1.

Aspecte teoretice în eminescologie

Argument 1.În jurul terminologiei: Doi termeni au însoţit istoria receptării
critice a operei eminesciene, cel de eminescianism[i],care traduce o stare,
atitudine, o reacţie ori un sentiment afine modelului eminescian[ii], şi cel de-al
doilea, eminescologie, care exprimă ştiinţa critică despre Eminescu[iii]. De
altfel, acest termen este creaţia limbii române, şi apare în dicţionare de
specialitate, mai ori deloc în dicţionare strict de teorie şi critică şi literară.
Termenul însuşi nu este încă pe deplin lămurit, în ce priveşte regimul cantitativ
şi cel calitativ: vorbim de studiu eminescologic, la nivelul unei cărţi, ca rezultat
al unei preocupări constante a autorului sau chiar şi de un studiu publicat în
revistă de profil, din zona de interes accidentală ori tangenţială? Termenul a
stârnit atâtea pasiuni şi critici, figurând printre „intruşii” lingvistici, fără obiect şi
definiţii, încă de la Călinescu şi până la noi[iv], încât s-a dezgolit atât de sens,
cât şi de obiect. Născuţi pe teren românesc, mult mai târziu, neinventariaţi încă
de vreun dicţionar etimologic, termenii „eminescian”, „eminescianism”,
„eminescolog,-ie” intră în uzul lexicului prin fenomenul „derivării regresive”, ca
de altfel al celorlalte eponime similare (blagian, sadovenian). Nicolae
Georgescu, într-un articol amplu din 2009, repune în actualitate această târzie
recuperare a termenului, după ce s-a scris atâta în acest domeniu al criticii
despre Eminescu[v]. Distanţa dintre manifestarea criticii despre Eminescu şi
consemnarea ştiinţei respective, în lexicoanele româneşti, se datorează, crede
autorul, lipsei‚ de consistenţă ştiinţifică a acestei critici, dar şi absenţei unei
instituţii care s-o legitimizeze ca atare :” Nu există ştiinţa ca atare, în sensul că
nu are instituţiile aferente. Nu există în nomenclatorul naţional de meserii şi
profesiuni aceea de eminescolog. Nu-ţi poţi da doctoratul în eminescologie ca
ştiinţă”. Dicţionarul limbii române moderne, ediţia D.Macrea, din 1958,
consemnează doar derivatul adjectival, „eminescian,-ă”,”care aparţine lui
Eminescu, privitor la Eminescu, în genul operei lui Eminescu”[vi], pentru ca în
1978, Dicţionarul de neologisme al lui Florin Marcu şi Constant Maneca, să
ataşeze încă trei termeni, din acelaşi areal Eminescu, „eminescianism”,
„eminescolog”, „eminescologie”. Lăsăm la o parte explicaţia deturnat-
ideologică a primului termen, pentru ca la ceilalţi să definească evaziv dacă
eminescologia este sau nu ştiinţă, reducând-o la studiu sau cercetare[vii]. În
Suplimentul la DEX, ediţia Ion Coteanu,L.Seche,M.Seche, din 1988, se aduce o
corecţie termenului „eminescianism”, mult mai aproape de sensul său,
acoperind conţinutul care se cunoaşte şi azi, „ceea ce este specific gândirii şi
operei eminesciene, tendinţă de a prelua şi cultiva teme şi motive
eminesciene”[viii]. Motivarea derivării cuvântului „eminescologie”, „de la
Eminescu (după dantologie)”, deschide calea spre constituirea de sine a unei
ştiinţe critice[ix]. Pe aceeaşi explicaţie şi DEX-ul din 1996 reia toţi cei patru
termeni conecşi. În fine, Noul dicţionar explicativ al limbii române (Nodex), din
2002, înregistrează prima oară eminescologia drept „ramură a ştiinţei care se
ocupă cu studiul vieţii şi operei lui Mihai Eminescu (din Eminescu-logie)”.
