Universitatea din București

Facultatea de Istorie

Curs: Artă și cunoaștere

Alexandra Răileanu Brutaru, masterand IAFC - an II, sem. I, 2021/22

Textul estetic – relevanța semiotică la Umberto Eco

Umberto Eco (n. 1932) este un gânditor de mare versatilitate, ale cărui interese variate includ de
la lumea medievală a teoriei estetice până la dezbaterile contemporane despre semiologie ca
teorie pură . El este, de asemenea, bine cunoscut pentru scrisul său de ficțiune, care este
influențat de munca sa academică. Ca semiotician, Eco adoptă o cale de mijloc în ceea ce
privește limbajul și evită înțelegerea limbajului ca fiind fie univocă, fie tinzând către un număr
infinit de înțelesuri. Eco își bazează teoria semiotică pe coduri. El face distincția între codurile
specifice și cele generale, în care codurile specifice se referă la codurile de limbă ale unor
anumite limbi, în timp ce codurile generale se referă la structura limbajului ca întreg. În același
timp, el subliniază că codurile trebuie privite în contextul lor cultural. Astfel, el introduce o
anumită flexibilitate și o dimensiune temporală unei înțelegeri altfel puternic structurale a
limbajului.

Un alt domeniu de interes al lui Umberto Eco la care vom face referință aici este studiul esteticii
în medievalitate.

Eco definește funcția emotivă a mesajului prin puterea acestuia de a fi nu numai util și înțeles de
receptor, dar care suscită din partea acestuia reacții prihologice, stimulează asociații, determină
comportamente care merg mai departe de cunoașterea lucrului indicat1. Acest tip de cunoastere
denotativă ar putea fi asociată cu cunoaşterea ştiinţifică (epistemé) care urmăreşte scopuri
precise, se desfăşoară pe bază de reguli, într-o manieră organizată şi sistematizată. Este un tip de
cunoaştere critică, are o metodologie specifică şi un limbaj conceptual, o serie de forme
(observaţia ştiinţifică, experimentul ştiinţific, ipoteza ştiinţifică şi teoria ştiinţifică), iar dintre
metodele sale se pot menţiona: axiomatizarea, formalizarea, modelarea. Cunoaşterea ştiinţifică

1
Umberto Eco,Opera deschisă, Formă și indeterminare în poeticile contemporane, Cassa ed. Valentino Bonpianni,
Milano 1962

1
este cea avută în vedere atunci când sunt cercetate natura, structura şi dezvoltarea în timp a
activităţilor de cunoaştere şi a produselor lor, iar numeroasele metode (logic - formale,
psihologice, sociologice, istorice etc.) utilizate s-au dezvoltat şi diversificat în cadrul unor
discipline ştiinţifice. Cunoașterea ștințifică a în gândirea filosofică reprezentată de nume precum
Fr. Bacon, Descartes, J. Locke, Leibniz, D. Hume, Kant.

Mi-am propus abordarea relevanței semiotice a textului estetic plecând de la fragmentul studiat
„Analiza a trei propoziții”, din „Opera deschisă Formă și indeterminare în poeticile
contemporane” a lui Umberto Eco. În acest capitol în care autorul își propune să determine ceea
ce deosebește funcția estetică de celelalte funcții în cadrul mesajului lingvistic.

Eco amintește aici funcțiile pe care le poate avea mesajul ligvistic: referențială, emotivă,
conativă, fatică, estetică și metalingvistică. Va reveni asupra lor pe larg în „Tratatul de semiotică
generală” care a apărut în 1976.

Capitolul „Analiza limbajului poetic” debutează cu un subcapitol dedicat abordării operei de artă
de către două mari personalități interesate in estetică : Benedetto Croce (1866-1952) si James
Dewey, filosof și psiholog american care a trăit în aceeași perioadă.

Referindu-se la toate toate domenii le artei Eco spune„Opera de artă este un izvor inepizabil de
experiențe”2, aceasta fiind una din temele des întâlnite în estetica contemporană.

