Tema:

Mihai Eminescu personalitate complexă a culturii române,

spirit universal

Realizat de:
Duluş Georgiana
Clasa a XI-a F
 Eminescu este viu în conştiinţa poporului nostru,
este studiat, interpretat, omagiat, învăţat cu plăcere sau
defăimat şi toate acestea la un loc dovedesc rolul pe care-l
joacă Eminescu în cultura şi în conştiinţa românilor . Pe
Eminescu nimeni nu-l poate uita , nu-l poate tăgădui : “
Oricât de tare ar fi cântat cocoşii a treia oară , pe el nimeni
nu l-a tăgăduit . “ ( G. Bogaza ) . Atâta timp cât pe aceste
pământuri vor trăi români iubitori de codru , de mare , de tei ,
de plopi , iubitori de dreptate şi adevăr , doritori de bine
pentru ţară, Eminescu ne va fi simbol şi ideal .

Îi citim poezia şi vedem tot ce are mai frumos ţara noastră , auzim glasul
izvoarelor şi al turmelor , foşnetul frunzelor , privim cu dragoste iubita si invăţăm
să-i spunem şoapte de dor şi atunci când cuvintele nu ne ajung îi şoptim versuri
din Eminescu pentru că le simţim rupte din sufletul nostru .
Ne aducem aminte de strămoşi , învăţăm să-i cinstim şi să întelegem că “
patria “ nu e un cuvânt deşert . Privind în jur la România sfârşitului de mileniu ne
dăm seama cât de contemporan este Eminescu . Geniul neînţeles şi neapreciat
trăieşte şi astăzi în sărăcie, proletarul se zbate pentru bucata de pâine, mersul
înainte este şovăielnic, valorile pleacă să-şi împlinească destinul în alte părţi.
 S-au scris mii de pagini despre Eminescu .
Nume de referinţă în critica literară i-au dedicat
volume. I-au publicat studii despre teatru, despre
proză, despre publicistică, despre viaţă, despre
poezie. I-au publicat volume cu poeziile care i-au fost
închinate atât când era în viaţă, cât şi după ce a
trecut în nefiinţă. Ce ar mai putea adăuga un tânăr
care-l cunoaşte pe Eminescu mai mult cu sufletul, la
acest lung şir de pagini ce i-au fost dedicate ? E greu
de spus în cuvinte , dar e sigur că-l simte pe
Eminescu aproape, alături de el, lupându-se cu
neajunsurile vieţii, luptând pentru dreptate, pentru
viitorul ţării şi tânărul este convins de nemurirea
poetului şi de contemporaneitatea operei sale. Mihai
Eminescu este în literatura română poetul nepereche
a cărui operă învinge timpul, după cum afirmă George
Călinescu. El este cel mai mare poet naţional, care
exprimă cel mai bine şi cel mai complet spiritualitatea
românească.
 Eminescu a fost o personalitate copleşitoare,
care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă,
memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel
european şi farmecul limbajului. „Scrisul era viaţa lui:
omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind… poet
în toata puterea cuvântului, după cum afirmă Titu
Maiorescu.”Eminescu a manifestat o nepotolită sete de
cunoaştere, străduindu-se să-şi însuşească tot ceea ce
produsese gândirea omenească până la el în cele mai
variate domenii de manifestare a spiritului.
Cine parcurge caietele eminesciene nu poate să
nu rămână cu un sentiment de admiraţie în faţa tensiunii
spirituale cu care marele poet şi-a făcut pregătirea
intelectuală şi şi-a lărgit permanent orizontul cultural şi
ştiinţific. „Nu e ramură – scrie I. Slavici, în legătură cu
setea de cunoaştere a lui Eminescu – pentru care el n-
avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se-
nfingea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de
cărţi privitoare la ea . Între altele, încă fiind la Viena,
Nicolae Teclu îl îndrumase spre chimie, iar la lecţiunile de
anatomie ale lui Hzrtl şi la cele fiziologice ale lui Brucke
prinsese slăbiciune pentru fiziologie” (Opere IX.
Memorialistică. Varia, Bucureşti, 1978, p.125).
 Studiile Vieneze şi Berlineze sunt definitorii
pentru formarea personalităţii eminesciene şi a
dimensiunii universale a creaţiilor sale. „Eminescu
nu ar fi ajuns ceea ce a devenit fără perioada
Vieneză şi Berlineză.” C. Noica.