Termenul a fost deseori ţinta unor atacuri şi formulări peiorative (cazul
articolelor lui Călinescu, P.Creţia) [x] ori este eludată definiţia, tocmai fiindcă se
sustrage definirii. D.Popovici evită să supraliciteze termenul de „eminescologie”
şi transpune întreaga dezbatere din cursul din 1947 sub semnul criticii şi istoriei
literare, aplicate la „problema Eminescu”. El numeşte această disciplină
„istoriografie eminesciană”[xi] . Lucia Cifor susţine că ar intra în sfera
eminescologiei „aria cercetărilor literare inspirate de diferite aspecte ale
operei, de biografia poetului, dar şi de bibliografia operei lui Eminescu”[xii]. Din
acest excurs în jurul termenilor derivaţi din Eminescu reţinem două semnificaţii
pentru ce are să devină postumitatea eminesciană în zona istoriei şi criticii
literare, dar şi a culturii în genere: prima ce ţine de eminescianism şi
eminescian deschide şi motivează o stare culturală, ca şi o manifestare
rezervată poetului naţional, celălalt termen, eminescologie-eminescolog,
instituie cercetarea cu caracter de ştiinţă a operei eminesciene. Că lucrurile nu
stau aşa, aici acelaşi N. Georgescu avansează câteva sugestii constructive,
pentru a umple cu substanţă termenul intrat în dicţionar. Căci „instituţia
Eminescu” este una naţională:” statul mai are de făcut un institut Eminescu, o
catedră Eminescu, de instituit meseria de eminescolog în nomenclatura muncii,
de făcut chiar o enciclopedie Eminescu”[xiii]. Pe de altă parte sunt prea puţine
studii care poposesc în zona teoretizărilor despre eminescologie, deşi s-au scurs
două centenare şi avem deja primele semne de înregistrare bibliografică a ceea
ce s-a scris despre Eminescu.[xiv] Altă problemă o ridică criteriul de definire şi
clasificare. După Popovici aceste criterii sunt fie orientarea culturală
(estetică,semănătoristă impresionistă), fie structura şi metoda (formalistă şi
configuraţiei), sugerând şi o cartografiere a centrelor, bucureşteană, ieşeană
sau blăjeană[xv]. Din perspectiva hermeneuticii literare, Lucia Cifor vorbeşte de
trei criterii de abordare a eminescologiei: „criteriul istoric”, „criteriul
ştiinţificităţii (epistemologic) şi „criteriul larg cultural (antropologic)”[xvi].Pe
baza acestora autoarea propune patru categorii de studii eminescologice:
„eminescologia comparativ-culturală”, „eminescologia de inspiraţie
structuralistă”, „eminescologia de inspiraţie hermeneutică” şi „eminescologia
poststructuralistă şi postmodernă”[xvii]. La Iulian Costache criteriul tipului de
valorizare (pozitivă şi negativă”) subîntinde atât criteriul atitudinii critice
(„polemică”, „morală”, „parodică”), cât şi cel al conţinuturilor şi tematologic
(„estetică”, „socială”, extraliterară”[xviii]. Tentativa acestui din urmă autor este
sugestia unei „istorii a eminescologiei, văzută ca un capitol de istorie a
mentalităţilor şi interesată de geneza fenomenului poetic şi a mitului
eminescian, de urmărit cum, de fapt, eminescologia, ca disciplină, se
configurează în jurul unui sentiment, cel al admirării operei eminesciene”[xix].