Eco ne spune că Benedetto Croce propune conceptul cu priveire la „caracterul de totalitate a

expresiei artistice” aceasta însemnând că la o nouă privire sau citire a unei opere de artă
descoperim semnificații noi în așa fel încât putem spune că aceasta conține într-un fel concentrat
întreg universul. Citându-l pe Croce „să dai conținutului sentimental forma artistică înseamnă să-
i dai în același timp marca totalității respirația cosmică”(B.Croce op.cit, p137). În opinia lui Eco,
Benedetto Croce nu explică mecanismul prin care „intuiția sentimentală, devine lirică și se
organizează în operă artistică”.

Analizând contribuția lui James Dewey, să reținem următorul comentariu al lui Eco „în fiecare
lucru explicit și focal există o retragere în implicit care nu poate fi captată în mod intelectual”3

2
Ibidem 1, pag 76
3
Ibidem 1,pag 77

2
Eco recunoaște rigiditatea raționamentului lui Dewey în Art as experience (pus pe seama
materialismului și a pozitivismului) dar este deacord cu opinia acestuia privind „sentimentul de
emoție religioasă care ne cuprinde în actul contemplării estetice”.4

Una din preocupările lui Umberto Eco se îndreaptă către studiul esteticului în evul mediu.

„Până și în manifestările sale cele mai înfiorătoare, natura apărea în imaginației simbolice ca un
alfabet prin care Dumnezeu comunica cu oamenii arătându-le ordinea lucrurilor, binecuvântarea
supranaturalului cum să se comporte în prezența divinului și să își cucerească un loc în Ceruri. ”5

În capitolul „Simboluri și Alegorii” din lucrarea „Artă și frumus

ețe în evul mediu” el identifică în viziunea oamenilor din evul mediu pe Dumnezeu cu iubirea și
pe aceasta din urmă cu frumuseșea

„Oamenii din medievalitate trăiau într-o lume plină de referințe și tonalități, care le reaminteau
permanent de Divinitate, manifestări ale lui Dumnezeu în lucruri.”6

Concluzia capitolului „Alegoria universală, înțelegerea lumii ca o operă de artă divină, în așa fel
în care orice lucru include înțelesuri morale, alegorice și analogige pe lângă înțelesurile
literare.7” ne dezvăluie, dacă mai era cazul universul dual al lui Eco filosof teoretician din
spatelor tabelelor și graficelor din Tratatul de Semiotică generală și autorul în căutarea
explicatiei pentru estetic.

Eco recunoaste meritul psihologului Dewey de a fi conceput o metodă psihologică, cea

tranzacționista care se va putea aplica în opinia sa și în cazul stimulului estetic.

Concluzia lui Umberto Eco cu privire la aceasta este că „în procesul de tranzacție între individ și
stimulul estetic acesta se va orienta către fenomenul precis care este limbajul.”

În viziunea lui Umberto Eco, limbajul este un fapt artificial, o organizare de stimuli realizați de
om așa cum este un fapt artificial este și forma artistică.

4
Ibidem1, pag78
5
Umberto Eco , Arta și frumusețe în evul mediu, Yale University Press 1986/2002, pag 53
6
Ibidem5 , pag 57

7
Ibidem 5, pag 63

3
Limbajul este mai mult decât un mijloc de comunicare ca atâtea altele, pe el se întemeiază orice
comunicare. Concluzia capitolului este „Limbajul este întemeierea însăși a culturii. În raport cu
limbajul celelalte sisteme de simboluri sunt accesorii sau derivate ”

În capitolul „Analiza a trei propoziții”, din „Opera deschisă, Formă și indeterminare în poeticile
contemporane” a lui Umberto Eco. În acest capitol în care autorul își propune să determine ceea
ce deosebește funcția estetică de celelalte funcții în cadrul mesajului lingvistic.

Mesajul estetic poate fi interpretat ca „un sistem de conotații condus și controlat se structura
însăși a mesajului.”

Eco dă următorul exemplu de propoziție cu funcție referentială omul acela vine de la Milano, dar
cu toată încadrarea acestui tip de propoziție în comunicarea pragmatică, autorul comentează că
acestă simpla referință „Milano” poate fi asociată cu o serie de „amintiri, nostalgii, regrete”. Mai
mult decât atât propoziția poate avea o și mai mare încărcătură emoțională ar avea pentru cineva
care a avut o experiență importantă legată de referință, aici Milano ca de exemplu exilul8 departe
de acest oraș. Conotația este aici foarte importantă și este încărcare de afectivitate, ea scoate la
suprafața o amintire latentă și determină căderea în imaginar.

