Dimensiunea semantică a ironiei.

O abordare din perspectiva integralismului lingvistic

Preambul

Orizontul deschis de principiile lingvisticii integrale - ca știință a culturii - concepută de

către E. Coșeriu a favorizat apariția, în ultimele decenii, a nenumărate cercetări care semnalează
necesitatea analizei textului 'poetic' dintr-un nou unghi definit în conformitatea cu ideile și
conceptele esențiale ale lui Coșeriu despre text.
Concepția științifică coșeriană despre text se fundamentează pe înțelegerea lingvisticii
integrale ca disciplină unitară ce cuprinde obiectul ei de studiu – limbajul- în integralitatea sa,
adică fără a exclude niciunul din aspectele esențiale ale acestuia. Dezvoltându-se pe viziunea
coșeriană a asupra nivelurilor limbajului (universal, istoric și individual), lingvistica integrală
înglobează orientările distincte ale lingvisticii actuale care nu pot explica, individual, limbajul în
întregime: generativismul, pragmatica (de tip cognitivist), teoria enunțării, teoria argumentării se
limitează la nivelul universal al limbajului, gramatica textului și structuralismul se opresc la
nivelul istoric, iar stilistica, hermeneutica, teoria traducerii vizează nivelul individual. Explicând,
evaluând și amplificând opera coșeriană, profesorul clujean Mircea Borcilă (2003:14) oferă cea
mai clară definiție domeniului complex al lingvisticii integrale:

“În sensul tehnic cel mai accesibil, lingvistica lui E.Coșeriu se numește «integrală» pentru că ea
reușește readucă toate aceste teritorii disparate la un loc și să «u n i f i c e disciplina» [...]. Sensul
mai profund și singurul valid al lingvisticii «integrale» coșeriene, este, însă, acela că ea reușește,
pentru prima oară și în mod definitiv, să redefinească, în mod unitar, fundamentul epistemologic,
perspectiva de abordare, obiectul și subdomeniile parțiale ale științei limbajului în așa fel încât
investigația completă și coerentă a întregului domeniu devine teoretic întemeiată practic legitimă
și organizată (i.e. «disciplinată»)”.

Cunoscând în profunzime fundamentele lingvisticii integrale coșeriene, Óscar Loureda Lamas

(2007), în nenumăratele preocupări de valorificare a operei coșeriene, numește lingvistica
integrală a textului “de trei ori o lingvistică a sensului” 1. Lingvistica textului sau lingvistica

1
Vezi interviul Despre opera lui Eugeniu Coșeriu - Óscar Loureda Lamas în dialog Eugenia Bojoga în
revista ”Contrafort ” nr.9, 2007, disponibil la URL: http://www.contrafort.md/old/2007/155/1304.html.

1
sensului, dezvoltată pe distincția coșeriană asupra nivelurilor, este în opinia autorului “de trei ori
lingistică a textului” deoarece, ea cuprinde, la un prim nivel, o teorie generală a textului, apoi
gramatica textului și, în final, hermeneutica textului.
Odată situaţi în spaţiul lingvisticii integrale a textului, disciplină care investighează
posibilităţile universale de construcţie a sensului, în partea de poetică aplicată ne propunem să
investigăm mecansimele și modalitățile textuale interne de instituire a sensului în textul de tip
alegoric2. În spaţiul unei cuprinzătoare “semantici textuale” am circumscris şi obiectivul adiacent
al studiului nostru care vizează trei aspecte: analiza metaforei “care constituie domeniul faptic
central al lingvisticii textului, tocmai datorită plenitudinii lor funcționale” (Borcilă 2002-2003:
73), a funcțiilor lor textuale și a procesului metaforic (deci dimensiunea lui dinamică) care
conferă specificul ireductibil al textului literar și, care, au o relevanță majoră pentru a putea
ilustra tipul textual plasticizant sintactic specific Țiganiadei de I. Budai-Deleanu (2011)
Menționăm că lucrarea de față face parte dintr-un studiu mai amplu, de aceea pentru scopurile
cercetării noastre am recurs la selectarea spre analiză a anumitor pasaje din poemă cu pondere
textual-funcţională marcantă.

1. Modelul hermeneutic coșerian

În ceea ce priveşte metoda noastră de abordare, vom alege drept reper modelul
hermeneutic dedicat lui M. de Cervantes pe care E. Coşeriu l-a întreprins în capodopera sa
Lingüistica del texto. Introduccíon a la heremenéutica del sentido (2007).3 Astfel, pornind de la o
analogie cu relaţionarea conţinuturilor lingivistice între diverse “straturi” ale structurării
idiolingvistice (plan istoric), E. Coşeriu interpune posibilitatea unei adevărate arhitecturi de

”Dar această lingvistică a textului, în realitate, este «de trei ori lingvistică a sensului». Textele sunt fapte
individuale, deşi nu absolut singulare, întrucât manifestă o dimensiune universală care include trăsături
ale textualităţii şi o dimensiune istorică ce face ca ele, textele, să se conformeze unor tradiţii şi modele
expresive. Adică, lingvistica textului trebuie să explice, mai întâi, ce este un text în general şi cum se
configurează, deoarece la acest nivel este vorba de o teorie generală a textului; în al doilea rând, trebuie să
explice ce trăsături caracterizează diferite texte şi care sunt funcţiile pe care le au în vorbire, astfel încât ar
fi vorba de o lingvistică a dimensiunii tradiţionale a vorbirii într-o limbă; în al treilea rând, trebuie să
explice ce semnifică, în toată extensiunea cuvântului, un anumit text într-o anumită situaţie, respectiv,
trebuie să fie o hermeneutică a textelor sau filologie”.
2
Credem că este absolut necesar ca demersul nostru de poetică aplicată să se proiecteze pe fundalul
premiselor şi al principiilor teoretice generale oferite de lingvistica integrală (sintetizarea acestora a fost
realizată într-un demers anterior). Acestea sunt constantele unui fundal teoretic necesar pe care să se
proiecteze cercetarea poetică, în calitate de studiu al textelor care au ca finalitate “creaţia de lumi”.
3
Trimitem, în mod special, la lucrarea Siminei Dan 2010: 157-158.