Sarcinile care motivează existenţa eminescologiei ca ştiinţă vizează atât
„integralitatea unei opere exemplare, dar ş integralitatea propriei istorii a
receptăriii operei eminesciene”, ca „imagine de sine”[xx] În ce priveşte obiectul
de investigare al eminescologiei: nu s-a stabilit încă la rigoare dacă obiectul
este strict cel literar ori cel extra-literar, ori, mai degrabă, lărgirea sferei
eminescologiei de la literatura propriu-zisă la celelalte componente ale scrisului
eminescian, filosofie, economie, ideologie şi politică, psihologie, teatrologie,
mitologie, ştiinţe exacte, cosmologie, lingvistică, stilistică etc. Ne putem întreba
aici până unde va merge eminescologia în exploatarea resurselor operei în
integralitatea ei? -principiul şi metoda critică, opera eminesciană a cunoscut
varii interpretări în funcţie de diferite principii ( estetic, ştiinţific,determinist,
metafizic) dar o varietate de metode critice (comparativism, analiza,exemplul,
clasificarea,citatul, sinteza,paralelismul, semantica lingvistică, textualismul,
deconstructivismul) -nu dispunem încă de instrumente necesare abordării
paradigmatice a textului eminescian: dicţionare de profil precum un dicţionar
de eminescologi, un dicţionar de idei majore în eminescologie sau un dicţionar
critic de termeni/concept în eminescologie - subscriem ideii lansate de
I.Costache privind o istorie a eminescologiei, pe toate palierele ei de
manifestare. Doar câteva încercări notabile aici, studiul de sinteză literară a lui
D.Popovici, şi, recent, volumele de critică de întâmpinare ale lui C-tin Cubleşan,
privind eminescologia ultimelor două decenii şi jumătate.Numai că în cazul
primului critic literar, funcţionează o clasificare după variate şi neomogene
criterii ( metodă de lectură, fundamente critice ori tematică), cum în cazul celui
de-al doilea, găsim un amalgam de criterii de clasificare, dominant fiind criteriul
tematologic -problema receptării critice prin ştiinţa eminescologiei ridică şi o
altă problemă, cea a raportului dintre opera lui Eminescu şi critica ei: în ce
măsură un text critic rezervat acestui autor se apropie sau se distanţează de
operă, altfel spus dacă studiul cutare este fidel textului eminescian, sau este
mai degrabă opera criticului respectiv. Aici subîntindem sugestia de lectură
dată de I.Costache, privind raportul dintre operă şi canon, canonul critic,
canonul valorizării, canonul didactic.
[i] Acest prim termen a beneficiat, la puţin timp, după moartea poetului, de o
primă tentativă de definire:”Eminescianismul, curentul eminescian, e deci un
curent liric produs de o anumită epocă specială, de un anumit mod de a gândi
şi a simţi al acestei epoci şi care la rândul său exprimă acest mod de a gândi şi a
simţi.Şi tocmai aceasta îl face dominant”, în C-tin Dobrogeanu Gherea, în „Dr.
Panu asupra criticei şi literaturii” (1896), în vol. Studii critice, I,1958, idei reluate
de G. Ibrăileanu în Studii literare [ii] În Dicţionarul limbii române moderne,
termenul este asociat la două sensuri majore:a) „orientare în literatura română
caracterizată prin preluarea şi cultivarea, uneori excesive, a unor motive,
teme,care aparţin creaţiei eminesciene” şi b) „mijloc de expresie artistică
specific operei lui Eminescu; totalitatea particularităţilor stilistice care
caracterizează opera lui Eminescu”, DLR, tome, V, Litera E, Ed. Academiei,
Bucureşti, 2010, p.207 [iii] În ultima vreme au apărut alţi termeni derivaţi,încă
nevalidaţi de dicţionare: „eminescolatru” (Petru Creţia), „eminescoizi”
(E.Negrici, citat de Petru Creţia) „eminescofil”(colecţionar de cărţi, însemne,
afişe, monede jubiliare şi obiecte legate de Eminescu),”eminescomagie” (citat
de Dan Mănucă, în Studii eminescologice, nr.1, 1999) [iv] Revista Dilemateca,