Propoziția cu funcție sugestivă propusa de Eco este Omul acela vine de Basrah. Observația lui
Eco este că mesajul are efecte diferite în funcție de gradul de cultură al receptorului și de
originea sa. Ceea ce urmărește Eco prin acest exemplu este evocarea „unui loc la fanteziei
cunoscut din lectura celor O mie și una de nopți , senzațiile pe care i le evocă și mister, indolență
magie exotism9 înșiră ceea ce semnifică acest loc pentru el: Ali Baba, hașișul, covorul zburător
odaliscele, aromele, spusele memorabile a o mie de califi, sunetul instrumentelor orientale,
prudența levantină și șiretenia asiatică a negustorilor, Bagdadul” . La o simplă analiză a acestor
termeni, vom realiza că o parte din aceștia vin direct din lectura autorului cum ar fi: „Ali Baba,
covorul zburător”, ceilalți au fost creați de imaginația acestuia în zona imaginarului și țin de
prejudecăți, de mentalități și tradiții și alte tipuri de concepte în general asociate cu Levantul:
„hașișul, odaliscele, spusele memorabile a o mie de califi, prudența levantină și șiretenia asiatică

8
Ibidem 1, pag 83
9
Ibidem 1, pag 85

4
a negustorilor” iar cea de-a treia categorie estea cea a senzațiilor care se găsește tot în zona
imaginarului : „aromele, sunetul instrumentelor orientale”.

Mecanismele fanteziei sunt un domeniu pe care nu îl detaliem, dar vom face referință la lucrarea
„Manierismul în literatură” a lui Gustav Rene Hocke. Pentru acesta „manierismul” nu definește
un stil, retoric sau estetic sau o epocă istorică așa cum s-ar putea crede. Hocke își propune să
studieze arhetipurile spiritului european și definește prin manierism – tipul dizamorrnic al
iregularului, al problematicului care penduleză între două stări aticismul și asianismul, pe care le
vom întâlni și în tema care ne preocupă:. Aticismului, căruia Hocke îi atribuie teoria ordinii
armonice a mimesisului în arta i se opune asianismul, lumea creatorii de phantasai „imaginilor
fanteziei”10,oricât de îndrăznețe. Această distincție ne va ajuta să înțelegem contextul în care este
explicat mesajul estetic.

„Mesajul se deschide unei serii de conotații care depășesc cu mult ceea ce denotă. ” și aici Eco
efinește astfel „haloul conotativ” care ține atât de receptor dar și de cel care comunică.11

Cel care comunică poate crea un „câmp de sugestivități” în funcție de locul, momentul auditoriul
căruia i se adresează. Mai mult decât atât Eco ne vorbește despre posibilitatea comunicatorului
de a „manipula comunicarea” de ași formula în așa fel mesajul pentru ași îndreapta ascultătorii în
direcția voită de ai stimula pentru ca aceștia să poată crea „game de conotații”.

Cea de a treia frază este sugestia orientată „Omul acela vine din Basrah, prin Bisha și Dam,
Shibam, Tarib și Hofuf, anaiza și Buraida, Medina și Khaibar în susul Eufratului până la Alep.”
Daca în prima frază referința este nedefinită în cea de-a doua ea este mult mai bogată în indicații
spațiale.

Eco numește această comunicarea estetică dar consideră că face „apel la sensibilitate ” printr-un
„artificiu fonetic”, pentru receptorii nefamiliarizați cu geografia locului. Gasirea unei
semnificații fiecarui semnificant. Aici , spune Eco „semnificanții trimit la ei înșiși , mesajul este
definit a autoreflexiv.

10
Gustav Rene Hocke, „Manierismul în literatură”, Editura Univers, București, 1977, pag 31
11

5
Dacă în cazul propoziției sugestive, efectul de poartă către imaginar este experimentat de
receptor doar prima dată când o aude în cazul propoziției sugestive ea va invita de fiecare dată la
un „itinerar mental”, va fi un subiect pentru „joc complex al imaginației”.Aceasta va adăuga un
efect estetic propoziției despre care Eco spune în continuarea demonstrației sale că este:

„Obiect de artă, rezultat al construcției conștiente, vehicul al unei anumite cote de comunicare ,
expresia examinata prin ce mijloace putem ajunge la ceea ce concepem ca efect estetic, dar se
oprește la o anumită limită.”