Poetul audiază la Viena, alături de cursurile lui Joseph Hyrtl de anatomie

descriptivă şi de cele ale lui Ernst Brucke de fiziologie, prelegerile lui Rudolf
Ihering de drept roman, Robert Zimmermann de istoria filosofiei, Lorenz Stein de
filosofia dreptului, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative, F.X. von
Neumann, de drept internaţional, şi ale unor specialişti cu renume mondial în
filologia romanică şi în alte discipline din ştiinţele social-politice.
Frecventează cursurile de medicină
legală ale lui Gatscher şi asistă la disecţii.
Poetul asistă, cum am arătat, la cursurile de
medicină şi la disecţii. T. V. Stefanelli scrie în
amintirile sale că îi plăceau îndeosebi cursurile
lui Gatscher, care diseca „cadavre bărbăteşti şi
femeieşti” şi explica „organele de la creier
până în tălpi” (Amintiri despre Eminescu,
Bucureşti, 1914, p.54).
 Poetul procedează în chip asemănător şi în
însemnările în care se ocupă de probleme de biologie şi
fiziologie, cu toate implicaţiile dictate de aplicarea
terminologiei specifice sau a formelor populare.
Organizate în acest corpus în integralitatea
lor, însemnările surprind prin caracterul lor eclectic.
Texte marxiste stau alături de cele idealiste, numele lui
Darwin este situat pe acelaşi plan cu cel al lui Malthus,
aceleaşi însemnări istorice şi fenomene social-politice
sânt prezentate când pozitive, când negative.

Eclectismul însemnîrilor se explică prin faptul că

ele reprezintă, în marea lor majoritate, notaţii făcute după
lectura imediată a unor lucrări, ilustrând orizontul
preocupărilor lui Eminescu şi setea sa de cunoaştere. Mare
parte din însemnări sânt, pe de altă parte, note de la
cursurile audiate de Eminescu la Universitatea din Viena şi
la cea din Berlin. Filosofia idealistă forma la aceste instituţii
de învăţământ materi de bază şi este firesc ca tezele
idealiste din cursuri să le întâlnim şi în însemnările lui
Eminescu.
 Însemnările de lectură şi de la
cursurile din anii studenţiei sânt însă
relevante pentru formarea intelectuală a
poetului, ele având ecou şi în opera sa. G.
Călinescu arată în exegezele sale că în
legătură cu un poet naţional, ca Eminescu,
„nu trebuie să ascundem nimic într-o
discuţie serioasă” (Mihai Eminescu, studii şi
articole, Iaşi, 1978, p.146).