2
planuri sau niveluri ale sensului într-o perspectivă verticală de integrare succesivă a acestora 4.
Prin urmare, tot ce se înţelege în mod imediat într-o operă, prin semnele lingvistice, nu este, din
punctul de vedere al textului, decât perceperea unui “ semnificant” 5. În înţelegerea coşeriană
sensul “se desfăşoară” articulându-se pe niveluri ce se organizează succesiv definind o ’lume’
(textuală) care este ea însăşi o realitate, în care, potrivit lui Coșeriu, Cervantes: “nu vorbeşte
despre Don Quijote, despre Sancho, despre Dulcinea, ci prin interemediul lui Don Quijote,
Sancho, Dulcinea, ca simboluri, vorbeşte de altceva de constituie romanului său” (Coseriu 2000:
247). Coşeriu prezintă limpede o extensiune practică a interpretării oferite de Leo Spitzer care
considera că dimensiunea fundamentală a operei lui Cevantes este “la inestabilidad de los
nombres”, adică fenomenul polionomasiei6. Prezentăm mai jos sinteza ţesăturii romanului
realizată de către E. Coşeriu
 primul nivel de articulare a sensului conţine “fapte” textuale: “acţiuni de
eliberare”, “ discursuri despre libertate”, “ utopia politică” “ciudatul guvern al lui
Sancho Panza”, “insula Barataria”
 nivelul al doilea, nivel superior de sens tratează “tema libertăţii” asociată cu
“tema nebuniei lui Don Quijote”
 al treile nivel de sens, sensul global este de fapt tragedia libertăţii umane prin
care eroul, odată vindecat, nu mai poate păstra acea “filosofie a nebuniei” prin
care putea refuza realitatea; acolo unde se sfârşeşte nebunia sa, sfârşeşte şi
libertatea de a-şi urmări propriul vis

2. Natura semantică a ironiei

Ne propunem să explorăm, în această lucrare, natura semantică a ironiei și modul în care
aceasta, prin funcțiile ei, devine un mecanism complex de generare a sensului discursiv. Avem în
vedere, deci, să analizăm ironia, văzută dincolo de etapa ei retorică, mai exact, înțeleasă ca parte

4
Coserio 2007: 129 „En definitiva, habria que estudiar en profundidad cuáles son los „sillares”de la
unidades de sentido complejas y cómo se asientan para formar unidades de sentido de rango superior. Ello
monstraría una progresión desde una unidad minima, que aún está por definir, al párrafo; de éste, al
capítulo; y del capítulo a la obra entera”.
5
Coşeriu 2000: 247 „Semnificatele lingvistice (şi ceea ce desemnează) constituie partea materială a
textului literar, fiind tocmai partea materială – „semnificantul” – a l t u i s e m n, al cărui „semnificat”
este sensul textual”.
6
Cervantes 1965: 72 „ Unora le place să spună că era poreclit Quijada ori Quesda [...] se poate deduce că
i se zicea Quejana”.

3
integrantă a procesului metaforic, ea va contribuind la construcția sensului textual poetic.
Constatând multitudinea și diversitatea dezbateilor cu privire la complexitatea acestui fenomen,
considerăm necesar să prezentam, pe scurt, câteva accepțiuni ale termenului, de care ne vom
folosi în partea aplicativă a acestei secvențe. Am creionat o tipologie generală a ironiei a cărei
diagramă cuprinde o structură simplă, bipartită rezultată din luarea în considerare a ontologiei
sale: pe de o parte –direcția ei filosofică văzută ca atitudine existențială, viziune asupra lumii, pe
de altă parte - ironia ca trop sau figură de gândire.7

[2.1.] În prima direcție se înscrie ironia socratică sau filosofică care, este ceea ce Hegel va numi
mai târziu “atitudine filosofică faţă de valori”, astfel ironistul, asemeni filosofului grec, recurge
la o maieutică subtilă (adică o comunicare indirectă, aparent naivă și ignorantă) pentru a pune
interlocutorii să intre în contradicție cu ei înșiși. 8. Intenția duplicitară a întrebărilor plasează acest
tip de ironie sub semnul disimulării, ambiguității și al proteismului. Aceasta este cea mai
cunoscută formă a ironiei a cărei premiză pornește de la o falsă naivitate suținută de seria
problematizărilor și interogațiilor naive asupra lumii cu scopul de a revela adevărul 9. Influența
gândirii socratice și metoda sa interogativă ca și cale spre aflarea adevărului, o găsim dezvoltată,
mai târziu, în lucrările teoreticienilor ironiei romantice10.

