Timp sacru si timp profan în artele vizuale

Drd. Cezara Cristina Moraru

E-mail: Cezaracart@gmail.com

Abstract: Încercarea de a defini natura precisă a conceptelor de timp sacru si timp profan au fost
preocupari dintotdeauna nu doar ale domeniului teologiei ci, in egală măsură si al filosofiei - prin
metafizica religioasă, al științelor - precum istoria, pihologia și psihanaliza, ale neuroștiințelor
revoluționare care studiază fenomene atipice ale conștiinței umane dar și o preocupare
importantă a tuturor domeniilor artistice. Artele vizuale au tratat aceaste paradigme – timpul
sacru și timpul profan, încă din perioada timpurie a Renașterii începând cu secolul XIV, dacă
privim spre opera artistului Nicolas Poussin - Et in Arcadia ego, sau pictorului Hieronymus
Bosch – Judecata de apoi. Artele contemporane oferă un discurs complex în care pictura,
instalațiile sau artele video redau diferite forme pe care le poate îngloba timpul, memoria și
percepția. Artiști precum Bill Viola ori Christian Boltansky readuc în prim plan discuția despre
natura timpului. Astfel, în rândurile ce urmează, vom dezbate raportul dintre operele calasice și
practicile contemporane care au tratat aceste noțiuni.

Cuvinte cheie: temporalitate, existență, clasicism, sacru, profan,

Timpul, ca și spațiul, nu este nici omogen și nici liniar. Încercarea de a defini sacrul și
profanul a fost o provocare pe care mulți teoreticieni și filosofi au dezbătut-o. Așa cum nota
Eugen Simion: „Aria sacrului este practic infinită și tot ce există, absolut totul, indică un fond de
sacralitate și intră într-un scenariu mitico – ritualic”.1 În viziunea lui Mircea Eliade, sacralitatea
timpului sau spațiului este dată de mitul cosmogonic ce o consacră, această zonă devenind un
„punct central” care concentrează Realitatea și prin care se poate ajunge la adevărata Realitate.
Referindu-ne la acest concept, observăm studiile Patriciei Smith „Platon susținea că Realitatea
nu se poate regăsi în lumea materială (lumea sensibilă), ci doar în lumea imaterială a lucrurilor
intangibile, o lume ce conținea entități matematice și alte obiect imateriale ale gândirii. Doar
1
Eugen Simion – „Mircea Eliade un spirit al amplitudinii”, Ed. Demiurg, București, 1995, p.158
dacă abandonăm lumea sensibilă și contemplăm obiectele imateriale ale intelectului putem
ajunge la o înțelegere reală... Contemplarea pură era o ocupație potrivită pentru un suflet rațional,
el însuși fiind o substanță imaterială capabilă de a extinde un corp material. Din moment ce
această teorie propune existența a două tipuri de substanțe, materia și mintea, este cunoscută
drept dualismul substanței.”2

Contemplarea poate avea mai multe semnificații, dacă ne referim la omul religios sau la
omul nereligios. Timpul poate fi astfel controlat, în cazul omului religios, prin rituri și tradiții.
Pentru omul religios al culturilor arhaice timpul este sacru tocmai fiindcă are capacitatea de a se
reînoi în fiecare an, găsindu-și astfel divinitatea originară. „Timpul originii este prin excelență
Timpul cosmogoniei, clipa în care a apărut realitatea cea maai cuprinzătoare , adică Lumea.
Cosmogonia servește astfel, drept model exemplar pentru orice „creație”, orice fel de „facere”.
Din același motiv, Timpul cosmogonig slujește drept model tuturor Timpurilor sacre, pentru că
Timpul sacru este acela în care s-au manifestat și au creat zeii, este limpede că Facerea Lumii
este manifestarea divină cea mai desăvârșită și mai măreață.”3 Timpul ne definește, dar și noi îl
definim, fapt care aduce cu sine o accepțiune complet diferită a momentelor sale. „Sfântul
Augustin a demonstrat în mod genial, în Confesiunile sale, că nici una din cele trei părți ale
timpului nu exista: viitorul, adică ceea ce nu exista încă, trece prin prezent, moment pe care abia
îl prindem în fuga sa amețitoare, ca să devină îndată trecut și să se piardă în ceea ce deja nu mai
există; însă există timpul esențial, în care fiecare moment poate să deschidă lăuntrul unei alte
dimensiuni, ceea ce ne dă putință să trăim veșnicia prezentă într-o clipă, sau eternul prezent.
Acesta este timpul sacru sau liturgic. Participarea sa la ceva absolut deosebit îi schimbă natura.
Eternitatea nu este nici înaintea timpului, nici după timp, ci este acea dimensiune față de care
timpul se poate deschide. Timpul își găsește axa în Hristos. Înainte de Hristos istoria se îndreaptă
spre El, este mesianic orientată și tensionată spre El, este timpul așteptării. După întrupare, totul
se interiorizează, totul este dirijat de categoriile vidului și plinului, ale absentei și prezentei, iar în
cazul acesta singurul conținut adevărat al timpului este prezența lui Hristos de-a lungul extinderii
Sale. În jurul Său se rotește totul, văzut sau nevăzut, și se îndreaptă spre plinirea finală a timpului
însuși, care în același timp este deja și va fi la Sfârșit. „Acest «în același timp» pune în toată
amploarea sa problema adevărată a timpului, care este misterul coexistenței a doi oameni într-o
2
Patricia Smith - Neurofilosofia, Spre o știință unificată minte-creier, Ed. Cartea Românească, București, 2020, pag.
287
3
Mircea Eliade, Sacrul și Profanul, Ed. Humanitas,București, 2020, pag.63
singură ființă deși trăiesc în timpuri diferite”4 Astfel, putem presupune că timpul poate avea mai
multe valențe însă tinde mereu spre a ne reaminti de originea inițială, atât din perspectiva profană
cât și sacră.