Caracterul de însemnări de lucru se vede şi din

datarea unor texte, care reprezintă note la cursurile
universitare, precum şi din consemnarea frecventă a
termenilor şi expresiilor străine.
Manuscrisele eminesciene cuprind un mare
număr de texte din domeniul ştiinţelor naturii. Două din
caietele poetului, manuscrisele 2270 şi 2267, sânt
consacrate problemelor de fizică, chimie, transporturi,
demografie. Eminescu le pune titluri, Fiziografie I şi
Fiziografie II, ca unor tratate ştiinţifice.
 Eminescu participă cu o probitate intelectuală
exemplară la confruntările din vremea sa, cum se desprinde
din însemnările din manuscrise, şi aproape nu este domeniu
de ştiinţele social-politice în care să nu-şi spună cuvântul
într-o problemă sau alta.Există opinia potrivit căreia gândirea
eminesciană ar avea doi maîtres à penser: Kant şi
Schopenhauer, fapt la prima vedere de necontestat. În
exegezele sale eminesciene, G. Călinescu a demonstrat că
aceştia nu-i furnizează poetului idei gata elaborate, ci puncte
de plecare în demersul său privind problemele de ordin
filosofic, social şi naţional, pe care şi le pune şi la care caută
răspunsuri. Din opera celui dintâi reţine nu atât sistemul
filosofic, cât mai ales spiritul care îl animă, cu alte cuvinte
criticismul, atitudinea lucidă în faţa problemelor universului.
Din filosofia celui din urmă îi reţine atenţia îndeosebi teza cu
privire la egoism ca mobil al acţiunilor umane.
Cu astfel de puncte de plecare era de aşteptat ca Eminescu să manifeste
adversitate faţă de hegelianism. Din însemnări se desprind totuşi că el are faţă de
la Hegel o atitudine nuanţată. Poetului îi repugnă idealismul hegelian şi caracterul
speculativ al său, însă împărtăşeşte teza filosofului german cu privire la
perspectiva dialectică a existenţei. În însemnări întâlnim critici la adresa
materialismului, unele chiar în termeni violenţi.
 Dacă judecăm însă după conţinutul lor şi
numai după aspectul formal, nu este greu de observat
că, paradoxal, aceste critici îl apropie de Marx şi că ele
se impune să fie considerate ca pozitive. Criticile lui
Eminescu se îndreaptă împotriva materialismului
mecanicist şi a concepţiilor idealiste pretins materialiste
în vremea sa. Strădaniile cu care Eminescu se apleacă
asupra studiului ştiinţelor naturii dovedesc încrederea
sa în capacitatea omului în cunoaşterea fenomenelor
universului. Această încredere apare umbrită, într-o
oarecare măsură, de un scepticism kantian.
Sceptimismul eminescian nu este însă de categorie
sistematică şi nu are un caracter paraizant.

El este expresia unei conştiinţe, de-o mare

luciditate, cu privire la limitele individului şi ale
omenirii în general de-a găsi, într-o epocă istorică
dată, răspunsuri la toate problemele existenţei. Aici îşi
are explicaţia şi ceea ce se numeşte, cu un termen
prea general, pesimismul eminescian.
 Căci, în judecarea acestuia, se iau în consideraţie
unle scrieri literare şi însemnări teoretice, fără corelarea lor
cu activitatea practică a poetului, care îl arată un luptător
pentru progres şi idealurile naţionale ale poporului său.
În însemnările sale social-politice, Eminescu
îmbrăţişează problemele din cele mai variate domenii şi
invocă în demonstraţiile sale nume reprezentative ale unor
filosofi, esteticieni, scriitori, economişti, jurişti, istorici,
lingvişti.