[2.2] Celălalt versant al conceptului descrie modelul ironiei retorice care vizează discursul și,
are ca punct de plecare, sistemul retorico-stilistic elaborat de Quintilian (1865) care, tratează
ironia ca figură de gândire înțeleasă ca dissimulatio, constând în a spune contrariul a ceea ce
vrei să se înțeleagă:
7
În direcția acestei dihotomii se înscrie și excelentul volum, consacrat ironiei, al lui Mircea Doru Lesovici
1999. Urmărind ipostazele ironiei, criticul operează cu o paradigmă proprie: ironia va fi, astfel, “un mod
de a face poezie” cât și “o atitudine în fața existenței”(apud. Buta: 2011).
8
Interpretarea existențial-filosofică a ironiei o regăsim în studiile lui Platon (Dialogurile) și Aristotel
(Retorica).
9
Fanache 2002: 180 “Ironia socratică se îndoieşte de caracterul univoc al obiectului şi propune un
schimb neîntrerupt de opinii animate de căutarea adevărului (...) Interogaţie şi problematizare a lumii,
ironia socratică însumează, în definiţia celebră dată de Schlegel, însuşirile cele mai neobişnuite. Ea este
simultan disimulare, enigmă, glumă, gravitate, artă, ştiinţă şi filosofie, gândire liberă şi gândire riguroasă,
derutantă pentru minţile plate, seducătoare pentru cele mobile”.
10
Concepția romantică germană a ironiei pornește de la postulatele filosofiei idealiste germane conform
căreia dialectica nihilistă prezintă reacția lucidității în raport cu iluziile absolutului. Spiritul ironic este
prin excelență negator, satiric și detașat, ceea ce îi permite să atace valorile ideale, absolute, relativizându-
le. Enumerăm câteva dintre reflecțiile definitorii pe marginea conceptului de ironie romantică: J.Fichte
1965, Hegel 1966 și, în special, celebrul studiu al filosoful danez S. Kierkegaard 2006.
4
 “Venons à l'ironie. Je sais des écrivains qui, pour exprimer ce terme en notre langue, l'ont rendu
par celui de dissimulation [...].L'ironie donc; considérée comme figure, ne diffère pas beaucoup,
quant au genre, de l'ironie considérée comme trope; car, en l'une et en l'autre, il faut toujours
entendre le contraire de ce qu'on y dit [...]. Il s'agit de ces pensées que nous voulons qu'on
devine sans le secours des mots. Je n'entends pas par là le contraire de ce qu'on dit, comme dans
l'ironie, mais quelque chose de caché et d'énigmatique, que l'on abandonne à la pénétration de
l'auditeur”11.

Lunga dezbatere consacrată ironiei de către Quintilian va sta la baza ulterioarelor dezvoltări ale
conceptului din tratatul despre tropi a lui Dumarsais (1730), în sistemul retoric al lui P.
Fontanier12, în dezbaterilor reprezentanților școlii franceze R. Barthes, G. Genette, T. Todorov,
în dicționarului de poetică a lui Morier sau în concepţia formaliștilor de la Liège (Grupul μ13 ).

[2.3.] De la jumătatea secolului XX se resimte trecerea de la funcția retorică a ironiei (văzută

doar ca marcă stilistică) spre o nouă abordare, una mai modernă, în care mecanismul ironiei e
văzut ca o strategie discursivă ce oferă deschiderea spre o semantică ambiguă. Acest mecanism
e susținut de procedeul antifrazei, perifrazei, litotei, emfazei, eufemismului, hiperbolei,
oximoronului, metaforei care fac posibilă extinderea lui asupra întregului text14 determinând
generarea semnificațiilor multiple. Pasajul de la ironia retorică, idealistă sau refelexivă spre cea
modernă e accentuat și de faptul că, destinul ei are “un nod de legătură” cu teoriile
deconstructivismului limbajului și al sensului indisociabil legat de numele lui G. Poulet, Paul de
Man15 și J. Derrida.
11
Quintilian 1865: 316-368. Trebuie să notăm aici că, în studiul său, Quintilian înțelege ironia atât ca și
trope, luat izolat (atunci când opoziția dintre ceea ce spunem și ceea ce pretindem să spunem nu consită
decât decât în unul sau două cuvinte) și ca figure de pensée (atunci când ,de la un capăt la altul, discursul
enunță exact contrariul celor gândite). Adăugăm că, autorul nu se limitează la o simplă comparație între
cele două tipuri de ironie, ci dezvoltă ideea că o înlănțuire de ironii-trop vor dezvolta figura ei, i.e. o
ironie-figură, la fel cum o suită de metafore constituie alegoria- adaugă autorul. Într-un cuvânt, Quintilian
rezumă că: “L’enchainement ironique est un enchainement allegorique”, astfel ironia este o (sub)specie a
alegoriei.
12
P. Fontanier 1977: 125 “Prin ironie se spune contrariul a ceea ce ar trebui să se înţeleagă şi aceasta a
făcut ca acestei figuri să i se dea o denumire care să însemne: a disimula, a înşela”.
13
Grupul μ (1974:17) consideră ironia ca metalogism: “Zadarnic metalogismele violentează realitatea
până la a o face ipotetică, până la a o nega; de fapt, în felul acesta ele o omagiază”.
14
Aceste procedee sunt indici care fac “ironia observabilă” în termenii lui Mueke 1982.
15
În epoca modernă, numeroși autori abordează ironia postmodernă ca moștenitoarea ironiei romantice.
Această revalorizare a ironiei romantice e suținută în cunoscutul studiu al lui Paul de Man (1996) a cărui
teză centrală suține idee că ironia e parabaza tuturor tropilor facilitând recuperarea unității sensului (se
rezolvă, astfel, distanța sensul de suprafață și cel de profunzime care animează procesul ironic): “It's
irony a trope? Traditionaly, of course, it is, but it is a trope? We examine the tropological implications of
irony, and we will be doing this today, do we cover the field, do we saturate the semantic area that is
covered by this particular trope? […] So we that can complete, if you want Schlegel's definition: if