nr.9, februarie 2007 publică un întreg „Dosar Eminescu”, cu contribuţii ale lui
Marius Chivu ,Ioana Bot, Matei Florian, în care termenul „eminescologie” este
repus în discuţie, direcţia studiilor fiind cea care a făcut eroarea „ orientării
către obiect, iar nu cum ar trebui, orientată către concept „ ( Ioana Bot,
Obiectul singular al eminescologiei), p.24 [v] „Ceea ce se numeşte de vreo 50-
60 de ani, eminescologie, are mai mult pretenţia de a fi expresia unei ştiinţe”,
în „Eminescologia la ora exactă”, în „România literară”, nr.32, 2009 [vi]
Dicţionarul limbii române moderne, Ed. Academiei R.P.Romîne, Bucureşti,
1958, p.275 [vii] „eminescologie, studiul vieţii şi operei lui Mihai Eminescu”, iar
„eminescolog, cercetător, specialist în eminescologie”, în Dicţionar de
neologisme, Ed.Academiei R.S.România, Bucureşti, 1978, p.390 [viii] Dicţionarul
explicativ al limbii române, supliment, Ed.Academiei R.S.România, 1988, p.54
[ix] „Consemnarea termenului eminescologie într-un dicţionar academic s-a
făcut cu scopul şi speranţa că această ştiinţă (numele este format, după cum
vedem,cu „logos”, definirea universală a ştiinţelor) va deveni cu adevărat
ştiinţă”, în N. Georgescu, „Eminescologia la ora exactă”, art.cit. [x]
„Eminescologul este ori cu desăvârşire incult, ori de oi incomprehensibilitate
fioroasă, de un fanatism şi un moralism superlativ, care mârâie la orice
presupusă atingere a gloriei eminesciene”Cf. G. Călinescu,
„Eminescologi”(1932), în vol.Gîlceava înţeleptului cu lumea,I, Ed. Minerva,
Bucureşti,1973, p.100; „Cuvintele eminescolog şi eminescologie, rebarbative
pentru ureche, sunt pînă la un punct defecte din punct de vedere conceptual.
Asemenea cuvinte, strict vorbind, postulează existenţa unei ştiinţe a
individualului, ceea ce e o contradicţie în termeni, individualul fiind inefabil.”, în
Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, Bucureşti,1998,
p.12-13 [xi] D. Popovici, în „Eminescu în critica şi istoria literară” ,în Studii
literare, VI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, ediţie de Ioana Em.Petrescu [xii] Lucia
Cifor, „Câteva consideraţii epistemologice privind eminescologia”, în Caietele
de la Putna, 3, 2010, p.120 [xiii] Iată ,ne bucură că Mihai Cimpoi a avansat deja
cu Enciclopedia Eminescu, dând un răspuns aşteptărilor lui N. Georgescu [xiv]
Dintre aceste câteva tentative de dezbatere asupra eminescologiei, amintim D.
Popovici, Eminescu în critica şi istoria literară română (1947),C-tin Cubleşan cu
cele nouă volume rezervate criticii eminescologice (1994-2012), Lucia Cifor în
revista „Studii eminescologice” , VI (2004), IX (2007), XI (2009), Caietele de la
Putna,3 (2010)Iulian Costache , Eminescu, negocierea unei imagini (2008),
„Studii eminescologice”, XIV (2012), dar şi preocupările lui Theodor Codreanu
(din „Limba Română”,2003- 2012), Adrian Dinu Rachieru, Eminescu după
Eminescu (2009) , N. Georgescu, Eminescologia la ora exactă (2009) [xv] Facem
trimitere la studiul-curs „Eminescu în critica şi istoria literară” ,în Studii literare,
VI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, ediţie de Ioana Em.Petrescu Doina Magdalena
Răduţă, „Nici mănuşi, nici milă”, Trei pamfletari interbelici, Editura Universităţii
Bucureşti, 201[xvi] Cf.Lucia Cifor, art.cit., în Caietele de la Putna, 3, 2010 [xvii]
Lucia Cifor, Eminescologia dintr-o perspectivă hermeneutică”, în vol. Studii
eminescologice, nr.9, 2007, p.13; vezi şi „Note pe marginea unor cărţi de
hermeneutica sensului”, în vol. Studii eminescologice, nr.6, 200, p.231 [xviii] Cf.
Iulian Costache, Eminescu Negocierea unei imagini, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 2008 [xix] I.Costache, Op.cit., p.268 [xx] I.Costache, Op. cit., p.45-47
Last Updated (Tuesday, 13 October 2020 14:06)
◦