Poetul face consideraţii pătrunzătoare cu privire

la destinul omului în univers, progresul în societate şi
natura operei de artă. În atenţia sa stă creaţia populară,
istoria naţională şi limba, elementul fundamental în
definirea specificului naţional. Deşi nu şi-a propus să
construiască un sistem filosofic, estetic ori lingvistic, şi nici
să întocmească tratate de economie politică, drept, ori
istorie, nici un cercetător din aceste domenii nu poate
ignora contribuţia sa, în multe privinţe deschizătoare de
drum în cultura noastră.
 Orizontul său cultural şi ştiinţific
se lărgeşte în anii studiilor la
Universitatea din Berlin. Aici
frecventează, ca şi la Viena, cursuri de
filosofie şi economie politică. Sânt de
amintit cele ţinute de E. Duhring (Logică,
Principiile filosofiei, Despre optimismul şi
pesimismul filosofic şi politic, Economie
naţională), Hermann Bonitz (Principii de
filosofie, Istoria filosofiei greceşti), Althaus
(Dezvoltarea şi critica filosofiei
hegeliene), Eduard Zeller (Istoria
generală a filosofiei). Poetul asistă acum
şi la cursurile de egiptologie, istorie Din caietul de cursuri de la
modernă şi geografie fizică, ţinute de Karl Universitatea din Berlin, Anmeldungs-
Richard Lepsius (Istoria Egiptului, Buch, păstrat în manuscrisul 2255, se
Monumentele Egiptului, Obiceiurile şi vede că s-a înscris şi la prelegerile lui
moravurile egiptenilor), K.W. Nitzsch Emil Du Bois-Reymond (Fiziologie
(Istoria Romei), Heinrich Dernburg (Istoria generală), Hermann Munk (Fiziologia
instituţiilor şi a culturii Romei), Johann nervilor), Hermann von Helmholtz
Gustav Droysen (Istoria modernă), (Fizică), Karl Werder (Istoria artelor
Johann Christoff Poggendorff (Geografia frumoase şi Arta dramatică).
fizică).
 Eminescu continuă să-şi lărgească orizontul
cultural-ştiinţific, cu aceeaşi ardoare, şi după părăsirea
cursurilor universitare. „Trecerea la zoologie şi la
botanică era firească – scrie I.Slavici, în legătură cu
preocupările postuniversitare ale lui Eminescu -, iar
aceste nu putea să le-nţeleagă fără de fizică, şi astfel a
ajuns, în cele din urmă, la astronomie. Ideea lui de
predilecţiune era că tot ceea ce are viaţă e insolaţiune,
ceea ce l-a dus în cele din urmă la convingerea că fără
de matematică diferenţială nu sântem în stare să
pătrundem adevărata fire a lucrurilor. Astfel, în vara
anului 1883, în ajunul primei sale îmbolnăviri, odaia îi era
plină de fiţuici, pe care făcuse deprinderi de calcule
diferenţiale” (op. cit., p.125).
Cum se desprinde din insemnările sale ştiinţifice, Eminescu a studiat
temeinic problemele fundamentale ale fizicii: conservarea energiei, magnetismul,
electricitatea, căldura, care formau şi preocuparea principală a oamenilor de
ştiinţă din secolul trecut. Poetul era la curent cu cercetările ştiinţifice ale lui Rudolf
Clausius, Emil Du Bois-Reymond, Hermann von Helmholtz, Gustav-Adolphe Hirn,
James Joule, Julius Robert von Mayer, Claude-Servais Pouillet şi alţi savanţi ai
vremii. Merită să semnalăm aici ca un aspect cu totul remarcabil orientarea sigură
a poetului spre lucrările fundamentale din cele mai variate domenii ale ştiinţei.
 Este cunoscută rezerva cu care întâmpină cercurile ştiinţifice ale vremii
descoperirile lui Julius Robert Mayer, încât lucrarea sa fundamentală,
Bemerkungen über die Kräfte der undelebten Natur, deşi tratează probleme de
fizică, se vede silit s-o publice într-o revistă de chimie şi farmacie (Annalen der
Chemie und Pharmacie). Eminescu descoperă studiul în această publicaţie
germană din 1842 şi, conştient de importanţa sa, îl transcrie în caietele sale în
traducere integrală. Pe de altă parte, merită să reţinem faptul că asupra unor teme,
care i se par importante, reviste (ms. 2267, f.84-89, ms.2257, f. 290-297), subliniind
de fiecare dată care sânt descoperirile mai importante ce marchează paşii decisivi
în elucidarea unor probleme fundamentale ale ştiinţei.