5
[2.4.] În linie dreaptă, cariera ironiei, cunoaște actualmente o nouă manifestare - trecând dincolo
de pragul orientărilor semioticii și ale pragmaticii - care o proiecteză exclusiv ca un fenomen
semantic, direcție pe care o vom susține de-a lungul lucrării noastre. Linda Hutcheon aduce
contribuții foarte importante cu privire la înțelegerea ironiei ca practică discursivă sau strategie
textuală deschizând, astfel, drumul către o semantică a ironiei16. Ecuația ironiei, în viziunea
cercetătoarei canadiene, reconciliază ironia atitudinală/ filosofică cu variant ei retorică 17, dar
include și interpretul, căruia îi revine rolul de a-i atribui sensurile multiple, mai exact conținutul
semantic neexprimat direct, dar existent în intenția autorului. Ironia nu trebuie privită ca un trop
izolat, ci ca “discursive practice or strategy”, mai exact trebuie înțeleasă ca un fenomen
semantic complex care poate funcționa local (pe fragmente de text) sau global (cuprinzând
textul în anasamblul său).

În capitolul Modeling meaning. The semanctics of irony (1994: 56-64) autoarea

sugerează să nu privim/tratăm ironia ca un trop izolat, pasiv în formula binară sau/sau (sensul
de suprafată, literal ca opus celui de profunzime, metaforic), ci să găsim o metodă operativă în a
identifica “how irony works or happens”. “Soluția” semantică a cercetătoarei merge înspre a
vedea sensul ironic ca unul integrativ cumulând, simultan, cele trei caracteristici semantice
majore ale sale: strategia relațională, inclusivă și diferențială:

a) Ironia este o strategie relațională, în opinia autoarei, în sensul că operează atât între
cele două nivele de sens (ces spus și cel nespus ca opus celui dintâi/ direct și
indirect), dar și între subiecți/ persoane (aflați în diverse ipostaze ironiști, interpreți,
ținte). Regândind standardul semantic al ironiei, L. Hutcheon adaugă în acest punct,
că idea că sensul ironic este unul relațional ca rezultat al înnodării sensului “literal”

Schlegel said irony is permanent parabasis, we would say that irony is the permament parabasis of the
allegory of tropes. (That's the definition which I promised you - I also told you you would not be much
more advanced when you got it, but there is it: irony ist the permanent parabasis of all the allegory of
tropes)”. ( de Man 1996: 163-191)
16
Menționăm ineditele studii ale autoarei dedicate acestei practivi discursive: Hutcheon 1978, 1992 și, în
special, 1994. Dintre teoriile contemporane dedicate ironiei ca mecansim textual amintim și Dane 1991,
Rorty 1998, Jankélévitch 1994, Schoentjes 2001. Menționăm că lista dată nu pretinde a fi exhaustivă, dar
servește pentru a ilustra varietatea orizonturilor care cuprind acest fenomen.
17
Hutcheon 1978: 472 “Mais la forme nouvelle naît de l'ancienne, la supplante sans vraiment la détruire;
simplement, elle altère sa fonction. Il se produit une réorganisation, une reconstruction, et pas
nécessairement une destruction […]”sau “Does «irony» refer to a word with implied different meaning or
is it an entire manner of speaking? In other words, is it a trope or a figure? Could it be both?” (Hutcheon
1994:10).

6
 cu cel “figurat”, fiecare dintre acestea există numai în relație cu celălalt. Astfel
sensul “literal” nu trebuie respins pentru zărirea la sensul “ironic” textual, pentru că
înțelesul ironic este “ simultaneously double”. Numai această mișcare/oscilație dintre
cele două planuri de sens fac posibilă imaginea.

b) Ironia este o strategie inclusivă deoarece, mecanismul ironiei, manifestă similarități/

înrudiri cu cel al metaforei și al alegoriei. Precizarea autoarei este că modelul
semantic al ironiei este definit de relația de diferență (“relation of difference”) care,
nu e similar cu relația de similaritate (“relation of similarity”) care e specific
modelului metaforic. Din punct de vedere semantic și modelul alegoric e unul
bivocal/ bideimensional fiind construit pe coexistența celor două planuri de sens, dar
tehnica ironiei oferă o deschidere mai mare spre sensuri multiple decât alegoria.

c) Ironia este o strategie diferențială deoarece, chiar dacă, ea aparține aceleași familii
semantice cu a metaforei și a alegoriei, ironia are o structură semantică diferită decât
metafora. Pe de o parte, ceea ce râmâne comun mecanismului ironic și cel metaforic
este semanticitatea multiplă, adică aduc împreună mai multe sensuri pentru a crea un
compozit, unul diferit și interdependent. De cealaltă parte, în optica autoarei, alegoria
ajunge să fie considerată “the supremely ironic mode” (1994: 63), lucru datorat unei
similarăți bazice în structura semantic a celor două forme: “it is the unsaid that is
usually referred to as the “ironic” or the “allegorical” meaning, thereby implying that
the said and the unsaid are indeed separable”.

