dascălul
are viziunea stingerii universului prin răcirea soarelui:
“Soarele ce azi este mândru el îl vede trist și roș
Cum se închide ca o rană printre nori-întunecoși”
Partea a doua este o satiră, deși George Călinescu o aprecia ca fiind cea mai puțin virulentă din toate cele 5 Scrisori. Eminescu preia idei din
filozofia indică: “Unul e în toți, tot astfel precum una este în toate”, dar și din filozofia lui Schopenhauer: “Ce o sa îi pese soartei oarbe ce vor ei sau ce
gândesc?”.
Se regăsesc motive literare și din filozofia ecleziastului: vanitas vanitatum, omnia vanitas, fugit irreparabile tempus, fortuna labilis.
În ciuda capacității sale intelectuale, soarta geniului este vitregă. Deși spera la recunoștința lumii și la dobândirea nemuririi, dascălul nu va fi
apreciat de către posteritate. Superficială și infatuate, societatea va fi atrasă de aspectele mărunte ce fac din geniu un om obișnuit pentru că este incapabilă
să aprecieze adevărate valori.
Categoria estetică evidentă aici este ironia romantică. Portretul cercetătorului pedant capătă accente de sarcasm:
“Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă
În vreo notă prizarită sub o pagină neroadă”
Pesimismul schopenhauerian se regăsește în versurile :
“Poți zidi o lume întreagă, poți să o sfărâmi orice ai spune
Peste toate o lopată de țărână se depune
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au curpins tot universul încap bine-n patru scanduri”
Poemul sfârșește cu același cadru romantic cu care a început, dominat de lumina lunii și cu versurile devenite laitmotiv:
“Și pe toți ce-n asta lume sunt supuși puterii sorții
Deopotriva-i stăpânește raza și geniul morții”.