Elena Elvira Chiorean

Master, anul II

Arta memoriei în Alungarea bestiei triumfătoare

Giordano Bruno

Peste câteva zile (17 februarie) ne vom aminti de o injustiție macabră, care a răpit istoriei
umanității un filosof cu care propri-ai contemporaneitate nu s-a putut acomoda; Giodano Bruno a
fost ars pe rug pentru erezie în anul 1600. Născut cu 52 de ani în urmă, în 1548, Buno ajunge un
gânditor preocupat de ceea ce numim astăzi natura ideilor și de epistemologie, și desigur un
pioner în domeniul semanticii. Ajuns la Paris în 1581, acesta este deja precedat de o faimă
asociată cu cea a unui magician, reputație provenită din faptul că ar fi capabil să inspire, în alții,
o capacitate superioară de memorare. Printr-o demostrație a tehnici de memorare bazată pe
ordonarea cunoștintelor oferită regului Franței, Henri al III-lea, Bruno își găsește în acesta un
susținător, pe sprijinul căruia se bazează succesul scurtei sale cariere la Paris. În această perioadă
publică primele sale opere De umbris idearum, urmată la scurt timp de Ars memoriae. În aceste
cărți Bruno subliniază faptul că ideile reprezintă doar umbre ale adevărului. O idee deosebit de
inovativă pentru finalul secolului al XVI-lea. Aceasta concepție este identificabilă și în alte opere
[De l'infinito, universo e mondi - Despre infinitatea universului și a lumilor, 1584 sau De la
causa, principio e uno - Despre cauză, început și unitate, 1584], unde Bruno afirmă existența
unui principiu prim și a unei cauze prime, însă cunoașterea lor este extrem de dificilă. Datorită
faptului că lucrurile depind de principiul prim și cauza primă ele nu pot să nu fie raportate și la
acest principiu și la această cauză, dar cunoașterea unora nu duce neaparat la cunoașterea
celorlalte întrucât nu există o relație atât de directă. Filosoful consideră că noi nu cunoaștem
universul decât într-un mod mai puțin eficient, cel al urmei, acest lucru însemnând că nu putem
cunoaște substanța și esența principiului prim, Ființa absolută, putem să cunoaștem doar calitățile
particulare ale substanței și accidentele.
Ars memoriae sau memoria artificială era, în timpul Renașterii, un subiect adesea vizitat
de intelectualii vremii. Preluat din antichiatatea care a inspirit de altfel întreaga mișcare
renascentistă, arta memoriei este valorificată și studiată de-a lungul întregii culturi europene și
într-un mod mai pregnant în intervalul străbătut între Antichitate și Renaștere. Apariția studiului

1
memoriei este asociat retoricii. În tradiția latină întâlnim două lucrări esențiale care tratează acest
subiect – De oratore, Cicero și Institutio oratorio, Quintilian – ambele inspirate de tratatul
anonim Ad Herennium, scris de un professor de retorică1. Ulterior toate tratatele de retorică vor
ține cont de teoriile dezvoltate de această lucrare și în special de cele legate de principiile
regasite în conceptele loci et imagines (locuri și imagini) și de ceea ce generează aceste idei,
respectiv discuțiile și metodele regăsite în conceptele de memorie a lucrurilor (memoria rerum)
și memorie a cuvintelor (memoria verborum). Inclusiv uimitoarea dezvoltare a artei memoriei
din secolul XVI păstreză aceste principii consacrate ale artei memoriei apărute în Ad Herennium,
aspect regăsit și în opera lui Bruno care parcurge în lucrarea De umbris idearum vechile etape
legate regulile asociate locurilor, imaginilor, respectiv memoria și conexiunea pe care o are cu
lucrurile și cuvintele. Într-o manieră mult simplificata această tehnică consta din vizualizarea
unui sistem de locuri (ex. clădiri), memorarea textului avut în vedere și asocierea părților
discursului cu aceste locuri (gr. topoi, lat. loci) bine definite în memorie. În desfășurarea
discursului oratorul trebuia să își amintească întreg sistemul de locuri, care îi putea actualiza și
asocierile făcute între imagine și cuvânt;deosebir de relevant este și faptul că aceste locuri odată
formate și stăpânite de imaginație puteau fi reutilizate în alte contexte, interdependența dintre
cuvânt și imagine fiind, din acest punct de vedere, anulată și versatilă. Iar în acest sens
mnemotehnica are de-a face cu o structură universal justificată de funcționarea activtății mentale
a ființelor umane, ceea ce plasează discuția în domeniul matefizicii.
Acestă transformare a mnemotehnicii în teorie universală poartă semnătura lui Giordano
Bruno și e bazată pe unitatea intelectului în toată varietatea modurilor în care se poate manifesta.
Într-o formă colocvială se poate spune că imanigile pe care se bazează operațiile mnemotehnice
sunt produse ale fanteziei. Totuși acestă producție de imagni și toată combinția dintre simboluri
și înțelesuri dublează natura sau realitatea.
Sensul dat aici termenului natură nu trebuie confundat cu ceea ce Aristotel numea
condiții externe, descrise prin noțiunile de materie și fromă; mai degrabă înțelesului de aici se
referă la o energie internă care se concretizează în lucruri vizibile. Iar pentru a delimita cele două
sensuri putem lua un exemplu, fidel aritotelismului, pentru folosirea unui termen: noțiunea
natura umană nu e un termen logic care sa poată fi atribuit oricărei persoane, ci reprezintă o

