D.

Caracostea despre Mihai Eminescu

„A iubit nemărginit valorile vieții, a căutat în ele granitul absolutului si, negăsindu-l, din
amărăciune față de faza istorică în care i-a fost dat să trăiasca, și din durere, sfâșiere si revolta față
de marginirea ființei omenești, a tăgăduit ... Aici stă marea taină a atitudinii eminesciene.”1
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; Botoșani, Moldova – d. 15/27
iunie 1889,[1] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români
și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[9] Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat.2
Dumitru Caracostea (n. 10/22 martie 1879, Slatina, România – d. 2
iunie 1964, București, Republica Populară Română) a fost un critic, istoric literar și folclorist
român. Este considerat a fi, alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari stilisticieni
ai literaturii române

În pofida vârstei sale înaintate, a fost arestat de autoritățile comuniste în anul 1950 și ținut
la închisoare timp de cinci ani ca deținut politic.” A fost de asemenea persecutat în timpul
comunismului: În anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus
din învățământ. Pe 5 mai 1950 a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare fără a fi
judecat. În penitenciarul Sighet s-a convertit la greco-catolicism prin intermediul preotului
profesor blăjean Ioan Vultur. A fost primit în Biserica Română Unită cu Roma prin
binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflat în aceeași închisoare. A colaborat la
revistele Convorbiri literare, Adevărul literar și artistic, Flacăra, Langue et
littérature, Gândirea, Revista Fundațiilor Regale, Viața românească etc.
Activitatea sa literară și științifică s-a orientat în două direcții: studiile de folclor (Miorița în Moldova,
Muntenia și Oltenia, 1924) și exegeza operei eminesciene (Arta cuvântului la Eminescu,
1938; Creativitate eminesciana, 1943). Expresivitatea limbii române reprezintă un important studiu
de stilistică literară.3

1
D. Caracostea – „Studii Eminesciene”, Editura Minerva, București, 1975
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu
3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Caracostea
 Istoria literară interbelică se constituie ca disciplină modernă, între altele, dacă nu în primul
rând, prin studiul polivalent al modelului poetic eminescian. Şi tocmai această perioadă,
nu întâmplător, marchează totodată momentul da vârf al exegezei eminesciene de până atunci.
Ea încadrează perfect scena pe care se dă bătălia pentru Eminescu, pentru recunoaşterea lui
adevărată, pentru situarea exactă în spaţiul propriu, validând prioritatea poetului în ordinea valorilor
poetice naţionale. E suficient să amintim ediţia monumentală Perpessicius (începînd din 1939).4

Ion Apetroaie susține, în prefața cărții „Arta cuvântului la Eminescu”: „De peste un veac,
Eminescu este Eminescu nu numai prin suma textelor sale, dar şi prin suma ideilor critice despre
ele. Altlel spus, Eminescu este Eminescu şi prin criticii săi. A-i ignora, sau măcar a le umbri
ideile despre marele poet înseamnă a aduce prejudicii însăşi memoriei lui. Nu s-ar putea spune că
D. Caracostea, unul dintre aceştia (şi nu dintre ultimii), ar fi victima uitării, dar pentru interesul
ideilor sale mi se pare că regimul ce i-l administrăm astăzi este oricum nedrept. In peste trei
decenii de critică eminesciană, Caracostea, condus de un plan prea ambiţios, vizînd exegeza
completă a poetului, a realizat citeva studii valabile, intre care şi două cărţi de sinteză.5 D.
Caracostea a fost rpimul nostrum critic structuralist.

Orientarea de bază a studiilor eminesciene ale lui Caracostea este, dealtfel, tocmai spre
„tipul formal" al acestei poezii, spre caracterul structural al expresiei, ca factor primordial.
Forma operei ar fi echivalentul intuiţiei în poezie, viaţa însăşi a ei, conţinutul propriu-zis fiind o
pură abstracţie. Studiul formei ar fi deci „cel mai potrivit instrument de sistematizare" a tipurilor
de creaţie. Criticul identifică (modern) valorile operei în primul rind cu expresia ei : „Este deci
evident — notează el - că numai privind de aproape expresia verbală, trăind-o şi lămurind-o, poţi
avea încredinţarea că, într-adevăr, ai pătruns esenţa poeziei. El nu este primul care a deschis
examenul stilistic al liricii lui Eminescu, in schimb are meritul că, in acest spaţiu, a întreprins
primul studiu structural al cîtorva capodopere eminesciene. In paranteză fie spus, se dovedeşte
încă odată că poezia lui Eminescu este seismograful cel mai lin al experienţelor critice naţionale,
pe lingă faptul că serveşte ca teren dintre cele mai propice de practică a acestora.