În Divina Comedie a lui Dante, timpul dobândește o dimensiune cosmică, ezoterică,

unde, prin cercurile iadului, timpul petrecut în Purgatoriu și în Paradis crează o punte cu
sistemul cosmologic al vremurilor sale. Poetul îmbină sistemul cosmologic ptolemaic, cu etica
aristotelică și dogma creștină. Atingerea și necesitatea fericirii idilice, atemporale, o regăsim și în
opera lui Poussin. Pictorul s-a referit la Moarte asociind celebra temă preferată de Venețienii
secolului XVI - memento mori, amintindu-i privitorului că moartea există chiar și în fericita
utopie a Arcadiei.

“Respice post te! Hominem te esse memento! Memento mori!”

Fig. 1: Nicolas Poussin, Et in Arcadia Ego, ulei pe pânză, 1639

4
Paul Evdochimov – Ortodoxia, Ed. I.B.M. al B.O.R., București 1996, p. 225
 În Tripticul Grădinii desfătărilor lumești, Bosch a creat o lume utopică, care amintește de
acel timp sacru pe care l-am regăsit și în viziunea lui Dante – paradis, purgatoriu (planul teluric)
și infernul. Alan Millard a concluzionat că Edenul nu nu reprezintă un loc "geografic", ci mai
degrabă o "memorie culturală" a unor vremuri simple, când omul trăia din darurile
Dumnezeiești.5 Reprezentările lui Bosch ,din infern –monştri, balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte
arătări hidoase, sporesc senzaţia de grotesc, mistic si profunzime ezoterică.

Fig. 2: Hieronymus Bosch, Grădina plăcerilor, 1503

Timpul, a fost reprezentat și de Michelangelo Buonarroti, în Judecata de apoi. Fresca

înfățisează peste 300 de personaje, în ipostaza sfarșitului lumii. Aici, timpul dobândește o valoare
sacră. Hristos, situat în centrul lucrării, alături de Fecioara Maria și înconjurat de sfinți, judecă
morții. In partea de jos a picturii este reprezentat un bacaragiu care ii duce pe cei păcătoși in
iad. Personajul este identificat cu Chiron, cel care apare in mitologia greacă și în Divina
Comedie a lui Dante, care l-a inspirat foarte mult pe Michelangelo.

5
A. R. Millard, „The Etymology of Eden (Etimologia Edenului)”,Vetus Testamentum, 1984, pag. 34
 Fig. 3: Michelangelo Buonarroti, Judecata de apoi, Capela Sixtină

Contemporanitatea ne oferă o serie de exemple care tratează aceste două paradigme ale sacrului
și profanului. Practica artistului Bill Viola, spre exemplu, chestionează noțiuni precum existența,
proveniența ființei și finalitatea sa. Fluidele pe care le utilizează Bill Viola în Nașterea inversată
simbolizează esența vieții umane: pământ, sânge, lapte, apă și aer. Viola face o paralelă între
opera sa și nașterea lumii recreând o călătorie care începe în întuneric și călătorește prin diferite
etape, terminând în lumină. Asemena unui traseu inițiatic, intim și ezoteric. Artistul explorează
din nou relația dintre viață și moarte, o temă pe care a abordat-o în multe moduri diferite în
lucrările sale încă de la începutul carierei sale.
 Fig. 4: Bill Viola, Nastere inversată, secvență video, Performance, 2014

La fel ca Bosch, doar că mai temporat, Salvador Dali a tratat timpul, din perspectivă profană. În
lucrările sale se întâlnesc teme precum moartea, renașterea, viața ori spațiul care este asociat cu noțiunea
de temporalitate. Timpul, la Salvador Dali, devine palpabil și volatil, un timp care pare să nu existe și care
tinde spre aceleași amintiri idilice ale perfecțiunii originare.

Fig. 5: Salvador Dali, Persistența memoriei, 1931