Nu ne vom opri amănunţit

asupra însemnările privitoare la
literatură, artă, filosofie, creaţia
populară, istorie şi alte câteva
domenii deoarece ele s-au publicat
în bună parte în cursul anilor, fiind
incluse chiar şi în volume.
 Nu acelaşi lucru se poate spune şi
despre însemnările ştiinţifice, deşi au o pondere
mai mare în manuscrisele eminesciene. Din cele
44 de caiete, păstrate la Academia Română,
două sânt consacrate, cum am văzut,
problemelor de fizică, istorie, economie politică,
biologie şi demografie. Însemnări ştiinţifice
numeroase cuprind şi alte două caiete, ms.2255
şi 2275B, ele îl arată pe Eminescu un precursor
în abordarea la noi a unor probleme ştiinţifice.
Însemnările ştiinţifice, argumentează ideea că
autorul Scrisorilor şi Luceafărului este cel mai
cult poet român.
Eminescu nu este, cum am mai arătat, un om de ştiinţă, în înţelesul ce
se dă acestui cuvânt, şi opiniile sale în materie de ştiinţă prezintă un interes cu
atât mai mare. Poetul expune într-o însemnare teoriile economice ale lui Henry
Charles Carey şi-i obiectează că nu le-a tradus în formule matematice. „Aceasta
este teoria foarte ingenioasă a lui Carey – scrie Eminescu -, pe care el n-a
tradus-o în ecuaţiune, căci e o treabă pe care o facem noi.”
 Eminescu nu stăpânea instrumentul
matematic, destul de elaborat, necersar pentru a
descrie, cu pregătirea unui specialist, relaţii între
legile care guvernează matematic de care dispunea
la cele mai variate domenii de activitate. Poetul nu a
fost fie; se va recunoaşte însă că este un precursor în
tentativele de extindere a procesului de matematizare
de la domeniul biologiei şi fiziologiei până la cel al
ştiinţelor social-politice.
Mişcarea în natură şi societate reprezintă
ieşirea din starea de echilibru, indiferent de natura
cauzelor care o determină şi permanenta năzuinţă a
refacerii şi menţinerii stării de echilibru. Simbolul
echilibrului este cumpăna şi pentru Eminescu Carpaţii
reprezintă cumpăna poporului român, după cum
românii limba cumpenei universului. Starea de
echilibru este exprimată prin ecuaţie, de unde şi
TEIUL LUI EMINESCU aplicarea ei la toate fenomenele din natură şi
societate. Stăpânirea instrumentului matematic este
importantă, cu ecouri în orientarea generală a
poetului.
 Nu este de trecut cu vederea nici contribuţia
sa la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti şi în
general la perfecţionarea limbii noastre. Multe din
aceste însemnări se înscriu printre cele mai
frumoase pagini de proză ştiinţifică, cu nimic mai
prejos de cele ale lui I.Ghica, Al.Odobescu,
B.P.Haşdeu şi altor cărturari români din secolul
trecut.
Eminescu era conştient că problema
fundamentală care se punea în faţa poporului român
o constituia starea sa social-politică. Cu un termen
de azi, ea ar putea fi numită subdezvoltare.
Discursurile oamenilor politici din ţara noastră nu
puteau acoperi această stare de lucruri. Se întâlnesc
prea multe mărturii în scrisul eminescian să nu se
recunoască faptul că el privea ieşirea ţării din stadiul
de subdezvoltare ca o necesitate obiectivă şi de
primă urgenţă. Este impresionantă pledoaria lui
pentru dezvoltarea industriei, ca singura cale pentru
depăşirea stării de subdezvoltare. „Neapărat că nu
trebuie să rămânem popor agricol – scrie Eminescu
în Timpul în 13 decembrie 1877 -, ci trebuie să
devenim şi noi naţie industrială măcar pentru
trebuinţele noastre.”
 Întâlnim în aceste însemnări şi
meditaţii, care arată că Eminescu
comentează multe probleme din punctul
său de vedere. Din această categorie fac
parte acele texte în care poetul caută să
răspundă la propriile întrebări. „Există
principiiîn politică?- se întreabă poetul.
Mult timp s-a tăgăduit acesta şi se
contestă încă. Cum se observă, s-ar
putea abstrage principii generale fixe şi
imutabile, din fapte variabile, ale căror
cauze sunt adesea accidentale şi ale
căror urmări înşeală atât de des
prevederile cele mai legitimi chiar? Şi
dacă am ajunge a stabili principii de acest
soi, ce aplicare am putea face când
acelaş eveniment nu se produce
niciodată nici în aceleaşi împrejurări, nici
sub imperiul unor antecedente analoage?
De ordinar, cestiunile ce se prezintă sunt
complexe şi cuprind elemente diverse,
adesea contrarii, din care fiecare îşi are
raţiunea lui de-a fi.
 Mai adăugăm faptul că în cele mai multe
cazuri există drepturi câştigate, interese respectabile
angajate. A le sfărma în numele unui principiu
abstract ar fi în acelaş timp culmea nedreptăţii şi
mijlocul cel mai sigur de-a zgudui încrederea publică
şi de-a aduce turburare în societate.
Bunul simţ sfătuieşte compromisul şi nici un om de
stat demn de acest nume nu va urma o altă purtare.
Într-un cuvânt a pretinde să regulezi după principii
absolute lucrurile omeneşti sau tot ce le ating şi stă în
raport cu ele şi i se pare unei mulţimi de spirite bune
sau o completă imposibilitate sau o rară imprudenţă.”
Eminescu dovedeşte aici o înţelegere
profundă a condiţiilor în care trebuie dusă lupta
socială, luptă care nu poate ignora momentul istoric şi
nici particularităţile specisice fiecărei ţări.
 Însemnările lui Eminescu ilustrează orientarea sa de la filosifia teoretică,
cu implicaţii în alte domenii, preocupare dominantă în anii studiilor universitare,
spre filosofia practică din epoca gazetăriei ieşene şi bucureştene. Din aceşti ani
datează majoritatea însemnărilor de drept aplicat, economie politică, statistică,
demografie, fizică, matematică, istoria naţională şi geografia patriei. Organizarea
domenială adoptată în ediţia de faţă oferă o imagine cuprinzătoare asupra
orientării generale a preocupărilor culturale şi ştiinţifice ale lui Eminescu, pe
întinderea întregii sale activităţi. Pe alocuri, delimitările par, inevitabil, arbitrare,
însemnările situându-se la graniţa diverselor discipline. Aceste dificultăţi de
clasificare se rezolvă, pe baze mai elastice, prin alcătuirea unei table de materii.