Cu studiul Creativitatea eminesciană, Caracostea revine la nişte principii ferme ale

cercetării tradiţionale, identilicînd poezia cu „adincimea şi adevărul sufletesc cuprinse in

4
D. Caracostea- Studii eminesciene
5
Arta cuvântului la Eminescu
idem
expresia personală a poetului. Mai mult, este pornit acum să respingă preocupările cu prioritate
formale in examenul critic, reduse doar la pure ecouri ale metodei .6
În opera „Arta cuvântului la Eminescu” autorul susține că „Recunoscînd primatul vieţii,
deci al creativităţii, aşa cum am făcut-o cu alt prilej, ţelul lucrării de faţă este de a pune în tot
complexul ei cea mai neglijată dintre întrebările de critică şi istorie literară : problema formei,
deci a intuiţiei în poezie. Neglijată pretutindeni, această problemă se impune, fireşte, în primul
rînd ca preocupare de ştiinţă ; dar la noi se mai adaugă şi imperativul unor cerinţe actuale ale
vieţii noastre literare”7

Ca profesor, Caracostea a consacrat lui Eminescu nu doar cea mai întinsă parte a cursului
general de istoria literaturii române, ci şi mai multe cursuri speciale, din care au rezultat lucrări
ca Izvoarele poemei „Luceafărul” (1926), Personalitatea lui M. Eminescu (1926), O problemă
de versificaţie românească (1937), Simbolurile lui Eminescu (1939), şi două volume
compacte, Arta cuvântului la Eminescu (1938) şi Creativitatea eminesciană (1943).
Prin acestea, ambiţiosul critic îşi propunea - şi nu se îndoia că a şi reuşit - să revoluţioneze
eminescologia. Fapt e că, în marile studii eminesciene, Caracostea şi-a valorificat plenar pregătirea
ştiinţifică, în special filologică, punând în aplicare ideile şi îndrumările de ordin metodic din
operele lui W. von Humboldt, W. Meyer-Lubke, K. Vossler, Oskar Walzel, F. de Saussure, Charles
Bally, G. Lanson, M. Grammont şi alţi celebri savanţi, pe care îi citează frecvent. Rezultatele
eruditelor demersuri, covârşitoare prin amplitudine şi meticulozitate, au fost şi sunt apreciate
diferit. Unii le consideră epocale, alţii le iau în derâdere, în orice caz, ele nu sunt invulnerabile.
În Personalitatea lui M. Eminescu, analiza dezvăluirilor unor contemporani ai poetului
duce la concluzia că invarianta spiritului eminescian este „tendinţa către nemărginit, setea de
absolut”. O concluzie corectă, însă neindividualizantă. Un obiectiv al hermeneuticii tuturor
studiilor lui Caracostea despre Eminescu este infirmarea opiniei conform căreia opera celui mai
mare poet român transfigurează o Weltanschauung pesimistă. Spre demontarea tezei, exegetul ia
în considerare şi personalitatea umană a poetului, dar privirea rămâne permanent aţintită asupra
operei eminesciene. Sunt studiate cum nu se poate mai minuţios arta imaginii şi mai cu seamă arta
cuvântului, mergând până la fonetism, căruia i se atribuie valenţe simbolice.

6
Studii eminesciene
7
Arta cuvantului la Eminescu
 Imaginarul eminescian - teoretizează Caracostea, fără evitarea sofisticii - exclude structural
pesimismul, prin „dinamica” lui, prin direcţia „axei imaginilor”. Această „axă” ar fi mereu
ascensională, „chiar şi în cele mai sumbre contexte”. Aserţiunea este doar parţial validată de texte.
În ceea ce priveşte fonetismul, în tentativa de a-i atribui funcţii semantice, analistul eşuează uneori
în atât de hulitul de el impresionism. O vocală sau alta poate exprima, şi exprimă, stări afective
felurite, în funcţie de contextul rostirii poetice. Seducătoare - şi productivă intermitent - e
considerarea limbii naţionale ca „stil supraindividual” şi implicit ca „modelator virtual al oricărei
creaţiuni literare”.
Asertoric formulată în Expresivitatea limbii române, această concepţie funcţionează şi
în Creativitatea eminesciană, dar mai ales în Arta cuvântului la Eminescu. Potrivit teoriei lui
Caracostea, stilul eminescian nu e produsul abaterii de la normele interne ale limbii române, al
„siluirii” acesteia; este, din contra, suprema valorificare a potenţialului expresiv specific graiului
nostru.
Situată principial în diametrală opoziţie cu întreaga critică impresionistă, polemizând pe
tot cuprinsul, direct sau subtextual, cu monografia călinesciană, Opera lui M. Eminescu, criticând
şi Poezia lui Eminescu de Tudor Vianu, Arta cuvântului..., fără a fi izbutit să îndrepte istoria
literară pe alt făgaş, a deschis, fără îndoială, atât prin contribuţia pozitivă, cât şi prin propunerea
de abordare a faptelor de creaţie din alt unghi, în spirit ştiinţific, o perspectivă nouă de studiere a
operei eminesciene şi a literaturii în general.
Metodologia lui Caracostea, întemeiată pe psihologia şi mai ales pe lingvistica modernă, pe
gestaltism, pe rezultatele activităţii naratologice ale Cercului de la Praga, a înscris, cu toate
disfuncţionalităţile, un moment decisiv în eforturile de scientizare a studiului literaturii. Stilistica
lui anticipează şi ea perspective noi de abordare a textului literar.