Contemplând o operă de artă, destinatarul este constrâns să pună în discuție textul sub impulsul
unei duble impresii: surplusul de expresie (manifestare, aparență) și surplusul de conținut
(înșelesuri, semnificații)12.

Vom aminti definiția stimulului din Tratatul de Semiotică generală. Spre deosebire de semne
care pot fi de natură umană și non-umană, intenționale și nonintenționale, stimulii sunt numaide
natură umană și intențională.

Dacă reacțiile comportamentale nu pot fi determinate printr-o convenție atunci stimulii nu pot fi
considerați drept semne.13

Pentru a evita o concluzie greșită, Umberto Eco spune „valoarea estetică nu aparține mai mult
discursului emotiv decât aparține discursului referențial, Limbajul poetic implică atât un uz
emotiv al referințelor cât și un uz referențial al emoțiilor deoarece, spune el reacția sentimentală
se manifestă ca un câmp de semnificații conotate. Eco identifică semnul esteic cu semnul iconic
despre care a scris Charles Moris în Signs , Language, Behaviour astfel 1valoarea semantică nu
se epuizează prin referirea la denotatum ci se îmbogășește necontenit. El identifică aici un
mecanism psihologic care reactionează la stimulii estetici, astfel aceștia apelează la sensibilitatea
receptorului „ceeace se numește gust – un fel de cod care se sistematizează în mod istoric.”14

Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura științifică și enciclopedică, București,

12

1982, pag33

13
Ibidem 12, pag 342
14
Ibidem 1, pag 93.

6
În cazul operă de artă care se traduce printr-un mesaj complex, semnificația este mutiformă și nu
univocă în așa fel încăt receptorii, consumatorii cum spune Eco pot fi satisfăcuți sau
nesatisfăcuți. Chiar același receptor poate avea în timp reacții diferite în urma unei „lecturi mai
aprofundate”. Mai departe Eco dă exemplul unei bucăți muzicale pe care o considerăm frumoasă
pentru că ne stârnește niște amintiri, dar ea în sine „ca operă de artă pentru noi s-a consumat”.

Extrapolând la nivelul culturii, unele opere de artă își pierd congenialitatea pentru că ele
caracterizează o anumită epocă culturală. Este posibil ca pe plan personal sau pe plan cultural
general să se fi realizat un blocaj al tranzacției comprehensive. Eco dă exemplu necunoașterea
unei limbi – aici etrusca- care ne împiedică să explorăm arta etruscă.

Există fenomene estetice pe care estetica nu le poate explica această sarcină revenind psihologiei,
sociologiei, antropologiei sau economiei stiințelor care studiază societatea.

Condiția oricărui consum estetic al unei opere este ca aceasta să fie „deschisă”. Eco dă exemplul
a două opere Divina comedie a lui Dante si Finnegans Wake a lui James Joyce pentru a a defini
două tipuri de mesaje așa cum au ales autorii să le exprime . În cazul lui Dante este vorba de un
mesaj univoc, în cazul lui Joyce autorul vrea să fie consumat întotdeauna într-un fel divers,
realizând un mesaj plurivoc.

A considera cultura în ansamblul ei ca subspecie semioticae nu înseamnă că întreaga cultură este

doar comunicarea și semnificare ci înseamnă că întreaga cultură poate fi înțeleasaă mai bine dacă
este abordată din punct de vedere semiotic15.

Concluzii

Analiza limbajului poetic se poate face cu instrumentele puse la dispozitie de semiotică.

Cultivarea gustului și experiențelor culturale sunt condiții pentru a nu bloca tranzacționalitatea.

O „operă deschisă” va putea fi mereu înțeleasă altfel, valoarea ei estetică poate crește în funcție
de numărul de experințe pe care le determină.

15
Ibidem 12, pag 36

7
Bibliografie

Eco Umberto,Opera deschisă, Formă și indeterminare în poeticile contemporane, Cassa ed.

Valentino Bonpianni, Milano 1962

Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura științifică și enciclopedică, București,

1982,

Eco Umberto, Arta și frumusețe în evul mediu, Yale University Press 1986/2002

Hocke Gustav Rene, Manierismul în literatură, Editura Univers, București, 1977