1
Frances Yates, Selected Works, vol III, The Art of Memory, Routledge, London and New York, 1999, p. 4-5

2
compatibilitate externă între indivizi. Dar, revenind la maniera în care a fost gândită de Bruno,
aici este vorba despre ceva fizic, identificabil în tot și în toți (indivizii).2 O argumentație ce
vizează mai degrabă natura în general, decât natura umană, ceea ce denotă un raționament pe
linia principiului universal: Natura e cea care adaptează corpurile în funcție de suflete. Natura
furnizează uneltele potrivite pentru suflet…. Natura îți este prezentată în toate și în tot ce există
(Bruno 1991, De ubris, 68f).3
Pe când era încă la Paris, Bruno a publicat prima carte în italiană Candelaio (Lumânarul),
o comedie care marchează începutul seriei ce ni s-a păstrat generic sub deumirea opere italiene,
pe care urmează să o publice în Anglia, din care face parte și lucrarea Alungarea bestiei
triumfătoare. Întrucât au fost scrise în limba italiană, apreciată în cea vreme de populația cultă a
Angliei, se consideră că publicul vizat de aceste opere a fost mai degrabă cel cel de la curtea
regală decât mediul academic.
Apropiindu-se de mitologia greacă dialogul Alungarea bestiei triumfătoare reprezintă o
critică îndreptată împotriva religiei, cu implicații etice și politice, în care se sugerează o
reformulare a cerului cu consecințe importante în domeniul filosofiei religiei (și a celor situate în
releație de interdependență cu acesta). Bruno își prezintă îndemnurile sub forma unei satire a
cărui protagoniști sunt zeii Greciei – un stil literar preferat de societatea englezească a timpului
său - și care îi permite să insinueze ipoteze provocatoare la adapostul acestui gen literar ales.
Sophia, înțelepciunea însăși, este personajul principal care poartă un dialog cu așa-zisul purtător
de cuvânt al autorului, Saulino. Aceasta îi redă dialogul dintre zei, rolurile principale fiindu-i
atribuit lui Jupiter și lui Momus, criticul tradițional al așezământului divin. Fără a avea o
preocupare aparte față de astronomie, Bruno este interest mai degrabă de combinațiile vizibile
ale corpurilor cerești, zeităților și ale termenilor abstracți.
Haideți, o zei, haideți cu toții să alungăm din cer aceste năluci, acești idoli, aceste
chipuri, aceste imagini, aceste înfățisări, aceste întrupări și istorii ale lăcomiei, dezmățului,
hoției, furiei, ciudei și rușinii noastre: piară cât mai repede această noapte întunecată și
mohorâtă a greșelilor noastre, căci frumoasa auroră a noii zile a dreptății ne cheamă la ea; să
ne pregătim să apărem în fața soarelui […]. Trebuie să ne curățăm și să redevenim frumoși;4

2
Paul Richard Blum, Giordano Bruno, An introduction, Rodopi, Amsterdm – New York, 2012, p. 15-16
3
Art is nothing but an capacity af nature which is akin to the intellect (Bruno 1991, De umbris, 67)
4
Giordano Bruno, Opere italiene, vol. IV, Alungarea bestiei triumfătoare, Humanitas, București, 2004, p. 62