3. Ironia și principiul contrastului

Punctele de vedere examinate mai sus ne-au servit la semnalarea faptului că, în general, ele nu
sunt contradictorii, ci complementare, toate conlucrând spre a pune într-o nouă lumină esența
fenomenului ironic în plan discursiv. Acest “usage moderne” al ironiei devine, în perspectiva
noastră, un principiu activ, fundamental de creare și generare a sensului/ a noi sensuri textual-
poetice, lucru pe care îl vom valida în analiza unor pasaje textual relevante pe care le-am
selectat din Țiganiada de I. Budai Deleanu, prima epopee a literaturii române.
Am reținut, însă, o constantă privitoare la mecanismul de producere al actului ironic care
antrenează imagini grupate în jurul polilor contrastivi.

7
 Încă din 1952, ilustrul lingvist E. Coșeriu, circumscriind metaforicul primar plaseză
“identificarea între contrarii” chiar în inima creației metaforice din limbaj înțeleasă ca o
“cunoaștere prin imagini” care pot crea efete de sens ironic:

“Ne aflăm în prezența a ceea ce, într-un sens foarte amplu, numim metaforă, pe care n-o
înțelegem ca fiind o simplă transpunere verbal, o «comparație prescurtată», ci expresie unitară,
spontană și imediată (adică, fără nici un «ca» intermediar) a unei viziuni, a unei intuiții poetice
care poate implica o idenificare momentană a unor obiecte diferite (cap-dovleac), sau o
hiperbolizare a unui aspect particular al obiectului (ca în cazul lui medved', «cel care mănâncă
miere» pentru a desemna ursul , în limbile slave) și chiar o identificare între contrarii, «absurdă»
din punct de vedere logic, dar cu semnificat și efect evident ironice, în anumite situații, cum ar fi
cazul lui negru-blond sau în cazul când un gras este numit slab sau un bătrân e numit tinerel”
(Coșeriu 1952: 11)

4. Metafora și efectele de sens ironic

Investigând discursul/ textul din perspectivă coșeriană, interesul nostrum particular se îndreaptă
asupra funcțiilor de sens ale metaforelor care se produc tocmai prin identificare și
întrepătrunderea celor două contraste care se atrag creând imagini identificatore pentru lumea
imaginară a Raiului configurată în textul nostru suport. Demersul nostru a încercat să caute
‘tehnici' de analiză compatibile cadrului nostru conceptual și, mai ales, cu teoria articulării
sensului textual din lingvistica integrală. Astfel, procesul de căutare a sensului textual se va
desfășura în două trepte pe care le schematizăm astfel:

 Treapta I: Depistarea primară a mecansimului metaforic în constituția textului (acolo

unde există o incongruență18 producătoare de sens prin întâlnire a două contrarii).

18
Când incongruența din planul vorbirii deține o funcție textuală, ea poate fi suspendată, la nivelul
discursului prin adecvare: “ En el nivel del texto, al que corresponde el saber expresivo, se habla de
adecuación: algo puede ser adecuado o inadecuado con entera independencia de que sea correcto o
incorrect” (Coserio 2007: 48). Incongruența este acceptată în text prin cele trei tipuri de suspendări
discursive pe care le detaliază Coșeriu în studiul său din 1988:
(1). suspendarea metaforică
(2). suspendarea metalingvistică
(3). suspendarea […] extravagantă.
Aceste tipuri de suspendare sînt valabile atît pentru incongruenţa în raport cu principiile universale ale
gîndirii, cît şi pentru incongruenţa în raport cu cunoaşterea generală a lucrurilor. Suspendarea metaforică
este o suspendare în cazul căreia congruenţa propriu-zisă nu este dată în mod direct prin structurarea
idiomatică, căci aceasta, ca atare, ar fi încă tot incoerentă, ci prin transferul semnificatului idiomatic, sau
şi prin valorile simbolice atribuite respectivelor lucruri desemnate” (Vezi traducerea din Dicționarul
conceptual... p.121, dar și în Zagaevschi 2005: 160, Bobăilă 2010, Pașcalău: 2012: 73).

8
  Treapta II: Identificarea funcțiilor textuale ale metaforelor - care pot produce efecte de
sens ca ironia - și a palierului de sens la care funcționează acestea.

Pătrunzând în lumea sensului poemei noastre, observăm că lumea Raiului, pare să se

definească, în primul rând, printr-un princiupiu al contrastului, Găsim, așadar raiul comic al
Sfântului Spiridon care nu pare a fi foarte departe de raiul lui Parapanghel descris în relatarea
călătoriei sale extramundane deoarece ambele sunt concepute în registru comico-ironic:

(1) “Știind el foarte bine că, afară/ De ceata îngerească pânditoare/ Ce pregiur a toată lumea
zboară/ Sânt Ilie, prorocul, încă are/ Asupra lui pază foarte bună/ Și unde-l zărește acolo
detună” (I, 23)19
(2) “Pentru Ilie proroc este un crezământ între țărani cum că el îmblă cu căruța sa de foc pe
nuor când tună și, dacă oblicește undeva pe diavol îndată-l fulgeră. De-acolea a luat și poetul
nostru aceste, fiiindcă el în toate urmează socotințele de obște ale norodului, cum au făcut și
Omer. Dar în lucruri ca aceste, nice să cuvine a face almintre, căci apoi nu ar fi poveste de
obște. “ (M.Perea, nota1, p. 22)