Originale prin idei şi expunere, conspecte după

lucrări străine, traduceri sau adaptări, însemnările în
totalitatea lor ne îngăduie concluzia că Eminescu
considera viaţă insolaţiune. I. Slavici se dovedeşte, şi în
această privinţă, un bun cunoscător al preocupărilor
prietenului său. Eminescu caută explicaţii pentru ceea
ce el numeşte insolaţiune în fizică, de unde şi prezenţa
atâtor însemnări de strictă rigoare din acest domeniu.
 Cercetătorii caracterizează manuscrisele
lui Eminescu „caiete de creaţie”, ceea ce este
numai în parte adevărat. Manuscrisele sânt „caiete
de creaţie” îndeosebi pentru opera literară. Din
manuscrise luăm cunoştinţă de geneza unor scrieri
literare şi de stadiile prin care trec în procesul de
desăvârşire artistică. Dar manuscrisele cuprind şi
un număr considerabil de note de la cursurile
universitare şi însemnări de lectură. Sub acest
aspect, manuscrisele sânt „caiete ale formării
intelectuale” a poetului. Manuscrisele cuprind, în al
treilea rând, tabele sinoptice, extrase din tratate de
specialitate din diferite domenii, puse la contribuţie
în articolele politice. Manuscrisele trebuiesc
considerate şi „instrumente de lucru”. Acesta este
şi motivul pentru care Eminescu întocmeşte şi
sumare la unele din caietele sale.
 Manuscrisele lui Eminescu reprezintă
deci „caiete de creaţie”, în limitele arătate mai
sus, însă sânt în egală măsură şi „jurnal” al
formării sale intelectuale şi „instrument de lucru”
în activitatea scriitoricească. Manuscrisele sânt
atelierul de lucru al poetului, cu funcţii mai
complexe decât cea a unor „caiete de creaţie”,
destinate, mărturisit sau nu, tipăririi lor. Aspectul
cel mai izbitor al atelierului eminescian de lucru îl
constituie „dezordinea”, dar tocmai această
„dezordine”, descurajantă pentru vizitatorul
dinafară, demonstrează spiritul activ şi setea
nemărginită de cunoaştere. În vatra din atelierul
poetului focul arde permanent, toate uşile şi
ferestrele sânt deschise, aceleaşi unelte fiind
folosite după împrejurări şi natura muncii.
 Eminescu ridică la rangul de
principiu călăuzitor în activitatea sa
pregătirea noilor generaţii pentru viitoarea
societate românească. „Ni trebuie o
generaţiune – scrie el – ce-avem de-a o
creşte de acun-nainte. Eu, las lumea ce
merge deja ca să meargă cum îi place
Dumisale – misiunea oamenilor ce vor din
adâncul lor binele ţării, e creşterea morală a
generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va
veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la
ce-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el
însuşi.”
 Istoria literară a creat un model
al lui Eminescu, transmis din generaţie în
generaţie, care însă nu-l reprezintă în
dimensiunile reale ale personalităţii sale.
Însemnările ne relevă un Eminescu din
familia spirituală a lui Leonardo da Vinci,
cu o mare sete de cunoaştere şi
preocupări multilaterale, care îl situează
pe primul loc în cultura română şi-i
conferă un loc de frunte în cea
universală.