3
 Acest gen de abordări ne prezintă un program pictorial, construit într-o manieră similar
cu cea a imaginilor folosite în mnemotehnică; figurile astrologice și mitologice pot fi interpretate
ca imagini care sumarizează în ele însele un complex de relații și de povestiri. Aceste elemente
vizuale trebuie transferate într-un discurs moral sau într-un sistem al virtuții. Interpretarea
cerinței de întoarcere înspre ei înșisi adresată zeilor poate fi receptată ca un mesaj adresat ființei
umane. Intenția lui Bruno nu este de a prezenta o etică nouă, ci acesta aduce în discuție una care
are nevoie de un reviriment intern. În scrisoare introductivă, adresată poetului engelaz Philipp
Sidney, indică intențiile și scopurile tratatului și sumarizează conținutul spunând ca acest dialog
conține un preludiu al viitoarei sale filosofii morale:
[…] aceste trei dialoguri au fost gândite și scrise ca materie și subiect al unei lucrări
viitoare, căci, vrând eu să trasez filosofia morală conform lumii lăuntrice pe care a răspândit-o
și o răspândește divinul soare al intelectului, mi se pare potrivit să încep, așa cum fac
muzicienii, cu anumite preludii… Iar, după mine, lucrul nu putea fi făcut altfel decât enumerând
și rânduind primele elemente ale morale, anume virtuțile și viciile capitale;5
In sistemul prezentat de Bruno acestei filosofii morale trebuei să îi corespundă, în
domeniul artei, un sistem de imagini fantastice. Din această introducere s-ar putea deduce că
autorul intenționează să citească lumea zeilor și constelațiile ca pe un sistem similar cu imaginile
și statuile aparținând concepiilor din tratatele de mnemotehnică. Intenția sa explicită este să
stabilim ordinea, așezarea, portativul, indexul, arborele, teatrul și câmpul de bătălie al virtuților
și viciilor.6 Toate cuvintele enumerate anterior indică termeni tehnici preluați din domeniul
mnemotehnicii. Alegoria folosită aici de Bruno nu presupune o atitudinea indoielnică a acestuia
față de mitologia greacă, ci mai degrabă aplică ideea sa legată de principiile universale și de
infinitatea lumii, prin intermediul unei complexe interrelaționări conceptuale regăsite în imagini,
în principiile etice.
Într-un mod analogic lucrarea Expulzarea bestiei triumfătoare ne prezintă expulzarea
viciilor de către virtuți, pintr-o predică considerabilă ca dimensiuni în care Bruno descriei în
detaliu cum pe rând fiecare dintre cele patruzeci și opt de constelații virtuoase sunt într-o
ascendență triumfătoare în timp ce viciile au o traiectorie descendentă, fiind învinse în cea mai
măreață reformă a cerurilor. O descriere care poate funcționa și ca o hartă ușor de reținut a acelor

5
Giordano Bruno, idem, p. 17-18
6
Ibidem, p.19

4
locuri (loci) folosite ca instrumente mnemotehnice, care după părerea lui Johannes Romberch ar
fi putut fi folosită de un menbru al ordinului predicatorilor pentru a ține minte o predică despre
vicii și virtuți.
Pe de altă parte, lucrarea Alungarea bestiei triumfătoare este departe de a fi o predică
despre vicii și virtuți, respectiv despre recompense și pedespre pe ar ar fi spus-o un călugăr din
Evul Mediu. Puterile personificate ale sufletului care conduc reforma în cer sun Jupiter, Junona,
Saturn, Marte, Mercur, Minerva, Apollo, Circe, Medea, Aesculapius, Diana, Venus, Cupid,
Ceres, Neptun, Thetis, Momus și Isis – iar toate aceste personaje sunt percepute intrinsec de către
suflet ca având aparența unor statui sau imagini. În acest dialog și prin intervediul vorbitorilor
sunt surprinse douăsprezece principii pe care trebuie să le urmeze un sistem mnemotehnic bazat
pe imagini. Reforma din lumea zeilor, deși bazată pe legi morale, virtuți și vicii așa cum sunt
concepute de aceștia, presupune întoarcerea religiei magice egiptene – aspura căreia are loc o
lungă dezbatere, susținută de un citat din Asclepius, despre felul în care egiptenii știau cum să
realizeze statuile zeilor, care ulterior puteau atrage, pe pământ, puterea zeilor.
Frances Yates descrie Alungarea bestiei triumfătoare ca fiind o lucrare independentă ce
ține de literatura bazată pe o foarte bogată imaginație, ale cărei dialoguri abordează în mod
straniu anumite subiecte, cu mult umor, ironie și satiră și care relateaztă o poveste despre
consiliul reformator al zeilor. O lucrare care evidențiază structra bruniană a sistemui
mnemotehnic, preznetă în plan secund pe tot parcursul dialogului. Frances Yates vede aici
manieră obișnuită de lucru a lui Bruno care, din punct de vedere tehnic îmbină cu multă
ingeniozitate un sistem de memorare preluat din cărțile care descriu acest lucru, cu ordinea
constelațiilor așa cum a fost descrisă Hyginus și cu aspecte regăsite în propria sa opera Seal
(Sigiliu). Iar conluzia la care ajunge este că opera Alungarea bestiei triumfătoare reprezintă un
fel de retorică celestă asociată cu teoria bruniană a sistemului după care funcționează arta
memoriei. Iar în altă ordine de idei Alungarea bestiei triumfătoare este o predică magică a unui
fost preot.

5
BIBLIOGRAFIE:

1. Bruno Giordano, Opere italiene, vol. IV, Alungarea bestiei triumfătoare, Humanitas,
București, 2004
2. Yates Frances, Selected Works, vol III, The Art of Memory, Routledge, London and New
York, 1999
3. Blum Paul Richard, Giordano Bruno, An introduction, Rodopi, Amsterdm – New York,
2012
4. Yates A. Frances, Giordano Bruno and the Hermetic Tradition, University Of Chicago
Press, 1964
5. White Michael, The Pope and the Heretic - The True Story of Giordano Bruno, the Man
Who Dared to Defy the Roman Inquisition, Harper Perennial, 2002
6. Andrew D. Weiner, Expelling the beast GBs adventures in England 1980, Chicago
Journals (JSTORE)
7. Gatti Hilary, The Renaissance Drama of Knowledge – Giordano Bruno in England,
Routledge, 2013