Se poate observa că, în fragmentul textual de mai sus, poetul își plăsmuiește îngerii pierzându-
și, parcă, latura divină și reducându-i la condiția umană. În interiorul unității metaforice “ceata
îngerească pânditoare” articularea sensului este structurată pe juxtapunerea contrariilor din
sfere semantice diferite: divin, abstract vs. uman, concret. Glisarea de la abstract spre concret
are ca efect difuzarea unei imagini hazlii a îngerilor vii, zburători, puși în situația comică de a
apăra văzduhul de posibilii inamici. Mecanismul ironic face trecea de nivelul semnificatului
primar deschizând accesul la monada sensului profund, care vizează punerea la îndoială a
dogmei privind reprezentarea creștină a îngerilor și a sfinților. Sensul se întrupează prin
activarea unor interferențe între universul de discurs al fanteziei (în teremeni coșerieni) cu un
alt univers de discurs (cel al credinței, de pildă) facilitând restabilirea congruenței în discurs.

Abordând o problemă destul de delicată: raportarea omului la îngeri sau sfinți,

minunatul Budai Deleanu pune la temelia cărții lui încetarea în a ne imagina portretul îngerului
ca viu, vesel, păzitor judecat după criteriile noastre imperfecte. Lumea îngerilor este o via
sacra, ei au trupuri nemateriale, nu pot fi văzuți și ocupă “intervalul” dintre Dumnezeu și om
pe care A. Pleșu (2010: 19) îl numește “spațiul credinței”:

“Ori tocmai spațiul acestui interval este spațiul credinței, spațiul unei posibile întâlniri dintre cer și
pământ. În acest interval se mișcă îngerii…” (Pleșu 2010: 19)

19
Notăm aici și în continuare: Cântul I, strofa 23 = (I, 23)

9
Lanțul efectelor de sens ironic continuă, mai ales, în metatext prin comentariile explicite ale
personajului imaginar M. Perea văzute ca un procedeu de “mise en abyme”. Viziunea
desacralizării transcendentului este conturată prin figurarea Sfântului Ilie complet
antropomorfizat ca stăpân al ploilor, furtunilor, al tunetelor. În centrul acestei imagini stă
metafora “căruța sa de foc” activată prin asocierea contrastantă a unui termen concret “căruța”
(obiect profan) și a unui termen abstract “foc” (ca manifestarea a imuabilului). Înarmarea lui cu
un “car de foc”, primit de la Dumnezeu și învestit cu puterea lui de a vâna diavolul cu un
fulger presupune, la un prim nivel al imaginarului, “răsturnarea” pe orizontală a sacrului.
Dinamismul semantic spre un plan discursiv profund e întreținut de artificiul ironic, care face
trimte la credințe străvechi, superstiții - ridicole uneori- înrădăcinate, mai ales în societățile
primitive. Acest tip de reportare a omului la sfinți este discreditată de poet deoarece e redusă la
o simplă rătăcire/limitare a acelora aflați la o primă treaptă de ridicare spirituală. În aceeași
direcție se încadrează și mostra de text care urmează:

(3) “Sân-Spiridon prin întâmplare/ Din Rai privind, să mai vadă/ Ce fac muntenii «Au, vaileo!»
tare/ Strigă înspăimântat, iar o grămadă/ De sfinți ce cântă psalmi ș-antifoane/ L-întrebară:
«Ce-ți e Spiridoane?» [...]/ «Ian căutați/ Cum o prădează turcii spurcați!...»/ Toți sfinții
mirându-să priviră/ La mulțimea taberei păgâne” (IV, 8-10)

Șansele supraviețuirii sacrului sunt anulate, și aici, prin imaginea dialogului colocvial dintre
trimișii cerului, dialog construit după un model analogic lumii fenomenale. În plan semantic,
structura dialogului dintre interlocutorii referențiali este organizată pe variația registrelor
colocvial și cel ironic pe care o considerăm declanşatorul tensiunii interne a textului. Astfel,
putem spune că acesta figurează ca o contradicţie: pe de o parte, intruziunea interjecțiilor
affective “au!”, “vaileo!”, “ian!” (cu detereminatorul verbal “strigă”) amplifică percepția
auditivă prin imaginea unei văicăreli derizorii a Sfântului Spiridon, de cealaltă parte, interogația
directă “Ce-ți e Spiridoane?” captează reversul de sens ironic printr-o formă de distanțare
enunțiativă al cărei efect se extinde asupra întregului fragment. Așadar tiparul lumii instituit
după un principiu 'sintactic 'nu cunoaște o scindare ontologică, modelul referențial este analog
universului cotidian care înconjoară ființa umană. Modalitățile și strategiile textuale devin astfel,
“puncte de suținere” a caracterului concret al imaginii, a “intensificării percepției” conlucrând
spre finalitatea plasticizantă a instituirii sensului discursiv.

10
 Organizarea sensurilor poetice continuă printr-o nouă dezvoltare imagistică a dialogului
dintre comentatorii imaginari ai textului Cocon Idiotiseanul, Onochefalos și Cocon Musofilos:

(4) “Minunat lucru spune aici poetul, care cu nevoie este de a-l crede, căci cum au putut el să
știe ce-au făcut și ce-au vorbit sfinții în rai? C. Idiot.
a) Și mie așa-mi pare, vere! Dar nice poetul are de vină dacă au aflat așa scris.
Onoch.
b)Acestea trebuie să se înțăleagă poeticește și într-acel chip cum povestește Omer că s-au
sfătuit zeii în ceriu, unii să ajute pe elini [...]. Poeticul nostru fiind creștin n-au putut să
pomenească de zeii păgânești și să le deie vreo putere; pentru aceasta au pus la lucrare sfinții
creștinești. Însă aceste să înțăleg, cum am spus poeticește și alegoricește” Cocon Musofilos
(nota 1, p. 122).

Acest dialog, imaginat ca o reflecție asupra textului însuși, este construit pe supralicitarea
registrului colocvial inserat cu structuri sintactice populare, construcții exclamative sau clișeele
lingvistice a căror contribuție nu se reduce numai la nivel formal. Considerăm că seria acestora
este o sursă a dinamismului semantic stabilând o conexiune relaționară între cele palierul
primar de sens și cel profund, ambele rămânând active. Astfel, unitățile minimale de sens
metaforic “Minunat lucru spune poetul...”, “ ce-au făcut și ce-au vorbit sfinții în rai”, “Și mie
așa-mi pare, vere!” încorporează tehnica ironiei ( dar efecte umoristice!) având funcția de
ambiguizare a sensului discursiv. În replica personajului Musofilos, prin ocurența, deloc
întâmplătoare a lexemelor (sau a 'unităților de limbă' în sens coșerian) “poeticește”,
“alegoricește” (prin repetare aceste devin elemente-cheie) se produce dezambiguizarea
semantică la nivel global.
Prin tehnica dialogică, susținută metaforic, acest microtext se edifică într-un dezacord
față de închipuirea greșită a îngerilor și a sfinților ca niște duhuri care se plictisesc în rai și, ca să-
și alunge plictiseala, coboară să rezolve problemele oamenilor, iar raiul nu e un loc unde sfinții
cântă la harfă “psalmi și antifoane”. Soluția poetului și a a doctorului în teologie, Budai-Deleanu,
e una mult mai simplă: nu imaginarea subiectivă a ființelor angelice, ci rugăciunea profundă stă
la baza dezvăluirii/ revelației lui Dumnezeu. Mai simplu, poetul face o pledoarie pentru a
conștientiza că sensul lui Dumnezeu nu va fi găsit în/prin imaginile privitoare la divinitate
“imprimate” în minte, ci în bucuria pe care o simți pe durata rugăciunii sincere care izvorăște din
inimă.

5. Concluzii și perspective

11
Prin studiul de faţă, am dorit să adăugăm cercetărilor anterioare dedicate Țiganiadei o abordare
inedită care ia în calcul re-evaluarea acesteia din perspectiva dinamicii instituirii sensului; deci
am luat în vedere doar textul fără a ne raporta la biografia poetului. Așadar, pornind de la
“stelele cardinale” integraliste mai sus prezentate, am propus schimbarea perspectivei de
interogare asupra scrierii delene încât aceasta să intre într-o lumină nouă, una mai modernă, a re-
ceptării. Această perspectivă modernă de investigație a texului 'poetic' din prisma lingvisticului ia
în calcul m e t a f o r a i n t e g r a l i s t ă care este tocmai centrul poeticii antropologice și
culturale (în sens larg) concepută de Mircea Borcilă. De pe pozițiile acestei (noi) poetici,
fundamentată pe bazele teoretice ale lingvisticii (textuale) coşeriene, am căutat soluții noi de
investigație a textului 'poetic' care să valideze valențele hermeneutice ale concepției integraliste
asupra metaforei.
După cum am văzut mecanismul ironic, analizat dincolo de etapa lui retorică, poate opera
pe două niveluri de sens: un nivel primar, de suprafață (literar) și un nivel secundar (metaforic) și
implicit în plan secund, deci semnificația ultimă a discursului ironic rezidă tocmai din
suprapunerea celor două nivele de sens.

BIBLIOGRAFIE

 *** Caietele simpozionului Ioan Budai Deleanu 250-Ţiganiada azi, coord. Irina Petraş,
Cluj-Napoca: Casa cărţii de ştiinţă, 2010
 *** Dicţionar conceptual al lingvisticii integrale, Centrul de studii integraliste, Cluj –
Napoca, 2002
 *** Grupul μ, Retorică generală, Bucureşti: Univers,1974

12
1. BORCILĂ, M. (2003), “Opera lui Coșeriu a învins deja veacurile”, în “Contrafort”, nr.
10-11 (108-109)
2. BORCILĂ, M. (2002-2003), “Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei”, în
“Dacoromania”, an VII-VIII, 2002-2003, pp. 44-77
3. BUDAI-DELEANU, I. (2011), Opere, Bucureşti: Academia Română, Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă
4. BUTA, V. (2011), Formele poetice ale ironiei, Universitatea “Petru Maior”, Târgu Mureș
(teză de doctorat)

5. CERVANTES, M. (1965), Don Quijote de la Mancha, București: E.D.P.

6. COȘERIU E. (1952), “Creația metaforică în limbaj”, în Coşeriu 2009.

7. COSERIO, E. (2007), Lingüistica del texto. Introduccíon a la hermenéutica del sentido,

Editión, anotación y estudio previo de Óscar Loureda Lamas, Madrid: Arco-Libros

8. COȘERIU, E. (2009), Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului şi lingvistică

generală, Iaşi: Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”
9. DAN, S. (2011), Semantica textemelor româneşti. Abordare în perspectivă integralistă,
Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca (teză de doctorat)

10. De MAN, P. (1996), “The Concept of Irony”, în Aesthetic Ideology, Minneapolis:

University of Minnesota Press

11. FANACHE, V. (2002), Caragiale, Cluj-Napoca: Dacia

12. FICHTE, J. (1965), Destination de l'homme, traduit de l'allemagne par M. Molitor, Paris:
Montagne
13. FONTANIER, P. (1977), Figurile limbajului, Bucureşti: Editura Univers
14. HEGEL, G.W.F. (1966), Prelegeri de estetică, Vol. I, Bucureşti: Editura Academiei
15. HUTCHEON, L. (1978), “Ironie et parodie: stratégie et structure” în “Poétique”, nr. 36
(nov.), 1978, pp. 467-477
16. HUTCHEON, L. (1992), “The Complex Functions of Irony” în “Revista Canadiense de
estudios hispánicos”, vol. XVI, 2, Invierno, 1992, pp. 119-234
17. HUTCHEON, L. (1994), Irony's Edge. The theory and Politics of Irony, London & New
York: Routledge

13
 18. JANKÉLÉVITCH, V. (1994), Ironia, Cluj-Napoca: Dacia
19. KIERKEGAARD, S. (2006), Opere I. Din hartiile unuia încă viu. Despre conceptul de
ironie, cu permanenta referire la Socrate, București: Humanitas
20. LOUREDA, Ó. (2007), “Despre opera lui Eugen Coșeriu. Óscar Loureda în dialog cu
Eugenia Bojoga” în “Contrafort”, nr.9, 2007.
21. LESOVICI, M. D. (1999), Ironia, Iași: Institutul European
22. MUEKE, D.C. (1982), Irony and the Ironic, New York: Methuen
23. PETRESCU, I. Em. (2011), Studii despre Ion Budai-Deleanu, Cluj-Napoca: Casa Cărţii
de ştiinţă
24. PLEȘU, A. (2010), Despre îngeri, București: Humanitas
25. QUINTILIEN, M.F. (1865), De L'institution oratoire, livre IX, Chapitre II, în Quintilien
et Pline le Jeune: oeuvres complètes; avec la traduction en français [et] publiées sou la
direction de M. Nisard, Paris: Académie Française
26. RORTY, R. (1998), Contingent, ironie, solidaritate, București: All Educational
27. SCHOENTJES, P. (2001), Poétique de l’ironie, Paris: Seuil

COȘERIU, E. (2000), Lecții de lingvistică generală, Chișinău: ARC

Daniela Filip (n.1981), profesor de limba și literatura română la Colegiul Național

Pedagogic ”Gheorghe Lazăr”, Cluj Napoca
Doctorand al Universității ”Babeș-Bolyai” ,Cluj-Napoca, domeniul Filogie (specializarea Studii
lingvistice), sub coordonarea prof.univ.dr. Mircea Borcilă.
Domenii de interes: lingvistică textuală, poetică antropologică, studii literare

14
Studii publicate:
 2012 – participare la Simpozionul național de didactic limbii și literaturii române,
ANPRO, ediţia XII, Cluj-Napoca cu lucrarea: ”Apărarea sensului literal. Aplicaţii pe
textul alegoric Ţiganiada de I.B. Deleanu”
 2011- participare la Colocviul internaţional: Limba română - abordări tradiţionale şi
moderne, Fac. de Litere, U.B.B cu lucrarea ”Metafora şi evocarea intertextuală în
Levantul de Mircea Cărtărescu”
 2011 – ”Metafora în semantica textului alegoric”, în Studii umaniste şi perspective
interculturale, Târgu- Mureş, Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2012,
ISBN, 978-606-581- 021-1
 2010 – participant la Sesiunea de comunicări ştiinţifice a masteranzilor şi a
doctoranzilor a Fac. de Litere, U.B.B cu lucrarea ”Metafora ca unitate minimală de
sens la I.B.Deleanu”
 2010 - recenzie: Fascinaţia numelui – studiu al creaţiei lexico-semantice şi stilistice -
Dorin N. Uritescu, Editura S.A.I.S, 2009, în „Verso”, nr .91, an 5, decembrie, 2010
 2010 – Participare la simpozionul national “Ion Budai Deleanu 250” cu articolul:
„Metafora ca unitate minimală de sens. Analiza cânturilor X-XI, Ţiganiada,
I.B.Deleanu”, în „Caietele simpozionului I.B.Deleanu 250”, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, coord. Irina Petraș
 2009 – ”Metafora ca model minimal al semanticii textului poetic (în tipurile de text
alegoria şi parabola)” în vol. colectiv "Teze şi antiteze ale actualităţii", Infodata, Cluj-
Napoca
 2008 – ”Studiu despre modernismul European”, în vol. colectiv „Repere ale exegezei
contemporane”, Argonaut, Cluj - Napoca
 2008 – ”Proza scurtă a lui Marin Preda”, în vol. colectiv „Repere ale exegezei
contemporane”, Argonaut, Cluj- Napoca

Drd. Daniela Filip

Litere, U.B.B. Cluj-Napoca

15